ERGONOMIE

PROF. DR. ING. ANCA DRAGHICI

2009
 1. DEFINIREA ŞTIINŢEI ERGONOMIEI ŞI CARACTERIZAREA
MODULUI SĂU DE ACŢIUNE

OBIECTIVELE CAPITOLULUI:
Prezentarea modului de apariţie şi dezvoltare a ştiinţei ergonomiei;
Definirea ergonomiei, a obiectului ştiinţei, formelor aplicative şi a legilor ei;
Însuşirea modului de realizare a cercetării interdisciplinare ergonomice;
Asimilarea noţiunilor ce stau la baza organizării ergonomice a muncii şi a
principiilor economiei de mişcare.

1. Conceptul general al ergonomiei. Scurt istoric al apariţiei şi

dezvoltării ştiinţei. Definiţie
1947 prof. K. F. H. Murrell (de la Universitatea Bristol - Anglia) a fost chemat să
avizeze echipamentul militar
1949 la Oxford are loc prima reuniune a societăţii de cercetări ergonomice (Ergonomics Research
Society) care defineşte şi certifică ergonomia ca ştiinţă de sine stătătoare. Termenul de ergonomie
este de origine greacă (ergos=muncă, travaliu, efort şi nomos=lege naturală, normă) - folosit
pentru prima dată în anul 1857 de biologul polonez Wojciech Zostryebowski în studiul
”Perspectivele ergonomiei ca ştiinţă a muncii”
Maurice de Montmollin - “ergonomia este tehnologia comunicaţiilor în sistemele om-maşină”.
profesorul francez Bernard Metz - ergonomia este “un ansamblu integrat de ştiinţe susceptibile
să ne furnizeze cunoştinţe asupra muncii umane, necesare adaptării raţionale a omului la
maşină şi a muncii la om”.
profesorul rus V. Munipov arată că ergonomia este o “disciplină care a luat naştere din ştiinţele
tehnice, psihologice, fiziologice şi igienă. Ea cercetează posibilităţile omului în procesele de muncă,
urmărind să creeze condiţii optime de muncă”.
Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) - “Ergonomia este aplicarea ştiinţelor biologice, umane,
în corelaţie cu ştiinţele tehnice, pentru a ajunge la o adaptare reciprocă optimă între om şi munca sa,
rezultatele fiind măsurate în indici de eficienţă şi bună stare de sănătate a omului”.
s-a lansat noul concept om-solicitări (introdus de profesorul Petre Burloiu la simpozionul din
aprilie 1974 ţinut la ASE Bucureşti) şi care exprimă ideea echilibrului balanţei energetice a
organismului uman. “Ergonomia este o ştiinţă cu un caracter federativ, care pe baza
interdisciplinarităţii - care este legea sa fundamentală - integrează aportul tehnicii, fiziologiei,
psihologiei, sociologiei, economiei şi al altor ştiinţe sociale, având ca obiect orientarea creării
tehnicii contemporane la nivelul posibilităţilor psihofiziologice normale ale omului şi utilizarea
raţională a acestor posibilităţi în condiţiile de mediu, sociale şi culturale cele mai favorabile care
pot fi asigurate de societate, in vederea realizarii reproductiei fortei de munca de la o zi la alta.”

În CONCLUZIE, ergonomia este ştiinţa care sintetizează principii ale altor ştiinţe precum cele
medicale, economice, tehnice, antropometria, psihologia muncii, sociologia muncii, pentru
aplicarea lor în proiectarea şi optimizarea sistemului om-maşină-mediu din punct de vedere al
condiţiilor de muncă, precum şi al creşterii productivităţii muncii (figura). Ergonomia nu trebuie
confundată cu nici una dintre ştiinţele care o compun.

Stiinte cooperante ergonomiei

 Ştiinţe medicale Ştiinţe tehnice Ştiinţe economice

Antropometrie ERGONOMIA Alte ştiinţe

Sociologie muncii Psihologia muncii

1.2. Obiectul de studiu al ergonomiei. Forme aplicative ale ergonomiei

Ergonomia, fiind o ştiinţă, dispune de un obiect de studiu, de metode şi de tehnici de
cercetare proprii. Obiectul de studiu al ergonomiei îl constituie organizarea activităţii
umane în procesul muncii prin optimizarea relaţiei din sistemul om-maşină-mediu,
având drept scop creşterea eficienţei tehnico-economice, optimizarea condiţiilor
satisfacţiei, motivaţiei şi rezultatele muncii, concomitent cu menţinerea bunei stări
fiziologice şi favorizarea dezvoltării personalităţii. Însă această optimizare, în special
cea a relaţiei om-maşină-mediu, necesită îndeplinirea următoarelor condiţii:
 orientarea şi selecţia riguroasă a factorului uman,
 reorientarea profesională;
 proiectarea echipamentelor în concordanţă cu posibilităţile umane;
 crearea unei ambianţe care să asigure securitate şi confort;
 repartizarea raţională a sarcinilor;
 economia energetica a organismului uman
Forme aplicative ale ergonomiei - ordonează noţiunile într-un anumit mod specific, în
funcţie de anumite criterii:

