Invatarea ca premisa a formarii si dezvoltarii personalitatii

In cadrul dezvoltarii psihice si al formarii personalitatii adulte, invatarea

ocupa un loc central, datorita faptului ca prin invatare individul dobândeste noi
comportamente. Incepând cu deprinderile si priceperile si terminând cu
cunostintele si operatiile intelectuale, toate se dobândesc prin activitatea de
invatare. A.N. Leontiev definea invatarea ca fiind “procesul dobândirii experientei
intelectuale de comportare”, intelegând prin aceasta asimilarea de informatii si,
mai mult decât atât, formarea gândirii, a sferei afective, a vointei, deci formarea
sistemului de personalitate.
Data fiind importanta invatarii, in desfasurarea ei sunt implicate si
celelalte procese si activitati psihice, existând relatii de interdependenta: pe de o
parte toate procesele si functiile psihice sunt antrenate in cadrul invatarii, iar pe de
alta parte ele insele sunt constituite si structurate prin actul de invatare. Deci, se
poate spune ca invatarea antreneaza intreg psihicul si are un rol generativ,
formativ si constructiv fata de acesta.

Teorii ale invatarii

O scurta incursiune in istoria diferitelor teorii ale invatarii arata

complexitatea acestui proces, care a fost abordat in mod diferit de-a lungul
timpului de catre oamenii de stiinta si care nici astazi nu este un subiect lipsit de
controverse.
Primele teorii aparute ale invatarii au fost teoriile lui I.P. Pavlov, E.
Thorndike si Watson, care cautau explicarea invatarii prin prisma teoriilor
asociationiste ale lui H. Spencer si H. Taine. Pavlov definea invatarea intr-un mod
simplist, ca pe o substituire de stimuli, realizata intern prin formarea temporara a
unor legaturi intre diferiti centri nervosi, si considera drept factori principali ai
invatarii intaririle aplicate subiectului, imitatia si curiozitatea lui. Thorndike a
formulat “legea efectului”: invatarea este o succesiune de incercari si erori, din
care subiectul retine incercarile soldate cu succese si respinge caile ce au dus la
esec. Deci, invatarea in conceptia lui Thorndike este o substituire de reactii, având
la baza formarea de conexiuni in creier, de unde si numele de “conexionism”.
Watson a fost adeptul unei psihologii strict obiective, pe baza observatiei
comportamentului (behaviorism). Dupa Watson, invatarea era o succesiune de
reflexe conditionate.
Aceste teorii asociationiste au fost infirmate de experientele ulterioare,
care au dovedit ca, chiar si in cele mai simple forme ale ei, invatarea antreneaza
intreaga viata psihica: procesele de cunoastere, afectivitatea, priceperile motorii,
vointa.
O alta teorie a invatarii se desprinde din teoria psihogenezei operatiilor
intelectuale, datorata lui J. Piaget. Acesta a demonstrat pe baza observatiilor
facute asupra intelectului copiilor de diferite vârste, ca actiunile mintale, operatiile
mentale se nasc prin interiorizarea actiunilor reale. “Epistemologia genetica”

1
fondata de Piaget a influentat in mod pozitiv psihologia contemporana si studiile
asupra invatamântului.
Teoria genetic-cognitiva a lui J. Bruner a fost fondata pe baza operei lui
Piaget. El prezinta posibilitatea cunoasterii lumii astfel:
1. Modalitatea activa, realizata prin manipularea libera a obiectelor si
exersare (indispensabile in formarea priceperilor si deprinderilor, dar si
in achizitionarea primelor cunostinte). Aceasta modalitate este
caracteristica primilor ani ai vietii.

2. Modalitatea iconica se bazeaza pe imagini mai ales vizuale fara

manipulare efectiva (caracteristica vârstei intre 5 si 7 ani).

