Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Protectia Internationala A Drepturilor Omului PDF
Protectia Internationala A Drepturilor Omului PDF
CURSUL 1.
Exista 2 mari categorii de drepturi ale omului: (a) drepturile civile si politice; si (b) drepturile economice, sociale si
culturale.
Drepturile economice, sociale si culturale nu exprima o situatie existenta, ci depind in mod esential de situatia
economica dintr-o tara. Aceste drepturi nu sunt justitiabile (nu exista actiune pentru protejarea lor), spre deosebire de
drepturile civile si politice, care sunt drepturi justitiabile.
Aceste drepturi reprezintă un obiectiv de atins, un program.
Incălcarea lor nu dă dreptul unei acţiuni la CEDO.
Unii autori afirmă că ar exista si o a 3-a categorie de drepturi, asa-zisele „drepturi de solidaritate” (ex. dreptul la pace,
dezvoltare, mediu sanatos (drepturile de a 3-a generatie)).
CL Popescu: aceste drepturi (presupunand că ele există) s-au nascut direct in plan international. Ele sunt de
inspiratie tiermondista (lumea a 3-a). Problema este ca nu se precizează cine este titularul dreptului de solidaritate si
cine este titularul obligatiei corelative (un individ, un stat, un grup de state). În orice caz, daca aceste drepturi exista,
ele nu sunt drepturi individuale, asa ca nu fac obiectul de cercetare al materiei PIDO.
DIDO este o institutie a dreptului international avand ca obiect de reglementare drepturile omului. DIDO nu este o
ramura de drept, ci este o institutie a dreptului international (care este ramura de drept). In consecinta, se pune
problema identificarii trasaturilor sale: genul proxim (ce il aseamana de dreptul international) si diferenta specifica (cu
ce se deosebeste de dreptul international).
Primele doua tipuri de norme au aparut in sec 19, iar ultimele doua dupa 1918
Din acest moment DIDO evolueaza in 2 planuri: la nivel universal si pe mai multe niveluri regionale.
La nivel universal
2 etape
etapa declaratorie - principala sursa este Declaratia Universala a Drepturilor Omului
etapa conventionala - 1966- adoptarea celor 2 pacte internationale relative la drepturile civile si politice &
drepturile economice,sociale si culturale (in vigoare din 1976).
La niveluri regionale
evolutii mai rapide
e mai usor de gasit un numitor comun privitor la valori
Primul sistem regional (si cel mai avansat azi) este sistemul regional european, nascut o data cu Conventia
Europeana a Drepturilor Omului. In 1949 incep negocierile pentru redactarea CEDO, in 1950 se adopta, iar in 1953
intra in vigoare.
Dupa modelul regional european s-au inspirat sistemul regional american si cel african.
Avantajul caracterului recent este ca institutia DIDO nu este rigida, ci receptiva la schimbari, iar dezavantajul consta
in aceea că in anumite domenii ale DIDO apar ambiguitati.
In sec 19, in a 2-a jumatate apare DI Umanitar, in 1918 DI al Refugiatilor, in 1945 DIDO, iar in 1990 DI criminal/penal.
2. Excluderea regulii competentei nationale exclusive in materia drepturilor omului si limitarea suveranitatii
statului prin drepturile omului
Exista anumite „domenii- rezervate” competentei nationale (ex. forma de guvernamant). Drepturile omului nu mai fac
parte din „domeniul rezervat” al competentei nationale, fiind interesata si societatea internationala.
Materia drepturilor omului este reglementata atat de dreptul intern cat si de dreptul international, facand obiectul
cooperarii internationale. Suveranitatea statului sub aspectul drepturilor omului nu este absoluta (deci limitata),
statele trebuind sa respecte tratatele privind drepturile omului.
Suveranitatea statelor se opreste acolo unde incep drepturile omului.
3. Crearea unui regim international de ordine publica (imperativ) in domeniul drepturilor omului, cu
consecinta excluderii principiului reciprocitatii
Dreptul international clasic este un drept consensual. Normele se nasc prin exprimarea de vointa a statelor , prin
tratate (principala sursa a dreptului international, care consta in acordul de vointa al unor state suverane si egale,
tratatele neputand fi impuse acestor state) sau cutuma.
In materia drepturilor omului, sistemul este imperativ pentru ca se creeaza drepturi direct pentru indivizi (nu pentru
state), asa ca problema intereseaza intreaga societate internationala.
Multe din normele de drepturile omului nu sunt numai norme conventionale, ci au dobandit valoare cutumiara sau de
jus cogens (ex. interzicerea torturii, a sclaviei, a discriminarii). Principalele norme internationale in materia drepturilor
omului au valoare de norme imperative ale dreptului international. Astfel, un tratat international care incalca o astfel
de norma este nul.
Principiul reciprocitatii (invocarea unei exceptii de neexecutare in cazul tratatelor sau a contractelor, in dreptul intern)
este exclus in cazul drepturilor omului, intrucat nu este vorba de obligatii intre state (este exclusa situatia in care un
stat nu respecta drepturile omului, ceea ce confera unui alt stat dreptul de a face la fel).
3
Sub aspect procedural exista o particularitate a actiunilor internationale pentru protejarea drepturilor omului. Regula
in dreptul intern este actiunea personala, pusa la dispozitia individului care pretinde incalcarea unui drepturilor sale.
Pentru apararea ordinii publice exista actiunea publica, al carei titular este Ministerul Public. Pentru DIDO, nu exista
un organ cu rol de Minister Public la nivel international. In consecinta, ca substitut al actiunii publice s-a creat
actiunea populara, care are ca titular orice stat parte la tratatul respectiv. Actiunea populara este o actiune pentru
apararea ordinii publice internationale, nu o actiune personala. In cazul CEDO, orice alt stat parte la Conventie are la
dispoziţie acţiunea populară europeană, în cazul în care pretinde că s-au încălcat drepturile omului.
Aplicabilitatea directa a normelor DIDO in dreptul intern produce doua efecte: un efect vertical (in relatiile dintre stat si
individ, ceea ce presupune raporturi de subordonare/ supraordonare) si un efect orizontal (in relatiile intre indivizi).
CURSUL 2
SURSELE DIDO
Dupa natura lor, se disting 4 mari surse (importante sunt numai 3):
1. sursele conventionale
2. sursele cutumiare (au o importanţă redusă)
3. sursele jurisprudentiale
4. alte surse (inclusiv soft law (dreptul „moale”))
Prin combinarea criteriul material cu cel teritorial rezultă 4 tipuri de surse conventionale:
4. tratate regionale specializate – ex. Conventia europeană impotriva torturii, Convenţia cadru pentru
protectia minoritatilor nationale, convenţia privind drepturile omului si biomedicina, Convenţia privind protectia
drepturilor omului in raport cu tratamentul automatizat al datelor. Romania a devenit parte si la Conventia
privind drepturile omului si biomedicina, si la Protocolul aditional privind clonarea umana.
2. Sursele cutumiare
În general, în materia DIDO, materia e codificată prin tratate. Multe din normele consacrate conventional au dobandit
in acelasi timp valoare cutumiara, asa ca acestea sunt obligatorii in calitate de cutuma si pentru statele care nu sunt
parti la tratat. Oricum, cutuma in domeniul drepturilor omului nu aduce nimic nou fata de drepturile din tratate.
Exemple: interzicerea scalviei, torturii, discriminării rasiale.
3. Sursele jurisprudentiale
Sursele jurisprudenţiale au un rol deosebit de important in DIDO. Toata practica/ jurisprudenta tribunalelor
internationale specializate si a altor organe internationale, fie cvasijudiciare, fie parajudiciare, constituie sursa a DIDO
(ex. jurisprudenta CEDO)
Sistemul european este fundamentat atat pe dreptul continental (principalul izvor de drept este legea) cat si pe
dreptul anglo-saxon (principalul izvor este jurisprudenta). În materia drepturilor omului, tratatele si jurisprudenta fac
corp comun, alcatuind un „bloc de conventionalitate”.
Tipurile de institutii internationale (2 criterii: geografic; natura organului implicat in protectia drepturilor omului)
I. După criteriul geografic, exista 2 categorii de sisteme internationale de protectie a drepturilor omului: sistemul
universal şi sistemele regionale. Sistemul institutional universal de protectie a drepturilor omului functioneaza in
principal in cadrul ONU, dar si in cadrul institutiilor specializate din sistemul ONU (ex. UNESCO, OIM).
II. După natura organului implicat în protectia internatională a drepturilo omului, se disting următoarele tipuri:
a) judiciare (curţi internaţionale)
b) parajudiciare (organe independente care funcţionează în tandem cu un organ judiciar – ex. Comisia
Europeană a Drepturilor Omului)
c) cvasijudiciare (organe independete care funcţionează de sine-stătător)
d) nejudiciare (nu sunt compusr din membri independenţi, ci din reprezentanţi ai statelor)
A. Organele conventionale.
Aproape toate tratatele internationale in materia drepturilor omului isi creeaza un organ special de protectie
(organele sunt „conventionale” pentru ca sunt create prin conventii internationale).
Exemple:
• Pactul international privind drepturile civile si politice Comitetul Drepturilor Omului
• Convenţia privind discriminarea rasiala Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale
6
• Convenţia internatională privind eliminarea discriminarea faţă de femei Comitetul pentru
eliminarea discriminarii fata de femei
• Convenţia impotriva torturiiComitetul impotriva torturii
• Convenţia drepturilor copiluluiComitetul drepturilor copilului
Aceste 5 „comitete” au ca trasatura comuna faptul ca sunt organe cvasijudiciare (adică sunt compuse din experti
independenti, iar procedura in fata lor cuprinde elemente jurisdictionale).
B. Organele interne
Organele interne sunt create prin acte interne ale organizatiilor internationale.
Exemple:
1. Comisia Drepturilor Omului - depinde de ECOSOC (organ principal)
2. Comisia Conditiei Femeii – depinde tot de ECOSOC.
Aceste organe sunt comisii, nu comitete (adică sunt formate din reprezentantii statelor, şi nu din
experti, ceea ce înseamnă că nu au un caracter cvasijudiciar).
3. Comitetul drepturilor economice, sociale si culturale.
Există un tratat (Pactul relativ la drepturile economice, sociale si culturale) care nu şi-a creat un
organ conventional de control. Pentru a remedia aceasta lipsă, ECOSOC-ul a infiintat ca organ
intermediar acest comitet. Comitetul este alcatuit din experti independenti dar, prin modul de
constituire, este un organ intern.
4. Inaltul Comisar al Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului
5. Inaltul Comisar ONU pentru refugiati
Organele interne, cu excepţia Comitetului drepturilor economice, sociale si culturale, sunt „comisii” şi au o natură
nejudiciară (nu sunt organe independente), fiind formate din reprezentanţii statelor (au caracter politic)
SISTEME REGIONALE
Există 3 mari sisteme regionale de protectie a drepturilor omului - european, inter-american şi african). Primul
aparut şi cel mai dezvoltat în prezent este sistemul european. Unii autori consideră si sistemul musulman al
drepturilor omului ca incipient. Cf. CL Popescu, nu există un sistem musulman al drepturilor omului pentru ca acesta
contravine conceptelor fundamentale ale DIDO. (pedeapsa cu moartea persista; lipsa egalitatii intre barbat si femeie;
drepturile omului sunt recunoscute doar drept-credinciosilor) Totuşi, DIDO presupune universalitatea drepturilor -
drepturile omului exista pentru toate fiinţele umane.
Din aceste 3 organizatii internationale, specializata in drepturile omului este Consiliul Europei, care a urmărit de la
inceput a urmarit protejarea acestor drepturi. Scopul celor 3 organizaţii a fost acelaşi (pacea în Europa), dar
mijloacele au fost diferite (UE – plan economic, OSCE – securitate, Consiliul Europei – menţinerea regimurilor
democratice în statele din Europa prin respectarea drepturilor omului).
Consiliul Europei este fundamentat pe 3 valori: (1) democratia, (2). drepturile omului şi (3) statul de drept/ suprematia
legii. In cadrul Consiliului Europei, cel mai important sistem institutional este Curtea Europeana a Drepturilor Omului,
sistem creat prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Sistemul interamerican
În cadrul Organizatiei Statelor Americane sistemul este inspirat de modelul european pana la Protocolul 11, si
cuprinde Comisia Inter-Americana a DO (organ parajudiciar) şi Curtea Inter-Americana a DO (organ judiciar)
3. Sistemul african
In cadrul Organizatiei Unitatii Africane exista Comisia Africana pentru Drepturile Omului si Popoarelor şi Curtea
Africana pentru Drepturile Omului si Popoarelor.
Curtea EDO este un organ principal al Consiliului Europei, cu caracter judiciar, înfiinţată prin Convenţia EDO.
Comisia EDO (organ parajudiciar) este desfiinţată de Protocolul 11, in vigoare din 1 noiembrie 1998. Atributiile
Comisiei sunt preluate de noua Curte EDO.
Protocolul 14 permite aderarea Uniunii Europene la Convenţia EDO. Printr-un aviz consultativ, CJCE a respins
psobilitatea aderării Comunităţilor Europene la Convenţia EDO (dacă nu se modifică tratatele constitutive). În
prezent, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa prevede aderarea Uniunii Europene la Conv. EDO, iar
Protocolul 14 prevede ca UE poate deveni parte la Convenţie (totuşi, nici unul dintre acte nu a intrat în vigoare, dar s-
au creat premisele necesare).
CURSUL 3
PROCEDURI NEJUDICIARE
• rapoartele
• sesizarile statale
• plangerile individuale
• anchetele
• sesizarile colective
• autosesizarile
• avizele
• formele politico-diplomatice
PROCEDURI JUDICIARE
• sesizarile statale
• plangerile individuale
PROCEDURILE NEJUDICIARE:
Cea mai simpla forma de control statal este controlul pe calea rapoartelor. Statele sunt obligate sa se autoevalueze
periodic pe calea acestor rapoarte. Obligativitatea raportlui decurge din ratificarea unui tratat. (ex. Convenţia privind
drepturile copilului beneficiază de ratificare cvasiunanima: 192 state din 194 (toate mai putin Somalia si SUA, care
încă aplică pedeapsa cu moartea si pentru minori).
În general, celelalte forme (in special sesizarile statale, plangerile individuale, ancheta) nu decurg direct din ratificarea
tratatelor internationale. Vointa (suplimentara) expresa a statului deriva fie dintr-o declaratie facultativa, fie dintr-un
protocol facultativ.
Vointa suplimentara este necesară pentru că este vorba de mijloace suplimentare de control. (ex. Pactul privind
drepturile civile si politice)
• procedura sesizarilor interstatale - un stat parte la un tratat sesizeaza organul international cu privire la
incalcarea dr omului de catre alt stat parte. Ordinea publica in DIDO constituie un regim garantat de
actiunea populara; în consecinţă, nu se invoca un drept vatamat, ci vatamarea ordinii publice. Totusi,
pentru declansarea procedurii sesizarii statale este nevoie de consimtamantul ambelor state pentru
acceptarea sesizarii internationale
• plangerile individuale – vatamarea unui drept subiectiv
• ancheta
CEDO
Curtea Europeană a Drepturilor Omului aplică 2 forme de proceduri
proceduri judiciare (2 tipuri) sesizari statale (art. 34)
plangeri individuale –cele mai importante (art. 33)
procedura nejudiciara avizul consulativ (folosită până în prezent o singură dată, caz în care
CEDO s-a declarat necompetentă)
Initial s-a pus accent pe sesizarile statale, de importanţă mare pentru că dau expresie ideii de ordine publică (prin
acţiunea populară). Totuşi, acestea au fost rare, doar două soluţionându-se pe fond (Irlanda vs. Marea Britanie,
privind situaţia din Irlanda de Nord; Cipru vs. Turcia, privind situaţia din Ciprul de Nord)
Protocolul 11
1. suprima Comisia EDO, ceea ce înseamnă că reclamanţii se adresează direct Curţii EDO
2. jurisdictia Curtii devine obligatorie. Prin simpla ratificare a Convenţiei, statele părţi au acceptat să devină
fie reclamant, fie pârât în cauzele de pe rolul Curţii. Nu mai este necesar un compromis/ declaraţie de
acceptare a competenţei Curţii, iar rezervele formulate de state nu sunt admise în această materie.
3. nu mai este necesară o declaratie facultativa pentru sesizarea individuala (rezultă direct din Convenţie)
4. Comitetul Ministrilor isi pierde orice competente pe fond
Partile principale
Reclamantul (latura activă)
capacitate procesuala activa - orice persoana fizica, orice ONG sau orice grup de indivizi cu sau
fără personalitate juridică (adică orice particular). Nu exista nici o condiţie de cetatenie/ nationalitate
(ex. un cetatean american poate face plangere impotriva Romaniei)
calitate procesuala activa - orice persoana/ particular care se pretinde victima a incalcarii unuia din
drepturile sale prevăzute de Convenţie. Dacă dreptul nu e prevăzut de Convenţie, Curtea nu e
competentă, chiar dacă s-a încălcat dreptul intern.
calitatea procesuala pasivă - statul despre care se pretinde ca a incalcat drepturile omului
ex. Ilascu si altii vs. Moldova şi Rusia – Transnistria aparţine Moldovei de jure şi Rusiei de facto.
Curtea EDO le-a condamnat pe amândouă – Moldova pentru că nu a oprit abuzurile, iar Rusia
pentru că susţine politic şi financiar puterea separatistă de la Tiraspol.
