Călătorul

Călător eram, Isuse,

Cuprins
Prin tufiş de spin,
Când aproape mă răpuse
Un atac meschin.
3 Editorial
Recomandări practice pentru o viață de
Călător eram, Isuse, biruință spirituală – Editorii
Pe un drum cu praf,
Şi o horă mă ţinuse,
Cu al ei taraf. 4 Închinători în duh şi în adevăr
Test de relaționări în credința creștină
(Iacov 2-3) – Simion Buzduga
Călător eram, Isuse,
Zdrenţuit păşeam,
Şi în văile ascunse 6 Doctrine biblice

Ghemuit, gemeam. Imagini apocaliptice - Timp și eternitate –

Iosif Anca

Călător eram, Isuse,

Mergeam gol şi flămând, 10 Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm

Ce-a fost bun, pierdui, se duse, Scrisoarea a XLIX-a – Zaharia Bica

Mă-necam plângând.

Călător eram, Isuse, 12 Statutul moral și spiritual al ceștinului

Prin mulţimi de văi, Speculum regis – Fănel Șuteu

Iar vederea îmi trecuse,
Bâjbâiam pe căi.
16 Carte în serial

Călător eram, Isuse, Ridicaţi-vă! Începe judecata! partea a IX-a –

Ivan Petrovici Fedotov
Când un călător
Se opri şi mă văzuse
Că de foame mor.

Îmi dăduse-a lui mâncare,

M-a revigorat,
Mi-a dat apă din izvoare
Şi m-a întremat. Fondurile necesare editării şi distribuirii re-
vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din

Călător sunt azi, Isuse, donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să

Lângă Tin’ rămân sprijine această lucrare pot depune bani în contul

Iar pericolul trecuse, Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis

la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
Te proclam Stăpân.
0303 1877 0001.

Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!

Colectivul redacţiei

ISSN: 1841-1185

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l
Recomandări practice
pentru o viaţă de
biruinţă spirituală
V-aţi gândit vreodată cum a scăzut spiritualitatea
sfântă a celor din Efes, care aveau la un moment
dat fapte notabile, eforturi lăudabile în slujire şi o
acurateţe doctrinară recunoscută, până la situaţia
de a-şi pierde dreptul de a mai fi consideraţi Biserica
Domnului Isus (Apocalipsa 2:2-5). Povestea lor
este de acum istorie veche, dar ceva asemănător
se poate observa cu date recente. Unii pot constata
aceasta, dacă sunt sinceri şi în propria viaţă. Culmea
este că, deşi aproape toţi identifică absenţa puterii
spirituale, fapt vizibil nu numai în lipsa semnelor şi
a minunilor, pe care mulţi le-ar considera dovada
puterii spirituale, ci şi în incapacitatea biruinţelor în
ispitele de zi cu zi, puţini sunt gata să facă ceva
concret pentru a schimba lucrurile. Sau suntem
inconştienţi ca cei din Laodicea? Cine nu vede că
tot mai multe familii sunt în condiţii de conflict şi
divorţ emoţional şi chiar fizic, tot mai mulţi tineri
cad victimă imoralităţii agresive din jurul lor şi multe
adunări au rămas cu forme liturgice reci, încălzite la
suprafaţă de spectacole religioase ale unor oameni
mai dotaţi profesional. În unele adunări este mai
grav, aşa cum spunea un bărbat care nu mai
fusese de peste treizeci de ani la „pocăiţi”. Întrebat
cum a fost la adunare, a răspuns: „Adunarea nu
seamănă aproape de loc cu cele pe care le ştiam
din copilărie. Acum, la timpul ce i-aţi zis laudă şi
închinare, adunarea seamănă cu o discotecă
nereuşită.” Dar să nu ne mai amărâm, văitându-ne
şi privind cu nostalgie spre vremuri de mult sau de
curând apuse. Să fim pragmatici: „Ce îi de făcut?”
Să nu privim lucrurile nici fatalist, nici utopic, ci cu
realismul specific mesajului biblic adresat celor
şapte biserici din Asia Mică, să înţelegem ce
suntem sfătuiţi în vederea unei reabilitări adevărate
nu formale. În acest scop oferim celor interesaţi cu
adevărat, câteva sfaturi practice:
1. „...Cuvântul, stăruieşte asupra lui la
timp şi ne la timp...” (2 Timotei 4:2), pentru că
în revelaţia biblică „ai dreptarul cunoştinţei depline
şi al adevărului” (Romani 2:20). Inspiră-te din
enciclopedia divină, care este superioară oricărei
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Editorial
înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)
colecţii umane de informaţii, fiind adevăr curat.
„Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi
de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să
dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui
Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic
pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:16-17)
Citirea zilnică a Scripturilor sfinte vindecă mintea
de boli sufleteşti şi înnobilează viaţa cu virtuţi
sfinte. „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi
lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două
tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul
şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile
şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12)
2. „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot
felul de rugăciuni...” (Efeseni 6:18); „preaiubiţilor,
zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră preasfântă,
rugaţi-vă prin Duhul Sfânt.” (Iuda 1:20) Fiul lui
Dumnezeu avea cuvinte „pline de har” (Luca 4:22)
şi era „puternic în fapte şi în cuvinte, înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea întregului norod.” (Luca
24:19), dar totul a fost posibil numai cu „rugăciuni
şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi” (Evrei 5:7)
Dacă vreţi să-i urmăm în totul, aşa cum ne-a dat
harul, să-I imităm întâi orarul sfânt apoi cuvintele,
faptele şi lucrările. Să ne rugăm la orice întâlnire
şi în orice ocazie, aducând totul „la cunoştinţa lui
Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.
(şi rugăciunile îşi vor face lucrarea, Dumnezeu
va interveni în fiinţa noastră fiindcă I-am cerut) Şi
pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere,
vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.”
(Filipeni 4:6-7)
3. „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări
de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi
şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.”
(Efeseni 5:19) De ce nu recunoaştem că
proiectoarele şi înregistrările audio şi video, la care
avem acces aproape nelimitat, au eliminat nu doar
caietele de cântări, ci şi practica binecuvântată de
a se cânta în familii. În această privinţă venim cu
(continuare în pagina 19)
3
 Închinători în duh şi-n adevăr
„...fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl!” (Ioan 4:23b)
TESTE ALE RELAȚIONARII ÎN
CREDINȚA CREȘTINĂ (Iacov 2-3)
I. RELAȚIONAREA NEDISCRIMINATORIE
În fața lui Dumnezeu, oamenii sunt egali. Domnul
Isus și apostolii au învățat și au practicat principiul
egalității în relaționarea dintre oameni. În capitolul 2,
apostolul Iacov ne prezintă diverse moduri de evaluare
a unei persoane atât prin prisma rațiunii umane
corupte, dar și prin optica cerințelor Domnului nostru
Isus Hristos. Astfel, putem sesiza ușor contrastul dintre
metodele și abordările omenești, practici marcate de
interese personale, de grup și cele divine care sunt
superioare. Astfel credința creștină:
1. Respinge practicile de relaționare greșită în
evaluarea și abordarea oamenilor:
Separatismul, practică care diferențiază oamenii
pe criterii sociale: bogați, săraci, intelectuali, oameni în
poziții-cheie, aspect fizic etc. (Iacov 2:4)
Discriminarea pe criterii rasiale, etnice, religioase,
fapte care generează ură, tensiuni, conflicte, durere etc.
Servilismul, practică prin care se manifestă
slugărnicia, lingușirea, interesul și ploconirea față de
oamenii față de care ai interese (Iacov 2:1-4).
Părtinirea la judecată pe considerente de interese
financiare (mită), teamă față de poziția și puterea
politică pe care o are cineva, absența acesteia când
omul este din pătura de jos (Iacov 2:13).
2. Înfierează și condamnă practica favoritismului
față de cei bogați
Practica aceasta greșită poate fi întâlnită în biserici
și nu numai. Ea poate începe cu plasatorii de persoane
(ușierii), care sunt predispuși să încalce normele divine
atunci când în adunare intră un om bogat, identificat după
vestimentație și inelul de aur, care atunci reprezenta
sigiliul proprietății și firmei sale (Iacov 2:2). Apostolul
Iacov ne prezintă trei motive solide prin care cei bogați
nu pot fi favorizați în detrimentul celor săraci:
a. Săracii sunt aleșii, elita lui Dumnezeu (Iacov
2:5). Nu putem dezonora ceea ce onorează Dumnezeu.
El i-a ales pentru ca să-i facă bogați în credință și
moștenitori ai Împărăției Sale. Ei ÎL iubesc pe Dumnezeu
și se încred în El, pe când bogaţi se încred în avuțiile
lor. Domnul Isus a spus că săracilor „li se vestește
Evanghelia” (Matei11:5).
b. În general, bogații i-au asuprit pe copiii lui
Dumnezeu (Iacov 2:6). Iacov menționează spiritul
bogaților de a-i târî pe săraci în tribunale, cât și spiritul
de asuprire și exploatare al acestora, prin care, de
4
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
altfel, au devenit bogați, deși nu se poate spune despre
toți lucrul acesta. Iov și puțini alții sunt excepții. Este
limpede că ar fi un act de nechibzuință ca cineva să se
ploconească în fața acestora.
c. Bogații batjocoresc Numele Domnului. Faptul
acesta se poate întâmpla atât în dreptul celor care se
numesc creștini și trăiesc precum păgânii, cât și în
dreptul celor care nu sunt creștini, dar care blasfemiază
numele de creștin (Iacov 2:7). Acesta derivă de la
numele Cristos, Hristos, care la rândul Lui provine din
numele sfânt al lui Dumnezeu – Yahveh. Isus, Yeșua –
Yehoșua înseamnă Yahveh salvează. Prin atitudinea de
favoritism față de cei bogați, în mod implicit consimțim în
mod conștient în a lua Numele lui Dumnezeu în deșert
– care are consecințe grave (Exodul 20:7), pentru că e
un duh de discreditare atât a numelui lui Dumnezeu, a
lui Hristos cât și a numelui de creștin.
II. RELAȚIONAREA ÎN DRAGOSTE
„Dragostea nu face rău aproapelui; dragostea
este deci împlinirea Legii” (Romani 13:10). Domnul
Isus accentuează cerința divină de a ne iubi aproapele
ca pe noi înșine. Este în același timp o constantă a
tuturor dispensațiunilor. Creștinul împlinește porunca lui
Dumnezeu și a Domnului Isus: „să iubești pe aproapele
tău ca pe tine însuți” (Levitic 19:18 ;Matei 2:39; Marcu
12:3; Romani 13:9; Galateni 5:14; Iacov 2:8). Domnul
Isus le-a dat ucenicilor Săi o poruncă nouă: „..să vă iubiți
unii pe alții cum v-am iubit Eu” (Ioan 13:34), adică până
la sacrificiu, deoarece și-a dat viața pentru noi. Iacov
apreciază pe cei ce împlinesc Legea împărătească.
Iubirea de aproapele este o poruncă dată de Împăratul
veșnic. Este cunoscut faptul că primele patru porunci
din Decalog sunt direcționate spre Dumnezeu: El este
Suveranul Universului; nu poate fi reprezentat și înlocuit,
aceasta ar fi idolatrie, Sfințenia Numelui Său nu poate fi
luată în deșert; El este Suveran peste timp. Următoarele
șase sunt direcționate către semeni: Dumnezeu este
suveran peste viață, ura este ucidere; Dumnezeu
dorește relaționare sfântă în sentimente; Dumnezeu
protejează proprietatea, personalitatea și dorește să fim
mulțumiți cu ce avem. Domnul Isus nu le-a desființat,
ci le-a accentuat. Nu aparținem Legii, ci lui Hristos, dar
împlinim etalonul moral din dragoste pentru Dumnezeu
și pentru aproapele. Dacă îl tratăm pe aproapele nostru
în spirit partinic, adică ne uităm la fața omului, facem un
păcat și suntem osândiți de Legea Sa. Ea condamnă și
învinovățește omul pentru violarea unei singure porunci
ca și cum ar fi încălcate toate celelalte. Iată de ce partea