3. Modalitatea simbolica, atunci când simbolurile (cuvintele sau alte semne

conventionale) inlocuiesc imaginile, permitând aparitia conceptelor, a
notiunilor.
In cadrul invatarii, se remarca preponderenta succesiva a proceselor
psihice: primei modalitati de cunoastere ii corespunde cunoasterea data de senzatii
si perceptii, celei de-a doua modalitati ii corespunde cunoasterea data de
reprezentari si imaginatie, apoi, intr-o ultima faza, este implicat procesul superior
al gândirii, al abstractizarii.
Teoria lui Bruner evidentiaza atât aspectele pozitive cât si cele negative ale
invatarii scolare: pe de o parte, scoaterea invatamântului din contextul “actiunii
imediate” si transformarea invatarii intr-o activitate independenta, cu un scop bine
determinat, faciliteaza distingerea esentialului de neesential si elaborarea de idei
complexe. Dezavantajul ar fi riscul aparitiei formalismului si ruperii de realitate.
De aceea, se pune accentul pe o invatare cu scop formativ a elevului.

Tipuri de invatare

O prima clasificare a invatarii ar putea fi: invatarea spontana sau sociala

(care se refera la invatarea neorganizata si instinctiva, care are loc in familie si
apoi in societate) si invatarea sistematica (organizata, realizata in cadrul scolii). In
ce priveste dezvoltarea intelectuala, invatarea sistematica este eficienta intr-un
grad mai mare decât invatarea spontana, dar cu toate acestea ea nu dezvolta latura
afectiva (planul motivatiei, al valorilor, al sentimentelor) a personalitatii, care e
mai degraba formata in cadrul invatarii sociale.
Invatarea sistematica se canalizeaza in doua directii:
1. In formarea de priceperi si deprinderi motorii (invatarea scrisului, a
desenului tehnic, a sporturilor): invatarea senzorio-motorie.

2. In insusirea de cunostinte si formarea de capacitati intelectuale

(memorarea unor legi, formule, rezolvarea de probleme): invatarea
cognitiva.

2
 Invatarea scolara este, in cea mai mare si semnificativa parte, o invatare
cognitiva, caci scopul final urmarit este constituirea unui sistem cognitiv al
elevului si a unor structuri operationale specifice obiectelor studiate in scoala.
O alta clasificare a tipurilor de invatare este cea propusa de R. Gagné in
“Conditiile invatarii”. El construieste o ierarhie din opt tipuri de invatare, din ce in
ce mai complexe, astfel incât o invatare mai complexa presupune realizarea
prealabila a celorlalte moduri de invatare mai simple:
1. Invatarea de semnale (cazul sugarului care incepe sa-si recunoasca mama
dupa imaginea ei vizuala si nu doar dupa voce.

2. Invatarea stimul-raspuns (când la un anumit stimul, o miscare poate fi

inlocuita cu alta).

3. Inlantuirea de miscari (mersul pe bicicleta, inotul).

4. Asociatiile verbale foarte complexe sunt cele implicate in vorbire.

5. Invatarea prin discriminare (când facem distinctii fine).

6. Invatarea conceptelor concrete pentru a utiliza cuvintele.

7. Invatarea regulilor, a legilor, a formulelor matematice.

8. Rezolvarea de probleme constituie tipul de invatare cel mai complicat;

trebuie sa combinam regulile pentru a solutiona situatii, probleme noi.
In cadrul predarii, atunci când intâmpinam dificultati specifice unui
anume nivel trebuie sa ne asiguram de insusirea cunostintelor treptelor anterioare.
Din teoria lui Gagné decurge necesitatea unei analize minutioase a conceptelor si
operatiilor implicate in intelegerea unei teme, cât si preocuparea de a dezvolta
capacitatea elevilor de rezolvare a unor variate probleme – treapta superioara a
invatarii.
Invatarea in corelatie cu celelalte procese si activitati psihice
In mod esential, invatarea inseamna insusirea de noi cunostinte, priceperi si
formarea de noi capacitati intelectuale. Pe ea se bazeaza intreaga dezvoltare a
personalitatii.
Procesele si activitatile psihice interactioneaza si interfereaza simultan,
dar putem considera ca, intr-o anume faza a actului de invatare, un anume proces
psihic este preponderent. In procesul invatarii se pot distinge doua etape: in prima
se urmareste rezolvarea unei probleme – acum rolul principal il are gândirea,
organizând perceptia, atentia, memoria si imaginatia – iar in a doua etapa se
realizeaza fixarea, consolidarea solutiei si pe primul loc se situeaza memorarea
inteligenta. Tot timpul este insa necesara sustinerea energetica a invatarii,
sustinere realizata de motivatie, vointa, afectivitate si, la fel de necesara, este
comunicarea dintre profesor si elev, care implica limbajul.
a. Atentia

