9

METODOLOGIA EXPERTIZARII MĂRFURILOR

FALSIFICATE ŞI CONTAMINATE

9.1 Noţiunea de falsificare

Falsificarea este operaţia de obţinere a unui produs asemănător cu

altul, deja existent în comerţ, operaţie efectuată în scop de înşelăciune şi de
obţinere a unor venituri ilicite. Expertizele având drept obiect mărfuri
falsificate sau contaminate sunt în general expertize complexe, cu
participarea unor specialişti din diverse domenii, necesitând investigaţii
laborioase şi de durată.
Fraudele, substituirile şi falsificările mărfurilor se înscriu în
categoria mărfurilor frauduloase, a căror amploare a crescut pe măsura
dezvoltării societăţii omeneşti - sursele potenţiale ale acestor mărfuri
frauduloase sunt:
- economia de piaţă, bazată pe libera reglare a cererii cu ofertă;
- lărgirea şi intensificarea schimburilor comerciale pe pieţele
interne şi internaţionale;
- creşterea numărului agenţilor comerciali implicaţi într-un proces
logistic.
Potrivit legislaţiei italiene, principalele forme de manopere
frauduloase sunt falsificarea, contrafacerea, frauda sanitară şi substituirea.
Falsificarea este o operaţiune frauduloasă care constă în modificarea
raportului ponderal între componentele unui produs, fără a efectua vreo
aditivare cu alte substanţe.
Contrafacerea se constată când produsul introdus în comerţ are
compoziţia şi indicii de calitate diferiţi de cele normale sau declarate.
Metodologia expertizării mărfurilor falsificate şi contaminate

Frauda sanitară constă în nocivizarea produselor prin falsificarea,

contrafacere sau prin substituire.
Substituirea produselor presupune modificarea compoziţiei
acestora, prin înlocuirea parţială a uneia sau mai multor substanţe cu
altele, de calitate şi valoare inferioară.
Ţinând seama de amploarea şi pericolul pe care-1 prezintă
falsificarea produselor, în ţara noastră au fost luate o serie de măsuri de
prevenire şi sancţionare a eventualelor falsificări, în special în domeniul
produselor alimentare.
Astfel, Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva
unor activităţi ilicite stipulează că „folosirea ori substituirea de mărfuri sau
orice alte produse, precum şi expunerea spre vânzare sau vânzarea de
asemenea bunuri, cunoscând că sunt falsificate sau substituite constituie
activităţi comerciale ilicite şi atrag răspundere contravenţională sau penală”.
De asemenea, Ordonanţa Guvernului României nr. 39/1995 privind
producţia de produse alimentare destinate comercializării menţionează că
„falsificarea sau substituirea în domeniul calităţii constituie orice
înşelăciune sau tentativă de înşelăciune privind natura, caracteristicile
calitative, compoziţia, conţinutul în substanţe utile, înlocuirea în
componenţa produsului a unor substanţe cu altele vătămătoare sănătăţii,
precum şi falsificarea de denumiri, descrierea sau alte declaraţii false
privind originea, cantitatea sau identitatea mărfurilor sau serviciilor, care
contribuie la stabilirea valorii produsului”.
Normele de igienă privind alimentele şi protecţia sanitară a
acestora, aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 661/1995, definesc
falsificarea produselor alimentare ca fiind „adaosul oricărei substanţe
naturale sau sintetice în produse în scopul mascării unor defecte ale
produselor alimentare, precum şi în scopul modificării sau conferirii de
proprietăţi pe care produsele nu le justifică prin compoziţia lor naturală şi
prin normele de fabricaţie”.
Alţi autori definesc falsificarea ca fiind „operaţia de obţinerea şi
comercializare a acelor produse care reprezintă reproduceri (imitaţii)
aproape fidele, dar de calitate inferioară, a unor produse originale existente
 Expertiza calităţii mărfurilor