Pentru sesizarea statala, orice stat parte are atât calitate cât şi capacitate. În ceea ce priveşte latura activă, nu
trebuie dovedit un interes personal, pentru că se apără ordinea publică, aşa că acţiunea populară poate fi introdusă
de orice stat membru la Convenţie. Latura pasivă este asemănătoare cu cea prezentată în cazul sesizărilor
individuale.
Tertii intervenienti
Există 2 tipuri de interventie: cea voluntară şi cea autorizată/ la invitaţie
interventia voluntară – dreptul (dar nu obligaţia) intervenientului de a interveni in procedură.
Intervenientul este un stat parte la conventie a carui cetatenie o are reclamantul
(reminiscenta a instituţiei protectiei diplomatice)
interventie autorizata/ la invitatie – orice alt stat sau subiect de drept poate fi autorizat sau invitat
de Curte sa intervina in procedura, fără ca acest lucru să reprezinte un drept sau o obligaţie.
10
In cazul autorizării, iniţiativa aparţine celui în cauză. Sunt necesare acordul Curtii si
vointa intervenientului în acest sens, subiectele de drept având o simplă vocaţie de a
interveni. (ex. în cauza Ilascu împotriva Moldovei/ Rusiei, două persoane erau cetateni
români. Romania nu si-a exercitat dreptul de interventie voluntara, dar a intervenit la invitaţia
Curţii)
Inainte de introducerea plangerii trebuie parcursă procedura prealabilă, care constă în epuizarea cailor interne de
atac. Termenul de introducere a plangerii este de 6 luni de la data deciziei definitive (de fapt e vorba de data arhivării
la prima instanţă).
Cererea se depune la Curte şi se inregistreaza. Presedintele Curţii atribuie cauza sectiei din care face parte
judecatorul national al statului parat. Daca un stat are foarte multe plangeri (ex Turcia – circa jumătate din cauzele de
la CEDO) sau daca este vorba de două state parate, se va face o redistribuire.
Presedintele Secţiei desemneaza un judecator raportor (care poate sau nu să fie judecătorul naţional).
De exemplu, în România, recursul este o cale extraordinara de atac în materie civilă şi ordinară în
materie penală. CEDO consideră că recursul este o cale de atac ordinara din punct de vedere
european, aşa că trebuie parcursă. Aceeaşi este situaţia şi cu contestatia in anulare, revizuirea şi
excepţia de neconstituţionalitate. Recursul in interesul legii şi sesizarea Avocatului Poporului nu sunt
căi ordinare de atac în sens european (nu sunt utile, iar prima nu e nici accesibilă)
2. sa nu se fi depasit termenul de 6 luni de la data deciziei interne definitive. În caz contrar, plangerea este
inadmisibila, fiind tardiva. Termenul curge de la momentul arhivării la prima instanţă.
3. sa nu existe un caz de litispendenta, adica sa nu fie sesizat si alt organ international cu acelasi litigiu (ex.
competenta CEDO si a Comitetului drepturilor omului al ONU). Principiul aplicat este „electa una via non
datur recursus ad alteram”.
4. sa nu existe autoritate de lucru judecat sau decis, inclusiv in raport cu alte organe internationale
5. plangerea sa nu fie anonima. Reclamantul trebuie să fie cunoscut
6. plangerea sa nu fie in mod manifest contrara dispozitiilor conventiei
7. plangerea sa nu fie in mod manifest neintemeiata (ex. dreptul de a calatori in spatiul extraatmosferic)
8. plangerea sa nu fie abuziva (ex. plângerea pentru rele tratamente cu certificate medico-legale false)
Judecatorul raportor poate trimite cauza unui Comitet sau direct Camerei. Dacă apreciază că cererea e vădit
inadmisibilă, judecatorul raportor are posibilitatea sa sesizeze un Comitet format din 3 judecatori. Acesta poate sa
dea o decizie definitivă de inadmisibilitate, cu unanimitate. (situaţia a 80-90% din deciziile Curtii).
Daca cererea nu este considerată inadmisibilă în unanimitate, fără a mai lua o decizie, Comitetul va trimite cauza
unei Camere de 7 judecători, care va analiza problema inadmisibilitatii.
Judecatorul raportor poate, de asemenea, trimite cauza direct Camerei. In aceasta ipoteza Camera va decide asupra
inadmisibilitatii. Inadmisibilitatea se decide cu majoritate simpla, ceea ce duce la încheierea procedurii. Declararea ca
admisibilă are ca efect trecerea în etapa următoare a procedurii.
În afară de procedura standard, descrisă mai sus, există şi două proceduri speciale.
1. Unirea admisibilitatii cu fondul
Posbilitatea soluţionării amiabile nu dispare pentru ca instanta anunta partile de intentia de a uni admisibilitatea cu
fondul, dar solutionarea amiabila se poate face pana la unire. Curtea va pronunţa o singură hotărâre, în care
statuează intai asupra admisibilitatii, apoi asupra fondului. Procedura se foloseşte atunci când există o hotărâre de
principiu într-o cauză, iar în cauzele ulterioare apare aceeaşi problemă de drept.
1. cererea de revizuire
2. cererea de interpretare a hotărârilor Curţii
3. cererea de rectificare a erorilor materiale
Treptat, Curtea a castigat si alte competente (în număr de 3), care nu rezulta strict din art. 41, dar care au fost
deduse prin interpretarea extensivă a art. 41 şi 46 din Convenţie (evoluţie foarte rapidă).
1.o competenţă explicita decurgand dintr-un contencios de plină jurisdicţie sub forma unui contencios în
injonctiune (ordin dat de o instanta unei autorităţi publice să facă sau să nu facă ceva)
a) cazul violării art. 1 din Protocolul I (dreptul de proprietate), fiind vorba de restitutio in integrum (in
natura). Această competenţă este asumată de CEDO prin jurisprudenta ei. Statul are o obligatie
alternativă: fie plăteşte o indemnizaţie de satsifacţie echitabilă, fie restituie bunul. Alegerea aparţine
statului, care se poate elibera prin oricare dintre cele două modalităţi.
b) cazul violării art. 5 din CEDO privind dreptul la libertate (ex. Assanidze vs. Georgia, Ilaşcu şi alţii
vs. Moldova şi Rusia). În acest caz nu mai este vorba de o obligaţie alternativă.
2. o competenta implicita decurgand dintr-un contencios de plină jurisdicţie injoncţiune sub forma unui
contencios în injoncţiune privind masuri cu caracter general.
Violarea CEDO se poate face în două feluri:
a) un organ al statului, încălcând atât CEDO cât şi dreptul intern, violează drepturile omului. În acest
caz nu e necesară exercitarea acestei forme de contencios
b) agentul statal a respectat dreptul intern, violand dispozitiile CEDO (ex. procurorii puteau emite
mandate de arestare pe 30 de zile).
În acest caz, luarea de măsuri individuale nu mai este suficientă. Există posibilitatea unor violări
repetate ale Convenţiei, aşa că este nevoie de măsuri cu caracter general (ex. abrogarea unei legi,
sau chiar modificarea constituţiei – cazul Pantea)
3. o competenta implicita care decurge dintr-un contencios de plină jurisdicţie sub forma unui contencios în
injoncţiune privind măsuri individuale, care indirect devine un contencios în anulare. Obligaţia impusă
statului este aceea de a redeschide procedurile interne şi de a rejudeca o cauză. Condiţia de admisibilitate
este epuizarea căilor interne de atac. În mod indirect, hotărârea internă îşi pierde autoritatea de lucru
judecat. Hotararea de condamnare a statului constituie motiv de exercitare a unei cai extraordinare de atac
pe plan intern. (ex. revizuirea sau recursul în anulare – înainte de abrogarea acestei instituţii).
Etapa Executionala
Aceasta nu se desăfăşoară în faţa Curţii. Executarea este supravegheată de Comitetul Miniştrilor.
Hotărârile Curtii sunt definitive şi obligatorii dar nu au caracter executoriu (nu există o astfel de dispoziţie în
Convenţie). Dreptul român recunoaste hotararilor Curtii caracterul obligatoriu (OG 94/99).
Daca un stat nu execută o hotărâre a Curţii, Curtea acordă dobânzi moratorii. Consiliul Ministrilor nu poate trece la
executare, dar executarea este garantată de niste sanctiuni internationale. Dupa sursa internationala care le prevede,
se disting 3 tipuri de sanctiuni:
1. sursa jurisprudentiala (jurisprudenta Curtii) - dobanzile moratorii
2. actele interne ale Adunarii Parlamentare ale Consiliului Europei (Regulamentul Adunarii Parlamentare) -
sanctiuni cu caracter politic (ex. suspendarea delegatiei parlamentare a statului parat care nu executa
hotararea).