3
 Atentia este o conditie sine-qua-non a actului de invatare, care ii sporeste
eficienta si il faciliteaza. Prin definitie, ea consta in orientarea si concentrarea
activitatii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Ea asigura o buna
receptare senzoriala si perceptiva a stimulilor, o intelegere mai profunda, o
memorare mai durabila, selectarea priceperilor si deprinderilor adecvate.
Dimpotriva, lipsa atentiei duce la omisiuni in receptarea stimulilor, la erori in
reactiile de raspuns, la confuzie in descifrarea sensurilor, care toate “saboteaza”
desfasurarea invatarii.

Atentia poate avea forme mai simple sau mai complexe: atentia
involuntara (orientarea se face de la sine, fara efort), voluntara (cu efort volitiv),
postvoluntara (când o activitate care a necesitat efort devine placuta si ne atrage in
mod spontan). Factorii care favorizeaza concentrarea involuntara a atentiei sunt
deosebit de importanti vazuti din prisma activitatii de predare, deoarece profesorul
trebuie sa cunoasca acesti factori ca modalitati de captare a atentiei elevilor.
Factorii externi sunt: noutatea obiectelor, fenomenelor, situatiilor, intensitatea
stimulilor, contrastul, miscarea, schimbarea stimulilor. Dintre factorii interni, cel
mai important este interesul, subordonat motivatiei. Cultivarea intereselor elevilor
este una dintre sarcinile principale ale scolii, ele influentând profund si
multilateral viata psihica.

b. Perceptia

Perceptia se defineste ca fiind cunoasterea obiectelor si fenomenelor in

integritatea lor si in momentul când ele actioneaza asupra organelor senzoriale.
Perceptia cuprinde numeroase senzatii, fara a se reduce insa la o suma a acestora,
intrucât in perceptia si identificarea, recunoasterea obiectului intervin atât
reprezentarile anterioare, cât si gândirea, memoria. In perceptie sunt implicate
atitudini: o atitudine motorie (pozitia adoptata atunci când percepem ceva), dar si
o stare de pregatire intelectuala, si o atitudine efectiva, motivatia, interesele.
Aceasta multitudine de factori trebuie luata in considerare in procesul de predare
– invatare.

c. Memoria

Este functia psihica fundamentala care face posibila fixarea, conservarea,

recunoasterea si reproducerea fenomenelor psihice. Exista o memorie de tip
imaginativ, asigurând pastrarea si reproducerea reprezentarilor, una verbal-logica
referitoare la idei, o memorie afectiva (creând posibilitatea retrairii unor emotii) si
o memorie motorie (facând posibila formarea de priceperi si deprinderi). Dupa
durata memorarii, memoria poate fi de foarte scurta durata (0.25 – 0.50 dintr-o
secunda), de scurta durata (memoria de lucru) sau de lunga durata, care este cea
mai importanta, intrucât ea poate pastra impresiile ani de zile chiar. Memoria de
lunga durata se imparte in memoria episodica – inregistrând toate evenimentele
cotidiene si memoria semantica, in care sunt structurate logic toate cunostintele
acumulate mai mult sau mai putin sistematic.

4
 Gândirea este facilitata numai daca se afla in relatie cu o memorie
semantica, logic organizata, iar scoala trebuie sa aiba in vedere, in centrul
preocuparilor, cultivarea gândirii si nu simpla inregistrare de cunostinte.

