Referat

Elev: Bașa Felicia Alina

Clasa: 1A AMG

Hemoglobina

Este pigmentul respirator (pigmentul roșu), a tuturor vertebratelor, fiind prezentă în eritrocite, unde
are rol în transportul oxigenului (oxihemoglobină), și a CO2 (carbohemoglobină). Constituită dintr-o
componentă proteică numită globină și o componentă prostetică, colorată, hemul, un nucleu
porfirinic cu 11 duble legături conjugate. Molecula hemoglobinei este un ansamblu alcătuit din 4
subunități proteice, formate dintr-un lanț proteic strîns asociat cu grupul hemic. Fiecare lanț proteic
adoptă o conformație de alfa helix identică cu globina din alte proteine (mioglobina de exemplu).

Structură
Gruparea hemică are un atom de fier cuplat cu inelul porfirinic. Atomul de fier realizează
o legătură puternică cu proteina globulară prin intermediul nucleului imidazolic al unei
molecule de histidină, proteină situată de obicei în planul inferior comparativ cu planul
hemul.

Complexul are structură octaedrică

Planul superior este ocupat de o legătură reversibilă cu oxigenul din heterociclu,
configurația compusului format fiind cea de tip octaedrică. Atunci când oxigenul nu este
legat, locul său este luat de o moleculă de apă, conformația fiind a unui octaedru neregulat.
Fierul are 2 ioni : Fe2+ și Fe3+, însă Fe3+ nu poate lega O; legarea O se face și cu oxidarea de
către oxigen a Fe la Fe3+, deci fierul trebuie să existe în forma de oxidare +2 pentru a lega
oxigenul. La om hemoglobina are o conformație de tetramer, numită hemoglobina A,
formată din 2 lanțuri α și 2 lanțuri β, formate fiecare din 141, respectiv 146 aminoacizi.
Hemoglobina A se numerotează α1β2, subunitățile fiind legate prin punți de sare, legături
de hidrogen și interacții hidrofobe astfel: α1β1 α1β2. Ionii de Fe2+ și Fe3+ conțin respectiv
24 25 e- (configurația electronică este [Ar]3d6 4s2, [Ar]3d5 4s2d).

Configurația ionului de Fe
Din punct de vedere magnetic oxihemoglobina este diamagnetică,dar configurația
electronilor de joasă energie atît la nivelul oxigenului cît și a fierului denotă caracter
paramagnetic. Oxigenul triplet cu cea mai joasă energie, are 2 electroni în orbitali
moleculari de antilegătură. Ionul de Fe2+ are tendința de a adopta o configurație de spin
înalt, electronii neparticipanți aflîndu-se de asemenea în orbitali de antilegătură. Fe3+ are
de asemenea electroni neparticipanți. Toate aceste molecule au caracter paramagnetic și nu
diamagnetic cum ar trebui în mod teoretic. Există două explicații pentru acest lucru:

 Fe2+ se leagă de oxigenul singlet. Amândouă speciile sunt diamagnetice.

 Spinul înalt al Fe3+ detremină legarea de O22- (anionul superoxid), manifestîndu-se
antiferomagnetismul care aliniază electronii neparticipanți, determinînd proprietăți
diamagnetice.
 Fe2+ cu configurație de spin jos se leaga de O22-. Amândouă speciile sunt
diamagnetice.

Spectroscopia electronica cu raze X sugerează că starea de oxidare a fierului este de

aproximativ 3,2, spectrul în infrarosu a legăturii O-O sugerează un tip de legătură foarte
asemănătoare cu configurațio ionului superoxid. Starea de oxidare corectă este +3 pentru
fier și –1 pentru oxigen. Diamagnetismul acestei configurații este dat de electronii ionului
superoxid care au o aliniere antiferomagnetică, în sensul opus alinierii electronilor de Fe2+,
opțiune nefiind deloc surprinzătoare deoarece singletul oxigenului precum și larga
separație a încărcării sunt nefavorabile stării de energie înaltă. Schimbarea valenței de Fe2+
la Fe3+ determină scăderea mărimii atomului și permite acestuia să intre în același plan cu
ciclurile pirolice, putînd astfel coordina restul de histidină, inițiind schimbări alosterice îm
lanțul globulinic. De fapt se pare că structura adoptată este una de echilibru între aceste 3
forme.
Complexarea liganzilor
Atunci cînd oxigenul se leagă de ionul de Fe, are loc o contracție a atomului de Fe
determinînd mutarea în interioriul planului porfirinic, concomitent cu îndepărtarea de
atomul de oxigen și apropierea de restul histidinic. La hemoglobina umană legarea
oxigenului este de tip cooperativ. Hemoglobina are afinitate pentru oxigen, afinitate
crescută de saturarea moleculei cu oxigen; primul atom de oxigen legat influențează forma
site-ului de legare pentru următorul atom. Acest lucru este posibil, cînd datorită oxigenării
hemoglobinei, subunitățile proteice ale acesteia suferă modificări, modificări ce se traduc
prin schimbări în întregul complex hemoglobinic determinînd ca altor subunități să le
crească afinitatea pentru oxigen.

