Definirea disciplinei si introducerea în tematica cursului

Scurt istoric
Cuvântul logopedie vine de la grecescul logos care înseamnă cuvânt şi paidea
care înseamnă educaţie. Deci logopedia se ocupă de educaţia vorbirii, iar în sens larg de
studierea şi dezvoltarea limbajului, de prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj.
Logopedia s-a constituit ca ştiinţă în prima decadă a secolului XX, datorită necesităţilor
practice şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a găsi procedee specifice
educării limbajului tulburat. S-au conturat şi perfecţionat astfel de investigaţii psihologice ale
limbajului, metode şi procedee de corectare.
În ultimele decenii, preocupările legate de studierea limbajului tulburat au fost tot mai
susţinute, constituindu-se un sistem unitar de terapie logopedică. În ţara noastră, practica
logopedică s-a legalizat în 1949 şi s-a dezvoltat odată cu înfiinţarea cabinetelor logopedice în
şcoli şi policlinici, în 1957.
Încă din cele mai vechi timpuri au existat preocupări pentru exprimarea corect-logică a
ideilor, pentru cultivarea vocii, dar şi pentru corectarea defectelor de vorbire. Socrates,
Demostene, Cicero, deşi aveau unele defecte de vorbire, au reuşit să ajungă la performanţe
celebre, devenind cei mai mari oratori ai antichităţii. În operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit,
Platon, Aristotel, Hipocrat întâlnim de asemenea preocupări pentru formarea şi dezvoltarea unei
vorbiri cât mai corecte şi agreabile la membrii societăţii antice. Pe lângă aspectul sonor,
conţinutul sonor, conţinutul logic al vorbirii, îi interesa şi influenţa tulburărilor de vorbire
asupra personalităţii copilului şi a relaţiilor în colectiv. Preocupările legate de limbaj în general,
dar şi de tulburările acestuia, au continuat, uneori în condiţii foarte vitrege pentru ştiinţă în
general şi pentru logopedie în special. Un impuls deosebit l-a dat cercetările lui Broca (1861)
în domeniul afaziei motorii şi a lui Wernicke (1871) pentru afazia senzorială, a lui Netcaciov
cu privire la tratamentul bâlbâielii, a lui Albert şi Herman Gutzman cu privire la metodele
corectării tulburărilor de vorbire, ale lui Emil Fröschela etc.
Treptat, aria preocupărilor logopediei s-a extins, fapt ce se poate vedea şi din definiţiile
mai mult sau mai puţin complexe date de diverşi autori, în decursul anilor. Astfel, Hvatţev
defineşte logopedia ca „fiind o ştiinţă pedagogică specială pentru prevenirea şi corectarea
tulburărilor de limbaj”. Sovak o defineşte ca fiind „ştiinţa despre fiziologia şi patologia
procesului de înţelegere, de comunicare, despre prevenirea şi tratamentul pedagogico-corectiv
a defectelor în domeniul înţelegerii comunicării”. La noi, E. Verza precizează că, logopedia se
ocupă de „prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj şi de realizarea procesului de

1
înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor” şi că „logopedia contemporană îşi defineşte azi
menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea şi studierea lor: ea are
în vedere educarea şi restabilirea echilibrului psihologic şi a dezvoltării unei integre
personalităţi, studierea comportamentului verbal şi a relaţiilor acestuia cu personalitatea
mamă”1.
Problema apartenenţei logopediei a fost şi este încă disputată. Unii specialişti susţin că
este o ştiinţă medicală, alţii consideră că aparţine ştiinţelor psihopedagogige, fiind o ramură a
psihopedagogiei speciale. O serie de termeni folosiţi de logopedie (dislexie, disgrafie, rinolalie,
disartrie, afazie etc) sunt de provenienţă medicală dar faptul că se ocupă de investigarea
limbajului şi de corectarea tulburărilor de limbaj, precum şi faptul că metodele şi procedeele
utilizate au un caracter psihopedagogic, o aduc mai aproape de știinţele psihopedagogice.

Scopul și obiectivele logopediei

Logopedia s-a constituit mai târziu ca alte ştiinţe, sprijinindu-se pe o serie de informaţii.
Logopedia îşi defineşte caracteristica de interdisciplinitate prin asimilarea informaţiilor de
natură anatomică, fiziologică şi psihofiziologică, biochimică, sociologică, fonetică, fenologică
şi psihopedagogică. Dată fiind complexitatea fiinţei umane ca sistem bio-psiho-social limbajul
trebuie privit ca subsistem în cadrul sistemului psihic numai subsistemul fundamental de
elaborare şi comunicare a gândirii, constituind actul de socializare a omului.
Limbajul a incitat opinii şi puncte de vedere particulare ale diferiţilor specialişti din
multiple discipline şi ştiinţe, însă nu se poate spune că s-au lămurit toate aspectele psihologice
şi psihopedagogice ale limbajului normal, patologic sau tulburat. La rândul ei, logopedia pune
la dispoziţia acestor ştiinţe o serie de informaţii. Şi în activitatea practică, dacă avem în vedere
etiologia şi complexitatea anumitor tulburări de limbaj, se impune colaborarea dintre specialiştii
mai multor domenii (psihologi, logopezi, medici).
Scopul logopediei este acela de a asigura, prin înlăturarea tulburărilor de vorbire,
dezvoltarea psihică generală normală a persoanelor cu handicap verbal, formarea şi dezvoltarea
pe măsura capacităţilor lor, de stabilirea sau restabilirea de relaţii corecte cu cei din anturaj.
Logopedia acordă atenţie în special copiilor deoarece tulburările de vorbire au o frecvenţă mai
mare, nu trebuie să se consolideze şi să se agraveze, pentru că posibilităţile de corectare sunt
mult mai mari şi pentru că prin înlăturarea la timp a acestora se preîntâmpină apariţia altor
modificări psihice şi comportamentale.

1
I. Mititiuc, T. Purle, 2010, Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj, Ed. Alfa, Iași,

2
 Pornind şi de la concepţia lui I.P. Pavlov, conform căreia „Nimic nu rămâne imobil,
numai cu condiţia de a se crea condiţiile corespunzătoare”, în faţa logopediei stau o serie de
obiective, mai importante fiind următoarele:
1. cunoaşterea şi prevenirea cauzelor care provoacă tulburări de limbaj şi asigurarea
unui climat favorabil dezvoltării normale a limbajului;
2. studierea şi cunoaşterea simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a metodelor şi
procedeelor de corectare;
3. depistarea, examinarea persoanelor cu tulburări de limbaj, începând cu vârsta
preşcolară şi organizarea activităţilor în funcţie de vârstă şi tulburare;
4. corectarea tulburărilor de limbaj în paralel cu dezvoltarea gândirii, cu personalitatea,
activitatea lor şi formarea unei atitudini normale faţă de propriul defect şi faţă de lumea din jur;
5. elaborarea unui program terapeutic corect ţinând seama de esenţa, cauzele,
mecanismele şi dinamica tulburării 2.

Structura aparatului fonoarticulator - Organele vorbirii

Aparatul vocal uman se compune din trei sisteme fundamentale de organe. Primul
sistem îl formează organele de respiraţie, a căror funcţie în legătură cu limbajul constă în faptul
că ele sau curentul de aer ce formează vibraţia corzilor vocale, vibraţiile pe care o produce unda
sonoră. Din aceste organe fac parte plămânii şi muşchii pe care-i pun în mişcare, în special
diafragma, care atunci când se bolteşte în sus, în formă de cupolă, apasă de jos asupra
plămânilor şi produce diferite izbituri de intensitate diferită, corespunzătoare silabelor
pronunţate. Tot din acest sistem de organe fac parte bronhiile şi traheea pe care curentul de aer
se duce către sistemul următor al organelor vorbirii către laringe. Laringele, fiind continuarea
traheii, e format din patru cartilaje. În spaţiul dintre aceste cartilaje sunt dispuse în cavitatea
orizontală coardele vocale, anume doi muşchi subţiri, elastici, pe care aerul, ieşind din trahee,
îi pune în mişcare vibratoare. Aşezarea coardelor vocale permite, datorită mobilităţii cartilajelor
de care sunt fixate, să se producă mişcări de două feluri:
• coardele vocale se pot întinde sau pot rămâne destinse;
• se pot alipi sau se pot îndepărta la capete în aşa fel încât să formează între ele un spaţiu
denumit glotă.
Când coardele vocale sunt întinse şi apropiate, adică glota este închisă, atunci aerul
pătrunzând între marginile coardelor vocale îndreptate una spre cealaltă, le pune în mişcare

2
I. Mititiuc, T. Purle, 2010, Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj, Ed. Alfa, Iași, pag. 7-24

3
vibratoare, în urma cărui fapt se produce unda sonoră. Când coardele vocale nu sunt suficient
de apropiate, datorită faptului că aerul trece fără a se freca prea mult de marginile lor, se produc
sunetele slabe, în şoaptă. Când respiraţia e liberă şi nu e sonoră, coardele vocale sânt cu totul
destinse iar glota complet deschisă. Al treilea sistem al organelor vorbirii e aşezat deasupra
laringelui. Acesta e format din cavitatea bucală şi nazală, care reprezintă un fel de tub aşezat
deasupra. Cavitatea bucală reprezintă cel mai important rezonator al undelor sonore care apar
în laringe. Prin modificarea mărimii şi a formei cavităţii bucale se formează sonoritatea
definitivă a vocalelor. Cavitatea bucală este de asemenea organul care creează obstacole
speciale pentru aerul respirat. Înlăturarea prin aer a acestor obstacole produce acele sunete -
zgomote care se numesc consoane. Cavitatea nazală îndeplineşte funcţia unui rezonator
auxiliar, către care trecerea poate fi sau deschisă sau închisă de către vălul palatului adică de
partea posterioară, mobilă a palatului. În primul caz se produc sunete nazale, ca de ex.
consoanele sonore ‘m-n’, iar în al doilea caz, sunetele nazale. În felul acesta, aparatul periferic
al vorbirii este extrem de complex, necesitând o coordonare extrem de fină a mai multor mişcări
care se produc simultan.
Deci vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui datorită
vibraţiei coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care e trimisă de contracţia
muşchilor expiratori şi de plămâni. Cuvântul e produsul vocal. Vocea şi cuvântul se
concretizează din sinteza funcţiilor tuturor organelor care colaborează şi conduc acest proces.
Coordonarea acestor mişcări este realizată de o serie de centri nervoşi. Centrii nervoşi implicaţi
în vorbire se găsesc situaţi la diferite niveluri în S.N.C. dintre aceştia, scoarţa cerebrală este cea
mai evoluată parte a S.N.C. ea acoperă întreaga suprafaţă exterioară a emisferelor cerebrale. La
nivelul ei se realizează mecanisme nervoase complexe, care asigură substratul psihic al vorbirii.
La dreptaci, mecanismele cerebrale implicate în limbaj sunt strict localizate în emisfera stânga.
La stângaci s-ar părea că nu sunt strict localizate. Din punct de vedere al limbajului interesează
următoarele aspecte:
- interesează porţiuni de scoarţă cu funcţie de recepţie (centrii senzitivo-senzoriali)
- există porţiuni de scoarţă cu funcţie de comandă motorie (centrii motori)
- există porţiuni de scoarţă cu rol de asociaţie ce fac legătura între zona de cortex
senzorial şi zona cu rol motor .
Fiind o activitate reflexă-condiţionată pentru formarea şi menţinerea limbajului sunt
necesare impulsuri auditive şi vizuale permanente. Pentru realizarea lui, ca pentru orice reflex
sunt necesari:
- Receptori vizuali şi auditivi (la nevăzători – simțul tactil - kinestezic)

4
 - Centrii nervoşi din S.N.C.
- Cale aferentă prin care impulsurile motorii sunt transmise de la centrii nervoşi spre
organele efectoare
- Efectorii – constituiţi din muşchii care participă la realizarea limbajului scris şi vorbit
auditiv şi vizual. Receptorii implicaţi în limbaj sunt reprezentaţi de segmentele de conducere
ale analizatorilor auditiv şi vizual. Aceste segmente sunt formate dintr-un lanţ de neuroni,
conectaţi între ei prin intermediul sinapselor. Un capăt al lanţului este conectat cu receptorii.
Începând de la receptori, neuronii urcă spre S.N.C. unde fac staţii de diferite niveluri, atingând
în final cortexul. Se ajunge astfel la conştientizarea, memorizarea, utilizarea informaţiilor
înregistrate auditiv şi vizual. Impulsurile auditive (cuvintele vorbite) ajung la cortexul senzitiv
auditiv. Impulsurile vizuale (cuvintele scrise) ajung la cortexul senzitiv vizual. Aceste arii sunt
conectate, prin legături nervoase, cu o aceeaşi arie de asociaţie, care integrează impulsurile
primite. Trimite apoi, tot prin legături nervoase, concluziile, la cortexul motor, care la rândul
lui trimite impulsuri spre muşchii implicaţi în vorbire şi spre cei folosiţi în scris. Cortexul are
şi rol de autocontrol al limbajului. Prin auz şi văz e evaluată calitatea vorbirii, scrisului şi în
conformitate cu rezultatul evaluării, scoarţa cerebrală trimite impulsuri pentru corectare. În
procesul învăţării vorbirii orale şi scrise, la omul normal are loc o permanentă raportare a
imaginilor auditive la imaginile vizuale şi invers. La nevăzători are loc o raportare a imaginilor
auditive la imaginile tactile şi invers. La surdo-muţi, în curs de demutizare, percepţia auditivă
este suplinită de imaginile vizuale.

Frecvența și necesitatea corectării tulburărilor de limbaj

Până în prezent nu s-a elaborat o metodă comună pentru depistarea tulburărilor de
vorbire, dar au fost destule încercări de cuprindere a tulburărilor de limbaj întâlnite în situaţii
statistice. Între datele statistice existente nu există o concordanţă şi e firesc să fie aşa, deoarece
studiile s-au făcut pe populaţii mai mult sau mai puţin numeroase, după criterii diferite, în zone
diferite, cu exigenţe diferite etc. Toate însă pun în evidenţă o frecvenţă destul de mare a
tulburărilor de limbaj, mai ales la vârstele mici.
Cele mai frecvente tulburări de limbaj întâlnite în grădiniţe şi şcoli sunt tulburările care
afectează pronunția şi mai puţine cele care afectează limbajul propriu-zis, tulburări în special
din sfera sindromului dismaturativ, determinate de o întârziere uşoară în apariţia şi dezvoltarea
vorbirii (dislalia de evoluţie, bâlbâiala fiziologică, dislexia-disgrafia de evoluţie) acestea fiind
condiţionate de un ritm propriu de dezvoltare a vorbirii prin factori afectivi şi sociali. Cea mai
mare răspândire o au pronunția incorectă a unor sunete şi cuvinte, deformări, substituiri,

5
nazalizări ale unor sunete şi cuvinte: aşa-zisa dislalie simplă sau polimorfă. Mai des întâlnite
sunt dislaliile funcţionale de evoluţie şi mai rar cele organice. Având în vedere faptul că,
dislaliile fiziologice dispar în jurul vârstei de patru ani, când copilul îşi însuşeşte modelele
pronunţiei adulte, dislaliile întâlnite la clasele I-IV le considerăm în mare parte patologice. Cele
care însă dispar fără intervenţie logopedică, ca urmare doar a deprinderii scris-cititului sau a
creşterii condiţiilor necesare însuşirii corecte a vorbirii, nu se încadrează în patologia vorbirii.
Aceşti copii fac să se ridice procentajul dislaliilor în clasele I, ca apoi să se reducă considerabil
în clasele II-IV. La clasele II-IV, o mare parte a alterărilor de pronunţie intră în sfera dislaliilor
organice, cauzate de lezări structurale ale organelor periferice sau centrale ale vorbirii. Dislaliile
mecanice provocate de malformaţiile organelor fonoarticulatorii periferice, structurale, leziuni
periferice motorii sau senzoriale (dizartrii de diferite forme), bradilalii, precum şi cele
determinate de un deficit auditiv, sunt mult mai rare. În practica curentă se întâlnesc cazuri în
care tulburările dislalice se manifestă simultan în diferite asocieri: fie cu dislexie-disgrafie, fie
cu bâlbâieli. Cele mai puţine cazuri, dar şi cele mai grave, neglijabile sub aspect cantitativ, sunt
cele cu tulburări ideaţionale ale limbajului, tulburări de tip afazic.
La clasele II-IV, frecvenţa cea mai mare o înregistrează tulburările limbajului scris,
dislexiile-disgrafiile. Dislexiile-disgrafiile întâlnite, se prezintă sub diferite forme şi intensităţi,
de la simple greutăţi în citire şi scriere, până la incapacitatea cunoaşterii literelor şi scrierii lor,
dislexii-disgrafii fie de natură afazică, greutăţile constând în găsirea literelor, a cuvintelor,
scrierea lor corectă, fie de natură apraxică, erorile constând în executarea literelor. Frecvenţa
cea mai mare o înregistrează cele însoţite de caracteristici afazice. Frecvenţei mari a dislexiilor-
disgrafiilor i s-a acordat mai multe explicaţii. Unii au atribuito tulburărilor de motricitate,
stângăciei contrariate, tulburărilor de vorbire etc. Din studiile făcute asupra copiilor cu care s-
a lucrat, s-a observat că nu există o corelaţie absolută între tulburările de vorbire şi dislexie-
disgrafie. Totuşi, există un raport între forma vorbită şi cea scrisă, care se manifestă mai
pregnant la tulburările severe de limbaj şi la cei cu vorbire întârziată, greşelile manifestându-se
atât în forma vorbită cât şi în cea scrisă.
Proporţia elevilor care greşesc în transcrierea limbajului oral în cel scris, e mult mai
mare. Conform statisticilor transmise de practicienii din cabinetele logopedice 40-50% dintre
elevi prezintă greșeli de scriere, dar nu toţi aceşti copii sunt dislexo-disgrafici. Din punct de
vedere psihopedagogic, multe dintre greşelile scris-cititului ale şcolarului mic nu pot fi
considerate dislexii-disgrafii, deoarece ele se produc în limitele evoluţiei normalului din cadrul
şcolarizării. O parte dintre aceste greşeli se produc datorită unui conflict care apare între
individualitatea receptivă modificată a copilului şi oscilaţia legilor fonetice, care face să se

6
producă greşeli numai la anumite cuvinte, cu o structură fonologică dificilă în ceea ce priveşte
analiza şi sinteza. Acest fenomen a fost denumit de către C. Păunescu - disfonografie3. O mare
parte dintre greutăţile apărute la clasa I se datorează unei imaturităţi şcolare. Analiza maturizării
și adaptării elevilor la sarcinile şcolare trebuie să stea în atenţia specialiştilor, deoarece
reprezintă unul din criteriile fundamentale ale unei integrări şcolare adecvate.
Pe lângă aspectul somatic, dezvoltarea psihică, fizică, aspecte legate de unele abilităţi,
aspecte intelectuale logice care să permită memorarea, păstrarea şi reactualizarea, elevii trebuie
priviţi şi din punct de vedere al dezvoltării sistemului neromotor şi al limbajului. Sunt frecvent
întâlniți în școală copii de vârstă școlară imaturi cu inabilităţi manuale, cu mişcări ale mâinilor
intens necoordonate sau cu o coordonare şi precizie redusă, cu dezorganizări ale funcţiei vizual-
motorie, cu dominanţa lateralităţii nestabilizată, oscilantă, ezitantă, cu greutăţi în organizarea şi
percepţia temporală şi a relaţiilor spaţiale. Datorită acestor particularităţi, elaborarea
deprinderilor grafice este mult îngreunată. Aceşti copii pot prezenta întârzieri în sfera
proceselor cognitive de tip senzorial, care influenţează negativ acuitatea perceptivă şi receptarea
adecvată, în special a stimulilor vizuali şi auditivi. Uneori nu pot percepe diferenţierea formelor
grafice şi nu pot stabili legături între simbolurile grafice. Limbajul școlarilor imaturilor are şi
el o serie de particularităţi. Relatarea evenimentelor, povestirilor, impresiilor, este adesea
incoerentă, inexpresivă. Uneori e nevoie să fie susţinută de întrebări. Imposibilitatea verbalizării
duce implicit şi la deficienţe ale formulării noţiunilor. Mulţi prezintă şi tulburări de pronunţie.
Toate aceste aspecte ale imaturităţii şcolare fac să apară deosebite greutăţi în însuşirea scris-
cititului, cu aspecte comune dislexo-disgrafie, dar care în mare parte nu sunt dislexi -idisgrafii.
Tulburări de ritm și fluență a vorbirii (bâlbâieli, tahilalii, bradilalii) înregistrează o
frecvenţă destul de redusă comparativ cu tulburările de pronunţie şi tulburările dislexo-
disgrafice . Bradilaliile întâlnite, însoţeau de obicei bradipsihiile şi unele forme de dizartrie.
Cunoaşterea statistică a copiilor cu tulburări ale limbajului oral şi scris, precum şi
raportul cantitativ şi calitativ dintre diferitele forme de tulburări, este de mare importanţă, dacă
se are în vedere şi gradul diferit de repercutare asupra dezvoltării întregii personalităţi a
copilului. Încă din antichitate s-a observat că tulburarea mecanismelor fonoarticulatorii pot
produce la unii copii conflicte de integrare socială, conflicte psihice destul de grave, care tulbură
personalitatea sau conflicte sociale care tulbură relaţiile în colectiv.
Revenind la aspectul strict logopedic, se poate afirma că tulburările apărute la nivelul
limbajului sau a intelectului pot produce modificări reciproce. Tulburările de limbaj severe

3
Păunesc, C., 1976, Introducere în logopedie , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

7
(afaziile) sunt însoţite şi de tulburări de evocare, generalizare, de recepţie şi emisie, de
interpretare a mesajului. La rândul lor, deficiențele mintale sau psihozele împiedică dezvoltarea
limbajului, apărând dislogiile specifice. Deci o parte din tulburările de vorbire sunt determinate
de deficitul intelectual dar ele şi pot influenţa într-o anumită măsură dezvoltarea intelectuală.
Tulburările de limbaj împiedică dezvoltarea unei gândiri creatoare, flexibile, capabilă de
abstractizări, generalizări, deoarece acestea necesită un înalt nivel de dezvoltare a limbajului.
Ele influenţează dezvoltarea intelectuală, reuşita şcolară, integrarea normală în colectiv, într-o
măsură direct proporţională cu gravitatea lor în funcţie de specificul fiecăreia. Astfel, unele
tulburări de vorbire produc tulburări în sfera intelectuală, altele în sfera personalităţii, altele
însă numai simulează tulburări patologice ale intelectului. Toate tulburările însă produc, într-o
măsură mai mare sau mai mică, modificări psihice şi de comportament, dificultăți în procesul
de integrare şi adaptare socială.
La foarte mulţi copii logopaţi este tulburat atât procesul de emisie cât şi cel de recepţie,
deoarece vorbirea, la aceştia este încărcată de o stare afectivă negativă. Teama de vorbire duce
la o stare de inhibiţie care perturbă procesul normal de recepţie şi emisie. Conştientizarea
defectului, mai ales la cei cu intelect normal, creează o stare de iritare, de irascibilitate. Pe
măsura înaintării în vârstă, manifestările psihice se accentuează, se instalează o stare de
oboseală fizică şi intelectuală, o hipersensibilitate afectivă, putând ajunge până la refuzul de a
vorbi, opoziţie, devieri de comportament, lipsă de interes pentru activitatea şcolară. La unii apar
şi tulburări de ordin neurovegetativ: dereglări în perioadele de somn, oboseală excesivă,
dificultăți de concentrare etc. care pot ajunge până la nevroză sau psihoză. Jena sau
imposibilitatea de a întreba sau răspunde la timp şi corect duce la rămânerea în urmă la
învăţătură şi la perturbarea relaţiilor cu persoanele din anturaj. În general, trăsăturile lor de
personalitate sunt foarte instabile şi dacă nu întrevăd posibilitatea corectării, pot apărea şi
tulburări comportamentale.
Se poate astfel concluziona, că tulburările de vorbire pot determina probleme, uneori
destul de grave, atât în domeniul învăţării cât şi asupra întregii personalităţi și a adaptabilităţii
sociale.
Dacă vom porni de la funcţia de bază a limbajului, cea cognitivă, de la faptul că 30%
din relaţia umană e de natură verbală, precum şi de la modificările pe care acestea le produc,
vom putea aprecia mai bine importanţa logopediei, care are nu numai un rol corectiv, ci
urmăreşte mai ales stimularea şi dezvoltarea limbajului, prevenirea eşecului şcolar, egalizarea
şanselor de instruire, de educaţie şi integrare, prin corectarea şi compensarea tulburărilor de
limbaj.

