UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI ÎN

JURISPRUDENŢA CEDO

SUPORT DE CURS
PENTRU STUDENŢII
ANULUI IV

ROXANA ALINA PETRARU

 CEDO între istorie şi actualitate

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost precedată de Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului şi de Declaraţia Americană a Drepturilor şi
Îndatoririlor Omului.
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,
elaborată în cadrul Consiliului Europei1, deschisă pentru semnare la Roma la 4
noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a
Convenţiei, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adoptării unui număr de
treisprezece protocoale adiţionale. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat drepturi
şi libertăţi celor consacrate de convenţie. Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a
emite avize consultative. Protocolul 9 a deschis petiţionarilor individuali posibilitatea
de a-şi prezenta cauza în faţa Curţii, sub rezerva ratificării instrumentului respective
de către statul acuzat şi a acceptării de către un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a
restructurat mecanismul de control. Dispoziţiile acestui Protocol au asigurat creşterea
noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în faţa Curţii al
persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia statelor contractante. Celelalte
Protocoale se refereau la organizarea instituţiilor înfiinţate de Convenţie şi la
procedura de urmat în faţa acestora. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare
Protocolul nr. 14bis cu privire la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Protocolul nr. 14bis urmăreşte eficientizarea activităţii Curtii Europene a Drepturilor
Omului, în contextul cresterii numărului de cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol,
care include două proceduri specifice2 privind numărul de judecători care examineaza
cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, a fost aplicat ca o măsură
temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14. Alexander Konovalov,
1
Primul act major al Consiliului Europei
2
- completul judecătorului unic, care are competenţa să respinga o cerere ca inadmisibilă (până acum
această competenţă revenea unui complet alcătuit din trei judecători);
- completul format din trei judecători poate să admita şi să soluţioneze cauza cu privire la cereri vădit
întemeiate precum şi în cele în care exista o jurisprudenţă clară, aşa numitele cauze repetitive (aceste
cazuri erau de competenţa camerele cu şapte judecători sau Marii Camere)

2
ministrul rus al Justitiei, a ratificat Protocolul nr. 14 la Convenţia europeană a
drepturilor omului cu ocazia conferinţei privind viitorul CEDO, care a avut loc la
Interlaken, Elveţia, în 18-19 februarie 2010. La aceasta au participat ministrii
responsabili pentru drepturile omului din cele 47 de state membre ale Consiliului
Europei. De altfel, prima cauză în care a fost analizată admisibilitatea în raport cu
acest protocol a fost cauza Adrian Mihai Ionescu vs. Romania din data de 1 iunie
20103. Astfel, de la intrarea în vigoare a Protocolului numărul 14, a apărut un nou
criteriu de admisibilitate a cererilor formulate la CEDO: „Curtea declară inadmisibilă
orice cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34 dacă consideră că:
a. cererea este incompatibilă cu prevederile Convenţiei sau Protocoalelor sale,
în mod vădit nefondată sau abuzivă; sau
b. reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu important, cu excepţia faptului
dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi Protocoalele sale nu cer
în mod obligatoriu examinarea fondului cererii şi cu condiţia de a nu respinge din
acest motiv nici o cauză care nu a fost examinată în modul cuvenit de către o instanţă
judecătorească internă”.4
Pe plan intern, CEDO a fost ratificată prin legea nr. 30/1994, publicată în
Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. Textul Convenţiei, modificat prin
Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de
România prin legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie
1995.
Jurisprudenţa este ansamblul hotărârilor definitive pronunţate de către un
organ jurisdicţional (european sau naţional), iar justiţiabilitatea reprezintă capacitatea
normelor de garantare a drepturilor persoanei de a fi suficient de concrete pentru a
putea da efectivitate enunţului normativ în cazul unor împrejurări specifice prin care a
trecut persoana care se consideră victimă a violării drepturilor omului. Hotărârile
CEDO constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa
raţionamentelor, prin consecvenţa şi predictibilitatea interpretării normelor ce
consacră drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cetăţean5.
Pevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi
3
Comunicatul CEDO poate fi citit la
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?action=html&documentId=870659&portal=hbkm&source=
externalbydocnumber&table=F69A27FD8FB86142BF01C1166DEA398649
4
Protocolul numărul 14
5
Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Selecţiuni 2005-2006), Bucureşti,
2006, p. 5

3
aplicate corect decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii. Din această cauză,
Corneliu Bîrsan6 afirmă că normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale
adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de
convenţionalitate.
Convenţia vizează asigurarea de către state a respectării Drepturilor Omului,
Statului de drept şi principiilor Democraţiei pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv
jurisdicţia obligatorie a Curţii şi caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în
prezent o condiţie de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenţia este
parte integrantă a sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este
asigurată şi de Uniunea europeană, cu toate că problema aderării Uniunii la sistemul
de protecţie stabilit de către Consiliul Europei rămâne a fi deschisă. Din punct de
vedere practic, succesul Convenţiei se explică în mare parte prin mecanismul său de
control dezvoltat, care a făcut posibilă o garantare concretă şi eficientă a drepturilor şi
libertăţilor pe care le enunţă.
Executarea hotărârilor Curţii este un aspect al mecanismului instaurat de
Convenţie încă destul de puţin cunoscut publicului, dar care este de o importanţă
capitală. Dacă Convenţia se prezentă ca unul din elementele cheie ale arhitecturii
politice europene, oare aceasta nu se datorează chiar faptului că executarea fiecărei
hotărâri individuale ce constată că un Stat a încălcat Convenţia constituie obiectul
unui control atent şi sistematic din partea altor State reunite în cadrul Comitetului
Miniştrilor?7
Articolul 1 al Convenţiei consacră obligaţia de a respecta drepturile omului
de către părţilor contractante. În general, Convenţia se aplică, deci, cetăţenilor
statelor contractante, dar nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum
“cetăţenie”, “reşedinţa” sau “domiciliul”; este suficient ca statul să poată exercita o
anumită putere asupra celui interesat. Aceasta explică faptul că deşi 45 de State sunt
membre ale Convenţiei Europene, până astăzi cetăţeni din peste 150 de ţări au depus
cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la Curtea europeană a
Drepturilor Omului.

6
Bîrsan, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi
şi libertăţi, editura CH. BECK, 2005, p. 103
7
Vezi rezoluţia Adunarii Parlamentare (2000)1226 din 28 septembrie 2000

4
 Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie8 trebuie să fie
asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o
minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice
înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă9 de la obligaţiile prevăzute de
Convenţie, în masura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să
nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional10. Orice
înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe
secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele
care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul
general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în
vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou aplicabile.
Drepturile şi libertăţile definite de Convenţie şi de protocoalele sale determină
competenţa materială.

8
Articolul 14 al Convenţiei. Vezi şi Principiul egalităţii, consacrat în art. 16 alin. (1) Constituţia
României: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări”, se înfăţisează ca o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne şi democratice şi art.
10 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului precizează că: „orice persoană are dreptul în
deplină egalitate, ca litigiul său să fie examinat în mod echitabil şi în mod public de un tribunal
independent şi imparţial.
9
Dispoziţia nu îngăduie nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte
licite de război, şi nici de la articolul 3, articolul 4 paragraful 1 si articolul 7.
10
Articolul 15 al Convenţiei

5
1. Dreptul la viaţă (art. 2)

Art. 2 „Dreptul la viaţă al fiecărei persoane este protejat de lege. Moartea nu

poate fi aplicată în mod intenţionat, decât prin executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată de lege cu
această pedeapsă.”

Dreptul la viaţă este un drept substanţial, material, garantat oricărei persoane

şi reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Acest principiu este prezent şi în constituţia României.
Conform art. 22 alin. (1), dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi
psihică ale persoanei sunt garantate.
Conform art. 2, dreptul la viaţă este protejat prin lege. Cu valoare de principiu,
acest text nu are nicio legătură cu probleme legate de calitatea vieţii sau cu felul în
care o persoană alege să trăiască.
Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei
sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este
sancţionată cu această pedeapsă prin lege11. Moartea nu este considerată ca fiind
cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o
recurgere absolut necesara la forţă:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Obligaţiile statelor. În protecţia dreptului la viaţă, statele contractante au atât
o obligaţie negativă- de a nu provoca moartea în mod intenţionat-, cât şi una pozitivă-
de a lua măsurile necesare pentru protecţia vieţii. Obligaţia pozitivă care revine
frecvent în analiza Curţii este cea de a desfăşura o anchetă efectivă de îndată ce
autorităţile statului au cunoştinţă despre moartea unei persoane. De exemplu, decesul

11
Protocolul 6- Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în
timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile
prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului
general al Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislaţiei în cauză. Protocolul nr. 13 va interzice
toate derogările de la interzicerea pedepsei cu moartea.

6
cauzat de expunerea la radiaţii nucleare este o încălcare a unei obligaţii pozitive a
statului, cea a dreptului la un mediu sănătos, recunoscută prin prisma obligaţiei de a
proteja dreptul la viaţă. Curtea a sancţionat şi atitudinea pasivă a autorităţilor în cauza
Kontrova c. Slovaciei (2007), atitudinea ce a dus la decesul copiilor reclamantei,
ucişi de soţul acesteia, în ciuda faptului că reclamanta a făcut repetate plângeri la
poliţia locală12. În cauza Asociaţia X c. Regatului Unit, în care o asociaţie a susţinut
că o campanie de vaccinare a populaţiei care a avut loc în Marea Britanie s-a soldat cu
un număr de decese şi că prin activitatea lor neglijentă autorităţile statului au încălcat
prevederile art. 2, Comisia a statuat în sensul că, dacă în cadrul unei asemenea
campanii, care are ca unic obiectiv protejarea sănătăţii întregii comunităţi prin
eradicarea unor boli infecţioase, se pot produce unele accidente, nu s-ar putea admite
că a existat, din partea autorităţilor, intenţia de a ucide.
Dacă în cauza Güleç c. Turciei (1998) CEDO a condamnat Turcia pentru că o
persoană a fost omorâtă de către forţele de securitate ale Statului în timpul unei
manifestaţii, în ceea ce priveşte un cuplu tânăr omorât de un poliţist în cadrul unei
operaţiuni de salvare a unor ostateci13, Curtea a considerat că organizarea şi conduita
operaţiunii corespundea cerinţelor articolului 2. În cauza Nachova şi alţii c.
Bulgariei, Curtea a sancţionat comportamentul agenţilor statului care a rezultat în
moartea a două persoane. Victimele, militari în termen, evadaseră de la locul unde
executau o pedeapsă pentru infracţiuni minore. Or, cadrul legal permitea ca la
arestarea membrilor forţelor armate forţa letală să fie folosită chiar şi când acestora li
se reproşau infracţiuni minore. Arestarea victimelor în speţă a fost realizată de o
echipă de militari bine înarmaţi care nu au fost pregătiţi anterior în niciun fel cu
privire la riscul pe care l-ar fi prezentat victimele şi care nu au primit nici o
atenţionare privind necesitatea de a proteja viaţa. Victimele nu aveau nici un
antecedent de violenţă, iar la momentul faptelor nu erau înarmaţi şi nici nu aveau un
comportament violent. În plus, împotriva lor s-a folosit o armă automată, deşi agentul
statului avea asupra lui şi un pistol obişnuit. Din toate aceste circumstanţe, Curtea
europeană a ajuns la concluzia că recursul la forţa letală a fost excesiv.
În cauza Kilinc ş.a. c. Turciei din 7 iunie 2005, reclamanţii au fost părinţii,
respectiv sora lui Mustafa Kilinc, un recrut care s-a sinucis în mai 1995 în timpul
efectuării serviciului militar obligatoriu. Acesta suferea de depresie atipică,

12
Selejan-Guţan, Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, CH-BECK, 2008, p. 83
13
Andronicou şi Constantinou c. Ciprului, 1997