teoretică trebuie îmbinată cu cea practică, pentru a
fi judecați de legea slobozeniei (Iacov 2:12). Altfel,
judecata va fi fără milă pentru cel ce n-a avut milă.
III. RELAȚIONAREA PRIN FAPTE
Credința în Domnul Isus este dovedită de fapte.
Faptele sunt atitudini, gânduri, motivații ale inimii.
Fiecare gând, cuvânt, decide fapta pe care o vom face.
Ea este o rezultantă și o constantă a credinței în Domnul
Isus care ne-a mântuit. Ele sunt fie aur, argint, pietre
scumpe, fie lemn, fân, trestie. Contează motivația: de
ce le facem? Pentru slavă deșartă, din duh de ceartă
sau invidie sau din bunăvoință, din dragoste și spre
slava lui Dumnezeu? Noi trebuie să facem fapte pentru
că am fost mântuiți (Efeseni 2:8-10). Cine spune, adică
face o mărturisire de credință la nivel teoretic, doar de
pe buze, fără să dovedească acest lucru prin fapte -
întreabă apostolul Iacov – poate o astfel de credință să-l
mântuiască? Evident, nu! O relaționare cu credincioșii
sau aproapele fără să fie dovedită de fapte, scoate la
iveală o credință moartă. Vorbele nu țin de foame celor
lipsiți de hrană; nu țin de căldură celor înfrigurați și
lipsiți de cele necesare traiului. Discursurile sforăitoare
și stufoase ale multor cuvântători ar trebui înlocuite cu
predicile izvorâte din exemplele și modelele personale
care vorbesc neasemuit mai tare decât vorbele. Câți își
prezintă credința prin faptele lor? Acestea sunt realitățile
care ar trebui să fie dovezi clare ale credinței. Credința
multor discursioniști ar trebui dovedită din plin prin
coborârea și parcurgerea traseului de la amvoanele
înalte în mijlocul problemelor, al nevoilor și al suferințelor
din mulțime, din spitale sau azile, pentru a semăna cu
Prințul predicatorilor – Domnul Isus. În Iacov 2:14-26,
apostolul ne prezintă aspectul îndreptățirii prin fapte. Noul
Testament ne prezintă șase aspecte ale îndreptățirii:
1. Prin har (Romani 3.24) – canalul prin care
Dumnezeu își revarsă harul; meritam pedeapsa, dar
am fost salvați prin har (milă, dar nemeritat).
2. Prin credință (Romani 5:1) – Mijlocul prin care
omul răspunde harului lui Dumnezeu.
3. Prin sânge (Romani 5:9) – Prețul achitat de
Domnul Isus pentru cerințele neprihănirii lui Dumnezeu.
4. Prin Însuși Dumnezeu (Romani 8:33) – Agentul
activ: Dumnezeu, Cel care face îndreptățirea.
5. Prin putere (Romani 4:25) – puterea prin care
Dumnezeu L-a înviat pe Domnul Isus, fiindcă am fost
considerați drepți sau neprihăniți.
6. Prin fapte (Iacov 2:22, 24) – dovada realităților
exterioare izvorâte din trăirile interioare. Astfel amintim:
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
pocăința, botezul etc., care sunt roadele realităților
amintite mai sus.
Apostolul Iacov ne oferă două exemple din Sfânta
Scriptură: Avraam și Rahav. Avraam a fost considerat
îndreptățit când a crezut în Dumnezeu (Geneza
15:6), dar a dovedit credința, adică a fost îndreptățit
prin fapte când a ajuns la punctul să-l aducă pe Isaac
ca jertfă (Geneza 22). Rahav a crezut în Dumnezeu
când a auzit de minunile și semnele pe care le-a făcut
Dumnezeu, adică a fost îndreptățită prin credință, dar
a fost considerată îndreptățită prin fapte atunci când a
ascuns spionii și i-a ajutat să fugă fără să-i deconspire.
Conform celor relatate de Domnul Isus celor șapte
biserici, El ne cunoaște și ne știe atât după fapte, dar și
după credință. Sunt noțiuni inseparabile. Și să nu uităm
că ambele vor avea o mare răsplătire.
IV. RELAȚIONARE PRINTR-UN LIMBAJ ÎNȚELEPT
Limbajul sau comunicarea este o forță de
neasemuit a omului. Relaționarea presupune
angajarea în vorbire. Aceasta la rândul ei, se manifestă
prin: dialoguri, discuții, mesaje, lectură etc. Conținutul
intrinsec al acestora poate fi un cuvânt de înțelepciune
pentru educare, informare, apărare, edificare, iubire
sau unul care mustește de ură invidie, bârfă, clevetire,
defăimare. Dacă vorbirea înțeleaptă poartă amprenta
înțelepciunii, adică este: „Înțelepciunea care vine
de sus este întâi curată, pașnică, blândă, ușor de
înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără
părtinire, nefățarnică” (Iacov 3:17), rezultatele vor fi
pe măsură, limbajul va fi unul înțelept. Credincioșii
care viețuiesc după astfel de virtuți vor răspândi în jur
pace, dragoste, speranță. Pustia din jurul lor va înflori
ca trandafirul și se va transforma într-un colț de rai.
Dacă vorbirea va fi lipsită de manifestarea înțelepciunii
vom asista la un limbaj caracteristic zonei, neamului
și culturii de care aparținem, al vremii în care trăim, cu
trăsături josnice și demonice. Va fi bazat pe duritate,
va fi caracterizat de mânie, ură, agresivitate, răutate –
ceea ce va conduce la ciorovăieli, invidie, dorință de
răzbunare prin clevetire, bârfă, defăimare, etc., lucruri
care pot avea consecințe de durată, pe viață sau
veșnice. Omul înțelept și priceput poate fi recunoscut
după următoarele trăsături folosite în limbaj:
1. Are un limbaj înfrânat – este strunit de zăbala
autocontrolului comportamental. Asemeni Domnului
Isus, reacționează senin în provocări, pentru că s-a rugat
ca Domnul să-i pună strajă (zăbală) gurii sale (Psalmul
41:3). Când este sub presiunea grupului de a reacționa
negativ față de inamicii săi, își ține buzele pentru că
este chibzuit (Proverbe 10:19b.) și pe buzele sale se
poate vedea înțelepciunea (Proverbe 10:13). Dar este și
dovada neprihănirii lui, pentru că buzele celui neprihănit
înviorează mulți oameni, iar limba sa este argint ales și
mai ales știe să vorbească lucruri plăcute pentru că din
gură emană înțelepciunea (Proverbe 10:20, 21, 31, 32).
La polul opus, putem fi martori la un limbaj neînfrânat,
când omul neînțelept, în provocări reacționează printr‑un
limbaj caracterizat de vulgaritate, trivialitate, răutate,
violență etc. Acesta, prin defăimare, dă pe față lucruri
ascunse și astfel pierde pe apropiați, prieteni, frați de
credință (Proverbe 11:11-13). Este și omul renumit
pentru certurile pe care le declanșează datorită faptului
că este neînfrânat în limbaj.
5
(continuare în pagina 14)
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
IMAGINI APOCALIPTICE
Timp și eternitate
Rezumatul părţii I:
Principii fundamentale în escatologia biblică
1. Principiul descoperirii limitate: Descoperirile
escatologice biblice sunt doar extrase din „Cartea
adevărului”, ele nu au rolul informării complete, ci
doar suficiente, lăsând de fiecare dată un spaţiu ce
poate fi determinat numai de înţelepciunea conexiunii
permanente la sursa divină.
2. Principiul înţelegerii depline la vremea
împlinirii: Afirmaţiile escatologice au ca scop pregătirea
şi nu datarea exactă a evenimentelor, ceea ce înseamnă
că nici autoritatea declanşării, nici codul de interpretare,
nu sunt în prealabil la dispoziţia oamenilor.
3. Principiul participării în funcţie de starea
spirituală: Diferenţa majoră dintre cei credincioşi şi cei
din lume, la revenirea Domnului, va fi dată de faptul
că, deşi nici unii nici alţii, nu ştiu când va veni El, cei
credincioşi Îl aşteaptă, pe când ceilalţi nu-L aşteaptă.
Numai sinceritatea, dorinţa de adevăr şi neprihănire,
căutarea cu toată inima şi ascultarea fără rezerve, îl
califică pe om înaintea lui Dumnezeu.
Relaţia dintre cele trei principii arată că Dumnezeu
se descoperă limitat, rezervându-Şi dreptul să Se
descopere pe deplin celor ce rămân aproape de El
până la sfârşit.
Partea a II-a
Rezumatul părţii a II-a: Conflictul cosmic
1. Armata lui Dumnezeu: În armata lui
Dumnezeu, comanda executivă o are „Împăratul
împăraţilor şi Domnul domnilor”. „Oştile din cer”,
îngeri de diferite ranguri, fideli autorităţii lui Dumnezeu
participă la bătălia ce va reorganiza structura afectată
a cosmosului. Armata cerească se completează cu o
mulţime de răscumpăraţi în haine albe.
2 Armata balaurului: Conducătorul forţelor
întunericului, numite aşa pentru modul ascuns în care
atacă şi lipsa viziunii eterne, este balaurul. Asociaţii
săi principali sunt duhuri rele ce coordonează structuri
politice şi religioase şi prin ele o lume întreagă.
3. Bătăliile conflictului cosmic: Imaginile
apocaliptice ne prezintă bătălii în lumea îngerilor, însă,
într-o anumită fază, teatrul central al operaţiunilor, a
devenit pământul. Ispitiri de „toate felurile” şi „prigoniri”
vor separa biruitorii de înfrânţi, lupta încheindu-se cu
biruinţa divină, angelică şi umană asupra răului.
4. Bătălia pentru închinare: Sistemul demonic
religios, sub îngăduinţa divină, a folosit diverse mijloace
6 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
şi metode de înşelare prin care a obţinut admiraţia şi în
final închinarea oamenilor. Bătăliile care au activat toate
fiinţele create, prin atracţiile în jurul unuia din cele două
tronuri de domnie ce aşteaptă închinare, vor dovedi în final
atributele şi proiectele desăvârşite ale lui Dumnezeu.
Partea a III-a
Timp şi eternitate
În plan escatologic Scripturile prezintă imaginea
veacului de acum şi imaginea veacului viitor (Luca
18:30; 1 Corinteni 2:6; Efeseni 1:21). Istoria pământului
şi a omului, începând cu săptămâna creaţiei, descrisă
în cartea Geneza va curge în regimul de zi / noapte,
vară / iarnă, până la „vremurile aşezării din nou a tuturor
lucrurilor” (Fapte 3:21). Referitor la trecerea din veacul
acesta în cel viitor Dumnezeu „a făcut făgăduinţa
aceasta: «Voi mai clătina încă odată nu numai pământul,
ci şi cerul.» Cuvintele acestea «încă odată» arată că
schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute,
este făcută tocmai ca să rămână lucrurile care nu se
clatină.” (Evrei 12:26-27). Starea generală premergătoare
instaurării Împărăţiei eterne, despre care Domnul a rostit
multe pilde, împărăţia fiind subiectul central al mesajelor
Lui (Luca 9:11; Fapte 1:3), va fi cutremurătoare pentru că
va cuprinde evenimente de o intensitate fără precedent
în întreg Cosmosul (Ioel 2:30-31; Apocalipsa 6:12-17).
Mântuitorul a spus: „Vor fi semne în soare, în lună şi în
stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care
nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor;
oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea
lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile
cerurilor vor fi clătinate.” (Luca 21:25-26)
Momentul şi motivul schimbării totale apare în
imaginile apocaliptice prin secerişul copt (Apocalipsa
14:15, 18b), ceea ce indică şi binele şi răul la final;
„numărul deplin al neamurilor” şi al evreilor mântuiţi -
„tot Israelul”; „oricine va fi găsit scris în carte” - va fi
realizat (Daniel 12:12; Luca 21:24; Romani 11:25-26),
dar şi măsura limită de rău admisă de răbdarea lui
Dumnezeu va fi atinsă.
Cărţile de istorie coboară de sus, prin îngeri şi
profeţi, pentru că Dumnezeu cunoaşte cu anticipaţie toate
mişcările fiinţelor create şi le poate controla (Ezechiel
2:8‑3:3; Apocalipsa 10:1-11). Toate acestea descriu
istoria de mii de ani, a omenirii abătută de la adevăr, pe
care Dumnezeu o cheamă la refacerea relaţiei cu El, la o
convieţuire evlavioasă; o avertizează cu scopul întoarcerii
la viaţă, iar dacă refuză în mod repetat, o loveşte de