8
 Organizarea activității logopedice
Terapia logopedică este o activitate complexă, desfăşurată pe multiple planuri,
individual sau pe grupe, în funcţie de etiologia tulburării, gravitate şi vârstă. Terapia logopedică
începe cu înregistrarea cazului care se realizează în urma perioadei de depistare a copiilor cu
tulburări de limbaj.
Primul pas este reprezentat de examinarea complexă, în urma căruia se va stabili un
diagnostic și forma de terapie, individuală sau de grup. La formarea grupelor, vor sta o serie de
criterii, respectiv vârstă, deficienţă, gravitate, trăsături de personalitate etc. Se va fixa un
program de lucru, fiecare copil fiind planificat de 2-5 ori pe săptămână, în funcţie de gravitatea
defectului. Vor avea prioritate copiii mici, pentru ca tulburarea să nu se transforme în
deprindere, deprinderile deficitare înlăturându-se mai greu într-un timp îndelungat. Nu sunt
neglijaţi însă nici cei care au ajuns la vârsta adolescenţei sau a pubertăţii, deoarece la aceştia
tulburările de limbaj pot produce modificări profunde de personalitate.
Vârsta optimă pentru începerea terapiei logopedice este cea mică, dar aceasta nu
reprezintă o regulă generală. Vârsta va fi determinată de tipul și gradul tulburării. Dacă sunt
necesare intervenţii chirurgicale (palat despicat, fren legat) terapia logopedică va începe după
rezolvarea chirurgicală. Dacă e o dislalie fiziologică, terapia logopedică nu este necesară. Dacă
este un început de bâlbâială va trebui oprită evoluţia.
Terapia logopedică se stabileşte în urma unei examinări complexe pe baza căreia se
stabileşte diagnosticul. Pentru o bună reuşită a examinării, iar pentru început trebuie creat un
mediu de examinare propice şi stimulativ, pentru ca logopatul să se poată exprima degajat,
putându-se sesiza astfel şi toate aspectele tulburării. E necesară o atmosferă relaxantă, caldă iar
personalitatea logopedului şi atmosfera cabinetului sunt de mare importanţă.
Metoda de bază în examinare este convorbirea cu copilul şi familia, cu toţi factorii
implicaţi în educarea lui. Odată cu examinarea începe şi completarea fişei logopedice, care va
continua pe tot parcursul terapiei logopedice şi va trebui să oglindească evoluţia copilului pe
tot parcursul terapiei.

Examinarea complexă logopedică

Logopedul va fi cel care va efectua examinarea complexă logopedică. Pe lângă studierea
simptomelor tulburării și a manifestărilor acesteia, va urmări şi implicaţiile pe care acestea le
au asupra dezvoltării gândirii, personalităţii, proceselor cognitive, adaptării și integrării în
colectiv etc.

9
 Orice tulburare de vorbire va trebui studiată în legătură cu întreaga activitatea a
logopatului, iar terapia logopedică va trebui să se exercite asupra întregului complex de factori
determinanți și favorizanți.

I. Examinarea nivelului de înțelegere a vorbirii

Examinarea nivelului de înţelegere a vorbirii este extrem de importantă și se realizează

în funcţie de vârsta cronologică a copilului şi eventuale deficienţe psihice.
Materialul verbal şi ilustrat va trebui bine selecţionat, adaptat posibilităţilor fiecărui
copil. Se va începe cu probe uşoare (să indice obiecte, să le denumească, să le manevreze etc.),
probele crescând treptat în dificultate. Se va urmări şi gradul de înţelegere al propoziţiilor,
frazelor. Dacă se presupune și prezența unei acuități auditive scăzute, se va examina auzul, se
va recomanda și examenul audiometric pentru a determina dacă e necesară o eventuală
protezare auditivă.
Odată cu examinarea modului de înţelegere a vorbirii, se va observa şi modul în care
urmăreşte mişcarea buzelor (atenția încordată), dacă întoarce capul după locul unde vorbeşte
logopedul pentru perceperea şi redarea cuvintelor etc. Pentru edificare se folosesc probe de
înţelegere rostite cu glas oscilant ca intensitate. Dacă nu reacţionează la ce i se spune, se va
observa dacă nu aude sau nu înţelege. Dacă reacţionează la zgomote va fi pus într-o poziţie din
care să nu poată observa buzele examinatorului și i se vor șopti cuvinte de la diferite distanţe
iar apoi va fi pus să le repete. Audiologii consideră că neînţelegerea vorbirii între 4-6 m poate
indica o hipoacuzie uşoară, între 1-4 m o hipoacuzie de gravitate medie iar când nu aude de la
1m, hipoacuzia este gravă.
O altă etapă este reprezentată de examinarea vorbirii articulate care va urmări atât
articularea propriu-zisă, cât şi starea aparatului articulator. În ce priveşte aparatul articulator, se
va examina integritatea funcţională şi organică a acestuia: simetria, integritatea, mobilitatea şi
forţa sistemului labiocomisural, integritatea, forma, muşcătura aparatului dental, forma
mandibulei, forma arcurilor maxilarelor, existenţa prognatismelor la maxilare, forma,
mobilitatea, mărimea, fixarea, frenul limbii, mobilitatea limbii, forma şi mărimea palatului
moale, mobilitatea, integritatea, mărimea, aşezarea omuşorului, inflamări acute sau cronice,
devieri de sept, malformaţii ale sistemului nazal. În scopul examinării se vor folosi o serie de
exerciţii de deplasare a limbii, de ridicare şi coborâre a vălului, de mişcare a mandibulei,
buzelor, obrajilor etc.
Articularea propriu-zisă e bine să fie examinată în faţa oglinzii cerându-i să pronunţe
diferite sunete, prin imitaţie, apoi cuvinte, propoziţii, observându-se dacă omite sunetul, îl

10
deformează sau înlocuieşte. Se va trece apoi la pronunțarea cuvintelor cu grupe de consoane
sau de vocale. Cuvintele trebuie să fie înţelese de copii, să fie însoţite de imagini şi demonstraţii.
Se va trece apoi la examinarea vorbirii independente, folosindu-se planşe cu imagini, povestiri
ilustrate, alfabetul ilustrat etc. I se va cere să comenteze ce vede în imagini, să recite, să
povestească, iar logopedul va nota fiecare sunet deficitar, tipul tulburării constatate, ritmul,
melodicitatea vorbirii, respiraţia în timpul vorbirii, dacă poate povesti și surprinde esenţialul,
dacă respectă structura logică a povestirii etc.
Pentru o tulburare simplă, acest examen este suficient dar dacă este mai complexă, sunt
necesare şi alte investigaţii privind coordonarea verbo-motorie, examinarea structurii
gramaticale, a vocabularului etc.

II. Examenul lexic și grafic

Examenul lexic și grafic se efectuează atunci când este necesar, iar pentru suspiciune de
tulburare dislexo-disgrafică, la elevi începând cu clasa a II-a. Se va nota dacă copilul a prezentat
o întârziere în dezvoltarea vorbirii, o dislalie, întreruperi de şcolarizare, eventuale carenţe
pedagogice, bilingvism, lateralitate, orientare spaţială. Trecând la examinarea propriu -zisă a
scris-cititului, se vor verifica literele, silabele, cuvintele, analiza şi sinteza lexico-grafică.
Ca procedee se pot folosi copierea, dictarea, autodictarea, povestirea, citirea pe manual, pe
text necunoscut, comparare de noţiuni, completarea lacunelor etc.
La copiii logonevrotici şi la cei cu tulburări de limbaj asociate cu tulburări de comportament
în special este indicată examinarea personalităţii. Astfel, în înlăturarea tulburărilor de limbaj se
va ţine seama de tabloul clinic al tulburării, de cauzele apariţiei ei, dar şi de terenul pe care a
apărut şi se dezvoltă. De exemplu, în stabilirea terapiei logopedice în dislalie, pe lângă
simptomele exterioare, trebuie să se ţină seama şi de mecanismele tulburării, pentru că sunt
multe forme de dislalie aparent similare ca manifestare, dar care sunt diferite prin etiologia lor.
Ele pot apărea în urma unor tulburări de natură centrală, a Sistemului Nervos Central (SNC)
sau periferică (organul auzului sau cel articulator), în cazul anomaliilor aparatului osteo-
muscular al aparatului articulator sau datorită unor greșeli educative (insuficienta analiza
fonetică a cuvintelor). Ele pot sau nu să fie însoţite de tulburări psihice, fiind necesare metode
diferite pentru înlăturarea lor. De asemenea e necesară cunoaşterea particularităţilor
individuale, data apariţiei, forma şi gradul manifestării în diferite stadii de evoluţie, starea
auzului, a motricităţii, caracterul şi aptitudinile lui.
Pe lângă morfologia organelor vorbirii trebuie luată în considerare şi fiziologia lor. De
asemenea, trebuie stabilit şi raportul care există între tulburarea respectivă şi implicaţiile

11
acestora, consecinţele şi influenţa lor asupra dezvoltării activităţii intelectuale, a proceselor
cognitive şi a personalităţii copilului. Toate acestea vor permite stabilirea unui diagnostic cât
mai exact, nu numai între diversele tulburări, ci şi în cadrul aceleiaşi tulburări şi va determina
instituirea unei terapii logopedice eficiente.

Stabilirea diagnosticului logopedic

Diagnosticul logopedic se stabilește pe baza unei examinări complexe iar într-o primă fază
se va stabilii un diagnostic provizoriu şi va fi verificat în timp, pe parcursul terapiei logopedice
iar în funcție de evoluție, acesta va fii infirmat sau confirmat și eventual modificat.
Diagnosticul este o ipoteză care necesită verificare permanentă și nu se poate rezuma doar
la încadrarea într-o anumită categorie de tulburare ci trebuie cunoscute anamneza logopatului,
dezvoltarea sa, mediul familial și extrafamilial etc.
Erorile pot apărea pentru că în cadrul multor logopatii, care deşi deosebite, la o privire
superficială se pot confunda şi deci terapia logopedică nu va fi cea indicată. O bună cunoaştere
a simptomelor diferitelor forme de logopatii, un studiu amănunţit al dezvoltării psihice şi al
personalităţii fiecărui copil vor permite stabilirea unui diagnostic exact, diferenţiat, nu numai
între diverse tulburări ci şi în cadrul aceleiaşi tulburări, ducând la instituirea unei terapii
logopedice corecte și eficiente.
Atunci când examinarea complexă a fost realizată corespunzător și diagnosticul logopedic
stabilit, se va începe terapia logopedică. Terapia logopedică se va baza pe caracterul
compensator al activităţii corticale, pe potențialul de a dezvolta numeroase modalități de
compensare și adaptare în recuperarea diferitelor tulburări. Restabilirea funcţiilor tulburate însă
nu se realizează spontan, automat, ci se dobândeşte treptat, pa bază de exerciţiu su sţinut, prin
măsuri recuperatorii.
În privinţa copiilor logopaţi cu deficite organice şi senzoriale, compensaţia priveşte şi
restructurări ale activității corticale, precum şi restructurarea raporturilor complexe dintre
activitatea senzorială şi cea motorie. Un rol hotărâtor revine însă și dezvoltării motivaţiei care
trebuie permanent creată și stimulată.

Intervenţia logopedică – metode şi procedee

Intervenția logopedică este una complexă, iar metodele utilizate trebuie să respecte o
anumită succesiune și, să fie completate și de tratamente medicale, dacă este cazul, de
fizioterapie şi psihoterapie.

12
 Dacă tulburarea este uşoară, e necesară folosirea metodelor specifice de formare a
deprinderilor corecte de vorbire. Dacă tulburarea este mai complexă, se va acţiona asupra
întregului organism, metodele vor fi complexe, se va lucra individual şi pe o perioadă de timp
mai lungă.
Unele tulburări necesită în timp şi un tratament medical dar, medicamentele nu contribuie
la corectarea propriu-zisă a tulburărilor de vorbire, ci la restabilirea sau ameliorarea echilibrului
organic şi funcţional lezat, la creşterea pragului de rezistenţă organică şi psihică în faţa
diferiţilor factori.
Terapia logopedică este un proces complex, uneori de lungă durată, care se desfăşoară pe
etape, reuşita fiecărei etape contribuind la succesul celorlalte.
În privinţa metodelor de corectare, literatura de specialitate şi practica logopedică arată că
nu se pot aplica metode general valabile în toate tulburările şi cazurile. Terapia logopedică este
strict individualizată.
Metoda da bază este imitaţia, dar cu toate că la baza ei stă reflexul imitaţiei, care este cel
mai simplu mecanism fiziologic, ea nu este suficient de eficientă în toate cazurile, deoarece
implică o atenţie bine concentrată, interes, colaborare și înţelegerea scopului activităţii.
O mare parte dintre copiii logopaţi prezintă o atenţie labilă, cu o putere de concentrare
minimă, sunt refractari la început, nu sunt dispuşi să depună efort susţinut şi de aceea această
metodă trebuie susţinută de o serie de alte metode şi procedee, menite să acţioneze nu numai
asupra vorbirii, ci asupra întregii personalităţi a copilului: să-i educe conştiinţa, să-i
îmbogăţească cunoştinţele, să contribuie la dezvoltarea întregii activităţi intelectuale, să -i
formeze o orientare corectă asupra propriei tulburări, să-i trezească interes şi dorinţa de a se
corecta etc. Pentru aceasta, exerciţiile trebuiesc bine selecţionate şi dozate, întreaga activitate
să fie interesantă şi să se desfăşoare într-o atmosferă caldă, optimistă, cu un material verbal şi
ilustrat adecvat fiecărei tulburări şi etape de intervenție, iar procedeele mecanice să alterneze
cu vorbirea fără a fii neglijat aspectul semantic al vorbirii.
Terapia logopedică se stabileşte în funcţie de tulburarea şi personalitatea logopatului. Dacă
copilul înţelege vorbirea şi are o gândire logică, se poate folosi cuvântul, deoarece el acţionează
direct asupra creierului. Explicându-i în ce constă tulburarea şi care-i sunt şansele de corectare,
capătă încredere în propriile-i posibilităţi, contribuind el însuşi la corectare tulburării. Folosirea
cuvântului presupune un copil cu un anumit grad de maturitate intelectuală pentru a înţelege
argumentele ce i se aduc şi a reacţiona apoi adecvat.
La vârsta şcolară mică şi la cei cu tulburări grave de limbaj, datorită posibilităţilor minime
de înţelegere sau chiar a neînţelegerii cuvântului, folosirea lui nu este foarte indicată. Nici într-

13
un caz nu se va folosi argumentarea logică care devine plictisitoare şi este respinsă în general.
Mai indicată la această vârstă, datorită şi tendinţei de imitare a copilului, este utilizarea
procedeelor extralingvistice şi combinarea cu procedee raţionale. Îndrumarea simplă,
impresionarea sugestivă, atitudinea afirmativă, manipularea directă şi în special conştiinţa
progresului, vor avea un efect mult mai mare decât reproşul, argumentarea, explicaţia teoretică.
Un ton hotărât, o mimică expresivă sunt mult mai indicate decât demonstraţiile verbale.
Pentru reușita demersurilor terapeutice este necesar ca terapia logopedică să implice și
familia logopatului, pentru a cunoaște particularităţile copilului, în scopul susţinerii şi
continuării exerciţiilor logopedice, creării unui regim de viaţă corespunzător, a evitării
traumelor psihice, a integrării normale în viaţa de familie şi în colectivitate.
De asemenea trebuie antrenate şi cadrele didactice, deoarece atât familia cât şi şcoala au o
influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării vorbirii copilului. Ele pot să-i stimuleze vorbirea şi să
contribuie la înlăturarea defectelor de vorbire sau le pot intensifica atunci când nu au o atitudine
corectă. “Nefiind avizaţi, părinţii, cadrele didactice îi pot suspecta de rea voinţă, lene,
etichetându-i adeseori ca deficienți minal. În aceste situaţii nu le pot asigura un climat favorabil
dezvoltării vorbirii, vor acţiona ca factori traumatizanţi şi vor contribui la apariţia şi fixarea
unor elemente negative care vor complica tabloul şi vor accentua inadaptarea acestora” 4.

CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Vorbirea a apărut recent în ordine filogenetică, fiind foarte fragilă la agresiuni patologice.
Aceste agresiuni perturbă fie latura „intelectuală” a vorbirii, formularea şi folosirea
simbolurilor, determinând apariţia unor tulburări de tip disfazic sau afazic, fie latura
„materială”, rostirea, determinând apariţia tulburărilor fonoarticulatorii, de tip dizartric sau
dislalic 5.
Varietatea tulburărilor de vorbire e practic nedeterminată, deoarece ele apar de grade,
intensităţi diferite, întâlnindu-se prea puţine forme pure. De aceea şi clasificarea lor este foarte
dificilă. În literatura de specialitate, găsim mai multe încercări de clasificare ale tulburărilor de
limbaj, în funcţie de o serie de criterii (etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic etc.).
C. Păunescu individualizează trei categorii mari de sindroame, din care primele afectează
pronunția şi numai ultimul limbajul.

4
I. Mititiuc, T. Purle , 2010, Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj, Ed. Alfa, Iași, pag. 58-90
5
Păunesc, C., 1976, Introducere în logopedie , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

14
 Primul este sindromul dismaturativ manifestat prin întârzierea simplă în apariţia şi
dezvoltarea vorbirii, dislalia de evoluţie, bâlbâiala fiziologică, dislexia-disgrafia de evoluţie.
Acestea sunt condiţionate fie de un ritm propriu de dezvoltare (ereditar, congenital), fie de o
frânare şi încetinire a ritmului obişnuit de dezvoltare a vorbirii prin factori somatici sau prin
factori afectivi şi sociali.
A doua mare categorie e cea a sindroamelor extrinseci limbajului : dislalia, disartria,
disritmia (bâlbâiala, tahilalia, bradilalia). Sindroamele extrinseci afectează rostirea/pronunția
prin interesarea laturii instrumentale a limbajului, vorbirea rostită, fiind condiţionată prin
malformaţii periferice structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni subcorticale.
A treia categorie este cea a sindroamelor intrinseci limbajului şi vorbirii, caracterizate
printr-o simptomatologie de tip afazic, comportând tulburarea elaborării ideaţionale a
limbajului şi ea grupează laolaltă sindromul disintegrativ sau disfazia şi sindromul
dezintegrativ sau afazia; afectarea limbajului şi vorbirii, cu vastele lor implicaţii funcţionale e
determinată de leziuni cortico-subcorticale6.
E. Verza, face o clasificare a tulburărilor de limbaj, ţinând seama de mai multe criterii în
acelaşi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic şi psihologic. E. Verza grupează
tulburările de limbaj în şase categorii:
– tulburări de pronunţie (dislalie, rinolalie, dizartrie);
– tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâială, logonevroză, tahilalie, bradilalie,
aftongie, tulburări pe bază de coree);
– tulburări de voce (afonie, disfonie, fonastenie);
– tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia şi disgrafia-agrafia);
– tulburări polimorfe (afazia şi alalia);
– tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, întârziere în
dezvoltarea generală a vorbirii) 7.
Clasificarea tulburărilor de limbaj este absolut necesară, deoarece ea oferă o orientare
corectă în cunoaşterea principalelor tulburări de limbaj, în stabilirea unui diagnostic diferenţial,
absolut necesar în conturarea unui program terapeutic adecvat, precum şi în prognoza
tulburărilor de limbaj pentru fiecare logopat.

6
Păunesc, C., 1976, Introducere în logopedie , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
7
Verza,.E (coord), 1987, Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei, Editura
Universităţii Bucureşti, Bucureşti.