7
diagnosticată din 1992. În 1994 a fost declarat apt pentru efectuarea serviciului
militar. Încă de la încorporare a fost supus mai multor tratamente psihiatrice, care însă
nu au condus la îmbunătăţirea stării recrutului. În aprilie 1995 a fost internat în spital.
La întoarcerea în unitatea militară, i-au fost încredinţate sarcinile obişnuite pentru un
recrut. La 15 mai 1995 a fost de gardă, încredinţându-i-se o armă Kalachnikov. În
aceeaşi zi s-a sinucis cu arma respectivă. Ulterior comandant a fost cercetat, fiind însă
achitat pe motiv că elementele constitutive ale delictului de neglijenţă nu erau
întrunite. De asemenea, acţiunea în daune interese a reclamanţilor a fost respinsă,
instanţa militară apreciind că incidentul era imputabil doar victimei. Curtea a constatat
că autorităţile militare au avut posibilitatea să anticipeze riscul ca recrutul să încerce
să îşi ia viaţa, având în vedere problemele sale de sănătate. Legislaţia turcă în materie
a fost apreciată de Curte ca insuficient de precisă cu privire la recrutarea persoanelor a
căror capacitate de a efectua serviciul militar este îndoielnică şi nici cu privire la
responsabilitatea superiorilor în astfel de situaţii. Prin urmare, articolul 2 a fost
încălcat.
Prin hotărârea dată în cauza Gagiu c. României, Curtea a reamintit ca statele
au obligaţia de a proteja viaţa deţinuţilor şi de a asigura aplicarea tratamentelor
medicale în penitenciare, atunci când este cazul. Reclamantul Traian Gagiu, cetăţean
roman, s-a născut în anul 1954 şi a murit în septembrie 2001. Invocand încălcarea
articolului 2 şi a articolului 3, acesta s-a adresat Curţii ca urmare a condiţiilor precare
de detenţie şi a lipsei unor investigaţii în acest sens. De asemenea, acesta a reclamat
că, deşi suferea de mai multe afecţiuni cronice, autorităţile nu i-au asigurat
tratamentul corespunzător. Totodata, în baza articolului 8 şi a articolului 34, acesta a
reclamat faptul că autorităţile închisorii i-au refuzat cererea de sesizare a CEDO .
În 2004, în ciuda morţii reclamantului, Curtea a decis examinarea cererii.
Curtea a constatat că starea de sanatate a reclamantului necesita supraveghere şi
tratament special. În plus, reclamantul nu a fost tratat corespunzator şi a fost lăsat într-
o celula până cu o zi înainte de deces. Curtea a mai subliniat că ancheta penală
realizată s-a marginit să analizeze tratamentul reclamantul din spital, fără a se apleca
şi asupra unor neglijenţe grave ale autorităţilor care trebuiau să asigure supravegherea
medicală a reclamantului. De aceea, Curtea a constatat că România a încălcat dreptul
la viaţă al reclamantului.
Dreptul de a trăi şi dreptul de a muri. Articolul 4 din Convenţia americană
a drepturilor omului dispune că dreptul la viaţă este protejat în general începând cu

8
concepţia14. Art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu specifică decât
că dreptul la viaţă este garantat, fără a defini noţiunea de persoană şi de viaţă, fără a
defini noţiunea de „persoană” şi de „viaţă” şi deci fără a preciza beneficiarii acestui
drept. Din această cauză, s-a pus problema dacă fătul ar putea fi privit ca o persoană
în sensul art. 2 şi ar trebui să fie considerat, în virtutea acestei dispoziţii, ca având
drept la viaţă.
În cauza Vo c. Franţei, apreciind că nu există un consens european asupra
definiţiei ştiinţifice şi juridice a începutului vieţii, Curtea a renunţat să statueze dacă
art. 2 din Convenţie protejează dreptul copilului nenăscut de a se naşte şi trimite la
ampla marjă de apreciere recunoscută statelor. Aceeaşi trimitere la dreptul intern a
permis Curţii să statueze că embrionul nu se poate prevala de dreptul la viaţă în cauza
Evans c. Regatului Unit al Marii Britanii.
Tot cu privire la avort, fosta Comisie a stabilit că avortul în cea de-a zecea
săptămână de sarcină, având scopul de a proteja sănătatea fizică şi mintală a mamei,
nu constituie încălcarea art. 2 CEDO (Evans c. Regatului Unit).
Cu privire la problema existenţei dreptului tatălui de a fi consultat cu privire la
întreruperea sarcinii, CEDO a estimat că această pretenţie întemeiată pe respectul
datorat vieţii sale intime şi de familie nu este justificată, deoarece acest drept nu poate
fi interpretat atât de extensiv încât să includă şi dreptul procedural de a fi consultat cu
privire la vortul pe care intenţionează să-l facă mama15.
În ceea ce priveşte eutanasierea, aceasta a beneficiat de o abordare diferită din
partea statelor europene. De exemplu, Elveţia interzice eutanasia activă, dar unele
cantoane permit eutanasia pasivă, care presupune dreptul de a refuza anticipat
prelungirea artificială a vieţii, iar Olanda permite eutanasia din anul 2001.
Poziţia Curţii cu privire la acest aspect (Preety c. Regatului Unit) din
Convenţie, care protejează dreptul la viaţă, nu poate fi interpretat ca acordând un
drept diametral opus, adică dreptul de a muri, fie de mâna unui terţ, sau cu asistenţa
unei autorităţi publice. În cauza menţionată, Curtea a considerat că refuzul
autorităţilor de a acorda o imunitate de urmărire unui om în cazul în care el ar ajuta
soţia sa să se sinucidă nu constituia o încălcare a articolului 2, chiar dacă soţia suferea
de o maladie neurodegenerativă care afecta funcţiile corporale însă nu şi facultăţile

14
Bîrsan, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I,
Drepturi şi libertăţi, editura CH. BECK, 2005, p. 160
15
Micu, Doina, Garantarea drepturilor omului, All Beck, 1998, p. 35

9
sale intelectuale. Jurisprudenţa acceptă ca o persoană să refuze un tratament de natură
să prelungească viaţa sau să o păstreze, precum şi administrarea unui tratament având
un dublu efect, adică uşurarea durerii şi a suferinţei unui pacient, dar cu efectul
secundar al scurtării speranţei sale de viaţă. În acest context, este utilă distincţia între
eutanasia pasivă şi cea activă. În cazul primei forme, o persoană este ajutată de o alta
sa moară, în timp ce a doua formă presupune refuzul persoanei de a mai primi
mâncare sau tratament. În cauza amintită mai sus, Curtea a considerat că o persoană
poate revendica dreptul de a muri refuzând să urmeze un tratament care ar avea ca
efect prelungirea vieţii sale16.
Necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii. Aceasta
este o obligaţie procedurală a statului în exercitarea rolul său pozitiv în garantarea
respectării articolului 2 al Convenţiei. Ancheta este necesară nu numai atunci când
recurgerea la forţă din partea agenţilor statului a condus la moartea unei persoane, ci
şi când moartea a fost rezultatul activităţii unei terţe persoane. Ancheta are rolul de a
determina vinovaţii şi de a asigura aplicarea legilor din domeniul respectiv prin
asigurarea obţinerii probelor, independenţa organelor de anchetă, celeritate şi
diligenţă, etc. Jurisprudenţa a reţinut că această obligaţie a statului a fost încălcată în
cazuri ca: absenţa anchetei, lipsa promptitudinii sau a diligenţei, raportul nu a fost
făcut public şi rezultatele nu au fost comunicate reclamantului, nu a fost efectuată o
reconstituire, deşi era necesară, nu au fost audiaţi unii martori oculari, etc.
În cauza Agache şi alţii c. României, reclamanţii sunt şase cetăţeni români
care trăiesc în România şi Germania. Ei sunt soţia şi copiii lui Aurel Agache, un ofiţer
de miliţie care a murit în timpul demonstraţiilor anti-comuniste din România, în
decembrie 1989. Bazându-se, în special, pe articolul 2, aceştia se plâng de lipsa unei
anchete efective în moartea lui. CEDO a constatat încălcarea drepturilor prevăzute de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articolul 2. Totodată a acordat daune
morale pentru cei 6 membrii ai familiei Agache, însumate în valoare de 25.000 de
euro plus 1000 de euro cheltuieli de judecată.
În cauza Enzile Özdemir c. Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
decis că a fost încălcat art. 2 sub două aspecte, respectiv sub aspectul dispariţiei şi
decesului prezumat al lui Mehmet Özdemir şi sub aspectul lipsei unei anchete efective
cu privire la circumstanţele dispariţiei acestuia.

16
Vezi şi Bogdan, D, Selegean, M., Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa CEDO, editura
All Beck, p. 9

10
 În baza art. 41 din Convenţia, s-au acordat petentului daune materiale în
valoare de 40.000 Euro, 23.500 Euro daune morale şi 2176 Euro cheltuieli judiciare.
Expunând starea de fapt d-na Özdemir a arătat că soţul său Mehmet Özdemir,
membru al Partidului democrat popular, a fost hărţuit de forţele de securitate. În
perioada 1995-1997 s-ar fi declanşat o anchetă penală împotriva sa, fiind bănuit că ar
fi participat la activităţile Partidul Comunist din Kurdistan. În data de 26 decembrie
1997, susţine petenta, conform unor martori oculari, soţul său care se afla într-o
cafenea împreună cu câţiva prieteni, a fost urcat cu forţa într-un taxi de către persoane
înarmate, îmbrăcate în haine civile. În data de 29 decembrie 1997, petenta a depus o
plângere la parchetul de pe lângă Curtea de Siguranţă a Statului din Diyarbakır,
solicitând informaţii în legătură cu locul unde se află soţul ei. Pe plângere i s-a pus
iniţial o ştampilă cu menţiunea “aflat în custodia direcţiei de securitate”, pentru ca
ulterior să i se comunice că ştampila cu menţiunea respectivă a fost pusă din eroare,
soţul său nefiind în custodia direcţiei de securitate. D-na Enzile Özdemir a mai depus
şi alte plângeri la autorităţile din Diyarbakır, repetând de fiecare dată modul în care a
dispărut soţul său şi arătând că nu poate indica numele martorilor oculari pentru că
acestora e este frică să depună mărturie. Procurorul competent să cerceteze cazul a
deschis o ancheta la scurt timp după dispariţiei, verificând registrele de reţineri ale
direcţiei de securitate. D-na Özdemir şi cumnata sa au fost interogate cu privire la
dispariţia soţului petentei şi li s-a cerut să raporteze regulat forţelor de securitate orice
informaţii în legătură cu evoluţia cazului. Forţele de securitate au declarat de fiecare
dată că Mehmet Özdemir nu este în custodia lor.
În data de 19 decembrie 2003, procurorul a dispus neînceperea procedurii
penale cu privire la răpirea d-lui Mehmet Özdemir. Ancheta oficială cu privire la
dispariţia -lui Mehmet Özdemir a rămas deschisă până la sfârşitul anului 2007. În
continuare s-a arătat că Enzile Özdemir nu mai are veşti despre soţul ei de mai bine de
10 ani şi presupune că a murit.
Invocând art 2, art. 5 şi art. 13, petenta pretinde că soţul său a fost ridicat cu
forţa şi ucis de forţele de securitate turce şi că autorităţile nu au efectuat nu ar fi
desfăşurat o anchetă adecvată şi efectivă.
Curtea a analizat încălcarea acestui text sub două aspecte, respectiv cu privire
la dispariţia şi decesul prezumat al d-lui Özdemir şi cu privire la caracterul anchetei
desfăşurate de autorităţile competente.