1. În funcţie de scopul său, ergonomia se poate implica în studiul sistemului

om-maşină mediu în două etape :
 Etapa adaptării omului la munca sa, prin selecţie, orientare şi formare
profesională, activităţi specifice managementului resurselor umane ;
 Etapa adaptării muncii la om şi transformării mediului de muncă la
caracteristicile factorului uman, la posibilităţile acestuia, activităţi specifice
ştiinţelor inginereşti prin excelenţă ;
2. În funcţie de stadiul sau faza de aplicare a ergonomiei se disting :
 Ergonomia de concepţie (proiectivă sau iniţială) care constituie preocuparea
proiectanţilor în sensul unei mai bune amplasări a mijloacelor de producţie
pentru obţinerea unei structuri optime a mediului de muncă, în concordanţă cu
posibilităţile lucrative ale oamenilor;
 Ergonomia de corecţie (ulterioară conceperii produselor) care urmăreşte
remedierea unor lipsuri ale ergonomiei de concepţie sau modernizarea pe
baze ergonomice a locurilor de muncă
 3. În funcţie de obiectul preocupărilor, ergonomia poate fi :
 Ergonomia producţiei – studiază condiţiile în care se desfăşoară munca în
complexitatea procesului de producţie (execuţie, repartiţie, circulaţie, consum);
 Ergonomia produsului – studiază produsele destinate să devină mijloace de
muncă. Preocupările pentru studiul ergonomic trebuie să înceapă încă din faza
de concepţie şi să fie continuate în faza de exploatare prin corecţii aduse şi
optimizări. Scopul acestei cercetări şi perfecţionări a produselor sub aspect
ergonomic este elaborarea atestatului ergonomic, instrument prin care se
stabilesc solicitările operatorului uman în condiţiile efective ale folosirii
produsului dat. Atestatul ergonomic conferă producătorilor un plus de
competitivitate, iar beneficiarilor un important avantaj economic pe linia
orientării, formării şi selecţiei profesionale şi în final a organizării muncii;

4. În funcţie de sfera preponderentă a elementelor componente, preocupările ergonomiei

au generat apariţia şi dezvoltarea unor noi subdiscipline :
 Ergonomia activităţilor care studiază procesele de muncă prin prisma
aspectelor fiziologice, antropologice şi de igienă;
 Ergonomia informaţională ce se referă la proiectarea şi amplasarea
dispozitivelor de semnalizare/avertizare şi răspuns;
 Ergonomia sistemelor sau a organizaţiilor care ţine seama de raporturile de
interacţiune a subsistemelor în ansamblu;
 Ergonomia euristică ce se bazează pe analiza proceselor mentale în cursul
rezolvării sarcinilor de muncă;
 Topoergonomia care se ocupă de dimensionarea maşinilor, organelor de
comandă, a locurilor de muncă pe baza noţiunilor de antropometrie;
 Bioergonomia ce studiază aspecte privind oboseala, repausul, durata
programului de lucru, munca in schimburi.
1.3 Legile ergonomiei

I. Legea fundamentală – condiţie a existenţei ergonomiei. Ergonomia este o ştiinţă cu

profund caracter interdisciplinar. Studiile multidisciplinare asupra sistemului om-
maşină-mediu pot duce la negarea sau chiar la desfiinţarea ergonomiei ca ştiinţă.
II. Legea reproducţiei forţei de muncă de la o zi la alta. Capacitatea de muncă a
operatorului uman se poate reface de la o zi de muncă la alta în condiţii
precizate de odihnă şi alimentaţie. Afirmaţia dovedeşte profundul caracter
umanist al ştiinţei. Legea a 2-a este împotriva indiferenţei faţă de om şi a
exploatării sale până la epuizarea capacităţii de muncă. Aplicarea acestei legi
conduce la realizarea unui echilibru între solicitări şi potenţialul organismului
uman care are drept consecinţă ridicarea calităţii vieţii în contextul economiei
energetice a organismului uman.
În consecinţă, ergonomia este o ştiinţă cu un caracter federativ care pe baza
interdisciplinarităţii sale integrează aportul: ştiinţelor medicale, ştiinţelor
tehnice, ştiinţelor economice, antropometriei, sociologiei, psihologiei, şi
a altor ştiinţe având ca obiect orientarea tehnicii contemporane la nivelul
posibilităţilor psihofiziologice normale ale operatorului uman şi
utilizarea raţională a acestor posibilităţi în condiţiile de mediu, sociale şi
culturale cele mai favorabile ce pot fi asigurate, în vederea realizării
reproducţiei forţei de munca de la o zi la alta.
1.4. Realizarea interdisciplinară a cercetărilor ergonomice

Singura soluţie pentru cercetarea ergonomică o reprezintă echipa de cercetare

constituită din specialişti ai diferitelor domenii ale ştiinţelor cooperante. Pentru o bună
conlucrare în echipă fiecare membru al său trebuie să-şi însuşească un volum minim
de cunoştinţe din specialităţile celorlalţi. Acestea vor permite existenţa unui flux
informaţional bun şi o colaborare bună în timpul cercetărilor. Cercetarea ergonomică
 este forma superioară a cercetării ştiinţifice.
Cercetarea ergonomică este o formă superioară a cercetării ştiinţifice, denumită
cercetare multidisciplinară INTEGRATĂ sau INTERDISCIPLINARĂ

I. Cercetare II. Cercetare III. Cercetare

monodisciplinară multidisciplinară interdisciplinară

Din
De
perspectiv
exemplu
a unei
cercetarea
singure Concluzia cercetării ergonomic
ştiinţe reprezintă o sumă a ă
concluziilor
monodisciplinare

Evoluţia cercetării ştiinţifice

1.5. Organizarea ergonomică a muncii. Principiile economiei de mişcare

Părintele managementului ştiinţific şi al organizării ştiinţifice a muncii este considerat