pe piaţă, operaţie efectuată în scop fraudulos pentru obţinerea unor venituri

necuvenite.1
Sensul corect al noţiunii de falsificare poate fi mai bine conturat dacă
se ţine seama de principalele direcţii posibile de falsificare care, în cazul
produselor alimentare, pot fi rezumate după cum urmează:
- îndepărtarea uneia sau mai multor componente naturale;
modificarea proporţiei normale de componente chimice
specifice;
- introducerea în produs a unor substanţe nespecifice şi nici
normale naturii acestuia;
- substituirea unor componente naturale cu componente sintetice
sau artificiale, neavizate din punct de vedere sanitar;
- comercializarea unui înlocuitor de produs drept produs natural;
produsul este complet falsificat, fiind obţinut prin asocierea unor
componente chimice asemănătoare celor din care se obţine
produsul natural;
-remanierea sau recondiţionarea unui produs degradat sau viciat,
în scopul mascării defectelor care ar fi evidenţiat proprietăţile
necorespunzătoare ale produsului respectiv.

9.2 Amploarea fenomenului de falsificare

Falsificarea produselor nu este un fenomen recent. Ea s-a practicat

din cele mai vechi timpuri, fapt demonstrat, printre altele de expoziţia
organizată de British Museum în anul 1991, sub genericul „Falsul - arta de
a induce în eroare”. În cadrul expoziţiei au fost prezentate lucrări falsificate
din timpul Babilonului şi până în epoca modernă.
Dacă în trecutul nu prea îndepărtat falsificările se manifestau în
special în cazul produselor alimentare, treptat ele s-au extins şi la produsele
industriale. Astăzi, se poate afirma că nu există produse, mai ales cu preţuri
mari, care să nu constituie obiect al falsificării.

1
V. Petrescu, E. Părăianu, Expertiza mărfurilor, Bucureşti, Editura Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir”, 2004
Metodologia expertizării mărfurilor falsificate şi contaminate

În prezent, se apreciază că la nivel mondial, daunele care apar anual

prin falsificarea produselor depăşeşte 100 miliarde dolari, afectând 5-9% din
comerţul internaţional.

9.3 Metodologia decelării mărfurilor falsificate

Metodologia utilizată în scopul prevenirii şi decelării manoperelor

frauduloase la mărfuri, eventual pentru comensurarea acestora, se bazează
pe cunoaşterea aprofundată a produsului normal, a proprietăţilor sale
esenţiale, ca şi a direcţiilor şi tehnicilor prin care produsul poate fi falsificat.
În practică, metodologia presupune luarea în consideraţie, pe de o
parte, a unor caracteristici care servesc în mod uzual pentru exprimarea
calităţii, iar pe de altă parte, investigarea unor caracteristici speciale, care
exprimă gradul în care produsele au fost falsificate. Aceste caracteristici
speciale se stabilesc în mod diferenţiat pe grupe de produse, în funcţie de
procedeele specifice de falsificare (modificarea compoziţiei chimice iniţiale,
a unor caracteristici organoleptice sau fizice prin tratare cu unele
substanţe etc.).
În continuare se prezintă posibilităţile de decelare a falsificării unora
dintre produsele alimentare comercializate pe piaţă.
Falsificarea cerealelor în scopul îmbunătăţirii aspectului sau
creşterii greutăţii hectolitrice se face prin ungerea boabelor cu uleiuri sau
umezirea acestora, prin adăugare de talc, înălbirea boabelor cu acid sulfuros
etc.
Identificarea uleiurilor folosite pentru ungerea boabelor de cereale se
face prin fierberea unei probe în apă, când uleiul se separă la suprafaţa apei,
sub formă de picături.
Identificarea talcului adăugat se face în extractul alcoolic 10%, prin
separarea şi examinarea reziduului rămas după evaporarea alcoolului.
Acidul sulfuros folosit pentru înălbirea boabelor de cereale se
identifică prin tratarea extractului apos sau o soluţie iodo-iodurată.
Decolorarea soluţiei evidenţiază falsificarea.
 Expertiza calităţii mărfurilor