11
 a) Cu privire la dispariţia şi decesul prezumat al d-lui Özdemir, Curtea
constatând circumstanţele în care a dispărut soţul petentei, respectiv în timp ce se
desfăşura o procedură penală împotriva sa şi reamintind un alt caz în care în SE-ul
Turciei s-a mai constatat dispariţia unei persoane la mijlocul anilor 90, bănuită de
autorităţi că ar fi participat la activităţile Partidul Comunist din Kurdistan, a tras
concluzia că dispariţia d-lui Özdemir poate fi apreciată ca o situaţie care îi punea în
pericol viaţa. Plângerea soţiei acestuia în care se arată amănunte asemănătoare cu cele
referitoarea la cealaltă dispariţie, este apreciată de Curte ca fiind credibilă, cu atât mai
mult cu cât starea de fapt este descrisă coerent iar afirmaţiile sale deşi negate, nu au
fost combătute de Guvern.
În lipsa oricăror ştiri de mai bine de 10 ani, Curtea concluzionează că trebuie
prezumat că soţul petentei a murit în urma detenţiei nerecunoscute de Guvern.
Din faptul că autorităţile turce nu au furnizat nicio explicaţie cu privire la
evenimentele ce au urmat după detenţie, Curtea a dedus că responsabilitatea decesului
este imputabilă Turciei şi a decis că, sub acest aspect a fost încălcat art. 2 din
Convenţie.
b) Cu privire la caracterul anchetei Curtea a constatat că nu au fost respectate
nici cele mai elementare măsuri procedurale. Astfel, procurorul nici măcar nu a
încercat să identifice eventualii martorii oculari-cum ar fi proprietarii şi personanul
cafenelei sau comercianţi vecini-din momentul ridicării soţului petentei care s-a
produs într-un loc public. De asemenea, nu a încercat să cerceteze motivul pentru care
după ce pe plângerea din 29 decembrie 1997 s-a aplicat o ştampilă oficială, ulterior s-
a pretins că ar fi fost aplicată din eroare. Concluziile la care a ajuns Curtea analizând
încălcarea art. 2, nu lasă să subziste nicio îndoială cu privire la faptul că autorităţile nu
au luat măsuri adecvate şi efective pentru a-l proteja pe soţul petentei de riscurile
subsecvente dispariţiei sale.
În aprilie 2011, Curtea a pronunţat două hotărâri împotriva României care au
la bază nerespectarea obligaţei statului de a efectua o anchetă eficientă privind
circumstanţele unei morţi. Cauza priveste represiunea cu forţa a unei manifestaţii anti-
comuniste care a avut loc la Cluj-Napoca în decembrie 1989. Soţul reclamantei şi alte
25 de persoane au fost omorâte în timpul manifestaţiilor iar petentul Pastor şi 52 alte
persoane au suferit răni cauzate de gloanţe. Invocând în principal articolul 2,
reclamanţii au susţinut că procedura penală (finalizată de abia în martie 2006) dusă
împotriva celor responsabili de actele de violenţă ar fi durat excesiv de mult şi că ar fi

12
avut ca efect anihilarea eficacităţii procedurii judiciare în ansamblul său. Curtea a
hotărât că a existat o încălcare a articolului 2 şi a decis că România trebuie să
plăteasca 10 000 de euro fiecaruia dintre reclamanţi cu titlu de daune morale şi 751
euro d-ului Pastor cu titlu de cheltuieli de judecată.
În cauza Baldovin c. României (iunie 2011) reclamanta Ana-Elisabeta
Baldovin a invocat în special articolul 2 al Convenţiei, arătând că nu a beneficiat de o
anchetă eficientă ca urmare a decesului fiicei sale în 2002 în timpul naşterii. Medicul
de gardă a procedat la naşterea pe cale naturală, deşi în cazul reclamantei era absolut
necesară cezariana, conform recomandărilor ginecologului care îi supraveghease
sarcina până atunci. Curtea a constatat că Romania a încalcat articolul 2 al convenţiei,
prin lipsa anchetei eficiente. Satisfacţia echitabilă a fost stabilită la suma de 16000
euro.

Jurisprudenţa relevantă:
• Vo c. Franţei (GC) (2004),
• Evans c. Regatului Unit (GC) (2007),
• Pretty c. Regatului Unit (2002),
• Öneryildiz c. Turciei (GC) (2004)
• Kilinc ş.a. împotriva Turciei
• Gagiu c. României,
• Nachova şi alţii c. Bulgariei
• Agache şi alţii c. Romania (2009)
• Kaya împotriva Turciei,
• Ursu c. România.

13
Interzicerea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante
(art. 3)

Art. 3 „Nimeni nu poate fi supus nici torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante17”.
Această dispoziţie are ca scop apărarea integrităţii fizice şi morale a persoanei
şi demnitatea sa. Interzicerea torturii a devenit un principiu general de drept
internaţional, cu valoare de normă – jus cogens (normă imperativă). Acest drept
întruneşte următoarele caractere:
• drept intangibil, nu se permit limitări ale exercitării acestuia, nici în
circumstanţele care pot pune în pericol suveranitatea naţională, ceea ce îl
diferenţiază de alte drepturi protejate de Convenţie;
• nu poate suporta derogări în temeiul art.15 referitor la derogările în caz de
urgenţă;
• este un drept absolut, care subzistă, indiferent de comportamentul victimei şi
indiferent de infracţiunea pentru a cărei săvârşire este acuzată victima.
Definirea noţiunilor din articolul 3 al Convenţiei europene s-a făcut pe cale
jurisprudenţială. În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a diferenţiat
cele trei noţiuni esenţiale ale articolului 3 după gradul de gravitate al tratamentelor
sau pedepselor:
a) tortura: tratament inuman aplicat intenţionat şi care provoacă suferinţe foarte
grave şi foarte crude; cele trei elemente principale ale torturii sunt, deci,
intensitatea suferinţei, intenţie şi scopul determinat.
Pentru explicitarea noţiunii de tortură, Corneliu Bîrsan18 reia definiţia din
Convenţia O.N.U.: “Orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o
durere sau suferinţe puternice (intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a
obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturii, de a o pedepsi pentru
un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis, sau este bănuită că l-a comis, de a o
intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau de a intimida sau a face presiuni asupra
unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă de

17
Constituţia României prevede în art. 22 alin. (2): Nimeni nu poate fisupus torturii, nici pedepselor
sau tratamentelor inumane sau degradande
18
Op.cit., p. 205

14
discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferinţă este provocată de un agent
al autorităţii publice sau de orice persoană care acţionează cu titlul oficial ori la
instigarea sa sau cu consimţământul ei expres sau tacit.” Aşadar, tortura poate fi
deosebită de tratamentele umane sau degradante prin analiza intensităţii durerii şi a
intenţiei.
Curtea a constatat întrunirea elementelor constitutive ale torturii în mai multe
situaţii, dintre care amintim: supunerea la „o spânzurătoare palestiniană” –complet
dezbrăcat suspendat de braţe cu mâinile legate la spate (Aksoy c. Turciei (1996),
violul în timpul arestului (Aydin c. Turciei (1997), lovirea cu sălbătăcie, târârea de
păr, expunerea la un jet de urină (Selmouni c. Franţei (1999), supunerea la şocuri
electrice, duşuri reci şi fierbinţi (Akkoç c. Turciei (2000).
În cauza Bursuc c. României au fost considerate încălcări ale art. 3,
violenţele exercitate de 5 poliţişti împotriva reclamantului, reţinut în vederea luării
declaraţiilor cu privire la implicarea într-un scandal provocat într-un bar. Curtea a
calificat drept acte de tortură – loviturile de o intensitate deosebită aplicate acestuia,
lovituri care au provocat multiple echimoze şi un traumatism cranial cu edem cerebral
cu consecinţe durabile.
În legătură cu art. 3, a fost instituită o prezumţie, conform căreia, dacă o
persoană care intră în stare de sănătate bună în custodia autorităţii statale, probează
existenţa unei leziuni, se consideră că există o legătură de cauzalitate între aceste
leziuni şi pretinsele rele tratamente aplicate de agenţii statului19.
În situaţia în care statele nu furnizează dovezi plauzibile cu prvire la
producerea leziunilor probate de reclamant, Curtea va reţine încălcarea art. 3, chiar
dacă nu reuşeşte să stabilească, în mod clar, circumstanţele în care s-au desfăşurat
evenimentele invocate.
b) tratamentul sau pedeapsa inumană: aplicarea unei suferinţe intense, fizice
sau mintale.
În ceea ce priveşte tratamentul inuman, deşi Curtea apreciează că acesta nu
implică neapărat intenţia de a provoca suferinţă, practica reţine existenţa suferinţelor
mentale sau fizice de o intensitate deosebită, cum ar fi: interogatoriile prin folosirea
forţei, ameninţarea cu tortura, detenţia în condiţii inumane, etc.

19
Selejan-Guţan, Bianca, op.cit., p. 95

15
 În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978) au fost considerate ca fiind
tratamente inumane: forţarea deţinuţilor preventiv să rămână într-o poziţie obositoare
fizic şi psihic (sprijiniţi doar în vârful picioarelor timp de câteva ore), punerea unui
sac negru sau bleumarin peste capul deţinuţilor şi scoaterea acestuia doar în timpul
interogatoriului, deţinerea într-o încăpere în care se propaga un zgomot continuu şi
asurzitor, privarea de somn, privarea de alimente şi băuturi.
În cauza A. c. Regatului Unit (1998), Curtea a considerat că lipsa protecţiei
oferite de dreptul englez reclamantului împotriva relelor tratamente aplicate de tatăl
său vitreg constitua o încălcare a articolului 3; în cauza Z şi alţii c. Regatului Unit
(2001), Curtea a asimilat cu o încălcare a articolului 3 faptul că autorităţile locale s-au
abţinut de a lua măsuri protectoare adecvate într-un caz de gravă neglijenţă a torturilor
aplicate copiilor maltrataţi de părinţii lor pe parcursul a mai multor ani. În aceste două
cauze, autorităţile statului cunoşteau perfect condiţia reclamanţilor şi nu au acţionat
eficient pentru a preveni urmărirea torturilor.
c) tratament degradant: tratament care crează victimei sentimente de frică,
nelinişte şi de inferioritate care umilesc, înjosesc şi frâng eventual rezistenţa sa
fizică sau morală.
În cauza Barbu Anghelescu c. României (2005), reclamantul a sesizat CEDO
susţinând că a fost victima unor rele tratamente din partea poliţiştilor, cu ocazia unui
control rutier. Curtea a constatat că acesta a suferit răni uşoare la nivelul gâtului care
au necesitat, conform certificatului medico-legal, patru-cinci zile de îngrijiri medicale.
Aceste leziuni nu au determinat consecinţe grave pe termen lung, drept pentru care
Curtea a apreciat că actele incrimate constituie tratament degradant în temeiul art. 3 al
Convenţiei.
Datoria statului este de a veghea ca un deţinut să nu fi e supus unor rele
tratamente interzise şi se extinde asupra obligaţiei positive de a proteja interesatul
împotriva maltratărilor aplicate de către alţi deţinuţi.
În general, obligaţia statelor în acest domeniu este una negativă, de abţinere.
Statele au însă şi o serie de obligaţii pozitive. În cauza Costello-Roberts c. Regatului
Unit (1993), Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura
protecţia juridică a individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane
private. În speţă era vorba de aplicarea pedepselor corporale în şcolile private. De
această obligaţie pozitivă a statului se leagă şi obligaţia de a efectua investigaţii
oficiale eficiente, sau de a acorda tatament medical. În cauza Pantea c. României,