Datorită procesului de legare de tip cooperativ, curba de legare a oxigenului de Hb are o

formă sigmoidă

Drept consecință, curba de legare a oxigenului de hemoglobină este de tip sigmoid sau S,
opusă curbei de tip hiperbolă asociată cu legarea de tip noncooperativ. Legarea oxigenului
de hemoglobină este scăzută în prezența monoxidului de carbon, deoarece acesta intră în
competiție pentru site-urile de legare de hemoglobină, datorită afinității de circa 200 de ori
mai mare față de oxigen. Acest lucru este tradus prin aceea că o cantitate extrem de mică
de CO (provenit de exemplu din fumul de țigară, eșapamentul automobilelor), reduce
foarte mult capacitatea de legare a O2 de către hemoglobină. Monoxidul formează
carboxihemoglobina, un compus extrem de stabil, de culoare roșu strălucitor. Asemănător
cu monoxidul de carbon se comportă și ionii CN- (cian), SO (monoxidul de sulf), NO2
(dioxid de azot), S2- (sulfit). Toți acești compuși manifestă afinitate crescută pentru ionul de
Fe de care se leagă fără a-i schimba starea de oxidare, și mai grav neinhibînd legarea
oxigenului, determinînd intoxicații grave. Oxidarea Fe2+ la Fe3+ determină conversia
hemoglobinei la hemiglobină sau methemoglobină, compus care nu poate lega oxigenul. În
sîngele normal hemoglobina este protejată printr-un sistem reducător de această
transformare. Însă anumiți anioni de tipul oxidului nitros N2O, sau dioxidului de NO2, sunt
capabili să transforme o fracție foarte mică de hemoglobină în methemoglobină, acest
lucru neavînd importanță medicală (NO2 este nociv prin alt mecanism, în timp ce N2O este
folosit în anestezii de scurtă durată, ceea ce nu permite afectarea hemoglobinei. La
populațiile aclimatizate la înălțimi mari concentrația de esterului glicerin-2-3-difosfat
sanguin este mult crescută, ceea ce permite transportul unor cantități mai mari de oxigen
la nivelul țesuturilor în condițiile unei presiuni a oxigenului scăzută. Acest fenomen în care
o moleculă Y afectează legarea moleculei X pentru transportul moleculei Z., monoxidul
legîndu-se de preferință în aceleași locuri ca și oxigenul.
Dioxidul de carbon are un alt situs de legare, neafectînd formarea complexului HbO. Sub
infleunța anhidrazei carbonice, dioxidul de carbon se scindează în acid carbonic instabil
care se descompune imediat punînd în libertate ionul carbonat HCO3- și un proton H+.

CO2 + H2O → H2CO3 → HCO3- + H+

Sângele încărcat cu dioxid de carbon are un pH acid, și din acest motiv poate lega protonul
și dioxidul de carbon determinînd transformări conformaționale în partea proteică și la
nivelul capacității de legare și de eliberare a oxigenului. Protonul poate fi legat în diferite
locuri de-a lungul lanțului proteic, dar dioxidul de carbon se poate lega doar de gruparea
amino din poziția alpha formînd ionul carbamat. Atunci cînd nivelul de dioxid de carbon
scade (de exemplu în capilarele pulmonare), CO2 și H sunt eliberați de la nivelul
hemoglobinei, crescînd afinitatea proteinei pentru O2. Acest control al hemoglobinei pentru
oxigen prin legarea și eliberarea CO2 și acidului poartă denumirea de efectul Bohr.
Monoxidul de carbon afectează legarea oxigenului