Zahărul se falsifică prin adăugarea, în scopul îngreunării, a baritei,

gipsului, cretei sau făinii.
Recunoaşterea falsificării presupune urmărirea substanţelor adăugate
în soluţia obţinută prin dizolvarea zahărului, substanţele străine
depunându-se sub formă de reziduu insolubil.
Mierea de albine se poate falsifica prin adăugarea de zaharuri,
zaharoză, zahăr de amidon, melasă, dextrină, substanţe îndulcitoare
artificiale. De asemenea, poate fi prezentată sub formă de miere artificială
(zahăr invertit).
Urmărirea zahărului de amidon presupune determinarea dextrinei
provenită din amidon. În acest scop, mierea se dizolvă în apă, se tratează cu
acid tanic şi se filtrează. O parte din filtratul obţinut se tratează cu acid
clorhidric concentrat: dacă are loc formarea unei tulbureli lăptoase,
aceasta evidenţiază prezenţa falsului.
Zahărul invertit se urmăreşte prin tratarea unei probe de miere în eter
etilic pur. Se trece apoi eterul într-o capsulă de porţelan şi se lasă să se
evapore la temperatura camerei. Reziduul se umezeşte cu o soluţie de
rezorcină în acid clorhidric. Apariţia unei coloraţii roşii indică prezenţa
zahărului investit artificial.
Uleiul de măsline poate fi uşor falsificat prin adăugarea uleiurilor
vegetale nesicative (rapiţă, bumbac) sau prin adăugarea sărurilor de cupru
pentru obţinerea culorii verzui specifice acestui tip de ulei.
Recunoaşterea falsificării presupune determinarea masei volumice
(0,909-0,917), indicelui de iod (79-88) şi a indicelui de refracţie. Valorile
crescute ale acestor caracteristici indică o falsificare.

9.4 Expertize în materie de poluanţi şi contaminanţi

ai mărfurilor alimentare

În expertizele având drept obiect stabilirea calităţii mărfurilor

alimentare, în ansamblul caracteristicilor care o determină, o atenţie sporită
trebuie să se acorde stabilirii măsurii în care acestea corespund sub aspectul
cerinţelor de ordin igienico-sanitar, al inocuităţii.
Metodologia expertizării mărfurilor falsificate şi contaminate

În acest sens, investigaţiile trebuie să fie orientate pornind de

la cerinţele de bază ce se impun acestor produse, dintre care se
menţionează:
- să nu prezinte semne organoleptice de alterare (modificări
de consistenţă, culoare sau gust, miros de putrefacţie, de
fermentare sau de râncezire);
- să nu fie falsificate;
- să nu fie contaminate cu agenţi bacterieni patogeni şi să
nu prezinte un grad de contaminare cu bacterii condiţionat
patogene peste limitele admise;
- să nu prezinte miros sau pete de mucegai (cu
excepţia mucegaiurilor selecţionate admise);
- să nu conţină substanţe chimice peste limitele admise
sau neautorizate de Ministerul Sănătăţii;
- să nu prezinte urme de rozătoare;
- să nu aibă miros sau gust străin de natura produsului;
- să nu conţină corpi străini peste limitele admise.
Aceste cerinţe se referă la produsele alimentare - materii prime,
semifabricate şi finite - destinate consumului populaţiei, în scopul prevenirii
efectelor nocive asupra organismului uman şi al asigurării valorii nutritive
optime, corespunzătoare compoziţiei naturale a produsului.
Rezultă că necomestibilitatea unor produse alimentare este
condiţionată nu numai de transformările naturale pe care acestea le suferă în
timpul păstrării, ci şi de contaminarea accidentală cu agenţi care provoacă
intoxicaţii şi toxiinfecţii alimentare.