Frederick Winslow Taylor. Şcoala managementului ştiinţific pune accentul pe
productivitate maximă cu efort minim, eliminându-se pierderile/rebuturile şi ineficienţa. În
principala sa lucrare ”Principiile managementului ştiinţific” (Principles of Scientific
Management), Taylor arată că “pentru a realiza un management ştiinţific este nevoie să fie
stabilite o serie de reguli, legi şi formule care să înlocuiască judecata fiecărui individ în
parte, dar care pot fi folosite efectiv numai după ce au fost consemnate oficial”. În lucrarea
menţionată, Taylor expune o seamă de principii ale organizării ştiinţifice a muncii ce
prevedeau:
1. Să se concentreze la un loc toată experienţa tradiţională, care să fie clasificată,
structurată pe categorii şi transpusă în reguli, în legi şi în formule pentru a-i ajuta pe
lucrători în activitatea lor zilnică.
2. Să se formuleze metode ştiinţifice pentru fiecare element din activitatea unui om care să
le înlocuiască pe cele empirice.
3. Lucrătorul să fie selectat, instruit şi promovat pe baze ştiinţifice.
4. Să se colaboreze cu lucrătorii pentru a garanta faptul că munca este făcută conform
principiilor ştiinţifice formulate.
5. Să se realizeze o diviziune a muncii şi a responsabilităţilor egală între lucrători şi între
manageri, astfel încât aceştia să efectueze activităţile pentru care sunt cel mai bine
pregătiţi.
 Taylor a pus în practică şi o mulţime de experimente care au demonstrat creşterea
eficienţei prin organizarea ştiinţifică a muncii:
1. Studiul muncii. Într-un experiment a trecut la descompunerea proceselor de muncă în
mişcări elementare şi eliminarea tuturor gesturilor inutile. În trei ani productivitatea
atelierului testat s-a dublat.
2. Unelte standardizate. În altă zonă a descoperit că lopeţile folosite pentru încărcarea
cărbunelui cântăreau 6-14 kg. După experimentări s-a constatat că greutatea adecvată
este de 7-8 kg. Din nou după trei ani, 140 de oameni făceau munca pentru care înainte
fusese nevoie de 400-600 de oameni.
3. Selectarea şi instruirea lucrătorilor. Într-un alt atelier Taylor a insistat ca fiecărui muncitor
să i se dea munca pentru care este cel mai potrivit, iar celor care depăşeau volumul de
muncă prevăzut să li se acorde prime/indemnizaţii. Aşa cum era de aşteptat,
productivitatea a crescut şi s-a menţinut la un nivel ridicat.
Cu toate aceste succese, întotdeauna managementului ştiinţific i s-a reproşat faptul că
pune prea mare accent pe productivitate, subestimând natura umană.
Studiile lui Taylor au fost analizate critic şi completate de soţii Gilbreth, Frank şi
Lilian. Cei doi s-au ocupat de aspectele umane ale fenomenului de organizare,
contribuind la aprofundarea şi la lărgirea conceptelor privind studiul mişcărilor şi starea de
oboseală. Sistemele lor de evaluare au devenit mai târziu metode de analiză şi de
apreciere a activităţii/execuţiei. Cercetările lor au urmărit descoperirea celor mai bune
modalităţi de a efectua o activitate în cel mai uşor mod posibil. În mişcările executate de
lucrători la locul de muncă au reuşit să identifice 18 micromişcări elementare (a apuca, a
ţine, a poziţiona, a căuta), pe care le-au denumit THERBLIGS, adică anagrama numelui
său, Gilbreth. Aceste micromişcări au stat la baza elaborării normativelor de muncă pe
timpi predeterminaţi care apoi au permis fundamentarea ştiinţifică a normelor de muncă şi
economisirea timpului de normare. O contribuţie valoroasă a celor doi în dezvoltarea
cercetărilor privind munca a constituit-o şi enunţarea unui număr de şapte principii ale
economiei energetice a mişcării.
Studiile lui Taylor şi cele ale soţilor Gilbreth s-au completat reciproc, Taylor punând
accentul pe creşterea vitezei de producţie, iar cei doi au urmărit să cruţe muncitorul de
oboseală inutilă.
Ralph M. Barnes stabileşte în lucrarea sa “Motion and Time Study”, apărută în anul
1940, un număr de 22 de principii ale economiei mişcării, în scopul raţionalizării operaţiilor
efectuate în timpul muncii. Scopul principal al economiei mişcării este realizarea unei
productivităţi maxime a muncii, simultan cu un consum energetic minim din partea
executanţilor. Acesta este contextul formulării principiilor economiei de mişcare, denumite
iniţial “reguli pentru economia mişcării şi reducerea oboselii”
Evolutia organizarii muncii

Studiul timpilor Studiul mişcărilor

de muncă de muncă Studiul muncii
(Taylor) (soţii Gilbreth) (R. M. Barnes)

A. Principii ale economiei mişcării corpului omenesc:

1. Mâinile să înceapă şi să termine mişcările în acelaşi timp.

2. Mâinile să nu rămână inactive în acelaşi timp, cu excepţia perioadelor de odihnă.
3. Mişcările braţelor să fie efectuate simultan, în sens opus şi simetric.
4. Mişcările mâinilor şi ale corpului trebuie limitate la clasele cele mai joase la care este
posibilă executarea sarcinii de muncă în mod corespunzător.
5. Momentul forţei trebuie folosit în ajutorul muncitorului ori de câte ori este posibil şi să fie
redus la minimum dacă el va trebui să fie depăşit de efortul muscular.
6. Mişcările curbe, continui şi line ale mâinilor sunt preferate mişcărilor rectilinii în care
intervin schimbări de direcţie bruşte şi în unghiuri ascuţite.
7. Mişcările balistice sunt mai rapide, mai uşoare şi mai precise decât mişcările cu restricţii
(opriri) sau “controlate”.
8. Munca să fie în aşa fel organizată încât să permită un ritm uşor şi natural, oriunde este
posibil.
9. Mişcările succesive trebuie să fie legate astfel încât să permită trecerea uşoară la
mişcarea următoare; fiecare mişcare trebuie să se finalizeze într-o poziţie care să
favorizeze începerea următoarei acţiuni (principiul cursivităţii naturale a mişcărilor).
10. Succesiunea de mişcări care utilizează cel mai puţin divizarea mişcărilor în elemente
componente este mai eficientă pentru îndeplinirea sarcinii date.
11. Ezitările sau opririle temporare, mici şi frecvente trebuie eliminate.
12. O mişcare este mai puţin obositoare atunci când se efectuează într-o direcţie care
permite folosirea la maximum a gravitaţiei.
13. Fixările ochilor să fie, pe cât posibil, cât mai puţine şi de durate cât mai scurte.
14. Atunci când s-a stabilit că o anumită combinaţie de mişcări este cea mai potrivită din
punct de vedere al economiei energetice a organismului uman, această combinaţie trebuie
să fie aplicată fără nici o excepţie încă de la începutul instruirii (în munca respectivă sau
meserie).

B. Principii ale economiei mişcării aplicabile în organizarea locului

de muncă:
1. Pe suprafaţa de lucru să se menţină numai materialele care se utilizează în ziua
respectivă.
2. Sculele şi materialele să fie depozitate în locuri bine definite şi permanent aceleaşi.
3. Sculele, dispozitivele, verificatoarele şi alte materiale trebuie să fie plasate aproape de
punctul de utilizare.
4. Cutiile şi conteinerele de alimentaţie prin gravitaţie trebuie să ofere materialele cât mai
aproape de punctul de utilizare.
5. Degajarea locului de muncă de materiale şi semifabricate prin cădere liberă trebuie să
fie utilizată oriunde este posibil.
6. Materialele şi sculele să fie astfel plasate încât să permită cea mai bună succesiune de
mişcări.
7. Fiecărui loc de muncă trebuie să I se asigure condiţii corespunzătoare de vedere. Un
iluminat bun constituie prima cerinţă pentru o percepere vizuală satisfăcătoare.
8. Înălţimea suprafeţei de muncă şi a scaunului este preferabil să permită alternarea
poziţiei ortostatice (verticală) cu poziţia şezând.
9. Să se asigure fiecărui muncitor un scaun de un tip şi cu o înălţime care să-i permită o
pozitie corecta in munca.

C. Principii ale economiei mişcării aplicabile în proiectarea

sculelor şi a echipamentului industrial:
1. Mâinile să fie degajate de orice activitate care ar putea fi efectuată mai avantajos de un
instrument, dispozitiv de fixare sau de un dispozitiv acţionat cu membrul inferior (picior).
2. Două sau mai multe scule să fie combinate ori de câte ori este posibil.
3. Obiectele de lucru şi materialele să fie prepoziţionate, ori de câte ori este posibil.
Î4. n cazurile în care fiecare deget execută o mişcare specială (de exemplu: dactilografie,
operare pe calculator), sarcina să fie repartizată potrivit capacităţilor specifice ale
degetelor.
5. Pârghiile, manivelele şi roţile de mână să fie astfel amplasate încât muncitorul să le
poată manevra cu o cât mai mică schimbare a poziţiei corpului şi cu cel mai mare avantaj
mecanic.

Toate aceste principii stau la baza organizării ergonomice a muncii şi servesc la

elaborarea măsurilor pentru realizarea practică a acesteia.
Organizarea ergonomică a muncii reprezintă un ansamblu de metode şi tehnici
elaborate în lumina cerinţelor ergonomiei, în scopul creşterii productivităţii muncii,
pe măsura posibilităţilor fizice şi intelectuale ale operatorului uman, în contextul
economiei energetice a organismului acestuia.

Organizarea ergonomică a locurilor de muncă existente pot conduce la o creştere

considerabilă a productivităţii muncii, alături de implementarea noilor descoperiri generate
de progresul tehnico-ştiinţific. Astfel, implementarea concepţiei şi principiilor ergonomiei în
organizarea muncii se constituie ca factor intensiv de creştere a productivităţii.
Creşterea productivităţii muncii nu trebuie limitată la măsurarea evoluţiei ei sau la
planificarea creşterii ei pe baza unor calcule tehnico-economico-statistice. Trebuie avute în
vedere, cu prioritate, posibilităţile psihofiziologice ale operatorului uman. Stabilirea unor
sarcini de muncă supradimensionate vor conduce la istovirea prematură a forţei de
muncă, mai eficientă fiind justa proporţie a solicitării organismului omenesc cu posibilităţile
acestuia.
Fiecare om este un unicat. Dacă maşinile au un regim de funcţionare constant,
organismul uman poate fi caracterizat ca o “maşină cu regim de funcţionare variabil”. Forţa
de muncă a fost abordată de economişti strict ca o noţiune teoretică utilizată în calcule
înguste de creştere a productivităţii muncii. Studiile ergonomice, organizarea ergonomică
a muncii au arătat că trebuie cunoscute multilateral posibilităţile “maşinii omeneşti”,
producătoare a forţei de muncă, utilizate pe baze ergonomice de organizare pentru:
creşterea productivităţii muncii şi creşterea veniturilor proprii în vederea satisfacerii
nevoilor operatorilor umani .