moarte. Imaginile escatologice sunt cu o faţă de groază,
dar şi cu o faţă de slavă, ca norul lui Dumnezeu, întunecos
pentru egipteni şi luminos pentru evrei.
Cartea Apocalipsa conţine cel mai solemn
jurământ al împlinirii planului etern, conceput şi realizat
de Dumnezeu. Un înger puternic a „jurat pe Cel ce este
viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el,
pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea,
că nu va mai fi nici o zăbavă, ci că în zilele în care
îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi
taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El
robilor Săi proorocilor.” (Apocalipsa 10:5-7)
1. Istoria umanităţii (văzută de sus)
Istoria poporului lui Dumnezeu
După cum istoria poporului evreu a fost anunţată
de profeţi, de la intrarea în ţara promisă la reîntoarcerile
în ea, după suportarea pedepselor divine, la fel,
perioada creştinismului este surprinsă de Domnul şi
prin descoperirile profetice adresate către şapte biserici
(număr complet), dar într-o singură carte – pentru toată
Biserica / toate Bisericile din toate timpurile (Apocalipsa
1:1, 11; 2:7...). Acele adrese dezvăluie o multitudine de
probleme, pentru care se oferă soluţii corespunzătoare
şi se prescriu destine în funcţie de starea lor spirituală
(„ştiu; pocăieşte-te; te sfătuiesc; celui ce va birui”
(Apocalipsa 2-3). Din mesajele adresate de Domnul
Bisericii Sale, reiese că permanenţa actului cultic,
existenţa adunării / organizaţiei nu este o dovadă de
apartenenţă definitivă la Trupul lui Hristos (Apocalipsa
2:2-5, 14-15, 20-22; 3:17). Apocalipsa prezintă două
femei care se pretind a fi ale lui Dumnezeu (Apocalipsa
12:1-2; 17:4-7; 19:7-8), una este într-adevăr „nevasta
Mielului”, dar cealaltă, prin imoralitate spirituală –
apostazie - şi-a pierdut dreptul de acces la pomul vieţii,
la eternitate. Imaginea vizibilă sau autoaprecierea pot
fi false în raport cu realitatea spirituală a unei adunări
/ persoane, pentru că nici măcar realizările în / pentru
numele Domnului nu asigură transferul din Biserică
în Împărăţia lui Dumnezeu, fără păstrarea cu cinste a
hainelor albe primite prin harul mântuirii (Matei 7:21-27;
2 Corinteni 11:12-15; Apocalipsa 3:1, 17). Pierderea
sfeşnicului nu întotdeauna este observată de cei
din jur, iar uneori nici cei aflaţi în iminenţa veşniciei
fără Dumnezeu, nu-şi dau seama de îndepărtarea
treptată de Dumnezeu, ce se poate instala în timp, pe
fondul abaterilor treptate de la principiile sfinte (Fapte
20:28‑30; 1 Timotei 4:1-2). Însă înainte de a se ajunge
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
la lepădare, pot avea loc evoluţii pozitive sau negative;
o stare spirituală prezentă poate fi infirmată de evoluţia
ulterioară, căci numai sfârşitul decide mântuirea şi
răsplata (Apocalipsa 2:3-5,19; 3:15-22), „calea şi
slujba” primite prin har (Fapte 20:24; 1 Corinteni
9:24-27; 10:11-13). În funcţie de starea spirituală a
credincioşilor, cu scopul păstrării sau redobândirii
unei poziţii corecte înaintea Lui, Domnul vesteşte şi
făgăduinţe sau pedepse temporare pentru adunări
(Apocalipsa 2:16, 21-23; 3:9-10; 1 Corinteni 11:27-32;
Evrei 12:3-11). Desăvârşirea cerută de Domnul devine
realitate numai printr-o trăire în adevăr şi în dragoste.
Dacă una dintre aceste valori complementare lipseşte,
îşi pierde în timp şi cealaltă valoarea (Apocalipsa 2:2-4,
6, 14-15, 19-20). În orice situaţie negativă, pocăinţa –
tot ce mai poate face omul pentru a-şi salva trecutul şi
favoriza viitorul - este o recomandare imperativă: „adu-
ţi aminte, întoarce-te la faptele tale dintâi; cum ai primit;
fii plin de râvnă şi pocăieşte-te” (Apocalipsa 2:5, 16, 21;
3:3, 19). În condiţii bune, Domnul recomandă silinţă şi
standarde sfinte permanente: „Fii credincios până la
moarte”; „Ţineţi cu tărie”; „Veghează”; „Păstrează ce
ai” (Apocalipsa 2:10b, 25; 3:2, 11).
Istoria popoarelor fără Dumnezeu
Istoria religioasă păgână şi laică se derulează tot în
funcţie de planul lui Dumnezeu şi atitudinea oamenilor
referitoare la voia Lui (Romani 8:28-39; Apocalipsa
17:15-18). Dumnezeu se descoperă în istorie şi prin
acţiunile Sale faţă de cei ce nu-I recunosc autoritatea, de
aceea El spunea prin profet: „Veţi înţelege în totul lucrul
acesta în cursul vremurilor.” (Ieremia 30:24) Suveranul
universului nu este indiferent la ceea ce se întâmplă
în societatea seculară, rezervându-Şi dreptul să
intervină în orice formă şi în orice moment. Pentru
că oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu şi comit
împotriva Lui şi împotriva semenilor lor tot felul de
lucruri rele, „mânia lui Dumnezeu se descopere din cer
împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva
oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşe adevărul în
nelegiuirea lor.” (Romani 1:18)
În desfăşurarea evenimentelor apocaliptice,
Dumnezeu va folosi pedepse specifice mâniei Sale, prin
trimişii Săi, simbolizaţi prin vânturi, cai şi călăreţi etc,
care cercetează pe locuitorii pământului şi, la porunca
Lui pedepsesc pământul (Zaharia 6:1-8; Apocalipsa
6:1-8). Dumnezeu are patru feluri permanente de a
lovi omenirea vinovată, numite: „cele patru pedepse
grozave...: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi
ciuma” (Ezechiel 14:21). Creatorul are „o droaie
de îngeri aducători de nenorociri” (Psalmul 78:49).
Pedepsele divine au precedent în lovirea Egiptului şi a
egiptenilor, cu ocazia eliberării evreilor, dar şi în lovirea
treptată a Israelului pentru păcate repetate (Exodul
7-13; Deuteronom 28; Psalmul 78; 105; Isaia 13:10‑13;
Ezechiel 5:7-8, 13; Apocalipsa 16:2; 18:8-10, 20).
Pedepsele distrugerii se vor executa prin îngeri puternici,
sau chiar duhuri rele, prin tunetele mâniei lui Dumnezeu
şi ale Mielului (Apocalipsa 7:1-3; 10:1-3; 15:1, 6-7). Ei
sunt trimişi să execute până la ultimul act şi până la
ultima filă hotărârile punitive divine: „Duceţi-vă, şi vărsaţi
pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!”
(Apocalipsa 16:1); „..cu ele s-a isprăvit mânia lui
Dumnezeu” (Apocalipsa 15:1). Se estimează că au fost
(continuare în pagina următoare)
7
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
15000 războaie în 6000 ani şi intensitatea lor va creşte
la sfârşitul istoriei. Ele decimează populaţia şi cauzează
o serie de alte nenorociri. De exemplu, marea Romă
a fost jefuită de goţii lui Alaric (410), apoi distrusă de
triburile germanice conduse de Odoacru (476) şi dintr-o
populaţie de 1 milion de locuitori, în anul 100 a scăzut la
100000 în trei secole. Calamităţi naturale, producătoare
de moarte directă (inundaţii, cutremure) sau indirectă,
în timp prin sărăcie şi foamete au fost o permanenţă în
istorie, dar apogeul va fi la sfârşitul acestui veac. Boli
netratabile ce sunt cu un pas înaintea medicinei de orice
fel apar la porunca divină. Animalele sălbatice, de la leii
din antichitate ce mâncau oamenii ce nu-L recunoşteau
pe Dumnezeu la tânţarii şi viruşii de peste tot, ce produc
moarte sau alte boli completează lista celor patru arme.
Culmea pedepselor, în asediu şi foamete, l-a constituit
consumul propriilor copii (Deuteronom 28:53-57). Există
şi un supliment apocaliptic: chinul demonilor (lăcuste
monştri, cavaleria infernului) împotriva oamenilor (din
lume) prin sporirea efectivelor din Adânc (Fapte 10:38;
Apocalipsa 9:1-6, 15-19; 12:12).
Pe fondul pedepsirii limitate a omenirii,
pentru păcate, are loc vestirea Evangheliei la toate
popoarele. Unii primesc mesajul salvator, alţii
refuză oferta divină (Matei 24:14; Apocalipsa 9:20‑21).
Anunţul este ultimativ: „Temeţi-vă de Dumnezeu
şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi
închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea
şi izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14:6) Peceţile cărţii
de răscumpărare şi trâmbiţele conţin, pe lângă diferite
pedepse, şi chemarea la mântuire, spre deosebire de
urgii, care nu mai oferă acest har. În timpul lor, va fi
ca după intrarea lui Noe în corabie, „nimeni nu putea
să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii
ale celor şapte îngeri.” (Apocalipsa 15:8). Domnul
loveşte întâi limitat, apoi pedepsele cresc în intensitate
şi volum - un pahar amestecat cu tot mai mult venin,
direct proporţional cu gravitatea păcatului, iar sfârşitul
va lovi fără milă şi fără vreo revenire – paharul
„neamestecat” (Levitic 26; Matei 24:6-8; Apocalipsa
14:9-11; 18:5-6). Ferice de cei ce vor primi apelul
separării de sistemul demonic complex în care va fi
ajunsă omenirea, aflată la capăt de drum în pornirea
ei nebună: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu
fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!”
(Apocalipsa 18:4) Sfârşitul anunţat al veacului acestuia
va veni când se va umple măsura păcatului şi răbdarea
divină se va schimba cu mânia – urgie, în acord cu
dreptatea divină. Atunci se va zice în cer: „Îţi mulţumim
Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care
erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare
şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră,
dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei
morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi
pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să
prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” Şi Templul
lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a
văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au
fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ,
şi o grindină mare.” (Apocalipsa 11:17-19). Judecăţile
divine sunt mai grele ca moartea – anihilarea, de aceea
pe pământ se va zice: „a venit ziua cea mare a mâniei
8 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6:17).
Reacţia ultimă a omenirii va fi bocet şi groază, dar fără
pocăinţă (Apocalipsa 1:7; 9:20; 16:9,11), însă de slavă
pentru Domnul (Zaharia 2:13; Apocalipsa 11:13) Profetul
apocaliptic a reţinut şi următorul vers din cântarea
biruitorilor referitoare la acele evenimente: „Cine nu se
va teme, Doamne şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci
numai Tu eşti Sfânt, şi toate Neamurile vor veni şi se
vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au
fost arătate!” (Apocalipsa 15:4)
Judecăţile divine ce culminează în ultima
generaţie cu „o zi de răzbunare” (Isaia 61:2), cu
„ceasul judecăţii” (Apocalipsa 14:7), vor afecta
pentru eternitate sistemului demonic angelic şi
uman, dar va fi distrusă şi natura şi toate realizările
umane prin cutremure (Apocalipsa 6:12; 8:5; 11:13;
16:18), grindină (Apocalipsa 8:7; 11:19; 16:21; Ezechiel
38:22) şi alte calamităţi naturale ce duc la dureri
fizice, completate cu chinuri spirituale şi sufleteşti
(Apocalipsa 16:2-21). Va fi afectat întreg sistemul solar
ce a fost creat pentru calendarul umanităţii (Geneza
1:14; Matei 24:29; Apocalipsa 6:12-14; 8:12; 16:8)
„În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile
cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot
ce este pe el, va arde.” (2 Petru 3:10)
2. Veşnicia (în proiectul lui Dumnezeu)
Dacă acest veac se încheie cu „ceasul
judecăţii”, veacul viitor începe cu „ora” de judecată,
de răsplătire sau de pedeapsă (Eclesiastul 12:14;
2 Corinteni 5:10). Judecata lui Dumnezeu, care a
fost amânată de har, va deschide porţile eternităţii
viitoare. Timpul de acum este determinant, fie în
bine, fie în rău, pentru veacul viitor. Prin Evanghelie,
oamenii au fost avertizaţi în diverse moduri şi ocazii,
cum scria şi apostolul Pavel celor din capitala împerială,
pentru că nu Roma va fi cetatea eternă ci Ierusalimul
de sus „Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să
se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua
mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care
va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da
viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava,
cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din
duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de
nelegiuire.” (Romani 2:5-8) Judecata îngerilor (2 Petru
2:4; Iuda 1:6) şi a oamenilor va inaugura iazul de foc
(Daniel 7:9-11; Apocalipsa 19:19-20; 20:8-10, 14-15)
Pedeapsa eternă pentru îngeri, din cauza răzvrătirii
(1  Corinteni 6:3; Iuda 6); pentru lume, din cauza
respingerii harului (Ioan 3:36; Apocalipsa 14:9-11),
iar pentru cei apostaziaţi, din cauza schimbării harului
(Matei 7:21-23; 13:41; Iuda 1:4-5, 11-13)
Împărăţia gloriei eterne a fost visul fericit al
întregului Israel - poporul făgăduinţelor divine, dar
numai pe parcursul derulării planului de mântuire
s-a înţeles că instaurarea avea să aibă loc în două
etape, ocazionate de prima şi a doua venire a
Domnului Isus Hristos. Împărăţia dorită - paradisul
(cuvânt de origine persană: pari-daizza – grădină
împrejmuită cu un zid) pierdut la alungarea din Eden
şi promis de Dumnezeu este comparată cu un oraş pe
un munte (Ierusalimul ceresc, cetatea viitoare, simbolul
împărăţiei invincibile – Isaia 2:2-3; Mica 4:1-2; fiind
„cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor
este Dumnezeu.” (Evrei 11:10); „cetatea Dumnezeului
celui viu, Ierusalimul ceresc” (Evrei 12:22), de o
frumuseţe perfectă, simbolizată prin aurul şi pietrele
preţioase (Apocalipsa 21:10-21) în formă cubică
(desăvârşită, în concept antic) şi o grădină minunată cu
pomul şi apa vieţii (Isaia 11; 35:1-2; Apocalipsa 22:1-2,
5). Noul pământ va fi întru totul în concept şi prezenţă
divină, căci „Ierusalimul, care se pogora din cer de la
Dumnezeu” (Apocalipsa 21:10)
Alte comparaţii descriu viaţa eternă în
fericire, prin relaţia de familie: „cetatea Sfântă,
noul Ierusalim, (va fi) gătită ca o mireasă
împodobită pentru bărbatul ei” (Apocalipsa 21:2),
evidenţiindu‑se prin stări de beatitudine ale slavei
în prezenţa divină: „Să ne bucurăm, să ne veselim
şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia
Lui s-a pregătit... Ferice de cei chemaţi la ospăţul
nunţii Mielului!...” (Apocalipsa 19:7-9). Paradisul
este prezentat şi prin absenţa oricăror stări negative:
moarte, necaz etc (Isaia 25:6-9; 65:17-19; Romani
8:19-23). „Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete;
nu-i va mai dogorî nici soarele, nici vreo altă arşiţă...
şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”
(Apocalipsa 7:16-17); „.. Şi moartea nu va mai fi. Nu
va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că
lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:4). Apocalipsa
21-22 prezintă recuperarea la formă şi stare desăvârşită
a paradisului pierdut (Geneza 3), în care vom avea
trupuri glorificate (1 Corinteni 15:42-44; Filipeni 3:21).
Totul va fi înnoit (Matei 19:28; Tit 3:5), căci Dumnezeu
a promis aceasta: „Cel ce şedea pe scaunul de domnie
a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi.» Şi a adăugat:
«Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut
şi adevărate.»” (Apocalipsa 21:5)
Fără a fi descoperită întreaga slavă şi a fi
descrise toate activităţile Împărăţiei eterne
(1 Corinteni 2:9), căci „ce vom fi, nu s-a arătat încă...
ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El;
pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2),
adică vom beneficia de prezenţa şi accesul liber la
divinitate, la slava Domnului - suma perfecţiunilor
Lui infinite. Farmecul împărăţiei va fi dat de starea
de a fi: „totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni
4:17b), de aceea; „... din ziua aceea, numele cetăţii
va fi: «Domnul este aici!»” (Ezechiel 48:35), potrivit
promisiunilor Domnului, care a asigurat ucenicii
de întoarcerea Lui şi le-a zis: „acolo unde Sunt
Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). El a exprimat această
dorinţă şi în rugăciunea din Ghetsimani, când a zis
Tatălui: „vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună
cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24).
Angajamentul divin de comuniune cu cei mântuiţi de
pe pământ, care au refuzat comuniunea babilonică a
plăcerilor de o clipă ale păcatului este repetat solemn
şi în cartea Apocalipsei. Ioan a scris: „...am auzit un
glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea:
„Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu
ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu
ei. El va fi Dumnezeul lor.” (Apocalipsa 21:3). Starea
ultimă şi definitivă va fi: „Dumnezeu totul în toţi”, ceea
ce arată armonia dragostei desăvârşite (1 Corinteni
15:28; 13:13).
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Pentru întreaga eternitate petrecută în prezenţa
divină, proslăvirea lui Dumnezeu va fi o activitate
permanentă şi foarte plăcută. El va fi lăudat pentru
toate atributele Sale, ce vor fi cunoscute mai profund în
veacul viitor (Apocalipsa 4:9-11; 5:11-14; 7:10-12;14:2).
Cununile din promisiunile şi vedeniile escatologice
exprimă locurile rezervate, hotărâte de Dumnezeu, în
funcţie de activitatea celor credincioşi din viaţa aceasta
(Matei 19:28-29; 20:23; 1 Corinteni 15:49-57; 2 Corinteni
4:16-18; Apocalipsa 3:5; 20:4-5) Comuniunea cu El
va cuprinde şi administrarea proprietăţilor atribuite de
moştenirea regească a Domnului - stăpânirea noului
pământ, unit cu cerul (Apocalipsa 22:3; Luca 19:19-
27) Domnul Isus a promis credincioşilor Săi slujitori şi
următoarele stări de onoare: „Pe cel ce va birui, îl voi
face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai
ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului
Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim,
care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu
şi Numele Meu cel nou.” (Apocalipsa 3:12); „Celui ce
va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de
domnie.” (Apocalipsa 3:21) Viaţa spirituală, în condiţii
fizice, este o luptă de o viaţă, care va fi răsplătită pentru
eternitate (Apocalipsa 2:7, 11, 17, 26-28; 3:5, 12, 21;
14:12; 21:7)
Cât despre viitorul sumbru al celor care au iubit
întunericul şi vor avea parte de „negura întunericului
pentru vecie” (Iuda 1:13), ştim că „vor avea ca
pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de
la slava puterii Lui” (2 Tesaloniceni 1:9) Absenţa divină
şi prezenţa demonică descriu în modul cel mai umilitor
şi dureros starea celor ce au ratat şansa eternităţii
fericite. Dacă Împărăţia eternă este locul unde plânsul
nu intră, focul pierzării eterne este locul de unde plânsul
nu pleacă (Luca 6:20-26; Apocalipsa 14:9-11). Când
se va spune celor neprihăniţi să poftească în Împărăţia
„pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 24:34), lor li
se va zice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul
cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!”
(Matei 25:41) Deci, fiecare va rămâne de partea căruia
a ales să fie în veacul acesta.
Toate promisiunile inimaginabile pe deplin, ale
eternităţii sunt pentru Templu – simbolul comuniunii
Creatorului cu creaţia Sa, pentru „cei ce se închină
în el” (Apocalipsa 11:1-2). Numai biruitorii în lupta
cu spiritele rele şi cu oamenii veacului acestuia vor fi
moştenitorii cetăţii eterne. „Nimic întinat nu va intra în
ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună;
ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” (Apocalipsa
21:27) Apocalipsa se încheie cu o promisiune: „Ferice
de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul
vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14)
şi o ultimă chemare la mântuirea eternă, chemare ce
poate fi percepută, căci Dumnezeu a pus în om „gândul
veşniciei” (Eclesiastul 3:11): „Celui ce îi este sete, îi voi
da să bea fără plată din izvorul apei vieţii.” (Apocalipsa
21:6) „Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia
apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22:17).
În condiţiile prezentate se impune păstrarea unei
relaţii vii cu Tronul din cer şi vestirea Evangheliei mântuirii
(1 Petru 2:5, 9-10; Apocalipsa 5:8; 8:3; 11:3-7).
Iosif Anca
9
 Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm
„Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este
datoria oricărui om”.(Eclesiastul 12:13)
Scrisoarea a X LI X - a
Nici acum nu-ţi este limpede ce înseamnă
Mântuirea prin credinţă fără faptele Legii, expresie
căreia, deşi revine ca un refren în epistolele pauline,
nu-i poţi reţine statornic şi definitiv înţelesul în cugetul
tău. Am înţeles că te-ai hotărât să memorezi epistolele
marelui dascăl al neamurilor, texte sfinte, pe care le
reciţi în tăcere ori de câte ori îndeletnicirile tale îţi
îngăduie. Acest fapt este lăudabil şi de recomandat
şi altora. Tocmai din această pricina nu trebuie să te
împuţinezi în strădanii, ci, dimpotrivă, să crezi cu tărie
că într-o zi toate zăvoarele se vor trage îndărăt şi toate
peceţile se vor desface pentru a ajunge la înţelesurile
pe care le cauţi. Ca să te încurajez, nu omit să pun
începătură acestei scrisori chiar răspunsul, cu care
de altfel îţi sunt dator de multă vreme, la întrebarea
legată de versetul 18, din capitolul 7 al Epistolei către
Romani. ..Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte
în mine, adică în firea mea pământească, pentru că,
ce-i drept, am voinţa să fac binele dar n-am puterea
să-l fac.” M-ai întrebat atunci, ce bine avea în vedere
apostolul când scria că lipseşte cu desăvârşire din
carnea lui sau din firea lui pământească? În firea
noastră pământească (carne) nu-şi are rădăcinile
niciun bine? Este atunci creaţia ceva rău în sine?
Dragă frate, pentru o mai uşoară înţelegere aş
clasifica binele în două categorii. În cea dintâi aş
aşeza Binele care este expresia Legii lui Dumnezeu,
Lege primită de apostol şi nu numai, prin proclamaţia
Divină de pe Muntele Sinai, pe care afirmă că a
primit-o în mintea lui.
În cea de-a doua categorie, aş aşeza binele
dobândit de fiecare făptură prin creaţie, bine fără de
care viaţa nu e cu putinţă să se susţină şi să se afirme,
cum ar fi: înclinaţia spre somn, hrană, sociabilitate,
reproducere etc... Toate aceste impulsuri sunt un
bine şi el este înscris de Marele Creator în carnea
noastră, sau în firea noastră pământească.
Binele din prima categorie, însă, adică Binele Legii,
primit prin revelaţie, evident că este străin firii pământeşti,
fiindcă nu-i este propriu acesteia şi de aceea nu-i poate
fi un aliat. Binele acesta este înţeles şi primit doar cu
mintea, apoi voinţa întărită de Dumnezeu prin iubire îl
impune ca normă disciplinară firii pământeşti printr-o
luptă continuă până în ceasul morţii.
Acum, rugămintea ta legată de capitolul 30, din
10 cartea Proverbele, mă pune la încercare grea, căci zile
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
în şir l-am citit şi recitit, fără să-i pot descoperi unitatea
sau o anumită cursivitate raţională. Adică, n-am putut
înţelege ce logică a urmat acel misterios Agur, fiul lui
lache, când şi-a dăscălit odraslele, pe Itiel şi Ucal,
două fiinţe fără o identitate cunoscută (întocmai ca
tatăl lor). De altfel, capitolul îmi oferă doar trei nume
proprii şi o risipire de propoziţii, unele formulate într‑un
mod ciudat, cum ar fi: „Trei lucruri sunt nesăţioase,
patru lucruri nu zic niciodată. .” (Proverbe 30:15) sau
„Trei lucruri sunt mai presus de puterile mele şi chiar
patru pe care nu le pot pricepe...” (Proverbe 30:18,
21, 29). Ca o paranteză vreau să-ţi spun că acest fel
de exprimare l-am mai întâlnit în cartea profetului
Amos capitolul 1 şi 2. Pe lângă acestea, ceea ce
mă derutează sunt îndemnurile şi sfaturile date, nu
la plural, cum s-ar cuveni, fiind vorba de doi fii, ci la
singular „N-adăuga nimic la cuvintele Lui...” (Proverbe
30:6) sau „Nu cleveti..” (Proverbe 30:10,32).
Este posibil să nu fi sesizat toate sensurile
textului biblic, totuşi voi îndrăzni câteva observaţii, nu
prelucrând textul după mintea mea, cât supunându‑mă
structurii lui, aşa cum se cuvine faţă de un text inspirat
de Duhul Sfânt. Nu uit să menţionez aici, că acest
capitol face parte din a cincea secţiune a cărţii, după
împărţirea pe care i-o fac înţelepţii, despre care parcă
ţi-am mai scris undeva.
Înainte însă de a dumica mai în amănunt textul, îţi
atrag atenţia asupra unei caracteristici al acestui tip de
educaţie, pe care o oferă acest misterios Agur, fiul lui
lache. El nu oferă copiilor lui spre înţelepţire un set complet
de principii morale, gata extrase, probate şi vrednice de
toată încrederea, ci un material de permanentă reflecţie
cu care mintea lor trebuia să se îndeletnicească toată
viaţa. Dacă ar fi s-o spun altfel, aş zice că nu le oferă
apă cât le arată izvorul. Iarăşi, încercând să pun pe
buzele lui Agur o definiţie a acestei metodologii, ea ar
suna cam aşa: „Nimeni nu devine cu adevărat înţelept
învăţând înţelepciunea doar de la un dascăl oarecare sau
din cărţi, cât mai ales extrăgând-o el însuşi din contextul
în care îi este dat să trăiască, precum şi din propriile
sale experienţe”. În cartea Proverbele lui Solomon,
sunt recomandate ambele surse (Proverbe 22:20-21)
sau (Proverbe 24:32). Altfel spus, Agur îşi iniţiază copiii
în acest neîntrerupt exerciţiu al înţelepţirii, căci deşi toţi
oamenii ştiu destule, niciunul nu ştie destul ca să nu mai
trebuiască să înveţe şi încă până la moarte.