9.4.1 Tipuri principale de contaminanţi fizici, chimici şi biologici

Protecţia sănătăţii omului se referă şi la salubritatea bunurilor de

consum cu care vine în contact, în primul rând prin inocuitatea produselor
alimentare.
Legislaţia sanitară din ţara noastră şi din alte ţări cuprinde prevederi
obligatorii pentru ţinerea sub control a contaminanţilor potenţiali,
neadmiţând sau limitând la doze maxim admise prezenţa lor în produse.
 Expertiza calităţii mărfurilor

Contaminanţii fizici sunt constituiţi din particule metalice, nisip,

pietriş etc, precum şi din reziduuri radioactive ale izotopilor (Co60, Sr89,
Cs137, I131, Ba140, Ra226 ş.a.). Radiaţiile ionizante ale izotopilor radioactivi,
depăşind doza critică sau acumulându-se în organism peste doza critică,
provoacă stări morbide. Purtători ai acestor agenţi radioactivi pot fi
produsele de origine vegetală sau diferite produse de origine animală (lapte,
carne, peşte sau alte vietăţi acvatice) contaminate cu deşeuri sau emanaţii
radioactive scăpate de sub control. În diverse ţări ale lumii există
reglementări care prevăd limite de admisibilitate a elementelor radioactive,
precum şi doza maxim admisă a radiaţiilor radioactive.

Contaminanţii chimici cuprind numeroase grupe de substanţe

chimice anorganice şi organice care pot pătrunde accidental în diferitele
etape ale producţiei şi circulaţiei produselor.
Astfel sunt combinaţiile arsenului, cadmiului, cuprului, plumbului,
mercurului, zincului, staniului şi chiar ale fierului.
O poziţie distinctă între contaminanţii chimici o au pesticidele care,
în condiţiile agriculturii moderne, se folosesc pe scară largă (numai în SUA
există mai mult de 900 pesticide de sinteză în peste 60.000 preparate
comerciale).
Comisia Codex Alimentarius (FAO/OMS) a elaborat limite
maximale internaţionale recomandate pentru reziduurile de pesticide la
33 de tipuri mai importante, cantitatea maxim admisă de reziduuri fiind
exprimată în mg/kg (ppm). Potrivit aceleiaşi comisii contaminanţii şi
poluanţii bunurilor alimentare se clasifică în următoarele grupe:
a. pesticide (insecticide anorganice, uleiuri sau emulsii, insecticide
vegetale, insecticide organice de sinteză, fungicide şi
bacteriostatice ierbicide, desfoliante, alte pesticide, nematocide,
rodenticide etc.;
b. produse chimice industriale (dioxime, dienili policloruranţi, alte
produse chimice, recipiente şi materiale de ambalaj improprii);
c. metale grele şi alte elemente;
d. micotoxine;
e. alţi contaminanţi microbiologici.
Metodologia expertizării mărfurilor falsificate şi contaminate

Din această grupă lipsesc, după cum se poate observa, substanţele

toxice antinutriţionale existente în unele materii prime agroalimentare,
substanţele nocive care se pot forma în anumite condiţii, în timpul
prelucrării şi păstrării unor produse alimentare, paraziţii animali etc., care se
află atât în ţara noastră, cât şi în alte ţări, sub incidenţa legislaţiei sanitare
şi a controlului sanitar, fito-sanitar sau sanitar-veterinar.

Contaminanţi biologici de origine vegetală sunt, în principal,

următoarele:
- scleroţii sau pulbere de Claviceps purpurea;
- scleroţii care provoacă ergotismul; varietăţi toxice din
leguminoase: Vicia faba;
- ciuperci sălbatice otrăvitoare din speciile Amanita şi
altele;
- cartofii înverziţi (care acumulează solanină).
Asemenea agenţi conţin alcaloizi şi alte substanţe cu proprietăţi
toxice mai mult sau mai puţin pronunţate.

Otrăvurile de origină animală sunt constituite din icrele unor peşti

(mreana etc.), carnea unor specii de peşte şi alte vietăţi oceanice.