2. ABORDAREA SISTEMULUI UMAN ÎN ERGONOMIE

OBIECTIVELE CAPITOLULUI:
 Prezentarea principalelor noţiuni de interes asupra corpului omenesc,
utilizare în cercetarea ergonomice;
 Cunoaşterea principiilor de aplicare a antropometriei în ergonomie;
 Asimilarea noţiunilor de interes privind solicitarea posturală a
 operatorului uman şi a modalităţii de dezvoltare a forţei musculare;

2.1. Prezentarea generală a corpului omenesc

Organismul uman este privit, în ergonomie, în ansamblul său, ca un tot unitar. Corpul
omenesc este unul tridimensional cu simetrie bilaterală constituit din celule, grupate în
ţesuturi, organe şi sisteme sau aparate ce îndeplinesc anumite funcţii în organism.
Principalele segmente ale corpului omenesc sunt:
 CAPUL cuprinzând cutia craniană (de natură osoasă), oasele feţei şi cavităţile bucală, nazală,
orbitară (în care sunt localizate organele de simţ);
 GÂTUL sau cervixul (ceafa) cuprinde: laringele, traheea, esofagul şi glanda tiroidă;
 TRUNCHIUL cuprinde subsegmentele torace, abdomen şi bazin (pelvis), inclusiv cavităţile
acestora;
MEMBRELE sunt segmente ale corpului omenesc legate de trunchi.
 Membrele superioare sunt formate din: braţ, antebraţ, mână (constituită din încheietură, palmă şi
cele 5 degete);
 Membrele inferioare sunt formate din: coapsă, gambă, picior (cuprinzând încheietura cu
călcâiul, talpa şi partea superioară şi cele 5 degete).

Pentru studiile ergonomice au fost definite 3 axe şi 3 plane de orientare ale

corpului omenesc

Vezi slide 20 si 21.

2. Elemente de antropometrie. Principiile de aplicare ale

antropometriei în ergonomie

Antropometria este ştiinţa studiului corpului omenesc, al evoluţiei sale

dimensionale. Ea are un rol esenţial în organizarea ergonomică a muncii.
Modalitatea de interferenţă a celor două ştiinţe – antropometria şi ergonomia – este
definită prin cinci principii:
1. Încă din faza de proiectare a locurilor de muncă, operatorul uman va fi luat în
considerare prin dimensiunile sale şi poziţia sa;
2. Operatorul uman trebuie imaginat funcţional ceea ce va conduce la crearea
unei relaţii antropomentrice juste în cadrul sistemului om-maşină;
3. Studiile ergonomice trebuie să se ţină seama de factorii de variabilitate (interni
şi externi) ai dimensiunilor umane;
4. La proiectare trebuie prevăzute limite ample ale toleranţei spaţiale pentru
operatorii umani şi echipamente. Sub stresul activităţilor de muncă
amplitudinea mişcărilor creşte;
5. Acomodarea şi performanţa se evaluează cu operatorul uman complet echipat,
lucrând la maşina complet dotată. Testarea se realizează pe subiecţi învăţaţi să
lucreze la maşină şi reprezentativi din punct de vedere al dimensiunilor lor
antropometrice.

Practica studiilor ergonomice ia în considerare următorii factori de variabilitate ai

dimensiunilor corpului omenesc:
factori de variabilitate interni, ereditari sau proprii fiecărui operator uman: vârsta, sexul,
rasa şi poporul (datorită condiţiilor de viaţă şi a amestecului rasial specific);
factori de variabilitate externi sau dobândiţi: profesia (efortul caracteristic), alimentaţia,
sănătatea, activitatea fizică şi exerciţiul, postura sau poziţia corporală în timpul
proceselor de muncă, modificările naturale pe parcursul unei zile, modificările pe
termen lung, îmbrăcămintea şi echipamentul personal.
DIMENSIUNI STATICE (vezi slide 23-29)

2.3. Solicitarea posturală

Postura reprezintă poziţia adoptată de operatorul uman în realizarea sarcinilor de

muncă, în dorinţa acestuia de a obţine eficienţa maximă, simultan cu un
consum minim de energie. Solicitarea posturală ia în considerare toate
eforturile ce apar în sistemul om-maşină-mediu, în timpul desfăşurării
proceselor productive.
Cele mai frecvente posturi sunt: poziţia şezând (sedentară), poziţia ortostatică (în
picioare), poziţia clinostatică (culcat) şi poziţia mixtă (alternativă).
Studiile asupra acestor posturi au evidenţiat că deosebirile dintre ele, sub aspect fiziologic,
sunt condiţionate de:
 consumul de energie reclamăt,
 gradul de solicitare al aparatelor circulator şi respirator,
 de contribuţia aparatului osteoarticular, a sist. muscular şi nervos la
menţinerea poziţiei.
DECI: Toate acestea determină şi anumite stări psihice cum sunt: senzaţia de comoditate,
confort, destindere şi senzaţia de tensiune psihică şi oboseală.
Principala condiţie pe care trebuie să o îndeplinească poziţia de lucru este ca
aceasta să fie o poziţie normală, ceea ce corespunde unei aplecări în faţă cu cel
mult 10…15grade, fără aplecare înapoi sau lateral.