Am observat că în acest proces miraculos al
înţelepţirii, oamenilor le este dat mai întâi să ia act
de fapte, adică de realitatea din jurul lor, pe care vor
trebui s-o supună cu grija atenţiei şi cercetării. În urma
acestei trudnice iscodiri, vor ajunge să descopere şi
să cunoască că în spatele realităţii sunt ascunse legi
care reprezintă structura de rezistenţă a realităţii, în
final, vor fi răsplătiţi, dând de Adevărul care pe toate
le ţine şi care-şi are finalitatea în Dumnezeu. Căci
ce înţelepciune este aceea fără adevăr şi ce adevăr
este acela ce nu se sprijină pe Dumnezeire? Semnul
că un om a dobândit o astfel de înţelepciune este că
ea nu rămâne pur şi simplu ştiinţă, cât devine purtare,
o nouă existenţă, un nou mod de viaţă.
Aşadar, acest părinte, grijuliu pentru educaţia
copiilor lui, li se oferă pe sine ca cel mai apropiat
exemplu de neştiinţă şi nepricepere (Proverbe 30:2-3).
Un om, cu cât oferă un exemplu mai desăvârşit, cu
atât va învăţa mai puţin prin cuvinte. Totuşi puţinele lui
cuvinte arată o adâncă sensibilitate faţă de tot ceea ce
se întâmplă în jur, începând cu un model de rugăciune
pe care-l oferă copiilor pentru a-i învăţa cum să ceară de
la Dumnezeu un mod înţelept de relaţionare cu bunurile
acestei lumi (Proverbe 30:7-9). Citim despre declaraţia
privind valoarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru viaţa
aceasta şi reverenţa faţă de acest Cuvânt (Proverbe
30:5,6), trecând apoi prin analiza atentă a moralităţii lumii
(Proverbe 30:11-14). Acelaşi autor ne informează despre
valoarea cumpătării (Proverbe 30:15), miracolul creaţiei,
miracol care nu numai că uimeşte, dar mai ales trufia
o umileşte (Proverbe 30:18,19). Nu-i scapă observaţii
privind ordinea socială a lumii (Proverbe 30:21‑23) în
opoziţie cu ordinea creaţiei, ordine observabilă în cele
mai mici detalii (Proverbe 30:25-28) care, alături de
cele mari, sunt un reflex al măreţiei Celui ce le-a făcut
(Proverbe 30:29-31). Alături de aceste blocuri de texte,
pe ici pe colo, sunt strecurate sfaturi cu un puternic
caracter moralizator, legate de relaţia cu sclavii care
nu au niciun apărător (Proverbe 30:10), cu Părinţii
(Proverbe 30:17), iar în final un puternic îndemn de a
lupta împotriva mândriei unite cu furia, izvor nesfârşit de
certuri şi conflicte (Proverbe 30:32.33).
Îţi mărturisesc că sunt tare ispitit să mă opresc
cu scrisoarea aici, după ce am încercat această
sistematizare aproximativă, deschisă, de altfel,
oricăror îndreptări. Dar cum te ştiu fără astâmpăr,
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
şi niciodată mulţumit când este vorba să sporeşti
întru cele duhovniceşti, cum întotdeauna mă
copleşeşti cu nesfârşite întrebări, o să-mi biruiesc
ispita de a pune punct încercând să merg până
unde voi socoti că e capătul
Sigur te-ai întrebat, nedumerit, ce nobleţe este
în a te oferi copiilor ca un exemplu de neştiinţă şi
nepricepere, aşa cum a făcut Agur, fiul lui Iache.
Dimpotrivă, este un grav deserviciu, mai ales că
neştiinţa şi nepriceperea, surse al nefericirii fiilor
oamenilor, sunt cele două însoţitoare care ne
primesc chiar în momentul venirii noastre pe lume.
Nu trebuie să te pripeşti, căci întregul capitol (dacă
vei fi cu luare aminte) pune în evidenţă un om care
ştie multe, dar îşi dă seama că cercul lucrurilor pe
care nu le ştie este infinit mai mare, atât de mare
încât el, Agur, devine un punct aproape insignifiant
în această imensitate. El nu are în vedere cât ştie în
raport cu alţii, căci aceasta trufeşte, ci cât ar mai fi de
ştiut din chiar lucrurile cele mai simple, asta smereşte.
„Nu pot pricepe”, spune el cu smerenie, nici măcar
urma unei păsări ce a bătut văzduhul cu aripile, urma
reptilei pe stânca aspră, sau cea a corăbiei în apele
învolburate... Aici este secretul smereniei lui adânci
pe care tu o înţelegi aşa de greu. Aşa voia să-şi
formeze şi copiii, înţelepţi şi smeriţi.
În ce priveşte atitudinea faţă de Cuvântul
lui Dumnezeu, el le recomandă încrederea
necondiţionată în Cuvânt, acesta fiind revelat
desăvârşit, aşa că orice adaus aduce după sine
pedeapsa (Proverbe 30:5-6). Din moment ce
Agur socoteşte că această atenţionare nu trebuie
omisă, înseamnă că una din cele mai periculoase
înclinaţii ale omului este făurirea de tradiţii care
mai întâi se vor adăuga, iar cu vremea vor înlocui
Cuvântul lui Dumnezeu. Tradiţiile sunt aparenţe
înşelătoare ale credinţei şi s-a dovedit că adesea
ele au fost sursa celor mai mari nebunii, chiar în
domeniul religios. Numai credinţa ni-L oferă pe
Dumnezeul nevăzut, căci este singura care ne
deschide ochii pentru a-L vedea. Cine nu-L află
pe Dumnezeu în Scriptură nu-L va înţelege cu
adevărat nici din Creaţia Lui.
Agur va oferi copiilor lui un model de rugăciune
aşa cum Isus, Domnul, a oferit ucenicilor un model
(Proverbe 30:7-9). Cercetând această rugăciune,
cei doi copii, Itiel şi Ucal, aveau să descopere
condiţia umană, atât de fragilă, încât nu numai răul
(sărăcia) dus dincolo de anumite limite, dar şi binele
(bogăţia) peste o anumită măsură (dar cine fixează
măsura?) primejduiesc ascultarea de Adevăr. Ei
trebuiau să înveţe că în mod normal orice om poate
fi credincios numai în anumite condiţii de care trebuie
sâ ţină cont. Cea dintâi este să se cunoască pe sine,
a doua este să-şi aleagă contextul care i se potriveşte
pentru a putea împlini poruncile lui Dumnezeu. Dar
acestea şi altele au nevoie de temelia rugăciunii.
11
(continuare în pagina 15)
 Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui...”(Evrei 1:3)