Toxiinfecţiile alimentare caracterizează acele stări morbide, cauzate

de toxine microbiene elaborate la nivelul alimentului sau la nivelul
organismului uman, în urma ingerării de alimente infectate.

Bioagenţii toxiinfecţiilor alimentare pot fi grupaţi în patru categorii:

■ coci patogeni enterotoxici (stafilococi şi streptococi);
■ enterobacteriacee;
■ bacterii sporogene (aerobe şi anaerobe);
■ bacterii care degradează anumite substanţe din alimente, cu
formare de substanţe toxice.
■ Bioagenţii enterotoxici din genul Staphylococus pot habita
produsele lactate relativ proaspete şi nepasteurizate sau alimente pe bază de
derivate lactate proaspete, preparate din carne proaspătă şi cu un conţinut
relativ mare de apă, precum şi unele preparate pe bază de peşte.
 Expertiza calităţii mărfurilor

Cei mai frecvenţi bioagenţi din grupele enterococilor sunt din genul
Streptococus şi Viridans (streptococi alfa) care pot polua laptele, unele
produse lactate şi diferite preparate din carne.
■ Bioagenţii din grupa enterobacteriaceelor sunt reprezentaţi prin
genurile: Salmonella, Arizona, Shigella, Escherichia şi Proteus.
Genul Salmonella cuprinde circa 400 de tipuri dintre care mai răspândite
sunt: S. Enteritidis, S. Paratyphi, S. Typhimurium. Aceşti bioagenţi au o sferă
largă de contaminare.
Bioagenţii din genul Arizona pot contamina îngheţata şi amestecurile
pe bază de lapte, ouă şi ciocolată.
Din genul Shigella bioagenţii care dau forme de toxiinfecţii
explozive sunt cuprinşi în patru subgrupe: Sh. Dysenterie, Sh. Boydi şi
Sh. Sonnei. Germenii de Shigella pot contamina numeroase produse
alimentare, atât de origină vegetală, cât şi de origină animală.
Bioagenţii din genul Escherichia se întâlnesc în produsele provenite
de la animale bolnave, precum şi în produsele contaminate în timpul
prelucrării (lapte, preparate lactate, mai rar carnea).
Genul Proteus cuprinde speciile P. Vulgaris, P. Mirabilis,
P. Morgani, P. Rettgeri, care pot contamina carnea şi produsele de abator în
timpul sacrificării şi prelucrării primare, principalele surse de infectare fiind
părul şi pieile animalelor, dejecţiile fecale etc.
■ Bioagenţii din grupa bacteriilor sporulate cuprind specii aerobe
(B. subtilis, B. cereus, B. antracis) şi specii anaerobe (Clostridium, Welchii
şi Clostridium boulinum). În timp ce unele specii au o sferă restrânsă de
contaminare (ca de ex. B. subtilis - salamuri fierte; B. antracis - carnea
crudă), alte specii au un spectru larg de contaminare.
■ În ultima grupă de bioagenţi sunt cuprinse speciile microbiene
careprovoacă clivajul proteinelor prin mecanism enzimatic, îndeosebi
prin provocarea decarboxilării histidinei în histamină, în condiţii
specifice de mediu, activatori etc. Ca alimente incriminate se menţionează
peştele. Tot în această grupă este inclusă şi microflora de putrefacţie.
Metodologia expertizării mărfurilor falsificate şi contaminate

9.4.2 Implicaţiile pesticidelor asupra calităţii mărfurilor

alimentare. Incidenţe în expertiza merceologică

S-a arătat că în expertiza merceologică determinarea stării de igienă

a produselor alimentare presupune, pe de o parte, determinarea şi
examinarea indicilor care caracterizează starea de prospeţime a acestora, iar
pe de altă parte stabilirea prezenţei sau absenţei unor constituenţi străini şi
improprii, consideraţi ca factori de poluare.
Asigurarea unei valori igienice a produselor alimentare,
corespunzătoare protejării consumatorilor de efectele fenomenului de
poluare, constituie o preocupare majoră în toate ţările.
În asemenea condiţii, urmărirea poluanţilor alimentari constituie, mai
ales în cazul expertizelor utilizate în comerţul internaţional, o problemă
foarte importantă. În expertizele de acest tip, în sarcina experţilor intră,
printre alte obiective, stabilirea prezenţei substanţelor poluante precum şi
dozarea acestora, spre a stabili în ce condiţii conţinutul de substanţe
poluante se încadrează sau nu în limitele stabilite, influenţând astfel
destinaţia produselor.

9.4.3 Metodologia determinării gradului real de poluare

a produselor alimentare în expertiza merceologică

Stabilirea gradului real de poluare constituie un obiectiv important al

controlului de calitate efectuat în comerţul internaţional cu produse
alimentare.
Cunoaşterea sa implică efectuarea unor analize fizico-chimice prin
metode sensibile şi precise, dar laborioase.
Corectitudinea determinării gradului real de poluare cu diverşi
contaminanţi, inclusiv cu pesticide, depinde de tehnica de prelevare a
probelor, de modul de pregătire al acestora pentru determinările analitice,
precum şi de modul de determinare.
Particularităţile determinării reziduurilor de pesticide constau în
necesitatea utilizării unor operaţiuni prealabile de prelucrare a probelor, cum
 Expertiza calităţii mărfurilor

sunt extracţia, purificarea şi concentrarea. Scopul în care se efectuează

aceste operaţii este cel al creşterii exactităţii determinărilor.

Extracţia. Pesticidele de natură organică sunt, în general,

liposolubile. Separarea lor din probe se realizează prin folosirea unor
solvenţi organici (eter etilic, eter de petrol, benzen etc.) sub forma unor
amestecuri bogate în lipide.
Pesticidele hidrosolubile se extrag cu ajutorul acetonoitrilului sau
altor solvenţi de natură polară.
În cazul în care se urmăreşte o determinare globală a reziduurilor de
pesticide, este necesar a se face o dublă extracţie.
Practic, extracţia constă în tratarea probei cu solventul stabilit şi în
favorizarea trecerii pesticidelor în stratul organic al acesteia prin diferite
tehnici de agitare sau cu ajutorul instalaţiei de extracţie Soxhlet. Esenţial
pentru calitatea extracţiei este împrospătarea continuă a solventului, ceea ce
permite recuperarea reziduului şi sporirea exactităţii determinărilor.

Purificarea. În general extractele conţin, pe lângă sistemul

solvent - reziduuri de pesticide şi alte substanţe susceptibile de a împiedica
efectuarea determinărilor. În această categorie intră plastificanţii cloruraţi
şi clorura de vinii, monomer care migrează în produsele alimentare din
recipienţii de policlorură de vinil utilizaţi la ambalarea unor produse.
Aceasta obligă la purificarea extractelor prin spălări repetate cu apă
distilată şi treceri cantitative prin coloane umplute cu pudră de silicat de
magneziu. Prin absorbţie, reziduurile de pesticide sunt reţinute de pudra de
silicat de magneziu în mod diferenţiat, în funcţie de structura şi compoziţia
lor chimică. Reziduurile de pesticide sunt apoi antrenate cu solvenţi
delectivi.

Concentrarea. Prin concentrare se urmăreşte reducerea volumului

extractelor purificate, prin îndepărtarea unei părţi a solventului sau
solvenţilor utilizaţi în fazele anterioare.
De regulă, concentrarea se realizează prin evaporarea solvenţilor.
Deoarece vaporii de solvent pot antrena şi molecule de pesticide, operaţia se
Metodologia expertizării mărfurilor falsificate şi contaminate

efectuează la temperaturi scăzute, sub vid, adăugând în extract ulei de

parafină.

În expertizele din domeniul comerţului internaţional, conţinutul

rezidual de pesticide se determină prin procedee colorimetrice, enzimatice şi
cromatografice.