15
 TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE
DISLALIA
dis – lipsă – deficienţă lalie – vorbire, glas,
Însuşirea limbajului se realizează treptat, în perioade diferite de timp pentru fiecare copil.
La început, vorbirea copilului se dezvoltă pe baza unor activităţi nesistematizate, pentru
satisfacerea unor necesităţi imediate. Odată cu înaintarea în vârstă, copilul trebuie să înţeleagă
şi să răspundă corect la o serie de solicitări, îmbogăţindu-şi treptat vorbirea impresivă şi
expresivă. Pronunţarea sunetelor se realizează pe bază de imitaţie şi prin joc, apoi se realizează
primele cuvinte, propoziţii, fraze. În această perioadă apar şi primele deficienţe de vorbire
vizibile care pot fi menţinute atât de influenţele educative, mediul de viaţă, diferenţele din
structura psiho-fizică a copiilor cât şi de acţiunea unor factori nocivi.
La copii se întâlnesc relativ frecvent tulburări de pronunţie constând în deformarea,
substituirea, omiterea, inversarea unor sunete în vorbirea spontană sau reprodusă. Această
deficienţă se numeşte dislalie.
Dacă este afectat un singur fonem sau grupă de articulare, dislalia este simplă sau
monomorfă. Dacă sunt afectate mai multe grupe de foneme, dislalia este polimorfă. Dacă sunt
afectate majoritatea sunetelor, dislalia este generalizată.
Dacă majoritatea sunetelor sunt înlocuite prin sunetul „t” este vorba de tetism. Precizarea
modului greşit în care se face alteraţia se face adăugând la denumirea defectului fonematic,
locul greşit de articulare. Ex sigmatism interdental, lateral sau rotacism celar, uvular, faringian,
labial etc.
Alterările siflantelor, şuerătoarelor, africatelor, poartă denumirea comună de sigmatisme.
Dislaliile de sunete poartă denumiri specifice, construite în cazul alterării sau omiterii sunetului
din numele grecesc al fonemului afectat şi terminaţia „cism”. Cuvântului astfel format i se
adaugă „para” în cazul înlocuirilor. Ex.: betacism-parabetacism.
Alterările vocalelor nu au denumiri specifice. Grupurile consonantice pot fi alterate prin
omiterea uneia sau două din consoanele componente, deşi izolat pot fi pronunţate. De asemenea
diftongii, triftongii pot fi reduşi la un singur sunet vocalic. Sunetele care apar primele în
vorbirea copilului nu sunt aşa des afectate şi chiar când sunt, se corectează mult mai uşor (a, e,
u, b, d, t, m), „R” apare mai târziu şi este frecvent afectat. De asemenea sunetele „c, g, d, t, s, z,
ş, j”.
Specific aşadar pentru dislalie este existenţa tulburărilor de articulaţie sau de sonorizare, a
unor foneme sau a combinaţiilor dintre ele. Când nu intervin şi alte deficienţe, integritatea
funcţiilor limbajului se păstrează iar şansele corectării sunt mult mai mari.

16
 În formele severe de dislalie polimorfă, tetism sau dislalie generalizată, pe lângă dificultăţile
de pronunţie, apar şi dificultăţi în modul de organizare a cuvintelor în propoziţii, în respectarea
formelor gramaticale, în înţelegerea vorbirii celor din jur. Copiii dislalici fac sistematic aceleaşi
greşeli la anumite sunete, silabe, cuvinte. Majoritatea înţeleg vorbirea celor din jur, stăpânesc
conţinutul cuvintelor dar nu-l pot reda corect sub aspectul fonetic.
Frecvenţa dislaliei este în funcţie de vârstă, nivel de dezvoltare psihică, anturaj, condiţii de
educaţie, condiţii economice, particularităţi de limbă etc.
După originea tulburării dislalia poate fi periferică sau centrală.
Dislalia periferică
Dislalia periferică este provocată de afecţiuni organice sau funcţionale ale organelor
periferice ale vorbirii şi constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete
(combinaţii de sunete). Dislalia periferică poate fi organică sau funcţională.
Dislalia organică este determinată de anomalii organice care împiedică funcţionalitatea
normală a aparatului fonoarticulator.
Anomaliile frecvent întânite în producerea dislaliei sunt:

- anomaliile labiale care duc la incapacitatea reunirii buzelor pentru articularea labialelor
„p, b, m” şi labiodentalelor „f, v”;
- anomaliile de dezvoltare a maxilarelor, de structură şi inervare a buzelor, progenia,
prognaţia, care împiedică aplicarea buzelor una peste alta, dinţii rămân descoperiţi,
dispare bariera pentru coloana de aer şi labialele apar ca siflante;
- anomaliile dentale – anomalii de implantare, fie breşe, fie apariţia unui al doilea şir de
dinţi situaţi posterior faţă de şirul principal, afectează rezonanţa sau schimbă locul de
articulare a linguodentalelor şi prepalatelor;
- modificările de structură ale limbii duc la schimbarea locului de articulare a majorităţii
sunetelor, deci la imposibilitatea articulării unor sunete sau la articularea defectuoasă.
Macroglosia, microglosia, ankiloglosia prin fren lingual, împiedică vârful limbii să
atingă palatul sau incisivii. Paraliziile laterale linguale însoţite de atrofia musculară,
afectează foneme „d, t, l, s, z, ş, j, ţ, r”I.
- despicătura palatului dur duce la comunicarea cavităţii bucale cu cea nazală, modificând
spaţiul de rezonanţă;
- modificările de structură ale laringelui, anomaliile coardelor vocale pot determina
disfonii, timbru neplăcut, afectând în special vocalele;

17
 - lueta despicată, paretică, devierile osoase, deviaţiile de sept nazal, duc la nazalizare sau
răguşeală;
- surzenia periferică atrage o gamă foarte variată de tulburări.

Dislalia funcţională este determinată de funcţionarea defectuoasă a aparatului

verboarticulator. Atrofia sau neexersarea muşchilor limbii, buzelor, vălului palatin,
hipotonia generală a musculaturii organelor fonoarticulatorii datorate subnutriţiei, stărilor
distrofice, endocrinopatiilor, determină o vorbire lentă, slabă, foneme slab articulate şi
pronunţate neclar, un traseu greşit al aerului expirat, tulburări ale atenţiei auditive etc.

Dislalia centrală
Se mai numeşte şi de evoluţie, are un caracter dismaturativ, regresează spontan, odată cu
vârsta şi prin ajutor pedagogic sau logopedic. Ea poate fi determinată de factori organici sau
funcţionali-psihogeni.
Factorii organici determinanţi sunt:
- neurogeni – leziuni micro- sau macrosechelare care devin o frână în procesul de
maturizare fonoarticulatorie;
- somatogeni – afecţiuni grave sau repetate care întârzie dezvoltarea somato-psihică;
- constituţionali – transmişi de la ascendenţi, în special pe linie paternă.
Factori funcţionali-psihogeni determinanţi sunt:
- greşeli de educaţie, supraprotecţie;
- întreţinerea vorbirii dislalice pentru amuzament;
- opoziţionism la copiii lipsiţi de afecţiune, maltrataţi, abandonaţi.
De obicei dislalia centrală este precedată de întârzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii,
motorie, întârzieri în dezvoltarea motorie generală, a posturii capului, corpului, achiziţia
mersului, controlul sfincterian etc. Pe lângă dislalia de sunete apare dislalia de silabe (izolat
pronunţă sunetele corect dar în cuvânt le pronunţă greşit).
Dislalia centrală poate fi motorie (determinată de un deficit motor, de tulburări paretice ale
buzelor, vălului, vârfului limbii care diminuează forţa musculară, precizia mişcărilor,
coordonarea activităţii muşchilor implicaţi în vorbire, tulburări de lateralizare, de
comportament şi afective) sau receptiv-senzorială (prin deficit de auz fonetic sau prin deficit
auditiv nesemnificativ).
Indicații terapeutice în dislalie
Metodele şi procedeele folosite în corectarea dislaliei, ca şi a celorlalte tulburări de vorbire,
trebuie selectate şi adaptate specificului fiecărărui tip de tulburare şi copil în parte.

18
 Dacă dislalia este severă şi dacă sunt şi alte modificări, senzoriale, neurologice, de
motricitate, afective etc., atunci se impune într-o primă etapă efectuarea unor exerciţii
suplimentare:
- exerciţii de gimnastică şi miogimnastică a corpului în scopul îmbunătăţirii motricităţii şi
ritmicităţii generale, exerciţii de gimnastică a organelor care participă la realizarea pronunţiei,
pentru educarea mişcărilor articulatorii, îmbunătăţirea motilităţii şi a mişcărilor
fonoarticulatorii;
- exerciţii de gimnastică respiratorie pentru dezvoltarea capacităţii pulmonare, a
echilibrului dintre inspir şi expir şi a unei bune sincronizări între actul respirator şi vorbire;
- exerciţii pentru educarea auzului fonematic, a atenţiei auditive pentru a putea identifica
şi diferenţia sunetele, pentru a recunoaşte locul şi rolul sunetului în cuvânt;
- educarea personalităţii, înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a unor eventuale
tulburări comportamentale.
Se va urmări redarea încrederii în propriile posibilităţi, crearea convingerii că este o
tulburare pasageră şi a încrederii în logoped. Un rol deosebit revine psihoterapiei. Aceasta se
face în funcţie de etiologia şi simptomatologia dislaliei, vârstă, particularităţile personalităţii,
nivelul de dezvoltare intelectuală etc.
Demersul terapeutic trebuie extins şi la persoanele care se ocupă de educaţia dislalicului
pentru ca aceştia să aibă o atitudine corectă, să fie receptivi, să contribuie activ la corectarea
lor. Toate acestea trebuie să urmărească înlăturarea stărilor conflictuale, frica de vorbire, să-l
convingă pe copil că poate vorbi corect, că tulburarea sa este pasageră.
Se trece apoi la a doua categorie de metode şi procedee pentru formarea deprinderii de a
articula corect. La început se va încerca emiterea corectă a sunetelor pe bază de onomatopee
sau prin coarticulare. Dacă nu se reuşeşte se vor face exerciţii speciale. În faţa oglinzii,
logopedul va demonstra care este poziţia limbii, buzelor, obrajilor, deschiderea gurii, actul
respirator, intensitatea voci. Prin imitaţie se va cere şi copilului să realizeze articularea corectă
a sunetului.
După această etapă de articulare a sunetelor, urmează pronunţarea sunetelor (mai întâi cele
surde apoi cele sonore). Se vor introduce apoi sunetele în silabe directe, indirecte, între vocale,
în cuvinte, la început între vocale, apoi asociat cu consoane, ocupând diferite poziţii (iniţial,
median, final). Cuvintele vor fi introduse în propoziţii urmărindu-se consolidarea şi
automatizarea lor în vorbire. În acest scop se vor memora la început versuri sub forma
frământărilor de limbă, urmărind să predomine sunetul impostat.

19
 Tot în această etapă a consolidării sunetelor, se vor folosi mult povestirile, începând cu
repovestirile, deoarece acestea sunt mai uşor de realizat. Prin ele se va urmări corectarea vorbirii
sub aspect articulator dar şi formarea deprinderii de a se exprima în propoziţii scurte, corecte
sub aspect gramatical şi de a povesti cursiv şi logic. Se va urmări exercitarea vorbirii sub toate
aspectele (fonetic, lexical, gramatical) exersând în acelaşi timp gândirea, memoria, atenţia. La
început e bine să se folosească povestiri ilustrate, pe tablouri, care vor fi comentate pe rând şi
apoi se va închega o povestire scurtă, respectând succesiunea momentelor principale înfăţişate
prin ilustraţii.
Urmează apoi etapa de verificare a sunetelor impostate şi a gradului de automatizare în
vorbirea curentă. La baza acestei etape vor sta tot povestirile, care vor fi însă mai ample, mai
bogate în conţinut şi care să ofere posibilităţi de interpretare, de apreciere proprie. La clasele
II-IV se pot folosi şi repovestiri după texte citite de ei sau de logoped. Primele lecturi e bine să
fie făcute pe texte prelucrate.
Ultima etapă este introducerea sunetului în texte obişnuite, în vorbirea curentă. Preocupaţi
de conţinutul povestirii, de logica vorbirii, sensul celor spuse, nu mai acordă suficientă atenţie
sunetului impostat, putându-se verifica astfel gradul de consolidare a pronunţiei corecte. La
nevoie se poate reveni asupra etapelor anterioare.
Pentru corectarea grupului de consoane unde pot să apară eliminări sau schimbarea locului
în structura cuvântului, datorită unei slabe capacităţi de analiză sau de diferenţiere din zona
verbo-motorie, se fac exerciţii de analiză fonetică. Se despart cuvinte în silabe, se analizează
grupul deficitar, se analizează grupul de consoane, se articulează sunetele separat pentru
conştientizarea locului şi modului de articulare, se articulează apoi pe silabe, prelungind primul
sunet, făcând astfel şi sinteza 8.

DIZARTRIA
În cazul afectării unuia din marile sisteme motorii (piramidal, bulbar, extrapiramidal,
cerebelos) apar tulburări de articulaţie, de natură dizartrică.
La dizartrici, tulburarea motorie este generală iar motricitatea organelor fonoarticulatorii
îmbracă caracterul tulburării motorii generale: vorbire neclară, confuză, disritmică cu rezonanţă
nazală, monotonă etc.
La copii dizartrici tulburarea pronunţiei este stabilă şi invariabilă. Una din caracteristicile
acestei tulburări este neconcordanţa dintre vorbirea impresivă, păstrată integral sau în mare

8
Mitituc,I., 1999, Ghid practic pentru identificarea şi terapia tulburărilor de limbaj, Ed. Cantes,pag.55-73

20
măsură şi cea expresivă, care este denaturată, uneori atât de puternic afectată încât nici nu poate
fi înţeleasă.
Deci dizartria nu afectează limbajul propriu-zis şi nici vorbirea în general, ci numai latura
instrumentală a vorbirii. Dizartriile apar numai în cazuri de deficienţe survenite după boli sau
leziuni în diferite regiuni ale S.N.C. care afectează conductibilitatea impulsurilor nervoase
motrico-verbale spre organele efectoare, unde se realizează sunetele vorbirii. Datorită
tulburărilor de excitabilitate şi inductibilitate motrică, dizartricii întâmpină dificultăţi de
comandă, conductibilitate şi coordonare a mecanismelor neuro-musculare ale vorbirii,
dificultăţi ce se exteriorizează prin mişcări ale musculaturii respiratorii, fonoarticulatorii, parţial
sau total inadecvate pronunţiei.
Tulburările de pronunţie ale dizartricului nu sunt determinate de inabilitatea de a imita
sunetele vorbirii, ci de limitarea mişcărilor muşchilor implicaţi în pronunţie. Dacă muşchii
implicaţi în vorbire sunt grav afectaţi, vorbirea este neinteligibilă.
Tulburărilor articulatorii li se adaugă şi tulburările respiratorii şi din fonaţie, afectând
împreună ritmul şi cursivitatea vorbirii. Dizartricul este conştient de dificultăţile pe care le are
în realizarea unor mişcări fonoarticulatorii şi cu toate că ştie ce mişcări trebuie să facă, el nu le
poate realiza.
Tipuri de dizartrie
Dizartria apare sub diverse forme cu o variabilitate simptomatologică şi intensităţi diferite,
determinate de o serie de factori etiologici (localizarea leziunii, sindromul neurologic în care
sunt implicate tulburările dizartrice etc.). Cele mai multe cazuri de dizartrie apar în perioada
neverbală dar pot să apară şi în perioada verbală (peste vârsta de 3 ani) şi la adulţi şi bătrâni.
În perioada preverbală, părinţii sesizează lipsa gânguritului sau dispariţia lui bruscă.
Vorbirea impresivă poate atinge limitele normalului dar cea expresivă este grav afectată. Dacă
apare în perioada verbală, vorbirea impresivă nu este afectată, înţelegerea vorbirii şi structura
gramaticală sunt normale dar pronunţia este grav afectată.
După sistemul motric afectat apar patru tipuri caracteristice de dizartrie:
1. Dizartrie corticală determinată de deficienţe ale scoarţei cerebrale care participă la
realizarea motricităţii vorbirii;
2. Dizartrie subcorticală determinată de tulburări ale căilor sistemului piramidal şi
extrapiramidal;
3. Dizartrie cerebeloasă determinată de tulburări ale căilor cerebeloase;

21
 4. Dizartrie bulbară determinată de tulburări ale neuronilor motori inferiori ai nervilor care
interesează cavitatea bucală, limba, faringele, laringele şi centrii care controlează mişcările
respiratorii.
Dizartria corticală este relativ mai uşoară, cu o reversibilitate mai rapidă. Dizartricul
prezintă tulburări de ritm şi fluenţă (prea accelerat sau prea încetinit), tulburări articulatorii
caracterizate mai ales prin imprecizie.
Dizartria subcorticală, determinată de lezări ale sistemelor extrapiramidale care determină
tulburări grave ale funcţiei musculare, prin modificări ale tonusului musculaturii, hiperkinezii
etc., tulburări fonetice foarte variate: întârziere în dezvoltarea vorbirii (vorbirea apare după 4-5
ani), articulare incorectă, repetă părţi din cuvânt, vorbirea este foarte accelerată sau încetinită,
monotonă, tulburări de voce (slabă, şoptită sau foarte puternică, fonaţie scurtă, trebuind să
inspire foarte des). Mimica şi gesticulaţia este foarte săracă, inexpresivă (la cei cu hipofuncţie
a sistemului extrapiramidal) sau o dinamizare a mişcărilor organelor de vorbire şi voce,
neconcordanţa lor în mişcări, tahilalie (la cei cu hiperfuncţia sistemului extrapiramidal).
Dizartria cerebeloasă se caracterizează printr-o pronunţie sacadată, persoana vorbeşte prea
încet sau prea tare, neclar, adeseori vorbirea este însoţită de strigăte spre sfârşitul cuvintelor şi
sialoree.
Dizartria bulbară, determinată de leziuni ale unor nervi cranieni (nevii facial,
glosofaringian, vag, hipoglos) care tulbură vorbirea fie în mod direct prin scoaterea din funcţie
a muşchilor care participă la producerea sunetelor, fie indirect, prin deformări fizionomice,
vorbirea fiind însoţită de gesturi dezagreabile, acestea provocând deseori inhibiţii psihice.
Tulburările de vorbire se caracterizează printr-o articulaţie incorectă a sunetelor sau
imposibilitatea articulaţiei, voce instabilă care devine afonă, monotonia vorbirii, fenomene
nevrotice grave (instabilitate emotivă, iritabilitate, plâns). Diagnosticul dizartriei este uneori
greu de pus, dizartria putând apărea sub forma unor dislalii care cedează greu la corectare.

ANARTRIA
Apariţia unor leziuni suplimentare în zonele corticale ale limbajului şi vorbirii determină
complicarea dizartriei cu elemente din seria afazică adică instalarea anartriei, aceasta tulburare
atrăgând o serie de modificări cu repercursiuni asupra dezvoltării intelectuale şi a reuşitei
şcolare
Dacă este lezat sistemul elaborat pentru vorbire, apare o variabilitate a fonemelor, în funcţie
de asamblajul fonetic, de condiţii afective, de evoluţia tulburării în timp etc. În aceste cazuri
sunt implicate deteriorări funcţionale mai diferenţiate şi nu mai este vorba de dizartrie ci de

22
anartrie. La mulţi anartritici articulaţia este imposibilă. Spre deosebire de dizartrie, anartria este
o tulburare afazică. Ea implică debilitate generală şi se corecteaza foarte greu, prognosticul
fiind rezervat.
Indicații terapeutice în dizartrie
Un prim obiectiv este dezvoltarea motricităţii generale şi a motricităţii aparatului
fonoarticulator. Educarea mişcărilor motrico-articulatorii este absolut necesară pentru ca
organele vorbirii să devină capabile de o funcţionare normală. În funcţie de necesităţi se insistă
şi se selectează exerciţiile.
Un alt obiectiv este formarea respiraţiei verbale care la dizartrici este extrem de superficială.
Pentru corectarea tulburărilor articulatorii se folosesc în general aceleaşi metode ca şi la dislalie.
Exerciţiile pentru dezvoltarea auzului fonematic se fac concomitent cu cele pentru
dezvoltarea motricităţii generale şi a motricităţii aparatului fonoarticulator.
Exerciţiile pentru dezvoltarea motricităţii mâinii sunt absolut necesare iar terapia
logopedică este de lungă durată, necesitând exerciţii sistematice, progresive, efectuate zilnic,
ani de zile.
Terapia anartriei este în linii mari aceeaşi ca şi a disfazicului sau în cazuri mai severe ca şi
a afazicului.