16
reclamantul a invocat faptul că a fost supus la rele tratamente din partea colegilor din
detenţie, Curtea a reţinut încălcarea art. 3, datorită faptului că autorităţilor le revenea
obligaţia de a lua măsurile complete în vederea evitării materializării riscului lezării
integrităţii fizice a reclamantului. Această obligaţie nu trebuie însă interpretată astfel
încât să impună statelor o sarcină imposibilă de realizare (excesivă). Aceasta speţă a
avut ecouri importante. Numărul incalcarilor Convenţiei şi gravitatea acestora, de
către un stat care se considera aproape de adererarea la Uniunea Europeană a provocat
reacţii diverse. Una dintre aceste reacţii, una chiar energică, i-a aparţinut legiuitorului
roman, care a realizat modificări substanţiale ale legislaţiei noastre, din dorinţa de a
evita repetarea unor asemenea condamnări împotriva statului român. Parlamentul
României a adoptat legea 294 din 28/06/2004 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Art. 3 prevede că
pedepsele se execută în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane. Art. 4
arată că se interzice supunerea oricarei persoane aflate în executarea pedepsei la
tortură, la tratamente inumane sau degradante sau la alte tratamente. Încălcarea
acestor prevederi se pedepseste potrivit legii penale20.
În cauza Novolsselov c. Federaţiei Ruse din 2 iunie 2005, Curtea a constatat
că, deşi unele aspecte privind condiţiile de viaţă din penitenciar sunt contestate de
părţi, ambele părţi au recunoscut că într-o celulă de 42 metri pătraţi erau deţinute
uneori 51 de persoane, având la dispoziţie 28-30 de paturi. Fiecare deţinut beneficia
prin urmare de un spaţiu personal mai mic de un metru pătrat şi împărţea patul cu un
codeţinut sau dormeau cu rândul. De asemenea, guvernul a recunoscut că ferestrele
erau acoperite şi că reclamantul s-a îmbolnăvit în timpul detenţiei. Faptul că
reclamantul a trebuit să trăiască, să doarmă şi să folosească toaletele într-o celulă
ocupată de un număr atât de mare de deţinuţi depăşeşte nivelul de suferinţă inerent
detenţiei, cauzând acestuia sentimente de teamă, nelinişte şi inferioritate umilitoare.
Astfel, condiţiile de detenţie au fost apreciate de Curte ca depăşind nivelul acceptabil
conform articolului 3. Faţă de argumentele guvernului conform cărora suprapopularea
celulelor era determinată de cauze obiective, administratorii penitenciarului nefiind
responsabili, Curtea a subliniat că, deşi existenţa unei intenţii de a umili victima este
un element care se ia în considerare, absenţa unei asemenea intenţii nu exclude
constatarea încălcării articolului 3. Chiar dacă administratorii penitenciarului nu sunt

20
Vezi şi Ciucur, Lucian, Cazul Pantea împotriva României şi implicaţiile lui legislative, revista
Themis, nr. 3/2005, p. 24-30

17
culpabili, din punctul de vedere al Convenţiei actele instituţiilor statului cad în
răspunderea guvernului, în faţa Curţii ridicându-se problema răspunderii
internaţionale a statelor. Prin urmare, articolul 3 a fost încălcat.
Asigurarea unor condiţii de detenţie minimale reprezintă o creaţie
jurisprudenţială. Curtea a apreciat că art. 3 impune statelor obligaţia de a oferi oricărei
persoane private de libertate condiţiile de detenţie care să asigure respectarea
demnităţii umane, precum şi obligaţia de a lua măsurile concrete pentru ca executarea
unei pedepse, sau starea de arest preventiv să nu atragă suferinţe psihice sau /şi fizice
la un nivel superior celui pe care îl presupune în mod obişnuit o astfel de pedeapsă sau
măsură21. Conform unei hotărâri CEDO, pronunţată la 25.01.2011, în cauza
Elefteriadis c. României (cererea nr. 38427/05), autorităţile române nu au protejat
sănătatea reclamantului, care a fost expus unui fumat pasiv în timpul detenţiei sale.
Astfel, Curtea a hotărât, în unanimitate că a avut loc o încălcarea a articolului 3 al
Convenţiei pentru că reclamantul a fost suspus fumatului pasiv atât în perioada
detenţiei, cât şi în timpul transportului către judecătorii şi tribunale.
A fost considerat contrar art. 3 şi comportamentul abuziv a agenţilor statului în
cadrul controalelor sau raziilor efectuate de aceştia. Nu au fost considerate contrare
art. 3: aplicarea unui tratament medical unui deţinut împotriva voinţei sale în măsura
în care tratamentul corespunde principiilor de tratament general acceptate şi este
aplicat pentru a prezerva starea de sănătate fizică/mintală a reclamantului, hrănirea
forţată a unui deţinut dacă aceasta declarase că este în greva foamei. În cauza
Dumitru Popescu c. României, Curtea a admis că folosirea forţei fizice de către
organele de poliţie la arestarea unei persoane poate fi justificată prin necesitatea
imobilizării acelei persoane, mai ales în situaţia în care persoana respectivă a opus
rezistenţă.
În ceea ce priveşte aprecierea gravităţii relelor tratamente, aceasta este relativă
prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejurări specifice fiecărei speţe, cum
ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice şi, în unele cazuri,
de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Atunci când o persoana este lipsită de
libertate, folosirea forţei fizice, în condiţiile în care aceasta nu este determinată de

21
Vezi cauza Kudlak c. Poloniei

18
comportamentul persoanei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu,
o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie22.
Incidenţa art. 3 asupra condiţiilor de detenţie. Cu privire la condiţiile de
detenţie, fosta Comisie a decis că asigurarea unor plimbări persoanelor deţinute
reprezintă o ameliorare a condiţiilor de detenţie. Dacă starea de sănătate a unei
persoane poate face din reţinere o situaţie deosebită
În cauza Iambur c. România, Curtea a constatat că autorităţi ale statului au
muşamalizat agresiuni asupra persoanelor aflate în detenţie. În cauză, Curtea a reţinut
ca reclamantului i-a fost incălcat şi dreptul de a se adresa CEDO, drept garantat prin
art. 24 al Convenţiei23. Prin hotărârea Ciorap c. Moldova, Curtea a precizat condiţiile
în care o persoană care este în greva foamei poate fi alimentată forţat. În cauza
amintită, CEDO a reţinut că a fost încălcat art. 3 din Convenţie în condiţiile în care
alimentarea forţată s-a realizat prin legarea reclamantului cu cătuşe şi deschiderea
gurii cu un obiect mecanic.
În cauza Ayaz c. Turciei, petentul a fost reţinut de poliţie pe Aeroportul
Atatürk din Istanbul, în data de 3 august 1993, fiind eliberat a doua zi. În perioada
reţinerii, petentul a pretins că ar fi fost legat la ochi, tras de păr şi lovit în timp ce era
interogat cu privire la identitatea şi antecedentele sale. De asemenea, petentul a
pretins că a fost ţinut într-o celulă insalubră şi i s-au făcut avansuri de natură sexuală.
În data de 6 august 1993, petentul a fost examinat de un medic al Fundaţiei pentru
Drepturile Omului din Istanbul, care a constatat răni superficiale la nivelul gambei
piciorului stâng şi o echimoză de 2 cm/2 şi a notat că petentul acuză dureri
abdominale. Câteva zile mai târziu, petentul a depus o plângere penală împotriva
ofiţerilor de poliţie. Fiind examinat în cadrul Institutului medico-legal din Bakırköy,
s-a constatat că prezintă excoriaţii, o echimoză de 2 cm/2 cm în zona femurală şi că
acuză dureri în zona hipocondrului stâng, dureri de cap şi de dinţi.
În urma ivestigaţiilor făcute de către comitetul administrativ prefectural, s-a
concluzionat că petentul, a fost instigat de o organizaţie ilegală (Partidul Comunist din
Kurdistan) pentru a acţiona cu scopul de a defăima poliţia. Consiliul a mai constat că
au trecut două zile de la eliberarea petentului şi până la examinarea sa. În paralel cu
ancheta judiciară, s-a desfăşurat şi cercetarea disciplinară cu privire la acuzaţiile aduse
ofiţerilor de poliţie. Un comitet de 5 poliţişti inspectori a concluzionat că petentul şi-

22
Vezi Bursuc c. România
23
Vezi şi Stoica c. România, şi Cobzaru c. România, Caliskan c. Turcia

19
ar fi cauzat singur leziunile, înainte de a depune plângerea penală. În baza acestor
cercetări Consiliul disciplinar departamental din Istanbul, constatând că nu au fost
dovedite susţinerile petentului, a decis în iulie 1995, că nu este cazul să se aplice vreo
sancţiune. Invocând art. 3 şi 13, Ayaz, s-a adresat cu o plângere CEDO. Curtea a
concluzionat că elementele dosarului sunt suficiente pentru a face credibile susţinerile
petentului potrivit cărora ar fi fost supus unor tratamente inumane şi degradante,
motiv pentru care a decis în unanimitate că a fost încălcat art. 3.
În temeiul art. 41 din Convenţie, s-au acordat petentului daune interese în
valoare de 5.000 Euro.
Jurisprudenţă relevantă:
• McCann ş.a. c. Regatului Unit (1995),
• Paul şi Audrey Edwards c. Regatului Unit (2002),
• Osman c. Regatului Unit (1998),
• Irlanda c. Regatului Unit (1978),
• Cipru c. Turciei (2001),
• Costello-Roberts c. Regatului Unit (1993),
• Pruneanu c. Moldovei (2007),
• Weiser c. Austriei (2007),
• Salah c. Olandei (2006),
• Labita c. Italiei (2000),
• Zyner Ozcan c. Turciei (2007),
• Kalashnikov c. Rusiei (2002),
• Ramirez Sanchez c. Franţei (2006),
• Ciorap c. Moldovei (2007),
• Boicenco c. Moldovei (2006),
• A c. Regatului Unit (1998),
• Pentiacova ş.a. c. Moldovei (2005),
• Price c. Regatului Unit (2001),
• Sawoniuk c. Regatului Unit (2001),
• Soering c. Regatului Unit (1989)

20
Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4)

Art. 4 “1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute24.

2. Nimeni nu poate fi supus muncii forţate şi obligatorii”.

Articolul 4 din Convenţie tratează separat sclavia şi aservirea pe de o parte, şi

munca forţată sau obligatorie pe de altă parte. Primii doi termeni acoperă formele de
sechestru asupra individului şi caracterizează condiţiile de opresiune pe care
interesatul nu le poate modifi ca şi de la care nu se poate eschiva. Cele din urmă
expresii pun accentul pe caracterul involuntar al muncii în care serviciile în cauză care
trebuie îndeplinite temporar sau trebuie adăugate la alte obligaţiuni sau circumstanţe
civile25. În cazul sclaviei sau al robirii, o persoană apare ca aservită în totalitate faţă
de altă persoană. În cazul muncii forţate sau obligatorii, aservirea ţine de condiţiile în
care se prestează activitatea. Robia este o formă particulară a sclaviei distingându-se
de aceasta din urmă nu numai prin natura ei, cât prin nivelul aservirii. În acest sens,
fosta Comisie a statuat că “în plus faţă de obligaţia de a furniza anumite servicii,
noţiunea de robie cuprinde şi pe aceea de a trăi pe proprietatea altuia şi
impobibilitatea de a-ţi schimba condiţia”, iar Curtea Europeană a precizat că “robia
reprezintă o formă deosebit de gravă a negării libertărţii”26. În cauza Siliadin c.
Franţei, Curtea europeană a analizat situaţia unei minore care fusese adusă în Franţa
de către rude pentru a avea grijă de locuinţa şi copiii unei familii de cetăţeni francezi.
Minora a prestat această muncă timp de mai mulţi ani fără remuneraţie, fără a avea un
statut legal pe teritoriul francez. În acest timp, nu a putut merge la şcoală şi nici nu a
avut perioade de vacanţă. Datorită unor lacune ale legii penale franceze, persoanele
vinovate de această situaţie au fost achitate. Curtea europeană a apreciat că reclamanta
fusese ţinută în sclavie şi a sancţionat faptul că dreptul penal francez nu incrimina în
mod precis şi eficace asemenea fapte27.

24
Vezi şi art. 39 din Constituţia României
25
Gomien, Donna, Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Biroul de informare al
Consiliului Europei în Republica Moldova, 2006 la
http://www.bice.md/UserFiles/File/publicatii/Ghid.pdf
26
Apud Bîrsan, op.cit., p. 260
27
APADAOR-CH, Manualul drepturilor omului, Bucureşti, 2008, la
http://www.drepturicivile.ro/manual-DO-proof.pdf

21
 Fosta Comisie a decis că obligarea deţinuţilor de a presta muncă pentru
societăţi private, în executarea unui contract pe care acestea l-au încheiat cu
administraţia penintenciarelor, nu constituie formă de sclavie sau robie, la fel ca şi
cazul angajării voluntare, cu consimţământul părinţilor, a unui copil de 15 ani în
armata britanică, fără posibilitatea de a se libera înainte de împlinirea vârstei de 27 de
ani28.
Nu se consideră “muncă forţată sau obligatorie”29:
a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei sau în
timpul în care se află în libertate condiţionată. În cauza Van Droogenbroek c.
Belgiei Curtea a menţionat că este autorizată munca solicitată persoanelor
aflate în detenţie, dacă acest lucru nu exceed limitele normale şi scopul
reintegrării sociale a celui privat de libertate.
b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă
serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este
recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c. orice serviciu impus în situatii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa
sau bunăstarea comunităţii. În cauza Iversen c. Norvegiei (1963), Curtea nu a
considerat muncă forţată obligarea unor stomatologi de a lucra timp de un an
în serviciul de sănătate publică din nordul Norvegiei. În acea perioada, exista o
lipsă accentuată a medicilor voluntar, iar această situaţie a relevant reale
ameninţări pentru viaţa oamenilor din acea regiune.
d. orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civice normale. În
cauza Zarb Adami c. Maltei (2006), de exemplu, Curtea a considerat că
serviciul obligatoriu- juriul aşa cum există în Malta este unul dintre
"obligaţiile civice normale", prevăzute la articolul 4.3 (d) din convenţie. La
fel, în cauza Van der Mussele c. Belgiei (1983), Curtea a considerat că munca
unui avocat numit din oficiu şi remunerat rezonabil nu constituie muncă
forţată sau obligatorie.
Jurisprudenţă relevantă:
• Siliadin c. Franţei (2005),
• Zarb Adami c. Maltei (2006),
• Van der Mussele c. Belgiei (1983)

28
Bîrsan, op.cit., p. 260
29
Vezi şi art. 4 din Codul Muncii [interzicerea muncii forţate]

22
Dreptul la libertate şi siguranţă

Art. 5 “Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă”30.

Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Acest drept este

inalienabil şi priveşte orice persoană, fie în libertate, fie în detenţie. În doctrină31 s-a
arătat că trebuie făcută distincţia între o privare de libertate şi o simplă restricţie a
acesteia. În cauza Guzzardi c. Italiei (1980) Curtea a declarat că faptul de a obliga un
individ să rămână într-un perimetru restrâns aflat pe o insulă şi de a limita
posibilităţile sale de contact cu societatea putea trece drept o privaţiune de libertate.
Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi
potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent. Este vorba despre o condamnare printr-o hotărâre definitivă.
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru
nesupunerea la o hotarâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în
vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege. În cauza
Vasileva c. Danemarcei (2003), Curtea a constatat violarea acestei prevederi
pentru durata excesivă a unei detenţii efectuate în scopul stabilirii identităţii
reclamantei.
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a
săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în
necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
savârşirea acesteia32.
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotarâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa
autoritătii competente;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită
o boala contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a
30
Vezi şi art. 23 din Constituţia României
31
Selejan-Guţan, Bianca, op.cit., p. 108
32
Orice persoană arestată sau deţinută, în aceste condiţii trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător
sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi
subordonata unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere.

23
 unui vagabond. În cauza Winterwerp c. Olandei (1979), Curtea a precizat
condiţiile minimale de privare de libertate33: alienaţia trebuie dovedită în faţa
autorităţii naţionale competente, printr-o expertiză medicală obiectivă,
tulburările trebuie să aibă un carcater sau o amploare care să justifice
internarea şi trebuie să persiste pe întreaga durată a internării. Cauza Van der
Leer c. Olandei (1990) este similară. În cauza Filip c. României, Curtea
europeană a considerat că internarea forţată a reclamantului într-un spital
clinic de psihiatrie constituie o privare de libertate. S-a avut în vedere faptul că
reclamantul a fost internat pe o durată nedeterminată, în temeiul deciziei
Parchetului şi fără avizul prealabil al unui medic expert.
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o
împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afla în
curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
Garanţiile persoanelor private de libertate. Textul Convenţiei consacră
obligativitatea informării oricărei persoane, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă
pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse
împotriva sa. Curtea a arătat, însă, că o persoană nu trebuie să fie informată în mod
expres despre motivele arestării sale, dacă acestea sunt evidente în circumstanţele
date.
Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul de a fi adusă imediat în faţa
unui magistrat competent. Acesta are obligaţia de a-l asculta personal pe individual
adus în faţa lui şi de a se pronunţa asupra existenţei motivelor care justifică privarea
de libertate34.
Orice persoană are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. Durata
acestui termen trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei. În cauza
Klamecki c. Polonia (2003) durata detenţiei provizorii de 2 ani, două luni şi 16 zile a
fost excesivă. În cazuri ce ţin de criminalitate de tip mafiot, o durată a detenţiei
provizorii de la două luni la doi ani a fost considerată rezonabilă de Curte. Soluţia a
fost aceeaşi în cauza Chodecki c. Poloniei (2005). La data de 13 iunie 1994, Wieslaw
Chodecki, bănuit de uciderea iubitei sale, a fost arestat provizoriu. La 28 martie 1996
a fost condamnat pentru omor. Apelul împotriva hotărârii de condamnare i-a fost
respins. Invocând articolul 5 (3) din Convenţie, reclamantul s-a plâns în faţa CEDO

33
Selejan-Guţan, Bianca, op.cit., p. 112
34
Vezi cauza Schiesser c. Elveţiei (1979)

24
de faptul că arestarea sa a depăşit durata rezonabilă. Curtea a considerat că motivele
invocate de către instanţele poloneze în hotărârile lor de prelungire a măsurii arestării
reclamantului nu pot justifica faptul că acest a fost ţinut în stare de arrest timp de
aproape 3 ani şi 11 luni. Astfel, CEDO a concluzionat că statul polonez a încălcat
articolul 5 (3) din Convenţie.
Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să
introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen
scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună. Orice persoană care este victima
unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are
dreptul la reparaţii, în cazul în care încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 5 a creat
prejudicii. Această compensaţie este, de obicei, una financiară.

Jurisprudenţă relevantă:
• Guzzardi c. Italiei (1980),
• Engel ş.a. c. Olandei (1976),
• Amuur c. Franţei (1996),
• Ignatov c. Rusiei (2007),
• Ječius c. Lituaniei (2000),
• Boicenco c. Moldovei (2006),
• Drozd şi Janousek c. Franţei (1992),
• Ilaşcu ş.a. c. Moldovei şi Rusiei (2004),
• Bentham c. Regatului Unit (1996),
• Bouamar c. Belgiei (1988),
• De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei (1971),
• Varbanov c. Bulgariei (2000),
• Enhorn c. Suediei (2005),
• Hilda Hafsteinsdóttir c. Islandei (2004),
• Chahal c. Regatului Unit (1996),
• Saadi c. Regatului Unit (2006),
• Kerr c. Regatului Unit (1999),
• Brogan ş.a. c. Regatului Unit (1988),
• Aksoy c. Turciei (1996),
• Assenov c. Bulgariei (1998),

25
• Becciev c. Moldovei (2005),
• Şarban c. Moldovei (2005),
• Lietzow c. Germaniei (2001),
• Labita c. Italiei (2000),
• Fedorov şi Fedorova c. Rusiei (2005),
• Pantea c. România (2003)

26
Dreptul la un proces echitabil (art. 6)

Art. 6 “1. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică, într-un
termen rezonabil cauzei sale, de către un tribunal independent şi imparţial,
instituit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării privind drepturile şi
obligaţiile sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod
public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe în
interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate
democratică, când o cer interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor
la proces sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când în
virtutea unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă
prejudiciu intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atât
timp cât vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilită”.

În cauza Delacourt c. Belgiei (1970), Curtea a statuat că într-o socitate

democratică în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un
loc atât de important, încât o interpretare restrictivă a art. 6, par. 1 nu ar corespunde
scopului acestei dispoziţii. Cel dintâi paragraf se aplică atât în civil, cât şi în penal, ân
timp ce al doilea şi al treilea nu se aplică decât în penal.
Articolul 6 consacră, deci, dreptul la un proces echitabil35, public36 şi într-un
termen rezonabil37, condus de o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege.

35
Vezi cauza Belasin c. Romaniei
36
Hotarârea trebuie sa fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de sedinţă poate fi interzis
presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al
ordinii publice ori al securităţii naţionale, într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor
sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de
către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei.
Acest principiu este consacrat şi de legea română. Potrivit art. 127 din Constituţie: „şedinţele de
judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Dispoziţii similare se găsesc înscrise şi în
art. 12 Lg. 304/2004(r) precum şi în art. 121 alin. (1) C. proc. civ. În vederea asigurarii publicităţii,
şedinţele se ţin de regulă, la sediul instanţei – stabil şi cunoscut – în zilele şi la orele anume fixate, iar
pentru fiecare şedinţă se intocmeşte, potrivit art. 125 C. proc. civ., o listă cu procesele care se judecă în
acea zi şi care se afişează cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei. Principiul publicităţii
cunoaşte însă şi excepţii, îngăduite chiar de textul constituţional. Ca, spre exemplu, cele prevăzute în
art. 121 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO vezi cauza Bocellari şi
Rizza c. Italia.
37
Vezi Bodon c. Ungaria şi Kalovits c. Ungaria

27
Este statuat, deci, şi principiul celerităţii procedurilor judiciare, principiu în aplicarea
căruia rolul activ al judecătorului este determinat.
Celeritate. Celeritatea exprimă cerinţa desfăşurării ritmice, operative,
dinamice a procesului, ceea ce asigură calitatea şi forţa persuasivă a actelor sale
finalizatoare. În cauza Bzydra c. Poloniei (2005), reclamantul, Miroslaw Bzdyra, este
un cetăţean polonez în vârstă de 68 de ani, având reşedinţa în Varşovia. Fiind bănuit
de vânzarea, pe piaţa de antichităţi, de bunuri furate, a fost arestat în iulie 1989.
Procedura îndreptată împotriva sa s-a încheiat cu punerea sa în libertate în iulie 1998.
Invocând articolul 6 par. 1 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil şi la
judecarea cauzei într-un termen rezonabil), petentul reclamă durata procedurii penale
îndreptate împotriva sa. Curtea a relevat împrejurarea că litigiul a avut o durată de
aproximativ opt ani şi trei luni. Ea nu a putut totuşi să ia în considerare decât perioada
ce succede datei de 1 mai 1993, data la care Polonia a ratificat Convenţia europeană,
prin urmare, cinci ani şi două luni. În ceea ce priveşte circumstanţele cauzei, Curtea a
apreciat că o asemenea durată este excesivă şi nu răspunde exigenţelor unui termen
rezonabil. Astfel, Curtea a hotărât, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului
6 par. 1 din Convenţie. Curtea nu a acordat nici o satisfacţie echitabilă reclamantului,
nefiind formulată nici o cerere sub acest aspect. Criteriul termen rezonabil este o
noţiune subiectivă ce poate varia, după cum este vorba de cause civile sau penale38. În
materie penală, Curtea a stabilit că termenul începe să curgă de la notificarea oficială,
provenind de la o autoritate competentă, cu privire la învinuirea de a fi săvârşit o faptă
penală. În civil, Curtea a conchis în sensul unor încălcări ale art. 6 în cazul în care o
procedură de divorţ durase 6 ani.
Tribunal independent. Textul articolului menţionează importanţa existanţei
unui tribunal independent care să conducă procesul. În cauza Balcic c. Turciei,
Curtea a reţinut încălcarea acestui principiu, al independenţei instanţei. În martie
1998, fiind suspectat de omor şi de apartenenţă la o organizaţie ilegală (PKK),
împotriva reclamantului s-a luat măsura arestării provizorii. Ulterior, acesta a fost
condamnat de către Curtea de Siguranţă a Statului din Diyarbakir la pedeapsa
detenţiei pe viaţă. Invocând articolul 6 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de
inechitatea procedurii împotriva lui datorită prezenţei unui judecător militar în
completul Curţii de Siguranţă a Statului. Curtea, în conformitate cu jurisprudenţa sa