3. Statutul Consiliului Europei (tratat international). Principiile fundamentale ale Consiliului Europei sunt
democratia, drepturile omului şi statul de drept. In general, statele executa hotararile. În caz contrar,
neexecutarea/ nerespectarea hotararilor aduc atingere drepturilor omului si statului de drept. In cazul violarii
acestor valori fundamentale se pot aplica sanctiuni statutare de catre Comitetul Ministrilor (ca organ politic al
Consiliului Europei. Există 3 astfel de sancţiuni:
a. suspendarea statului din Consiliul Europei
b. invitatia adresata statului de a se retrage din CE
c. excluderea statului din Consiliul Europei
Comitetul Miniştrilor nu acţionează ca organ execuţional al Curţii, ci ca organ politic principal al Consiliului Europei, în
temeiul statutului acestei organizaţii.
I. Inviolabilităţi
1) dreptul la viaţă şi interzicerea pedepsei cu moartea (art 2, Prot 6 – interzicerea pedepsei cu moartea, Prot
13 – interzicerea pedepsei cu moartea în toate împrejurările)
2) interzicerea torturii (art 3)
3) interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4)
4) dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5) şi interzicerea privării de libertate pentru datorii (art. 1 Prot 4)
5) nulla poena sine lege (art 7)
6) libertatea de circulaţie (art. 2,3,4 Prot. 4)
II. Drepturi privind respectarea vieţii private
1) dreptul la respectarea vieţii private (art. 8)
2) dreptul la respectarea vieţii familiale (art. 8), drepul la căsătorie (art. 12), egalitatea între soţi (art. 5 P7)
3) dreptul la respectarea domiciliului (art. 8)
4) dreptul la respectarea corespondenţei (art. 8)
III. Libertăţile spiritului
1) libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie (art. 9)
2) libertatea de exprimare (art. 10)
3) dreptul la instruire (art. 2 Prot 1)
IV. Protecţia proprietăţii
1) dreptul de proprietate (art 1 Prot. 1)
V. Interzicerea discriminării
1) Interzicerea discriminării (art. 14 şi Prot. 12)
VI. Libertăţile de acţiune socială şi politică
1) Libertatea de reuniune (art. 11)
2) Libertatea de asociere (art. 11)
3) Dreptul la alegeri libere (art. 3 Prot. 1)
VII. Drepturi de procedură
1) dreptul la un proces echitabil (art.6), dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit de două ori (art. 4 Prot 7),
dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară (art. 3 Prot 7), dreptul la două grade de jurisdicţie în materie
penală (art. 2 Prot. 7)
2) dreptul la un recurs efectiv (cale efectivă de atac) – art. 13
3) garanţii procedurale în cazul expulzării străinilor (art. 1 Prot 7)
Drepturile civile vizeaza individul/ fiinta umana independent de cetatenie, in timp ce drepturile politice sunt
recunoscute numai cetatenilor. Majoritatea drepturilor din Convenţie sunt civile.
Drepturi politice
dreptul la alegeri libere (art. 3 din Protocolul 1)
dimensiunea internationala a libertatii de circulatie si chestiunea expulzarii (art 2 (partial)+ art 3 din P4 (i)
libertatea de exprimare & asociere (art. 10 şi 11 – sunt doar parţial drepturi politice)
Desi are o realitate materiala, separarea in drepturi civile si politice şi drepturi economice, sociale şi culturale se face
pe un criteriu pur formal. Toate drepturile din CEDO sunt drepturi civile si politice. Toate drepturile din Carta sociala
europeana sunt economice, sociale si culturale. Exista o singura exceptie, anume un drept care se gaseste şi in
CEDO şi in Carta Sociala Europeană (drept civil si social în acelaşi timp). Este vorba despre libertatea sindicala (art
11 CEDO - Libertatea de asociere -dreptul de a constitui un sindicat).
CURSUL 4
INGERINTELE SI DEROGARILE PRIVIND DREPTURILE OMULUI
Ambele sunt masuri care afecteaza drepturile omului (restrângeri ale existenţei/ exercitării acestor drepturi), dar in
proportii diferite si in situatii diferite. Ingerintele intervin in situatii normale si inseamna restrangerea exercitiului
dreptului. Derogarile intervin in situatii excepţionale, de criza si pot merge pana la suprimarea dreptului.
Există 3 condiţii cumulative pentru validitatea unei ingerinte (de drept comun). Analiza lor se face in cascada (in
aceasta ordine) Fiecare conditie se subdivide tot in cascada in subconditii.
Daca o singură conditie/ subconditie nu este respectată, are loc a violare a drepturilor prevăzute de Convenţie.
MASURILE DEROGATORII
Sediul materiei : art 15 CEDO
Pot viza fie exercitarea, fie existenţa drepturilor.
Conditii cumulative pentru validitatea masurilor derogatorii:
1. sa existe o stare de razboi sau un alt pericol grav care ameninta viata natiunii.
2. să fie strict necesare (nevoie socială imperioasă) – singura modalitate de a salva viaţa naţiunii este
suprimarea drepturilor cetăţeneşti
3. proportionalitatea derogarii in raport cu intersul/ scopul urmarit
4 măsurile derogatorii trebuie să aibă ca scop „salvarea vietii natiunii”- restabilirea situatiei de normalitate
[condiţia decurge logic din text –a 2-a conditie în ordinea firească])
5. masura sa nu fie discriminatorie [nu apare expres in text]
6. măsurile derogatorii sa nu vizeze drepturi de nederogat
Art 2 – dreptul la viaţă, art. 3 –interzicerea torturii, art. 4 alin. 1 - interzicerea sclaviei sau
servitutii, art 7- nullum crimen sine lege, Protocolul 4 (interzicerea pedepsei cu moartea), art
4 Protocol 7 (non bis in idem), Protocolul 6 (interzicerea pedepsei cu moartea), Protocolul 13
(interzicerea in orice conditii a pedepsei cu moartea).
INVIOLABILITĂŢI
DREPTUL LA VIATA
Sediul materiei: Art 2 CEDO şi Protocoalele 6 şi 13
Curtea a afirmat că dreptul la viaţă este o valoare fundamentală a statelor democratice membre ale Consiliului
Europei. Acest drept condiţionează toate celelalte drepturi.
Noţiunea şi conţinutul dreptului la viaţă. Dreptul la viaţă nu inseamna dreptul la un anumit standard de viata.
Acest drept se refera la viaţă la nivel biologic, nu economic. Dreptul la viaţă presupune garantarea de catre stat a
faptului ca nimeni nu va fi privat în mod arbitrar de viata sa (simplul deces nu e p ingerinţă arbitrară).
Momentul de inceput/ sfarsit al dreptului la viata
Momentul de inceput - infans conceptus (VO vs. Franţa). Mom de sfarsit - sinucidere, eutanasie (Pretty vs. UK)
Titularul dreptului la viata este persona, ceea ce înseamnă o fiinta deja nascuta. Dreptul la viata vizeaza doar copilul
nascut, nu si doar conceput.
Sinuciderea, în principiu, nu constituie un motiv de aplicare a art. 2 din CEDO, întrucât faptul că o personă isi ia
singura viata nu reprezintă o privare arbitrara de viaţă). Exista însă o două exceptii: cazul detinutilor/ persoanelor
private de libertate), şi cel al militarilor încorporaţi, în care sinuciderea face ca art 2 sa fie aplicabil. Persoanele private
de libertate se afla intr-o stare de vulnerabilitate. Deoarece statul îşi manifestă puterea asupra acestor persoane,
statul are obligatii mai mari de a le proteja decât în cazul celorlalte persoane.
Obligatia statului de a lua masuri pentru a preveni sinuciderile in mediul judiciar, pentru persoanele private de
libertate este o obligaţie de prudenţă si diligenţă. (ex. speta Mills vs. Regatului Unit.- un detinut s-a sinucis. Curtea a
apreciat că trebuiau luate masuri concrete de protecţie, întrucât detinutul era bolnav psihic. Art 2 a fost gasit aplicabil,
dar Curtea a apreciat că Regatul Unit a actionat corect şi a luat masurile necesare).