RINOLALIA
rhino – nas lalie – vorbire - vorbire pe nas
Rinolalia se caracterizează prin tulburarea rezonanţei sunetelor şi a voci. Rinolalia se
produce prin mişcări asincronice ale organelor de articulare. Laringele şi partea posterioară a
limbii sunt coborâte, trecerea în cavitatea nazală se lărgeşte, trecerea în cavitatea bucală se
îngustează, şi astfel se amplifică rezonanţa nazală.
Rinolalia este deci o disfuncţie instrumentală a organelor de execuţie a actului vorbirii.
Tubul fonoarticulator se modifică fie datorită unei obstrucţii nazale, fie unei comunicări între
cavitatea bucală şi cea nazală, amplificând sau reducând astfel rezonanţa nazală sau timbrul
nazal.
Partea funcţională cea mai valoroasă, de necompensat a organelor vorbirii este cea legată
de funcţionarea vălul palatin 9. Lungimea şi capacitatea funcţională a palatului moale are un rol
important în realizarea vorbirii. El separă cavitatea bucală de cea nazală şi le reuneşte prin
mişcări rapide, suple şi precise, realizând istmul velo-faringian, mecanism de închidere la

9
I. Mitituc, 1999, Ghid practic pentru identificarea şi terapia tulburărilor de limbaj, Ed. Cantes

23
nivelul faringelui. Din faringe, aerul expirat este îndreptat spre cavitatea bucală sau spre cea
nazală sau spre amândouă, după cum vălul palatului închide sau nu una din ele sau le lasă pe
amândouă deschise. Orice schimbare care apare la nivelul istmului velo-faringian, modifică
rezonanţa nazală, determinând nazalizarea.
Nazalizarea nu este proporţională cu defectul velar, datorită factorilor compensatori care
apar la vorbire. Cu cât pierderea de aer nazal este mai mare cu atât vorbirea este mai dislalică
şi mai greu de înţeles.
Tipuri de rinolalie
În funcţie de direcţia pe care o ia unda expiratorie necesară pronunţării sunetelor, rinolalia
se împarte în:
- Rinolalia aperta sau deschisă, când unda expiratorie necesară pronunţării sunetelor ia
calea nazală şi pentru cele nenazale;
- Rinolalia clausa sau închisă când unda expiratorie necesară pronunţării nazale se scurge
pe traiectul bucal, calea nazală fiind blocată.
- Rinolalia mixtă când unda expiratorie nu respectă caracteristicile sunetelor scurgându -se
când pe calea nazală când pe cale bucală.
Dacă rinolalia este produsă de modificări organice, rinolalia este organică. Dacă se
datorează incapacităţii funcţionale a vălului palatin şi a muşchilor faringo-nazali, neputându-se
separa cele două cavităţi, rinolalia este funcţională.
După operaţii de amigdale poate să apară rinolalia aperta sau rinolalia clausa se poate
transforma în rinolalia aperta.
Frecvenţa cea mai mare o au rinolaliile aperta datorate despicăturilor labio-velo-palatine. În
despicături fonaţia este cea mai afectată fiind necesară intervenţia chirurgicală imediat ce
aceasta este posibilă, după care trebuie să urmeze procesul de educare a vorbirii.
Rinolalia aperta organică mai poate fi produsă de malformaţii la nivelul palatului. În toate
aceste situaţii vălul palatului nu poate separa cavitatea nazală de cea bucală şi nu poate închide
orificiul prin mişcări sincrone ducând astfel la schimbarea istmului velo-faringian şi schimbarea
rezonanţei.
Se mai poate datora apariţiei unor comunicări buco-nazale după lues, difterie sau a unor
orificii determinate de pătrunderea unor corpi străini, pareze sau hemipareze ale vălului sau
luetei cauzate de sindromul pseudo-bulbar. Mai poate să apară în surdităţi sau hipoacuzii,
oligofrenii, mixedem, ca obicei vicios etc.
Rinolalia aperta funcţională este determinată de incapacitatea sau mobilitatea redusă a
vălului palatului şi a muşchilor faringo-nazali, care nu reuşesc să separe cele două cavităţi, dar

24
şi prin neexersarea mişcării vălului palatului şi a muşchilor în urma unei intervenţii chirurgicale
sau a imitării vorbirii unor persoane rinolalice.
În rinolalia aperta organică sunt afectate toate consoanele şi vocalele iar în rinolalia aperta
funcţională aceste fenomene sunt mai diminuate, consoanele sunt afectate mai mult sub aspect
calitativ decât articulator, vocalele sunt şterse, vocea alterată.
În rinolalia clausa lipseşte rezonanţa nazală deoarece suflul de aer nu poate parcurge
cavitatea nazală datorită vegetaţiilor adenoide, polipilor, deviaţiilor de sept, inflamaţiilor
mucoasei nazale, tumorilor nasului (rinolalia clausa organică) sau datorită funcţionării
defectuoase a muşchilor sau vălului palatin care nu poate deschide traiectul nazal în timpul
pronunţării sunetelor (rinolalia funcţională). Dacă sunt blocate narinele, sonoritatea lui „m-n”
este foarte ştearsă. Dacă este blocat naso-faringele, sunetele „m-n” sunt omise sau „m” este
înlocuit cu „b” şi „n” cu „d”.
În rinolalia mixtă se observă atât fenomene caracteristice rinolaliei deschise cât şi celei
închise, deoarece aceşti copii prezintă anomalii de închidere cât şi de obstrucţie a căilor nazale.
Ea poate fi organică sau funcţională şi este determinată de despicături congenitale, vegetaţii,
deviaţii de sept, hipotonie velară funcţională etc. Caracteristic pentru aceştia este marea
labilitate a sunetelor afectate, putând pronunţa relativ bine într-o situaţie şi deforma, substitui
şi inversa în alte situaţii. Vocea este lipsită de forţă scăzând în intensitate pe parcursul vorbirii
şi are caracteristici nazale.
Indicații terapeutice în rinolalie
Terapia rinolaliei este complexă şi necesită colaborarea chirurgilor, psihologului,
logopedului, familiei.
În rinolalia organică, terapia este indicat să înceapă după intervenţia chirurgicală, care să
înlăture cauza tulburării de vorbire (extirparea vegetaţiilor, rezolvarea deviaţiilor de sept,
refacerea părţilor despicate ale buzei, maxilarelor, palatului şi vălului etc.).
Obiectivul general al terapiei în rinolalie este înlăturarea nazonanţei din vorbire prin
formarea şi dezvoltarea respiraţiei corecte, cu inspir nazal, expir bucal şi folosirea corectă a
mecanismului epiglotolaringian de închidere.
Terapia logopedică trebuie să înceapă cu o examinare şi evaluare preterapeutică care va
urmări:
1. Cunoaşterea capacităţii funcţionale a aparatului fonator şi articulator. În acest scop se vor
examina:

25
 - funcţiile aparatului fonator (deglutiţie, respiraţie, fonaţie) printr-o serie de procedee
(înghiţirea salivei, lichidelor, bolurilor alimentare, umflarea obrajilor, sforăitul, suflatul asupra
unui chibrit aprins cu nările închise, umflarea balonului, gargara, cântatul);
- examinarea structurii organice şi a competenţei funcţionale a organelor aparatului
articulator (constituţia organică şi tonicitatea buzelor, forma limbii şi executarea la cerere a
diferitelor mişcări cu limba, conformaţia şi funcţionalitatea vălului palatin, folosirea pereţilor
interni ai obrajilor, starea muşcăturii şi aşezarea dinţilor pe arcade.
2. Cunoaşterea particularităţilor articulatorii şi fonatorii. În acest scop se va examina
vorbirea articulată (emisia vocalelor şi a consoanelor) cerându-i copilului să pronunţe cuvinte
cu nasul închis şi apoi deschis, notând felul emisie fiecărui sunet (clar, deschis, închis, surd,
nazonant, fără intensitate etc.), să denumească imagini fără modelul oferit de logoped, să
converseze, să recite poezii etc.
3. Cunoaşterea nivelului de dezvoltare psihică prin efectuarea unui examen psihologic
(inteligenţă, memorie, atenţie, putere de imitaţie, excitabilitate, nervozitate, echilibru etc).
Urmează stabilirea formei şi gradului rinolaliei, examinând raportul dintre rezonatori printr-
o serie de probe: se cere copilului să închidă şi să deschidă pe rând nasul în timpul pronunţiei
vocalelor „i”, „a” şi a consoanelor „p, t, f, s”. Schimbarea vizibilă de sonorizare a sunetelor
indică nazalizarea deschisă. Se aplică în faţa nasului o oglindă rece. Aburirea ei indică
nazalizarea deschisă. Se palpează aripile nasului pe cartilagii – perceperea senzaţiei de vibraţie
indică nazonanţa deschisă.
Pentru nazonanţa închisă se va cere copilului să pronunţe cuvinte bogate în sunete nazale
(mama, mâine, înainte, nani). După această primă etapă de examinare, evaluare şi stabilire a
diagnosticului se trece la eliminarea nazonanţei din vorbire prin stabilirea sau restabilirea
funcţiilor normale ale aparatului fonoarticulator.
Obiectivul principal al acestei etape este distrugerea stereotipului verbal defectuos şi
instituirea unui nou stereotip corect, realizabil prin:
1. Formarea elementelor constitutive ale actului fonator:
- reeducarea respiraţiei formarea şi dezvoltarea respiraţiei nazale decondiţionarea obiceiului
vicios al respiraţiei orale (exerciţii de gimnastică respiratorie)
- formarea şi dezvoltarea expirului oral prin formarea şi dezvoltarea suflului bucal folosind
toţi muşchii palatali şi faringieni pentru închiderea sfincterului velo-feringian. Pentru rinolalia
închisă se va urmări îndreptarea corectă a fluxului de aer verbo-motor pentru sunetele „mn”
prin cavitatea nazală;

26
 - antrenament muscular prin miogimnastică urmărind creşterea funcţiei musculaturii
(exerciţii pentru dezvoltarea muşchilor velari, relaxarea muşchilor laringieni şi limpezirea
timbrului nazal (fredonarea unei melodii, bâzâitul, sforăitul, gargara), exerciţii pentru întinderea
şi exersarea palatului moale (inspir şi expir în poziţia căscatului), exerciţii pentru mişcarea
conştientă a palatului moale (observarea mişcărilor vălului într-o oglindă, pronunţând „a-a-a”
cu gura larg deschisă, relaxând palatul după fiecare sunet, masaj pe văl cu ajutorul unei sonde
de masaj, de la stânga la dreapta, în mişcări ritmice, ţinerea aerului sub presiune în gură,
umflând obrajii şi aruncând aerul cu explozie printre buze, suflu bucal cu nasul închis
deschizând treptat fosele nazale, în aşa fel încât forţa curentului de aer respirat să menţină
direcţie bucală, emisia aerului pe cale bucală şi nazală alternativ), exerciţii pentru coordonarea
şi sincronizarea muşchilor vălului palatin şi a muşchilor folosiţi pentru articulare în cadrul
pronunţiei consoanelor (pronunţarea consoanei „p”) izolat, continuând cu alte consoane
explozive, singure, şoptit, din ce în ce mai repede, continuând cu voce tare, integrarea
consoanelor în grupuri de vocale), exerciţii pentru mobilitatea buzelor, obrajilor, limbii;
- formarea şi dezvoltarea auzului fonematic şi a atenţiei auditive; exerciţii pentru sesizarea
şi deosebirea pronunţiei nazonante de cea nenazonantă, exerciţii pentru dezvoltarea atenţiei
auditive (reacţii faţă de ritm, de tonalitate, de timbru).
2. Educarea sistematică a vorbirii urmărind:
- coordonarea şi sincronizarea mişcărilor vălului palatin şi a muşchilor folosiţi în articularea
sunetelor. În acest scop se va reeduca fiecare sunet vocal şi consonant şi capacitatea de a folosi
fiecare sunet în poziţii şi combinaţii diferite. Se vor efectua: exerciţii pentru însuşirea articulării
corecte a tuturor vocalelor şi consoanelor, pronunţând iniţial cu nasul astupat, apoi liber, prin
imitaţie în faţa oglinzii; exerciţii pentru inhibarea tipurilor greşit dobândite prin elaborarea
analitică a mişcărilor necesare articulării corecte a sunetelor, asocierea mişcărilor musculare cu
noi impresii senzoriale, auditive, kinestezice, tactile, stabilizarea sau automatizarea tipurilor
motorii şi senzoriale nou dobândite şi folosirea lor corectă în vorbirea curentă, folosirea
expirului bucal, nazal, în funcţie de sunet, silabă, formarea tonalităţii pornind de la vocalizare.
Exerciţiile de articulaţie a sunetelor se eşalonează într-o anumită ordine după uşurinţa de
includere a vălului palatin în pronunţie. La început sunetele care solicită o mai mică ridicare a
vălului palatin (vocalele şi consoanele „b, l, t, d, f, ş, j, ţ, z”). Procedeele de corectare vor fi în
linii mari aceleaşi ca şi la dislalie, la început cu nasul închis. Dacă este posibil sunetele vor fi
legate de literele corespunzătore. Se vor efectua şi exerciţii pentru corectarea expresivităţii feţei
şi rezonanţei bucale prin emisie intensă bucală, punând în activitate sincronă toate elementele
aparatului fonator.

27
 Pentru rinolalia închisă se vor efectua exerciţii pentru elaborarea sunetelor „m-n” cu
eliminarea aerului pe cale nazală şi includerea lor în vorbirea obişnuită
- creşterea debitului în pronunţie de la sunete la cuvânt: propoziţie, frază, prin: exerciţii de
respiraţie în funcţie de cuvinte, propoziţii, folosind la început vorbirea repetată, rostiri rapide,
la început cu pauze după fiecare cuvânt, apoi tot mai rapide, eliminând treptat pauzele dar
respectând claritatea pronunţiei, citire, ritmică pe un ton înalt, puternic, sacadat, silabisind şi
bătând ritmul cu mâna, citire curgătoare, cu încordarea întregului aparat articulator, citire cu
intensificarea treptată a voci de la şoaptă până la voce foarte puternică, pentru fiecare silabă,
cuvânt, rând, citire expresivă a basmelor, versurilor.
- introducerea vorbirii realizată corect în vorbirea curentă; se va exersa vorbirea corectă
folosind recitările de versuri, povestirea expresivă, conversaţia, interpretări de roluri etc. Durata
şi rezultatele terapiei logopedice depind de o serie de factori: rezultatul anatomic al operaţiei,
acuitatea auditivă, gradul de dezvoltare mintală, vârsta la care începe terapia logopedică, gradul
de stabilizare a tipului defectuos neuro-muscular în vorbire, personalitatea copilului şi mediul.
Terapia rinolaliei aperta la copiii operaţi
După refacerea chirurgicală a palatului se începe (sau se continuă) terapia logopedică care
va urmări:
- redirijarea curentului de aer;
- eliminarea: a. exploziei glotice b. grimaselor faciale
- formarea deprinderilor de pronunţie corectă a sunetelor.
Intervenţia chirurgicală, chiar dacă este reuşită, nu este suficientă pentru închiderea
orificiului faringo-nazal la pronunţia sunetelor. După operaţie, pronunţia se poate chiar
înrăutăţi. Funcţia verbală a palatului operat se restabileşte numai prin exerciţii logopedice.
Rinolalicul trebuie să înveţe după operaţie cum să închidă orificiul ce duce spre cavitatea
nazală. În acest scop se fac:
- exerciţii de respiraţie
- exerciţii de suflare într-un instrument muzical
- exerciţii de suflare în balon, lumânări etc.
Actul sub presiune în actul suflării este cel mai bun agent de masaj al vălului şi contribuie
la mişcarea şi pliabilitatea palatului moale. Exerciţiile de dirijare a undei expiratorii se
realizează la început prin astuparea nasului. Apoi se trece la efectuarea lor alternativă, cu nasul
astupat şi fără, până când ele se realizează în mod natural, fără să fie nevoie de astuparea
nasului.

28
 Pentru restabilirea funcţiei velare (formarea sfincterului faringo-nazal) se aplică diferite
forme de masaj ale vălului palatin (sonda, spatula) cu acordul medicului. Foarte indicată este
clătirea zilnică a gurii şi a gâtului, dând capul înapoi, atât cât este necesar ca apa să nu se scurgă
pe nas.
Pentru activarea vălului palatin şi creşterea mobilităţii acestuia se va urmări:
- exersarea articulaţiei vocalelor (mai indicate decât masajul), începând cu „a” (ridicarea
vălului în pronunţia vocalelor permite asocierea mişcării vălului cu articulaţia sunetului);
- articulaţia sunetului; închizând şi deschizând alternativ nasul.
După obţinerea mobilităţii satisfăcătoare a vălului palatin este necesară separarea cavităţii
bucale şi nazale începând cu exerciţii de emitere a sunetelor care nu au putut fi emise corect.
Pentru motricitatea buzei operate se vor face exerciţii de supt, fluerat, rictus, mutarea cu
degetele de la un capăt la altul (la nevoie). În paralel se vor face exerciţii şi pentru mobilitatea
maxilarelor.
Pentru înlăturarea nazalităţii sunetelor se vor face exerciţii sistematice pentru dezvoltarea
atenţiei auditive şi dezvoltarea auzului fonematice, deoarece se obişnuieşte cu pronunţia lui
rinolalică.
Pentru conştientizarea diferenţei e indicată înregistrarea pe bandă: vorbirea rinolalică şi
vorbirea corectă şi condus apoi să sesizeze diferenţa.
Exerciţiile de articulaţie a sunetelor se eşalonează într-o anumită ordine după uşurinţa de
închidere a vălului palatului în pronunţie. Se va începe cu sunetele care solicită o mai mică
ridicare a vălului palatului: „a, ă, e, o, u, i, î” iar apoi consoanele „p, t, l, d, g”.
Procedeele de corectare sunt aceleaşi ca şi la dislalie numai că vor fi pronunţate la început
cu nasul închis, apoi alternativ. Sunetele vor fi introduse la început în silabe închise pentru că
în această poziţie vălul palatului se ridică mai puţin (ap, af, at, as). Pentru înlăturarea grimaselor
faciale se recomandă pronunţia în şoaptă a cuvintelor şi propoziţiilor în faţa oglinzii. Dacă e
posibil se scriu literele, pronunţându-le cu o articulaţie bine conturată.
Prognosticul logopedic al rinolaliei deschise depinde de o serie întreagă de factori cum ar
fi vârsta astfel că, la preşcolari rezultatele sunt mai bune şi rapide decât la şcolari iar la şcolari
mai rapide decât la adulţi. Aplicarea unui tratament complex, multilateral, prin terapie
logopedică, colaborarea cu familia şi cadrele didactice implicate în educaţie copilului pot
determina obţinerea unor rezultate mai rapide în corectarea rinolaliei. “Particularităţile rinolalei

29
sunt un alt factor determinant, astfel rinolalia funcţională se corectează mai uşor decât cea
organică” 10.

TULBURĂRILE LIMBAJULUI SCRIS

DISLEXIA - DISGRAFIA
În procesul achiziționării deprinderilor de scris-citit, la unii copii apar o serie de dificultăţi.
Cauzele sunt multiple şi dacă unele pot fi depăşite cu suport din partea cadrelor didactice, altele
îi depăşesc, deoarece acestea se înscriu în categoria tulburărilor limbajului scris.
Formarea deprinderilor de scris-citit depinde de o serie de factori cum ar fi: dezvoltarea
psihică generală, motrică generală, nivelul de dezvoltare al vorbirii, motivaţie, interes,
metodologia predării cunoştinţelor, talentul pedagogic al învăţătorului etc. Se consideră că la 6
ani, copilul are o dezvoltare biologică şi intelectuală suficientă pentru a-şi putea însuşi scris-
cititul. Mecanismul scris-cititului se învaţă de către copiii foarte dotaţi în 3 luni, iar de către cei
cu posibilităţi normale în 6-9 luni.
Frecvenţa eşecurilor în învățarea scris – cititului este apreciată diferit. Nu toate eşecurile
sunt de natură patologică. Cele care au la bază cauze organice sunt apreciate ca fiind în proporţie
de 1,5-2%, iar cele determinate de factori psiho-pedagogici de 6-30%. Deoarece timpul necesar
formării deprinderilor de scris-citi diferă de la un copil la altul, diagnosticul dislexie disgrafie
nu se stabilește decât după scurgerea timpului necesar formării deprinderilor respective în
condiţii de instruire adecvată. Un diagnostic corect se poate pune uneori la sfârşitul clasei I-a
dar mai sigur începând cu clasa a II-a, când manifestările au un caracter constant şi tendinţa de
a se agrava. Manifestările dislexo-disgrafice nu sunt simple oscilaţii, datorate nestăpânirii
suficiente a scris-cititului, a posibilităţilor limitate de analiză şi sinteză sau deficitului de
concentrare a atenţiei.
Dislexia-disgrafia este o incapacitate parţială şi persistentă a însuşirii scris-cititului, o
incapacitate de a edifica scheme motorii sau perceptive suficient de diferenţiate, care să asigure
identitatea grafemelor în scriere şi identificarea lor în citire. Nu este afectat de dislexie-disgrafie

10
I. Mitituc, 1999, Ghid practic pentru identificarea şi terapia tulburărilor de limbaj, Ed. Cantes,pag.55-73

30
un copil care din diferite cauze exterioare nu a învăţat sau nu învaţă să scrie şi să citească în
ritm cu colegii, ci acela care din condiţionări intrinseci nu poate deprinde aceste tehnici.
Simptomele dislexiei-disgrafiei sunt multiple şi se exprimă simultan sau succesiv în trei
domenii diferite: auditiv, optic, kinestezic.
Manifestările dislexo-disgrafice sunt foarte variate. Dislexo-disgraficul întâmpină greutăţi
de la început în relizarea grafică a literei. Nu poate urmări şi nu poate respecta succesiunea
elementelor grafice ale literei, le inversează, deformează, rotesc grafemele (apare scrierea în
oglindă), alungesc unele grafeme în raport cu altele, unele sunt prea mari, altele prea mici, unele
prea înghesuite, altele cu spaţii între ele. Uneori apare o înclinare prea mare spre dreapta sau
spre stânga, o lipsă de orientare în spaţiul paginii şi respectării proporţiilor etc. Au astfel
dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic. Stabilesc cu greu legătura fonem-
grafem, întâmpină greutăţi în realizarea proceselor de analiză şi sinteză, fac greu trecerea de la
analiză la sinteză, de la literalizare şi silabisire la sinteza cuvântului. Copiii dislexo-disgrafici
nu pot scrie după dictare, scriu frecvent alte litere (disgrafia specifică).
În disgrafia de evoluţie sunt frecvente confuziile care apar în transcrierea unor forme
asemănătoare din punct de vedere al formelor sonore (f-v, t-d), datorită tulburărilor de percepţie
auditivă. Apar confuzii între sunetele cu punct de articulare apropiat (ţ-ce-ci, r-l), confuzii între
grafeme datorită asemănării lor spaţiale (o-a, d-b, v-r, m-n), confuzii fonetice generale
(dislexicul citeşte aşa cum pronunţă), confuzii la nivelul cuvintelor ca urmare a descifrării
laborioase a literelor care formează cuvintele, a dificultăţilor de integrare a literelor în cuvânt
sau frază, a neînţelegerii sensurilor cuvintelor sau propoziţiilor, confuzii vizuale ale literelor
simetrice (în raport cu axa verticală „b-d” sau orizontală „u-n”) mai accentuate la literele
simetrice („b-d-n”). Caracteristice le sunt omisiunile şi substituirile. Ei omit litere, elemente
grafice, silabe, finale de cuvânt, grupuri consonantice, diftongi, cuvinte (în general conjuncţii,
prepoziţii, pronume). Substituie litere, silabe, cuvinte, sar cuvinte sau rânduri întregi. Toate
acestea datorită slabei capacităţi de analiză optică a cuvântului scris sau de analiză fonetică a
celui auzit. Şirul de litere sau de sunete din cuvinte este perceput ca o serie temporo-spaţială
indinstinctă, cuvântul ca un bloc ce nu se lasă sfărâmat în elemente. Se mai pot datora unei
slabe capacităţi de analiză şi sinteză. Apar frecvent și inversiuni de litere și silabe.
Citirea dislexicilor este în general fragmentară, uneori extrem de lentă, alteori precipitată,
cu multe ezitări în citirea cuvintelor, cu pauze mari, citire fără sens, cuvintele uneori sunt
ghicite, alteori substituite, fără o justificare logică, uitate, repetate, rânduri sărite, întoarceri
repetate. În disgrafia motrică scrisul este ilizibil, foarte încetinit, tulburări caligrafice,
deformarea literelor.