Pentru o invatare eficienta, respectiv o memorare facila si temeinica, sunt

importanti urmatorii factori: motivatia subiectului, scopul memorarii (o motivatie
intrinseca, un interes personal vor creste eficienta invatarii); cunoasterea efectelor
(elevul trebuie sa afle de ce anume a luat o nota proasta); intelegerea materialului
de invatat (esentiala mai ales pentru o invatare durabila, caci daca nu intelegem,
uitarea intervine foarte repede); vointa, intentia de a tine minte. Intelegerea se
dovedeste a fi mai importanta decât intentia de a tine minte. Memorarea
inteligenta, dar involuntara este mai eficienta decât memorarea mecanica si
voluntara. Un alt factor al conservarii cunostintelor il constituie repetarea lor:
“repetitia este mama invataturii”, insa aceasta repetare trebuie sa fie dinamica, sa
aprofundeze si sa stabileasca noi legaturi, noi sensuri in materialul de invatat.

Ca o concluzie practica, se poate concepe modul optim de organizare a

invatarii unui text amplu si dificil astfel: 1) familiarizarea cu textul; 2)
aprofundarea ideilor (se fragmenteaza textul dupa ideile principale si se urmareste
intelegerea lor); 3) reluarea fiecarui fragment in vederea unei memorari analitice;
4) fixarea in ansamblu a materialului; 5) recapitularea schemelor realizate.

d. Motivatia

Motivele fundamentale pentru procesul educativ sunt atasamentul

copilului fata de mama sa, apoi, la un pol opus, tendintele agresive, si cel mai
important, tendinta de afirmare, motivatia de realizare, care se manifesta in
incercarea de a-ti realiza aptitudinile si in dorinta de a obtine un succes.
Aspiratiile, ambitia, motivatia de realizare contribuie la sporirea eficientei muncii,
a invatarii si chiar la solutionarea unor probleme. Un nivel de aspiratie adecvat
depinde de o justa apreciere a propriei posibilitati, caci supraestimarea te
condamna la o viata de esecuri, iar subestimarea te face sa ratezi teluri realizabile.

Motivatia scolara constituie ansamblul de motive care il determina pe

elev sa vina la scoala si sa invete. Ea se imparte in: motivatia extrinseca (dorinta
de afirmare, tendintele normative, teama de consecinte, ambitia) si motivatia
intrinseca (curiozitatea, dorinta de a afla cât mai mult). Motivatia intrinseca este
fundamentul formarii competentelor gândirii logico-matematice si a utilizarii
strategiilor de rationament operational-formal, dar pentru obtinerea succesului nu
este suficient acest lucru, mai trebuie si ca elevul sa aiba motivatia care sa-l
determine sa utilizeze competentele dobândite. Motivatia intrinseca este mai
importanta si mai eficienta in invatare decât cea extrinseca, dar la vârste mici,
acest raport se inverseaza.

Analizând relatia dintre performanta si motivatia extrinseca, se constata

o crestere a performantei proportionala cu intensificarea motivatiei numai pâna la
un punct, dupa care intervine o stagnare si chiar un regres. Acest punct a fost

5
denumit “optimum motivational”, si are o importanta deosebita intrucât motivatia
optima scurteaza timpul invatarii si poate fi o garantie a succesului. Optimumul
motivational nu se mai aplica in cazul motivatiei intrinseci, pentru ca aici va
exista in mod constant o relatie de directa proportionalitate intre motivatie si
progres.

Data find aceasta complexitate si importanta a motivatiilor, in procesul

de învatare-predare este nevoie cunoasterea profunda a elevilor, de practicarea
unui învatamânt diferentiat, adaptat nevoilor individuale de cunoastere, adaptat
specificului motivational individual.

Concluzie

Invatarea este deci activitatea psihica prin care se dobândesc si se

sedimenteaza noi cunostinte si comportamente, prin care se formeaza si se
dezvolta sistemul de personalitate al individului uman. In cadrul acestui proces de
invatare, sunt integrate celelalte functii si procese psihice (perceptia, atentia,
memoria, gândirea, motivatia, afectivitatea), care interactioneaza pentru o
configurare optima a cadrului pentru invatare, pentru o mai mare eficienta.