38
Micu, Doina, op.cit., p. 78

28
constantă în această materie, a statuat că articolul 6 (1) a fost încălcat datorită lipsei de
independenţă şi de imparţialitate a Curţii de Siguranţă a Statului.
Accesul la instanţă. În cauza Weissman şi alţii c. România, neplata
echivalentului sumei de 323.264 EUR cu titlu de taxă de timbru pentru introducerea
acţiunii a condus la anularea acesteia. Curtea a apreciat că suma în cauză, foarte
ridicată pentru orice justiţiabil obişnuit, nu era justificată nici prin circumstanţele
particulare ale cauzei, nici prin situaţia financiară a reclamanţilor, ci reprezenta un
procent fix, stabilit de lege, din suma reprezentând obiectul litigiului. Această sumă a
fost excesivă, motiv pentru care reclamanţii au fost obligaţi să renunţe la acţiune, ceea
ce i-a lipsit pe aceştia de dreptul lor ca o instanţă să le examineze cererea. Având în
vedere circumstanţele speţei şi, în special, împrejurarea că această restricţionare a fost
impusă în faza iniţială a procedurii, Curtea a statuat că taxa de timbru a fost
disproporţionată şi astfel a adus atingere înseşi esenţei dreptului de acces la o instanţă.
Statul nu a păstrat un echilibru just între, pe de o parte, interesul său în a recupera
cheltuielile de judecată, iar pe de altă parte, interesul reclamanţilor ca o instanţă să le
examineze cererea. Pentru aceste motive s-a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din
Convenţie. În cauza Notar c. România (2004), soluţionată pe cale amiabilă,
Guvernul s-a angajat să iniţieze un proces de reformă a legislaţiei în materia taxelor
de timbru, astfel încât acţiunile civile referitoare la despăgubiri acordate pentru
tratamente contrare art. 3 din Convenţie să fie scutite de taxă. De asemenea, Guvernul
s-a angajat că va lua măsurile necesare în scopul informării forţelor de poliţie cu
privire la conduita adecvată pe care să o adopte în vederea asigurării respectării
prezumţiei de nevinovăţie, în sensul alin. 2 al art. 6 din Convenţie.
Prezumpţia de nevinovăţie. Orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată până ce vinovaţia sa va fi legal stabilită39. Curtea a definit
această noţiune în cauza Minelli c. Elveţiei (1983). În această cauză, reclamantul s-a
plâns de faptul că i-au fost imputate două treimi din cheltuielile ocazionate de
desfăşurarea unui process penal care s-a şi suspendat ulterior, deoarece s-a constatat
că acţiunea era prescrisă. Minelli s-a plans că pedeapsa aplicată lui s-a bazat pe
suspiciune şi nu pe stabilirea vinovăţiei sale, fapt ce a dus la încălcarea prezumpţiei de
nevinovăţie.

39
Există şi în prezent legislaţii în care învinuitul trebuie să-şi probeze nevinovăţia, exemplu Grecia.

29
 Prezumpţia de nevinovăţie40 se consideră încălcată când instanţa îşi exprimă
opinia că persoana este vinovată înainte de terminarea procesului. S-a decis că o
campanie de presă împotriva unui acuzat poate leza prezumţia de nevinovăţie a
acestuia şi se poate ajunge la sancţionarea celor responsabili. Încălcarea prezumţiei de
nevinovăţie a fost sancţionată în cauza Didu c. România. Curtea a decis că prezumţia
a fost încălcată de Curtea de Apel Piteşti, care s-a pronunţat, în recurs, în sensul că
săvârşirea infracţiunilor “rezultă cu certitudine” din probele administrate de o instanţă
inferioară în urmă cu 4 ani. Declaraţiile organelor de urmărire penală cu privire la
culpabilitatea persoanelor acuzate, înainte de pronunţarea unei condamnări definitive,
au fost considerate drept o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie în cauzele Samoilă
şi Cionca c. România sau Vitan c. România. În cauza Asan Rushiti c. Austriei,
reclamantul a fost arestat şi apoi trimis în judecată pentru omor, însă a fost achitat de
către un juriu cu 8 voturi contra 1 pe motiv că nu existau probe suficiente îndreptate
împotriva sa. După decizia de achitare, reclamantul a solicitat despăgubirea sa pentru
detenţia suportată, însă o instanţa austriacă a respins cererea sa pe motiv că la data
arestării sale existau indicii clare de vinovăţie. Curtea a hotărât că o astfel de decizie,
chiar dacă nu afirmă vinovăţia reclamantului, constituie o atingere serioasă a
prezumţiei de nevinovăţie şi a condamnat statul austriac41.
Dreptul la tăcere. Prezumţia de nevinovăţie generează unul dintre drepturile
fundamentale ale unui proces penal echitabil, dreptul la tacere. CEDO îi recunoaşte
valoarea internaţională, fiind prevăzut expres în art. 14 din Pactul privind Drepturile
Civile şi Politice. Acest drept constă în posibilitatea oricărui acuzat de a nu depune
mărturie împotriva lui însuşi sau de a-şi recunoaşte vinovăţia. Deşi dreptul la tăcere
nu e prevăzut de CEDO, Curtea Europeană de la Strasbourg consideră că acesta poate
fi desprins din cuprinsul art. 10 privind dreptul la libertatea expresiei, privind aspectul
negativ al acestui drept, acela de a nu se exprima contrar voinţei sale. Acest drept,
dedus din art. 10 al CEDO trebuie supus restricţiilor prevăzute de art. 10 (2), în care
se prevede în mod explicit că ingerinţa în exerciţiul dreptului la libertatea expresiei
este autorizată numai dacă ea este considerată necesară. De exemplu, Curtea nu a
considerat ca făcând parte din sfera dreptului la tăcere refuzul reclamanţilor de a
furmiza probe în privinţa cărora există o obligaţie legală a de a fi prelevate, inclusive

40
Prezumţia de nevinovăţie e consacrată de art. 23, Constituţia României.
41
CEDO, hot. Asan Rushiti din 21 martie 2000, § 37. Pentru o decizie în sens contrar pronunţată într-o
cauză absolut identică, a se vedea CEDO, dec. Hibbert din 26 ianuarie 1999.

30
prin recurgerea la constrângere, cum ar fi: prelevarea de probe biologice în vederea
stabilirii alcoolemiei, prelevarea de ţesuturi în vederea realizării unor analize ăentru
stabilirea ADN-ului, etc.
În cauza Funke c. Franţei (1993) reclamantul a fost condamnat pentru că a
refuzat să comunice înscrisurile care se presupunea că le deţinea şi care se presupunea
că ar fi putut cuprinde informaţii ce ar fi putut duce la condamnarea sa. În cauza John
Murray c. Regatului Unit (1996) Curtea a apreciat că normele care reglementează
dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt recunoscute ca
fiind centrul noţiunii de proces echitabil şi au fost instituie cu scopul de a evita
abuzuri din partea autoritãţilor şi pentru a evita erorile judiciare. În cauza Seves c.
Franţei (1997), reclamantul a fost amendat pentru că a refuzat să depună jurământul
şi facă declaraţii ca martor, în faţa judecătorului de instrucţie, în cadrul unei proceduri
în care iniţial a fost inculpat. Curtea a decis că amezile aplicate reclamantului nu pot fi
considerate ca fiind măsuri de natură să contribuie la autoincriminarea reclamantului
pe motiv că au fost aplicate pentru refuzul de a depune jurământul deci înainte de a
exista riscul ca reclamantul sa contribuie la propria incriminare. În cauza Weh c.
Austriei (2004) reclamantul a fost condamnat la plata unei amenzi pentru că a
furnizat informaţii inexacte cu privire la numele şi adresa persoanei care a condus un
autovehicol la o anumită dată. În cauza Jalloh c. Germaniei (2006) în care
reclamantului i s-au administrat forţat substanţe care i-au provocat vărsături pentru a
obţine probe (reclamantul înghiţise un săculeţ cu droguri), Curtea a reţinut că dreptul
de a nu contribui la propria incriminare presupune¸ în special, ca în cauzele penale
acuzarea să nu recurgă la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni
exerciate asupra acuzatului. Pentru a decide dacă o procedură aduce atingere chiar
substanţei dreptului de a nu contribui la propria incriminare se au în vedere în special
următoarele elemente: natura şi gradul de presiune utilizate pentru a obţine elementele
de probă, interesul public în identificarea şi sancţionarea autorului, existenţa unor
garanţii procedurale adecvate adecvate şi utilizarea a probelor astfel obţinute.
Garanţii procedurale. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în
mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
În cauza Chichlian şi Ekindjian c. Franţei (1989) reclamanţii au susţinut că
le-au fost încălcate drepturile prevăzute de litera a şi de litera b. În momentul

31
procesului, judecătorul a calificat faptele ca două infracţiuni distincte, spre deosebire
de actul iniţial al acuzării care se referea la o infracţiune unică. Reclamantul a fost
deci pedepsit pentru ambele infracţiuni. Acesta a cerut să se observe că nu a fost
informat cu privire la cealaltă faptă şi că nu a avut nici timpul, nici înlesnirile necesare
pentru a-şi pregăti apărarea şi că nu s-a bucurat nici de prezumpţia de nevinovăţie.
c. să se apere el însuşi sau sa fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în
mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer42.
Conform opiniei Curţii, dreptul la asistenţă judiciară gratuită, atunci când
interesele justiţiei o cer, nu constituie o alternativă la dreptul de a se apăra
singur , ci un drept independent.
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, daca nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la audiere. În cauza Luedicke, Belkacem şi Koc c. Germaniei
(1978), Curtea a declarat că această dispoziţie se aplică tuturor actelor de
procedură pornite împotriva persoanei deferite justiţiei care trebuie să fie
înţelese pentru asigurarea unui process echitabil.
Principiul egalităţii armelor. Dreptul la un process echitabil implică
posibilitatea oricăreia dintre părţi de a-şi expune cauza în faţa tribunalului, în condiţii
care să nu o dezavantajeze în faţa părţii adverse. Acest principiu presupune şi
respectarea dreptului la apărare şi a contradictorialităţii, impunând un echilibru între
acuzator şi persoana în cauză, inclusiv în privinţa comunicării pieselor aflate la dosar.
Cu privire la expertize, în special în materie penală dar şi în materie civilă, Curtea
impune statelor obligaţia ca acuzatul să poată solicita judecătorului dezbaterea
contradictorie a raportului de expertiză, inclusiv prin posibilitatea de a obţine audierea
ca martor a unei persoane susceptibilă să combată evaluarea expertului43. De
exemplu, în cauza Bonisch c. Austria, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 în
situaţia în care expertul citat de apărare nu a beneficiat de aceleaşi prerogative ca şi
expertul desemnat de acuzare. În cazul Foucher c. Franţa, CEDO afirma că atunci

42
Potrivit art. 24 alin. (1) Constituţia României: „dreptul la apărare este garantat”, iar alin. (2) prevede
că: „în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”.
Principiul îşi găseşte consacrarea şi în art. 15 Lg. 304/2004(r).
43
CEDO, hot. Bönisch din 6 mai 1985, § 32; hot. Olsson din 24 martie 1988, § 89. A se vedea şi
CEDO, hot. Barberà, Messegué şi Jabardo din 6 decembrie 1988, § 78.

32
când un petiţionar, care a dorit să-şi asigure personal apărarea, se plânge de un atentat
la drepturile de apărare, din cauza că nu a avut acces la dosarul său penal şi nici nu a
putut obţine o copie de pe piesele din el şi datorită acestui fapt a devenit incapabil să-
şi pregătească o apărare adecvată, are loc o încălcare a principiului egalităţii armelor.
CEDO a stabilit legătura dintre principiul egalităţii armelor şi legalitatea dreptului
procesual penal care este un principiu general de drept ce corespunde principiului
legalităţii din dreptul penal- nullum crimen sine lege -şi este consacrat de adagiul
nullum judicium sine lege. ,,Reglementările procedurale urmăresc, în primul rând, să
protejeze persoana acuzată de săvârşirea unei fapte penale de riscurile abuzului de
putere din partea organelor de urmărire, astfel că apărarea apare ca cea mai
susceptibilă să sufere de lacunele şi impreciziile acestor reglementări,principiul
egalităţii armelor aplicîndu-se oricărei proceduri”44
În cauza Neumeister c. Austriei (1986), Curtea a statuat că, pe parcursul unei
proceduri penale, cele două părţi trebuie să fie reprezentate în toate fazele examinării
cauzei.
Curtea a constatat încălcarea principiului contradictorialităţii în cauza Dima c.
România, întrucât Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat pe baza unei expertize
contabile la efectuarea căreia reclamantul nu fusese citat. În cauza Cottin c. Belgiei
din 2 iunie 2005, reclamantul s-a plâns cu privire la echitatea procedurii penale în
cadrul unui proces în care inculpat pentru vătămare corporală, având în vedere că
expertiza medicală realizată pentru a stabili întinderea prejudiciului suferit de victimă
nu a respectat principiul contradictorialităţii, el neputând participa la efectuarea
expertizei. Curtea a reţinut că, deşi reclamantul a avut posibilitatea de a formula în
faţa instanţei observaţii faţă de concluziile raportului de expertiză, nu este evident că
acesta avut o posibilitate reală de a le comenta în mod eficient. Astfel, ca urmare a
faptului că nu a putut lua parte la realizarea expertizei, reclamantul nu a avut
posibilitatea de supune unui contra-interogatoriu, personal sau prin intermediul
avocatului sau al unui consilier medical, persoanele interogate de expert, de a formula
observaţii cu privire la piesele examinate de expert sau de a-i solicita acestuia să
procedeze la investigaţii suplimentare. Prin urmare, reclamantul a fost lipsit de
posibilitatea de a formula comentarii cu privire la un element de probă esenţial,
Curtea constatând că articolul 6 (1) din Convenţie a fost încălcat. În cauza Goktepe c.

44
C. Bîrsan, op.cit., p. 510-511.

33
Belgiei din 2 iunie 2005, reclamantul, cetăţean turc, se află în executarea unei pedepse
cu închisoarea în Belgia, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, în coparticipare cu
alte două persoane. În timpul urmării penale, reclamantul a negat că ar fi lovit
victima, susţinând că loviturile au fost aplicate de un coparticipant, după cum acesta
din urmă a şi recunoscut. Reclamantul s-a plâns de încălcarea articolului 6 alineatul 1
(dreptul la un proces echitabil) şi 2 (prezumţia de nevinovăţie) ca urmare a
condamnării sale pentru tâlhărie fără ca instanţa să fi stabilit că el a participat într-
adevăr la comiterea faptelor agravante. Curtea a constat că, întrucât instanţa nu a
adresat juraţilor întrebări individualizate cu privire la circumstanţele agravante nu a
permis acestuia să răspundă astfel încât să determine în mod individual răspunderea
fiecărui coinculpat, conducând în mod automat la creşterea gravităţii pedepsei. Faptul
că o instanţă nu ia în considerare argumentele referitoare la un aspect esenţial care are
consecinţe de o asemenea gravitate încalcă principiul contradictorialităţii şi, prin
urmare, dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, întrucât reclamantul nu a avut
posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod concret şi eficient cu privire la un
aspect determinant, Curtea a constat că articolul 6 (1) a fost încălcat.
Motivarea hotărârilor judecătoreşti. Obligaţia de motivare a hotărârilor
judecătoreşti îşi are izvorul în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri să
prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale45, combinat cu dreptul părţilor,
recunoscut de Curte, ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod
efectiv46, iar obligaţia de motivare a hotărârilor este singurul mijloc prin care se poate
verifica respectarea drepturilor menţionate anterior, piloni de bază ai dreptului la un
proces echitabil.
Atunci când se discută despre obligaţia de motivare, trebuie în mod necesar
făcută distincţia între „motivare inadecvată” şi „lipsa motivării”, Curtea arogându-şi
competenţa de a examina numai situaţiile care se pot încadra în cea de-a doua ipoteză.
Astfel, ea nu cercetează dacă judecătorul naţional a stabilit corect faptele sau dacă a
interpreta corect faptele, ci numai dacă acesta a răspuns într-o manieră suficientă şi
explicită argumentelor părţilor litigiului47.

45
CEDO, hot. Werner din 24 noiembrie 1997, § 63; hot. Foucher din 18 martie 1997, § 34; hot. Bulut
din 22 februarie 1996, § 47.
46
CEDO, hot. Van der Hurk din 19 aprilie 1994, § 59; hot. Kruska din 19 aprilie 1993, § 30.
47
CEDO, hot. Ruiz Torija din 9 decembrie 1994, § 30; hot. Dombo Beheer B.V. din 27 octombrie
1993, § 31. Există şi o hotărâre care dacă notă discordantă faţă de jurisprudenţa citată, în care Curtea a
decis că o eroare de apreciere a Curţii de Casaţie franceze – eroare care nu ni se pare chiar grosolană –
constituie o violare a art. 6 (CEDO, hot. Dulaurans din 21 martie 2000, § 31). Această hotărâre este

34
 Dreptul ca o decizie judecătorească să fie motivată nu este însă absolut48, iar
întinderea şi amplitudinea pe care trebuie să o aibă motivarea variază în funcţie de
natura şi complexitatea cauzei49. Spre exemplu, s-a decis că instanţa care respinge un
apel poate să se mărginească la a relua motivarea instanţei de fond50. De asemenea, în
opinia Comisiei, motivarea care stă la baza deciziei nu trebuie să trateze separat
fiecare dintre problemele punctuale ridicate de fiecare parte51, cu excepţia situaţiei în
care mijlocul respectiv de apărare era de natură să influenţeze definitiv soluţionarea
cauzei52. Tot astfel, Curtea a impus obligaţia de motivare detailată a deciziei atunci
când norma juridică a cărei aplicare se solicită este ambiguă în conţinut53, însă a
admis o motivare sumară, cât timp ea a atins toate punctele esenţiale ale argumentelor
dezvoltate de părţi54.
Dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti. Potrivit interpretării pe
care o dă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil
consacrat de art. 6 din CEDO implică nu numai ca hotărârea judecătorească să fie
pronunţată într-un termen rezonabil, ci şi ca ea să poată face obiectul unei executări
efective în avantajul părţii câştigătoare, când acest lucru este adecvat. Într-adevăr,
Convenţia nu instaurează o protecţie teoretică a drepturilor omului, din contra,
încearcă să permită o realizare concretă a protecţiei pe care o instaurează în favoarea
cetăţenilor Europei. De exemplu, în cauza Ruianu c. României (2003), Curtea a
constatat încălcarea art. 6 deoarece autorităţile române nu au luat timp de mai mult de
8 ani, nicio măsură necesară pentru a asigura executarea unei hotărâri judecătoreşti

unul dintre motivele care au determinat criticii din doctrina franceză să afirme că instanţa europeană se
transformă treptat într-un al patrulea grad de jurisdicţie.
48
Exemplul cel mai facil de dat este cel hotărârilor unui juriu, care nu trebuie motivate.
49
CEDO, hot. Hiro Balani din 9 decembrie 1994, § 27; Comis., dec. din 2 octombrie 1979, plg. nr.
8512/79, Digest II, p. 426. Un al indicator luat în consideraţie de Curte este cel al cutumelor cu privire
la conţinutul, întinderea şi redactarea hotărârilor judecătoreşti (CEDO, hot. Helle din 19 decembrie
1997, § 55), care variază, în spaţiul intrat sub jurisdicţia Curţii, între laconismul specific deciziilor din
state precum Franţa şi cutuma unei jurisdicţii precum cea engleze în cazul căreia deciziile pot avea zeci
de pagini. În consecinţă, o decizie englezească în care s-a răspuns foarte sumar la argumentele părţilor
poate fi calificată ca fiind nemotivată, în timp ce o hotărâre franceză în care răspunsul este la fel de
laconic poate fi socotită ca îndeplinind exigenţele Convenţiei. Acest dublu standard, care există doar în
câteva domenii reglementate de Convenţie se explică prin obiectul art. 6: echitabilitatea procedurii sau,
cu alte cuvinte, firescul procedurii. Or, o decizie de 2 pagini a Curţii de Casaţie franceze este firească,
în timp ce una a Camerei Lorzilor este anormală.
50
Comis., dec. din 15 octombrie 1981, plg. nr. 9223/80, Digest II, p. 427.
51
CEDO, hot. Higgins din 19 februarie 1998, § 42.
52
Comis., dec. din 2 aprilie 1973, plg. nr. 5460/72, Ann. Conv. XVI, p. 152.
53
CEDO, hot. H. c. Belgia din 30 noiembrie 1987, § 53. În speţă, reclamantul a solicitat reînscrierea sa
pe lista de avocaţii din cadrul unui barou, iar norma juridică care reglementa ipoteza condiţiona
admiterea cererii de existenţa unor „circumstanţe excepţionale”.
54
CEDO, hot. Helle din 19 decembrie 1997, § 60.

35
definitive şi irevocabile. Prin hotărârea pronunţată în cauza Sabin Popescu c.
României, statul român a fost condamnat pentru faptul că nu a pus în executare o
hotărâre judecătorească prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate al
reclamantului pe un anumit amplasament. Soluţii privind neexecutarea hotărârilor
judecătoreşti irevocabile au mai fost pronunţate şi în cauzele Pântea c. României
(refuzul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantului în registrul agricol),
Dragne şi alţii c. României (refuzul executării hotărârilor judecătoreşti definitive ce
dispuneau punerea în posesie a reclamanţilor şi plata de daune-interese în beneficiul
acestora) sau Niţescu c. României (refuzul executării unei hotărâri judecătoreşti de
anulare a actelor administrative prin care s-a dispus conversia unui apartament în
spaţiu comercial).
Din interpretarea art. 6 par. 1 rezultă că acest drept se întinde numai asupra
litigiilor civile şi penale. S-a admis că noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter
civil se referă la tot dreptul privat: drepturile şi obligaţiile persoanelor particulare în
relaţiile dintre ele sunt considerate ca având caracter civil. În relaţiile indivizilor cu
statul, au fost considerate ca având caracter civil: dreptul de proprietate, dreptul de a
desfăşura activităţi comerciale, dreptul de a primi compensaţii pentru acoperirea
pierderilor materiale suferite ca urmare a unor acte ilegale ale statului.
În ceea ce priveşte materia penală, Curtea a stabilit drept criterii pentru a
determina natura penală a unei acuzaţii: prevederile dreptului intern, natura faptei şi
scopul şi severitatea acţiunii.

Jurisprudenţă relevantă:
• Brumărescu c. României (1999),
• Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei (1994),
• Ocalan c. Turciei (2005),
• Allan Jacobson c. Suediei (2000),
• Fayed c. Regatului Unit (1994),
• Pierre-Bloch c. Franţei (1997),
• Massa c. Italiei (1993),
• Vilho Eskelinen ş.a. c. Finlandei (2007),
• Ferrazzini c. Italy (2001),
• Ziliberberg c. Moldovei (2005),

36
• Escoubet c. Belgiei (1999),
• Airey c. Irlandei (1979),
• Popov Nr. 2 c. Moldovei (2005),
• Croissant c. Germaniei (1992),
• Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007), Zolotukhin c. Rusiei
(2007)

37
Nicio pedeapsă fără lege (art. 7), dreptul la un recurs efectiv (art. 13) şi dreptul
la două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 3 al Protocolului 7)

Nicio pedeapsă fără lege

Art. 7 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în

momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului
naţional sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă
decât cea aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost comisă.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei
persoane vinovate de o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost
comisă, era criminală conform principiilor generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate.