Degradarea hemoglobinei
Atunci cînd are loc moartea hematiilor, membrana lor se rupe, hemoglobina este
hidrolizată iar Fe recuperat. Ciclul porfirinic se desface iar fragmentele sunt metabolizate
de ficat. În urma procesului rezultă o moleculă de CO pentru fiecare moleculă de
hemoglobină metabolizată. Procesul este unul natural și reprezintă o sursă de CO pentru
corpul uman, monoxid care se elimină prin aerul expirat. Produsul de metabolizare final
este bilirubina, un pigment de culoare galbenă a cărui nivel semnifică distrugerea
hematiilor. Dacă ritmul de degradare a hemoglobinei este prea rapid, ea poate bloca
anumite capilare mai ales capilarele din rinichi determinînd apariția unor boli. Scăderea
hemoglobinei neasociată cu scăderea numărului de hematii poartă denumirea de anemie;
anemia are drept principală cauză deficiența de Fe. Ca urmare a acestei deficiențe, scade
sinteza de hemoglobină, hematiile vor fi de tip hipocrom (sărace în pigment) și microcitic
(mai mici decît în mod normal). În hemoliză (distrugere a hematiilor mai rapidă decît
sinteza), icterul asociat este cauzat de metabolitul bilirubină și de hemoglobina circulantă
care poate determina blocaj renal.

Hemoglobinopatiile sunt mutații la nivelul lanțului globinei, cele mai des întîlnite fiind
anemia falciformă (siclemie) și talasemie; tot în cadrul globinopatiilor sunt și porfiriile,
caracterizate de erori în sinteza hemului.

La nivel mai mic se pare că hemoglobina A se combină cu glucoza, pe care o leagă într-un
anumit situs, formînd compusul HbA1c (hemoglobina glucosilată, sau glicată). Pe măsură ce
concentrația glucozei crește , procentul de HbA trasnformată în HbA1c crește și el. La
diabetici, unde glucoza are valori foarte mari, și compusul tinde către valori mari,
procentul său fiind reprezentativ pentru nivelul glucozei sanguine datorită timpului de
viață a hematiilor 50-55 zile.
Măsurare (teste de laborator)
Hemoglobina este urmărită în permanență în cadrul testelor sanguine, (numărarea
hematiilor), rezultatele fiind exprimate în unități de concentrație masică: g/L, g/dL, mol/L
(1g/dL = 0,621 mmol/L). Dacă concentrația Hb totale scade sub acest punct, este vorba de o
anemie. Determinarea Hb se face prin analiză sanguină și urmărirea valorii hematocritului
care reprezintă volumul ocupat de hematii în cadrul volumului sanguin. Datorită legării
glucozei la Hb cu formarea complexului HbA1C, a cărui nivel este direct proporțional cu
cantitatea glucozei sanguine, se poate monitoriza mai precis cantitatea glucozei sanguine
care ar fi relativ greu de efectuat din cauza variațiilor orare ce ar da rezultate ce nu pot fi
semnificative și pot da erori la interpretare. Pentru acest motiv se urmărește complexul
HbA1C. De obicei o valoare mai mică sau egală cu 6% reprezintă un nivel normal al
glucozei sanguine, în timp ce valori de peste 7% indică un nivel ridicat al glucozei (diabet).
Urmărirea valorii complexului se poate face doar la subiecții sănătoși care au un ciclu al
hematiilor normal. La indivizii cu dereglări ale acestui ciclu cum ar fi bolnavii cu anemie
falciformă, unde se pot întîlni alte tipuri de hemoglobina (Hb S), ciclul de viață este mult
mai scurt. Din acest motiv se folosește testul nivelului de fructozamină, test care are la bază
măsurarea gradului de legare a glucozei de albumina serică, detereminîndu-se astfel nivelul
sanguin al glucozei. Concentrația sanguină a hemoglobinei poate fi măsurată cu
hemoglobinometru electronic.

Bibliografie
 Ion R. Baciu Homeostazia oxigenului Editura Dacia 1980
 V. Ranga, I. Teodorescu Exarcu, Anatomia și fiziologia omului, Editura Medicală,
București, 1970
 A. Policec, T.D. Gligor, Gh. Ciocloda, Electronica medicală Editura Dacia, Cluj, 1983

12.11.2017
Brașov