31
 În disgrafia de tip spaţial apare scrierea pe partea dreaptă a paginii, imposibilitatea de a
menţine linia dreaptă (scrierea în diagonală descendentă sau ascendentă, scrierea ondulată),
separarea în părţi a cuvintelor. În disgrafia lineară nu respectă rândurile, sar peste unele spaţii
lăsându-le libere.
La disgrafici se mai întâlnesc contopiri şi comprimări de cuvinte. Apar mai des în dictări,
când copilul alungeşte linia de la ultimul grafem unind-o cu primul grafem al cuvântului
următor. Comprimările se produc prin citirea sau scrierea unei părţi din cuvânt, prin suprimarea
unor litere sau prin adăugarea unor litere la un cuvânt din care s-au omis o serie de litere.
Majoritatea disgraficilor sunt şi disortografici, întâmpinând mari greutăţi în învăţarea regulilor
ortografice. Disortograficii scriu, citesc, fără să respecte semnele de punctuaţie, uneori scriu cu
literă mare în interiorul cuvintelor, încep propoziţiile cu literă mică sau folosesc semne de
punctuaţie necunoscute.
Tulburările scrisului sunt mai frecvente decât ale cititului şi determină mai multe dificultîți
în procesul de recuperare.

Etiologia dislexiei - disgrafiei

Etiologia este greu de stabilit datorită complexităţii tulburării şi a multiplelor cauze care
acţionează şi care sunt greu de pus în evidenţă. Autorii de formaţie medicală insistă pe o
etiologie neurologică, considerând că este la nivelul patologiei cerebrale fiind vorba adesea de
o leziune sau de o tulburare de maturizare sau o disabilitate cu origine ereditară, iar unii autori
identifică și o serie de factori psiho-pedagogici.
Autorii de formație medicală susțin că pentru instalarea dislexiei disgrafiei trebuie să existe
o insuficientă echipare organică, un deficit al mecanismelor perceptivomotorii, aducând ca
argument faptul că în ciuda factorilor psiho-pedagogici corespunzători, majoritatea copiilor
deprind scris-cititul şi insistă asupra substratului neurologic al tulburărilor lexico-grafice,
subliniind faptul că dislexia-disgrafia apare cel mai adesea ca urmare a unei leziuni cerebrale,
că această leziune este de cele mai multe ori difuză şi că cele mai multe microsimptome sunt
din seria afazie-agnozie-apraxie, cele mai evidente din seria sechelelor cerebrale cu manifestări
sechelare cerebrale, în intelect, afectivitate şi comportament.
În privinţa leziunilor cerebrale acţiunea factorului lezional este de obicei difuză. Sunt
socotiţi factori novici pentru Sistemul Nervos (SN) următorii:
- în perioada prenatală: alcoolismul părinților sau luesul, tuberculoza și alte boli neurologice
sauorganice, boli psihic; în perioada sarcinii endocrinopatiile, disgravidiile, traume fizice sau

32
psihice, iminenţa de avort, infecţiile gravidei, intoxicaţiile, tentative de avort, o anumită
medicaţie folosită în sarcină;
- în perioada perinatală: postmaturitatea, excesul ponderal de peste 4000 gr., operaţia
cezariană, travaliul prelungit, suferinţa fetală
- în perioada postnatală - bronhopneumonii, toxicoze, infecţii repetate de căi aeriene,
rujeola, varicela, encefalitele, meningite înainte de 5 ani, traumatisme craniene.
Psihopedagogii consideră că autorii de formaţie medicală insistă exagerat de mult pe o
etiologie care are la bază deficienţe ale creierului şi care ar trebui recunoscute în alexie-agrafie
şi numai parţial în dislexie-disgrafie. În privinţa leziunilor organice, ei consideră că trebuie
prudenţă deoarece tulburările organice determină alte tulburări de ordin primar iar tulburările
lexico-grafice sunt manifestări sechelare ale acestora şi că această etiologie trebuie recunoscută
pentru unele tulburări ale scris-cititului fără a fi unica cauză şi este evidentă în cazurile grave
de dislexie-disgrafie.
Emil Verza enumeră o serie de cauze care ar putea determina tulburări ale scris-cititului şi
anume:
- deficienţe de auz, văz, motricitate, dar vin cu precizarea că în condiţii de educaţie specială
ei îşi pot forma deprinderi de scriere corectă;
- factori educaţionali nefavorabili, care dacă acţionează asupra unor copii cu S.N. mai fragil
sau cu o fragilitate afectiv-voliţională pot determina dislexie-disgrafie;
- vârsta la care începe învăţarea scris-cititului, aceasta influenţând mai mult durata de
formare a abilităţilor şi viteza de scriere şi citire;
- dezvoltarea intelectuală, aducând ca argument greutăţile în formarea deprinderilor lexico-
grafice şi frecvenţa dislexiei-disgrafiei la debilul mintal şi interdependenţe limbaj dezvoltarea
intelectuală;
- infantilismul manifestat în evoluţia proceselor psihice şi psiho-fizice, referindu-se la
formele uşoare de retard, fără să fie vorba de debilitate mintală, ci doar de o întârziere şi care
influenţează înţelegerea şi asimilarea cunoştinţelor predate în şcoală precum şi interesul pentru
şcoală;
- dificultăţi de articulaţie şi handicapul la nivelul auzului fonematic, acestea transpunându -
se în scriere şi citire sau îngreunând formarea deprinderilor de scris-citit prin lipsa suportului
de bază al bogăţiei lexico-semantice care să permită atât receptarea, înţelegerea cât şi
exprimarea corectă;
- factori materni, socio-economici şi locul ocupat de copil în raport cu ceilalţi fraţi. Sunt
implicate în această categorie naşterile grele care produc leziuni la nivelul creierului, condiţiile

33
materiale, culturale în care se dezvoltă copilul şi care prin nivelul scăzut sau lipsa de preocupare
pentru dezvoltarea fizică şi psihică a copilului contribuie la întârzierea formării deprinderilor
lexico-grafice;
- slaba dezvoltare a motricităţii sau a deficienţelor din plan motric care duc la o serie de
inabilităţi motrice sau tulburări ale organizării spaţiale şi temporale;
- transmiterea ereditară;
- dispoziţii congenitale spre diferite handicapuri;
- stângăcie contrariată etc. 11
Putem afirma că la baza dislexiilor-disgrafiilor stă o cauzalitate complexă, scrierea fiind „în
totalitatea ei o sinteză superioară a limbajului oral, a celui interior şi a modalităţii grafice a
acestora care transmit într-o formă specială nu numai un conţinut de gândire informativ, ci şi
un conţinut individual de conştiinţă” (C. Păunescu)12. Reiese clar din această definiţie că, pe
lângă interacţiunea celor trei analizatori, scrisul este strâns legat de limbajul oral şi de gândire.
De aici decurge şi bogata gamă de repercursiuni pe care o atrage tulburarea limbajului scris
asupra dezvoltării inteligenţei, memoriei, însuşirii cunoştinţelor pedagogice şi stabilirii
relaţiilor sociale.
La majoritatea dislexo-disgraficilor se întâlnesc tulburări în funcţiile superioare ale
limbajului, deficit de abstractizare, generalizare, bradipsihia proceselor intelectuale,
fatigabilitate, deficit de concentrare.
Insuccesele şcolare frecvente vor atrage o serie de modificări afective şi tulburări de
comportament care pot accentua dislexia-disgrafia.

Indicații terapeutice în dislexie-disgrafie

Scrisul este o activitate foarte complexă, strâns legată de buna funcţionare a celor trei
analizatori, dar și de limbajul oral, gândire, personalitate etc. de aceea şi metodele şi procedeele
trebuie să fie foarte diversificate, folosindu-se în acelaşi timp metode kinestezice, fonetice,
fonomimice, de percepţie vizuală, lingvistice etc.
În stabilirea programului terapeutic trebuie să se aibă în vedere simptomatologia,
diagnosticul diferenţial, dacă este cuplată cu altă tulburare şi raportul dintre acestea, nivelul
dezvoltării fizice, motrice, al limbajului, vârsta, etiologia, nivelul percepţiilor auditive şi vizual
kinestezice, orientarea spaţio-temporală etc.

11
Verza,.E (coord), 1987, Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei, Editura
Universităţii Bucureşti, Bucureşti.
12
Păunesc, C., 1976, Introducere în logopedie , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

34
 Întreaga terapie logopedică va fi orientată spre formarea deprinderilor corecte şi înlăturarea
celor deficitare, pe stimularea activităţii psihice şi dezvoltarea personalităţii.
De la început trebuie văzut în sfera căruia din cei trei analizatori care participă la actul
scrierii (optic, auditiv, kinestezic) au apărut modificări. Dacă sunt modificări vizuale, copilul
va fi îndrumat către oftalmolog, dacă sunt tulburări auditive se vor folosi metode specifice
intervenției la hipoacuzici. Dacă sunt tulburări de pronunţie care determină fenomene
disgrafice, se corectează pronunţia. Dacă vorbirea este neclară, se va insista pe realizarea unei
pronunţări şi diferenţieri articulatorii cât mai corecte, prin însuşirea tuturor nuanţelor şi
deosebirilor articulatorii a sunetelor care se confundă, urmată de notarea lor în scris.
Vorbirea grăbită poate duce la omisiuni sau la schimbarea locului literelor, silabelor,
cuvintelor, la scrierea incompletă a cuvintelor şi propoziţiilor. Cu aceştia se va lucra în paralel
asupra scrierii, vorbirii orale şi ritmicităţii generale.
Dacă sunt tulburări motorii sau se observă o insuficientă dezvoltare a musculaturii degetelor
şi mâinii, care împiedică ţinerea corectă a creionului, alunecarea pe foaie, viteza scrierii,
corectitudinea grafică, ritmicitatea şi sincronizarea muşchilor antrenaţi în actul scrierii, se vor
face exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii, cu scopul formării
mişcărilor fine ale degetelor.
Dacă se observă tulburări ale auzului fonematic, atenţiei auditive, vizuale, verbale, a
analizei auditive, tulburări care se întâlnesc la majoritatea dislexo-disgraficilor, se vor face
exerciţii pentru educarea acestora, deoarece ele împiedică identificarea şi diferenţierea
sunetelor şi reprezentarea lor grafică.
Dacă sunt tulburări de orientare şi structurare spaţială (nerespectarea succesiunii literelor în
cuvinte, a cuvintelor în frază, a succesiunii rândurilor, păstrării spaţiilor dintre rânduri,
inversarea literelor, dificultăţi de legare a grafemelor în scris) se vor face exerciţii pentru
dezvoltarea procesului de orientare, organizare şi structurare spaţială.
Se va lua apoi fiecare literă în parte (de mână şi tipar), va fi prezentată, descompusă în
elementele ei componente, precizându-se şi direcţia de scriere, antrenând toţi analizatorii. Se
cere executarea literei (la nevoie i se poartă mâna) verbalizând mereu pentru a-i atrage atenţia
asupra succesiunii elementelor componente ale literei respective, poziţia ocupată în raport cu
altele, sensul de trasare şi reprezentarea în spaţiul paginii, respectarea distanţelor dintre grafeme
etc.
Acum se urmăreşte şi formarea deprinderii de percepere corectă a legăturii dintre litere,
dintre fonem şi grafemul corespunzător. Dacă întâmpină greutăţi în fixarea legăturii dintre
sunete şi literă se vor folosi cuvinte care să-l ajute la reamintirea şi diferenţierea lor.

35
 După ce scrierea corectă a literei a fost realizată, se fac asocieri din două litere, apoi trei. Se
face analiza şi sinteza lor, indicând locul fiecărei litere, după care se scriu pe caiet, apoi se
citesc. Scrierea silabelor formate din trei litere le ridică de obicei greutăţi, de aceea se insistă pe
analiza fonetică.
Se trece apoi la scrierea cuvintelor bisilabice, cu analiză prealabilă (silabe mobile), apoi tri-
şi polisilabice. Pentru sesizarea ordinii în succesiunea sunetelor, respectiv a literelor şi silabelor,
se folosesc procedee variate. Se va exersa şi scrierea cuvintelor care conţin diftongi, grupe de
consoane, sunete sau silabe ce se repetă, grup de litere (ce-ci, ge-gi, che-chi).
Pentru înlăturarea disortografiilor, copiii trebuie să fie învăţaţi să prindă sensurile şi să
deosebească bine cuvintele care se aseamănă din punct de vedere acustic dar nu şi optic. Este
indicat procedeul asocierii imaginilor cu regulile gramaticale.
După ce scrierea cuvintelor nu mai ridică probleme deosebite, se trece la scrierea şi citirea
propoziţiilor, la început simple, apoi mai dezvoltate, cu grad crescut în dificultate.
În ultima etapă se urmăreşte automatizarea achiziţiilor. Şi acum se pot şi trebuie folosite
procedee foarte variate pentru perfecţionarea abilităţilor de scris, evitarea oboselii şi plictiselii,
dezvoltarea gustului pentru scris-citit, stimularea motivaţiei, dezinhibare, stimularea activităţii
psihice etc. 13

ALEXIA
Este o formă de agnozie vizuală, caracterizată prin pierderea capacităţii de a citi sau prin
incapacitatea patologică congenitală sau dobândită de a înţelege limbajul scris. Persoanele cu
alexie nu prezintă tulburări ale limbajului oral. Vorbesc şi înţeleg normal, scriu corect dar nu
pot să citească, uită sensul cuvintelor scrise. ”Alexia este o consecinţă a unor leziuni cerebrale
la nivelu emisferei stângi sau a insuficientei dezvoltări a sistemelor cerebrale, fiind o formă de
agnozie vizuală, însoţită de o tulburare a gândirii simbolice, asociată cu unele forme de afazie
(fiind de altfel un simptom al acesteia) putând fi însoţită şi de agrafie” 14.
Formele alexiei după E. Verza sunt numeroase:
- alexia verbală: incapacitatea de a citi cuvântul întreg, cu excepţia celor uzuale, deşi
recunoaşte literele şi poate să citească cuvintele după ce citeşte fiecare literă în parte;
- alexia literală: incapacitatea de a sintetiza literele în silabe;
- alexia frazei: incapacitatea de a citi un text, deşi identifică literele sau citeşte unele cuvinte
uzuale;

13
I. Mititiuc, T. Purle , 2010, Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj, Ed. Alfa, Iași
14
I. Mitituc, 1999, Ghid practic pentru identificarea şi terapia tulburărilor de limbaj, Ed. Cantes

36
 - alexia globală: incapacitatea sau pierderea totală a capacităţii de a citi, deşi identifică
literele;
- alexia agnozică: incapacitatea de a recunoaşte literele;
- alexia semantică: incapacitatea de a citi fraze lungi deşi citeşte propoziţii scurte; - alexia
cu agrafie: incapacitate dublă manifestată atât în actul lexic cât şi grafic;
- pseudoalexia: incapacitatea de a citi cu voce tare. 15

AGRAFIA
Agrafia constă în incapacitatea relativ totală de a învăţa semnul grafic. Ea reprezintă
incapacitatea de a comunica prin scris sau pierderea totală a capacităţii de a scrie (poate fi
înnăscută sau congenitală) independent de nivelul mintal sau de antecedente şcolare. Această
imposibilitate de a se exprima prin scris corespunde unei amnezii specifice. Se întâlneşte foarte
rar la şcolari, mai ales în cazurile profunde de disgrafie. Implică grave tulburări la nivelul
structurilor cerebrale.
Agrafia poate să apară în forme diferite şi în funcţie de caracteristici ea poate fi optică,
apraxică, kinestezică, pură etc.
Terapia agrafiei este îndelungată şi rezultatele, în cele mai multe cazuri, sunt limitate,
prognosticul fiind astfel rezervat.

Verza,.E (coord), 1987, Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei, Editura

15

Universităţii Bucureşti, Bucureşti

37
 TULBURĂRI DE RITM ŞI FLUENŢĂ

BÂLBÂIALA
Bâlbâiala este o tulburare de origine centrală, funcţională, favorizată de o stare de
receptivitate patologică a regiunilor care participă la producerea vorbirii.
La copilul mic, bâlbâiala începe prin repetarea unor silabe, apoi prin întinderea lor. Aceste
aspecte pot fi întâlnite şi la copiii normali. La început aceste dificultăţi nu sunt conştiente şi nu
sunt însoţite de anxietate. Cu timpul însă şi mai ales în urma observaţiilor repetate ea se
conştientizează şi atenţia copilului se îndreaptă spre emiterea sunetelor greu de pronunţat,
apărând spasme ale musculaturii feţei asociate cu sincinezii şi grimase, mişcări ale capului,
ochilor, extremităţilor etc.
În bâlbâiala clonică vorbirea este întreruptă în timpul pronunţiei unor sunete sau cuvinte din
cauza unor spasme care produc repetarea unor silabe.
Uneori copilul nu poate pronunţa primul sunet din cauza unor spasme foarte puternice pe
care cu greu le poate învinge iar aceasta este bâlbâiala tonică. Spasmele pot fi de tip respirator,
fonator, articulator.
Tulburările principale ale bâlbâielii apar în respiraţie, mişcările palatului, laringelui, vălului,
buzelor, tonalitate, fiind însoţite de o serie de sincinezii şi modificări psihice. Cele mai evidente
sunt mişcările respiratorii spastice, care tulbură ritmul respirator sau adeseori îl fac să piardă
mult aer înainte de a începe să vorbească, rămânându-i foarte puţin aer în plămâni care să fie
utilizat în vorbire. De aici apare necesitatea de a respira foarte des.
La nivelul laringelui apare o închidere exagerată, spastică, un tic al coardelor vocale. La
nivelul aparatului fonator, apar contracţii neregulate ale vălului, buzelor, masticatorilor.
Tonalitatea este de obicei dizarmonică, monotonă. Frecvent atenţia se îndreaptă spre emiterea
unor sunete şi apare frica în faţa lor accentuând spasmele.
La unii, bâlbâiala este însoţită de mişcări convulsive ale feţei, mâinilor, picioarelor, capului
sau întregului corp.
Bâlbâiala se intensifică de obicei când trebuie să vorbească în faţa altor persoane. Când este
singur vorbeşte mult mai bine. În citire apare mult mai rar, în cânt niciodată. Se bâlbâie şi în
funcţie de impresia pe care o are despre persoana cu care vorbeşte. Deci persoanele din jur
contribuie la accentuarea sau ameliorarea bâlbâielii. Dacă aceştia acordă o atenţie deosebită,
exteriorizată prin lamentații sau o privesc ca pe o nenorocire, teama copilului de vorbire creşte
şi bâlbâiala se intensifică.

38
 Intensitatea bâlbâielii este oscilantă, putând alterna perioade de intensitate maximă, cu
perioade în care aproape dispare, în funcţie şi de starea de sănătate a copilului. Se accentuează
în special în îmbolnăvirea sistemului nervos şi la modificarea stimulilor interni şi externi care
acţionează asupra organismului.
Bâlbâiala apare în jurul vârstei de 3-5 ani când copilul începe să utilizeze propoziţii mai
dezvoltate şi când încep marile solicitări de adaptare socială. După unii autori se poate datora
şi exigenţei prea mari a familiei asupra modului în care copiii încep să se exprime, dar sunt şi
alţi factori16. Mai târziu, când funcţiile limbajului sunt deja consolidate, bâlbâiala apare numai
când influenţele factorilor perturbanţi sunt extrem de mari.
Se aproximează o frecvenţă la preşcolari de cca 1,30%, la clasa I-a cca 1%, la 15-18 ani sub
0,30% (mai frecventă la băieţi), la adolescenţi are un caracter excepţional fiind în marea lor
majoritate o reactualizare a unor forme mai vechi, latente. Apariţiei bîlbâielii la vârsta şcolară i
s-a dat mai multe explicaţii:
- prin reapariţia, reactivarea unei bâlbâieli apărută la vârsta preşcolară, care s-a estompat,
dar datorită unor factori a reapărut;
- datorită unei mari întârzieri a limbajului pe care au avut-o şi care nu le-a permis
dezvoltarea unui vocabular satisfăcător şi a unui ritm normal. Nu se pot exprima normal, se
enervează, apar reţineri în faţa unor sunete, silabe, cuvintele încep să se repete, apare bâlbâiala;
- datorită unor conflicte afective, ca urmare a insucceselor şcolare, în special la învăţătorii
brutali, neînţelegători;
- datorită unei vorbiri prea rapide, aceştia fie că vor să imite, fie că vor să-şi exprime
gândurile mai repede din cauza emoţiilor, se încurcă la unele sunete şi încep să se bâlbâie 17.
La vârsta şcolară, bâlbâiala produce mari modificări ale psihicului şi ale întregii
personalităţi, datorită unor factori obiectivi. Activitatea şcolară îl forţează să vorbească, iar
conştiinţa defectului îl face să trăiască momente grele. Atitudinea de ironie a colegilor şi a altor
persoane îl umilesc, deprimă, îi creşte tensiunea nervoasă, aceasta agravând bâlbâiala şi ducând
la momente de disperare. Pot să apară tulburări de alimentaţie, de somn, oboseală fizică,
intelectuală, crize afective, ideea persecuţiei, modificări neurovegetative (se înroşesc,
îngălbenesc, transpiră), modificări psihice (nervoşi, neliniştiţi, supărăcioşi, răi). Odată cu

16
Verza,.E (coord), 1987, Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei, Editura
Universităţii Bucureşti, Bucureşti
17
I. Mititiuc, T. Purle , 2010, Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj, Ed. Alfa, Iași

39
dezvoltarea personalităţii, cu creşterea simţului autocritic, al demnităţii, tensiunea nervoasă
creşte şi poate ajunge până la nevroze şi ideea sinuciderii.
La bâlbâiţi este tulburată nu numai ritmicitatea motrică, ci uneori şi a gândirii. În general
dinamica gândirii bâlbâitului îmbracă caracteristicile vorbirii lui (ruptă, anevoioasă, cu pauze
inegale, repetări).