Art 2 determina pentru stat două obligaţii: una pozitivă (de protecţie acordată tuturor persoanelor) şi una negativă
(abţinerea de la luarea vieţii unei persoane)
Obligaţia pozitivă (obligaţie de diligenţă, nu de rezultat) presupune că statul trebuie să ia toate măsurile de protecţie a
vieţii persoanei, care pot fi cerute în mod rezonabil şi obiectiv, în raport cu oricine (efectul orizontal al drepturilor
omului)
a) sa adopte o legislatie penala care sa reprime infractiunile impotriva vietii (obligaţie generală substanţială)
b) să creeze un aparat de stat care sa reprime in concret infractiunile impotriva vietii obligaţie generală
substanţială)
c) să efectueze o ancheta efectiva pentru identificarea si pedepsirea celor vinovati.
d) să ia masuri suplimentare de protecţie daca exista amenintari cu acte teroriste. Aceste măsuri trebuie
luate şi dacă există ameninţări credibile că o anumita persoană este in pericol (ex. judecatorii anti-mafia)
Există anumite ipoteze in care se poate provoca decesul unei persoane fara a se incalca art 2. Aceste situaţii
reprezintă limitele dreptului la viaţă (ingerinţe prevăzute explicit)
1. pedeapsa cu moartea. Prot. 6, Prot. 13 – în prezent, nu mai exista pedeapsa cu moartea in Europa
2. legitima aparare – este o reminiscenta a ipotezei anterioare aproprierii justitiei de catre stat (justitia este în
prezent monopolul statului). Din punctul de vedere al Convenţiei, legitima aparare vizeaza numai apararea
vietii si integritatii, nu si proprietatea. (precum în unele state din SUA)
3. impiedicarea unei evadari dntr-o stare legala de detinere
4. reprimarea unei revolte / insurectii
În ultimele două situaţii, care implică o acţiune din partea statului, nu este vorba de o încălcare a dreptului la viaţă
(nu este vorba de o ingerinţă arbitrară) dacă sunt indeplinite 2 conditii cumulative:
• provocarea mortii sa nu fie un scop, decesul fiind neintentionat (ex. intenţia de a opri evadarea,
nu a omorî evadatul)
• proportionalitatea măsurilor folosite
Exemplu de prag minim de gravitate: perchezitia unui deţinut gol în prezenţa a 10 gardieni, din care 2 femei, şi
palparea organelor sexuale ale acestuia
Conţinutul dreptului (obligaţiile statului) în cazul dreptului la viaţă (pozitivă şi negativă), sunt aplicabile mutatis
mutandis şi în cazul relelor tratamente (art. 3). Nu există limitări ale acestui drept. Interzicerea relelor tratamente
este un drept absolut. Derogările nu sunt permise nici în timpuri normale, nici în situaţii excepţionale.
Tortura
Conventia ONU impotriva torturii prevede 3 conditii cumulative:
1. intensitatea desavarsita a suferintei
2. intentia calificata şi existenta scopului. Scopul poate fi acela de a obţine o informaţie sau o recunoaştere
sau de a pedepsi persoana.
3. subiectul activ calificat – tortura este una oficiala, cel care tortureaza este un agent al statului sau un
particular sub influenta unui agent al statului
Sistemul european este mai favorabil decât Convenţia ONU, excluzând necesitatea condiţiei a 3-a (agentul oficial).
Notiunea de „infractiune” este sinonimă cu o notiunea de „penal” prevăzută de art. 5 (notiune europeana autonoma),
Notiunea de drept din art 7 este tot o notiune europeana autonoma, sinonima notiunii de lege. Alternativ se foloseşte
sintagma „drept national sau international” (nu mai există un monopol al dreptului national in materie penala. O faptă
poate fi calificată drept infractiune potrivit dreptului national sau international).
În materie penală, legalitatea se apreciază strict. Calitatea legii penale este net superioară legii din alte domenii.
Legea penală se interpretează mereu restrictiv (sunt interzise interpretarea prin analogie şi interpretarea
extensivă).
Dubiul profită mereu celui acuzat. Calificarea unei fapte ca infractiune si pedepsele atasate trebuie prevazute in
lege, care trebuie să existe la data savarsirii faptei (principiul legalităţii incriminării).
Retroactivitatea este interzisă în materie penală, cu două excepţii: legea penală dezincriminatoare şi legea penală
mai favorabilă.
Principiul legalităţii şi interzicerea retroactivităţii nu se opun judecării şi condamnării pentru crime calificate astfel
potrivit normelor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. Crimele internaţionale includ: genocidul,
crima de război, crime împotriva umanităţii şi crima de agresiune. Paragraful 2 apare ca o excepţie de la paragraful 1
pentru că nu s-a dorit punerea sub semnul intrebarii a judecatilor Tribunalului Militar International de la Nurenberg.
17
Totuşi, este vorba doar de o exceptie aparentă: principiile generale de drept sunt o sursa a dreptului
international (Statutul CIJ). Paragraful 2 confirma principiul legalitatii intr-o formă specifică.
CURS
DREPTUL LA LIBERTATE SI LA SIGURANTA
Sediul materiei: art. 5
Din punct de vedere tehnico-juridic, art. 5 e structurat în trei părţi:
1. consacrarea dreptului – art 5 para 1 fraza 1
2. cazurile de privare de libertate (adică limitele dreptului la libertate individuala)
3. garantiile de care se bucura persoanele private de libertate
2. Încadrarea in unul din cele 6 cazuri/ ipoteze in care Conventia permite o privare de libertate. Convenţia permite,
nu impune aceste cazuri. În consecinţă, in dreptul intern nu se pot adăuga cazuri suplimentare, dar pot exista mai
puţine astfel de situaţii (sisteme mai favorabile). In dreptul român sunt prevăzute doar 5 cazuri.
2. privarea de libertate ca măsură de constrangere corporala. Persoana este deposedata de corpul sau
(principiul habeas corpus – corpul e al tău). Constrangerea corporală este permisa numai pentru garantarea
executarii unei obligatii legale sau judiciare, dar este interzisă pentru garantarea executarii unei obligatii
contractuale. Eliberarea trebuie să aibă loc în clipa executării obligaţiei.
Exista o corelatie perfecta in acest sens intre art 5 al 1 lit b si art 1 P4, care interzice constrangerea corporala
pentru executarea obligatiilor contractuale. Este interzisă închisoarea datornicilor.
Nu este vorba despre o masura sanctionatorie, ci are rolul de a constrange o persoană să execute o
obligaţie. Dreptul român nu o prevede, aşa că o astfel de măsură ar încălca dreptul intern, ceea ce deschide
calea unei unei plângeri la CEDO. Totuşi, există sisteme de drept in care, pentru obligatii fiscale sau vamale,
o persoana poate fi constransa corporal.
6. privarea de libertate ca masura de siguranta in legatura cu trecerea unei frontiere fie pentru a preveni
patrunderea ilegala pe teritoriu, fie pentru a garanta o masura de deportare silita de pe un teritoriu
(expulzare, extradare).
1. paragraful 2 - dreptul de a fi informat cu privire la motivele privarii de libertate, si daca este cazul
(pentru ca nu toate privarile de libertate presupun o acuzatie), cu privire la natura invinuirii. Cel privat de
libertate trebuie informat in termenul cel mai scurt. Conform jurisprudenţei CEDO, această informare trebuie
făcută in principiu, la momentul luarii deciziei sau de îndată ce este posbil.
Informarea trebuie făcută în mod complet în fapt si in drept (motivul privării de libertate şi acuzaţia adusă) si
pe intelesul celui in cauza (ţinându-se seama de nivelul intelectual al acestuia, într-o limbă pe care o intelege,
fără să fie neaparat vorba de limba oficială a statului sau de limba sa maternă).
2. paragraful 4 - dreptul la un control judiciar al privării de libertate. Este vorba despre dreptul de a face
plangere la un judecator care sa verifice legalitatea detentiei si, daca este cazul, sa ordone eliberarea
detinutului. (Convenţia nu stabileste cine poate lua masura privarii de libertate, această problemă privind
dreptul intern – ex. o comisie de medici, procurorul) Aceasta garantie urmareste impiedicarea existenţei unor
privări de libertate arbitrare şi abuzive.
În jurisprudenta CEDO s-a afirmat că, dacă insăşi luarea masurii privarii de libertate s-a facut de un
judecator, nu mai există dreptul de a face plangere, pentru că garanţia prevăzută de art. 4 este respectată de
la început.
Garantiile speciale, aplicabile numai în cazul privării de libertate ca măsură de prevenţie (para. 1, litera c)
Au rol de garanţii suplimentare, nu de substituire, sunt în număr de două şi sunt reglementate de paragraful 3.
1. dreptul persoanei private de libertate de a fi adusa de indata in fata unui judecator sau altui
magistrat abilitat prin lege cu exercitarea functiilor judiciare, care sa verifice legalitatea pretentiei si sa-l
elibereze in caz de nelegalitate.
Aceasta garantie este mai favorabila decât cea din paragraful 4, care vorbeşte despre dreptul unei persoane
detinute de a face plângere, această persoană putând exercita sau nu dreptul. În cazul paragrafului 3,
obligaţia şi dreptul de a aduce persoana in fata instantei revin autorităţilor care au dispus privarea de
libertate.
Noţiunea de „de îndată”. Conform jurisprudenţei CEDO, termenul de 4 zile si 6 ore nu a fost considerat „de indata”,
chiar si pentru infractiuni grave de terorism sau crima organizata.