SPECULUM REGIS1

Scrisoarea I: Nu o dată s-a întâmplat să cadă oamenii în ghearele

morții și, alături de ei, predicatorul. Dar predicatorilor
Despre ciuma spirituală adevărați nu le păsa de moarte. Ei doreau să știe un
singur lucru: hristos. Îl predicau pe Hristos, prin Hristos,
(Hab 3:5) pentru Hristos și spre slava lui Hristos.
Predicau „ca niște muribunzi, muribunzilor”.
Vorbeau ca niște oameni din ghearele morții altora,
Dragul meu frate,
care se zbăteau în ghearele morții. Ca niște oameni
Cred că te-ai bucurat de câteva întâlniri frumoase
de la gura mormântului, celor care cădeau în gura
cu Domnul Isus anul acesta. Dar dacă ai fi sincer, te-ai
mormântului. Parcă Moartea cu coasa ei mare (ne
întreba cum stai acum în prezența Domnului. O, dacă
spune Horatius Bonar în Words to Winners of Souls,
Isus ar fi lângă tine, te-ar găsi precum pe Ioan Marcu,
1859), ar fi stat lângă ei șuierând: „Grăbește-te,
umblând noaptea pe drum înveșmântat în rușine, sau
grăbește-te! Predică înfocat, puțin și clar! De câteva
ca pe Eutih, dormind pe fereastră, sau ca pe Dima,
minute atârnă veșnicia sufletelor din fața ta! În câteva
hoinărind cu ochii înălțați spre stelele căzătoare ale
clipe, Stăpânul îmi va face un semn. Și vai ție, dacă
vremii sale, sau ca pe tânărul din Nain căruia i s-a
nu ai legat inima zdrobită a celui ce moare, de inima
strigat – deoarece dormea într-un sicriu: „Tinerelule,
însângerată a lui Hristos! Vai ție, dacă nu ai pus mâna
scoală-te îți spun!” (Luca 7:14)? Sau poate că ai fi găsit
tremurândă a celui ce moare, în Mâna Atotputernicului
ca și Tihic, „fratele prea iubit şi slujitorul credincios...
Dumnezeu! Vai ție! Vai ție! Vai ție!...”
în Domnul” (Coloseni 4:7), sau ca și Luca, „doctorul
Un diagnostic îngrozitor (în 2016): „avem
prea iubit” (Coloseni 4:14), sau ca și Tit sau Timotei,
ciumă...!”
colaboratorii minunați ai apostolului Pavel? Deci, cum
Și oare în anii aceștia, în anul acesta, nu
stai cu prezența Domnului? Ce ai putea spune despre
a fost întocmai? Cronicile care se scriu înaintea
tine? Ce aș putea spune despre mine? Ce s-ar putea
Celui Îmbătrânit de zile ne stau mărturie. Am studiat
spune despre noi? Îți voi spune.
Scriptura. Am cântat. Ne-am rugat. Am stăruit după
Și voi începe cu ciuma. Este un cuvânt care
Duhul Sfânt. Ce rod avem? Ce am câștigat? „Ciuma
provoacă frică; maladia aceasta mortală, numită
Neagră” a pătruns în casele noastre. Frații zac încă la
„Moartea Neagră”, despre care au scris autori ca
ușa mormântului, cerșindu-și viața din Mâna Celui care
Bergdolt sau Camus, apare în Biblie de 49 de ori.
a ieșit din mormânt. Bârfele, vorbele amare, glumele
Habacuc, profetul care are numele misterios de „Cel
fără perdea, laudele deșarte, spumegările de șampanie
ce ține în brațe”, afirmă că atunci când Dumnezeu vine,
intelectuală, minciuna, fumul țigărilor Domnului „Eu”,
„înaintea Lui merge ciuma” (Habacuc 3:5).
drogurile Doamnei „Invidie” și pe ici-colo câte o gură
O istorioară sinistră: „a fost odată în Europa o
de tărie, câte o „țigară”, câte o ceartă, câte o ocheadă
epidemie de ciumă...”
în cireada cu juncanele diavolului (vai!), ne spun
În 1666 (cumplitul an ’666), când a început „Ciuma
realitatea crudă: ciuma își continuă secerișul. Dar
Neagră” să secere mulțimi după mulțimi în Anglia,
cine vede asta? Cine se așază precum Aaron, preotul,
predicatorii formaliști s-au refugiat speriați în locuri
între cei morți și cei vii, mijlocind să înceteze mânia
sigure, lăsând altarele goale. Atunci, sfinții necunoscuți
Domnului? Cine aude strigătele fraților noștri: „Ajutor!
din umbră, s-au suit la amvoane și a început secerișul
Ajutor! Ajutooor!”?
cerului. Oamenii mureau unul după altul, în fiecare minut.
Un medic privește rana și presupune ceea ce
Mulțimile flămânde s-au adunat în biserici pentru a auzi
se află în interior, după aparențe. Nu trebuie să fii
Vestea Bună a vieții veșnice. Vestitorii harului stăteau
profet pentru a vedea adevărul tragic. Plăgile plâng cu
cu orele, cu zecile de ore, pentru a vorbi muribunzilor.

12
lacrimile scursurilor noastre morale. Oriunde privești,

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)

