Imperiul Otoman a atins maxima sa expansiune tricontinentala la

jumatatea secolului al XVI-lea. In acelasi veac, calitatea politica de

sultan a fost dublata cu functia de calif, urmas al lui Mahomed si
sef spiritual a musulmanilor de pretudindeni. In calitate de calif,
sultanul a introdus in sistemul otoman normele juridice, islamice
bazate atat pe Coran, cat si pe traditie.
Dupa moartea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566) a
incetat cresterea teritoriala a Imperiului. In paralel cu stoparea
expansiunii s-a facut tot mai simtita in interior o stagnare pe
multiple planuri ce a precedat o criza si un declin devenite deja
evidente inca din secolul al XVII-lea. Au continuat la mai multe
frontiere confruntarile dintre lumea otomana si vecinii sai, din
Iran pana in bazinul mediteranean si pana la hotarele cu imperiul
austriac sau cu regatul polonez.

Operatiunile antiotomane au fost purtate si in spatiul romanesc

ocupat ani in sir de catre trupele rusesti ce aveau clar intentia,
marturisita, de altfel, chiar si oficial de a anexa definitiv tinuturile
pana la Dunare si chiar mai departe. Asa-numitul protectorat
rusesc asupra romanilor, initiat prin pacea de la Kuciuc-Kainargi
din 1774 si amplificat prin tratatul de la Adrianopol din 1829,
constituia in fapt o semidominatie ruseasca menita a preceda si
pregati anexarea totala a spatiului romanesc extracarpatic.
Aceasta intentie a Rusiei tariste a capatat o realizare partiala in
primul dintre cele patru razboaie purtate de imperiul tarist
impotriva Imperiului Otoman in secolul al XIX-lea.

Daca secolul al XVIII-lea a fost dominat de politica Marilor Puteri

in spatiul sud-est european, in cursul veacului urmator a devenit
tot mai activa actiunea nationala a popoarelor din zona debutand
cu revolutiile nationale ale sarbilor, romanilor si grecilor de la
inceputul secolului al XIX-lea si incheindu-se cu crearea noii
realitati politice a statelor nationale incheiata si consfintita prin
razboaiele balcanice din anii 1912-1913 si primul razboi mondial
(1914-1918).