„Judecator sau magistrat imputernicit prin lege”. Judecătorul este un magistrat de scaun apartinand puterii
judiciare care se bucura de impartialitate, independenta, inamovibilitate si a carui hotarare trebuie garantata prin
executare silita. Acel „alt magistrat imputernicit prin lege” nu este un judecator, dar nici un reprezentant al Ministerului
Public (un procuror) nu satisface aceasta conditie (ex. condamnarea României in cazul Pantea).
CEDO are o jurisprudenta constanta în acest sens din 1978. Scopul paragrafului 3 este acelasi ca la paragraful 4,
anume o garantie impotriva abuzurilor. CEDO apără drepturi reale si efective (iar nu teoretice sau iluzorii), or pentru
ca garantia din paragraful 3 să fie reală si efectivă este necesar ca persoana in fata careia este adus cel privat de
libertate sa fie (a) independentă; şi (b) impartială.
Exigentele de independenţă şi imparţialitate pentru acest magistrat nu trebuie sa se ridice neaparat la cele pentru
judecator; putând fi mai reduse. Este posibilă o subordonare ierarhica între acesti magistrati cu conditia ca
subordonarea să se facă tot faţă de un magistrat iar sistemul din care fac parte sa fie independent si impartial, adică
cel din vârful sistemului sa fie pe deplin independent si impartial. În România, capul Ministerului Public este Ministrul
Justitiei, om politic şi membru al puterii executive. În consecinţă, procurorii nu sunt impartiali.
19
Procurorul este parte in procesul penal. Procurorul apare în faza de judecată, în care nu este imparţial şi, conform
teoriei contaminării, nu poate fi considerat impartial nici in faza de urmarire.
2. persoana privata de libertate are dreptul sa fie judecata intr-un termen rezonabil (judecarea
arestării preventive – termenul este diferit de cel din art. 6) sau eliberată pe parcursul procedurii
Eliberarea poate fi subordonată condiţiei depunerii unei garanţii (cauţiuni).
Starea de libertate este regula pe parcursul procesului penal (perioadă în care operează prezumţia de
nevinovăţie). Privarea de libertate ca măsură preventivă este posibilă (art. 5 para. 1 lit. c), dar această
măsură nu poate dura exagerat de mult, sau persoana trebuie să fie eliberată pe parcursul procesului.
Motivele care justifică detenţia preventivă trebuie:
1 să existe când s-a luat măsura
2. treubie să subziste tot timpul cât persoana e deţinută. În caz contrar, eliberarea e obligatorie.
Termenul „rezonabil” de art. 5 este mai scurt decât cel prevăzut de art. 6.
Problema expulzarii
În această materie există două reguli:
1. pentru cetateni expulzarea este interzisa ca masura individuală sau colectivă (art. 3 Prot. 4)
2. este permisa expulzarea ca masura individuala, dar este interzisa expulzarea ca masura colectivă (art 4)
Cetăţenii nu pot fi expulzaţi sub nici o formă. Ei nu pot fi siliţi să plece din ţară şi nu pot fi împiedicaţi să intre în ţară.
Exilul e interzis.
O masură individuală presupune (a) individualizarea persoanei; şi (b) analizarea şi prezentarea tuturor motivelor
expulzării. Expulzarea mai multor persoane se poate face printr-un singur act, dar analiza motivelor se face pentru
fiecare persoana în parte.
Expulzarea este colecivă dacă este condiţionată de simpla apartenenţă la un anumit grup (ex. rrom).
Interzicerea expulzării colective este un drept civil. Interzicerea expulzarii individuale este un drept politic.
Există o garanţie procedurală specifică în privinţa expulzării care vizează numai cetăţenii străini-(art. 1 Prot. 7) –
„Garanţii procedurale în cazul expulzărilor de străini”. Este vorba despre un drept de procedura intim legat de aceasta
libertate fizică.
Toate elementele sunt protejate câtă vreme se menţin în sfera privată. Dacă, în mod voluntar, individul face publice
aceste aspecte, acestea nu mai fac parte din viaţa sa privată şi nu mai beneficiază de protecţie.
Statul are două obligaţii:
1. o olbigaţie negativă (de a nu încălca drepturile)
2. o obligaţie pozitivă (de a proteja intimitatea persoanei faţă de toată lumea)
Există multe situaţii in care familia nu izvoreste din casatorie (ex. relatiile parintelui cu copilul din afara casatoriei,
relatiile copilului cu parintele divortat la care nu este incredintat). Chiar si uniunea stabila de fapt, neoficializata (ex.
concubinajul) intra in notiunea de familie.
21
Art. 8 protejează familia existentă, nu protejează dreptul de a avea o familie. Acest drept e recunoscut doar pe
temeiul art. 12, sub forma căsătoriei
Există totuşi o excepţie, o situaţie în care în mod absolut natural şi obiectiv o familie s-ar naşte dacă nu ar fi
împiedicată. (ex. ipoteza separării nou-născutului de părinţi imediar după naştere – e firesc să se creadă că, în mod
normal, s-ar crea relaţii de familie, deşi familia nu s-a creat încă).
Curtea a făcut să prevaleze realitatea bioligică asupra ficţiunii juridice:
Exemplu stabilirea filiaţiei – cazul unei femei despărţite de mulţi ani de soţ (dispărut), care avea relaţii de
concubinaj cu un alt bărbat. Se naşte un copil. Tatăl, este, conform prezumţiei de paternitate, soţul
mamei, care era dispărut, acesta fiind singurul care putea contesta paternitatea. Curtea a preferat
stabilirea paternităţii reale decât protejarea ficţiunii juridice.
Protecţia pe temeiul art. 8 se întinde şi asupra memoriei strămoşilor (ex. dreptul de a asista la înmormântarea
părinţilor, de a muta rămăşiţele părinteşti ale rudelor)
Prin art. 8 se realizează şi protecţia indirectă a străinilor. „Migranţii de a doua generaţie” sunt persoane fără
cetăţenia, dar care au familia în ţara respectivă, unde s-au născut şi căreia îi vorbesc limba. Aceştia au dreptul la
protejarea vieţii private şi de familie (art. 8, art. 12, art.5 Prot. 7)
Curtea a refuzat să recunoască pe temeiul art. 12 dimensiunea negativă a dreptului la căsătorie, adică dreptul la
divorţ
DREPTUL LA DOMICILIU
Sediul materiei – art 8
Acest drept are în vedere
• domiciliul/ resedinta personala (statornică sau temporară – camera de hotel, rulotă, cort, zona în care
locuiesc persoanele nomade)
• sediul profesional al membrilor profesiilor liberale
• sediul si depozitele comerciale ale societăţilor comerciale
Exista divergente cu privire la noţiunea de domiciliu intre CEDO si CJCE.
Dreptul la corespondenţă se referă la orice formă de corespondenţă (ex. telefon, email, scrisori) Ascultarea
convorbirilor telefonice este o ingerinţă care trebuie să aibă un scop legitim, să fie necesară într-o societate
democratică şi să existe garanţii împotriva arbitrariului.
Dreptul la corespondenţă este apărat în mod special pentru deţinuţi, pentru că reprezintă un mod de menţinere a
relaţiilor sociale. Convenţia apără drepturi efective şi reale, iar nu teoretice şi iluzorii, aşa că secretul corespondenţei
implică în primul rând dreptul de a avea o corespondenţă, iar statul are obligaţia pozitivă dea a-i furniza deţinutului
cele necesare.
Curtea e foarte severă privind protejarea corespondenţei cu avocatul, care nu poate fi supusă în principiu unor
ingerinţe, decât la limita deschiderii corespondenţei. (art.8, art. 6 – dreptul la un proces echitabil şi la apărare)
22
Nu este permisă nici o ingerinţă în corespondenţa cu Curtea EDO, pentru că s-ar încălca dreptul persoanei de
a face plângere la Curte (art. 8, art. 34)
CURS
LIBERTATILE SPIRITULUI
Sediul materiei: Art 9, 10 CEDO, art. 2 Prot 1
Dimensiunea internă presupune un drept absolut, nesusceptibil de ingerinţe (ex. administrararea de substanţe
halucinogene pentru a determina o persoană să spună ce gândeşte sau îndoctrinarea copiilor în şcoală sunt încălcări
ale dreptului.) Caracterul absolut al dimensiunii interne a art 9 protejeaza absolut orice ganduri, opinii, indiferent daca
ele sunt morale sau imorale, legale sau nelegale.
Dimensiunea exteriorizată a acestei libertăţi se referă la practicarea ritului, a cultului etc, în mod individual sau cu
alţii. Posibilitatea de ingerinta se întinde numai asupra libertatii de a manifesta religia sau convingerile (art 9 para 2),
adică doar asupra dimensiunii exterioare a libertăţii de religie.
