Gruia Elena Adina

Partide populiste în Europa. Studiu de caz.

Noţiunea de naţional – populism a fost identificată de Pierre – Andre Taguieff în L’illusion

populiste Berg Internaţional ca fiind caracterizată de două forme principale, pe de o parte
protestul împotriva elitelor, în raport cu încrederea în popor, şi, pe de altă parte, populismul
identitar, efect al atacului concentrat asupra noţiunii de naţional. În timp ce stânga este acuzată
ca dezvoltând un populism mai mult protestatar decât identitar, în cazul dreptei, lucrurile stând
invers.1

Totuşi, noţiunea de populism pare să se comporte mai degrabă parazitar în zilele noastre, ea
reuşind să se inflitreze în discursul altor doctrine atunci când condiţiile socio-economice sunt
potrivite. Astfel atunci când viitorul pare sumbru, iar politicile curente par lipsite de coerenţă
în faţa problemelor actuale, critica modernismului şi a globalizării aduce tăvălugul
tradiţionalismului, naţionalismului şi al religiozităţii peste orice urmă de raţionalitate. Este vina
elitelor, pe care noi le-am ascultat, deşi în sinea noastră ştiam că vor eşua, iar istoria ne-a dat
mereu dreptate, pare să fie discursul “populiştilor actuali”.

UE este acuzată de instaurarea unei conduceri supranaţionale care nu a reuşit să evite diluarea
valorilor tradiţionale, specifice fiecărui stat. Pe lângă aceşti factori, vulnerabilitatea clasei de
mijloc în faţa unei noi revoluţii industriale, marcată de externalizare şi automatizare, alături de
un permanent sentiment de nesiguranţă economică, pregătesc fundaţia unei mişcări populiste
ce pare mai sigură ca niciodată.

Populismul este un stil politic iliberal şi tinde de cele mai multe ori să traseze graniţa între un
popor moral care este vlăguit de o elită coruptă, iar în urmă aceste segregări, problemelor
social-economice tind să le parvină rezolvări simple, deseori condiţionate de instaurarea unui
lider carismatic (discursul lui Vadim din anii ’90).2

Valul populist ia amploare la o magnitudine nemaîntâlnită în Europa, chiar şi în state pe care

până nu demult, le consideram democraţii consolidate. Apar noi tensiuni între acestea, iar

1
http://revistapolis.ro/europa-si-amenintarea-populista/
2
https://www.dialectica.ro/blank-1/2018/02/15/Tribuna-Internationala-Populismul-in-Europa
instituţiile locale se văd presate să adopte strategii ce contravin principiilor şi valorilor UE sau
chiar structurilor legislative respectate până acum.

Aproape trei sferturi dintre partidele europene populiste sunt de dreapta (74 din 102)3, conform
unui studiu realizat de Institutul Tony Blair pentru Schimbarea Globală între 2000 şi 2017.
Totuşi, populismul de stânga a fost cel mai puternic în țările “îndatorate” UE sau instituţiilor
financiare internaţionale din Europa de Sud și Lituania.

În sudul Europei, populismul de stânga pare a avea o influenţa mai mare. Cauzele sunt de natură
economică, criza euro şi politicile de austeritate. Astfel, în Grecia, Syriza se află la putere, iar
în Spania, Podemos menţine opoziţia. Incursiuni relativ puternice putem observa şi în Franţa
sau Marea Britanie, datorită lui Jean-Luc Melenchon, respectiv mişcării “Labour”.

În schimb, în Italia, curentul populist pare că încă nu s-a hotărât pe ce drum să o ia, dar s-a
poziţionat extrem de dur împotriva imigranţilor. “Movimento 5 Stelle” încearcă să propună
reforme economice care să scoată ţară din criză.

În Europa Centrală şi de Est, populiştii se fac remarcaţi cu precădere în şapte ţări: Bosnia,
Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Serbia și Slovacia.

Cazuri particulare, am putea spune, sunt Polonia şi Ungaria. “Rebelii Europei” atacă şi fac
presiuni asupra instituţiilor cheie în stat, precum presa liberă şi justiţia. Partidele “Drept şi
Justiţie”, respectiv “Fidesz” promovează un discurs la limita ultra-naţionalismului şi extrem de
eurosceptic, iar cel puţin în Ungaria se observă unele tendinţe de simpatie faţă de Rusia.

În România, Partidul Social Democrat s-a făcut “remarcat” în UE prin OUG 13, încercând să
volatilizeze graniţele dintre corupţie şi guvernare, mascând toată şarada printr-un puternic
discurs populist, manifestat chiar şi la Bruxelles.