POZIŢIA ŞEZÂND prezintă următoarele avantaje:

 Oboseală redusă, operatorul uman putând lucra atât cu membrele superioare cât şi
cu cele inferioare un timp îndelungat;
 Stabilitatea şi echilibrul corpului sunt foarte bune, evitându-se poziţiile nefireşti;
 Oferă posibilitatea de a acţiona simultan şi/sau succesiv cu membrele inferioare în
execuţia unor comenzi;
 Conferă membrelor superioare precizie în coordonarea mişcărilor;
 Consumul de energie este redus;
 Uşurează activitatea aparatului circulator.
Dezavantaje:
 Slăbirea muşchilor abdomenului, curbarea spatelui şi apariţia unui disconfort
cervical;
 Defavorizarea organelor interne ale aparatului digestiv şi respirator, în ceea ce
priveşte funcţionarea acestora;
 Disfuncţionalităţi circulatorii la nivelul membrelor inferioare (umflarea picioarelor,
 furnicături, varice).

POZIŢIA ORTOSTATICĂ prezintă. Dezavantajele acestei posturi sunt:

 Îngreunarea circulaţiei sanguine în întreg organismul şi în special la nivelul membrelor
inferioare;
 Greutatea corpului este repartizată pe o suprafaţă mică (baza de susţinere a
organismului este redusă), menţinerea echilibrului este dificilă;
 Efortul cerebral este amplificat datorită necesităţii menţinerii echilibrului întregului
organism în poziţie verticală;
 Îndemânarea mâinilor scade, deci şi precizia mişcărilor este mai mică;
 Dacă postura este de durată poate conduce la deformaţii ale sistemului osos
(osteoarticular), tulburări ale sistemului vascular şi la nivelul organelor interne.
Folosirea poziţiei ortostatice este recomandată când:
 Amplitudinea mişcărilor de muncă este mare (în afara sferei maxime de lucru);
 Dimensiunile dispozitivelor de comandă sunt mari;
 Forţa de acţionare reclamată în procesul de muncă este mare
 Spaţiul de amplasare al dispozitivelor informative şi de comandă este vast, datorită
numărului lor mare
 Nu există un spaţiu prevăzut pentru degajarea picioarelor şi adoptarea unei poziţii
şezând comodă;
 Există posibilitatea de modificare a poziţiei în timpul muncii.

POZIŢIA MIXTĂ SAU ALTERNATIVĂ dă posibilitatea alternării solicitării statice şi

dinamice a muşchilor la nivelul membrelor inferioare, datorită posibilităţii oferite
operatorului uman de a schimba postura ortostatică cu cea şezând, pe toată perioada
programului său de muncă. În consecinţă, operatorul realizează unele operaţii în picioare,
iar apoi ocupă poziţia şezând pentru altele. Datorită alternării posturilor se minimizează
efectele dezavantajelor poziţiilor şezând şi ortostatică, dar efectul avantajelor asupra
corpului omenesc se amplifică.
Principalul obiectiv al studiului solicitării posturale este reducerea inconfortului în
muncă şi creşterea productivităţii muncii, prin eliminarea pauzelor de odihnă a
diferitelor segmente ale corpului omenesc, pauze ce intervin pe parcursul unei zile
de muncă.
Studiul solicitării posturale a determinat aprecierea acestora în cinci clase, fiecăreia
corespunzându-i un nivel postural (Np), astfel:
 Np = 1 solictarea posturală foarte uşoară care cuprinde acţiuni în poziţie şezând
pe scaun ergonomic, care poate alterna liber cu postura orto-comodă;
 Np = 2 solicitarea posturală uşoară corespunzătoare adoptării poziţiei şezând
obligatorie pe scaun ergonomic, fără posibilitatea de alternare a poziţiei în picioare;
sau muncă în poziţie orto-obligatorie, fără aplecări, fără ridicări de greutăţi sau
ridicări sporadice de greutăţi mici (5,8 … 13kg);
  Np = 3 solicitare posturală medie corespunde unei munci în poziţie orto-
obligatorie, cu aplecări sau torsiuni sporadice ale trunchiului, cu ridicarea unor
greutăţi;
 Np = 4 solicitare posturală ridicată în cazul unor munci în poziţie orto-obligatorie,
cu aplecări, torsiuni frecvente. În acest caz apare efortul static prelungit şi ridicarea,
transportul unor greutăţi mari, în limite admise;
 Np = 5 solicitare posturală foarte ridicată în cazul muncii în poziţie ortostatică, cu
ridicarea unor greutăţi ce depăşesc valorile limită admise (de exemplu: muncă în
poziţie clinostatică în mine, urcat pe stâlpi, pe acoperiş, legat cu chingi).

În organizarea ergonomică a locului de muncă (a proceselor de muncă) este necesar să

se ţină seama de următoarele indicaţii generale care condiţionează adaptarea unei poziţii
de lucru eficientă, în condiţiile unui efort minim:
1. Evitarea poziţiilor nenaturale ale corpului sau prea înclinate; poziţia uşor înclinat
frontal solicită cel mai mare efort de susţinere şi este cea mai incomodă;

2. Evitarea înclinării laterale a trunchiului şi capului;

3. Evitarea menţinerii în stare suspendată frontală sau laterală a braţului în poziţia

prea întins, deoarece această poziţie oboseşte, reduce precizia şi dexteritatea braţului, a
mâinilor în general;

4. Adoptarea cât mai des posibil a poziţiei de lucru şezând care să poată alterna cu
cea ortostatică. Dacă acest lucru nu este posibil pe parcursul programului de muncă atunci
alternarea se va face între perioadele de muncă şi cele de odihnă;

5. Dimensionarea înălţimii planului de lucru în funcţie de distanţa optimă de vedere

pentru a asigura menţinerea corpului în poziţie naturală şi în funcţie de mărimea efortului
solicitat braţelor;

6. Dotarea locurilor de muncă cu stative, suporţi sau scaune concepute şi construite

funcţional pentru a se evita lucrul permanent în poziţie ortostatică.

3. METABOLISMUL ENERGETIC

OBIECTIVELE CAPITOLULUI:
Prezentarea mecanismului de producere a energiei umane (metabolismul energetic), a
modalităţilor de măsurare şi estimare a acesteia în munca fizică.
3.1. Mecanismul metabolismului energetic
Vezi slide 37

Când metabolismul are loc în cazul poziţiei de repaos absolut (subiectul fiind
în poziţie clinostatică) se numeşte metabolism bazal. Acesta se rezumă doar la
producerea energiei calorice, adică obţinerea unei cantităţi minime de energie
pentru funcţiile de bază ale organismului şi întreţinerea vieţii celulare.
De exemplu: valorile energiei calorice, corespunzătoare metabolismului bazal pentru:
operatori umani bărbaţi (70 kg) este de 1700 kcal/24h, iar pentru operatori femei (60 kg)
este de 1400 kcal/24h. În general, se consideră că valoarea metabolismului bazal este de
1kcal/min. Precizăm că unitatea de măsură pentru consumul de energie umană este kJ
sau kcal (1kJ = 4,1681kcal).
Consumul total de energie are 3 componente:
 consumul de energie în stare de repaos absolut corespunzător metabolismului bazal;
 consumul de energie în afara exercitării profesiei (activităţi extraprofesionale);
 consumul de energie pentru activitatea profesională corespunzător metabolismului de
efort.

În funcţie de valoarea consumului de energie (Ce) s-au elaborat criterii de

clasificare a diferitelor munci.
A. Lehmann clasifică muncile în:
 munci uşoare în poziţie şezând: Ce ‹ 2kcal/min;
 munci uşoare în poziţie ortostatică: Ce = 1 … 3kcal/min;
 muncă medie: Ce = 3 … 6kcal/min;
 muncă grea: Ce = 6 … 8kcal/min;
B. Normele de protecţia muncii clasifică munca fizică în 3 categorii:
 muncă uşoară: Ce ‹ 3kcal/min;
 muncă medie: Ce = 3 … 5kcal/min;
 muncă grea: Ce › 5kcal/min.
În funcţie de această clasificare se poate determina: dificultatea muncii prestate,
raţionalizarea pauzelor (durata şi frecvenţa lor), regimul alimentar, organizarea locului de
muncă, selecţia şi orientarea profesională etc.

3.2. Măsurarea şi estimarea consumului de energie umană pentru

diferite activităţi fizice

Vezi slide 40.

A. Măsurările specifice sunt realizate prin metoda calorimetriei directe sau

indirecte (alimentară sau respiratorie)
 Metoda calorimetriei directe se bazează pe determinarea cantităţii de căldură
degajate de subiect, introdus într-o cameră special amenajată în scopuri
experimentale.
 Metoda calorimetriei indirecte se bazează pe măsurarea fie a factorilor nutritivi
calorigeni (metoda calorimetriei alimentare), fie prin determinarea consumului de
oxigen (metoda calorimetriei respiratorii – Douglas-Haldane).
 B. Estimări şi calcule privind consumul de energie

1. Teoria celor 3 opturi are ca premisă faptul că ziua de 24 ore poate fi divizată în 3 fracţii
egale de câte 8 ore, astfel:
 8 ore de somn în cursul cărora schimburile energetice corespund metabolismului
bazal;
 8 ore de activităţi diverse, extraprofesionale în care consumul energetic este de regulă
mai mare decât cel al metabolismului bazal;
 8 ore de lucru, activităţi profesionale, care au un consum de energie cu o intensitate în
funcţie de tipul muncii, al efortului depus.
Cheltuiala de energie pe 24 ore se stabileşte ca sumă a celor trei consumuri
energetice. Exemplu: {8 ore de somn (70kcal/h pentru un subiect de 70kg) = 560kcal} + {8
ore de activităţi extraprofesionale = 1120kcal} + {8 ore activităţi profesionale (4kcal/min x
60min=240kcal/h)=1920kcal}=3600kcal/zi.

2. Schema de evaluare a consumului energetic prin metoda Lehmann are la bază un

tabel în care:
 prima parte a sa prezintă consumul de energie în kcal/min sau kcal/h în funcţie de
poziţia corpului (aşezat, în genunchi, în picioare, în picioare aplecat sau în mişcare în
plan orizontal sau în pantă);
 a doua parte a tabelului redă consumul de energie în funcţie de natura muncii
(manuală, cu un singur braţ, cu două braţe, cu tot corpul).
Pentru a utiliza această schemă, se adună caloriile din prima parte a tabelului cu cele din
a doua parte diminuate cu 10% ţinând cont de activitatea specifică ce se realizează şi
având în vedere pauzele adoptate de operator pentru menţinerea unei bune stări
fiziologice.
3. Estimarea consumului de energie cu ajutorul tabelelor valorice pe activităţi
elementare se realizează pe baza unor tabele de date elementare, conţinând valorile
consumului de energie pentru un număr foarte mare de activităţi fizice, determinate de
fiziologi. Folosind valorile medii ale acestor determinări şi pe baza studiilor de timp (de
exemplu: cronograma profesională), se calculează consumul energetic.