vezi numai răni și vânătăi. Numai fire pământească.
Numai păcat! Păcat! Păcat! Dar cine are ochii deschiși?
Cine aude: „Ajutor! Ajută-mă, te rog! Ajutor!”? Lipsa
de sfințenie, promiscuitatea sexuală, masturbarea,
pornografia, tendințele sinucigașe, depresia, drogurile,
gândurile vinovate, privirile vinovate, faptele vinovate,
autoînvinovățirea, aceste săgeți care străpung sufletul,
ne transmit chinuitorul amar: „Ciuma Neagră” este aici.
Unde ești, Adevărule? Dar Tu, Medic al sufletelor?
Dar Tu, Viață? Unde este neprihănirea Mielului de pe
Calvar? Cine mai simte jarul slujirii arzându-i inima și
fața? Cine mai dorește să slujească așa – „un muribund,
slujind muribunzilor”? De ce există atâta putrefacție
sub bandaje? De ce duhul de indiferență planează
deasupra ta cu aripi grele de plumb, frate?
Au trecut peste noi ani de chin, amar, zbateri,
dureri sufletești... Dar „Domnul ne-a făcut roditori în
țara întristării noastre”. Câțiva tineri s-au botezat.
Alții au fost pecetluiți cu Duhul Domnului. Mărit să
fie Domnul pentru aceasta! Însă o, generație a lui
Bacovia, te-ai dus! A rămas cu noi generația tip „Cain”,
tip „Dima”, tip „Marchizul de Sade”, tip „Cărtărescu”! De
aceea țip de durere! O, generație paralizată! Generație
scandalizată! O, generație de sacrificiu! Oare când
vor ieși ghioceii de sub cenușa vieții tale spulberate și
îngropate sub crivățul iernii spirituale? Când vei intra în
vara ta veșnică? Ciuma este pe urmele tale, frate, ca o
fiară hămesită! A devorat ea mulți ca tine. Crezi că vei
scăpa, dacă te joci cu ea?
Spui că nu ești afectat. Te minți singur că ai putere
spirituală. Obosești mergând și nu arunci armele. Te
îmbărbătezi și îți promiți că va fi mai bine. Și este tot
mai rău. Ai ciumă! Uită-te la tine. De ce nu mai poți
lupta? De ce te dai bătut? De ce deznădăjduiești? De
ce nu mai crezi în frați, în Scripturi și în Dumnezeu?
De ce nu te mai rogi? De ce? De ce...? Ai ciumă. Unde
îți este râvna de altădată? Unde îți este aurul dulce
și curat al sufletului, primit în primăvara când Mielul
tău a coborât Calvarul peste tine, ți-a șters păcatele
și lacrimile, apoi ți-a șoptit dulce: „ești al Meu, ești a
mea pentru vecie!”? Unde sunt florile iubirii pe care El,
Grădinarul, ți le-a sădit în suflet, în dimineața învierii,
când te rugai cântând cu îngerii: „Nu-i nimic și nimeni în
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
lume, / Să ne poată despărți; / Nu mă-nfrică iadul, nici
moartea – / Pe Isus Îl voi sluji...” Unde?
„Ajutor! Ajutor!”, se strigă mereu. De ce? Este
ciumă. Tu o auzi cum vorbește? Ce facem noi?
„Muribunzi, vorbind muribunzilor...” Oameni care ard în
focul pasiunii pentru Isus, salvându-i pe cei ce ard în
focul iadului, pentru Satan! Căci iadul sau raiul sunt în
noi, sunt în tine! „Ciuma Neagră” este în tine! Leapăd-o!
Nu poți? Cheamă Leul contra Vrăjitoarei!
Fratele meu drag, de ce în timpul cântării de
duminică dimineața, în timp ce sfinții închid ochii în
gestul închinării, tu încă savurezi imaginile senzuale
care ți-au alimentat păcatul noaptea trecută? Poți sluji
așa Domnului? Tu știi că Domnul vrea să te folosească
ca o unealtă sfântă în lucrarea Sa? De ce te-ai murdărit,
unealtă divină? De ce te-ai înnegrit, bijuterie și aur
ceresc? De ce, în timp ce cânți în fața cerului și adunării,
gândul tău se plimbă fără rușine pe unde nici îngerii nu
pot să privească? Ai ciumă. Ciuma senzualității. Soră
iubită de Domnul, de ce oferi un prânz murdar unor ochi
plini de pofte, sub ochii Celui care nu poate vedea răul?
Ai ciumă. Frate și soră, de ce, atunci când predici sau
reciți, îți admiri vocea, spunându-ți: „nu e chiar așa de
rea”? De ce aștepți laude după ce părăsești podiumul?
Ai ciumă. Iubitule, de ce te îndoiești de sângele lui
Isus? De ce te îndoiești de mântuirea și de învierea ta?
De ce oftezi, gândind că nu vei ajunge la final? Te-a
lovit ciuma.
Și acum, ce este de făcut? Unde ți-ai aruncat
scutul? Unde ți-e mântuirea? Nu cumva ai mâncat din
pomul interzis? Unde ți-ai lăsat rugăciunea și postul din
taină? Ce ai făcut cu Scriptura, pentru care, să o scrie,
Mielul lui Dumnezeu a înroșit pământul, împreună cu
mieii Săi? Oare auzi cum El oftează în versurile poetului
Dorz: „Oh, ție-Ţi spun toate-ale Mele, / Dar tu asculți
așa puțin... / Mi-s vorbele de taine grele, / Tu, înțelegi
așa puțin...”?
Sper să ne fi înțeles gândurile unul altuia.
Cu dragoste de frate,
Fănel Şuteu
NOTA:
1. Printr-un generic intitulat Speculum regis, adică „oglinda
regilor”, doresc să abordăm câteva teme actuale referitoare
la viața creștină. Speculum regis a constituit un gen literar
răspândit în Evul Mediu care conținea principii de guvernare
și etică destinate suveranilor (de o notorietate deosebită s-au
bucurat după anii 1513-1521, în spațiul românesc Învățăturile
lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie). Pe noi, Scripturile
ne consideră împărați și preoți ai Domnului (Ap 1:6; 20:6).
Deci, prima scrisoare din seria „oglinzii regilor” este adresată
unui împărat al Împăratului Împăraților: cel care o citește.
13
 Continuare de articole
Statutul spiritual şi moral al creştinului
„...dacă s-ar
„El, care fi scris
este cu deamăruntul,...
oglindirea slavei Lui în
şi lumea aceasta n-ar fi
întipărirea
putut încăpea”
Fiinţei (Ioan 21:25)
Lui...”(Evrei 1:3)
De la ateism
TESTE ALE RELAȚIONARII ÎN CREDINȚA CREȘTINĂ
(Iacov 2-3)
la credinţa în
2. Umblă cârmuit de Duhul. Apostolul Pavel ne
Dumnezeu
avertizează să umblăm cârmuiți de Duhul și să nu
împlinim poftele firii pământești (Galateni 5:16). Pe marea
vieții întâlnim adesea furtuni, pericole și uneori, datorită
problemelor cotidiene, devenim debusolați. Marile decizii
ale vieții, sunt luate prin înțelepciunea dată de Duhul și
de puterea Sa. Cârma unei corăbii este de o valoare
incomensurabilă. Darul cârmuirii este de cea mai mare
importanță. Numai creștinul înzestrat cu darul înțelepciunii
va descrie prin limbajul inspirat de Duhul Sfânt, traiectoria
și direcția pe care trebuie să o urmăm pentru a trece
biruitori prin vijeliile și furtunile tot mai puternice care
se declanșează pe marea vieții. Cei cârmuiți de firea
pământească se vor hrăni din roadele acesteia (Galateni
5:19-21) și vor înainta cu viteză spre limanul pierzării, pe
când cei cârmuiți de Duhul Sfânt se vor hrăni cu rodul
acestuia. Limbajul lor va fi unul al dragostei, al bucuriei
al păcii; va fi îmbibat cu îndelungă răbdare, bunătate,
facere de bine, credincioșie față de Dumnezeu, blândețe
și autocontrol față de semeni (Galateni 5:22,23). În felul
acesta vor ajunge la Țărmul veșniciei, pe Noul Pământ.
3. Are pe limbă foc ceresc, vindecător. Focul are o relaționări binecuvântate, lipsită de teama întinării prin
dublă semnificație. Mai întâi de toate, reprezintă pe Duhul
Sfânt care s-a manifestat în Ziua Cincizecimii prin niște
limbi ca de foc (Fapte 2:3), dar în alte situații din Sfânta
Scriptură reprezintă inclusiv pedeapsa (Deuteronom
4:24), judecata (Levitic 10:2; Evrei 12:29). În relaționarea
înțeleptului, focul ceresc simbolizează atât limbajul
care purifică tot ceea ce conține impurități din punct de
vedere spiritual: o învățătură străină de Cuvântul divin
sau o atmosferă poluată de păcat, cât și lumina care
în același timp conduce și luminează asemeni stâlpului
de foc din călătoria copiilor lui Israel spre Țara Promisă
(Exodul 12:31). Limbajul celui înțelept urmărește
întotdeauna să edifice pe cel slab, să învioreze cu vorba
pe cel doborât de întristare (Isaia 50:4), să spună o vorbă
bună la vremea potrivită și să întărească oasele celor în
suferință prin vești bune (Proverbe 15:23, 30).
4. Respinge limbajul critic, neîmblânzit și
otrăvitor.
Este surprinzător că încă de pe vremea lui Iacov,
toate fiarele, păsările și reptilele erau înblânzite, nu și
limba care este plină de o otravă de moarte (Iacov 2:7).
Iată de ce în cazul relaționării celui neînțelept, asistăm
la un altfel de foc și otravă în limbaj:
- focul și otrava care distrug prin întinare tot trupul:
bârfa, vorbirea de rău, defăimarea, uciderea cu vorbe
(Iacov 3:6);
- focul și otrava care distrug relațiile dintre
credincioși care trag sforile prin critică, manipulare și
lingușeală pentru a-și atinge scopurile și aspirațiile
egoiste și trufașe care vizează slujbele sau alte locuri
înalte în ochii oamenilor. În drumul lor spre împlinirea
14
viselor vremelnice sunt gata să calce peste cadavre
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuarea din pagina 5)
pentru o slavă deșartă, prin care se poate pierde
răsplata (Galateni 5:26).
- focul și otrava care distrug și ucide semenii și
frații prin zvonuri false, blesteme, minciună, vorbe
calomniatoare prin certuri, vrajbe, dezbinări, zavistii,
ură, mânie și defăimare (Proverbe 15:18).
- focul și otrava care distrug oribil semenul prin
ardere, mai ales atunci când se aprinde roata vieții,
care la rândul ei este aprinsă de focul gheenei, (Iacov
3:6), adică cea care marchează persoana printr-o
vorbire negativă și defăimătoare pentru tot restul vieții
printr-un limbaj specific iadului și care va avea în final
aceeași destinație (1 Corinteni 6:10).
5. Are un limbaj blând, pașnic, flexibil.
Un credincios de felul acesta este garantul unei
păcatele vorbirii. Este creștinul care știe să-și ceară
iertare (Luca 17:3), reacționează senin în ocări, în
potopul de blasfemii și critici. Poate fi înduplecat să ierte
vinovații, este flexibil în tensiuni, mai ales în cazuri limită,
când situația o impune. De ce? Pentru că înțelepciunea
lui este una ușor de înduplecat, nefățarnică și pașnică
(Iacov 3:17). Ei bine! Va zice cineva, că nu e corect
să fii călcat în picioare atunci când ai dreptate... este
adevărat, nu e corect, dar este dumnezeiește să calci pe
urmele Mântuitorului, care nu S-a apărat, care a răbdat
batjocura, ocara, scuipatul, umilința, supliciul. Astăzi stă
la dreapta lui Dumnezeu. Cine zice că rămâne în El,
trebuie să trăiască și El cum a trăit Isus (1 Ioan 2:6).
În concluzie, deși testele relaționării cu aproapele
sunt mai ample și mai numeroase, doar parcurgând
aceste patru teste ne putem da seama de nivelul spiritual
și mai cu seamă cine suntem. Dacă cinstim, lingușim
pe aroganţii acestei lumi și nu-i iubim pe cei iubiți de
Dumnezeu, nu trecem primul test. Dacă cei din casă
sau cei din jur și realitatea cunoscută de noi înșine ne
declară doar buni teoreticieni, nu și buni împlinitori cu
fapta, credința noastră este zadarnică, moartă. Al treilea
test ne amintește de porunca pe care o avem de la El
(Domnul Isus): „Cine iubește pe Dumnezeu, iubește și
pe fratele (aproapele) său” (1 Ioan 4:21). Al patrulea test
ne demască caracterul limbajului în relațiile cu semenii.
Putem crea în jurul nostru un colț de rai sau unul de
iad prin limbaj. Viața și moartea sunt în puterea limbii.
O autoevaluare corectă este cea mai bună notă. Dacă
nu trecem testul relaționării cu aproapele și rămânem
mereu cu restanțe, s-ar putea să pierdem examenul
final, biletul de intrare în Împărăția lui Dumnezeu.
Simion Buzduga

S c ri soar ea a X LIX- a
Cât despre moralitatea lumii, Agur nu-şi face
iluzii. Patru sunt relele care au marcat istoria omului
pe pământ (Proverbe 30:11-14):
. relaţia necuviincioasă cu familia;
. o religie bazată pe iluzii şi nu pe Adevăr;
. mândria ca dominantă a vieţii personale şi
sociale;
. răutatea în relaţiile dintre oameni.
Agur subliniază această faţă întunecată a lumii,
relele ei morale cu toate dezechilibrele politico-
sociale ce decurg de aici (Proverbe 30:21-23). Încă
de la începuturile ei, lumea şi-a ascuns faţa mereu,
cu abilitate păstrând la vedere doar măşti, ca pe
scena unui imens teatru, măşti ce o fac zâmbitoare,
agreabilă şi extrem de seducătoare pentru privitorul
superficial. Prin sfatul dat, acest tată urmărea să
spulbere din mintea fiilor Iui, Itiel şi Ucal, iluziile
proprii tinereţii, tinereţe incapabilă să vadă dincolo de
realitatea care cade sub priviri.
Acum, dacă Agur încerca să prevină necumpătarea
şi insaţietatea (Proverbe 30:15-16), înseamnă că
aceste trăsături nu numai că sunt importante, dar
trebuie stârpite cât mai devreme de către cei tineri ca
să nu cadă cumva în capcana desfrânării, mai ales
că desfrânarea este fiica necumpătării. Dimpotrivă,
cumpătarea la care-i îndeamnă îi va învăţa că nu li
se cuvine totul. În felul acesta vor putea face faţă atât
belşugului cât şi lipsurilor. Căci, dacă doar împrejurări
atât de rare pot spori bunurile acestei vieţi, numai
cumpătarea îndestulează întotdeauna. Vor învăţa,
astfel, că fericirea se poate clădi şi pe mai puţin, o
fericire, singura, de altfel, care nu este împroşcată
niciodată cu otrava invidiei. Şi la urma urmei, ce fericire
este aceea pe care o vânează şi ziua şi noaptea pizma
tuturor celor ce o cunosc?
În ce priveşte secţiunea cuprinsă între versetele
24-28, din capitolul 30 al cărţii Proverbele, ea cuprinde
un îndemn pentru Itiel şi Ucal să nu caute înţelepciunea
în lucrurile mari, care se impun prin dimensiunea şi
strălucirea lor, atrăgând atenţia tuturor, fără deosebire,
ci în cele mai mici. Este adevărat că înţelepciunea
este măreaţă prin ea însăşi, dar, încorporându-se în
lucrurile mici, măreţia ei sporeşte. De aceea e tot mai
puţin căutată în detaliile cele mai mici ale creaţiei. Cine
ştie dacă nu cumva oamenii au început să caute cu
mai multă stăruinţă să privească la cer, atunci când
au socotit că nu mai au ce vedea pe pământ. Sunt
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuarea din pagina 11)
menţionate în text furnicile, şoarecii, lăcustele şi
păianjenii: fiinţe în care Dumnezeu şi-a ascuns, dar în
acelaşi timp şi-a descoperit Maiestatea. Aplecaţi‑vă
asupra acestor fiinţe mărunte, neluate în seamă, care
nu cuvântă, pentru a vă înţelepţi, sugerează Agur fiilor
lui. O pagină citită zilnic din Marea Carte a Creaţiei
vă poate face mult mai înţelepţi decât zeci de tomuri
scrise de oameni. De fapt, tot ceea ce Dumnezeu a
socotit că ne poate face mai înţelepţi şi mai fericiţi, a
deschis şi aşezat la îndemâna tuturor.
Sfaturile lui Agur pentru fiii săi se încheie cu
enumerarea celor patru fiinţe cu ţinută frumoasă, adică
leul, calul, ţapul şi împăratul. Crede-mă, frate dragă,
că sunt nedumerit cum de Agur îl aşază pe rege în
rândul dobitoacelor, fie ele şi cu ţinută frumoasă. De
fapt, dacă mă gândesc bine, mulţi demnitari care au
împuns cu coarnele, au muşcat şi sfâşiat cu fălcile,
ale căror răgete prelungi au făcut să se cutremure
naţiuni, ar fi meritat să fie păstraţi nu în analele
istoriei, ci mai degrabă în manualele de zoologie.
Şi cine ştie dacă nu este cumva o sugestie pentru
posteritate! Totuşi, de ce Agur îl aşază pe împărat
în rândul necuvântătoarelor? De ce nu 1-a aşezat
în rândul fiinţelor celeste? Oare pentru că împăratul
risipeşte spaime în jurul lui întocmai ca leul care
este socotit regele animalelor? Pentru că inspiră
admiraţie prin ţinuta şi maiestatea sa precum calul
închingat şi gata echipat pentru război? E posibil. Dar
asemănarea cu ţapul îmi pare şi mai misterioasă. O
face oare pentru că merge ţanţoş şi neînfricat în faţa
turmei, fiind în stare să împungă pe oricine i-ar sta
împotrivă (Ieremia 50:8)? Poate că în mentalitatea
semitică ţapul era un animal simbol. Dumnezeu
însuşi îl aseamănă pe tânărul rege macedonean,
Alexandru, cu un ţap neînfricat (Daniel 8:5).
Dragă frate, crede-mă că, punând sfârşit
scrisului meu, concluzionez că-l admir pe acest
Agur, chiar dacă am puţine date despre el, îl admir
pentru ceea ce este, pentru îndemnurile lui bune de
a ne fixa credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, de a
căuta fericirea într-o viaţă simplă şi liniştită, de a ne
îmbogăţi cu înţelepciune şi smerenie, nicidecum
din lume, care e arena tuturor nebuniilor, ci din
misterele şi măreţia creaţiei lui Dumnezeu.
În final, ce poate fi mai nebunesc decât mândria
care nu este decât o sfidare a acestei măreţii şi
ordini pe care le oferă opera mâinilor Divine şi
alăturându-şi patima mâniei aduce cu sine cele mai
grave tulburări şi dezechilibre, fie în creaţie, fie în
viaţa de fiecare zi. Fereşte-te până în ultima zi de
mândrie, căci e stăpânul cel mai periculos, tocmai
fiindcă e şi singurul cu care omul cooperează cu
cea mai mare plăcere spre propria-i nenorocire.
Rămâi sănătos!
15
Zaharia Bica
 Carte în serial
„Mai Sunt multe alte lucruri pe care le-a
fãcut Isus...”(Ioan 21:25a)
Ridicaţ i - vă!
Î nce pe ju dec a ta!
În libertate
Pentru că am muncit, am fost plătit. Câtă
corectitudine! Mi-au dat 180 de ruble salariu pe 10
ani de muncă! Cu banii aceştia puteam să cumpăr
un costum bun şi un bilet până la mama acasă. Mi-au
dat şi o adeverinţă de eliberare, dar nu mi-au calculat
vechimea în muncă. Societatea nu avea nicio obligaţie
faţă de puşcăriaşi. Ai încălcat legea - descurcă-te! Dar
cum să te descurci, când nimeni nu primea la muncă
pe un fost puşcăriaş? Cât am lipsit eu din Biriuliovo,
localitatea a ajuns un cartier al Moscovei. Mama a primit
o locuinţă nouă şi eu nu mai aveam acte de domiciliu.
Practic nu aveam domiciliu nicăieri. Fără acte, unde
poţi munci? La mama nu mi-au permis să mă stabilesc.
Am mai lucrat pe la fraţi şi aşa au trecut trei luni. Mi-au
interzis să stau la Moscova.
Suntem una
În vremea aceea nu mai eram singur. O aveam
alături pe scumpa mea Valentina. Ea mă înţelegea în
toate şi mă ajuta cum putea, deşi mai mult pe partea
spirituală. Pentru mine, aceasta a contat mult. Şi ea
a fost botezată cu Duhul Sfânt şi a stat în închisoare
trei ani. Nunta noastră a avut loc pe 2 ianuarie 1971.
Valentina Başmacova a luat numele Fedotov. Vremurile
erau grele pentru credincioşi. Ei au fost consideraţi
rămăşiţele trecutului întunecat, care trebuiau lichidate.
Sovieticii nu înţelegeau că Dumnezeu Îşi va face
slujitori şi va face ucenici ai Săi chiar şi dintre ei. Că mai
degrabă vor dispărea ei decât Biserica lui Dumnezeu,
care în acele vremuri se afla în ilegalitate. Cununiile
erau interzise şi fraţii se temeau să nu fie închişi. Dacă
într-o casă se adunau mai mulţi de trei, imediat venea
miliţia şi-i ducea la arest. Dar, slavă Domnului, că nu
toţi fraţii erau aşa de fricoşi. Fratele Nicolae Romaniuc
mi-a oferit casa lui, pentru a se oficia căsătoria. De
frica autorităţilor, deseori nunţile aveau loc noaptea.
Strângerea laolaltă a credincioşilor a fost permisă
numai pentru înmormântări.
Valentina Bașmacova
Vreau să vă povestesc puţin despre Valentina
mea. Între anii 1955-1957, ea a locuit în Moscova, la o
mătuşă de-a mea, baptistă, cu care umbla la adunare.
Acolo ne-am şi cunoscut. Nu ştiu de ce, dintre toate
fetele, pe ea am văzut-o mai deosebită şi aşa a rămas
pentru mine, toată viaţa. Când cei botezaţi cu Duhul
Sfânt am fost daţi afară din biserica baptistă şi ne
adunam prin păduri pentru rugăciune, a venit şi ea. În
16
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
partea a IX-a
timpul unei predici, Duhul Sfânt S-a coborât peste ea
şi ea a început să vorbească în alte limbi. Toţi ne-am
bucurat. Bucuria aceasta nu o poate înţelege decât cel
ce a avut o astfel de experienţă. Nu poţi şti cum este
gustul dulce, până nu mănânci ceva dulce. Baptiştii
nu înţelegeau botezul cu Duhul Sfânt, pentru că nu au
avut parte de el.
După ce persecuţiile credincioşilor s-au înteţit, ea
a părăsit Moscova. S-a stabilit în Saransc şi a început să
vorbească cu oamenii, explicându-le adevărul biblic şi
necesitatea botezului cu Duhul Sfânt. Când s-au adunat
mai mulţi doritori, ea mi-a scris să venim s-o ajutăm în
activitatea aceasta. Am mers, am vestit Evanghelia;
Cuvântul a fost primit cu bucurie şi multe suflete au fost
salvate. Când am fost în Saransc am avut un vis, pe
care l-am povestit fraţilor la rugăciune. Am văzut un râu
cu gheaţă deasupra. Dintr-odată, gheaţa a început să
crape, iar apa a început să curgă. Am stabilit un post,
eu, prietenul meu cu care am venit, Valentina şi mama
ei. Noaptea următoare am avut acelaşi vis, dar gheaţa
deja a fot dusă de apă şi râul curgea lin. Am continuat
să postim şi Dumnezeu a lucrat în chip minunat, a
botezat cu Duhul Sfânt o mulţime de oameni.
Într-o seară, a venit la mine un om necunoscut. Era
un credincios, dar a fost atât de slab, că, după ce s-a
culcat, am început să-mi fac griji că va muri în timpul
nopţii. Mă gândeam: Cum o să justific prezenţa lui la
mine, în faţa autorităţilor, dacă moare? Din fericire,
dimineaţa a fost cum nu se poate mai viu şi, când ne‑am
adunat în pădure pentru rugăciune, el a început să
vorbească din Cuvânt. S-a coborât peste el o aşa mare
putere, că mă minunam cât de mare e Dumnezeu şi mi-
am adus aminte de cuvintele: „în slăbiciune, Dumnezeu
îşi arată puterea“. A început să vorbească aşa ca un
bătrânel neputincios, dar când S-a coborât Duhul Sfânt,
tot locul s-a umplut de puterea Lui. Biserica din Saransc
se înmulţea în ciuda persecuţiilor ateiste.
Astfel, printr-o fată tânără, Dumnezeu a lucrat,
proslăvindu-Şi Numele. Dar n-a trecut mult timp şi
autorităţile au început să ia măsuri. Au chemat-o pe
Valentina la biroul de Miliţie şi au început s-o lămurească.
Vezi Doamne, o fată aşa tânără şi crede în Dumnezeu,
care de fapt nici nu există. Când au văzut că aşa nu
merge, au ameninţat-o cu închisoarea. Până la urmă,
au dus-o la secretarul de partid. Acesta a rămas uimit
când a văzut-o. El se aştepta să vadă o femeie în etate
şi, când colo, a venit o tinerică slabă şi neajutorată.
– Ce, tu eşti persoana aceea periculoasă care se
plimbă cu Biblia sub braţ şi face ravagii printre săteni?
Am mai văzut eu din aceştia, spunea el.