Etiologia bâlbâielii
Originea acestei tulburări nu este pe deplin stabilită. Cauzele bâlbâielii sunt multiple şi sunt
condiţionate de diverşi factori ai mediului extern. După o clasificare destul de recentă18, aceștia
ar fi:
a) Factori genetici:
- ereditatea (dacă unul sau ambii părinți sunt bâlbâiți,riscul pentru copil să dezvolte balbism
este mai mare);
- gemenii monozigoți sunt mai predispuși să dezvolte balbism, față de gemenii heterozigoți.
b) Factori psihologici:
- traume suferite în copilăria mică;
- caracteristici de personalitate, ca emotivitate crescută, etc.
c) Factori de mediu:
- comportament inadecvat al părinților, care fixeazã tulburarea, în loc să o înlăture (reproșuri,
atragerea atenției, etc.);
- perfecționismul părinților, în ce privește vorbirea copilului;
- presiunea exercitată de căre mediul școlar (limită de timp, ritm accelerat al activităților,
etc.).
- evenimente diverse din viața familiei copilului (nașterea unui alt copil în familie, intrarea în
primul an de școală, schimbarea școlii, schimbarea domiciliului, divorțul părinților sau alte
traume afective, etc.).
Dintr-un alt punct de vedere, principalele cauze ale bâlbâielii, cunoscute prin diverse
cercetări până azi, pot fi enumerate astfel:
- cauze psihologice;
- cauze musculare;
- tulburări ale dominanței emisferice;
-disfuncții cortico-subcorticale – implicația talamusului;

18
American Psychiatric Association - DSM IV, editia a IV-a revizuitã, 2003,Asociația Psihiatrilor Liberi.
București,

40
- modificãri specifice biochimice;
- leziuni neurologice etc.
Dintre cauzele psihologice, se subliniază observația menționată mai sus, conform căreia
bâlbâiala dispare atunci când balbicul vorbește singur. Copilului îi este teamă în primul rând
de propria bâlbâială (reacțiile laringiene care o însoțesc, reacțiile emoționale intense). La
început, teama se centrează mai mult pe persoane decât pe situații. În al doilea rând, se
dezvoltă teama de situații de vorbit (la școală în fața profesorului, în public etc.).
Realitatea este că bâlbâiala are o etiologie polimorfă, care rezultă din interacţiunea mai
multor factori iar incidenţa acestor factori este atât de complexă, încât încercările de
determinare a ponderii unor factori etiologici izolat este aproape imposibilă. Apare un factor
declanşator dar acţiunea acestuia ar fi fost redusă sau chiar inexistentă în afara contextului altor
factori care au sensibilizat copiii spre disfluenţe verbale.
Se mai poate preciza că bâlbâiala are o etiologie polimorfă dar nu unitară, una şi aceeaşi în
toate cazurile. Oricare ar fi etiologia bâlbâielii, instalarea definitivă a bâlbâielii ca şi evoluţia ei
ulterioară nu poate fi înţeleasă în afara condiţiilor de viaţă în care este integrat copilul,
determinate de mediul social şi natural. Atitudinea greşită faţă de bâlbâială şi tratament
agravează sau anulează eficienţa terapiei logopedice.
În ultimele decenii se utilizează tot mai mult termenii de bâlbâială primară şi secundară.
Bâlbâiala primară presupune simple prelungiri de sunete, simptome lipsite de efort,
inconştiente. Bâlbâiala secundară presupune conştientizarea defectului, încercarea de a -l masca
prin efort muscular.
Indicații terapeutice în bâlbâială
Literatura de specialitate oferă numeroase procedee care au oferit rezultate pozitive. Dar nu
există un complex unitar de măsuri care să fie eficient în toate cazurile, datorită complexităţii
etiologiei acestei tulburări.
Pentru terapia bâlbâielii este dificil de standardizat un sistem unitar de măsuri, în funcţie
de specificul fiecărui caz, logopedul decide care sunt procedeele cele mai indicate.
Relația pe care logopedului reușește să o stabilească cu logopatul poate avea o seminificație
mai mare decât metoda însăşi. Fie că se vorbeşte de la vorbirea după metronom, vorbirea
asociată, repetată, pe silabe, masticarea aerului, toate au ca scop schimbarea ritmului vorbirii.
Factorul decisiv în terapia bâlbâielii este cel de a-l convinge pe bâlbâit că poate să vorbească
fluent, indiferent de mijloacele adoptate. Totuşi este necesar ca el să treacă printr-o fază de
exerciţii menite să-i consolideze temeinic deprinderile noi de vorbire. Oricare ar fi procedeele
adoptate, esenţialul este să-i ofere copilului posibilitatea de a se exprima fluent, fără întreruperi.

41
 În faza incipientă, a bâlbâielii primare, terapia logopedică se bazează pe formarea și
consolidarea deprinderilor de vorbire corectă evitând în a-i face conştienţi de propria lor
tulburare. Spre deosebire de stadiile secundare, acum toate mijloacele de influenţă a bâlbâielii
se bazează pe abaterea atenţiei de la dificultăţi, spre conţinutul şi elementele estetice ale
comunicării.
După I, Mititiuc întreaga intervenție logopedică vizează trei obiective:
- reducerea intensităţii factorilor conflictuali care întreţin bâlbâiala;
- călirea psiho-fiziologică pentru a-i creşte rezistenţa la factorii de stres;
- exersarea vorbirii fluente prin exerciţii de pronunţare ritmică, de reliefare a elementelor
prozodice din propoziţii cu variaţia intonaţiei, accentului, intensităţii, tempoului 19.
În bâlbâiala secundară, conştientizarea propriei bâlbâieli duce la un sentiment de jenă, la
încercarea de mascare a disfluenţelor. Apare o încordare a grupelor musculare care participă la
fonaţie şi care atrage după sine dereglări ale ritmului respirator cu puternice blocaje tonice
manifestate la începutul primelor cuvinte. Dacă la bâlbâiala primară se acţiona indirect, prin
schimbări în ambianţă, la bâlbâiala secundară, terapia este orientată spre un control direct al
blocajelor. Ei trebuie să fie conştienţi de contribuţia propriilor eforturi. Cu cât vârsta este mai
mare, cu atât mijloacele de înlăturare a bâlbâielii devin mai complexe şi necesită un timp cu
mult mai prelung de aplicare.
La nevrotici, accentul se va pune pe psihoterapie. Terapia bâlbâielii secundare vizează două
obiective:
- modificarea atitudinii bâlbâitului faţă de propria tulburare;
- de a-l învăţa să-şi reducă treptat simptomele, să nu-şi mai întrerupă fluenţa verbală.
În mare, procedeele se bazează pe psihoterapie, restabilirea ritmului respirator, restabilirea
fluenţei verbale20.
În perioada şcolară, terapia şi acţiunea de reeducare a vorbirii trebuie să fie rezultatul
colaborării: medic, familia, învăţător, logoped. Medicul prin tratament medical fortifică
organismul, S.N., reechilibrează funcţiile fundamentale iar familia şi şcoala stabilesc și asigură
respectarea unui regim de viaţă echilibrat. Trebuie respectate cu stricteţe regulile de igienă a
somnului, odihna să alterneze cu activitatea, cu efortul intelectual bine dozat. ”Învăţătorul să
fie şi el un psihoterapeut care permanent prin instruire, învăţare, educaţie, să restabilească
echilibrul activităţii nervoase superioare şi în special cel afectiv care este cel mai afectat” 21.

19
I. Mitituc, 1999, Ghid practic pentru identificarea şi terapia tulburărilor de limbaj, Ed. Cantes
20
Tobolcea, I., 2000, Orientări psihologice şi logopedice în logonevroză, Editura Fundaţia Academică Axis, Iaşi
21
I. Mitituc, T. Purle, 2005, „Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj” Ed. Pim, Iași, pag. 247

42
 LOGONEVROZA
Logonevroza rămâne una din cele mai grave tulburări care afectează posibilităţile de
exprimare globală, independentă şi de autorealizare a copiilor încă de la vârsta şcolară.
Termenii bâlbâială-logonevroză desemnează aceeaşi tulburare de vorbire care indică un
anumit stadiu și nivel de evoluţie a acesteia. Momentul conştientizării bâlbâielii şi trăirea
conştientizării ca atare în planul personalităţii, transformă bâlbâiala în logonevroză.
Bâlbâiala este un fenomen mai mult de repetare a sunetelor, silabelor, cuvintelor, iar
logonevroza presupune pe lângă acestea, modificarea atitudinii faţă de vorbire şi de mediul
înconjurător în general, prezenţa spasmelor, a grimaselor, a încordării şi anxietăţii determinate
de teama că va greşi în momentul vorbirii.
Deci logonevroza este o bâlbâială ajunsă la stadiul cronic, când logopatul, conştientizând în
mod acut deficienţa sa de exprimare, ajunge să-şi accentueze această tulburare până la stadiul
instalării unei stări nevrotice. Îndreptarea atenţiei în mod continuu asupra propriei articulări,
dobândeşte un caracter patologic, care se manifestă prin teama şi grija exagerată de exprimare.
”Bâlbâiala evoluează deci spre stadiul de logonevroză când bâlbâitul se preocupă constant
de problemele sale de vorbire din care decurge o simptomatică specifică: nevroza vorbirii” 22.
Etiologia este comună pentru bâlbâială şi logonevroză. Apariţia uneia sau alteia depinde de
starea psiho-fiziologică a individului, de modul în care își acceptă problema de vorbire și se
implică în recuperarea ei.
Indicații terapeutice în logonevroză
Aspectul dificil al terapiei logopedice constă în faptul că de multe ori o tehnică ajută într -
un caz şi în altul nu. Terapeutul trebuie deci să-şi aleagă metodele în funcţie de problemele
logonevroticului. Principiul general al terapiei este că influenţarea copilului logonevrotic să se
facă concomitent, sincronizat şi ritmic pe toate coordonatele existenţei sale.
Psihoterapia are un rol deosebit. Ea are ca scop restabilirea psihicului logonevroticului ce
are loc prin:
- educarea personalităţii;
- educarea unei aprecieri corecte a propriului defect şi al mediului social;
- influenţarea micromediului social. 23
Psihoterapia în logonevroză, vizează în primul rând tulburările nevrotice subiacente, aceasta
ducând la scăderea intensităţii bâlbâielii şi la facilitarea unor metode şi procedee specifice

22
I. Mitituc, T. Purle, 2005, „Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj” Editura Pim, Iași
23
Tobolcea, I., 2000, Orientări psihologice şi logopedice în logonevroză, Editura Fundaţia Academică Axis, Iaşi

43
logopedice pentru corectarea bâlbâielii. Aceasta se realizează prin folosirea terapiei de
desensibilizare care are ca scop desensibilizarea logonevroticului de frica momentului
bâlbâielii, de reducerea emoţiei negative. De asemenea ea urmăreşte să formeze o atitudine
pozitivă faţă de comunicare şi faţă de sine însuşi ca vorbitor deoarece pentru a putea comunica
fără teamă şi anxietate, el trebuie să-şi dezvolte o atitudine pozitivă faţă de sine însuşi ca
vorbitor.

BRADILALIA
Bradilalicii vorbesc foarte încet, tărăgănat, abia deschid gura. Pronunţă sunetele neclar,
confuz, le articulează incomplet. Vocalele sunt pronunţate tărăgănat, şters, consoanele sunt slab
articulate. Datorită acestora, dicţia este şi ea alterată.
Bradilalia apare în special la copiii extenuaţi din cauza unor boli, a tulburării glandelor cu
secreţie internă sau subnutriţi. În general bradilalia este însoţită de bradipsihie, procesele de
gândire fiind şi ele foarte încetinite.
Pentru început este nevoie de un tratament medicamentos care să întărească şi să stimuleze
sistemul nervos. I se va explica în ce constă tulburarea vorbirii şi prin diferite exerciţii se va
urmări accelerarea ritmului şi realizarea unei articulări clare, precise, cu forţa şi durata necesară.
Este absolut necesară şi educarea voinţei atenţiei, gândirii, memoriei etc.
Exerciţiile pentru remedierea acestui defect funcţional vor fi efectuate zilnic, insistându-se
pe exerciţiile de gimnastică respiratorie, exerciţii pentru fortificarea musculaturii aparatului
fonorespirator, exerciţii specifice fiecărui sunet defect, exerciţii pentru susţinerea finalurilor de
cuvânt, exerciţii de împărţire a cuvintelor în silabe cu pronunţarea clară, corectă, a fiecărei
silabe, exerciţii de citire cu ritm variat (lent, moderat, rapid dar bine articulat).
Sunt absolut necesare exerciţiile de antrenare a efortului aparatului fonoarticulator prin
citirea cuvintelor cu grad de dificultate, pentru tonifierea aparatului fonoarticulator.
Pentru accelerarea ritmului se poate folosi metronomul. Pe baza bătăilor metronomului,
ritmul vorbirii se accelerează treptat, până se ajunge la o normalizare a acestuia.

TAHILALIA
Copiii tahilalici sunt cei care au un ritm verbal foarte rapid, încât uneori nici nu pot fi
urmăriţi. Vorbirea accelerată apare în special la copiii nervoşi, excitaţi, fiind însoţită de mişcări
ale mâinilor, picioarelor, întregului corp. Dacă nu este corectată la timp, tahilalia se poate
transforma în bâlbâială.

44
 La unii vorbirea este foarte rapidă dar corectă, fără modificări acustice ale sunetelor sau
deformări sintactice ale propoziţiilor. La alţii însă, pe lângă ritmul accelerat apar şi alte defecte.
Deformează sunete, nu pot pronunţa complet, sar, se încurcă, scurtează cuvintele, elimină
prepoziţiile, pronunţă cuvintele fără să respire până când termină tot aerul. Se încurcă în timpul
vorbirii, vorbirea este agramată, fac multe greşeli de gen, timp, declinare, poziţie a cuvintelor.
Au o atenţie foarte instabilă, nu pot urmări vorbirea altora şi nici a lor.
După unii autori 24, vorbirea accelerată s-ar datora unei dizarmonii între activitatea scoarţei
cerebrale, care organizează gândirea şi capacitatea organelor fonatoare de a o transmite prin
vorbire, fiind un conflict permanent între expresia gândită şi cea vorbită.
Dacă nu sunt modificări acustice şi deformări sintactice, metodele folosite în corectarea
tahilaliei sunt în linii mari aceleaşi cu cele folosite în corectarea bâlbâielii. Dacă sunt şi alte
tulburări, metodele se combină.
Pentru că tahilalicii au un sistem nervos fragil, se va acţiona la început asupra sistemului
nervos, prin tratament medicamentos. Se va educa puterea de stăpânire şi control, înlăturându-
se instabilitatea motorie. Paralel se va lucra asupra vorbirii, formării unei vorbiri calme, liniştite,
fluente.
Tahilalicii trebuie permanent urmăriţi şi prin exemplul personal şi exerciţii să fie obişnuiţi
să-şi regleze ritmul. Pentru început este indicat introducerea ritmului marcat de bătaia
metronomului, mâinii sau piciorului, mişcările ritmice, cântul, în general, tot ce cultivă şi
ordonează mişcările. Se vor folosi de asemenea citirea, recitarea, povestirea, în ritm moderat şi
accelerat, urmărind pronunţarea corectă a sunetelor. Vocea va fi variată în intensitate, terminând
cu voce puternică. Se va folosi mult timp vorbirea reflectată.
Deoarece la mulţi este afectat şi ritmul gândirii, se va urmări şi dezvoltarea gândirii logice.
Vorbirea accelerată este foarte persistentă şi trebuie determinat copilul să se implice în
corectarea tulburării.

AFTONGIA
Aftongia este un defect de vorbire neînţeles până în prezent. În timpul vorbirii sau a
încercărilor de a vorbi, în muşchiul limbii apare un spasm de lungă durată, limba încordată
sprijinindu-se pe o parte sau alta a cavităţii bucale, vorbirea devenind astfel imposibilă.
Pentru că a fost observată în special la bâlbâiţi, este considerată ca fiind un simptom al
bâlbâielii dar poate să apară şi în afara ei.

24
Tobolcea, I., 2000, Orientări psihologice şi logopedice în logonevroză, Editura Fundaţia Academică Axis, Iaşi

45
 TULBURĂRI COREICE
La persoanele care prezintă astfel de tulburări, se produc întreruperi spasmodice fără indicii
speciale privind dificultatea sunetelor care apare şi fără vreo legătură cu o împrejurare
exterioară.
Defectele în rostirea sunetelor sunt diverse în funcţie de grupul de muşchi afectat de spasme:
- dacă afectează muşchii respiratori, vorbirea va fi întreruptă de nişte gâfâieli scurte şi
rapide, de creşteri bruşte şi explozive ale volumului tonului;
- dacă spasmele au loc în laringe, sunetul devine dintr-o dată surd sau invers;
- dacă spasmul apare la nivelul palatului, sunetul este lipsit de precizie, sunetul oral devine
nazal, iar sunetele nazale devin tremurate şi nesigure 25.
Când copilul îşi dă seama de nesiguranţa rostirii sale, începe să adopte o manieră şovăitoare
în vorbire, care uneori seamănă cu bâlbâiala. Apare în special la copiii între 5-15 ani, mai ales
la fete. Spre deosebire de ticuri sunt repetate continuu sub aceeaşi formă, mişcările coreice sunt
diferite şi neregulate.

25
Tobolcea, I., 2000, Orientări psihologice şi logopedice în logonevroză, Editura Fundaţia Academică Axis, Iaşi

46
 TULBURĂRI POLIMORFE
ALALIA
Alalos = fără vorbire, mut
Terminologia folosită în literatura de specialitate este foarte diferită dar cu toate aceste
diferenţe, toţi sunt de acord cu conţinutul acestei forme. Termenul a fost introdus din 1843,
înlocuit apoi prin afazie şi apoi delimitaţi.
Alalia este o tulburare gravă de vorbire determinată de factori nocivi, care afectează în
diferite grade zona centrală a vorbirii.
C.Stănică și E.Vrășmaș consideră alalia cea mai profundă tulburare de elaborare, organizare și
dezvoltare a limbajului, întâlnită la copiii ce nu au vorbit niciodată26. Acestă tulburare
presupune imposibilitatea de a vorbi din naștere, cu toate că nu există dificultăți de ordin senzorial
sau de intelect mari care să împiedice însușirea limbajului de către copil. Apar ca majore în această
tulburare dificultățile de realizare a motricității sau de percepție vizuală sau auditivă.

Diagnosticul de alalie nu se poate pune înainte de trei ani și este recomandat să se

stabilească după 5 ani.
Simptomatologia alaliei este diversă. Adeseori se menţine un mutism până la 5 ani şi chiar
și după 8 ani. Copilul fie că tace, fie scoate sunete nearticulate, gângurite sau pronunţă unele
sunete mai ales imitativ sau chiar cuvinte cu structură simplă, cuvinte bi- şi trisilabice, în care
domină vocalele (3-6-12 cuvinte). Acestea sunt de obicei fără înţeles pentru alţii. Alteori repetă
automat unele cuvinte (ecolalie) neînţelegând nici vorbirea lor proprie, nici a altora. Apar şi
unele sunete simple create spontan.
În perioada în care le lipseşte vorbirea, folosesc mult vorbirea prin mimică şi gesturi.
Ulterior, aceasta fie că se dezvoltă în urma creşterii intense a intelectului şi a greutăţilor rămase
în vorbirea prin cuvinte, fie că scade, cedând locul vorbirii orale fiind, sub influenţă logopedică.
Înţelegerea limbajului de către copilul alalic este diferită. Majoritatea alalicilor au
posibilitatea înţelegerii celor comunicate dar nu pot opera în plan verbal. De obicei prezintă
întârziere din punct de vedere fizic şi mintal, dar întârzierea lor este diferită de cea a
deficientului mintal. Odată cu dezvoltarea vorbirii, întârzierea mintală de obicei dispare sau se
reduce brusc. Alalia apare uneori şi însoţită de debilitate mintală.
Imposibilitatea de a vorbi întârzie dezvoltarea mintală datorită nivelului scăzut de
cunoştinţe, iar acest fapt poate determina irascibilitate, caracter închis, necooperant, negativism.