4. CAPACITATEA DE MUNCĂ A ORGANISMULUI UMAN

OBIECTIVELE CAPITOLULUI:
 Prezentarea noţiunii de capacitate de muncă, a formelor sale, dinamicii şi
tulburărilor sale.
 4.1. Definitie. Factori de influenta

Capacitatea de muncă (Cm) reprezintă totalitatea posibilităţilor fizice, psihice,

cerebrale, nervoase) ale operatorului uman de a efectua o cantitate maximă de
muncă fără ca nivelul calitativ al prestaţiei sale să se diminueze.
Capacitatea de muncă îmbracă trei forme:
1. Capacitatea potenţială exprimă resursele umane datorate rezervelor de energie
ale organismului şi unor factori psihologici cum sunt:
 dispoziţia de muncă – variază în condiţiile unei senzaţii de plenitudine a forţelor fizice şi
intelectuale. Stările patologice de boală sunt însoţite de scăderea dispoziţiei de muncă;
 voinţa – când aceasta nu-şi realizează scopul propus, ea determină o forţă negativă a
dispoziţiei, iar capacitatea de muncă potenţială scade, exprimându-se într-o stare de
deprimare sau chiar conflictuală.
2. Capacitatea funcţională este acea parte a capacităţii de muncă utilizată strict în
procesul de muncă.
3. Capacitatea de rezervă este acea parte a capacităţii de muncă necesară
îndeplinirii obligaţiilor sociale, familiale, participării la viaţa culturală etc.

1. Constituţia morfo-
funcţională a
organismului;
Fiziologici 2. Starea de sănătate
3. Alimentaţia
4. Vârsta şi sexul
5. Gradul de
antrenament în
muncă
Factori interni
- Aptitudinile de
muncă
CAPACITATEA Psihologici - Temperamentul
Factorii de care depinde capacitatea-- de muncă
DE MUNCĂ Caracterul
Motivaţia pentru
muncă

Factori externi - Organizarea

muncii
- Mijloacele de
Social-economici muncă
- Regimul de muncă
- Condiţiile mediului
de muncă
- Nivelul profesional
şi cultural al
operatorului
- Organizarea
muncii şi a
timpului liber
 4.2 Variaţia capacităţii de muncă pe parcursul unei zile de
muncă (8h)

Variaţia capacităţii de muncă cunoaşte trei forme:

 capacitate de muncă crescândă caracterizată prin valori relativ scăzute ale rapidităţii
şi preciziei executării operaţiilor şi cu atenţie instabilă (a, a*);
 capacitate de muncă optimă când se constată un nivel relativ stabil al performanţelor
operatorului uman (b, b*);
 capacitate de muncă în scădere datorată apariţiei oboselii (c, c*).

Nivelul productivităţii muncii

Pauza de m as

b b*
a a* c*
c
ă

0 8 timp [ore]

Faţă de cele reprezentate în figura de mai sus, se impun unele comentarii utile
înţelegerii fenomenelor derulate pe parcursul unei zile de muncă şi care determină variaţia
capacităţii de muncă:
 capacitatea de muncă crescândă (a) corespunde fazei de adaptare a executantului
la condiţiile de lucru. Consumul de oxigen creşte fără a satisface integral nevoile
organismului pentru că aparatele respirator şi circulator reacţionează cu întârziere la
cerinţele impuse. Această perioadă se caracterizează printr-o îmbunătăţire continuă a
parametrilor psiho-fiziologici şi a rezultatelor în muncă. În funcţie de specificul muncii
această perioadă poate dura de la câteva minute la o oră sau chiar mai mult;
 capacitatea de muncă optimă (b) se caracterizează printr-un nivel stabil al
performanţelor. Este o perioadă de echilibru a balanţei energetice, în care aportul de
oxigen corespunde cu nevoile organismului, respiraţia şi pulsul ating valori adecvate
pentru efectuarea muncii (durata 1 … 3 ore). În această perioadă performanţele muncii
(productivitatea, numărul de rebuturi) sunt bune şi se constată chiar o reducere a
solicitărilor psihofiziologice;
 capacitatea de muncă în scădere (c) este condiţionată de apariţia oboselii crescânde
datorită epuizării rezervelor organismului din faza (b). Este faza de revenire la normal,
la nivelul iniţial al capacităţii operatorului, după încetarea activităţii desfăşurate ritmul
respirator şi pulsul ating treptat valori normale. Ca urmare, capacitatea de muncă
scade şi se constată apariţia unor mişcări inutile în procesul muncii, a unor comenzi
greşite, simultan cu încetinirea ritmului de lucru.
Fazele ce caracterizează dinamica, capacităţii de muncă se repetă şi după pauza
de masă cu deosebirea că:
 (a*) este mai scurtă deoarece adaptarea executantului la procesul muncii se realizează
mai repede;
 (b*) este mai scăzută, cu un nivel al productivităţii mai scăzut şi mai scurtă ca durată;
 (c*) apare mai repede ca urmare a apariţiei şi instalării oboselii în organismul uman.
Tulburările capacităţii de muncă se manifestă prin pierderea totală sau parţială,
definitivă sau temporară a potenţialului de muncă al operatorului uman.
Pierderea tranzitorie a capacităţii de muncă are loc ca urmare a unei tulburări
funcţionale, având caracter reversibil, de scurtă durată. Operatorul uman nu-şi mai poate
exercita funcţiile morfologice în condiţii normale (de exemplu; infarctul de miocard).
Pierderea stabilă a capacităţii de muncă (de lungă durată are drept cauze afecţiuni sau
tulburări funcţionale ireversibile. În concluzie, se impune activitatea de expertiză şi
recuperare a capacităţii de muncă, organizată judicios la nivel naţional.