Cota populistă a voturilor s-a triplat în ultimele două decenii, ajungând la peste 30% în medie
în 2017, iar numărul partidelor populiste aflate la alegeri s-a dublat.4

În Vestul şi Nordul Europei, ponderea voturilor populiste este în medie de 13% din totalul
voturilor, o creştere de 4% faţă de anul 2000. Punctele de plecare au fost Austria şi Elveţia,
prin “Partidul Libertăţii”, respectiv, “Partidul Elveţienilor”. Nu putem să nu menţionăm şi
cazurile lui Le Pen, în Franţa sau cel al Alternativei pentru Germania.

3
https://institute.global/insight/renewing-centre/european-populism-trends-threats-and-future-prospects
4
ibidem
Interesantă este însă presiunea creată de aceste partide, al căror discurs forţează mişcările non-
populiste să adopte poziţii mai radicale, în problemele de interes imediat, cum ar fi criza
imigranţilor.

Putem constata acelaşi mers al lucrurilor în Danemarca, Suedia, Finlanda sau Norvegia, unde
populiştii de dreapta câştigă constant teren. Trendul se menţine şi în ţările baltice unde
populiştii împart în mod constant puterea de guvernare.

Consider că marea provocare a populiştilor este să se impună nu doar printr-un discurs

seducător, ci să propună soluţii concrete şi viabile, care să stabilizeze situaţia. Din păcate însă,
putem observa că acolo unde au reuşit să se impună, efectele adverse nu au fost cele mai
fericite. Cazul Ungariei este ilustru aici. Guvernul lor are tendinţe cvasi-autoritare, a înlocuit
curţi şi comisii cu loialişti şi duce un atac continuu împotriva instituţiilor care îi trag la
răspundere pentru schimbări (mass-media şi universităţi independente). Democraţia poloneză
pare să urmeze aceeaşi traiectorie.

Drept concluzii, putem observa următoarele:

 Populiştii de dreapta din vest tind să imite retorica celor din est, cu atacuri asupra
parlamentelor naţionale, dar cel puţin încă respectă principiile democratice ale unui stat
de drept.

 Europa celor două viteze pare să devină un scenariu din ce în mai plauzibil, având în
vedere că politicile populiste adoptate de democraţiile încă aflate în tranziţie nu fac
decât să le încetinească dezvoltarea sau chiar să producă regresul.

 Observăm că şi statele în care cultura democratică are o vechime considerabilă nu sunt

imune valului populist şi amintim aici Franţa, datorită lui Le Pen, şi Marea Britanie în
cazul Brexitului.

 Slăbiciunile economice par a fi principala cauză a pierderii încrederii în instituţiile

politice democratice. Totuşi, deşi politicile promovate de către populişti par a mulţumi
electoratul, de cele mai multe ori acestea nu sunt trasate pe termen lung, iar efectele lor
ulterioare nu sunt neapărat satisfăcătoare.

 Valul actual de populism este în pricipiu determinat de respingerea globalizării şi are

foarte puţine legături cu populismul clasic, fie cel apărut în Statele Unite ale Americii,
fie cel din Rusia Ţaristă.
 Observăm că discursul partidelor utilizează o întreagă serie de elemente retorice, de la
reducţionism politic şi până la apelul la democraţia directă, elemente menite însă doar
să acapareze electoratul şi concentrate mai puţin pe soluţii la problemele acestuia.
Bibliografie:

 http://revistapolis.ro/europa-si-amenintarea-populista/
 EICHENBERG, Richard C. and DALTON, Russell J., “Post Maastricht Blues: The
transformation of Citizen Support for European Integration, 1973-2004”, Actu Politica,
vol.42, nr. 2-3, 2007;
 Gherghina, Sergiu, Mișcoiu, Sergiu, Soare, Sorina (editori), Populismul contemporan.
Un concept controversat și formele sale diverse, Iași: Editura Institutul European, 2012.
 https://institute.global/insight/renewing-centre/european-populism-trends-threats-and-
future-prospects
 https://edition.cnn.com/2017/03/15/europe/populism-in-european-elections-visual-
guide/index.html
 https://www.martenscentre.eu/publications/exposing-demagogues-right-wing-and-
national-populist-parties-europe
 Hermet, Guy, Sociologia Populismului, traducerea de Dan Burcea, București: Artemis,
2007.
 Laclau, Ernesto, On Populist Reason, London: Verso, 2005.
 Miroiu, Mihaela, Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluții și impact, Iași:
Polirom, 2012.
 https://bogdanmandru.wordpress.com/doctrine-politice-%E2%80%93-populismul/
 Mudde, C., Kaltwasser, C. R. (editori), Populismul în Europa și în Cele Două Americi.
Amenințare sau Remediu pentru Democrație?, Iași: Institutul European, 2015
Anexa: