Economie Europeana

ECONOMIE EUROPEANA
- CURS -
Stoica Diana Economie Europeana
CUPRINS
MODUL I. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE ECONOMIEI

EUROPENE
Curs 1. Conceptul de integrare------------------------------------------------------ 03
Curs 2. Formele integrarii------------------------------------------------------------ 10
MODUL II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE
Curs 1. Istoricul formarii Uniunii Europene-------------------------------------- 13
Curs 2. Statele membre al U.E., state in curs de aderare si state
candidate la U.E. . Simbolurile Uniunii Europene-------------------------------- 19
Curs 3. Tratatele Uniunii Europene------------------------------------------------ 27
Curs 4. Institutiile Uniunii Europene---------------------------------------------- 29
Curs 5. Politica comerciala a Uniunii Europene---------------------------------- 33
Curs 6. Uniunea economica si monetara------------------------------------------- 36
Curs 7. Politica economica comuna------------------------------------------------- 43
Curs 8. Politica agricola comuna---------------------------------------------------- 46
Curs 9. Extindere spre est a Uniunii Europene----------------------------------- 53
Curs 10. Instrumentele asocierii si aderarii---------------------------------------- 56
2
MODULUL I.
FUNDAMENTELE TEORETICE
ALE
ECONOMIEI EUROPENE
CURS 1.
CONCEPTUL DE INTEGRARE
1. INTEGRARE ÎN SENS GENERAL
În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor

constitutive ale unui sistem, permiţându-i acestuia să formeze un nou echilibru sau
“combinarea părţilor dintr-un întreg în procesul de atingere a stadiului de uniune,
iar uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi sau a unor membri”.
Prima mărturie a definirii, într-o sursă scrisă, a cuvântului “integrare“ datează
din anul 1620, când, în prima ediţie a “The Oxford English Dictionary“ integrarea
este definită prin “combinarea părţilor dintr-un întreg”.
În limba română, ca de altfel şi în limbile germană, engleză, franceză, sau
italiană, cuvântul integrare este preluat din limba latină, unde “integratio-
integrationis “ era utilizat în limbajul uzual cu sensul de a renova, a restabili, a
întregi, a completa.
2. INTEGRARE ECONOMICĂ
În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la microscară pentru a reflecta

legăturile stabilite în cadrul activităţi economice între diferitele compartimente ale
unei firme sau între firme diferite care participă, în cadrul unul flux tehnologic, la
obţinerea unui produs.
Ulterior, cu sensul de integrare economică, dar fără a utiliza acest concept
(înlocuit de cooperare sau unificare) a fost descris procesul de combinare a
economiilor naţionale în cadrul unei regiuni economice de dimensiuni mari,
respectiv de formare a blocurilor economice.
Definiţiile date integrării economice la macroscară au câteva elemente comune.
Primul este acela ca integrarea economica semnifica ”crearea unor spaţii economice de
mari dimensiuni, care permit, prin exploatarea economiilor la scară şi a specializării ca
urmare a creşterii dimensiunilor pieţei, obţinerea unor preţuri scăzute şi implicit a
unor profituri ridicate. Elementele definitorii ale integrării sunt, din acest punct de
vedere:
3
 diviziunea muncii - la nivel local, sectorial, de ramură, naţional, regional sau

global;
 principiul discriminării sau al non-discriminării ;
 mobilitatea factorilor de productie, a bunurilor si serviciilor;
Cel de-al doilea este acela prin care integrarea economică trebuie abordata din
perspectiva duala: ca proces si ca o stare de fapt.
Privita ca proces, integrarea reprezinta “crearea şi menţinerea unor modele de
interacţiuni economice, sociale şi politice, intense şi diverse, între unităţi anterior
autonome”. Când, procesul este unul continuu, fără impulsul deciziilor politice, ca
urmare a dinamicii pieţelor, tehnologiilor, reţelelor de comunicare şi a schimbărilor
sociale, vorbim de integrare informală şi non-instituţională. Când procesul este unul
continuu, coordonat şi structurat şi constă în schimbarea cadrului legislativ care
încurajează sau inhibă fluxurile informale, vorbim de integrare formală.
Pentru Bela Balassa, conceptul de integrare defineşte “un proces economic
care constă în aplicarea unor măsuri care să conducă la eliminarea discriminărilor
între entităţi economice aparţinând unor state naţionale diferite”. Jan Tinbergen
numeşte această latură a procesului drept “integrare negativă”, si crearea unor
instituţii permanente fără de care forţele integrative ale pieţei sunt prea slabe -
integrare pozitivă.
Privită ca o stare de fapt, stare la care se ajunge prin intermediul procesului
descris anterior, integrarea reprezintă absenţa diferitelor tipuri de discriminări între
economiile naţionale sau situaţia în care componentele naţionale ale unei economii
mai mari nu sunt separate prin frontiere economice, ci funcţionează împreună ca o
entitate.
3. INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ
Integrarea economică internaţională îmbracă, în esenţă, două forme, cea a

globalizării şi respectiv cea a regionalizării.
Integrarea globală
Mondializarea sau globalizarea - integrarea crescândă a fluxurilor de factori,

bunuri şi servicii în cadrul pieţelor specifice la dimensiuni mondiale - considerată
drept cea mai complexă formă a internaţionalizării activităţii economice reprezintă
acea formă a integrării economice non-instituţionale şi non formale, în cadrul căreia
agenţii economici îşi desfăşoară activitatea independent de restricţiile impuse de
frontierele naţionale, concurează pe pieţe globale şi se adresează unor consumatori
cu gusturi pe cale de omogenizare.
Rezultat al victoriei raţionalităţii economice asupra iraţionalităţii politice,
procesul integrării globale, început în primele decenii ale secolului nostru, a cunoscut
o evoluţie permanent ascendentă generată şi susţinută de o serie de factori de natură
economică şi extraeconomică dintre care se desprind ca importanţă: aplicarea unor
tehnici şi a utilizarea unor instrumente performante în planul mişcărilor de capital;
creşterea complementarităţii inter şi intrasectoriale în cadrul economiei mondiale, a
tendinţei ofertei agregat de a se adapta cererii agregat în condiţiile modificărilor de
factură demografică şi culturală înregistrată la scară globala, creşterea gradului de
deschidere a economiilor şi a tendinţei de dereglementare care se manifestă în cadrul
4
economiilor de piaţă (mixte) pe plan naţional; semnarea şi aplicarea acordurilor de

liberalizare a mişcării schimburilor comerciale, serviciilor şi drepturilor de
proprietate intelectuală (GATT, GATTS, TRIPS) şi ulterior a OMC, fapt care a condus
la descreşterea într-o măsură semnificativă a barierelor de natură tarifară (şi într-o
măsură mult mai mică a celor de natură non tarifară), generând prin aceasta
intensificarea schimburilor internaţionale cu bunuri şi servicii;
Liberalizării fluxurilor de mărfuri şi servicii i s-a alăturat, în plan instituţional,
odată cu crearea FMI şi a instituţiilor de la Bretton Woods, liberalizarea, într-o
măsură însemnată, a fluxurilor de capital ca urmare a aplicării unor strategii specifice
de supraveghere a fluctuaţiilor cursului de schimb şi finanţării unor proiecte de
dezvoltare şi reconstrucţie economică, a intensificării cooperării multilaterale în sfera
financiar-monetară, a multiplicării interdependenţelor în cadrul pieţei financiare
internaţionale ca urmare a aparitiei unor noi instrumente financiare de genul
contractelor la termen utilizate în mod similar pe pieţele internaţionale de capital.
Dezvoltările de natură instituţională au fost completate de intensificarea
procesului de difuziune a efectelor aplicării politicilor macroeconomice peste
graniţele naţionale, de dezvoltări tehnologice şi juridice, care aplicate în sfera
tranzacţiilor financiare şi în cea a comunicaţiilor au determinat disiparea mai rapidă
a informaţiilor între utilizatori aflaţi în spaţii geografice diferite concomitent cu
scăderea semnificativă (în unele situaţii cu până la 98 de procente faţă de începutul
anilor ‘50) a costurilor tranzacţiilor.
Dezvoltarea, pe baza facilităţilor acordate de subcontractele internaţionale sţ de
acordurile privind licenţele precum şi încheierea unor alianţe strategice
internaţionale între firme aparţinând în general domeniilor de vârf, a unei reţele
puternice de firme multinaţionale au permis formarea unui sistem de producţie
internaţional favorizat de convergenţa modelelor de consum internaţional.
Integrarea globală este pusă în evidenţă cu ajutorul unor indicatori macro-
economici care urmăresc în esenţă reflectarea diferenţelor între preţurile factorilor şi
ale produselor pe diferite pieţe, pornind de la asertiunea că o piaţă perfect integrată
ar presupune formarea şi utilizarea unui preţ unic pentru acelaşi bun sau serviciu în
oricare punct al acesteia.
Sistemul de indicatori creat în acest scop reflectă în mod direct gradul de
integrare, prin urmărirea evoluţiei schimburilor comerciale în raport cu cea a
Produsului Brut Agregat Mondial, respectiv a investiţiilor străine directe în PIB-ul
agregat la scară mondială şi indirect prin stabilirea unor indici de credibilitate sau de
risc în acordarea creditelor (indicator care reflectă accesul pe piaţă internaţională de
capital), prin analiza nivelului taxelor vamale şi a modificării acestuia (ca indicator al
disparităţilor existente între preţurile interne şi cele practicate pe piaţa mondială) şi
ponderea produselor manufacturate în totalul exporturilor (ca indicator de reflectare
a capacităţii unei ţări de a produce la standarde internaţionale şi de a absorbi
cunoştinţe tehnice).
Integrarea regională
5
Simbiotica globalizării, integrarea regională a devenit una din caracteristicile

principale ale mediului politic, economic, social şi militar mondial din perioada
postbelică.
Spre deosebire de globalizare, ale cărei cauze, evoluţie, forme de manifestare
şi efecte sunt determinate în principal de factori de natură economică non formală şi
non-instituţională (fără a subestima până la negare influenţele de natură politică sau
de securitate), regionalizarea trebuie analizată prin prisma gradului înalt de
interdependenţă dintre factorii de natură politică, economică, culturală, istorică şi de
securitate care o determină şi a efectelor multiple pe care le generează.
Datorită caracterului ei multidimensional, este practic dificil a realiza o
demarcaţie clară între regionalizarea economică şi cea politică, în condiţiile în care în
cadrul oricărei grupări regionale există o componentă economică, de regulă de bază,
în jurul căreia se dezvoltă componentele sociale, politice sau de securitate.
Privită în sens general, regionalizarea descrie creşterea integrării sociale în
cadrul unei regiuni şi procesul nedirecţionat de interacţiuni economice şi sociale
stabilit între state sau regiuni situate în acelaşi spaţiu geografic. Cu toate că
proximitatea geografica e mai puţin importanta, ea este în general utilizata pentru a
delimita regionalizarea de celelalte forme de organizare “la un alt nivel decât cel
global”.
Componenta determinanta a ordinii economice postbelice, regionalizarea
“definita dinamic drept un proces de formare a unor grupări interstatale pe baze
regionale si static prin existenţa unui numar limitat de state grupate dupa criteriul
apropierii geografice si al interdependenţelor comune” a aparut odată cu
instituţionalizarea cooperării economice, politice şi militare, şi a organizării formale
a acestora.
Ea s-a dezvoltat pe coordonatele politice, economice şi de securitate ale lumii
bipolare proprii perioadei războiului rece şi a evoluat după încetarea acestuia în
cadrul procesului global de reaşezare a economiei pe baze multipolare.
Din perspectiva economică, regionalizarea descrie existenţa unor procese
economice autonome care conduc la formarea unor interdependenţe puternice, de
natură economică, în cadrul unui spaţiu geografic si între spaţiul geografic respectiv
si restul lumii.
În funcţie de intensitatea proceselor prin care se desfăşora şi de complexitatea
interdependenţelor pe care le determină, regionalizarea economică poate îmbrăca
forma cooperării regionale informale realizată prin procese economice autonome
care conduc la creşterea gradului de interdependenţă în cadrul unei regiuni
geografice în comparaţie cu restul lumii, respectiv forma cooperării regionale
instituţionale realizată prin intermediul organizaţiilor regionale create în acest scop.
Cooperarea regională informală se realizează în principal la nivel
microeconomic, prin crearea unor fluxuri comune de factori şi bunuri pe baza
deciziilor şi a politicilor adoptate în comun de către firme, aparţinând aceleiaşi
regiuni, în funcţie de cerinţele pieţei, dar aflate sub influenţa politicilor economice
proprii statelor de origine. Dezvoltarea pe verticală şi orizontală a firmelor
multinaţionale cu implantări regionale, generatoare a creşterii volumului
schimburilor comerciale intra firma, alături de creşterea numărului fuziunilor şi a
achiziţiilor dintre firme şi de stabilirea unei reţele dense de alianţe strategice între
firme aparţinând aceleiaşi regiuni favorizează în ultima instanţă integrarea
economiilor în cadrul regiunii respective.
6
Desfăşurarea relaţiilor de cooperare economică regională informală impune

formarea unor fluxuri migratorii de persoane şi implicit transferul unor idei şi
atitudini politice şi sociale a căror rezolvare obligă, în ultima instanţă , la formarea
de alianţe trans-guvernamentale. În unele situaţii, forme ale cooperării economice
regionale îmbracă un caracter puternic etatist, înfiinţarea şi funcţionarea lor fiind
puse în slujba protejării şi a întăririi influenţei statului şi a puterii guvernelor.
Aceasta implică o reaşezare şi o extindere a autorităţii statale ca parte a unui proces
în cadrul căruia statele sunt dispuse (doritoare) să renunţe tot mai mult la libertatea
de acţiune conferită în mod legal în favoarea capacităţii şi posibilităţii de a-şi exercita
influenţă practică asupra altor state şi asupra soluţionării problemelor comune.
Cu toate acestea, în mod normal cooperarea economică regională interstatală
nu are la bază politicile unor state sau a unor grupuri de state şi nu presupune un
anumit impact politic asupra relaţiilor dintre statele din regiune. Ea dă naştere
coridoarelor industriale sau unor reţele formate din zone economice cu caracteristici
apropiate.
Cooperarea economică regională instituţională completează la nivel
macroeconomic componenta informală prin crearea unor instituţii comune care
reglementează raporturile de interese între părţile implicate. Instrumentele utilizate
în cadrul ei sunt reprezentate de măsuri menite a unei infrastructuri, a creşte
capacitatea şi eficienţa administrării în comun a resurselor, iar încheierea unor
contracte de cooperare interstatale la nivel regional are drept rezultat coordonarea
poziţiilor în cadrul instituţiilor internaţionale sau în scopul promovării valorilor
comune şi a rezolvării problemelor apărute ca urmare a creşterii interdependenţelor
la nivel regional favorizează procesul de regionalizare şi reliefează rolul crescând al
statelor în cadrul acestuia.
Cooperarea economică regională interstatală poate fi formală, implicând
crearea instituţiilor formale, gradul înalt de instituţionalizare neconstituind o
garanţie a eficienţei în funcţionare sau a importanţei politice a respectivei forme
cooperative, sau informală - bazată pe structura mai puţin solidă a întâlnirilor
regulate la nivel înalt, şi stabilirea unui set de regulamente şi a unui mecanism
comun de funcţionare.
Tendinţa, manifestată în ultimul deceniu este de trecere de la cooperarea
realizată prin intermediul organizaţiilor formale având un obiectiv bine definit şi
limitat, la cea bazată pe stabilirea unor principii, norme, regulamente şi proceduri de
luare a deciziilor, implicite sau explicite, care să acopere un spaţiu larg al relaţiilor
internaţionale.
Integrarea economică regională - este considerată o subcategorie specifică a
cooperării regionale care implică luarea unor decizii politice vizând diminuarea sau
reducerea completă a obstacolelor din calea schimburilor comerciale a bunurilor,
serviciilor şi factorilor în cadrul unui spaţiu geografic determinat.
La baza formării grupărilor regionale integrative stau o serie de elemente de
natură preponderent economică dar şi o serie de argumente de natură motivaţional
strategică desprinse din sfera evenimentelor politice.
Avem aici în vedere în primul rând descentralizarea sistemului internaţional
ca urmare a încheierii războiului rece şi a erodării sistemului de alianţe proprii
acestei etape şi recentralizarea acestuia pe baze tripolare, clădite în jurul unor
blocuri regionale dominate fiecare de către o putere hegemonică. Existenţa celor trei
macroregiuni în cadrul cărora există interdependenţe intraregionale semnificative şi
7
care cunosc fiecare un grad înalt de dezvoltare economică a condus, prin efectul de
“atracţie gravitaţională “ la o reîmpărţire a sferelor de influenţă de natură economică
şi nu numai, contribuind la întârirea integrării regionale.
În acelaşi context se înscrie şi procesul de intrare a ţărilor în curs de
dezvoltare pe poziţii noi în cadrul noii ordini economice mondiale. Eliberate de
influenţele politice, dar în acelaşi timp lipsite de suportul economic acordat în timpul
războiului rece în scopul menţinerii sferelor de influenţă sub forma schimburilor
comerciale preferenţiale, sau a ajutoarelor economice directe sau indirecte ,
economiile statelor în curs de dezvoltare au adoptat strategia strângerii rândurilor,
după modelul Uniunii Europene, în scopul întâririi reprezentativităţii şi a puterii de
piaţă.
Privit din perspectiva economică, procesul integrării economice regionale a
înregistrat o dinamică ascendentă datorită unor elemente favorizante dintre care
amintim:
- creşterea posibilităţii de a obţine efecte de creare de comerţ, a întâririi puterii
de negociere pe piaţa mondială şi a scăderii costurilor de distribuţie ca urmare
creşterii numărului de economii de profile similare sau concurenţiale între care au
existat legături anterioare puternice, în cadrul unei grupări regionale integrative;
- incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în speţa a Organizaţiei Mondiale a
Comerţului de a soluţiona cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor
comerciale la nivel multilateral a ridicat problema reanalizării rolului grupărilor
integrative regionale de nucleu în jurul căruia s-ar putea construi un sistem de
comerţ liber global. Motivaţia este dată de creşterea eficienţei negocierilor
internaţionale legate de problematica menţionată în condiţiile scăderii numărului de
participanţi ca urmare a transferului de competenţe dinspre centrele de decizie
naţionale spre forurile regionale comune.
Formele integrării economice regionale difera în funcţie de scopul urmărit:
economic - în cazul acordurilor preferenţiale, a zonelor de comerţ liber, a uniunilor
vamale şi a pieţei comune ; economic şi politic în cazul uniunii economice şi
monetare sau a uniunii politice; în funcţie de intensitatea procesului integrativ -
dată de măsura armonizării politicilor -; în funcţie de gradul de instituţionalizare -
dat de numărul şi puterea instituţiilor comune - în funcţie de gradul de centralizare
a autorităţii - în funcţie de efectele pe care le propaga, etc.
În funcţie de efectele pe care le propagă, în interior şi exterior, integrarea
economică regională poate îmbrăca forme maligne sau benigne. Formele maligne
presupun încheierea unor acorduri economice bilaterale între ţări de puteri
economice şi politice sau militare diferite în scopul stabilirii unor structuri comerciale
şi financiare prin care ţările puternice îşi pot asigura dominaţia în interior şi în
relaţiile comune cu terţii.
Formele beningne presupun încheierea unor acorduri regionale în cadrul
cărora aplicarea preferinţelor non discriminatorii în cadrul grupului să nu genereze
creşterea barierelor economice faţă de restul lumii, iar scopul formării lor este acela
de creştere a bunăstării în cadrul grupului şi nu de descreştere a acesteia în afara lui.
Dezvoltarea acestor forme a fost posibilă datorită prerogativelor articolului XXIV al
GATT care permiteau existenţa unor excepţii de la principiul non discriminării
propriu clauzei naţiunii celei mai favorizate în forma ei necondiţionată şi
recunoaşterea dezirabilităţii creşterii libertăţii comerţului şi a integrării între statele
membre GATT prin semnatare a unor acorduri de creare a unor zone de liber schimb
8
sau a uniunilor vamale, cu condiţia ca ele să se formeze treptat, să acopere o mare

parte a mărfurilor tranzacţionate între părţi ţi să nu ridice bariere în calea
schimburilor comerciale cu terţii.
Aplicarea prevederilor art. XXIV GATT a condus în timp la crearea şi
dezvoltarea blocurilor comerciale regionale, considerate alternative de ordinul al
doilea (second best) la liberalizarea multilaterală a comerţului mondial.
9
CURS 2.
FORMELE INTEGRĂRII
Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este una complexă,

reflectând multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state
care îşi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun, tot aşa şi formele pe
care le îmbracă aceasta sunt determinate în funcţie de complexitatea acestor relaţii.
În literatura de specialitate bogată în delimitări ale conceptului de integrare,
autori de prestigiu în domeniu au distins, în funcţie de o serie de criterii economice,
politice, geografice, structurale, etc. următoarele forme /grade/ ale integrării
economice corespunzătoare unei tendinţe mai intense sau mai restrânse de egalizare
a coordonatelor economice, sociale şi politice.
1. COLABORAREA ECONOMICĂ - cuprinde totalitatea raporturilor economice

dintre state, stabilite în plan bi şi multilateral, regional şi global, pe toate direcţiile
principale ale relaţiilor economice internaţionale.
2. COOPERAREA ECONOMICĂ considerată, în sens general, drept o formă

primară, preliminară de armonizare a intereselor şi de ajutor între doi sau mai mulţi
participanţi la o acţiune economică.
Între cooperare şi integrare există atât deosebiri de fond cât şi de formă,
diferenţieri de natură cantitativă şi calitativă. În timp ce cooperarea include acţiuni
care au drept scop diminuarea discriminărilor pornind de la complementaritatea şi
convergenţa intereselor, integrarea economică conţine măsuri care au drept rezultat
eliminarea unor forme de discriminare în relaţiile dintre entităţile integrate şi crearea
şi aplicarea unui set de discriminări în relaţiile cu terţii. Din acest punct de vedere,
acordurile de cooperare economică internaţionale pot fi considerate forme ale
cooperării internaţionale, în timp ce eliminarea barierelor tarifare sau non-tarifare în
schimburile comerciale reprezintă un act de integrare economică.
3. CLUBUL DE COMERŢ PREFERENŢIAL format din două sau mai multe ţări care
îşi reduc taxele la importul reciproc al tuturor bunurilor, deci practic atunci când
realizează un schimb de preferinţe tarifare între ele. Ţările membre îţi păstrează
tarifele vamale iniţiale faţă de ţările terţe. Exemplul clasic de club de comerţ
preferenţial îl constituie Sistemul de Preferinţe al Commonwealthului, creat în anul
1932, între Marea Britanie şi 48 de ţări asociate din Commonwealth.
4. ZONA DE COMERŢ LIBER reprezintă acea formă a integrării prin care două
sau mai multe ţări convin să înlăture barierele tarifare şi netarifare dintre ele, pe baza
unui acord preferenţial de comerţ, dar fiecare ţară îşi menţine propriile bariere
comerciale în comerţul cu ţările nemembre. Unii autori consideră zonele de comerţ
10
liber ca fiind o etapă de bază, în mod obligatoriu premergătoare creării uniunilor

vamale.
În spaţiul european s-au format, de-a lungul timpului, o serie de forme
integrative simple de tipul zonei de comerţ liber dintre care cea mai cunoscută este
Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS). Aceasta a luat naştere pe baza
Convenţiei de la Stockholm din 21 iulie 1959 încheiată între Austria, Danemarca,
Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat în timp
şi alte state europene care nu făceau parte din celelalte structuri integrative aflate în
Europa în perioada respectivă. În prezent AELS-ul este format din Islanda,
Lichtenstein, Norvegia şi Elveţia. Cu excepţia Elveţiei, toate celelalte state membre
ale AELS sunt şi componente ale Spaţiului Unic European.
Alte forme reprezentative de zone de liber schimb sunt NAFTA (North
Atlantic Free Trade Area) formată din Statele Unite, Canada şi Mexic în spaţiul nord
american, CEFTA (Central European Free Trade Area) în spaţiul est european,
MERCOSUR (format din Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay) în spaţiul
Americii Centrale şi ASEAN (Association of South East Asian Nations) în spaţiul
asiatic.
5. UNIUNEA VAMALĂ este forma de integrare prin care ţările membre înlătură
toate barierele în comerţul desfăsurat între ele şi adoptă un tarif vamal extern comun
faţă de terţi. Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834, prin
ridicarea barierelor vamale, iniţial între 18 state prusace a căror numar a fost extins
ulterior la 25. În timp, uniunea vamală s-a transformat într-o comunitate economică
confederativă care, alături de transformările de natură politică a condus la formarea,
în 1871 a statului german.
Formarea unei uniuni vamale va modifica preţurile relative ale bunurilor de
pe pieţele interne ale statelor membre, cu repercursiuni asupra fluxurilor de comerţ,
producţiei şi consumului.
6. PIAŢA COMUNĂ, care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia,

liberalizarea mişcării bunurilor şi a serviciilor este acompaniată de liberalizarea
mişcării fluxurilor de factori între ţările membre. O serie de dezvoltări de natură
instituţională completează măsurile de integrare pozitivă, conducând la crearea unui
spaţiu economic în interiorul căruia are loc o tendinţă de relativă apropiere a
nivelului preţurilor bunurilor şi a factorilor. O piaţă comună se poate forma numai
între economii de acelaşi tip. Un prim exemplu de piaţa comună îl constituie etapa a
treia în cadrul dezvoltării Comunităţilor Economice Europene (între 1969-1986) când
liberalizarea fluxurilor de bunuri finite a fost acompaniată de liberalizarea mişcării
factorilor de producţie. Evoluţia favorabilă a formei integrative numită Piaţa
Comună a condus în timp la formarea pieţei interne unice.
Un al doilea exemplu de piaţă comună, de data această între economii de
comandă, este dat de CAER realizată (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc).
7. PIAŢA UNICĂ, presupune, în afara realizării unei pieţe comune pentru

libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, aplicarea unor măsuri comune privind
liberalizarea achiziţiilor guvernamentale, armonizarea şi recunoaşterea mutuală a
11
standardelor tehnice din producţia şi distribuţia bunurilor, eliminarea controlului

asupra mişcării capitalurilor, etc.
8. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ, care se formează, pornind de la piaţa

unică, în cadrul căreia are loc creşterea gradului de armonizare a politicilor
economice naţionale, în special a celor vizând sfera monetar financiară, până la
adoptarea unei monede unice şi a unor instituţii comune de gestionare a chestiunilor
monetar financiare la nivel comunitar.
9. INTEGRAREA ECONOMICĂ COMPLETĂ (sau totală) reprezintă stadiul ultim al

integrării în cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin
stabilirea unei unităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele
membre.
12
MODULUL II.
ECONOMIA UNIUNII EUROPENE
CURS 1.
ISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENE
Desi conceptul de integrare economică a intrat în limbajul specific abia la

începutul secolului al XX-lea, procesul propriu-zis a început din cele mai vechi
timpuri şi s-a manifestat cu intensitate diferită (în timp şi spaţiu) pe teritoriul
european, ţinând în permanenţă spre ceea ce Braudel numea “o economie univers”,
adică “o economie autonomă, capabilă în esenţă să se satisfacă pe sine însăşi şi căreia
legăturile şi schimburile interne îi conferă o unitate organică”
Apariţia şi dezvoltarea integrării europene a fost generată şi stimulată de doi
factori importanţi: progresul tehnologic şi idealismul politic.
Ideea europeană
Idealismul politic a fost generat de condiţiile specifice existente într-o Europă

a extremelor: fie unită prin forţă în cadrul unor imperii (cel roman, cel carolingian)
fie fărâmiţată de luptele pentru puterea politică şi economică sau pentru impunerea
unor concepţii religioase.
Secolul al XVI-lea a însemnat pentru Europa, în plan politic, începutul
procesului de formare a statelor naţionale, iar în plan religios apariţia reformei
protestante care a împărţit creştinătatea în mai multe părti, destrămând-o. Ca atare,
proiectele vizând unificarea sub conducerea Papei sau cele care urmăreau să menţină
dominaţia religiei catolice şi-au pierdut din însemnătate.
În această perioadă au apărut, sub influenţa dreptului canonic, un număr de
lucrări politice şi filosofice consacrate relaţiilor dintre statele europene. Astfel,
Francesco Vittoria publică în 1557 “Relectiones theologicae”, în care abordează
eventualitatea unui război şi atitudinea statelor creştine faţă de acesta, iar Domenico
Soto publică în 1560 “De jure belli ac pacis”, în care condamnă războiul.
Un moment marcant al evoluţiei ideii europene îl constituie sfârşitul secolului al
XVII, când au fost lansate o serie de proiecte care considerau că unificarea europeană
trebuia înfăptuită prin intermediul unor instituţii comune care să apere drepturile şi să
fixeze îndatoririle statelor participante. Menţionăm în acest sens publicarea, în 1693 , a
lucrării lui William Penn numită “Essay towards the present and the future peace of
Europe by the esteblishment of an European Dyet, Parliament of Estates”, în care
autorul propunea organizarea unui Parlament European în care reprezentarea urma să
se facă în raport cu importanţa economică şi demografică a statelor componente.
13
De remarcat că dacă la început, proiectele acceptau printre măsurile de

menţinere a păcii şi soluţii militare, în timp ele au început să ofere soluţii de
rezolvare pe cale paşnică a diferendelor dintre state. În acest sens se menţionează
lucrarea filosofului german Immanuel Kant “Zum ewigen Frieden” în care acesta se
pronunţă pentru desfiinţarea armatelor şi formarea unei federaţii de state cu formă
de guvernământ republicană pentru fiecare stat membru.
Secolul al XIX-lea, secolul marilor frământări naţionale a acordat o mai mică
importanţă proiectelor unioniste şi de menţinere a păcii. Proprie perioadei respective
este întârirea rolului naţiunii, devenită valoarea supremă şi creşterea naţionalismului
generator de integrare în interior şi de disociere sau dezintegrare în relaţiile externe.
În perioada interbelică, Aristide Briand propune formarea Statelor Unite ale
Europei - sintagmă utilizată pentru prima oară în 1848 de către Victor Hugo şi
Henry Feugueray - sub forma unei uniuni federale cuprinzând 27 de state membre
ale Socieţătii Naţiunilor care urmau să-şi menţină suveranitatea.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, ideea integrării europene s-
a dezvoltat pe noi coordonate. Se considera, pe bună dreptate, că naţionalismul a stat
la baza dezastrului provocat de fascism în Europa, şi ca atare, pentru ca pacea să
poată fi menţinută şi apărată era nevoie de o Europă unită înainte de toate economic.
Această idee se regăseşte în Manifestul Ventotene publicat în 1941 de către o serie de
personalităţi grupate în jurul lui Altiero Spinelli (1907-1986) şi apoi în Declaraţia de
la Geneva, din 1944.
O serie de alte iniţiative vizând integrarea europeană pe baze federaliste sau
funcţionaliste au apărut în această perioadă bucurându-se de suportul politicienilor
din statele vestice.
Astfel, David Mitrany (1888-1975) a publicat în 1943 un studiu cu privire la
organizarea pe baze funcţionaliste a regiunilor, continentelor ţi în ultimă instanţă
chiar a lumii, studiu care se pare că l-a influenţat pe Jean Monet în întocmirea
proiectului de soluţionare a divergenţelor franco-germane şi de creare a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului. (CECO).
Proiectele de unificare din acesta perioadă au început să prindă contur odată
cu formarea primelor structuri de tip integrativ în estul (CAER) şi vestul
continentului (UE, AELS-ul), construcţii care au divizat continentul pe noile
coordonate impuse de condiţiile militaro- strategico-politice ale momentului.
În deceniul al treilea al secolului trecut, Friederich List şi economistul german
Nibenius, au conceput modelul unei uniuni vamale (Zollverein) creata în spaţiul a 18
state prusace, al cărei scop era întărirea economică prin integrare în interior şi
protecţionism faţă de exterior. Formarea Zollverein-ului a constituit momentul de
început al unei jumătăţi de secol în care s-a format şi consolidat statul naţional unitar
german.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, ca urmare a creşterii
continue a intervenţiei guvernelor în economie, combinată cu intensificarea
schimburilor comerciale internaţionale au apărut primele forme ale integrării
pozitive. Trebuie remarcat faptul că primele instituţii comune cum ar fi Uniunea
Internaţională de Telecomunicaţii (1864), Uniunea Poştală Internaţională (1874) şi
Organizaţia Mondială a Muncii au fost cele chemate să reglementeze facilitarea
desfăşurării schimburilor comerciale şi a condiţiilor concurenţei internaţionale.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, în scopul prevenirii
apariţiei de noi conflicte au luat fiinţă un număr important de organizaţii
14
internaţionale, dintre care se remarcă prin importanţa obiectivelor propuse şi a

numărului de state membre Organizaţia Naţiunilor Unite, Banca Mondială şi Fondul
Monetar Internaţional. Tot în această perioadă se semnează Acordul General pentru
Tarife şi Comerţ, ale cărui prevederi puse în practică au condus la ridicarea graduală
a barierelor tarifare şi non-tarifare din cadrul schimburilor comerciale internaţionale.
Ca urmare a creşterii liberalizării schimburilor comerciale şi a fluxurilor de
capital, concomitent cu formarea şi dezvoltarea sistemului monetar de la Bretton
Woods se observă tendinţa de intensificare a integrării între statele europene.
Situaţia economică dezastruoasă în care se afla Europa vestică , criza
economică şi monetară de mari dimensiuni, constatarea că sovieticii urmăreau să-şi
extindă hegemonia până la Atlantic, alături de incapacitatea, din motive financiare, a
Marii Britanii de a ajuta Grecia şi Turcia să întărească aliniamentul estic al rezistenţei
fată de sovietici, i-a determinat pe americani să intervină mai întâi sub forma unor
fonduri acordate sectorului militar prin GARIOA (Government and Relief Occupied
Areas), iar apoi sub forma unor fonduri pentru reabilitarea economică acordate prin
intermediul Naţiunilor Unite (U.N.R.R.A) United Nations Relief and Rehabilitation
Administration.
Sub aceste forme, Statele Unite au furnizat, într-o primă etapă, ţărilor vest-
europene circa 70 % din fondurile destinate reconstrucţiei. Pentru a-şi face şi mai
mult simţită prezenţa în zonă şi pentru a susţine sub toate aspectele integrarea vest-
europeană, Statele Unite au lansat şi pus în aplicare Planul Marshall.
Prin prevederile sale specifice, acordarea ajutorului a fost condiţionată de
cooperarea efectivă între guvernele statelor în cauză şi de liberalizarea progresivă a
schimburilor comerciale şi a decontărilor intra regionale. Pentru punerea în practică
şi urmărirea utilizării fondurilor americane, a fost necesară crearea unor forme de
integrare pozitivă (Organizaţia Europeană de Cooperare Economică - transformată
ulterior prin acceptarea de noi membri non-europeni în OECD sau Uniunea
Europeană de Plăţi) activităţile specifice desfăşurate în cadrul lor contribuind la
rapida reconstrucţie a statelor vest-europene. Acordarea ajutorului financiar ţărilor
vest-europene a permis Statelor Unite obţinerea unor avantaje de natură economică,
politică şi strategico-militară dintre care se desprind ca importanţă în plan politic şi
militar apropierea geografică de inamicul principal din războiul rece, iar în plan
economic construirea şi ţinerea sub control a concurenţei pe cale de a renaşte în
Europa de Vest.
Dincolo de toate încercările făcute după încheierea celui de-al doilea război
mondial, (cum ar fi Uniunea Economică a Beneluxului, uniune vamală creată la
iniţiativa belgianului Paul Henry Spaak în 1944, în urma unui şir de tentative
nereuşite în perioada interbelică) procesul integrativ european propriu-zis a început
odată cu perceperea corectă, de către statele europene din vestul şi estul
continentului, a nevoii de creştere şi consolidare a puterii lor economice în scopul
atingerii unor ritmuri înalte de creştere şi dezvoltare economică într-un mediu
economic şi politic internaţional marcat în plan geopolitic de războiul rece şi în plan
economic de hegemonia Statelor Unite.
Deschiderea spre politicile de tip liberal, colaborata cu nevoia de coordonare a
ajutorului american au determinat ţările vest europene să reconsidere ideea creării
unei zone economice întărite. Primul pas a fost făcut prin semnarea unor acorduri de
cooperare bilaterală în diferite domenii, prin care se ridicau obstacolele în calea
cooperării şi a conlucrării în anumite sectoare, prin utilizarea instrumentelor specifice
15
integrării negative, urmat de crearea unor instituţii şi organizaţii comune ca rezultat

al integrării pozitive: Consiliul Europei în scopul coordonării activităţilor culturale şi
respectării drepturilor omului, Uniunea Europei de Vest, creată pe baza Tratatului de
la Bruxelles, semnat în 1948 şi intrat în vigoare în 1955, în scopul realizării unei
strategii comune în domeniul militar şi Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică (ulterior OECD), înfiinţată în anul 1948, de către ţările beneficiare a
finanţării americane în scopul administrării ajutorului american acordat Europei prin
Planul Marshall.
Consiliul Europei, Uniunea Europei de Vest si OECD-ul reprezintă în fapt
singurele instituţii care au reuşit să reunească un număr semnificativ de state
europene. În plan economic însă, crearea Uniunii Europene (sub forma Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a Comunităţii Economice Europene şi a
Euratomului) a însemnat o nouă divizare a continentului: pe de-o parte ţările est-
europene grupate în jurul Uniunii Sovietice, care şi-au format propria structură de
tip integrativ, iar pe de altă cele vest europene divizate la rândul lor în ţări membre
ale structurilor integrative menţionate, ţări membre ale AELS-ului şi ţări care şi-au
păstrat neutralitatea.
Statele vestice care au refuzat participarea la semnarea Tratatului de la Paris şi
a celui de la Roma de creare a Comunităţilor, au înfiinţat, în urma negocierilor
începute în 1957 şi finalizate prin încheierea Acordului de la Stockholm, Asociatia
Europeană a Liberului Schimb ai cărei membrii fondatori au fost: Marea Britanie,
Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia Elveţia şi Portugalia, iar membrii asociaţi
Finlanda şi Islanda. Cauzele care au determinat apariţia acestei noi grupări
integrative, cu mult mai puţin ambiţioasă în atingerea unor forme superioare ale
integrării decât Comunităţile sunt legate de inacceptarea caracterului supranaţional
şi a deciziilor comunitare şi de rezervele manifestate faţă de Piaţa Agricolă Comună
care constituia pentru ţările membre AELS un concurent de temut.
Un moment deosebit de important în evoluţia integrării vest europene l-a
constituit apariţia Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului, ca urmare a
planului de reconciliere franco-germană lansat de Jean Monet şi respectiv George
Schuman în perioada 1949-1950, ca o organizaţie economică subregională formată
din şase state vest-europene (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg),
care au semnat în 1951 Tratatul de la Paris. Pentru toate statele implicate, dar mai
ales pentru Franţa şi Germania, semnarea tratatului a avut, fără a declara aceasta în
mod expres, pe lângă semnificaţia economică o puternică conotaţie politică.
Formarea CECO-ului în perioada de reconstrucţie vest-europeană a
determinat creşterea productiei în ţările membre, iar aplicarea prevederilor Uniunii
Europene de Plăţi a favorizat liberalizarea comerţului intracomunitar şi
multilateralizarea sistemului de plăţi cu efecte deosebit de importante asupra
stabilizării preţurilor. Toate acestea au determinat guvernele statelor vest-europene
să caute să lărgească cooperarea în domeniul economic. Rezultatul a fost apariţia, în
1957 a două noi Comunităţi: Comunitatea Economică Europeană şi Euratomul, care
ulterior,în 1967, printr-un amendament constituţional al Tratatului de la Roma au
fuzionat cu CECO, sub numele de Comunitatea Economică Europeană.
SCURT ISTORIC
16
- 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, inspirat de Jean

Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunitatii Europene a Carbunelui si
Otelului sau CECO ("Declaratia Schuman");
- 1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de catre
Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda;
- 1953, 10 februarie: Piata Comuna a carbunelui si otelului devine functionala. Cele
sase state fondatoare inlatura barierele vamale si restrictiile cantitative cu privire la
materiile prime mentionate;
- 1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeana a
Energiei Atomice (EURATOM) si Comunitatea Economica Europeana (CEE) de catre
cele sase tari - Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda; tratatele de
infiintare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma si au intrat in vigoare
la 1 ianuarie 1958;
- 1987, 1 iulie: Intra in vigoare Actul Unic European (AUE), care adauga cooperarea
politica celei economice;
- 1997, 16 iulie: Este adoptata "Agenda 2000 - pentru o Europa mai puternica si mai
extinsa", care trateaza reforma institutionala a UE, prezinta viziunea asupra
extinderii Uniunii si opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor
zece tari central europene;
- 1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene in 11 state europene care au
indeplinit criteriile de convergenta (Franta, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg,
Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);
- 1999, 1 mai: intra in vigoare Tratatul de la Amsterdam;
- 2000, 15 ianuarie: Sesiunea inaugurala a Conferintei ministeriale interguvernamen-
tale pentru negocieri de aderare cu Malta, Romania, Slovacia, Letonia, Lituania si
Bulgaria are loc la Bruxelles, Belgia
- 2000, 9 mai: Institutiile europene celebreaza a 50-a aniversare a "Declaratiei
Schuman";
- 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro;
- 2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de catre guvernele Statelor
Membre. Tratatul va intra in vigoare dupa ratificarea sa de catre toate parlamentele
nationale;
- 2002, 1 ianuarie: monedele si bancnotele euro intra in circulatie in cele 12 state
participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania;
- 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 tari adera la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria)
- 2005, 13 aprilie, Parlamentul European a dat unda verde aderarii Romaniei si
Bulgariei la Uniunea Europeana. Cu 497 voturi pentru, 93 impotriva si 71 de abtineri,
a fost adoptata rezolutia referitoare la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana in
2007.
- 2005, 25 aprilie, in cadrul unei ceremonii oficiale, desfasurate la Abatia de
Neumunster din Luxemburg, presedintele Romaniei, Traian Basescu, a semnat
Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana ca si primul ministru al Bulgariei, Simeon
de Saxa Coburg, alaturi de reprezentantii celor 25 de state membre.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
17
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO): înfiinţată în 1951

prin Tratatul de la Paris cu scopul de a crea o piaţă comună în sectorul cărbunelui şi
oţelului.
Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Comunitatea Economică Europeană (CEE): Comunitate înfiinţată în 1957 prin
Tratatul de la Roma, având ca obiectiv principal crearea unei Pieţe Comune pentru
Statele Membre. De-a lungul anilor, activităţile s-au extins către alte domenii, astfel
că CEE şi-a pierdut caracterul sectorial. Tratatul de la Maastricht a luat act de această
nouă dimensiune, subliniind că este nu numai o organizaţie economică, ci şi una cu
dimensiune politică.
EURATOM
EURATOM: înfiinţată în acelaşi timp cu Comunitatea Economică Europeană
(CEE) prin Tratatul de la Roma, având menirea de a elabora o politică comună de
utilizare a energiei atomice în scopuri paşnice.
Pilonii Uniunii Europene

Pilonii Uniunii Europene: cei trei piloni ai Tratatului UE sunt:
- primul pilon – dimensiunea comunitară, compusă din aranjamentele stabilite prin
Tratatele celor trei comunităţi (CE, CECO, EURATOM), ex. cetăţenia europeană,
politicile comune, UEM, etc.;
- al doilea pilon – politica externă şi de securitate comună;
- al treilea pilon – cooperarea poliţiei şi a justiţiei în combaterea criminalităţii.
18
CURS 2.
STATELE MEMBRE ALE U.E., STATE ÎN CURS DE ADERARE

ŞI STATE CANDIDATE LA U.E.
SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE
"[…] Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii,

democraţiei, egalităţii, statului de drept şi a respectării drepturilor omului, inclusiv
drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor
membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţa,
justiţie, solidaritate şi egalitate între bărbaţi şi femei.[...]".
Uniunea Europeană este rezultatul efortului de cooperare între ţările
europene, început după cel de-al doilea război mondial. De-a lungul deceniilor
postbelice, Uniunea Europeană a devenit o organizaţie care îşi propune crearea unei
Europe unite din punct de vedere politic, economic, social, cultural, păstrând, în
acelaşi timp, valorile şi identitatea naţională a statelor componente.
CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ?

 Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare;
 Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre
şi între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport
solidaritatea.
STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
Începând cu data 1 mai 2004, Uniunea Europeană are 25 de state membre

(Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania,
Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda,
Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria), care formează
împreună un spaţiu de peste 4 milioane km 2, cu o populaţie totală de aproximativ
460 milioane de locuitori.
1.) AUSTRIA
Anul aderarii: 1995

Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Viena
Suprafata: 83.858 km2
Populatia: 8,18 milioane locuitori
19
2.) BELGIA
Anul aderarii: Membru fondator

Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Bruxelles
3.) CIPRU
Anul aderarii: 2004

Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Nicosia
Populatia: 771.651 locuitori
4.) DANEMARCA
Anul aderarii: 1973

Capitala: Copenhaga
5.) ESTONIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Tallinn
6.) FINLANDA
Anul aderarii: 1995

Capitala: Helsinki
7.) FRANŢA
20

Capitala: Paris
8.) GERMANIA

Forma de guvernamant: Republica Federala
Capitala: Berlin
9.) GRECIA
Anul aderarii: 1981

Capitala: Atena
10.) IRLANDA
Anul aderarii:1973
Capitala: Dublin
11.) ITALIA

Capitala: Roma
12.) LETONIA
Anul aderarii: 2004

21
Capitala: Riga
13.) LITUANIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Vilnius
14.) LUXEMBURG

Capitala: Luxembourg
15.) MALTA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Valletta
Suprafata: 316 km2
16.) MAREA BRITANIE
Anul aderarii: 1973

Capitala: Londra
Populatia: 60,09 mil.loc.
17.) OLANDA

Capitala: Amsterdam
22

18.) POLONIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Varsovia
19.) PORTUGALIA
Anul aderarii: 1986

Capitala: Lisabona
20.) REPUBLICA CEHĂ
Anul aderarii: 2004

Capitala: Praga
21.) SLOVACIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Bratislava
22.) SLOVENIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Ljubljana
23

Populatia: 1,93 mil.loc.
23.) SPANIA
Anul aderarii: 1986

Capitala: Madrid
24.) SUEDIA
Anul aderarii: 1995

Capitala: Stockholm
25.) UNGARIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Budapesta
STATE ÎN CURS DE ADERARE LA U.E.
1.) BULGARIA
Acord de asociere: 1993

Capitala: Sofia
2.) ROMÂNIA
Acord de asociere: 1993

Capita: Bucuresti
24
STATE CANDIDATE LA U.E.
1.) CROAŢIA

Capitala: Zagreb
2.) TURCIA

Capitala: Ankara
SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE
Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unică

Euro şi Ziua Europei.
Drapelul - cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru,

înseamnă unitatea şi identitatea popoarelor Europei. Cercul
reprezintă solidaritatea şi armonia, iar stelele, în număr de 12,
reprezintă perfecţiunea (şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar
putea crede). Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul
Europei, organizaţie internaţională apărătoare a drepturilor omului şi valorilor
culturale europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al
Comunităţilor Europene (CEE), începând cu 1986 el este utilizat de către toate
instituţiile Uniunii Europene.
Imnul - tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei”
(ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985,
Statele Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Uniunea
Europeană nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naţionale ale
Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile
comune, unitatea în diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate care stau
la baza Uniunii Europene.
25
Deviza - din mai 2000, Europa are şi o deviză – „Unitate în diversitate” -,

rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 şi 20
de ani.
Moneda unică EURO - la originea conceptului de monedă

unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene.
Tratatul de la Roma (1957) declară că piaţa comună este unul
dintre obiectivele Comunităţii Europene ce va contribui la o
“uniune mai strânsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii
Europene (1992 - Maastricht) introduce Uniunea Economică şi
Monetară şi pune bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European
de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de “euro”. Începând cu 1
ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulaţie şi în buzunarele cetăţenilor
europeni. În acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li
s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele şi
bancnotele naţionale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circulaţie pe 28
februarie 2002.
Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească
epsilon, ea trebuind să facă legătură atât cu leagănul civilizaţiei şi democraţiei
europene, cât şi cu prima litera din cuvântul “Europa”. Cele două linii paralele din
simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro.
Ziua Europei – 9 mai: Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul

pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. În
acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert
Schuman, a citit presei internaţionale o declaraţie prin care
chema Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei să îşi
unească producţiile de oţel şi cărbune, ca “prima fundaţie
concretă a unei federaţii europene”. Propunerea lui avea ca scop crearea unei
comunităţi în cadrul căreia membrii să îşi pună sub control comun producţia de oţel
şi cărbune – ca baza a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou
război. Ţările cărora li se adresa în primul rând această provocare – Franţa şi
Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război
mondial aproape că le distrusese. În 1985, când proiectul construcţiei europene era
deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea
Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.
26
CURS 3.
TRATATELE UNIUNII EUROPENE
Tratatele pot fi clasificate astfel:

a.) tratate de bază: Tratatul de la Roma şi cel de la Maastricht;
b.) tratate care modifică tratatele de bază: Actul Unic European, Tratatul de la
Amsterdam, Tratatul de la Nisa;
c.) tratate care reglementează domenii specifice: Tratatul privind Constituirea
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul de la Paris), respectiv
Tratatul de Constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
TRATATUL DE LA PARIS PRIVIND CREAREA CECO
Primul tratat semnat la Paris la 18 aprilie 1951 a pus bazele Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). A intrat în vigoare la 23 iulie 1952,
principalul obiectiv fiind eliminarea barierelor din calea comerţului şi crearea unei
pieţe comune pe care cărbunele şi oţelul produs în statele membre să poată circula
liber pentru a satisface nevoile tuturor membrilor comunităţii.
TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND CREAREA EURATOM
Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei atomice a fost

semnat la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1 august 1958, răspunzând nevoii de
a suplimenta sursele de energie tradiţionale. Punctele forte ale tratatului vizau
crearea unei pieţe unice pentru materialele şi echipamentele nucleare, stabilirea
legislaţiei nucleare comune, introducerea unui sistem de supraveghere a folosirii
energiei nucleare în scopuri paşnice.
ACTUL UNIC EUROPEAN
Semnat la 17 şi la 28 februarie 1986, intră în vigoare pe 1 iulie 1986, modificând

tratatele de bază ale Comunităţii. El relansează construcţia europeană care are nevoie
de un nou imbold, atât economic, cât şi instituţional.
TRATATUL DE LA MAASTRICHT
Semnat la 7 martie 1992, cu următoarele obiective:

 susţinerea progresului economic şi social care poate fi susţinută în particular
prin crearea unei arii fără bariere interne, prin întărirea coeziunii economice şi
sociale şi prin crearea uniunii economice şi monetare culminând cu moneda
unică;
27
 întărirea protecţiei drepturilor şi interese-lor naţionale ale cetăţenilor din ţările

membre prin introducerea cetăţeniei unionale;
 dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
TRATATUL DE LA AMSTERDAM
La 17 iunie 1997, la Amsterdam şefi de stat şi de guvern din cele 15 ţări

membre au semnat tratatul.
Tratatul de la Amsterdam stabilea 4 obiective principale:
 plasarea drepturilor cetăţenilor şi a ocupării forţei de muncă în centrul
Uniunii;
 depăşirea ultimelor obstacole din calea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor;
 acordării Europei o poziţie mai puternică în sfera economică prin
responsabilizarea Consiliului European pentru definirea strategiilor comune
care urmează să fie administrate de statele membre;
 eficientizarea structurii instituţiilor unionale în perspectiva lărgirii Uniunii în
special spre ţările Europei de Est.
TRATATUL DE LA NISA
Consiliul European de la Nisa (7-9 decembrie 2000) întrunit în cadrul

Conferinţei Interguvernamentale a adoptat un nou Tratat care a adus modificări
importante în 4 probleme instituţionale:
 mărimea şi compoziţia Comisiei Europene;
 ponderea voturilor în Consiliu;
 înlocuirea unanimităţii în cadrul procedurilor decizionale cu majoritatea
calificată;
 intensificarea cooperării.
28
CURS 4.
INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE
Funcţionarea UE se sprijină pe următoarele instituţii:

1. Parlamentul European
2. Consiliul European/Consiliul Uniunii Europene
3. Comisia Europeană
4. Curtea de Justiţie
5. Curtea de Conturi
Aceste institutii colaboreaza indeaproape cu mai multe organisme, si anume:

1. Comitetul Economic si Social
2. Comitetul Regiunilor
3. Mediatorul European
4. Banca Europeana de Investitii
5. Banca Centrala Europeana
1. CONSILIUL EUROPEAN
Aceasta institutie nu trebuie confundata cu Consiliul Europei, care este o

organizatie interguvernamentala continentala ce activeaza in principal in domeniul
drepturilor omului, nici cu Consiliul Uniunii Europene, care reuneste reprezentantii
celor 15 la nivel ministerial.
Consiliul European reprezinta reuniunea sefilor de stat sau de guvern din
statele membre, la care participa si presedintele Comisiei Europene.
Reuniunile au loc de doua ori pe an, in general cate doua zile in lunile iunie si
decembrie.
Ia decizii in sfera initiativelor politice majore, cum ar fi adoptarea de orientari
politice comune, contribuie la rezolvarea problemelor majore blocate la nivel
ministerial, joaca rol essential in solutionarea unor probleme curente din viata
internationala prin Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC – mecanism
destinat alinierii pozitiilor diplomatice ale Statelor Membre si prezentarii unei
optiuni comune).
Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezinta o institutie a Uniunii
Europene, asa cum sunt Parlamentul European, Comisia Europeana, Consiliul
Uniunii Europene, Curtea de Justitie sau Curtea de Conturi, aceasta insa nu
diminueaza rolul sau esential in toate domeniile, pornind de la definirea si
coordonarea orientarilor politice, arbitraj, pana la deblocarea dosarelor dificile.
Consiliul Uniunii Europene reprezinta o institutie comunitara cu atributii
legislative. Ia decizii dupa avizul Parlamentului sau in procedura de co-decizie cu
acesta. Are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a incheia
29
in numele acesteia acorduri internationale, de a aproba, impreuna cu Parlamentul,

bugetul comunitar. De asemenea, ia deciziile necesare in vederea definirii si punerii
in aplicare a PESC, si in vederea coordonarii actiunilor statelor membre in domeniile
care tin de ordinea publica si cooperare judiciara in materie penala. Este ajutat in
activitatea sa de Comitetul Reprezentantilor permanenti ai statelor membre pe langa
UE (COREPER).
2. PARLAMENTUL EUROPEAN
Reprezinta forumul democratic al UE, avand functia de a participa la procesul

legislativ si de a controla activitatea Uniunii.
Membrii sunt alesi prin vot direct, universal, din 5 in 5 ani, si se reunesc in
sesiuni plenare o saptamana pe luna, la Strasbourg.
Detine 20 de comitete care isi desfasoara sedintele de lucru la Bruxelles In urma
Tratatului de la Nisa numarul membrilor a fost marit la 732, din care in prezent
exista 626 de deputati, restul locurilor fiind rezervate in vederea extinderii.
3. COMISIA EUROPEANA
Este organul executiv al UE, compus dintr-un colegiu de 20 de membri

(comisari), inclusiv presedintele, numiti de guvernele nationale.
Reprezinta exclusiv interesele comunitare, asigurand respectarea tratatelor si
avand drept de initiativa prin directive, reglementari, decizii, recomandari.
Este responsabila de punerea in aplicare a politicilor comunitare.
Adreseaza Consiliului recomandari de politica economica, supravegheaza
situatia bugetara si datoriile publice ale statelor membre, poate sesiza Consiliul
referitor la aspecte legate de PESC.
In urma Consiliului European de la Nisa, tarile mari au acceptat ca, incepand
din anul 2005, sa renunte la unul din cei doi comisari, in schimb “tarile mici” au
refuzat propunerea de a ramane fara singurul comisar de care dispun; in documentul
final a fost mentinuta o referire la plafonarea numarului de comisari la 27.
4. CURTEA DE JUSTITIE
Jurisdictia sa acopera numai probleme specifice legate de aplicarea Tratatelor,

pe baza principiului ca dreptul comunitar prevaleaza asupra legii nationale. Este
formata din 15 judecatori, asistati de 9 avocati generali.
Consiliul European de la Nisa a subliniat necesitatea reformei autoritatilor
judiciare din UE, destinata imbunatatirii eficacitatii sistemului judiciar; in acest sens
sunt importante doua aspecte: asigurarea posibilitatii ca reprezentanti din noile SM
sa participe la activitatea autoritatilor judiciare din UE si configurarea adecvata a
deciziei preliminare; reforma sistemului justitiei conform Tratatului de la Nisa
acopera infiintarea unor noi structuri pentru organele judiciare, schimbari in
structura tribunalelor speciale, introducerea unei impartiri clare a jurisdictiei
tribunalelor speciale.
5. CURTEA DE CONTURI
30
Garanteaza, in fata Consiliului si Parlamentului European, corecta gestionare

a fondurilor europene.
Tratatul de la Nisa ia in considerare accesul la cunoasterea practica a
aspectelor legale si financiare ale functionarii UE de catre noile state membre.
Organismele pe care se sprijina functionarea institutiilor europene, acestea

au urmatoarele atributii:
1. COMITETUL ECONOMIC SI SOCIAL
 reprezinta o platforma institutionala, non-politica, prin care reprezentantii

mediilor economico – sociale europene pot, si trebuie sa isi exprime punctele
de vedere, de maniera formala, asupra politicilor europene;
 transmite avize pe teme economico-sociale de interes european Comisiei,
Consiliului si Parlamentului European;
 membrii sai (numiti consilieri) sunt propusi de guvernele nationale si provin
din trei grupuri: patronatul, salariatii si diferitele ramuri de activitate
(agricultori, mestesugari, proprietari de intreprinderi de intreprinderi mici si
mijlocii, liber profesionisti, reprezentanti ai consumatorilor, ai comunitatii
stiintifice si pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei, ai miscarilor
ecologiste);
 are rol consultativ; este consultat, obligatoriu sau facultativ, dupa caz, de catre
Parlamentul European, Consiliu sau Comisia Europeana;
 avizele sale sunt transmise instantelor de decizie ale UE, si publicate in
Jurnalul Oficial al Comunitatii Europene.
2. COMITETUL REGIUNILOR
 a fost creat prin Tratatul de la Maastricht;

 are misiunea de a “apropia” Uniunea Europeana de cetatenii sai, in doua
sensuri: prin rolul de purtator de cuvant, transmitand informatiile de la
institutiile europene catre regiunile statelor membre (autoritati locale), cat si
prin medierea intre institutiile europene si autoritatile locale pentru ca acestea
din urma sa isi faca opinia cunoscuta la nivel comunitar;
 reprezinta pozitia autoritatilor regionale si locale care sunt afectate de
activitatea Comunitatii;
 are 222 membri din autoritatile locale si regionale ale UE, numiti pe 4 ani de
catre Consiliul European;
 detine 8 comisii interne specializate pe domenii:
- politica regionala, fonduri structurale, coeziune economico-sociala, cooperare
trans-frontaliera si inter-regionala
- agricultura, dezvoltare rurala, pescuit
- retele trans-europene, transporturi, societatea informationala
- planificare teritoriala, energie, mediu
- politica sociala, sanatate, protectia consumatorului, cercetare, turism
- ocuparea fortei de munca, politica economica, piata unica, industrie, IMM-uri
- invatamant, formare profesionala, cultura, tineret, sport, drepturi fundamentale
31
- probleme institutionale
3. MEDIATORUL EUROPEAN
 emite recomandari in urma sesizarilor asupra unor cazuri de cazuri de

administrare ineficienta in actiunile institutiilor si organelor comunitare, cu
exceptia Curtii de Justitie si a Tribunalului de prima instanta;
 orice persoana fizica sau juridica rezidenta sau avand sediul statutar in UE
poate inainta, direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului
European, o plangere catre Mediatorul European.
4. BANCA EUROPEANA DE INVESTITII
 a fost creata in urma Tratatului de la Roma

 acorda finantari pe termen lung in favoarea investitiilor viabile;
 asigura fonduri pentru investitii in diferite regiuni ale Uniunii, in special cele
mai putin dezvoltate, prin imprumutul, in special pe pietele de capital, a unor
fonduri pe care apoi le reorienteaza, in conditii optime, catre finantarea unor
investitii conforme cu obiectivele Uniunii Europene.
5. BANCA CENTRALA EUROPEANA
 impreuna cu bancile nationale ale statelor member, formeaza Sistemul

European al Bancilor Centrale – Eurosystem (ESCB);
 principalul obiectiv este de a mentine stabilitatea preturilor;
 defineste si implementeaza politica monetara in Zona Euro;
 controleaza sistemul de plati si rezervele in valuta straina ale statelor membre.
32
CURS 5.
POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE
Prin Tratatul de la Roma (1957) sunt stipulate etapele formării Uniunii vamale:
eliminarea barierelor tarifare şi non tarifare şi aplicarea unui tarif vamal
comun.Art.10 din acelaşi tratat face referire la liberalizarea mişcării bunurilor şi
serviciilor în relaţiile cu terţii. Art. 12 şi 13 reglementează ridicarea obstacolelor de
natură cantitativă şi în general a celor de natură non-tarifară şi stabileşte o perioadă
de tranziţie de 12 ani în care să se definitiveze crearea unei uniuni vamale.
Instrumentele utilizate au permis încheierea procesului de tranziţie cu doi ani
înainte de perioada stabilită. Primii ani din cei 10 ai tranziţiei s-au caracterizat prin
aplicarea instrumentelor integrării negative, adică a eliminării obstacolelor de orice
fel din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor. Ultima parte a procesului de
tranziţie s-a caracterizat prin aplicarea instrumentelor integrării pozitive, adică prin
crearea unor instituţii comune şi aplicării unor politici comune.
In cadrul instrumentelor integrării pozitive un rol important l-a jucat stabilirea
tarifului extern comun calculat ca medie aritmetică a taxelor vamale aplicate în
Benelux, Franţa, Italia şi Germania. Tarifele menţionate au fost în mod gradual
ajustate în funcţie de tariful extern comun, ceea ce a însemnat pentru unele ţări o
creştere a protecţionismului prin măsuri tarifare, iar pentru altele o liberalizare a
schimburilor comerciale cu terţii.
În 1969 au fost eliminate şi restricţiile cantitative şi măsurile cu efecte similare
în condiţiile în care pentru bunurile manufacturate aceste restricţii au fost eliminate
în totalitate încă din 1961.
Ţările care au aderat ulterior Comunităţilor au înregistrat perioade mai scurte
de tranziţie: Irlanda , Danemarca şi Marea Britanie, intrate în 1973 au avut o perioadă
de tranziţie de cinci ani; Grecia, Spania şi Portugalia de şapte, respectiv nouă ani de
tranziţie.
INSTRUMENTELE POLITICII COMERCIALE COMUNE
Tariful extern comun (CET) ;Nivelul şi structura CET.

Iniţial, nivelul taxelor vamale stabilite prin CET a fost mai scăzut decât cel aplicat de
Statele Unite sau Japonia. El a continuat să scadă progresiv ca urmare a rundelor
succesive ale GATT, ajungând în prezent la un nivel mediu de 3%. De-a lungul
timpului, Uniunea Europeană a negociat o serie de tarife preferenţiale cu un număr
de ţări sau grupuri cu care a dorit să întreţină relaţii privilegiate.
Acestea sunt:
 AELS- cu scopul evitării deturnării de comerţ apărută ca urmare a lărgirii UE
prin aderarea fostelor state membre AELS la UE;
33
 cu ţările din zona mediteraneană pentru a permite accesul liber al produselor

provenind dinspre spaţiul mediteranean, în special materii prime sau
semifabricate;
 cu ţările ACP (Asia, Caraibe, Pacific) pentru a consolida relaţiile dintre aceste
ţări şi UE, ca rezultat al poziţiei lor de foste colonii pe care aceste ţări le-au
avut faţă de ţările membre UE;
 cu ţările în curs de dezvoltare privind importul de materii prime şi
semifabricate în unele domenii sensibile cum ar fi textilele sau produsele
siderurgice;
 cu ţări din Europa Centrală şi de Est, cu care au existat acorduri de importanţă
nesemnificativă până în 1989 şi cu care au fost semnate Acorduri de Asociere
(acorduri care au un puternic caracter comercial ).
În privinţa legislaţiei vamale comune s-au stabilit o serie de prevederi a căror
punere în practică s-a realizat cu ajutorul directivelor. Acestea au conţinut pe lângă
instrumente ale integrării negative şi reglementări privind armonizarea procedurilor
şi a metodelor de administrare a tarifelor naţionale.
Armonizarea s-a efectuat în concordanţă cu art. 27 din Tratatul de La Roma
conform căruia înainte de încheierea perioadei de tranziţie, statele vor proceda la
armonizarea reglementărilor administrative şi legislative. Pentru piaţa internă, acest
lucru înseamnă eliminarea formalităţilor la frontieră, iar pentru cea externă stabilirea
unor criterii comune de verificare a regulilor de origine, colectare a taxelor vamale
sau reexportul mărfurilor.
Prima etapă în evoluţia Comunităţilor a fost cea a formării Uniunii Vamale,
etapă importantă deoarece pentru fiecare din ţările comunitare bunurile
tranzacţionate reprezentau surse considerabile de formare a veniturilor în cadrul PIB.
(pentru Germania şi Marea Britanie ele reprezentau o pătrime din PIB), în timp ce
pentru ţările mici (Belgia, Olanda sau Luxemburg) reprezentau 50-60% din PIB.
La sfârşitul perioadei de tranziţie s-a înregistrat o transformare spectaculoasă atât în
privinţa volumului cât şi a structurii şi dimensionării schimburilor comerciale
comunitare.
Clauzele sau măsurile de salvgardare.

Art. 24 al GATT permite membrilor semnatari ai Acordului aplicarea unor
măsuri de salvgardare în situaţiile în care importurile unei ţări aduc prejudicii
importante producătorilor autohtoni. Acest articol permite, în scopul acoperirii
clauzei de salvgardare, utilizarea barierelor netarifare şi doar ca excepţii aplicarea
unor măsuri de natură tarifară.
Procedurile antidumping - sunt aplicate prin legislaţia europeană în conformitate cu
art. 6 din GATT şi cu procedurile Codului Antidumping din 1976.Conform
documentelor prezentate anterior, taxele antidumping nu vor depăşi diferenţa dintre
preţul de vânzare (mai mic) şi preţul mediu aplicat pe piaţa internă a
exportatorului(mai mare).
Un sistem apropiat taxelor antidumping îl reprezintă taxele aplicate
produselor ale căror preţuri au fost direct sau indirect subvenţionate de guvernele
ţărilor producătoare. Aceste taxe nu pot depăşi nivelul subvenţiilor acordate pentru
producerea bunurilor respective.
In ultimul deceniu s-au aplicat în jur de 150 de proceduri antidumping din
care 50 au fost aplicate în mod direct împotriva ţărilor partenere. Per total, taxele
34
antidumping au fost îndreptate spre China (23%), Turcia (18%), Japonia (19%) şi
Coreea de Sud (12%).
Produsele pentru care au fost aplicate taxe anti-subvenţie au fost produsele de
înalta tehnologie provenind din Japonia sau ţările nou industrializate sau orice tip de
produs ce provine din ţări cu costuri scăzute ale forţei de muncă.
Noul instrument de politică comercială are drept scop aplicarea unei

proceduri în situaţia în care UE observă că pe piaţa externă există parteneri care
aplică politici comerciale ilicite.
Acest nou instrument permite retragerea concesiilor vamale acordate
partenerilor comerciali care pot fi dovediţi de practici comerciale ilicite.
Pentru schimburile comerciale cu produse de un anumit tip s-au încheiat o
serie de acorduri şi tratate speciale, după cum urmează:schimburile comerciale cu
produse agricole intră sub incidenţa politicii agricole comune;cele cu produse
siderurgice intră sub incidenţa codului E.S.C.E.;cele cu produse textile intră sub
incidenţa acordului multifibră ai cărei semnatari sunt toate ţările UE.
SUA acoperă aproximativ 20 % din totalul tranzacţiilor efectuate de UE pe piaţa
americană.
Australia, Noua Zeelandă şi Canada au înregistrat o reducere a schimburilor
comerciale, reducere care se explică prin faptul că intrarea in 1973 a Marii Britanii a
determinat deturnare de comerţ dinspre Canada, Australia şi Noua Zeelandă.
Canada a fost cel mai puţin afectată deoarece principalul partener au fost şi au rămas
SUA.
Ţările din Bazinul Mediteranean au menţinut acelaşi trend al relaţiilor comerciale
cu UE până in 1990, când în urma semnării Acordului de Asociere cu ţările din centrul şi
estul Europei a apărut deturnare de comerţ dinspre spaţiul mediteranean spre cel
central şi est-european.
Schimburile comerciale cu ţările membre O.P.E.C. au înregistrat o scădere
drastică începând cu anii 80 ca urmare a răcirii relaţiilor politice dintre lumea arabă şi
Europa Occidentală, dar şi a descoperirii de noi surse de petrol în jurul ţărilor
riverane ale UE.
35
CURS 6.
UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ
Uniunea Economică şi Monetară considerată a fi, dintr-un anumit punct de

vedere, cel mai ambiţios dar şi cel mai riscant proiect al construcţiei europene este
rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică.
Dacă doar una din cele două componente (economică sau politică) ar fi stat la
baza creării Uniunii Economice şi Monetare, aceasta nu s-ar fi realizat nici în prezent
deoarece doar din punct de vedere economic sau doar din punct de vedere politic
argumentele nu ar fi fost suficiente.
Din punct de vedere politic, formarea Uniunii Economice şi Monetare
reprezintă cedare de suveranitate şi de control asupra deciziilor privind politica
economică a statelor membre. Mai mult, introducerea şi utilizarea monedei unice ar
presupune o singură conducere economică care ar necesita transferul de
responsabilităţi şi chiar funcţionarea unei conduceri politice unice.
Nici strict din punct de vedere economic, uniunea economică şi monetară nu
prezintă argumente suficiente pentru crearea ei. Spaţiul comunitar nu reprezintă o
zonă monetară optimă. Statutul de zonă monetară optimă presupune un grad ridicat
de mobilitate transfrontalieră a capitalului şi forţei de muncă, o flexibilitate înaltă a
preţurilor şi salariilor, transferuri fiscale în condiţiile în care veniturile din impozite
sunt redistribuite spre zone aflate în recesiune. În situaţia spaţiului comunitar,
lucrătorii nu sunt dispuşi să se mute în alte state comunitare în căutarea unui loc de
muncă, tot aşa cum, datorită unei protecţii sociale generoase nu sunt dispuşi să
accepte locuri de muncă prost plătite. Pentru statele membre mai puţin competitive,
creşterea concurenţei nu va determina nici scăderea salariilor nici migrarea
lucrătorilor, iar, odată intrate în zona euro, autorităţile monetare naţionale nu vor
putea utiliza devalorizarea, ceea ce va conduce la scăderea salariilor reale la niveluri
la care aceste efecte adverse sunt reversibile. Efectul va fi creşterea şomajului în
aceste state. UE nu are resurse bugetare suficiente şi nici un mecanism bine opus la
punct la transferurilor fiscale dinspre statele bogate spre cele sărace. În esenţă,
statele dintr-un grup sau care aderă la un grup pot câştiga reciproc din deţinerea
unei monede comune doar atunci când structurile lor economice sunt similare şi
când nu există riscul ca şocurile asimetrice să lovească doar unele din aceste ţări.
Un al doilea argument, deosebit de important îl reprezintă faptul că între
economiile statelor membre există diferenţe notabile între nivelurile de dezvoltare,
fapt care va determina o reacţie diferită la şocurile venite din exterior. Astfel, pentru
ţara exportatoare modificarea preţului mondial al unui produs va avea efecte opuse
decât pentru ţara importatoare.
În mod similar, consumatorii din unele state membre se împrumută mai mult,
alţii mai puţin şi ca atare vor percepe în mod diferit fluctuaţiile ratelor dobânzilor.
Mecanismul ratei de schimb nu va reuşi să atenueze şocurile asimetrice. Mai există
apoi şi problema incompatibilităţii ciclurilor de afaceri, în sensul că unele state
36
membre se pot afla în faza de creştere, altele în cea de declin sau stagnare, astfel încât
o politică monetară unică nu va putea rezolva problemele tuturor statelor implicate.
În cadrul zonei euro, statele membre ale acesteia nu mai au posibilitatea de a-
şi stabili propria rată a dobânzii sau de a utiliza cursul de schimb ca instrument al
politicii economice. Mai mult, nici unul din mecanismele alternative de ajustare, cum
ar fi migraţia, nivelul salariilor, mişcările de capital, politica fiscală, transferurile
fiscale sau ajutoarele directe nu funcţionează la parametri optimi în spaţiul Euro. În
acelaşi timp, există bariere culturale şi lingvistice legate de mobilitatea forţei de
muncă. Rata dobânzii poate fi prea ridicată pentru unele state, în care există stagnare
economică şi o rată ridicată a şomajului sau prea scăzută pentru economiile aflate în
pericol de supraîncălzire.
Datorită acestor considerente, Uniunea Europeană reprezintă şi în prezent o
zonă monetară suboptimă, fapt ce constituie un impediment în această etapă a
integrării.
Tratatul de la Roma nu face referire în mod explicit la introducerea unei
monede unice şi nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare între statele
membre. La sfârşitul anilor ’60 colapsul sistemului financiar de la Bretton Woods,
coroborat cu şocurile petroliere ale deceniului opt au adus în discuţie crearea unui
sistem monetar european. În 1969, Comisia a propus, prin Planul Barre creşterea
cooperării şi asistenţa reciprocă în situaţii de criză financiară, iar în 1980, prin
Raportul Werner, crearea unei uniuni economice şi monetare care urma să înceapă să
funcţioneze din 1980, dar care a eşuat.
În urma Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 1978, pe baza
propunerii comune a cancelarului Helmut Schmit şi a preşedintelui Franţei, Valery
Giscard d’ Estaing s-a creat Sistemul Monetar European, văzut ca un instrument de
creare a unei zone de stabilitate monetară în spaţiul comunitar, dar şi ca o verigă de
legătură între Bretton Woods şi Uniunea Economică şi Monetară..
Sistemul Monetar European, adoptat de către membrii Comunităţii
Europene, care au devenit membri de facto ai acestuia are ca şi componente:
 unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare
 un fond de cooperare monetară, instituit în 1973
 mecanismul ratei de schimb
 institutul monetar european.
ECU a fost introdus în anul 1975 ca unitate oficială de cont a Comunităţii
Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere a structurii,
ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un coş monetar constituit în funcţie
de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia. Spre
deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care
erau membre ale Sistemului Monetar European.
Iniţial, paritatea ECU–Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat în special
pentru acoperirea tranzacţiilor financiar-monetare, (inclusiv a emisiunilor de
obligaţiuni şi a altor titluri de creanţă), publice şi private de unde şi denumirile de
ECU public şi respectiv ECU privat, şi mai puţin (aproximativ 1%) pentru acoperirea
tranzacţiilor comerciale. Ulterior, funcţia de unitate de cont a fost lărgită prin
utilizarea sa la elaborarea bugetelor comunitare. În 1995, ECU a primit denumirea
de EURO iar din 1999 ECU şi-a încetat existenţa.
Fondul European de Cooperare Monetară, creat în aprilie 1973, reprezintă un
fond comun creat din depunerile în aur şi dolari (fiecare în proporţie de 20%) din
37
rezervele ţărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte
din mecanismul ratei de schimb. Fondul funcţiona pe principiul acordării de credite
pe termen foarte scurt pe care şi le acordau băncile centrale între ele, credite pe
termen scurt şi mediu pentru echilibrarea balanţei de plăţi şi mecanismul mobilizării
de ECU. Pentru gestionarea facilităţilor acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca
Reglementelor Internaţionale. În conformitate cu prevederile legate de etapa a doua
a Uniunii Economice şi Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a
dizolvat şi atribuţiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European.
Institutul Monetar European, înfiinţat în 1994, cu sediul la Frankfurt, în
Germania. Prin instrumente şi proceduri financiare specifice, Institutul Monetar
European avea rolul de a întări cooperarea între Băncile Centrale Naţionale ale ţărilor
comunitare, de a superviza funcţionarea Sistemului Monetar European şi de a întări
coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilităţii
preţurilor. Resursele s-au constituit din contribuţia băncilor centrale, calculate 50% în
funcţie de populaţie şi 50% în funcţie de PIB.
Mecanismul ratei de schimb, introdus în 1979 pentru a reduce fluctuaţiile în
valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susţinerii reciproce şi a
acţiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre. Băncile centrale au
intervenit pe pieţele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le
influenţa valoarea. Intervenţia s-a realizat pe baza principiului cererii şi al ofertei:
atunci când valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord
şi numit marjă sau culoar de fluctuaţie, băncile centrale au intervenit, restabilind
valoarea de piaţă a respectivei monede. În momentul crizei din 1992, mecanismul
ratei de schimb avea zece membri, Spania a intrat în acest aranjament în 1987, Marea
Britanie în 1990 şi Portugalia în aprilie 1992. Grecia nu făcut parte din mecanism,
datorită lipsei de performanţă a economiei, iar Luxemburgul avea legată moneda de
francul belgian.
Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parităţi care îi permitea
fiecărei monede să fluctueze limitat în relaţia cu fiecare din valutele din sistem
stabilindu-se, în acelaşi timp, o rată centrală de paritate în ECU. Iniţial, monedelor li
s-a permis o fluctuaţie de +/-2,25% în jurul parităţii centrale, cu excepţia Italiei
căreia i s-a permis o rată de fluctuare de 6% datorită unei rate ridicate a inflaţiei şi
dificultăţilor politice interne.
Acest aranjament monetar a înregistrat o serie de trăsături particulare, in
sensul că a fost primul sistem al ratelor de schimb în întregime european, fără a avea
la bază o monedă de referinţă extraeuropeană . În acelaşi timp, el nu s-a constituit în
jurul unei monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral.
Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lire sterlină şi cea italiană) s-au
retras din sistem, cinci dintre ele şi-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă,
escudo portughez, lira Irlandeză, coroana daneză şi francul francez) şi una dintre
ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară
cu mai multe monede aflate în circulaţie nu dă rezultatele scontate şi că singura cale
pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică.
S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare în cadrul
sistemului prin flexibilizarea operaţională şi crearea unor noi mecanisme care să
permită integrarea monetară.
Din acest considerent, în 1999, când s-a adoptat moneda unică, a fost lansat un
al doilea mecanism al ratei de schimb (numit MRS 2) în cadrul căruia sistemul
38
multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are
definită o paritate centrală comparativ cu euro. Acest mecanism permite intervenţia
de către Banca Centrală Europeană şi de către băncile centrale ale statelor membre
atunci când cursul de schimb depăşeşte marja de +/- 15% faţă de cursul central.
Din MRS 2 fac parte statele membre din zona euro şi Danemarca (aceasta din
urmă optând pentru un culoar de fluctuaţie de +/- 2,25%.).
Un obiectiv cel puţin la fel de important al MRS2 îl reprezintă ajutorul acordat
statelor membre din afara zonei Euro în aplicarea unor politici de stabilizare
macroeconomică cu scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergenţa
necesară intrării în zona Euro.
Avantajele care au decurs din funcţionarea mecanismului ratei de schimb
sunt:
 creşterea stabilităţii mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri
semi fixe care au permis reducerea riscurilor investiţionale şi de afaceri;
 acţiuni colective care le-au permis statelor membre să se bazeze nu doar pe
eforturile proprii de menţinere a valorii monedelor lor;
 impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva inflaţiei prin stabilirea
unei marje permise de depreciere a unei monede;
 o mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de
fixarea cursului de schimb şi, prin aceasta, a utilizării mecanismului preţurilor
ca instrument de alocare a resurselor;
 stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de schimb; în
absenţa acestei stabilităţi, resursele se orientau spre sectoarele economice care
nu aveau legătură cu exportul;
 stimularea firmelor mici şi mijlocii mai puţin expuse riscului legat de cursul
de schimb;
 creşterea schimburilor comerciale la nivel intra-unional.
Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată evita o criză de

proporţii cum a fost cea din 1992, au fost:
 faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi
menţinută prin intervenţie guvernamentală, ceea ce înseamnă capacitatea
limitată a guvernelor de a acoperi piaţa;
 faptul că a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a fi eronată, că
guvernele ar fi fost dispuse să intervină atunci când monedele altor state
membre s-au depreciat, contribuind prin intervenţia lor la stabilitatea acestora;
 mecanismul a funcţionat bine în condiţiile unor rate ale inflaţiei scăzute şi
constante, dar a reacţionat violent şi negativ în momentul în care pe piaţă au
apărut perturbările generate de reunificarea Germaniei sau de rezultatul
respingerii, prin referendum, a ideii de uniune monetară sau monedă unică în
unele din statele membre;
 a încurajat speculanţii care au găsit un cumpărător garantat pentru monedele
slabe din sistem în persoana băncilor centrale ale statelor membre;
 pierderea, de către guvernele statelor membre, a suveranităţii monetare
asupra economiilor naţionale cu toate implicaţiile care derivă din acest aspect.
Funcţionarea Sistemului Monetar European şi în special în cadrul acestuia a

mecanismului ratei de schimb a implicat respectarea marjelor de fluctuaţie în limitele
39
impuse, ceea ce a determinat, prin angajamentele luate, o scădere a independenţei

băncilor centrale, generând aşa numita “trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea
de a avea, în acelaşi timp o politică monetară independentă, un sistem de cursuri fixe
şi o mobilitate deplină a capitalului. În perioada funcţionării sistemului, membrii
mecanismului ratei de schimb au optat, în general pentru stabilitatea ratei de schimb
combinată cu un control riguros al mişcării capitalurilor.
Independenţa monetară a permis statelor membre să opereze cu rate diferite
ale inflaţiei însă şocurile petroliere din anii 70 au determinat o creştere a diferenţei
dintre aceste rate ceea ce a obligat fie la o reglare a ratei inflaţiei prin renunţarea la
sistemul de cursuri fixe, fie la o renunţare la independenţa în stabilirea ratei inflaţiei
şi menţinerea sistemului cursurilor fixe. Soluţia aleasă a fost aceea a menţinerii
divergenţelor între ratele inflaţiei şi ajustarea ratele de schimb ori de câte ori era
necesar pentru a evita problemele legate de competitivitate în plan intern şi extern.
Funcţionarea Sistemului Monetar European a condus la reducerea
impredictabilităţii cursului de schimb între monedele componente ale acestuia,
introducerea şi creşterea gradului de convergenţă între ratele inflaţiei la nivelul
statelor membre, încurajarea aplicării unor rate de creştere a ofertei de bani din ce în
ce mai mici şi mai apropiate, reducerea variabilităţii ratelor naţionale ale inflaţiei, ale
creşterii ofertei de bani şi ale dobânzilor.
Transformarea Comunităţii Europene în Uniune Economică şi Monetară, aşa
cum a fost prevăzută prin Tratatul de la Maastricht, semnat în februarie 1992 şi intrat
în vigoare în 1993 a fost conturată încă din 1988, o dată cu elaborarea Raportului
asupra Uniunii Economice şi Monetare, cunoscut şi sub numele de Raportul Delors.
Acest raport a prefigurat construcţia noii forme integrative în trei etape,
recomandând crearea sistemului băncilor centrale europene, fără a recomanda însă în
mod explicit utilizarea unei monede unice. Opoziţia Marii Britanii, argumentată prin
pierderea de suveranitate pe care o presupunea noua fază integrativă, a întârziat
începerea unificării monetare.
Tratatul de la Maastricht, cunoscut şi sub numele de Tratatul Uniunii
Europene, a stabilit calendarul Uniunii Economice şi Monetare, cadrul instituţional
necesar funcţionării acesteia, format din Banca Centrală Europeană şi sistemul
băncilor centrale precum şi criteriile de convergenţă pentru economiile statelor
membre.
Prima etapă a calendarului cuprinsă între 1 iulie 1990 şi 31 decembrie 1993, ale
cărei elemente centrale au fost stabilite înainte de Maastricht, a reprezentat etapa
consolidării pieţei. În cadrul ei s-au realizat o serie de progrese legate de abolirea
restricţiilor legate de mişcările de capital, consolidarea mecanismului ratei de schimb
şi o întărire a cooperării între băncile centrale ale statelor membre. În cadrul acestei
etape, în procesul de consolidare a pieţei Consiliul a stabilit un cadru de convergenţă
al performanţelor economice din statele membre şi de monitorizare a progresului
realizat, pe baza unor rapoarte periodice.
Cea de-a doua etapă, începută la 1 ianuarie 1994, de formare instituţională, a
marcat alinierea şi convergenţa economiilor statelor membre dar a şi implicat
transferul autorităţii monetare către Sistemul European al Băncilor Centrale şi
crearea Institutului Monetar European.
Etapa a treia a impus trecerea spre sistemul irevocabil de cursuri fixe,
utilizarea unei politici monetare unice pentru statele membre participante precum şi
40
înlocuirea progresivă, până la eliminare, a monedelor statelor membre care au

îndeplinit criteriile de convergenţă cu moneda unică Euro.
Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea în cadrul Uniunii
Economice şi Monetare de îndeplinirea unor criterii de convergenţă nominală, un fel
de ţinte cantitative de referinţă, cunoscute şi sub numele de Criteriile de la
Maastricht. Acestea sunt:
 rată scăzută a inflaţiei, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % cele mai
bune performanţe ale statelor membre participante în anul dinaintea
examinării;
 dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depăşească cu mai
mult de 2% dobânzile din cele mai performante state membre participante în
anul dinaintea examinării;
 un deficit real sau planificat care să nu depăşească 3% din PIB
 datorie publică cumulată care să nu depăşească 60% din PIB;
 stabilitatea cursului de schimb, în sensul menţinerii cursului naţional în
limitele marjelor normale de fluctuaţie ale MRS2 pentru cel puţin doi ani
înaintea intrării în zona euro. Criteriul de convergenţă a cursului de schimb
reprezintă una din condiţiile Tratatului de la Maastricht care trebuie
îndeplinită de către statele membre înainte de adoptarea monedei unice.
Aceasta presupune participarea obligatorie la MRS2 cel puţin doi ani înainte
de intrarea în zona euro, timp în care nu este permisă realinierea parităţii
centrale în sensul devalorizării în cei doi ani de participare la MRS2.
În afara acestor criterii, au fost luate în calcul şi o serie de alţi factori, cum ar fi
gradul de integrare al pieţelor, soldul balanţei de plăţi, costul unitar al forţei de
muncă precum şi alte elemente relevante pentru stabilitatea pieţelor.
Alături de criteriile de convergenţă nominală, însă fără a face obiectul
Tratatului de la Maastricht, au apărut, la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii
Centrale Europene o serie de criterii care merg pe asigurarea convergenţei şi
coeziunii structurilor economice ale statelor membre şi ale celor candidate. Aceste
criterii numite şi criteriile de convergenţă reală privesc:
- gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale
externe în PIB,
- ponderea comerţului bilateral că ţările membre ale Uniunii Europene în totalul
comerţului exterior,
- structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii),
- PIB-ul pe cap de locuitor, calculat fie în funcţie de paritatea puterii de cumpărare,
fie la cursul nominal.
La summitul de la Bruxelles din mai 1998, Consiliul a decis că 11 din cele 15
state membre îndeplineau criteriile de convergenţă şi deci puteau participa la etapa a
treia a procesului integrativ. În fapt, s-au făcut o serie de concesii dintre care le
amintim pe cele legate de ponderea datoriei publice în PIB în cazul Italiei şi al Belgiei.
Pentru a se evita controlul guvernelor asupra chestiunilor financiare ale statelor
membre, s-a semnat Pactul de Stabilitate şi Creştere de la Dublin (1996) prin care era
asigurată disciplina financiară prin evitarea unor deficite bugetare peste limitele
stabilite.
Conform prevederilor Tratatului Uniunii Europene, statele care aderă la
Uniunea Europeană obţin o derogare temporară în ceea ce priveşte adoptarea
41
monedei comune şi implicit intrarea în zona euro, ceea ce presupune ca, ulterior
aderării, acestea să intre în MRS2.
Structura instituţională a Uniunii Economice şi Monetare este dată în principal
de către Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor membre formează
Sistemul European al Băncilor Centrale.
Din acest sistem mai fac parte şi băncile centrale ale statelor membre care nu fac
parte din zona Euro, şi care nu participă la luarea deciziilor cu privire la politica
monetară unică pentru zona Euro.
Obiectivul declarat al SEBC îl constituie menţinerea stabilităţii preţurilor
alături de definirea şi implementarea politicii monetare unice, crearea şi deţinerea de
rezerve valutare ale statelor participante şi asigurarea stabilităţii sistemului
financiar. Începând cu 1 ianuarie 1999, politica monetară a Uniunii Europene nu a
mai fost concepută la nivel naţional, ci la nivel comunitar de către Banca Centrală
Europeană.
Instrumentele şi procedurile de politică monetară utilizate de către BCE sunt:

 operaţiunile pe piaţa deschisă, din care fac parte operaţiunile de cesiune
temporară, operaţiile ferme de vânzare de active de către SEBC, emisiunea de
certificate de depozit, operaţiuni de schimburi de devize şi lichidităţi în alb;
 facilităţi permanente care permit furnizarea sau retragerea de lichidităţi;
 rezervele obligatorii;
 controlează dobânda la împrumuturile pe termen foarte scurt, dar nu şi
pentru cele pe termen lung, cu ajutorul cărora se finanţează datoria publică.
Politica monetară comună este adoptată de către Banca Centrală Europeană şi

apoi implementată de către băncile centrale ale statelor membre participante la
moneda unică. Banca Centrală Europeană este independentă şi nu execută
dispoziţiile instituţiilor Uniunii Europene şi nici pe cele ale guvernelor statelor
membre. Ea are dreptul exclusiv de a autoriza emisiunea de bancnote în cadrul zonei
euro, în timp ce băncile centrale naţionale sunt unicii acţionari şi deţinători ai
capitalului Băncii Central Europene. Capitalul subscris este proporţional cu ponderea
PIB-ului şi respectiv a populaţiei statului membru respectiv în totalul comunitar.
42
CURS 7.
POLITICA ECONOMICĂ COMUNĂ
Uniunea economică şi monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar,
cel de-al doilea este cel fiscal iar cel de-al treilea cel structural.
Politica economică comună acoperă cu preponderenţă pilonii doi şi trei.
Dacă în cadrul primul pilon, cel monetar, se poate vorbi de o puternică
coordonare însoţită de o înlocuire a politicilor monetare naţionale şi a celor privind
cursul de schimb cu politici comunitare, în privinţa celui de-al doilea pilon, datorită
în principal lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă
coordonare şi de slabe performanţe în aplicarea în comun a unor prevederi şi reguli
de această natură.
În cadrul Uniunii Economice şi Monetare există mai multe modele de
coordonare a politicii economice, în funcţie de modul şi puterea de intervenţie: unul
bazat pe reguli obligatoriu de respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative şi
cel de-al treilea care merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor
membre, fără a presupune existenţa unei baze legale în acest sens.
Primul, creat pentru a impune disciplină financiară, este cel adoptat de Pactul
de Stabilitate şi Creştere, bazat pe reguli stricte prevăzute în tratatele Uniunii şi care
sunt aplicate prin intermediul unor reglementări formale care obligă la respectarea
legii şi, în cazuri dovedite de nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalităţi. De
menţionat faptul că sancţiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro.
Cel de-al doilea, care stă la baza elaborării Cadrului General de Politică
Economică, presupune aplicarea unor proceduri, prevăzute în tratate, dar care nu
sunt, prin lege, obligatoriu de respectat.
Cel de-al treilea, care merge pe metoda deschisă de coordonare a politicilor
economice, ca rezultat al concluziilor Consiliului European, nu obligă, prin lege, la
respectarea prevederilor şi nu permite acordarea de sancţiuni financiare.
Privind din perspectivă istorică, Statele membre semnatare ale Tratatului de la
Roma nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte abandonarea controlului
asupra problemelor economice şi monetare în favoarea Comunităţii.
Ca atare, au fost definite obiectivele care urmau să fie atinse prin politicile
naţionale, inclusiv cele legate de gradul de ocupare a forţei de muncă, de stabilitatea
preţurilor sau de echilibrul balanţei de plăţi, politici a căror elaborare şi
implementare a rămas în exclusivitate în sarcina şi sub jurisdicţia statelor membre.
Momentul în care s-a putut vorbi de o politică economică comună este legat
de decizia luată de statele membre de trecere spre uniunea economică şi monetară, în
1971, ca urmare a unei rezoluţii a Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor
statelor membre.
Condiţia realizării etapelor cerute de către uniunea economică şi monetară a
fost convergenţa economiilor statelor membre, o sarcină deosebit de dificil de
43
îndeplinit date fiind disparităţile structurale majore dintre economiile care urmau să
participe la acest proces înainte de completarea pieţei interne.
În ciuda eşecului înregistrat, lecţiile primite în acea perioadă au constituit un
important stimulent pentru elaborarea şi formularea unei politici economice
eficiente.
Convergenţa economică în Uniunea Europeană

Spre deosebire de situaţia politicii monetare, statele membre îşi menţin
responsabilitatea asupra politicii economice, în condiţiile respectării principiilor
economiei de piaţă deschise în cadrul unui mediu concurenţial corect.
Începând cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor membre sunt
coordonate la nivel comunitar. Decizia Consiliului din Decembrie 1990 este
direcţionată spre întărirea capacităţii statelor membre de a atinge în mod progresiv
convergenţa în privinţa performanţelor economice înregistrate.
În acest context, Consiliul pentru Afaceri Economice şi Financiare (ECOFIN),
acţionând pe baza majorităţii calificate, la recomandarea Comisiei, formulează, în
fiecare an, un document care cuprinde cadrul general al politicii economice pentru
statele membre şi pentru Uniune în ansamblul ei şi raportează rezultatele
Consiliului.
Pe această bază, la recomandarea Comisiei, Consiliul prin majoritate calificată,
aprobă cadrul general al politicii economice prin care sunt stabilite obiectivele comune
legate de inflaţie, finanţe publice, stabilitatea cursului de schimb şi ocuparea forţei de
muncă. (art. 99 din TEC).
Acest document se află în centrul coordonării politicii economice a Uniunii
Europene.
Consiliul, pe baza rapoartelor întocmite de către Comisie monitorizează
dezvoltările economice ale fiecărui stat membru şi ale Uniunii, prin aşa numita
monitorizare multilaterală fundamentată pe programele de convergenţă prezentate
de către fiecare din statele membre (art. 99.3 din TEC).
Procesul de monitorizare este însoţit şi de o revizuire a politicilor bugetare, cu
referire particulară la mărimea şi finanţarea deficitelor.
Monitorizarea multilaterală are drept scop obţinerea de angajamente reciproce
din partea statelor membre de a-şi coordona politicile econom
In situaţia în care se constată că politicile elaborate de către un stat membru nu
sunt în concordanţă cu cadrul general stabilit, Consiliul poate, pe baza majorităţii
calificate, sa facă recomandări statului membru în cauza.
De asemenea, prin unanimitate, Consiliul poate să decidă asupra măsurilor ce
urmează a fi luate atunci când se consideră că situaţia dintr-un stat membru prezintă
dificultăţi legate de aprovizionarea cu un anumit produs.
In situaţia în care un stat membru se afla în dificultate sau este ameninţat de o
situaţie dificilă, din cauze care nu se afla sub controlul acestuia, Consiliul poate, pe
baza de unanimitate să decidă, la propunerea Comisiei, acordarea de asistenţă
financiară statului membru respectiv (art. 100 TEC).
Intrarea în etapa a treia a uniunii economice şi monetare şi adoptarea monedei
euro a legat economiile statelor membre şi mai mult prin adoptarea politicii
monetare şi a cursului de schimb comun.
44
Politicile economice şi determinarea nivelului salariilor au rămas în

responsabilitatea guvernelor naţionale, in conformitate cu art. 104 din TEC şi cu
prevederile Pactului de Creştere şi Stabilitate.
Deoarece dezvoltarea economiilor naţionale are impact asupra perspectivelor
inflaţiei în zona euro, ele influenţează condiţiile monetare ale zonei. Din acest motiv,
introducerea monedei unice presupune o mai puternica monitorizare şi coordonare a
politicilor economice ale statelor membre care formează zona euro. O mai puternică
coordonare va putea, în schimb, să contribuie la atingerea obiectivelor propuse prin art. 2
din tratatul EC.
Pentru a asigura creşterea convergenţei şi bunei funcţionări a pieţei interne,
statele membre care nu fac parte din zona euro, dar fac parte din mecanismul ratei de
schimb trebuie incluse în coordonarea politicilor economice.
45
CURS 8.
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ
Considerată uneori drept “victimă a propriului succes”, Politica agricolă

comună a reprezentat, încă de la crearea ei, una din cele mai controversate politici
comunitare. Cu toate că în prezent agricultura utilizează doar 1,8 % din PIB-ul
comunitar (spre deosebire de 12% în anii 60) şi acoperă doar 4% din totalul
populaţiei active, ea continuă să constituie o sursă de conflicte atât în cadrul Uniunii
Europene, cât şi în relaţiile acesteia cu principalii săi parteneri comerciali.
Indiferent dacă e privită la nivel naţional, regional sau mondial, agricultura a
reprezentat întotdeauna un segment sensibil al economiei şi a fost şi este privită, şi în
prezent, ca o ramură de un tip special, care trebuie protejată şi subvenţionată.
Argumentele în favoarea acestei afirmaţii sunt următoarele:
Produsele agricole sunt destinate acoperirii trebuinţelor vitale ale indivizilor;
datorită acestui fapt ele reprezintă unul din elementele de bază ale securităţii
economice şi, în ultimă instanţă, chiar al supravieţuirii unei economii.
Structurile agricole naţionale sunt legate de structurile sociale. Produsele
agricole sunt materii prime într-o serie de ramuri ale industriei uşoare, ca atare
existenţa lor determină buna funcţionare a acestor ramuri;
Privită din perspectiva ofertei, piaţa produselor agricole are un grad ridicat de
volatilitate, determinat în principal de dependenţa acesteia de factori naturali.
Oferta volatilă se întâlneşte pe piaţă cu o cerere relativ rigidă, ceea ce face ca
preţul produselor agricole, lăsat la jocul liber al pieţei, să fluctueze puternic chiar în
intervale foarte scurte de timp. Pentru a asigura o relativă stabilitate în acoperirea
nevoilor consumatorilor dar şi în veniturile producătorilor a fost nevoie de
intervenţii în mecanismul pieţei, atât prin intermediul preţului cât şi prin alte pârghii
şi instrumente specifice.
În ultima perioadă se pune accentul pe componenta ecologică a activităţii
economice, ori, datorită veniturilor relativ scăzute obţinute în agricultură,
comparativ cu cele obţinute în alte sectoare ale economiei, e nevoie de un ajutor din
partea statului pentru a asigura componenta ecologică a acestei ramuri.
În privinţa spaţiului comunitar, trebuie menţionat faptul că agricultura a fost
întotdeauna un sector protejat şi subvenţionat de către stat. După cel de-al doilea
război mondial atenţia acordată agriculturii s-a intensificat în urma experienţei
generate de lipsa alimentelor şi a foametei din timpul războiului.
Argumentele în favoarea unei politici agricole comune au fost:
a). contrastele existente la nivelul celor şase state membre, în momentul constituirii
structurilor comunitare, contraste datorate pe de-o parte unor cauze de natură
geografică dar şi modului în care naţiunile europene au tratat de-a lungul timpului
problema agriculturii;
b). statele bogate au avut tendinţa de a-şi susţine fermierii prin acordarea de
subvenţii şi prin preţuri ridicate, în timp ce statele sărace au încercat să atragă la
46
bugetul de stat cât mai multe venituri dinspre sectorul agricol, în special prin pârghii
fiscale;
c). faptul că, deşi la sfârşitul anilor 60 cei şase membrii fondatori aveau 65 milioane
hectare de teren utilizat în agricultură, la o populaţie agricolă de 17,5 milioane de
persoane, cu diferenţieri semnificative între statele membre, în sensul că ponderea
populaţiei agricole era de 33% în Italia, 25% în Franţa, 20% în Belgia, în timp ce
agricultura producea 36%din PIB-ul Italiei, 30% din cel al Franţei şi 15% din cel al
Germaniei, producţia agricolă acoperea numai 85% din nevoia de hrană a celor şase;
d). diferenţe semnificative atât din punct de vedere al dimensiunilor cât şi al
randamentelor fermelor europene comparativ cu cele din Statele Unite; astfel,
fermele din Statele Unite aveau o dimensiune medie de aproximativ 20 de ori mai
mare decât cele europene; un fermier american hrănea 50 de locuitori, în timp ce
unul european hrănea 10 locuitori.
Formarea pieţei unice s-a realizat sectorial, deci trebuia inclusă şi agricultura.
Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de
integrare a pieţelor naţionale europene. Excluderea beneficia de argumente teoretice
cum ar fi acela că o structură integrativă nou creată nu poate fi net avantajoasă decât
atunci când, conform teoriei vineriene, e formată din economiile cu structuri
concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare. Cum sectoarele agricole ale
ţărilor europene erau caracterizate de o puternică eterogenitate lansarea lor într-un
regim de liber schimb specific pieţelor comune fără o completare legislativ
instituţională specifică ar fi accentuat disparităţile existente. Interese politice şi
economice au determinat includerea agriculturii în procesul construcţiei europene şi
aplicarea unei politici comune prin care agricultura avea să devină expresia cea mai
fidelă a principiilor de funcţionare şi existenţă a unui sistem integrat.
Existenţa pieţei unice a lărgit sfera de desfacere a produselor în interior,
obligând la specializarea producătorilor, cu efecte asupra creşterii producţiei
concomitent cu ieftinirea produselor. Toate acestea au condus la nevoia de a utiliza
instrumente comune de protecţie a fermelor şi fermierilor dar şi pentru a stimula
desfacerea surplusului în exterior.
Din punct de vedere politic, Politica Agricolă Comună a fost “o afacere franco-
germană,” în sensul că Germania şi-a deschis piaţa produselor agricole franceze, iar
Franţa produselor industriale germane.
Agricultorii din statele europene puternice au reprezentat dintotdeauna o forţă
demnă de luat în considerare.
Politica Agricolă Comună a fost creată prin Tratatul de la Roma (art. 38-47,
acum art. 32-37) iar principiile de operare au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la
Stresa, care a avut loc în 1958, şi ale cărei prevederi au fost puse în aplicare începând
cu 1962. Această politică acoperă o gamă largă de activităţi specifice dintre care
amintim controlul schimburilor comerciale cu produse agricole, măsuri de susţinere
prin preţuri, transferuri ale veniturilor, subvenţii de producţie, fonduri de investiţii
nerambursabile, reglementări legate de standardele de sănătate, etc.
Obiectivele Politicii agricole comune, conform articolului 33 din Tratat, sunt:
 creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic şi
utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;
 asigurarea unui standard de viaţă decent lucrătorilor agricoli;
 stabilizarea pieţelor agricole;
 asigurarea ofertei de hrană la nivel comunitar;
47
 asigurarea unor preţuri de consum rezonabile pentru produsele agricole.

Pentru atingerea acestor obiective s-au stabilit, la Stresa, cele două tipuri de
politici:
A. politica de control a pieţei care conţine reglementări de funcţionare a pieţei,
organele de intervenţie, reglementări privind concurenţa şi comerţul exterior
comunitar;
B. politica structurală, vizând modificări în factorii de producţie, condiţiile de
producţie, formarea unor fonduri de finanţare a acestei politici la nivel comunitar.
1. POLITICA DE CONTROL A PIEŢEI
Principiul care stă la baza Politicii agricole comune este acela conform căruia
pieţele agricole sunt administrate, instrumentele utilizate în acest sens fiind
preţurile, cotele de producţie, subvenţiile şi barierele de import. Reformele recente
ale Politicii Agricole Comune au introdus o serie de instrumente noi, cum ar fi
suportul financiar direct acordat fermierilor, stimulentele financiare acordate
agricultorilor pentru a renunţa la cultivarea pământului etc. Indiferent de natura
instrumentelor utilizate, sistemul este, în esenţă, unul care distorsionează piaţa.
Cele trei principii fundamentale ale Politicii Agricole Comune
 unitatea pieţei realizată prin liberalizarea mişcării produselor agricole în
limitele spaţiului comunitar;
 preferinţa comunitară realizată prin protecţia de importurile de produse
agricole din afara spaţiului comunitar şi promovarea exporturilor comunitare;
acest principiu, care favorizează producătorii, restrânge posibilitatea de
alegere a consumatorilor comunitari;
 solidaritatea financiară (responsabilitatea financiară comună) conform căruia
costurile PAC sunt suportate de către toate statele membre, fără a lua în calcul
în mod direct contribuţia pe care au adus-o la bugetul comunitar .
Pentru ca politica de control a pieţei să funcţioneze se utilizează trei tipuri de

sisteme de control al pieţei:schemele de garantare şi preţul de intervenţie, care se
aplică la 70% din produsele agricole. Schemele de intervenţie garantează preţul
minim la care agenţiile comunitare intervin şi cumpără produse pe care le
stochează;formarea liberă a preţurilor pentru un număr limitat de produse;
Principalele instrumente utilizate în cadrul politicii de control a pieţei sunt :
 sistemul de susţinere a preţurilor;
 subvenţiile directe;
 barierele de import;
 subvenţiile la export;
 existenţa unui sistem monetar propriu agriculturii (agrimonetary system).
Instrumentul pivot utilizat în cadrul sistemului de control al pieţei îl constituie

sistemul de susţinere a preţurilor. De menţionat că Uniunea Europeană a stabilit şi
utilizează şi în prezent plafoane de preţ pentru aproape toate produsele agricole. De
regulă, preţurile astfel stabilite sunt cu 50% până la 100% mai mari decât preţul
mondial.
Sistemul de susţinere a preţurilor este format din:
48
 preţul de intervenţie, adică preţul la care agenţiile comunitare cumpără şi

stochează produsele de pe piaţă atunci când producţia este excedentară. Nu
trebuie confundat preţul de intervenţie cu intervenţia în sine, care e un
mecanism de stabilizare a pieţei. Este un preţ unic pentru spaţiul comunitar;
 preţul ţintă e format din preţul de intervenţie + diferenţa dintre preţul de
piaţă şi cel de intervenţie la care se adaugă costul transportului între zona cu
producţia cea mai mare şi cea cu producţia cea mai mică din spaţiul
comunitar. Acest preţ e unul care se fixează zilnic şi se speră să se obţină pe
piaţa cu producţia cea mai mică;
 preţul prag, utilizat pentru importurile de produse agricole atunci când preţul
acestora este mai mic decât preţul la care se obţin produsele în spaţiul
comunitar şi se calculează ca diferenţă între preţul ţintă şi costul depozitării la
care se adaugă costul transportului.
Alături de preţurile menţionate anterior, există şi preţuri specifice unor

produse , cum ar fi preţul orientativ (guide price) pentru carnea neprelucrată, preţul
de bază (basic price) pentru legume şi fructe, preţul de retragere de pe piaţă
(withdrawla price) utilizat pentru legume şi fructe atunci când acestea ating un
anumit grad de perisabilitate.
Prin crearea şi utilizarea unor preţuri distorsionate pentru anumite produse
agricole s-a încurajat creşterea producţiei acestora, ajungându-se, pe această cale, la
obţinerea de surplusuri. Ca atare, au apărut noi pârghii, de data aceasta pentru a
reduce susţinerea financiară atunci când se ating ţintele propuse. Din această
categorie menţionăm cantităţile maxime garantate, cotele maxime de producţie şi co-
responsabilitatea producătorilor în susţinerea costului producţiei obţinute în surplus.
Subvenţiile directe reprezintă ajutoare suplimentar acordate unor produse
agricole, de regulă produse marginale, cum ar fi măslinele, viermii de mătase sau
anumite tipuri de seminţe.
Barierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe vamale aplicate asupra
importurilor combinat cu stabilirea unor cote de import asupra produselor agricole.
Uniunea Europeană a încheiat, de-a lungul timpului, o serie de acorduri preferenţiale
care permit accesul produselor agricole din statele în curs de dezvoltare în regim
preferenţial, însă aceste produse, provenind în special din zona mediteraneană nu
reprezintă un pericol pentru agricultura europeană.
Subvenţiile de export (sau restituirile la export) reprezintă un mod de a
susţine exporturile de produse agricole comunitare pe piaţa externă atunci când
costul obţinerii acestora la nivel comunitar e mai mare decât cel de pe piaţa
mondială. Acordarea unor astfel de subvenţii este interpretată drept un mod de
distorsionare a concurenţei şi penalizată de către Organizaţia Mondială a
Comerţului, fapt care a determinat o reducere a cheltuielilor cu subvenţiile de export
ale Uniunii de la 55% din totalul exporturilor de produse agricole în 1992 la mai
puţin de 10% în 1998.
Sistemul monetar propriu agriculturii a apărut din nevoia de a asigura, şi prin
pârghii monetare, stabilitatea preţurilor produselor agricole şi implicit a veniturilor
producătorilor agricoli. În esenţă, sistemul se baza pe calculul unor rate de schimb
speciale numite “ cursuri verzi” aplicate produselor agricole. Atunci când pe piaţă
existau diferenţe între cursurile “verzi” şi cele ale pieţei, prin mecanismul numit
compensări monetare (care reprezintă în fapt un sistem de impozite şi subvenţii) se
49
acordau compensaţii producătorilor afectaţi de diferenţele de curs. Sistemul

compensărilor monetare a fost înlocuit, în 1992, de aranjamente agro-monetare, prin
care se fixau, periodic, ratele de schimb pentru preţurile de decontare ale produselor
agricole în interiorul spaţiului comunitar. Începând cu 1 ianuarie 1999, sistemul
“banilor verzi “ a fost înlocuit cu mecanismul ratei de schimb, inclusiv pentru statele
cele patru state membre care în acel moment nu făceau parte din zona Euro.
2. POLITICA STRUCTURALĂ
Aplicarea acestei politici s-a realizat mult mai lent datorită diferenţelor dintre
condiţiile de producţie şi dintre legislaţiile naţionale în domeniul agricol, care
trebuiau armonizate. Pentru a da un impuls acestei politici s-au aplicat prevederile
Planului Mansholt, care cuprindeau trei grupe de măsuri: administrative, de
îmbunătăţire a canalelor de desfacere a produselor şi de eliminare a discrepanţelor în
productivitate.
Din prima categorie, cea a măsurilor administrative menţionăm susţinerea
financiară a investiţiilor efectuate în scopul introducerii progresului tehnic în
agricultură. Instrumentul utilizat în acest sens a fost subvenţionarea dobânzilor şi a
unei părţi din investiţii. Alte măsuri vizau dezvoltarea învăţământului agricol, şi
susţinerea financiară acordată celor care doreau să-şi închidă afacerile.
Din cea de-a doua categorie menţionăm acordarea de subvenţii fabricilor de
lactate, a celor de ambalare a legumelor şi fructelor, producţiei de vinuri, în scopul
facilitării accesului acestor produse pe pieţele externe.
3. COSTURILE ŞI BENEFICIILE POLITICII AGRICOLE COMUNE
Dezvoltarea agriculturii comunitare a permis transformarea Uniunii Europene

dintr-un importator net de produse agricole la mijlocul anilor 60, în cel de-al doilea
exportator de produse agricole la nivel mondial. Acest lucru s-a realizat ca urmare a
creşterii productivităţii dar şi ca urmare a susţinerii financiare puternice de care s-a
bucurat sectorul agricol în spaţiul comunitar. Aceasta a făcut ca, pe fondul creşterii
preţurilor alimentelor într-un ritm mai scăzut decât al preţurilor bunurilor de
consum, să se înregistreze o creştere de patru ori a volumului bunurilor agricole
tranzacţionate între statele membre.
Costuri
Controversele legate de Politica Agricolă Comună sunt legate în principal de
aspectele financiare legate de buna funcţionare a acesteia. Se spune că acesta este cea
mai costisitoare, birocratică şi risipitoare dintre politicile comunitare dar şi politica cu
cel mai puternic caracter protecţionist.
Principalele critici aduse acestei politici sunt legate de faptul că:
 Este o politică “scumpă” în sensul că utilizează între 45 şi 50% din bugetul
comunitar. Dacă în 1965 cheltuielile legate de agricultură reprezentau 8% din
bugetul comunitar, în 1969 ele ajunseseră la 80%. Ritmul anual de creştere al
cheltuielilor bugetare a fost de aproximativ 90% în primii 15 ani de
funcţionare ai Comunităţii, stabilizându-se, la nivelul anilor 90, la aproximativ
7%. Veniturile obţinute din taxele vamale aplicate importurilor sunt depăşite
50
de sumele cheltuite pentru acordarea de subvenţii, achiziţionarea şi stocarea

surplusului sau pentru alte cheltuieli legate de exportul produselor agricole;
 Este o politică anacronică, în sensul că acele condiţii care existau în momentul
creării ei nu mai există . Problema majoră a anilor 60, lipsa de produse agricole
s-a transformat în problema surplusului de produse agricole, în condiţiile în
care, începând cu 1973 consumul de produse agricole a înregistrat o creştere
anuală de mai puţin de 0,5%, iar producţia agricolă în aceeaşi perioadă a
înregistrat o creştere de 2% pe an. Problema surplusului de produse agricole a
ridicat o serie de probleme, printre care cele legate de stocare şi depozitare cu
toate costurile aferente. Rezolvarea problemei surplusului a fost căutată în mai
multe direcţii, dintre care exportul acestuia a fost una din alternative. Datorită
faptului că preţurile din spaţiul comunitar se situează peste preţurile
mondiale, Politica Agricolă Comună a introdus un nou instrument, provenit
din sfera politicilor comerciale, numit “restituiri la export” prin care
producătorilor agricoli comunitari li se acopere diferenţa dintre costul
obţinerii produsului (mai mare) şi preţul cu care acesta putea fi vândut la
export (mai mic).Prin acordarea de subvenţii mascate, UE încuraja practicarea
dumpingului cu produse agricole comunitare. După Runda Uruguay a GATT
aceste practici au fost interzise;
 Consumatorii europeni sunt dezavantajaţi pe de o parte datorită impozitelor
pe care le plătesc, din care o parte importantă sunt utilizate pentru susţinerea
agriculturii, pe de altă parte datorită preţurilor ridicate ale produselor agricole
comunitare comparativ cu cele din alte ţări. Cum între categoriile de
consumatori europeni există diferenţa nu numai de la un stat membru la altul
ci şi între clasele sociale, consumatorii cu venituri scăzute vor fi dezavantajaţi
prin faptul că vor participa cu o pondere mai mare a veniturilor lor la
formarea şi susţinerea fondurilor agricole prin faptul că cea mai mare parte a
veniturilor lor sunt utilizate pentru hrana acoperită de produse agricole.
Utilizarea plafoanelor de preţ determină în fapt o redistribuire a puterii de
cumpărare dinspre familiile sărace spre fermierii bogaţi;
 Este o politică generatoare de inechitate între categoriile sociale, în sensul că
subvenţiile se acordă numai unor categorii profesionale şi nu şi altora din
sectoare în care veniturile sunt reduse (cum ar fi mineritul sau industria
oţelului);
 Este o politică generatoare de inechitate, în sensul că producătorii mari sunt
avantajaţi mai mult decât micii producători. Explicaţia constă în faptul că
fermele de mari dimensiuni obţin, datorită economiilor la scară, produsele la
costuri marginale mai scăzute decât cele ale fermelor de mici dimensiuni.
Creşterea producţiei ca urmare a introducerii taxei vamale va determina o
creştere a beneficiului marginal şi implicit a celui total, ca diferenţă între
preţul intern ( egal cu preţul mondial plus taxa vamală) şi costul marginal.
Conform estimărilor Comisiei Europene, la nivelul anului 1994 aproximativ
20% din totalul fermierilor europeni au primit aproximativ 80% din beneficiile
PAC,deoarece aproximativ 80% din producţia agricolă provine din fermele de
mari dimensiuni;
 Datorită caracterului puternic protecţionist, reprezintă o sursă de conflict cu
alte state, în special cu Statele Unite;
51
 A generat distrugerea mediului înconjurător prin încurajarea agriculturii

intensive şi a supraproducţiilor.
Beneficii
Aplicarea Politicii Agricole Comune a indus o serie de costuri de natură
economico-socială dar a şi generat o serie de efecte pozitive. Dintre acestea cele mai
importante sunt următoarele:
 utilizarea preţurilor prag a permis, prin intermediul preţurilor, creşterea
veniturilor fermierilor şi prin aceasta atingerea unui grad de coeziune socială
între Europa urbană şi cea rurală. Cu toate acestea, se menţin încă diferenţe
semnificative între nivelul veniturilor medii obţinute în agricultură
comparativ cu media UE. Astfel, la nivelul anului 1990 venitul mediu al unui
lucrător din agricultură reprezenta mai puţin de 40% din venitul mediu al
unui lucrător din UE;
 creşterea preţurilor a determinat, pe căile menţionate anterior, o creştere a
producţiei agricole, reducând prin aceasta dependenţa de importuri a
spaţiului comunitar;
 în perioada cuprinsă între 1950 şi 1960 s-a înregistrat o creştere a veniturilor
medii mult mai accentuată decât cea înregistrată la nivelul preţurilor
produselor agricole ceea ce a determinat o scădere a ponderii cheltuielilor cu
alimentele din totalul veniturilor personale
 aplicarea unor metode şi tehnologii moderne (inclusiv utilizarea pe scară
largă a îngrăşămintelor chimice şi a hormonilor de creştere) a condus la
creşterea producţiei dar şi a productivităţii terenurilor agricole. Această
modificare a productivităţii nu a fost însoţită de o creştere corespunzătoare a
consumului, în condiţiile în care cererea pentru bunuri de subzistenţă este
relativ rigidă, motiv pentru care , după 1977, UE s-a transformat din
importator net în exportator net de produse agricole.
4. STRUCTURA LEGISLATIV-INSTITUŢIONALĂ ŞI FINANCIARĂ
Instituţiile implicate în operarea Politicii Agricole Comune sunt Consiliul şi

Comisia Europeană. Puterea de co-decizie a Parlamentului European nu se aplică
agriculturii, în ciuda faptului că propunerea Comisiei din cadrul Conferinţai
Interguvernamentale din 1996 a reomandat acest lucru, dar nici în Tratatul de la
Amsterdam, nici în cel de la Nisa nu s-a specificat acest obiectiv.
Finaţarea se realizează prin bugetul comunitar, prin Fondul European de
Orientare şi Garantare a Agriculturii (FEOGA), fond divizat pe două secţiuni: una de
garantare, care acoperă aproximativ 90% din totalul cheltuielilor şi prin care este
finanţat sistemul de preţuri şi cel de susţinere a pieţei şi partea de orientare, care
acoperă susţinerea financiară acordată ajustării structurilor agricole.
52
CURS 9.
EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENE
În etapele procesului de extindere, privite în dinamica lor, se pot identifica

unele similitudini dar şi diferenţe semnificative, dintre care amintim:
Până în prezent, economiile statelor membre admise ulterior formării
Comunităţilor, cu excepţia “săracilor” (care erau, în momentul admiterii
aproximativ la fel de săraci - privit din perspectiva PIB/locuitor - ca si unele din
statele candidate) au fost considerate drept economii de piaţă funcţionale, în ciuda
existenţei unui anumit grad de control si centralizare a activităţii economice.
Cea de-a cincea etapă a extinderii a permis intrarea în Uniune a statelor
central şi est europene care au aparţinut anterior unor structuri de economie
centralizată. Toate statele care au aderat la 1 mai 2004, ca de altfel şi statele candidate
pentru 2007, au obţinut statutul de economie de piaţă funcţională într-o perioadă de
timp relativ scurtă, în care au avut loc transformări de esenţă datorită cărora se
manifestă încă o relativă fragilitate instituţională şi structurală.
În acest context, aderarea lor înseamnă formarea unei structuri economice
integrate din economii aparţinând unor sisteme economice anterior diferite, diluând
oarecum economia de piaţă consacrată de secole de capitalism.
Integrarea în Uniunea Europeană a statelor din primele patru etape de
extindere nu a fost o experienţă integrativă nouă, ele făcând parte, până în momentul
în care au devenit membrii cu drepturi depline ai acesteia fie din zona de comerţ
liber a AELS, fie din Spaţiul Unic European. Din acest motiv, ele au cunoscut forme,
instrumente şi tipuri de integrare proprii economiilor de piaţă.
Etapele anterioare ale extinderii, premergătoare celei de-a cincea, au adus în
rândul statelor membre două tipuri de parteneri. În prima categorie intră statele cu
venituri scăzute (Grecia, Spania şi Portugalia), a căror intrare a determinat o scădere
a venitului mediu al Uniunii şi care au devenit, prin redistribuire bugetară,
beneficiari net ai fondurilor Uniunii Europene. De remarcat că atât numărul
populaţiei cât şi diferenţa dintre venitul mediu al statelor membre şi a celor care au
aderat la UE nu a atins nici măcar jumătate din nivelul celor înregistrate de cele 10
state intrate în structurile comunitare în 2004. În cea de a doua categorie intră state cu
un venit peste media pe Uniune (Austria, Finlanda, Suedia) care au crescut venitul
mediu net şi au determinat o creştere a contribuţiei la bugetul unional.
Contextul geopolitic în care s-a desfăsurat extinderea spre est a Europei este
fundamental diferit de cel al deceniilor anterioare, în care s-au înregistrat evoluţii
ondulatorii si perturbări importante ale ciclului economic care au favorizat tendinţa
de integrare în ideea creşterii puterii economice a statelor aspirante prin participarea
lor în cadrul unei forme integrative.
Ultimul deceniu a fost ferit de şocuri masive de genul celor declanşate de criza
petrolului sau de cea a datoriilor externe, însă a pus pe tapet probleme noi, cum ar fi
terorismul cu toate implicaţiile lui economice şi geostrategice. În acest context,
53
extinderea nu mai este privită doar ca un mijloc de exploatare eficienta a resurselor,

de lărgire a pieţei şi implicit de creştere a standardului de viaţă, ci ca şi atragerea
unor spaţii tot mai ample într-o zonă stabil integrată, în care terorismul şi efectele lui
să poată fi mai uşor ţinute sub control sau anticipate.
Creşterea rolului şi a importanţei corporaţiilor transnaţionale în cadrul
procesului de integrare globală si regională în ultimele trei decenii a determinat o
reconsiderare a poziţiei Uniunii Europene fată de ţările central si est europene.
Investitiile străine directe realizate de către companiile multinaţionale din Uniunea
Europeană în ţările central şi est europene reprezintă o formă a integrării naturale,
informale, pregătitoare a aderării pe care etapele anterioare ale extinderii nu le-au
cunoscut.
Uniunea Europeană traversează, în ultimul deceniu, o perioadă de
creştere si dezvoltare a procesului integrativ spre noi forme; dacă statele aderate
până în prezent şi-au armonizat interesele cu primele etape ale unei Uniuni în
formare (zonă de liber schimb, uniune vamală, piaţă comună), în cadrul căreia
datorită contextului global al anilor ‘60-70 intrarea lor a însemnat acoperirea lipsei de
fortă de muncă şi a unor pieţe de desfacere croite pe măsura dezvoltării
dimensiunilor producţiei şi a intensificării schimburilor comerciale, statele care au
aderat în mai 2004 şi cele candidate pentru 2007 trebuie să atingă nivelurile de
dezvoltare cerute de formele superioare ale integrării: uniunea economică şi
monetară si ulterior cea politică.
EXTINDEREA SPRE CENTRUL ŞI ESTUL EUROPEI
Al cincilea val al extinderii Uniunii Europene – de cea mai mare amploare ca

număr de ţări a acoperit opt state central şi est-europene: Polonia, Ungaria, Cehia,
Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, şi două ţări mediteraneene: Cipru şi
Malta. Acestea reprezintă 34% din suprafaţa Uniunii Europene cu 15 membri, 29%
din populaţie şi 5% din PIB.
Programul de extindere a fost lansat oficial de Comisia Europeană la 30 martie
1998, când primele cinci state: Ungaria, Cehia, Polonia, Estonia, Slovenia şi Cipru au
fost nominalizate pentru începerea negocierilor de aderare.
Un pas important în această a cincea etapă de extindere l-a constituit decizia
Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, cu privire la
extinderea negocierilor de aderare în vederea includerii Bulgariei, Letoniei, Lituaniei,
Maltei, României şi Slovaciei, cât şi pentru a acordarea oficial Turciei a “statutul de
candidat”.
Costurile şi beneficiile integrării unei economii într-un spaţiu integrat, cu
particularizare a economiilor central şi est europene în Uniunea Europeană pot fi
sintetizate în efecte de natură politică, economică şi socială.
Din punct de vedere politic, beneficiile decurg în principal din participarea la
procesul decizional, stabilitatea sistemului democratic, creşterea siguranţei
cetăţenilor şi consolidarea poziţiei în raport cu terţii.
Din punct de vedere economic, beneficiile sunt date în principal de accesul
liber la piaţa unică, care de altfel se poate uşor transforma în cost în absenţa unui
grad adecvat de competitivitate, accesul la fondurile structurale şi la fondul de
Coeziune, care se îndreaptă spre economiile cu un grad de dezvoltare cuprins în
parametri inferiori mediei comunitare, precum şi de creşterea capacităţii de a atrage
54
investiţii străine prin creşterea stabilităţii legislativ-instituţionale dictată de

adoptarea aquis-ului comunitar.
Privite prin prisma efectelor generate pe piaţa internă, beneficiile apar ca
urmare a efectelor statice de creare şi deturnare de comerţ, a scădere a costurilor de
producţie datorate eliminării taxelor vamale, accelerării creşterii economice şi
impulsionării ramurilor producătoare de produse pentru export.
Privite din perspectiva politicii de dezvoltare regională, beneficiile înseamnă
alături de accesul la fondurile structurale şi la fondul de coeziune transferul de
know-how, dezvoltarea infrastructurii regionale şi echilibrarea diferenţelor dintre
regiuni.
Efectele generate de adoptarea politicii agricole comune se regăsesc în
sprijinul financiar sub forma plăţilor compensatorii şi subvenţiilor la export, creşterii
producţiei agricole datorită creşterii preţurilor produselor agricole odată cu alinierea
lor la cele comunitare; creşterea exporturilor, dezvoltarea zonelor rurale, creşterea
veniturilor populaţiei ocupate în agricultură şi reducerea subvenţiilor acordate de
către statul membru.
Apartenenţa la Uniunea Economică şi Monetară va genera, la rândul ei, o serie
de beneficii ce derivă în principal din stabilizarea macroeconomică pe termen lung şi
din reducerea costurilor de tranzacţionare.
În privinţa costurilor, acestea apar în principal legate de gradul de
competitivitate al economiei şi într-o mai mică măsură reprezintă cheltuielile legate
de crearea şi formarea aparatului administrativ, armonizare legislativă şi formarea
personalului.
Detaliate pe obiective, acestea sunt date, pentru piaţa unică, de creşterea
deficitului comercial ca urmare a aplicării tarifului extern comun dar şi ca urmare a
aplicării schemelor de preferinţa comunitare din cadrul Sistemului Generalizat de
Preferinţe Vamale al Uniunii Europene. Pătrunderea pe piaţa internă a unor produse
din terţe ţări, ca urmare a scăderii protecţiei tarifare dar şi a produselor comunitare
pot elimina de pe piaţă firmele necompetitive, generând şomaj şi scăderea venitului
mediu.
Din perspectiva politicii de dezvoltare regională, costurile sunt date în
principal de construcţia instituţională dar şi de eventuala apreciere a monedei
naţionale ca urmare a infuziilor masive de capital, cu efecte negative asupra
exporturilor.
Politica agricolă comună va genera o creştere a costului produselor agricole şi
implicit o creştere a cheltuielilor pentru hrană ale populaţiei, iar subvenţiile şi plăţile
compensatorii pot întârzia restructurarea agriculturii.
55
CURS 10.
INSTRUMENTELE ASOCIERII ŞI ADERĂRII
În perioada ce a urmat evenimentelor politice din centrul si estul Europei de la

sfârşitul anilor’80, Uniunea Europeană a încheiat cu ţările aparţinătoare fostului bloc
comunist trei tipuri de instrumente de cooperare economica: acorduri de asociere,
încheiat cu cele şase ţări din Europa Centrală şi de Est şi cu ţările Baltice, acorduri de
cooperare si parteneriat, cu Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, şi acorduri de comerţ
ţi cooperare cu Albania si Slovenia.
Cele trei tipuri de acorduri prezintă o serie de similitudini în privinţa
domeniilor de cuprindere, dar şi un număr important de deosebiri legate în primul
rând de complexitatea obiectivelor propuse: în timp ce acordurile de asociere au
domenii de cuprindere largi, mergând de la obiective vizând crearea unor forme
simple de cooperare până la instituirea unor zone de comerţ liber şi având drept scop
declarat pregătirea aderării, cele de comerţ şi cooperare se limitează la prevederi
vizând cooperarea economică sectorială şi concesiile comerciale.
Acordul European de Asociere se diferenţiază de celelalte forme
instituţionalizate ale cooperării dintre statele candidate şi Uniunea Europeană prin
obiectivul politic pe care îl propune - acceptarea statelor candidate ca membrii cu
drepturi depline a Uniunii - precum şi prin complexitatea relaţiilor economice pe
care le implică: realizarea graduală a unei zone de liber schimb, într-un interval de 10
ani, care să pregătească condiţiile economice de apropiere a economiei statului
candidat de standardele cerute de statutul de membru cu drepturi depline.
Acordurile de Asociere, a căror bază legislativă a constituit-o art.113 şi art.238
din Tratatul de la Roma, sunt înţelegeri cuprinzătoare care, aşa cum rezultă din art.1,
au drept obiectiv: crearea cadrului favorabil dialogului politic şi relaţiilor politice
între UE şi ţările asociate; integrarea treptată din punct de vedere economic, prin
promovarea expansiunii schimburilor şi a unor relaţii economice armonioase;
oferirea unui suport pentru cooperarea economică, socială, financiară şi culturală;
înfiinţarea unor instituţii care să pună în practică asocierea şi să ofere cadrul unei
integrări treptate în Uniune.
Se poate spune că Acordurile Europene sunt, sub aspectul conţinutului,
acorduri mixte, acoperind nu doar aspecte economice şi comerciale, ci şi dialog
politic şi cooperare culturală. Se mai numesc şi “acorduri din a doua generaţie”
Acordurile de Asociere la Uniunea Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi
de Est au fost semnate începând cu 1991, conform tabelului de mai jos:
Ţara Semnarea acordului Intrarea în Cererea oficială
56
european vigoare a de aderare la UE

Acordului
European
Bulgaria martie 1993 februarie 1995 decembrie 1995
Cehia octombrie 1993 februarie 1995 ianuarie 1996
Estonia iunie 1995 februarie 1998 noiembrie 1995
Letonia iunie 1995 februarie 1998 octombrie 1995
Lituania iunie 1995 februarie 1998 decembrie 1995
Polonia decembrie 1991 februarie 1994 aprilie 1994
România februarie 1993 februarie 1995 iunie 1995
Slovacia octombrie 1993 februarie 1995 iunie 1995
Slovenia iunie 1996 februarie 1999 iunie 1996
Ungaria decembrie 1991 februarie 1994 martie 1994
Turcia septembrie 1963 Decembrie 1964 aprilie 1987
Malta decembrie 1970 aprilie 1971 iulie 1990
Cipru decembrie 1972 iunie 1973 iulie 1990
Sursa: Centrul de informare al Comisiei Europene în România. Tema europeană 10,
Extinderea spre est pe agenda Consiliului European, aprilie 2002.
Criteriile de la Copenhaga
Reuniunea la nivel înalt a liderilor UE de la Copenhaga, în iunie 1993 a lansat

promisiunea istorică potrivit căreia ţările din Europa Centrală şi de Est, care îşi
exprimă dorinţa în acest sens, vor putea adera la Uniune de îndată ce sunt în măsură
să îşi asume obligaţiile de membru, prin îndeplinirea condiţiilor economice şi
politice.
Cu această ocazie, au fost specificate clar pentru prima oară condiţiile ce
trebuie îndeplinite pentru a deveni membru, cunoscute sub numele de “criteriile de
la Copenhaga”. Acestea stabilesc anumite standarde pentru ţările care aspiră să
devină membre ale UE:
1. Criteriul politic
a). Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept;

Ţările care doresc să adere la UE trebuie să garanteze libertăţile
democratice(pluralism politic, libertatea de expresie, libertatea religioasă), să
înfiinţeze şi să garanteze funcţionarea instituţiilor democratice, a independenţei
sistemului judiciar şi a autorităţii constituţionale, să organizeze alegeri libere şi
corecte, care să facă posibilă alternanţa la putere a diferitelor partide politice;
b). Garantarea drepturilor omului: aşa cum sunt acestea formulate în
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
adoptată de către Consiliul Europei;
c). Respectarea drepturilor şi protecţia minorităţilor: se referă la Convenţia
cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, cu privire la respectarea drepturilor
individuale ale minorităţilor, la Recomandarea nr.1201, adoptată de către Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei în 1993, care recomandă, dar nu consideră a fi
obligatorie, recunoaşterea drepturilor colective ale minorităţilor.
2. Criteriul economic
57
a). Existenţa unei economii de piaţă funcţionale

Acest criteriu are în vedere crearea economiei de piaţă prin privatizarea
sectorului de stat, liberalizarea preţurilor şi înlăturarea controlului administrativ
asupra acestora, asigurarea stabilităţii preţurilor, existenţa unui sistem financiar-
bancar suficient de puternic încât să poată colecta depuneri şi să le orienteze spre
finanţarea dezvoltării economice; să existe posibilitatea intrării unor ofertanţi pe
piaţă (intrarea noilor firme să nu fie împiedicată de către monopoluri sau de către
anumite bariere administrative); să existe şi formula ieşirii de pe piaţă prin faliment;
să existe un sistem juridic adecvat, care să garanteze proprietatea şi să întărească
rolul contractelor; stabilitatea macroeconomică – exprimată prin stabilitatea
preţurilor, echilibrul bugetar şi al balanţei externe – să fie prezentă astfel încât să
reprezinte suportul unei creşteri economice durabile;
b). Capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din
cadrul Uniunii
Acesta este un criteriu foarte complex, care cuprinde ansamblul condiţiilor
economice de care depinde competitivitatea – de la prezenţa infrastructurii, a
sistemului educaţional, la prezenţa economiei de piaţă funcţionale, a unor politici
economice adecvate noilor condiţii, la un grad ridicat de integrare în UE prin comerţ
şi investiţii directe. Importante sunt, pentru forţa competitivă a unei ţări, şi structura
economică pe ramuri şi tipuri de proprietate, dimensiunea firmelor, etc.
3. Capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile de membru, inclusiv de a adera la obiectivele

politice, economice şi la uniunea monetară.
Aderarea la UE, chiar dacă nu presupune ca ţările foste asociate din Europa
Centrală şi de Est să înregistreze de la început performanţele necesare participării la
Uniunea Economică şi Monetară, se presupune că acestea vor reuşi, într-o perioadă
rezonabilă, să evolueze spre atingerea acestor obiective. De asemenea, UE a stabilit
prin Tratatul de la Maastricht ca “pilonii” care să sprijine construcţia europeană să fie
Uniunea Economică şi Monetară (UEM), Politica Externă şi de Securitate Comună
(PESC), şi coordonarea politicii în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).
Un asemenea criteriu presupune ca ţările candidate să fie capabile a prelua
reglementările şi regulile existente în cadrul Pieţei adică a “acquis-ului
communautaire” – rezultat al peste 40 de ani de evoluţii a procesului de integrare a
pieţelor. Preluarea se referă la a dispune de capacitatea administrativă şi juridică
pentru transpunerea în legislaţia naţională a reglementărilor comunitare, şi condiţii
pentru aplicarea acesteia în practică.
Primul criteriu, cel politic, este considerat a fi o condiţie prealabilă pentru
deschiderea negocierilor de aderare, în timp ce celelalte criterii trebuie să fie
îndeplinite până momentul aderării. Al treilea criteriu presupune ca noii membri să
fie capabili să preia politicile şi reglementările UE (acquis-ul), pe care apoi să le
transpună în practică şi să le aplice în mod efectiv.
“Condiţionalitatea” impusă de aceste criterii ce trebuie îndeplinite pentru a
deveni membru UE a avut un puternic impact asupra ritmului reformelor în ţările
candidate şi le-a conferit un caracter ireversibil. Stabilitatea şi prosperitatea tot mai
mare care au rezultat sunt în beneficiul actualilor şi viitorilor membri.
58
ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ
Despre negocierile de aderare
Ce se negociază?
Una dintre condiţiile necesare pentru ca România să adere la Uniunea
Europeană este să adopte şi să pună în practică legislaţia europeană. Legislaţia
europeană (denumită acquis comunitar) este împărţită în 31 de domenii (care fac
obiectul aşa-numitelor capitole de negociere).
Fiecare capitol este "deschis spre negociere” în momentul în care Uniunea
Europeană consideră că România a ajuns la un nivel minim de adoptare a legislaţiei
europene din domeniu. Procesul de negociere se referă la adoptarea de câtre
România a unor reglementări similare celor europene şi prezentarea unui program
detaliat al adoptării întregului acquis din domeniu. După ce se ajunge la o poziţie
comună, a Uniunii Europene şi României, capitolul este considerat a fi "închis
provizoriu”. Nici un capitol de negociere nu este considerat a fi definitiv închis până
în momentul în care toate cele 31 de capitole sunt finalizate. Ultimul capitol care se
negociază şi care se închide este capitolul 31 - Diverse care cuprinde reglementările
care nu pot fi incluse în nici unul dintre celelalte 30.
De asemenea, atâta timp cât nu se încheie negocierile pentru toate capitole,
oricare dintre acestea poate fi redeschis (dacă, spre exemplu, legislaţia europeană s-a
modificat şi România nu poate să adopte legi similare până la data aderării, sau în
cazul în care România nu îşi respectă angajamentele luate în procesul de negociere).
Negocierile se consideră a fi finalizate numai în momentul în care au fost
negociate şi închise toate cele 31 de capitole.
Când au început negocierile?
Negocierile de aderare au început, în martie 1998, cu şase ţări

Martie 1998
candidate: Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia şi Cipru.
La 13 octombrie 1999, Comisia a recomandat Statelor Membre
UE să înceapă negocierile şi cu România, Slovacia, Letonia,
Decembrie Lituania, Bulgaria şi Malta. Această propunere a fost aprobată
1999 oficial de către Statele Membre la Consiliul European de la
Helsinki, din 12 decembrie 1999. România a început
negocierile de aderare, în mod oficial, în februarie 2000.
Cine negociază?
Din partea Uniunii Europene, Comisia Europeană este cea care a fost
însărcinată de Statele Membre UE să se ocupe de negocieri. Cu alte cuvinte, România
negociază cu Comisia Europeană, în calitatea sa de reprezentant al Statelor Membre
UE.
De obicei, la începutul fiecărei Preşedinţii UE (adică, o dată la şase luni),
Consiliul de Miniştri al Uniunii anunţă care sunt domeniile care urmează să fie
discutate, în perioada următoare, cu ţările candidate.
59
Din partea României, Guvernul a stabilit ca instituţiile care coordonează

procesul de negociere sunt Ministerul Integrării Europene (prin Ministrul Integrării
Europene) şi Delegaţia de Negociere a Aderării României la Uniunea Europeană
(condusă de un Ministru-Delegat, care îndeplineşte funcţia de Negociator-Şef).
Negociatorul-şef conduce procesul de negocieri, coordonează elaborarea
documentelor de poziţie şi urmăreşte progresele făcute de România în punerea în
practică a acquis-ului. Ministrul Integrării Europene este responsabil pentru
coordonarea tuturor activităţilor de integrare europeana, precum si pentru
gestionarea asistentei financiare si tehnice puse la dispoziţia României in procesul de
aderare.
De asemenea, pentru fiecare domeniu in parte din acquis-ul comunitar exista,
in procesul de negociere, „delegaţii de sector”, care sunt formate din reprezentanţi ai
diferitelor Ministerelor sau altor instituţii cu atribuţii in domeniu.
Capitole de negociere
Un capitol de negociere se referă la un anumit domeniu din legislaţia

europeană (spre exemplu agricultura sau politica regională). Există 31 de capitole pe
care fiecare ţară candidată trebuie să le discute cu Uniunea Europeană, ele
reprezentând ceea ce este cunoscut sub numele generic acquis comunitar.
Prin negocieri se urmăreşte ca legislaţia din ţara candidată să fie armonizată
cu cea europeană, adică fiecare cetăţean român să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii ca
şi cei din Uniunea Europeană. În cursul negocierilor, ţara candidată (sau chiar
Uniunea Europeană) poate să ceară perioade de tranziţie (amânarea pentru o
perioadă limitată a aplicării unei anumite prevederi) sau derogări (neaplicarea
anumitor reglementări pe teritoriul său).
Un capitol este „provizoriu închis” după ce se ajunge la un acord comun
asupra condiţiilor în care ţara candidată o să aderă la Uniunea Europeană. În
momentul în care toate cele 31 de capitole sunt închise, se consideră că ţara candidată
a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar şi are instituţiile necesare pentru aplicarea
lui, condiţii necesare pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Cele 31 de capitole:
Capitolul 1 - Libera circulaţie a bunurilor
Capitolul 2 - Libera circulaţie a persoanelor
Capitolul 3 - Libera circulaţie a serviciilor
Capitolul 4 - Libera circulaţie a capitalului
Capitolul 5 - Dreptul societăţilor comerciale
Capitolul 6 - Politica în domeniul concurenţei
Capitolul 7 - Agricultura
Capitolul 8 - Pescuitul
Capitolul 9 - Politica în domeniul transporturilor
Capitolul 10 - Impozitarea
Capitolul 11 - Uniunea Economică şi Monetară
Capitolul 12 - Statistica
Capitolul 13 - Politica socială şi ocuparea forţei de muncă
Capitolul 14 - Energia
Capitolul 15 - Politica industrială
60
Capitolul 16 - Întreprinderi mici şi mijlocii

Capitolul 17 - Ştiinţa şi cercetarea
Capitolul 18 - Educaţie, formare profesională şi tineret
Capitolul 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
Capitolul 20 - Cultura şi audiovizualul
Capitolul 21 - Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale
Capitolul 22 - Protecţia mediului înconjurător
Capitolul 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii
Capitolul 24 - Justiţia şi afacerile interne
Capitolul 25 - Uniunea vamală
Capitolul 26 - Relaţii externe
Capitolul 27 - Politica externă şi de securitate comună
Capitolul 28 - Controlul financiar
Capitolul 29 - Prevederi financiare şi bugetare
Capitolul 30 - Instituţii
Capitolul 31 - Diverse
Capitolul "Alte teme" nu este tratat similar cu celelalte capitole de negociere.

El reprezintă, în termeni practici, capitolul de negociere în care se regăsesc aspectele
care deşi nu sunt controversate, nu pot fi incluse în nici unul din celelalte capitole.
Capitolul "Alte teme" cuprindea următoarele aspecte, care au fost negociate şi
agreate de câtre ţările candidate la Copenhaga:
1. Aderarea ţărilor candidate la Fondul European de Dezvoltare;

2. Participarea şi contribuţia ţărilor candidate la Fondul de Cercetare pentru
Cărbune şi Oţel;
3. Subscrierea, de către ţările candidate, la capitalul şi rezervele Băncii
Centrale Europene;
4. Amendarea Statutului Băncii Europene de Investiţii, în vederea aderării
ţărilor candidate;
5. Includerea în Tratatul de Aderare a unei clauze generale de salvgardare în
domeniul economic, a unei clauze specifice de salvgardare referitoare la piaţa
internă, şi a unei clauze specifice de salvgardare referitoare la domeniul justiţiei şi
afacerilor interne, valabilă pe o perioada de trei ani;
6. Aplicarea si gestionarea regulilor având ca scop punerea în practică, după
aderare, a fondurilor de pre-aderare PHARE, ISPA şi SAPARD, în noile state
membre;
7. Crearea unei facilităţi de tranziţie pentru dezvoltarea pe mai departe,
consolidarea capacităţii administrative şi încurajarea schimbului de bune practici
între membrii cu drepturi egale, în beneficiul noilor state membre, după aderare;
8. Crearea unui fond temporar pentru a ajuta statele membre în vederea
aplicării acquis-ului Schengen şi pentru controlul la graniţele externe, fond cu o
valoare totala de 858.3 milioane Euro, pentru perioada 2004-2006;
9. Eligibilitatea noilor state membre, începând cu 1 ianuarie 2004, pentru
finanţări din Fondurile Structurale, anumite fonduri FEOGA şi cele pentru Politici
Interne;
10. Aranjamente pentru perioada interimara, între data de 1 noiembrie 2002
(termen de referinţa pentru finalizarea negocierilor) şi data aderării; acquis-ul
61
comunitar adoptat în această perioadă nu este acoperit de negocierile de aderare; în

acelaşi timp, ţările candidate care au semnat tratatul de aderare nu sunt încă State
Membre propriu-zise;
11. Baza legală pentru gestionarea fondurilor necesare pentru dezafectarea
reactoarelor nucleare de la Ignalina (Lituania) şi Bohunice – Unitatea VI (Slovacia);
12. Acordul bilateral între Republica Cehă şi Austria în ceea ce priveşte
centrala nucleară de la Temelin;
13. Declaraţia Maltei cu privire la Gozo;
14. Declaraţia Maltei cu privire la neutralitatea ei;
15. Protocolul maltez privind avorturile;
16. Zonele suverane ale Marii Britanii din Cipru.
62

Economie Europeana

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie Europeana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ECONOMIE EUROPEANA

MODUL I. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE ECONOMIEI

Curs 1. Conceptul de integrare------------------------------------------------------ 03

Curs 2. Formele integrarii------------------------------------------------------------ 10

MODUL II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

Curs 1. Istoricul formarii Uniunii Europene-------------------------------------- 13

Curs 2. Statele membre al U.E., state in curs de aderare si state

candidate la U.E. . Simbolurile Uniunii Europene-------------------------------- 19

Curs 3. Tratatele Uniunii Europene------------------------------------------------ 27

Curs 4. Institutiile Uniunii Europene---------------------------------------------- 29

Curs 5. Politica comerciala a Uniunii Europene---------------------------------- 33

Curs 6. Uniunea economica si monetara------------------------------------------- 36

Curs 7. Politica economica comuna------------------------------------------------- 43

Curs 8. Politica agricola comuna---------------------------------------------------- 46

Curs 9. Extindere spre est a Uniunii Europene----------------------------------- 53

Curs 10. Instrumentele asocierii si aderarii---------------------------------------- 56

1. INTEGRARE ÎN SENS GENERAL

În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor

În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la microscară pentru a reflecta

 diviziunea muncii - la nivel local, sectorial, de ramură, naţional, regional sau

3. INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

Integrarea economică internaţională îmbracă, în esenţă, două forme, cea a

Mondializarea sau globalizarea - integrarea crescândă a fluxurilor de factori,

economiilor de piaţă (mixte) pe plan naţional; semnarea şi aplicarea acordurilor de

Simbiotica globalizării, integrarea regională a devenit una din caracteristicile

Desfăşurarea relaţiilor de cooperare economică regională informală impune

sau a uniunilor vamale, cu condiţia ca ele să se formeze treptat, să acopere o mare

Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este una complexă,

1. COLABORAREA ECONOMICĂ - cuprinde totalitatea raporturilor economice

2. COOPERAREA ECONOMICĂ considerată, în sens general, drept o formă

liber ca fiind o etapă de bază, în mod obligatoriu premergătoare creării uniunilor

6. PIAŢA COMUNĂ, care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia,

7. PIAŢA UNICĂ, presupune, în afara realizării unei pieţe comune pentru

standardelor tehnice din producţia şi distribuţia bunurilor, eliminarea controlului

8. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ, care se formează, pornind de la piaţa

9. INTEGRAREA ECONOMICĂ COMPLETĂ (sau totală) reprezintă stadiul ultim al

ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

ISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENE

Desi conceptul de integrare economică a intrat în limbajul specific abia la

Idealismul politic a fost generat de condiţiile specifice existente într-o Europă

De remarcat că dacă la început, proiectele acceptau printre măsurile de

internaţionale, dintre care se remarcă prin importanţa obiectivelor propuse şi a

integrării negative, urmat de crearea unor instituţii şi organizaţii comune ca rezultat

- 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, inspirat de Jean

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO): înfiinţată în 1951

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Pilonii Uniunii Europene

STATELE MEMBRE ALE U.E., STATE ÎN CURS DE ADERARE

"[…] Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii,

CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ?

STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

Începând cu data 1 mai 2004, Uniunea Europeană are 25 de state membre

Anul aderarii: 1995

Anul aderarii: Membru fondator

Anul aderarii: 2004

Anul aderarii: 1973

Anul aderarii: 2004

Anul aderarii: 1995

Anul aderarii: Membru fondator

Anul aderarii: Membru fondator

Anul aderarii: 1981

Anul aderarii: Membru fondator