26
Stănică, I., Vrășmaș, E., 1994, Terapia tulburărilor de limbaj, Ed,D.P., București

47
Aceste aspecte duc la lipsa de a comunica cu cei din jur, fiind necesară o atitudine foarte atentă
şi plină de răbdare din partea logopedului.
Înfăţişarea alalicului este rigidă, cu mişcări nesincronizate, poate prezenta echilibru scăzut
dar și unele tulburări ale direcţiei de mers, tulburări motorii, mimică fără expresivitate,
nesincronizate la ceea ce exprimă.
Etiologia alaliei
Cauzele alaliei sunt foarte complexe şi greu de precizat. Ele pot fi grupate în cauze
generale, psihice, motorii.
Cauze generale:
- alcoolismul părinţilor, rudenia de sânge, tuberculoza părinţilor, rahitismul, etc;
Cauze psihice:
- lipsa imboldului în vorbire, teama patologică, nedezvoltarea memoriei, tonus psihic
scăzut;
Cauze motorii:
- întârzierea în dezvoltarea motorie, deficienţe generale ale motricităţii.
Se presupun mai multe cauze şi mecanisme funcţionale.
În general alalia este condiţionată de o serie de deficienţe care ţin de slaba dezvoltare sau
întârziere în dezvoltarea anumitor sisteme generale cum sunt:
- un deficit în auzul fonematic (nu sesizează şi nu diferenţiază bine sunetele);
- un deficit în percepţia vizuală (nu diferenţiază formele, culorile);
- un deficit în funcţia de generalizare şi abstractizare;
- un deficit emoţional (inerţie, emotivitate, atenţie labilă, lentoare, voinţă slabă) 27.
Se disting trei tipuri de alalie: senzorială, motorie, mixtă.
Alalicul senzorial are sunetul păstrat dar nu înţelege vorbirea prin cuvinte, auzul fonematic
este afectat iar atenţia şi memoria pentru vorbirea orală este foarte slabă. Față de alalicul motor,
alalicul senzorial repetă cu mai multă ușurință, prin imitaţie sunetele şi cuvintele şi le pronunţă
mai des. S-au înregistrat şi cazuri când vorbirea a apărut pe neaşteptate, fără să înţeleagă însă
ce spun, ca apoi să dispară.
Diagnosticul este foarte dificil de pus, mai ales la preşcolari dar forme pure de alalie sunt
foarte rare. Adeseori se confundă cu hipoacuzia, surditatea, deficiența mintală, fiind necesară o
observare îndelungată.

27
Stănică, I., Vrășmaș, E., 1994, Terapia tulburărilor de limbaj, Ed,D.P., București

48
 Alalicii motori încep să înţeleagă la timp vorbirea altora dar ei nu vorbesc. Într-o măsură
oarecare este atinsă şi înţelegerea, mai ales pentru cuvintele şi formulările mai complexe. În
afară de afecţiuni ale S.N. pot fi prezente şi alte cauze. Alalicul motor are mari dificultăți în a
pune ăntrebări, deoarece cu el se vorbeşte foarte puţin, nu înţelege. Înţelegerea vorbirii se
aproximează că ar fi afectată la cca 10% din alalici, scăzută la cca 20% şi normală la cca 70%.
Deosebit de tulburată este imitarea motorie verbală. Nu pot repeta cuvintele datorită
imperfecţiunii analizatorului motor 28.
Diagnosticul de alalie motorie are la bază următoarele simptome:
- imitarea vorbirii orale este foarte afectată (practic vorbirea articulată nu există);
- mari greutăţi în îmbinările de sunete;
- vorbirea prin mimică şi gesturi este foarte dezvoltată (gândirea verbală este suficient
păstrată).
În alalia mixtă lipseşte atât vorbirea impresivă cât şi cea expresivă iar cauza este
reprezentată de o vastă afecţiune a creierului care s-a extins asupra zonelor verbale senzoriale
şi motoare.
Indicații terapeutice în alalie
Deoarece la copilul alalic limbajul nu se dezvoltă spontan, este necesară o activitate dirijată
de învăţare a vorbirii, de lungă durată şi foarte complexă, având ca scop elaborarea, organizarea
și dezvoltarea limbajului.
Dacă în cazul celorlalte tulburări, limbajul este deja elaborat, accentul activităţilor
logopedice căzând pe corectarea unui anumit aspect, la alalic se urmăreşte crearea limbajului şi
restructurarea pe această bază a întregii personalităţi. La alalici trebuie să se urmărească
întreaga dezvoltare psihică astfel încât să se aibă în vedere atât laturile deficitare ale limbajului
cât şi consecinţele nedezvoltării limbajului asupra activităţii psihice.
Procesul învăţării vorbirii se realizează treptat, în timp, parcurgând mai multe etape, în
funcţie de potențialul logopatului. Eficienţa intervenției este determinată de multe aspecte
obiective şi subiective, de gradul de întârziere, de vârstă, de colaborarea cu medicul, familia,
priceperea precum şi entuziasmul logopedului.
Diagnosticul complex se impune cu necesitate.
În prima etapă a intervenției accentul se pune pe vorbirea orală. Învăţarea scrierii se
structurează pe vorbirea orală, dar contribuie la mai buna memorare şi înţelegere a vorbirii.

28
I. Mitituc, T. Purle, 2005, „Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj” Editura Pim, Iași

49
Metodica educării vorbirii alalicului se elaborează în funcţie de gradul şi forma alaliei. Efortul
verbal va fi în funcție de potențialul copilului şi se va mări treptat.
La alalicii senzoriali se va folosi mult mimica şi gestul pentru uşurarea înţelesului. Cuvintele
se vor lega de obiectele sau acţiunile respective. Se va folosi mult şi citirea labială care ajută la
însuşirea articulaţiei şi înţelegerea conţinutului. Odată cu însuşirea vocabularului se educă
treptat şi structura gramaticală.
La alalicii motori, metodica instruirii se structurează pe metodica vorbirii reflectate. Auzind
mereu şi înţelegând vorbirea, caută s-o imite. Corectarea sunetelor se face prin procedee
obişnuite.
Se vor face exerciţii de dezvoltare a auzului fonematic, a atenţiei auditive, exerciţii de
gimnastică fonoarticulatorie generală şi specifică sunetelor, se va urmări ca pe baza imitaţiei,
repetării, spontaneităţii, dirijării aparatului fonoarticulator să se obţină pronunţia corectă a
sunetelor şi stabilizarea lor. Efectuând aceste exerciţii se crează premisele pentru automatizarea
mişcărilor, care la început sunt deseori nereuşite, dar cu timpul se conturează, clarifică,
precizează.
Analiza şi sinteza fonetică trebuie să fie însoţită de demonstraţii în faţa oglinzii, cuvintele
să fie dozate ca număr şi complexitate. Să nu se urmărească memorarea unui număr foarte mare
de cuvinte. Însuşirea vocabularului să se facă activ, prin toate activităţile.
Deci dezvoltarea limbajului se realizează atâ prin exerciţii special organizate cât şi prin
verbalizarea permanentă. Activităţile să fie interesante, să nu aibă caracter de obligativitate
pentru că pot duce foarte uşor la negativism.
Învăţarea scris-cititului este foarte anevoioasă la copilul alalic. Automatizarea
mecanismelor motorii necesare scrierii se realizează foarte greu.
În alalia mixtă măsurile şi metodele se combină, cu accentul pe tulburarea mai accentuată
şi cu sprijinul pe cea mai bine păstrată.
Prognosticul este mai favorabil alaliei motorii. ”Cu cât este mai mic şi ajutorul logopedic
este mai bine condus, prognosticul este mai favorabil. În general prognosticul este pe deplin
favorabil” 29.

29
Mititiuc, I., 1996, Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Ed. Ankarom, Iași, pag. 42

50
 AFAZIA
a = fără phazis = vorbire
Afazia, „tulburare de natură central organică a vorbirii, în diferitele ei aspecte, forme şi
grade, de la o totală lipsă de înţelegere a vorbirii sau a reproducerii ei, până la dificultăţi de
articulaţie, în înţelegerea nuanţelor mai subtile ale gândirii sau în aducerea aminte a unor
cuvinte şi expresii”. Este o tulburare destul de severă.
Etiologia afaziei
Afazia este provocată de diferite tulburări organice, surenite în perioada vorbirii deja
formate, ale sistemelor verbale ale creierului mai ales la adulţi şi în special la bătrâni.
Afazia provine în urma arterosclerozei vaselor de sânge şi a hemoragiilor, tumorilor
cerebrale, tulburărilor de nutriţie ale creierului, traumatismelor craniene închise sau deschise.
Leziunile pot cuprinde zone limitate ale creierului sau regiuni vaste ale creierului iar substanţa
cerebrală afectată își poate pierde funcţia ei pentru totdeauna. Afară de aceasta, leziunea de
focar a substanţei cerebrale provoacă, mai ales în cazul rănilor creierului, diferite modificări în
jurul focarului, câteodată la distanţe destul de mari provocând edeme, tulburări de articulaţie
etc.
Gravitatea tulburărilor de vorbire şi mentale este în funcţie de localizarea leziunii, de vârsta
la care a survenit de diferenţele individuale de structură nervoasă centrală, de gradul de
dezvoltare al personalităţii (cultură, instrucţie), etc.
Revenirea vorbirii la afazici se desfăşoară pe un fond patologic, care se echilibrează doar
treptat. La început au dureri de cap, ameţeli, slăbirea şi excluderi parţiale ale memoriei,
fatigabilitate rapidă, degradare fizică şi intelectuală etc.
În primele ore, zile şi săptămâni după afectarea creierului, afaziile se manifestă de cele mai
multe ori sub formă de tulburări vaste ale vorbirii, iradiate, totale, până la tulburarea profundă
a celor mai simple forme ale vorbirii.
Afazicul nu înţelege şi nu vorbeşte, reacţionează inert la tot cel înconjoară. Deseori însă, la
început se manifestă o tulburare mai mare a uneia din laturile vorbirii, motorie sau senzorială,
orală sau scrisă iar, în anumite cazuri, vorbirea se restabileşte foarte curând, peste câteva ore,
zile, săptămâni, mai ales la tinerii traumatizaţi. În majoritatea cazurilor însă revenirea evoluează
lent şi treptat.
Cele mai puternice sunt afaziile determinate de traumatismele apărute în zonelor verbale
fundamentale, frontale, temporale, parietale. La copii/tineri există mari posibilităţi de
compensare iar restabilirea verbală se realizează mai repede şi uneori ajunge la normal, dar
leziunea aduce modificări mai largi ale psihicului, limitând dezvoltarea psihicului în ansamblu.

51
 În literatura de specialitate sunt definite două tipuri principale de afazie: motorie şi
senzorială. 30

Elementul principal al afaziei motoare este reprezentat de imposibilitatea totală sau limitată
a vorbirii expresive articulate, cu toată integritatea vorbirii impresive. Afazicul motor aude şi
înţelege vorbirea, dar el nu vorbeşte deşi stăpâneşte funcţia motoare elementară a organelor de
vorbire, poate să-și mişte limba, buzele etc. El nu poate articula, nu-şi poate aminti aceste
mişcări deşi mişcările organelor periferice sunt păstrate. Se adaptează mai greu la condiţiile
vieţii, îndeplineşte mai greu chiar şi acţiunile obişnuite, legate de viaţa de toate zilele. În
cazurile grave se constată o emotivitate crescută, exagerată, explozii afective etc. În cazurile
uşoare se constată tendinţa de epuizare rapidă, slăbiciune, irascibilitate, fatigabilitate, dificultăţi
de concentrare etc.
În afazia senzorială indiciul principal este disocierea sunetului de înţeles. Sunt păstrate
frânturi de vorbire expresivă care au de obicei caracter de cuvinte şi expresii introductive şi de
înlocuire. La început sunt frecvente denaturările de cuvinte prin confundarea sunetelor sau
silabelor asemănătoare din punct de vedere acustic, prin intercalări sau omisiuni ale acestora și
nu înţeleg sensul cuvintelor. Se constată de asemenea o pronunţată contradicţie între vorbirea
interioară şi cea orală. Spun ceea ce gândesc şi fac, ştiu aceasta şi se enervează.
În funcţie de gradul şi localizarea leziunii cerebrale, manifestările vorbirii tulburate sunt
foarte variate, fie nu reacţionează deloc la vorbire, fie o recepţionează ca pe un zgomot;
deosebesc vorbirea de alte sunete; percepe vorbirea ca vorbire, dar nu înţelege; repetă voit un
cuvânt fără să-l înţeleagă; înţeleg cuvinte dacă de faţă sunt obiectele; unii nu recunosc nici
limbajul gesturilor.
Restabilirea vorbirii la afazici se face numai atunci când fenomenele acute ale bolii care a
provocat afazia încetează şi bolnavul se află într-o stare de linişte relativă. Dacă afazia este de
provenienţă pur mecanică, trebuie să se aştepte vindecarea completă a rănii şi dispariţia
durerilor de cap şi a spasmelor.
Este indicat ca terapia să înceapă imediat după stabilizarea bolnavului. Primele exerciţii vor
fi scurte , de câteva minute, ca să nu provoace oboseală şi complicaţii ale creierului şi este
necesar să fie realizate sub supravegherea medicului. Durata activităţilor să fie de max. 30’, cel
puţin de trei ori pe săptămână, luând în considerare posibilitatea individuală de a rezista la efort.
Se utilizează un material verbal corespunzător iar modalitatea de restabilire a vorbirii implică
un vast complex de procedee.

30
Stănică, I., Vrășmaș, E., 1994, Terapia tulburărilor de limbaj, Ed,D.P., București

52
 În terapia afaziei senzoriale, obiectivul principal este consolidarea laturii semantice a
vorbirii, fixarea pentru fiecare cuvânt a unui înţeles corespunzător, permanent şi stabil, cu toată
forma lui schimbătoare. Este necesar ca cuvintele să fie date în propoziţii și nu izolat, în forme
schimbătoare.
După însuşirea vocabularului se va urmări înlăturarea agramatismelor, folosindu-se metoda
raţionamentelor, a însuşirii conştiente a sensurilor categoriilor gramaticale. Se va urmări în
continuare dezvoltarea generală a vorbirii, scrierea (dictare, copiere creatoare, citire cu voce
tare şi în gând, povestiri, compuneri). Afazia senzorială trece mai uşor şi uneori dispare fără o
muncă specială31.
La afazicii motori, mişcările la solicitare/cerere se îndeplinesc mai greu sau sunt imposibil
de realizat. În condiţii naturale se realizează normal. În intervenție toate articulaţiile se
transformă în mişcări conştiente, la început fără oglindă, apoi în faţa oglinzii.
Pentru formarea articulaţiilor necesare se porneşte de la acţiunile directe păstrate. I se cere
să observe în faţa oglinzii forma şi consecvenţa fiecărei mişcări în parte. Dacă mişcările nu se
pot realiza se asociază în explicații și demonstrațiile prin utilizarea simțului kinestezic. În
general se porneşte de la mişcările păstrate şi se formează treptat articulaţiile sunetelor,
începând cu vocalele. Sunetul reprodus se consolidează şi se generalizează. Se face legătura cu
litera, după literă se pronunţă din nou. Se trece apoi la asocierea conştientă a sunetelor ( se
începe cu vocalele) cu demonstraţii, ilustraţii.
La fel se formează şi consoanele, începând cu articulaţii mai simple, care sunt mai ușor de
realizat și sunt mai vizibile în oglindă şi la realizarea cărora se pot ajuta de simțul kinestezic (p,
b, m, n, v). Este inutil să-l obligăm să pronunţe sunetul după auz pentru că obţinem doar
oboseală și disperare. În procesul însuşirii cuvintelor se face analiza lor pentru înţelegerea
rolului semantic al fonemelor. Tot acum se înlătură şi confundarea persistentă a articulaţiilor
asemănătoare (t-d, l-r) printr-o analiză amănunţită a deosebirilor lor de articulare.
Deoarece în afazia motorie apar dificultăți în integrarea sunetelor în silabe şi a silabelor în
cuvinte, din cauza inerţiei patologice a proceselor de articulaţie şi a dezintegrării vorbirii
interioare, care frânează trecerea de la un sunet la altul, se va împrumuta silabelor un anumit
înţeles. Se va pronunţa îmbinarea necesară, după care se va apela la înţelesul corespunzător.
Strict necesară este analiza fonetică și semantică a cuvintelor. Pentru că nu poate îmbina
cuvintele în propoziţii, după restabilirea cuvintelor trebuie să se formeze deprinderile de
alcătuire a propoziţiilor, care să cuprindă obligatoriu predicate, eliminându-se astfel stilul

31
I. Mitituc, T. Purle, 2005, „Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj” Editura Pim, Iași

53
telegrafic. În acest scop se vor verbaliza imagini simple și complexe, acţiuni etc. Dacă se
menţine stilul telegrafic, se vor alcătui propoziţii după cuvinte de sprijin. Apoi se va proceda la
eliminarea agramatismelor şi embolofraziilor.
O sarcină importantă a restabilirii vorbirii este şi dezinhibarea vorbirii, adică reînvierea
imaginii motorie corespunzătoare a cuvintelor prin reproducerea imaginilor care-i sunt bine
cunoscute. Acestea trezesc interesul, provoacă amintiri despre ceva drag, apropiat de viaţă şi
profesie. Cerându-i să denumească obiecte sau acțiuni apropiate, plăcute, cuvintele pot să apară
spontan până la 30-40/ şedinţă. Tot pentru dezinhibare se va folosi numărarea directă a zilelor
săptămânii, lunilor anului, alfabetul, versuri învăţate înainte etc.
Prognostic este în general unul favorabil. În cazurile uşoare, vorbirea se restabileşte pe
deplin, uneori spontan în 1-3 luni, iar în cazurile severe sunt necesari 2-3 ani şi, de obicei,
vorbirea ne se restabilește total. Vorbirea restabilită, nouă, se deosebeşte de cea veche prin
încetineală, caracter concret, stil primitiv, greutăţi în înţelegerea vorbirii, agramatisme.

DISFAZIA
Termenul de “disfazie” vine de la cuvintele greceşti: “dys” = dificil şi “phasis” = vorbire;
deci disfazie înseamnă vorbire dificilă.
Disfazia este o tulburare de învățare a limbajului care apare la copii. Aceasta antrenează
dificultăți în achiziționarea normelor verbale specifice vârstei. Tulburarea legată de o disfuncție
a părții creierului responsabilă de informația lingvistică, disfazia poate deveni, în cazuri grave,
o maladie structurată.
Altfel spus, disfazia este o tulburare globală a limbajului, manifestată printr-o elaborare
tardivă şi imperfectă a limbajului, afectând atât exprimarea ideilor prin semne, cât şi înţelegerea
lor. Este considerată o deficienţă a vorbirii gândite, interioare. Disfazia este o tulburare de tip
afazic, și totuși, ea este tratabilă dacă se constată devreme și se iau măsurile necesare.
Etiologia disfaziei
Specialiștii consideră că este vorba de o tulburare neurologică. Factorul genetic poate fi luat
în considerare, dat fiind că disfazia este de trei ori mai răspândită în rândul băieților. De
asemenea, se mai poate identifica, printre cauze, felul în care copilul este expus la situații de
comunicare și la interacțiunile de tip lingvistic în cea mai fragedă copilărie.
Simptomele disfaziei sunt complexe și variate. Apariţia şi dezvoltarea vorbirii apare cu
întârziere accentuate (după 3 – 4 ani), iar impulsul de a imita vorbirea este aproape inexistent,
mergându-se până la teama de a vorbi.

54
 Copilul disfazic are o înţelegere tardivă şi greoaie a legăturii între obiecte, acţiuni şi
denumirile lor verbale. La evaluarea operațiilor gândirii se observă o analiză şi o sinteză
deficitară a sunetelor şi a silabelor în cuvânt.
Majoritatea disfazicilor prezinto o dislalie prelungită după vârsta de 5 – 6 ani iar dificultăţile
în însuşirea scris – cititului sunt persistente. Învaţă cu greu să scrie şi să citească, problemele
dislexice şi disgrafice menţinându-se uneori pe toată perioada şcolaritatii. Mai mult, nu există
nici plăcerea, nici curiozitatea de a citi, cititul este considerat ca o pedeapsă deoarece au mari
dificultăţi în înţelegerea textului citit.
La cazurile grave şi emisia vocalelor este imposibilă. Disfazia nu se prezintă sub forma unui
simplu blocaj al limbajului, ci este vorba de o dezintegrare a acestuia, de aceea este o tulburare
afazică asemănătoare cu afazia copilului.
Dificultăți mai evidente apar în redarea sau povestirea textului citit și, în special în a face
rezumatul oral al textului citit. Redactarea textului citit sub formă de povestire sau rezumat,
precum și analiza personajelor se realizează cu foarte mare dificultate și nu fără sprijin din
partea celorlalți.
Simţul limbii se dezvoltă foarte greu şi foarte târziu iar dezacorduri, în special de gen, se
mențin până târziu, predominând acordul cu genul feminine. Vocabular este sărac, utilizând
cuvinte simple și propoziţii scurte.
Copilul disfazic evită dialogului, în special cel bazat pe povestirea unei teme, a unei cărți,
film, excursie etc. Atunci când acceptă comunicarea, vorbirea directă se caracterizează prin
propoziţii scurte, repetitive, exclamaţii, onomatopee, limbaj mimico – gesticular bogat şi
expresiv.
La copilul disfazic, tulburările de limbaj se manifestă mai mult prin lapsusuri, sărăcie
verbală şi de vocabular, confuzii de sens, incapacitatea de a organiza povestirea. Memorează
greu cuvintele dar puterea de evocare a acestora este foarte redusă. Vorbirea rămâne mult timp
agramată, cu o simplificare a sintezei şi frazei. Abundă erori nesistematizate de gen, legătură,
număr, timp.
Construcţia frazelor, prin lungime şi structură este mult întârziată. Lipseşte adesea ordinea
sintactică a cuvintelor, uneori fiind redusă la o simplă însuşire de cuvinte. Adeseori lipsesc
cuvinte indispensabile pentru sens sau căutarea anxioasă a unui cuvânt pe care-l cunoaşte dar
momentan nu şi-l aduce aminte. Lectura şi scrierea sunt şi ele masiv atinse. Memorează foarte
greu şi evită chiar să memoreze, dar se restabileşte odată cu restabilirea vorbirii. Atenţia
auditivă este şi ea foarte redusă. La unii se observă chiar o incapacitate de a asculta, de a fi
atenţi la ce aud, de a diferenţia complexele sonore şi de a reacţiona la ele. Percepţiile acustice