– Eu nu o să mă dezvinovăţesc, dar şi dumneavoastră,
dacă nu vă pocăiţi, sufletul dumneavoastră o să ajungă în
iad, în chinurile veşnice, a răspuns ea.
Văzând că fata nu se teme, kaghebistul a dat
ordin să fie dată afară de la locul de muncă. Dar
înainte trebuia arestată şi ca s-o aresteze trebuia să
aibă motive. Deci trebuia să se apuce de treabă. Şi
ateii s-au apucat. Mai întâi a fost publicat un articol în
ziarul local, în care se zicea că Valentina s-a întâlnit cu
un om alcoolic. Ea i-ar fi spus:
– Câtă vodcă ai băut? Tu nu poţi fi iertat de păcatul
tău numai dacă o jertfeşti pe fiica ta Domnului.
Omul avea două fete. Omul ar fi răspuns:
– Bine, am s-o dau pe cea mică, pe Tania, că e
mai smerită şi jertfa va fi primită.
Mai scria acolo că Valentina, împreună cu omul
acela şi cu Tania s-au dus în pădure pentru a săvârşi
omorul. Valentina ar fi avut în mână un cuţit şi o sfoară.
Nu se ştie de unde au apărut nişte miliţieni şi au salvat-o
pe Tania. Asemenea minciuni se serveau populaţiei.
Mulţi îşi dădeau seama că-s minciuni. Te miri unde-i
conştiinţa celor ce scriu asemenea bazaconii. Pe baza
acestui articol s-a ţinut procesul de judecată împotriva
Valentinei. I-au dat trei ani de detenţie. După ce a stat
un an şi jumătate, au chemat-o şi au zis că o eliberează,
cu condiţia să înceteze cu învăţătura creştină. Ei au
întrebat-o:
– Dacă te eliberăm, cum o să trăieşti?
– După legea libertăţii, a răspuns ea.
– Adică?
– După legea Bibliei.
Atunci au trimis-o din nou la închisoare, să stea
încă un an şi jumătate. Şi-a ispăşit întreaga pedeapsă
de trei ani. Trei ani de viaţă furaţi de kaghebişti
Și iar pe drumuri
După nuntă, am plecat din Moscova. Am vrut
să ne stabilim în oraşul Aleksandrov. Acolo am stat
cu chirie la o soră baptistă. Nici aici nu ne-au lăsat în
pace. După trei luni, a venit miliţia şi ne-a spus că în trei
zile să fim plecaţi de acolo. Am plecat.
Mama Valentinei şi-a vândut locuinţa din Moscova
şi am cumpărat o casă în oraşul Maloiaroslaveţ. Actele
au fost făcute pe numele soacrei. Domnul a hotărât ca
eu să rămân mai multă vreme în acel oraş. Dar nici aici
n-am fost scutit de probleme. Când ne-am dus la miliţie
ca să ne treacă domiciliul în buletine, surpriză!Pentru
mama soacră şi pentru Valentina s-a aprobat, iar pe
mine m-au lăsat pe dinafară. Când şeful a luat buletinul
meu în mână, l-a tot sucit, l-a învârtit şi a refuzat să-mi
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
pună ştampila. Am insistat, m-am rugat de el, m-am
înjosit. I-am spus că e obligat să-mi pună ştampila, că
nu se cade să desparţi familia. M-a făcut să mă simt
inutil, un cetăţean de mâna a doua, că sunt un nimeni.
Nervii îmi erau întinşi la maximum, dar Dumnezeu
m-a întărit şi m-a ajutat. Până la urmă mi-a spus că
poate să-mi pună ştampila eventual în rubrica „Stabilit
temporar”. Am fost de acord. Când am ieşit afară, unde
mă aştepta soţia, i-am zis:
– Mi-a dat „temporar”.
Ea a luat buletinul, s-a uitat şi a zis:
– Ţi-a dat „definitiv”!
– Temporar, zic eu.
– Definitiv!
M-am uitat şi eu în buletin, ştampila era pusă pe
definitiv. Vă daţi seama ce bucurie! Ne-am dus repede
acasă, ca nu cumva să-şi dea seama că au greşit şi
să‑mi ceară buletinul înapoi. Acasă am binecuvântat pe
Domnul, pentru că acel „definitiv” a fost de la El. Şi chiar
a fost definitiv. Fără acea ştampilă, nu puteai munci
nicăieri în oraş, dar acum nu mai era nicio problemă.
Chiar de a doua zi am găsit de lucru. La rugăciune, ne
duceam la Moscova. Era destul de departe. Într-o zi
ne-am zis: „De ce să nu avem şi aici în oraşul nostru
o biserică? Atunci n-ar mai trebui să călătorim atâta.”
În Biblie, Isus Cristos ne-a dat învăţături cu privire
la înfiinţarea unei biserici. Biserica trebuie să fie vie,
sfântă, să slujească pentru mântuirea sufletelor şi
Satan n-o poate birui. Am hotărât să postesc şi să mă
rog pentru înfiinţarea unei biserici în localitate. Nevasta
mea şi soacra mi s-au alăturat şi am fost în post negru,
fără să mâncăm şi fără să bem, cinci zile şi cinci nopţi.
A fost greu. Gurile ni s-au uscat, saliva s-a îngroşat,
au început durerile în stomac, dar am suportat toate
acestea şi Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste noi.
A doua zi ne-am dus la baptişti la rugăciune. M-au pus
la cuvânt. Eu am vorbit foarte simplu. Am arătat ce
este scris în Scriptură despre Duhul Sfânt. Când am
vorbit, El Şi-a făcut lucrarea, şi mulţi din cei prezenţi
au început să strige de bucurie, cercetaţi fiind de Duhul
Sfânt. După ce am ieşit afară, câţiva fraţi şi surori au
venit la mine şi m-au întrebat:
– Frate, Ivan, eşti botezat cu Duhul Sfânt?
– De unde ştiţi?, am întrebat eu.
– Noi am simţit puterea Lui.
– Da, am răspuns eu.
– Noi am auzit că Domnul botează cu Duhul Sfânt
şi de mult ne rugăm ca El să ne trimită pe cineva să ne
înveţe corect aceste lucruri şi, uite, Domnul te-a trimis
pe tine.
Duminica următoare, ei toţi au venit la mine şi astfel
a luat naştere biserica penticostală din Maloiaroslaveţ.
Duhul Sfânt lucra cu aşa mare putere, că într-o singură
zi au fost botezate 17 persoane. În 1972, în viaţa mea au
intervenit schimbări majore, de data aceasta favorabile
mie şi mai puţin favorabile prietenilor mei kaghebişti.
La Moscova au sosit episcopii M. Ivanov, P. Egorencov
şi N. Kaminschi, trimişi de Duhul Sfânt să facă o lucrare
hotărâtă de Dumnezeu. Pe mine şi pe prietenul meu
Korciaghin ne-au chemat la Moscova şi şi-au pus
mâinile peste noi şi, rugându-se, ne-au încredinţat
slujba de prezbiteri. Aşa lucrează Dumnezeu! Dacă eşti
credincios în lucruri mici, îţi încredinţează şi lucrările
mari. Aşa este scris în pilda despre talanţi. Peste trei
17
(continuare în pagina următoare)
 Experienţe
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,... şi urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13:7)
luni, Domnul mi-a încredinţat şi slujba de episcop al
Moscovei şi am fost numit primul episcop al Rusiei.
Toate acestea erau ascunse de ochii kaghebiştilor, altfel
ei n-ar fi permis aceste lucruri. Dar când Dumnezeu
vrea să ascundă ceva, chiar uitându-te ţintă, nu vezi.
Satan ştie că, dacă loveşte păstorul, oile se risipesc, de
aceea slujitorii lui întotdeauna se silesc să facă acest
lucru. Oile au o calitate unică, de a cunoaşte vocea
păstorului lor, şi păstorul ştie acest lucru. Dacă la apă
ajung mai multe turme de oi în acelaşi timp şi, alergând
spre apă, se amestecă între ele, peste o oră după ce au
băut toate oile, când primul păstor îşi cheamă oile, din
toată mulţimea de oi, pornesc numai oile acelui păstor.
Al doilea păstor îşi cheamă oile şi ele pornesc după el.
Oile niciodată nu-şi încurcă păstorii. Odată un păstor a
fost întrebat dacă s-a întâmplat vreodată aşa ceva, el a
răspuns că nu. Se poate întâmpla numai în cazul când
oaia este bolnavă. Atunci ea nu merge deloc, nici după
unul. Iarna, când este ger şi bat vânturi puternice,
oile fug care încotro. Dar dacă îl văd pe păstor, ele se
strâng în jurul lui şi astfel, stând grămadă, nu piere
niciuna. S-a întâmplat că, stând aşa în picioare, să
îngheţe păstorul, dar oile scapă. Niciunul dintre noi nu
o să piară, dacă ne ţinem strâns de Păstorul nostru -
Isus Cristos - care Şi-a dat viaţa pentru noi; a murit şi a
înviat, ca să ne ia şi pe noi cu El.
Responsabilitatea mea ca episcop a fost mare.
Trebuia să călătoresc mult şi la distanţe mari. Teritoriul
Rusiei este imens, iar eu lunea la ora opt trebuia să
fiu la muncă. Munca a fost istovitoare, dar, slăvit să
fie Domnul, El mă întărea. Mă odihneam foarte
puţin, pentru că voiam să recuperez timpul pierdut cât
am stat în închisoare şi n-am lucrat în via Domnului.
Râvna pentru lucrarea Domnului mă măcina. Nu pot
explica impulsul lăuntric; voiam să fac mai mult, mai
mult şi mai mult pentru Domnul meu. Dar lucrătorii erau
puţini şi nu reuşeam să cuprind toată lucrarea ce trebuia
făcută. Odată am auzit că, la institutul Stroganov,
câţiva studenţi s-au întors la Domnul. Ei imediat au
fost exmatriculaţi. Între ei era şi Vladimir Muraşchin.
Un credincios mi-a povestit despre el. L-am chemat
şi imediat a venit. Ce lucru minunat, când ai nevoie
de ajutor, chemi pe cineva şi el vine. M-am bucurat
foarte mult de sosirea lui Vladimir, parcă am primit mai
multă putere. Am lucrat împreună şi ne-am bucurat de
succes. Biserica creştea şi numeric, şi spiritual. Acest
lucru le-a supărat rău pe autorităţi, care ne urmăreau,
ne dădeau amenzi. Noi le plăteam şi continuam să
ne adunăm pentru rugăciune, schimbând tot timpul
locaţia. Pe listele lor erau trecuţi credincioşii, dar în
capul listei eram eu şi Vladimir. Autorităţile au început
să ne întocmească dosarul, iar noi am răspuns cu post
şi rugăciune. Deşi a fost greu, noi continuam lucrarea;
cum scria apostolul Pavel: „Pot totul în Cristos, care mă
întăreşte.“
În acele zile grele, Vladimir s-a hotărât să se
căsătorească. El şi-a găsit perechea şi am început
să ne pregătim de nuntă. Am aflat că şi kaghebiştii
(securitatea de stat) se pregătesc să ne facă un
spectacol de pomină, să ridice poporul împotriva
noastră. Am hotărât să nu facem altceva decât
cununia. În seara dinaintea cununiei, am auzit că, la
vecini, câinele lătra foarte tare. M-am uitat pe geam şi
18 am văzut un bărbat patrulând în faţa casei mele. Pot
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
să mă culc liniştit mi-am zis, paza-i asigurată. M-am
culcat. Câinele tot lătra şi mi-am zis: „Nici câinii nu
recunosc asemenea autorităţi.” Dimineaţa, în timp ce
mă duceam cu tramvaiul spre locuinţa lui Vladimir, am
simţit în duhul meu că sunt urmărit. Acest sentiment nu
mă înşela niciodată. M-am uitat în jur şi am văzut patru
bărbaţi, care stăteau foarte atenţi. Credincioşii noştri se
duc îmbrăcaţi elegant la nuntă, duc flori şi eram destui
în tramvai. Eu am vrut să-i verific pe acei patru bărbaţi.
Cu o staţie înainte de a mă da jos, m-am ridicat şi m-am
apropiat de uşă. Automat s-au ridicat şi bărbaţii în cauză
şi s-au oprit în spatele meu. „Nu ajung eu la nuntă“, mă
gândeam eu, „aceştia mă vor aresta.“ M-am aşezat din
nou, chiar lângă uşă. Ei stăteau în picioare, dar s-au
liniştit. Au văzut că încă nu cobor. S-a oprit tramvaiul,
eu mă uitam liniştit pe geam, iar când au fâşâit uşile
pentru a se închide, eu am sărit afară. Uşile s-au închis
în urma mea şi bărbaţii au rămas înăuntru. Să fi văzut
feţele lor! Ură şi ciudă. Dintr-odată s-a oprit tramvaiul.
Au tras semnalul. Şoferul a strigat la ei, dar n-a deschis
uşile. Eu le-am făcut semn cu mâna şi am plecat. Am
mers pe jos o staţie, dar am ajuns la nuntă. Cum să
renunţ, când ştiam că Domnul mă conduce? Când am
ajuns, am văzut că miliţia nu-i lăsa pe credincioşi să
intre în casă. Duhul Sfânt S-a coborât peste mine şi
am simţit că acolo eu sunt şeful. M-am dus la miliţieni
şi le-am ordonat:
– Daţi-le drumul să intre, ei au venit la nuntă! M-au
ascultat şi am intrat cu toţii.
Înăuntru l-am găsit pe un reprezentant al puterii. El
stătea la masă şi în faţa lui era o hârtie. El m-a întrebat:
– Aveţi autorizaţie pentru această adunare?
– Aici va avea loc o nuntă, am zis eu,
dumneavoastră aţi fost invitat?
Nu am aşteptat să-mi răspundă, am luat masa din
faţa lui, am pus-o deoparte şi am zis:
– Am fost invitaţi la această nuntă, fraţilor,
surorilor, haideţi să ne rugăm, să cerem binecuvântarea
Domnului.
Am început să ne rugăm. Omul acela a trecut uşor
printre fraţi şi a ieşit afară. El a chemat întăriri şi imediat
au venit oameni în uniforme cu maşini. S-au adunat şi
oameni din localitate, care au început să strige:
– Sectanţii! Aduc ca jertfă copii! Uite, se adună în
casa aceea!
– Cu siguranţă, striga un kaghebist îmbrăcat civil,
ca să manipuleze mulţimea.
Propagandă mincinoasă. Eu am rămas liniştit.
Am deschis larg ferestrele şi am început să vestesc
Cuvântul celor de afară. I-am chemat să vadă ce facem
noi, să ne pună întrebări. Tinerii au ieşit afară, cântând
spre slava lui Dumnezeu. Imediat au înştiinţat Moscova
despre cele întâmplate.
Aceasta a fost prima evanghelizare în aer liber,
4 august 1974. Un om respectabil, dintre cei prezenţi
afară, s-a apropiat şi a zis:
– Aţi învins! Ţineţi-o tot aşa!
Toată săptămâna ne-am bucurat în Duhul Sfânt.
(va urma)
Extras din cartea
Ridicaţi-vă! Începe judecata!
Ivan Petrovici Fedotov