Impunerea unui jurământ religios obligatoriu încalcă art. 9 (ex. Buscarini vs. San Marino, Constituţia României –
jurământul preşedintelui şi al membrilor guvernului).
LIBERTATEA DE EXPRIMARE
Sediul materiei: art. 10 CEDO
Acest drept este considerat esenţial într-o societate democratică, pluralistă.
Conform Curţii, libertatea de exprimare exista nu numai pentru ideile sau opiniile general acceptate de societate sau
privite cu indiferenta, ci si pentru, si mai ales pentru, „ideile care lovesc, nelinistesc, şochează, nemulţumesc
societatea”, pentru ca libertatea de exprimare inseamna în primul rând toleranţă.
Libertatea de informatie nu este general recunoscuta de art 10: persoana are dreptul sa primeasca/ difuzeze
informatia. Nu exista un drept garantat/ consacrat de a obtine/ cere informatia de la o autoritate. (a se vedea legea nr.
507/2003 privind accesul la informatii publice)
Libertatea de exprimare din art. 10 este extrem de importanta in dimensiunea sa de libertate a presei (face parte
dintr-un intregu). Libertatea presei a fost calificata de CEDO ca un element esential al unei societati democratice.
23
(societate pluralista). CEDO califica expres presa drept „cainele de paza al democratiei”, ea contribuind la
dezbaterea democratică prin exprimarea de opinii şi transmiterea de informaţii.
In exercitarea libertatii de exprimare ziaristul, chiar dacă trebuie să dea dovadăde responsabilitate, are dreptul la o
doza de exagerare, chiar de provocare, specfice stilulul ziaristic. Dreptul ziaristului de a pastra secretul sursei de
informatie constă în respectarea confidenţialităţii sursei (care ulterior nu ii va mai furniza informatii dacă obligaţia
este încălcată).
Libertatea de exprimare (art. 10) garanteaza si continutul si forma exprimarii opiniilor/ informatiilor.
Libertatea presei (care inseamna si opinie si informatie) si, in general, libertatea de exprimare pot intra in conflict cu
alte drepturi garantate de Convenţie, cum ar fi, de exemplu, dreptul la viata privată (art. 8), prezumtia de nevinovatie
(art 6 alin 2), aşa că se pune problema unui just echilibru între art 10 si celelalte articole..
Acest echilibru se stabileste in concret, de la caz la caz. Echilibrul are o geometrie variabila pentru omul simplu,
respectiv pentru omul politic. Punctul de echilibru este diferit pentru cele 2 categorii. La omul politic, sfera notiunii de
viata privata este mai restransa iar sfera noţiunii de libertate de exprimare este mult extinsa.
Conform Curţii, pentru oamenii politici limitele criticii admisibile sunt mult mai largi. Oamenii politici se supun
constient, voluntar unei priviri atente a publicului si a presei. În consecinţă, ei trebuie sa dea dovada de o mare
toleranta fata de criticile care li se aduc. Despre un om politic, atunci când este vorba despre dezbateri privind
interesul public, se pot face afirmaţii critice protejate şi pe formă şi pe fond (substanţă).
Simplul particular are dreptul la protejarea vieţii private. Totuşi, protecţia împotriva violenţei în familie este de interes
public.
Între categoria omului politic şi cea a simplului particular se află funcţionarul public. Libertatea de exprimare nu e atât
de largă precum în cazul oamenilor politici, pentru că statul are interesul legitim să protejeze funcţia publică şi
încrederea generală în autorităţi publice. În cadrul noţiunii de funcţionari publici, Curtea introduce unele nuanţe, de
exemplu în cazul magistraţilor – pentru care Curtea acceptă o protecţie mai severă, libertatea de expirmare
împotriva acestora fiind mai redusă, în scopul protejării independenţei justiţiei. Totuşi, Curtea face o diferenţă între
judecători şi procurori, care pot fi criticaţi mai larg. Magistraţii sunt mai bine protejaţi decât membrii unor autorităţi
politico-jurisdicţionale (ex. Curtea Constituţională), iar pe măsură ce magistratul e mai sus în ierarhie, limitele
criticii devin mai largi.
Libertatea de exprimare politică este foarte bine protejată prin art. 10, atât în cazul oamenilor politici, cât şi în cazul
altor persoane. În cazul exprimării politice, marja naţională de apreciere este extrem de redusă. În principiu, ideile
politice nu pot fi cenzurate sub aspectul exprimării lor. Curtea acceptă o protecţie sporită a libertăţii de exprimare
politică a membrilor unui organ reprezentativ ales (ex. Parlamentul, Consiliile locale).
În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară şi conflictul dintre libertatea de exprimare a aleşilor, respectiv liberul
acces la justiţie al celui calomniat de aceştia, Curtea a apreciat că este o ingerinţă în drepul de acces la justiţie, dar
urmăreşte un scop legitim, anume protejarea libertăţii de exprimare a celor aleşi. În consecinţă, imunitatea
parlamentară nu intră în conflict cu Convenţia. Totuşi, este posibil ca imunitatea parlamentară să violeze Convenţia
atunci când ea este recunoscută pentru afirmaţii care nu ţin de dezbaterea publică sau de alte chestiuni de interes
public. Astfel, imunitatea parlamentară nu este absolută, ci vizează doar libertatea de exprimare în ceea ce priveşte
celelalte chestiuni de ordine publică.
DREPTUL LA INSTRUIRE
Sediul materiei : art 2 Prot 1
Ca si art 10 (libertatea de exprimare), poate fi privit, dupa cum este folosit in concret, fie ca drept civil fie ca drept
politic (are o natură duala). Statul poate restrânge aplicarea art. 11 numai în cazul activităţii politice a străinilor (art.
16), nu şi în cazul activităţilor în scop civil ale acestora.
Art 11 prevede posibilitatea sporită de ingerinta pentru o notiune foarte larga de functionari publici, membri activi ai
armatei, politiei sau ai administratiei de stat (inclusiv magistratii)
În cazul partidelor politice, ingerinţa cea mai gravă este interzicerea partidului politic (dizolvarea lui/ neacordarea
autorizaţiei de constituire). Existenţa paritdelor politice este esenţială într-o societate democratică, pluralistă. Totuşi,
prin excepţie, este posibilă interzicerea unui partid politic dacă:
proiectul politic propus de acel partid este nedemocratic
mijloacele de care înţelege să se folosească partidul sunt ilegale/ violente
Un partid politic poate aduce în dezbaterea politică orice teme, inclusiv cele care contravin legii/ constituţiei, dar nu
poate fi dizolvat decât dacă propune un regim nedemocratic.
INTERZICEREA DISCRIMINARII
Sediul materiei:-art 14 CEDO
Dreptul acesta constă în aplicarea unui tratament egal persoanelor aflate în situaţii similare.
Regula o constituie tratamentul egal. In principiu, o diferenta de tratament inseamna discriminare. În consecinţă,
de regulă, diferenţa de tratament este in principiu interzisa.
Prin excepţie, este posibil ca o diferenta de tratament sa nu constituie discriminare, atunci când diferenta de
tratament este justificata in mod obiectiv: (2 condţiii cumulative):
1. autoritatile care recurg la aceasta diferenta de tratament furnizeaza o justificare adecvata
a acestei diferente (ex. doar femeile au concediu pentru naştere, dar cel pentru îngrijirea
copilului poate fi acordat şi bărbaţilor)
2. diferenţa de tratament este proportionala
Daca aceste 2 conditii sunt intrunite în mod cumulativ, nu există discriminare.
Uneori, interdicţia discriminării presupune măsuri afirmative (pentru persoanele care nu sunt în situaţii similare,
aplicarea aceluiaşi tratament poate însemna discriminare). Uneori există şi obligaţia pozitivă de a trata în mod diferit
persoanele aflate în situaţii diferite, pentru a asigura o egalitate reală de şanse. Această diferenţă de tratament
poartă denumirea de „măsuri afirmative sau pozitive” („disriminare pozitivă”). Aceste măsuri trebuie să respecte şi ele
criteriile de proporţionalitate şi să fie în principiu temporare (cât durează starea de vulnerabilitate)
Există 2 chestiuni mai importante: (a) notiunea de discriminare şi (b) caracterul dependent al art 14.
a) Notiunea de discriminare
Este necesară discutarea a două aspecte: 1. diferenta de tratament; şi 2.criteriile de discriminare
1. In principiu, tratamentul trebuie sa fie la fel.
2. Criterii de discriminare: (ex.-sex, varsta, religie, origine, rasa sau orice alt criteriu)
Înscrierea acestui drept în Conveţie a fost controversată. Statele puteau face rezerve la Protocolul 1.
Dreptul de proprietate este un drept civil (esential pentru fiinta umana), nu economic.