55
sunt foarte inconstante şi nestatornice şi se înrăutăţesc în caz de boală, oboseală, existenţa altor
factori care-i abat atenţia.
Se constată frecvent un contrast între vorbirea infantilă şi puerilă şi maturitatea gândirii, în
special cea tehnică, legată în zilele noastre de calculator, televizor, CD – uri, laptop, telefon
etc., pe care le mânuiesc cu pricepere şi chiar pot rezolva unele probleme tehnice minore.
Dacă nu se intervine la timp, adecvat, disfazia poate produce modificări serioase pe planul
personalităţii. Apare o atitudine patologică faţă de vorbire odată cu conştientizarea handicapului
de limbaj.
Există trei tipuri de disfazie cu trei posibile manifestări ale acestei afecțiuni, fiecare cu
caracteristici specifice dar care nu apar sub formă pură. Astfel, avem disfazia expresivă care
afectează cu preponderență pronunția și exprimarea; disfazia receptivă cu dificultăți majore în
înțelegerea cuvintelor și a limbajului; disfazia mixtă care reprezintă o combinație între cele două
tipuri de disfazie.
Diagnosticul de disfazie este dificil de stabilit și se precizează numai după vârsta de 6-7 ani,
până atunci diagnosticul fiind de “întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului expresiv“.
Pentru stailirea diagnosticului de disfazie, se ţine seama de 3 factori: lingvistic, organizarea
psihică şi organizrea socio-afectivă.
Factorul lingvistic presupune analiza aparatului fono-articulator şi a fonemelor. Se
analizează şi percepţia auditivă pentru a se preciza dacă există o tulburare sau o dezordine a
percepţiei auditiv-verbale şi a memoriei auditiv-verbale a silabelor, cuvintelor şi a propoziţiilor.
În cadrul organizării proceselor psihice cea mai afectată este capacitatea analitico-sintetică
a gândirii. Disfazicii au difcultăţi în înţelegerea şi utilizarea practică a noţiunilor abstracte, în
special de timp şi de spaţiu.
În ceea ce priveşte organizarea socio-afectivă, s-a constatat că întârzierea de limbaj are
efecte negative asupra propriei personalităţi şi asupra realţionării cu ceilalţi. Copiii pot dezvolta
trei tipuri de comportamente: comportament în limitele normalului, dizarmonie evolutivă cu
manifestări anxioase și dizarmonie evolutivă nevrotică sau psihotică.
Odată diagnosticul de disfazie precizat, se trece la terapia logopedică. Ea se desfăşoară în
funcţie de vârsta cronologică şi mentală, precum şi în funcţie de nivelul verbal la care se află
disfazicul. De asemenea, se va ţine cont şi de nivelul lui şcolar.
Se urmăresc în linii mari aceleaşi obiective ca şi terapia alalicului, surdomutului. Se folosesc
aceleaşi metode şi procedee dar individualizate şi adaptate posibilităţilor şi etapei în care se află
disfazicul respectiv. Trebuie să se ţină seama şi de factorii afectivi, de climatul socio-afectiv

56
familial, trezită dorinţa de a vorbi, care de obicei nu există la aceşti copii. Evoluţia și
prognosticul sunt variabile, specifice fiecărui caz. 32

TULBURĂRI DE VOCE
Tulburările de voce sunt tulburările care perturbă melodicitatea, intensitatea şi timbrul vocii.
Vocea normală se caracterizează prin claritatea tonului, un diapazon potrivit vârstei şi sexului,
un vibrato uşor, o inflexiune constantă şi agreabilă a înălţimii şi forţei în funcţie de înţelesul
cuvintelor rostite. Orice abatere de la acestea poate fi considerată un deficit vocal.
Cauza tulburărilor de voce pot fi organice sau funcţionale. Cele organice pot fi la rândul lor
congenitale sau dobândite (malformaţii ale boltei palatine, ale palatului moale, deformaţii ale
dinţilor şi limbii, noduli pe coardele vocale, polipi, deviaţii de sept, inflamaţii laringiene sau ale
mucoasei nazale, tumori ale faringelui etc.).
Printre cauzele funcţionale ale tulburărilor de voce mai frecvente sunt hipotonia palatului
moale, paralizii ale laringelui sau coardelor vocale sau folosirea incorectă a vocii.
Tulburările de voce pot să apară ca fenomene secundare în hipoacuzii, disartrii, afazii,
rinolalii etc., iar uneori au o cauză psihologică (boli psihice, şoc emoțional, stări conflictuale,
disconfort psihic etc.).
Transformările de la nivelul sistemului endocrin prin schimbările funcţiei hipofizare şi
modificările hormonale determinate de hormonii sexuali pot sta şi ele la baza unor tulburări ale
vocii (mutaţia patologică, vocea de „Falsetto” la bărbaţi).

DISFONIA
Disfonia se caracterizează prin lipsa parțială a vocii. Apare în urma tulburărilor parţiale ale
muşchilor laringelui, ale corzilor vocale, şi a anomaliilor produse de nodulii bucali şi de polipi.
În disfonie, în timpul vorbirii glota se închide insuficient. În această situaţie, vocea este falsă,
bitonală, monotonă, nazală, tuşită, voalată, scăzută în intensitate, cu timbrul inegal etc.
Dereglările şi spasmele respiratorii, produse fie ca urmare a tonusului muscular slab, fie cauzate
de emoţiil, şoc, angoasă, pot determina instabilitatea vocii, inhibiţia ei, monotonia şi caracterul
şters, nediferenţiat sau chiar şoptit, prin scăderea intensităţii.

32
Mititiuc, I., 1996, Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Ed. Ankarom, Iași

57
 În disfonia funcţională, spre deosebire de cea organică, vocea apare în reacţii reflexe.
Limbajul este normal dezvoltat, dar apar tulburări psihice: fatigabilitate, neatenţie, excitabilitate
mărită, neîncredere etc.
Prognosticul disfoniei funcţionale este favorabil. Se recomandă în primul rând înlăturarea
cauzei care a dus la apariţia tulburării, şi tratament medicamentos, dacă este cazul, pentru
echilibrarea sistemului nervos şi creşterea pragului de rezistenţă la factori de stres. Se continuă
apoi cu odihna completă a voci, apoi se începe cu reeducarea voci, pornind de la o voce şoptită,
o fonaţie uşoară, evoluând treptat spre o voce normală. De obicei este necesară şi psihoterapia
care se va face în paralel cu corectarea voci.

AFONIA
Este cea mai gravă tulburare de voce. Ea apare în îmbolnăvirile acute şi cronice ale
laringelui, cum sunt parezele muşchilor sau procesele inflamatorii dar cel mai frecvent este
determinată de starea de funcţionare a coardelor vocale în vorbire. Vocea, în astfel de situaţii,
dacă nu dispare complet, se produce numai în şoaptă, din cauza nevibrării corzilor vocale. Dacă
vibrează insuficient, vocea poate fi diminuată, şoptită, răguşită, monotonă, fără inflexiuni,
surdă, nazonanță
La început se manifestă prin răguşeală, scăderea în intensitate, şoptirea, ca în final vocea să
dispară complet. În cazul acesta, se instalează tensiunea, agitaţia, şi chiar unele tulburari psihice.
Pe de alta parte, afonia poate fi determinată şi de dereglări psihice puternice, prin emoţii, şoc,
stres, care acţionează pe un fond de hipersensibilitate sau fragilitate a sistemului nervos,
afectând personalitatea şi comportamentul.
Deci, cauzele pot fi organice (procese inflamatorii ale laringelui, tumori, pareze musculare)
sau funcţionale (reacţii psihogene, isterice, nevrotice care inhibă zonele centrale şi căile de
transmisie vocală), tulburări emotive, obiceiuri vocale nepotrivite.
Prognosticul afoniei funcţionale este favorabil. Se recomandă în primul rând înlăturarea
cauzei care a dus la apariţia tulburării, la nevoie şi tratament medicamentos pentru echilibrarea
sistemului nervos şi creşterea pragului de rezistenţă la factori de stres, odihna completă a voci,
apoi reeducarea voci, pornind de la o voce şoptită, o fonaţie uşoară, evoluând treptat spre o voce
normală. De obicei este necesară şi psihoterapia care se va face în paralel cu corectarea voci.
Dacă cauza este organică, examenul laringoscopic este absolut necesar şi în funcţie de
rezultatele acestuia, se va acţiona în continuare. Dacă coardele vocale arată o patologie activă,
se intervine chirurgical, intervenţia logopedică fiind contraindicată.

58
 Dacă neregularităţile apar în urma folosirii greşite a voci, se recomandă pentru început
odihna completă a voci, după care se încep exerciţii speciale. Sunt şi cazuri în care nici medicul
şi nici logopedul nu sunt de folos, în special atunci când neregularităţile sunt permanente și
iremediabile.

FONASTENIA-PSEUDOFONASTENIA
Fonastenia are de cele mai multe ori o natură funcţională. Fonastenia se caracterizează prin
scăderea intensităţii voci, pierderea calităţilor muzicale, întreruperea şi rateul voci, tremurul şi
obosirea rapidă a voci. În majoritatea cazurilor, fonastenia este însoţită de frustrare, nesiguranţă,
teamă, elemente care o menţin şi chiar o accentuează.
Folosirea incorectă (în special în cazul soliştilor vocali) si abuzivă a vocii (oratori), ca
şi laringitele pot da naştere la fonastenie.
Pseudofonastenia apare cu o oarecare frecvenţă la unii preşcolari, ca urmare a
suprasolicitării vocii, dar mai cu seamă în stările emoţionale puternice.
Este bine ca aceste tulburări să fie prevenite prin măsuri de igienă şi de profilaxie a voci.
Dacă apar, se recomandă repaos vocal şi terapie logopedică. Aceste tulburări ”de obicei dau
recidive şi apar modificări psihice sau comportamentale, devin iritabili, irascibili,
necomunicativi” 33.
Tratamentul medical în această tulburare nu este eficient fără suport logopedic.

RĂGUŞEALA
Se manifestă prin pierderea expresivităţii şi a forţei vocii, vocea devine îngroşată iar după
o perioadă dispare total. Asemenea cazuri sunt frecvente în îmbolnăvirile laringelui, ale căilor
respiratorii (prin raceală, gripe) şi ale ganglionilor fixaţi pe corzile vocale.
Poate avea cauze organice (stenoză laringiană, apariţia unor noduli pe coardele vocale,
inflamări ale cordelor vocale, ale laringelui sau ale căilor respiratorii) iar atunci vocea se
îngroaşă şi se întrerupe în timpul vorbirii sau funcţionale, fiind determinate de stări emoţionale
puternice, de folosirea excesivă a voci sau de proasta dirijare a aerului din plămâni spre
cavitatea bucală fapt ce determină un caracter şuierat şi înăbuşit al vocii.
Se recomandă tratament medical, repaos vocal şi exerciţii logopedice pentru restabilirea
voci.

33
Mititiuc, I., 1996, Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Ed. Ankarom, Iași

59
 MUTAŢIA PATOLOGICĂ
Apare la băieţi, aceştia având o voce bărbătească sau întârzie schimbarea voci, menţinându-
se o voce hârâită, cu oscilaţii rapide de la un ton la altul. Ea apare ca urmare a transformărilor
de la nivelul sistemului endocrin, manifestate prin schimbarea funcţiei hipofizare şi prin
modificarea hormonilor sexuali care influenţează nu numai structura anatomofuncţională a
laringelui, dar şi modalităţile de reacţionare ale sistemului nervos central ce determină o
adaptare lentă.
În cazul tulburărilor endocrine, cum este acromegali (afecţiune gravă care apare atunci când
corpul produce prea multi hormoni care controlează creşterea), copilul capătă o
voce bărbătească, iar în diferite forme de insuficientă dezvoltare a aparatului (din naştere), apare
mutaţia vocii înainte de vârsta obisnuită (la 8-11 ani).
Opusul acestui fenomen este întârzierea în procesul de schimbare a vocii, dându-i o notă de
infantilism cu prezenţa unei voci bârâite, cu oscilatii de la un ton la altul şi cu diferenţe minime
între vocea fetelor şi a băieţilor.
Vocea de „Falsetto” la bărbaţi este reprezentată de persistenţa voci subţiri din perioada
prepubertală până la adolescenţă sau mai târziu. Pot fi mai multe cauze: dezechilibru sau
nedezvoltare glandulară (scurtează coardele vocale), deficienţa activităţii gonadelor, a hipofizei
sau amândurora (coardele vocale menţinându-se la lungimea lor din pubertate), abuzul de voce
prin cântec (băiatul este forţat să cânte soprană în timpul pubertăţii ceea ce este foarte
contraindicat).
În instruirea vocală, primul pas este psihoterapia, pentru a-i dezvolta dorinţa reală de a-şi
modifica vocea şi pentru a putea suporta situaţia, jenantă pentru ei, pe care schimbarea voci o
implică.
Acestea sunt tulburările de voce şi simptomatologia specifică. Orientarea acestora spre
factorii organici ca şi cauzalitate îngrădeşte posibilitatea unui logoped de a interveni. De cele
mai multe ori acestea dispar în urma unor tratamente medicamentoase. Dacă apar modificări
comportamentale notabile şi de nedorit (nervozitate, timiditate, evitare etc), se recomandă
abordarea unui psiholog.

60
 ÎNTÂRZIEREA ÎN DEZVOLTAREA LIMBAJULUI
Copiii cu asemenea tulburări nu reuşesc să atingă nivelul de evoluţie al limbajului în
raport cu vârsta cronologică.
Este considerat cu întârziere în evoluţia limbajului copilul care până la 3 ani foloseşte un
număr redus de cuvinte, aproape totdeauna alterate ca pronunţie şi care nu formează încă
propoziţii simple deşi auzul este funcțional, organele fonoarticulatorii sunt normal constituite
iar dezvoltarea intelectuală este corespunzătoare vârstei cronologice.
În evoluţia lor există de la început un decalaj faţă de cei care nu prezintă astfel de
probleme. Ei lalalizează puţin şi apoi evoluţia fonoarticulatorie este stagnată sau se realizează
anevoios. Chiar dacă monosilabele dublate apar la timp, urmează o lungă perioadă de latenţă.
Dezvoltarea neuromotorie generală şi maturitatea generală este întârziată. Cuvintele apar
după 2-3 ani, simplificate, fonemele dificile lipsesc sau sunt înlocuite cu altele mai simple ca
articulare, finalele se pierd, grupurile consonantice sunt reduse la consoanele mai uşor de
pronunţat.
Propoziţiile se realizează cu întârziere și sunt simplificate sau reduse la etapa de cuvânt,
lipsesc cuvintele de legătură, adverbele, pronumele, mai târziu cuvintele cu un grad sporit de
abstractizare.
Evoluţia limbajului continuă să fie dificilă, cu aspecte caracteristice, menţinându-se un
retard al limbajului şi la vârsta şcolară, pe trei trepte: articulare, vocabular şi construcţii de
ansambluri verbale.
Vocabularul este foarte redus, articularea, în special a consoanelor şi a grupurilor de
consoane este incorectă și se menţine o insuficientă discriminare fonetică. Prezintă dificultăţi
în analiza sunetelor şi a cuvintelor dar și în diferenţierea lor. Nu se pot exprima corect, logic,
în propoziţii şi fraze, greutăţile apărând atât sub aspect lexical şi fonetic cât şi gramatical.
Examenul neurologic pune în evidenţă mai ales dificultăți în realizarea mişcărilor fine ale
degetelor, buzelor, limbii, mai rar ale motricităţii generale. Intelectul, în unele cazuri, este
normal, alteori se asociază cu un deficit de intelect care cu timpul se va confirma ca un
intelect liminar sau ca o debilitate mintală.
La preşcolari, întârzierea în dezvoltarea intelectuală poate fi o consecinţă a întârzierii în
dezvoltarea vorbirii. Sub aspectul comportamentului şi a domeniului afectiv se constată o
inhibiţie emotivă caracteristică: timiditate şi lipsa dorinței de a comunica, opoziţionism,
reactivitate mărită.
Etiologia întârzierii în dezvoltarea limbajului este variată ca și complexitate, cauzalitatea
fiind astfel foarte diferită.

61
 Pot fi implicaţi factori neurologici care determină o leziune cerebrală micro- sau
macrosechelară, factori somatogeni care determină o întârziere globală a dezvoltării somato-
neuropsihice, factori psihogeni cum ar fi: abandonul matern sau lipsa de îngrijire, lipsa de
stimulare, mediul socio-afectiv nefavorabil dezvoltării vorbirii sau greşeli de educaţie care
generează opoziţia sau refuzul copilului de a comunica etc.
Factori constituţionali care sunt priviţi ca o particularitate înnăscută, constituţională şi
adeseori ereditară a personalităţii psihosomatice şi care se caracterizează printr-o inabilitate în
domeniul verbului. De fapt prezenţa unui factor constituţional-ereditar nu este exclusă în
unele cazuri, întârzierea simplă în apariţia şi dezvoltarea limbajului, slabul impuls de a imita
vorbirea mergând până la teama de a vorbi, se întâlnesc de două ori mai frecvent la băieţi şi de
două ori mai frecvent, pe linie paternă, la taţii acestora.
În terapia logopedică, metodele şi procedeele se vor aplica în funcţie de etiopatogenia
tulburării şi de individualitatea copilului.
După unii autori ”psihoterapia trebuie să preceadă şi să se exercite pe toată perioada
terapiei pentru stabilizarea sau restabilizarea echilibrului neuropsihic sau afectiv al copilului
asupra comunicării, pentru deconflictualizare, pentru dezvoltarea interesului pentru
comunicare” 34.
Modelul stimulării lingvistice este de mare importanţă. Se recomandă permanenta
comunicare verbală, încărcătura afectivă a vorbirii, claritatea şi corectitudinea vorbirii,
dialogul fără răspunsul copilului, selectarea şi adoptarea cuvintelor, noţiunilor sau
construcţiilor stilistice care să fie accesibile, adaptate nivelului de înţelegere al fiecărui copil.
În acelaşi timp să fie îndepărtate modelele cu efecte negative asupra copilului. Se va evita
deasemenea suprasolicitarea, frecventele schimbări de anturaj sau de colectiv școlar.
Se va stimula vorbirea printr-o varietate de tehnici, mijloace, forme de activitate, vizând
dezvoltarea şi organizarea limbajului sub toate aspectele sale: înţelegere, vocabular, structură
gramaticală, organizarea comunicării.
Evoluţie şi pronosticul tulburării diferă în funcţie de forma clinică şi de etiologie. Cele
care însoţesc sechele encefalopatice, la vârsta preşcolară evoluează lent dar către sfârşitul
acestei perioade sunt evidente. Limitarea vorbirii şi dislalia dispar după primul an de şcoală.
Uneori este necesară amânarea şcolarizării cu un an.
În general prognosticul este bun, întârzierea dispare cu vârsta, de multe ori fără o
simptomatologie reziduală.

34
Mititiuc, I., 1996, Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Ed. Ankarom, Iași

62
 În general către vârsta de 6-7 ani se face un salt şi este de reţinut receptivitatea mărită la
terapia logopedică şi în procesul de educație la această vârstă. Formele psihologice nu sunt
însă totdeauna cele mai simple şi terapia poate întâmpina uneori dificultăţi.

MUTISMUL ELECTIV
Mutismul reprezintă refuzul total sau parțial al copilului de a comunica și constă în dispariţia
comunicării verbale, în afara unei tulburări cerebrale. Copilul cu mutism nu comunică dar
înţelege vorbirea şi nu are deficienţe intelective.
Este vorba de instalarea unei inhibiţii totale, în anumite condiţii, a capacităţii de exprimare
verbală, deşi copilul posedă limbajul, datorită unui blocaj emotiv grav. Apare mai frecvent la
copii iar când apare la adult poate fi vorba de o psihoză generalizată.
La copil, mutismul este de cele mai multe ori voluntar şi apare mai frecvent la copiii
hipersensibili, anxioşi, timizi şi este însoţit de tulburări comportamentale, în care încăpăţânarea,
timiditatea,brutalitatea, irascibilitatea, negativismul, răutatea ocupă un loc important. Refuzul
verbal al copilului cu mutism electiv este dublat deseori de refuzalimentar din partea lui, refuz
de a învăţa sau de a face orice i se cere.
Este declanşat în general de situaţii neplăcute şi traumatizante, de atitudini şi metode greşite
în educaţia practicată de părinţi sau de profesori, care traumatizează afectiv copilul
(hiperseveritate, pedepse corporale mai ales, traumatizare psihologică - ameninţări), situaţii
dramatice, şoc emoţional foarte puternic, stres, eşecuri repetate, frustrări, mediul de viață
impropriu (ex. ostilitate).
Mutismul se manifestă prin refuzul total sau parţial de a vorbi cu unele persoane sau cu
toate. Această muţenie poate fi temporară sau de lungă durată (câteva luni sau ani). Dacă
mutismul se întinde prea mult în timp, fără să se intervină, pot apărea perturbări intelectuale
(rămâneri în urmă la şcoală, reducerea vocabularului, afectarea exprimării gramaticale etc.).
Menţinerea muţeniei o perioadă mai îndelungată poate influenţa dezvoltarea vocabularului,
exprimarea logică-gramaticală, achiziţiile şcolare şi sociale. Sindromul este de cele mai multe
ori psihogen dar aproape la toate cazurile există şi un fundal organic (microsechelar, diminuare
a rezistenţei fizice sau neuropsihice a organismului).
Aceşti copii au un fond ereditar predispozant sau favorizant sau prezintă microsechele
encefalopatice. Este mai frecvent la fete şi începe pe la 3-5 ani. Adesea o schimbare de tipul
intrării în şcoală sau în grădiniţă declanşează această tulburare. Pe acest fond, sau în urma unor

63
traumatisme psihoafective repetate (incidente în familie, greşeli pedagogice, metode empirice
folosite în scopul dezinhibării vorbirii) se fixează mutismul.
Copiii cu mutism electiv pot fi furioşi, interiorizaţi, cu complexe de inferioritate. Deci
mutismul are un determinism complex, impunându-se şi un tratament complex, psihoterapeutic,
logopedic, pedagogic, medical.
Terapia logopedică trebuie să urmărească dezinhibarea corticală şi pentru aceasta este
nevoie în primul rând să se elimine factorii care au determinat şi faţă de care s-a fixat reacţia.
La nevoie se va schimba şcoala, vor fi eliminate persoanele care au provocat această reacţie,
din preajma copilului, pentru a putea modifica atitudinea afectivă şi mentală faţă de şcoală,
membrii familiei. Se va urmări şi echilibrarea neurofiziologică prin tratament medicamentos,
dacă se impune, li se va acorda ajutor pedagogic constant pentru a înlătura un eventual handicap
intelectual şi insucces şcolar.
Deci mutismul are o complexă determinare psihosomatică şi socială, necesitând o metodică
complexă logopedică şi psihopedagogică 35.

35
Mititiuc, I., 1996, Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Ed. Ankarom, Iași

64