Recomandări practice pentru o viaţă
de biruinţă spirituală
o recomandare: dacă folosiţi proiectoare, pe motiv
că apar cântări noi, cel puţin pentru cântările care
există în cărţi de cântări tipărite să se scrie şi
astfel să apară afişat şi numărul cântării din cărţile
acelea, pentru a se putea cânta şi acasă. Şi dacă
vor fi îndrumate corespunzător, familiile vor şti că
azi la adunare s-a cântat cântarea de la numărul
x şi o pot relua cu toată familia, fapt care le va
aduce zidire sufletească.
Dacă în domeniul cântărilor apar noi piese,
la Biblie nu este cazul şi, drept urmare, oamenii
trebuie să şi-o procure şi să o folosească. Nu
recomandăm însă sub nicio formă afişarea textului
biblic la proiector, pe următoarele motive: imaginea
unui singur verset sau două este mult mai limitată
decât cele două pagini ale unei Biblii deschise
de fiecare partipant la slujbă; se constată că în
adunările unde se afişează textul biblic oamenii
nu mai aduc Bibliile cu ei şi în aceste condiţii,
pentru că nu întotdeauna predicatorii anunţă de
unde citesc sau cel ce se ocupă de proiectare
nu este suficient de pe fază, nu se mai poate
proba ce este scris; în perspectivă, vor apare noi
traduceri, dintre care unele, aşa cum este deja în
limba engleză, au foarte multe modificări vinovate1
şi participanţii la slujbă nu mai pot confrunta cele
scrise cu Biblii conforme cu textus receptus2. Deci
nu îndepărtaţi Bibliile din mâna poporului căci
în istorie s-au depus mari jertfe, chiar de sânge
pentru ca Biblia să ajungă la fiecare om.
De ce nu vrem să recunoaştem că după
cum în plan alimentar, în noi este numai ceea ce
am ingerat, şi în sufletul nostru lucrurile stau la
fel. Mintea nostră prelucerează şi proiectează
numai ceea ce am consumat. Prezenţa
acestor activităţi sfinte şi în paralel, absenţa
hrănirii cu filme, glume şi imagini vinovate
va schimba radical gândirea şi viaţa noastră.
Apostolul Pavel scria pe această temă: „Cuvântul
lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată
înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe
alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări
duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire
în inima voastră” (Coloseni 3:16) Numai în condiţia
acesta se poate împlini recomandarea scrisă de el
imediat după aceste cuvinte: „Şi orice faceţi, cu
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuarea din pagina 3)
cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele
Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu
Tatăl.” (Coloseni 3:17)
Performanţele noastre spirituale sunt
direct proporţionale cu cunoaşterea lui Hristos
şi activităţile prin care rămânem în compania
dumnezeirii şi a sfinţilor (Psalmul 16). Un
frate relata cum o soră a fost vindecată pe loc
de o boală gravă, urmare a trei zile de stăruinţă
înaintea Domnului, în care vreo douăzeci de fraţi
au petrecut acest timp în exclusivitate în citirea
Cuvântului, în rugăciune şi cântare. Chiar şi
noaptea dacă se trezeau procedau la fel. El zicea:
„Mai găseşte acum douăzeci de oameni care să
stea trei zile şi trei nopţi în luptă spirituală pentru
o lucrare şi vei vedea că Dumnezeu lucrează cu
aceeaşi putere.”
Să revenim la acest mod simplu dar
binecuvântat de părtăşie cu Tatăl, cu Fiul Său
preaiubit şi cu toţi ceilalţi membri ai familiei sfinte
(1  Ioan 1:1-7). Abia atunci, pe unde vom umbla,
vom putea zice: „Împărăţia lui Dumnezeu s-a
apropiat de voi.” (Luca 10:9) şi aceasta se va
vedea.
Editorii
Nota
1. Vezi Walter Veith, Istoria traducerilor Bibliei.
2. Textus Receptus (textul primit, textul acceptat)
este textul care a fost folosit de majoritatea creştinilor
până în anul 1900, fiind prezent în peste 90% din
manuscrise şi în acord cu manuscrisele Bibliei scrise
în greaca comună – limba în care a foar scris Noul
Testament.
19
 CONŞTIINŢA
Conştiinţa este un glas, un ceas deşteptător împotriva pericolelor celor ce dorm.

Numai o conştiinţă curată poate să onoreze cu adevărat pe cei ce prosperă.

Când Stăpânul universului devine stăpânul minţii noastre, totul este pus în legalitate.

Dacă te strâmbi odată cu vremurile, când vremurile se îndreaptă, nu te mai poţi îndrepta.

Nu te bucura de comfortul propriilor idei, fără disconfortul cugetării şi sesizările conştiinţei.

Când plouă în suflet, niciodată nu-i senin afară, iar când este senin în suflet, niciodată nu plouă afară.
Conştiinţa nu cere bani sau glorie, ci recunoaşterea adevărului,
iar aceasta poate fiecare cu ajutorul propriei conştiinţe.

Ştim cum gândeşte un om, nu după ce spune, ci după ce face.

Un mare har este să rămâi netulburat în orice circumstanţe,
dar aceasta nu este posibil decât când nu te simţi vinovat.
Cine este bun doar pentru că se teme de pedeapsă este rău,
de asemenea, nu este bun, cel ce face un bine pentru a fi văzut de alţii.
Nu există durere mai nemărginită decât acuzaţia propriilor gânduri,
este o pedeapsă ce biciuieşte în permanenţă sufletul şi chiar trupul.

Afirmarea adevărului este necesară şi pentru cei ce îl ştiu, şi pentru cei ce nu îl ştiu.
„Un om al cărui cuget este încărcat cu sângele altuia, fuge până la groapă: nimeni să nu-l
oprească.” (Proverbe 28:17)

„Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor.” (Ioan 8:9)
„Lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi
gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele.” (Romani 2:15)
„De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului.”
(Romani 13:5)
„Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o
credinţă neprefăcută.” (1 Timotei 1:5)
„Să păstrezi credinţa şi un cuget curat pe care unii l-au pierdut şi au căzut din credinţă.”
(1 Timotei 1:19)
„Fraţilor, eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu,până în ziua
aceasta»”

„De aceea, mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.”
„Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor”
(Pavel - Fapte 23:1; 24:16; Romani 9:1)

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:
Revista „Dragoste pentru Adevăr”
Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,
www.dragostepentruadevar.ro
e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com
Mobil: 0740 437777, 0746 046080