Notiunea de „proprietate” (echivalentă cu notiunea de „bun”) este o notiune europeana autonoma şi are un sens
foarte larg. Ea include:
1. dreptul de proprietate (bunuri mobile şi imobile)
2. orice alte drepturi reale
3. drepturi de creatie intelectuala
4. drepturile de creanta
5. orice valoare economica, patrimoniala (actiuni/ părţi sociale, clientela profesională, comercială)
CEDO a stabilit ca textul garanteaza dreptul de proprietate, nu dreptul la proprietate. Este vorba deci de protectia
proprietatii existente, a bunurilor actuale, si nu de dreptul de a dobandi in viitor o proprietate. Treptat insa, in
jurisprudenta CEDO apare o categorie intermediara: speranta legitima (acea vocaţie concretă, recunoscută de
norme juridice, de a deveni proprietar). O persoana cu o certitudine suficient de mare poate spera in mod obiectiv ca
va obtine recunoasterea unei valori patrimoniale, atunci aceasta speranta legitima este protejata pe temeiul art 1 Prot
1.
Privarea de proprietate
Pentru ca aceasta sa fie valida trebuie indeplinite 2 categorii de conditii:
a. conditii prevazute expres in text: (asemănătoare condţiilor pentru validitatea oricărei ingerinţe)
1. cauza de utilitate publica- marja naţională este foarte largă (scopul legitim)
2. prevazuta de lege
3. respectarea principiilor generale ale dreptului international.
• persoanele de nationalitate/ cetatenie straina care au proprietati in alt stat sunt protejati
de această condiţie şi aceştia trebuie sa fie despagubiti Indemnizaţia nu e prevăzută în
cazul propriilor cetăţeni
Lipseşte condiţia necesităţii într-o societate democratică (proporţionalitatea între ingerinţă şi scopul urmărit).
In epoca redactării Convenţiei, dreptul internaţional era conceput ca aplicandu-se exclusiv in raporturile intre state.
Intenţia autorilor a fost sa nu conditioneze deposedarea de plata unei despagubiri, cu singura exceptie: cazul
deposedarii strainilor
b. conditii jurisprudentiale
1. deposedarea in schimbul platii unei indemnizatii
2. despagubirea trebuie sa fie în principiu echitabila (se ţine cont de valoarea bunurilor şi de
dezvoltarea economică a ţării)
3. despagubirea trebuie sa fie la valoarea de circulatie a bunurilor (interpretare evolutivă –
Brumărescu)
Curtea a afirmat că, din economia generală a art. 1 Prot. 1, ca de altfel din economia tuturor textelor rezultă un
principiu fundamental, anume asigurarea unui just echilibru între drepturile individuale pe de-o parte si interesele
generale ale societatii pe de alta parte. În cazul privării de proprietate, e vorba de plata unei indemnizaţii/
despăgubiri.
Prin privare de proprietate Curtea intelege nu numai lipsirea de toate prerogativele dreptului de proprietate, ci chiar
si lipsirea de un singur element esential al dreptului de proprietate.
DREPTURILE DE PROCEDURA
Sfera ratione materiae: - nu vizeaza toate procesele, ci numai pe cele civile şi penale.
Notiunile de „civil” şi „penal” sunt notiuni europene autonome cu o sfera foarte largă.
Nu intra în această categorie acele litigii de drept public unde dimensiunea de putere publica este predominanta,
intim legate de exercitarea suveranităţii naţionale. (ex. contencios electoral, contenciosul partidelor politice,
contencios fiscal (deşi, în urma interpretării evolutive, e posibil ca art. 6 să devină în curând aplicabil), contenciosul
27
înaltei functii publice (pentru acele functii intim legate de zona politicului sau de exercitiul suveranitatii nationale
membrii Guvernului, magistrati, politisti, militari, diplomati, membri SRI)
I GARANTII EXPLICITE
Garantii generale: art. 6, paragraful 1
A. Dreptul ca procesul să se desfăşoare în faţa unei instanţe independente,impartiale,stabilite prin lege.
Notiunea de instanta –art 6- formatiune jurisdictionala care are plenitudine de jurisdictie atat in fapt cat si in drept,
compusă din judecători care, pe baza unei proceduri contradictorii, solutioneaza litigiul dedus judecatii printr-o
hotarare care, dupa ce intra in puterea lucrului judecat este obligatorie (are valoare de adevăr judiciar), se bucura de
stabilitate si este garantata prin executare silită.
Elementele instantei:
• instanta are plenitudine de jurisdictie in fapt si in drept: este deplin competenta sa stabileasca faptele si
sa interpreteze si sa aplice dreptul.
• instanta transeaza litigiul – adopta o hotarare (nu o opinie sau un aviz) care solutioneaza acel litigiu
Notiunea de instanta folosita de art 6 este o notiune euopeana autonoma in sens larg: nu se includ numai instantele
judecatoresti ci si instantele administrative, jurisdictiile fiscale, jurisdictiile profesionale si ordinale. Dreptul român este
mai favorabil. Art. 6 CEDO vorbeste de o instanta dar art 21 din Constituţia României vorbeste de acces la justitie (la
instantele judecatoresti),
Instanta independenta: se analizeaza in raport cu puterile statului. Instanţa nu trebuie să fie subordonată unei alte
puteri în stat, în special faţă de puterea executivă. Garanţia cea mai mare a independenţei este inamovibilitatea
judecătorului
Instanta impartiala: se analizeaza in raport cu partile procesului. Judecătorul trebuie să se afle la o distanţă egală
faţă de părţi, iar judecătorul nu poate fi el însuşi parte.
28
Judecătorul care a judecat fondul şi a fost promovat nu va judeca şi apelul. Judecatorul care a dispus arestarea
preventiva nu mai poate fi considerat impartial (se presupune ca s-a pronuntat).
Dreptul procesual penal român NU prevede incompatibilitatea intre judecatorul care a dispus arestarea si cel care
judecă. Partea are dreptul de a recuza judecatorii, iar aceştia au obligatia de a se abtine daca exista un caz de
incompatibilitate. Judecarea cererii trebuie facuta de un complet care nu include judecatorul recuzat sau care se
abtine. În faţa Curtii Constitutionale a României, acesti judecatori nu pot fi recuzati.
Instanta impartiala şi independenta – ambele caracteristici au două dimensiuni şi pot fi analizate dintr-o
perspectiva subiectiva si una obiectiva.
Din punct de vedere subiectiv, este vorba despre o chestiune concretă, anume despre pozitia personala a unui
anume judecator într-o anumita cauză.
Din punct de vedere obiectiv: nu trebuie să existe temeri legitime că judecătorul nu ar fi independent si impartial.
Aparentele sunt importante, pentru că independenţa şi imparţialitatea trebuie să fie vizibile.
Instanta stabilita prin lege
Noţiunea de „lege” este cea aplicabilă şi în materia ingerinţelor.
Etapa dezbaterilor - publicitatea este regula. Exista totuşi exceptii, astfel că unele sau chiar toate şedinţele pot fi
declarate secrete (ex. minori, siguranta nationala)
Pronuntarea este publică în mod absolut. Nu există excepţii. Nu e obligatorie pronunţarea în şedinţă publică, dar
hotărârea trebuie să fie accesibilă publicului în orice mod (publicarea pe internet, tinerea la dispozitia publicului la
grefa), pentru ca garanţiile să fie îndeplinite.
Deliberările se fac de regulă în secret.
Nu este obligatoriu ca in faza de judecata publicitatea sa functioneze in toate gradele de jurisdictie.
Garantii Speciale
Garanţiile vizează doar procesele penale. Sunt garanţii suplimentare, nu de substituire.
a. prezumtia de nevinovatie – art 6(2)
b. drepturile apararii – art 6(3); art 2,3,4 Prot. 7
c. dreptul la dublul grad de jurisdictie în materie penală– art 2 Prot. 7 (nu şi în materie civilă)
Exceptii:1. infractiunile marunte
2. ipoteza judecarii cazului in primă instanta de cea mai inalta jurisdictie a tarii
3. o condamnare pronuntata in calea de atac declarata impotriva unei hotarari de achitare
d. dreptul la despagubiri in caz de eroare judiciara – art 3 Prot. 7 (cu condiţia ca celui în cauză să nu-i poată
fi imputată eroarea judiciară)
e. non bis in idem – art 4 Prot. 7. Se aplica exclusiv raporturilor dintre jurisdictiile penale ale aceluiasi stat.
Regula nu se aplica in raporturile dintre jurisdictiile penale ale unui stat si cele ale altui stat, nici in raporturile
dintre jurisdictiile penale ale unui stat si o jurisdictie penala internationala. Totuşi, nu se poate trage concluzia
ca „non bis in idem” nu se aplică, ci doar că nu se aplică cu titlu de normă a DIDO. Principiul e aplicabil ca
normă a dreptului internaţional penal (cooperarea judiciară internaţională)