Metodele colorimetrice au la bază realizarea unor reacţii specifice

ai căror produşi pot fi identificaţi şi determinaţi colorimetric. Aşa de
exemplu, prin mineralizarea extractului, pesticidele organoclorurate
eliberează ioni de clor, care în prezenţa tiacianatului de mercur şi a
cationului feric Fe+3, conduc la formarea tiacianatului feric - substanţă de
culoare roşie care poate fi examinată colorimetric.
Pesticicele organofosforice prin mineralizare conduc la formarea
fosfaţilor. în prezenţa sărurilor de molibden şi a reductorilor, fosfaţii astfel
obţinuţi formează combinaţii complexe de culoare albastră, care permit
examinări colorimetrice.
Ditiocarbonaţii prin hidroliză eliberează sulfura de carbon care, în
prezenţa acetatului de cupru şi etanolaminei, produce o coloraţie galbenă ce
se examinează organoleptic.
Cunoscând că intensitatea culorii specifice produşilor de reacţie este
proporţională cu concentraţia acestor produşi, compararea cu o gamă de
soluţii etalon permite stabilirea conţinutului în pesticide al probelor
analizate.

Metodele enzimatice sunt caracteristice insecticidelor organofosforice şi

se bazează pe acţiunea inhibitorie a acestor pesticide în cadrul reacţiei enzimatice.
Aşa de exemplu, hidroliză acetilcolinei sub acţiunea enzimelor poate
fi inhibată de prezenţa în mediu a insecticidelor organofosforice. Această
inhibiţie poate fi pusă în evidenţă colorimetric.
Acetilcolina poate reacţiona cu hidroxilamina în prezenţa ionului
feric, rezultând un complex specific de culoare roşie. Introducerea enzimei
în mediu produce hidroliză acetilcolinei, reacţia de culoare nemaiavând loc.
Prezenţa unui insecticid organofosforic inhibă însă enzima şi reacţia de
culoare se produce, ceea ce face posibil un examen organoleptic.
 Expertiza calităţii mărfurilor

Metodele cromatografîce se bazează pe capacitatea diferenţiată şi

selectivă de absorbţie a unui mediu poros, la traversarea acestuia de către
extractul purificat şi concentrat al reziduurilor de pesticide.
Cromografia în strat subţire se caracterizează prin faptul că faza
staţionară este constituită din silicagel, iar cea mobilă dintr-un amestec de
eter de petrol şi metanol.
Un volum cunoscut de extract este depus pe stratul poros. La
trecerea fazei mobile constituenţii eşantionului migrează diferenţiat potrivit
afinităţii lor pentru faza fixă sau mobilă. La sfârşitul migrării examenul în
raze ultraviolete evidenţiază poziţia şi cantitatea reţinerilor pe sistemul
poros, iar compararea lor cu o gamă de etaloane permite identificarea şi
evaluarea diferiţilor constituenţi ai extractului.
În cazul cromatografiei în faza gazoasă, coloana de analiză este
umplută cu un suport îmbibat cu o substanţă polară sau nepolară. Faza
staţionară este parcursă de un gaz denumit „vector”. Un volum dat din
extractul de analizat este injectat sub formă gazoasă în coloana încălzită cu
ajutorul unui termostat. Constituenţii eşantionului traversează coloana cu
viteză diferenţiată, în funcţie de afinitatea mai mare sau mai mică pentru
faza staţionară. La expirarea unui anumit timp constituenţii au traversat faza
staţionară şi ies din coloană. Un detector special înregistrează variaţia
concentraţiei constituenţilor în gazul vector.
Înregistratorul detectorului înscrie pe o diagramă această variaţie sub
forma unui pisc a cărei suprafaţă este proporţională cu cantitatea de
reziduuri care a traversat coloana.
Identificarea şi determinarea diferitelor reziduuri se realizează
comparând timpii de reţinere şi suprafeţele piscurilor înregistrate cu cele
obţinute în cazul etaloanelor.