Art. 7 al Convenţiei consacră, deci, atât principiul legalităţii incriminării şi

pedepsei, cât şi pe acela al neretroactivităţii legii penale mai severe.
Principiul legalităţii incriminării. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o
acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost savârsită, nu constituia o
infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional55. De asemenea, nu se poate
aplica o pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii
infracţiunii.
Principiul neretroactivităţii legii penale. O lege penală nu poate să
sancţioneze o faptă considerată, anterior intrării sale în vigoare, ca ilicită. În cauza
Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007), Curtea a constatat că art. 7 a
fost încălcat. Curtea Europeană a constatat încălcarea acestei dispoziţii, de către
autorităţile române, sub aspectul aplicării extensive a legii penale, întrucât, pe de o
parte, faţă de prevederile Codului penal în vigoare la data săvârşirii faptelor, nu

55
Articolul 7 din Convenţie. Vezi şi art. 7 c.p. român: “infracţiunea este fapta care reprezintă pericol
social, săvârşită cu vinovăţie şi prevazută de legea penală” şi art. 11 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului- „Nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau, în
momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national.
De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea decât aceea care era aplicabila în momentul
când a fost savârsit actul cu caracter penal.”

38
puteau fi judecate pentru corupţie decât faptele persoanelor desfăşurând o activitate în
cadrul unei organizaţii publice, şi nu în cadrul unei societăţi comerciale private, iar pe
de altă parte, nu s-a putut demonstra existenţa unei jurisprudenţe accesibile şi
previzibile, prealabilă săvârşirii faptelor de către reclamanţi, care să asimileze faptele
de corupţie pasivă ale salariaţilor unei bănci cu cele ale funcţionarilor sau altor
salariaţi din unităţile „obşteşti”. În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a acordat
fiecărui reclamant, cu titlu de daune morale, suma de 3.000 EUR.

Jurisprudenţă relevantă:
• Brown c. RU (1998),
• Dragotoniu şi Militaru- Pidhorni c. României (2007),
• Joric c. Germaniei (2007)

Dreptul la un recurs efectiv (art. 13)

“Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie

au fost încălcate, are dreptul de a beneficia de un recurs efectiv în faţa unei
instanţe naţionale, chiar şi când încălcarea ar fi fost comisă de către persoane
care au acţionat în exercitarea funcţiunilor lor oficiale”.

Articolul 13 consacră dreptul la un recurs efectiv. Conform acestui

principiu, orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au
fost încalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci
când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor
lor oficiale. Curtea a arătat că garanţia articolului 13 nu merge până acolo încât să
impună existenţa unui recurs împotriva legilor statului. El garantează numai
recursurile împotriva modalităţilor de aplicare a legislaţiei interne. Termenul de
recurs cuprinde orice procedeu prin care un act constitutiv al unei violări a Convenţiei
este supus unei instanţe competente pentru a se obţine încetarea violării, anularea sau
modificarea actului, ori repararea pagubei. Această instanţă este obligatoiu să se poată
pronunţa printr-o decizie cu caracter obligatoriu56.

56
O autoritate care poate emite doar avize nu se va încadra în cerinţele art. 13

39
 În hotărârile Nafpiotis, respectiv Nikolopoulos c. Greciei (2005), Curtea a
reţinut încălcarea articolelor 6 (1) (dreptul la un proces echitabil) şi 13 (dreptul la un
recurs eficient) Reclamanţii s-au plâns cu privire la încălcarea articolelor 6 (1) şi 13
din Convenţie, ca urmare a duratei excesive (nouă ani şi jumătate) a procedurilor
iniţiate de aceştia în faţa instanţelor administrative îndreptate împotriva Organismului
de asigurări sociale în vederea corectării unei erori de calcul a cotizaţiilor acestora la
fondul de pensii. Curtea a constat că, prin durata excesivă a procedurilor, a fost
încălcat articolul 6 (1) iar, ca urmare a faptului că reclamanţii nu au avut la dispoziţie
o cale de recurs eficient împotriva duratei procedurilor, a fost încălcat şi articolul 13
din Convenţie.
Nicio dispoziţie din Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un
stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a
îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de
Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea
prevăzute de Convenţie. Acesta este principiul interzicerii abuzului de drept şi este
consacrat în articolul 17 al Convenţiei57.

Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală

Articolul 3 al Protocolului 7 consacră dreptul la două grade de jurisdicţie în

materie penală. Acest principiu înseamnă dreptul oricărei persoane declarate
vinovate de o infracţiune de către un tribunal de a cere examinarea declaraţiei de
vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Acest drept poate face
obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de
lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă
jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva
achitării sale.
Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este
acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs
o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări
este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia

57
Nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup,
sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte
distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai
ample acestor drepturi şi libertati decât acelea prevăzute de această convenţie.

40
cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi
este imputabilă în tot sau în parte. De asemenea, nimeni nu poate fi urmărit sau
pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru
care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi
procedurii penale ale acestui stat. Cu toate acestea, nu este împiedicată redeschiderea
procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori
recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de
natură să afecteze hotărârea pronunţată.

Jurisprudenţă relevantă:
• Klass ş.a. c. Germaniei (1978),
• Keenan c. Regatului Unit (2001),
• Powel şi Rayner c. Regatului Unit (1999),
• Silver c. Regatului Unit (1983),
• Keenan c. Regatului Unit (2001),
• Surmeli c. Germaniei (GC) (2006),
• Zeleni Balkani .c Bulgariei (2007),
• Conka c. Belgiei (2002),
• Thlimenos c. Greciei (GC) (2000),
• Moldovan ş.a. c. României (2005),
• Secic c. Croatiei (2007), Klass c. RFG (1979),
• Silver ş.a. c. RU (1983)

41
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8) şi dreptul la căsătorie
(art. 12)

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept
decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o
măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora”.

Articolul 8 al Convenţiei consacră dreptul la respectarea vieţii private şi de

familie. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept
decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură
care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa
publică, bunastarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale,
protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
În concepţia instanţei europene, viaţa privată cuprinde, în primul rând,
integritatea fizică şi morală a persoanei, sfera intimă a individului. În al doilea rând,
respectul vieţii private ar trebui să însemne dreptul individului de a stabili şi dezvolta
relaţii cu semenii săi, protecţia îmbinării vieţii personale cu cea socială a individului,
dreptul la imagine, dreptul la nume, dreptul la un mediu înconjurător sănătos,
respectarea dreptului la viaţa familială, la corespondenţă, la domiciliu58.
Viaţa Familială. Conform articolului 5 al Protocolului 7, soţii se bucură de
egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu
copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii
acesteia.
Conform Codului civil roman, părinţii aleg prenumele şi, când este cazul,
numele de familie al minorului, în condiţiile legii. Alegerea prenumelui de către
părinţi intră în cadrul noţiunii de „viaţă privată”, aşa cum este ea definită de art. 8 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, refuzul ofiţerului de stare civilă

58
Bîrsan, op.cit., p. 599

42
de a înregistra acel prenume constituie în mod manifest o ingerinţă neadmisă de
Convenţie59. În legătură cu menţinerea unităţii vieţii familiale s-a pus problema
separării familiilor de străini. Dar articolul 8 trebuie interpretat luându-se în
considerare şi necesitatea controlului imigrărilor. Convenţia nu garantează niciun
drept pentru un străin de a intra sau locui pe teritoriul unei anumite ţări. Totuşi,
expulzarea unei persoane dintr-o ţară în care locuiesc rudele sale apropiate poate
constitui o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii de familie, aşa cum este el protejat
de art. 8 par. 1 din Convenţie (Cauza Boultif c. Elveţiei). În cauza Monory c.
României şi Ungariei, reclamantul a susţinut ca art. 6 a fost violat pentru că
autorităţile române au manifestat lipsă de diligenţă în a-i permite să-şi reîntâlnească
fiica a cărei custodie comună o deţinea şi care locuia cu mama sa în România. Curtea
a reamintit că interesele copilului sunt vitale în astfel de cazuri. Cauza Lupşa c.
România (2006) este similară.
În cauzele Dudgeon c. Regatului Unit (1981) şi Norris c. Irlandei (1998),
Curtea a declarat că interzicerea de către stat a actelor homesexuale practicate de
adulţi şi consimţite de aceştia constituie un amestec nejustificat în dreptul la
respectarea vieţii private garantat de art. 8.
Protecţia domiciliului şi a corespondenţei. Protecţia domiciliului persoanei
se extinde dincolo de încălcările “fizice”. În cauza Lopez-Ostra c. Spaniei (1994),
Curtea a decis că poate exista o ingerinţă în dreptul persoanei la protecţia domiciliului
şi când există o poluare a mediului, chiar dacă nu este afectată serios sănătatea
rezidenţilor. În cauza Akdivar c. Turciei (1996), Curtea a constatat încălcarea acestui
drept şi a obligaţiei pozitive a statului în momentul în care casele reclamanţilor au fost
distruse şi arse în mod deliberat de către militari.
În privinţa corespondenţei scrise s-a pus accent pe corespondenţa deţinuţilor care este
supusă riscului de a fi interceptată sau cenzurată de către autorităţi. În acest sens, s-a
stabilit şi o prezumpţie de cauzalitate: dacă statul nu poate dovedi că scrisorile
destinate deţinuţilor le-au parvenit, este încălcat art. 860. În ceea ce priveşte ascultarea
convorbirilor telefonice, Curtea a admis posibilitatea existanţei acestora doar în
cazurile în care acest act este necesar pentru apărarea ordinii democratice într-un stat.
Legea trebuie să prevadă expres care tipuri de infracţiuni permit o asemenea ingerinţă
din partea statului. Mai mult, în cauza Malone c. Regatului Unit (1984), practica

59
Bîrsan, Corneliu, op.cit., p. 604
60
Selejean-Guţan, B, op.cit., p. 169

43
înregistrării numerelor de apel, a orei şi duratei convorbirii de către poştă şi
comunicarea acestor date poliţiei a fost considerată o încălcare a art. 8. În cauza
Copland c. Marea Britanie, Curtea a reamintit că utilizarea informaţiilor referitoare
la data şi la durata conversaţiilor telefonice iar în particular la numerele telefonice
apelate pot cădea sub incidenţa dispoziţiilor articolului 8, întrucât asemenea
informaţii constituie „elemente esenţiale ale comunicaţiilor efectuate prin intermediul
telefonului”. Simplul fapt că în speţă aceste date puteau fi obţinute legal de către
Colegiu, sub forma facturilor telefonice, nu constituie o piedică în a aprecia că există
o ingerinţă în drepturile garantate de articolul 8. Curtea a considerat că colectarea şi
stocarea informaţiilor personale referitoare la convorbirile telefonice ale reclamantei,
la fel ca şi cele referitoare la e-mail-urile ei şi la utilizarea de către aceasta a
internetului, fără încunoştinţarea ei, reprezintă o ingerinţă în drepturile ei privitoare la
respectarea vieţii private şi la secretul corespondenţei in sensul dispoziţiilor articolului
8.
În cauza Vetter c. Franţei (2005), Curtea a reţinut că statul francez a încălcat
art. 8 prin faptul că a amplasat microfoane în casa reclamantului care era urmărit într-
un caz de ucidere a unei persoane cu o armă de foc. Curtea a arătat şi că în privinţa
punerii de microfoane, dreptul francez nu indică cu destulă claritate întinderea şi
modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor.
În cauza Silvestru Cotleţ c. României (2005), reclamantul s-a adresat CEDO
arătând că i se încalcă dreptul său la respectarea corespondenţei. Reclamantul era
deţinut într-un penitenciar şi a susţinut că s-a încălcat art. 8 al Convenţiei prin
întârzierea în primirea corespondenţei şi deschiderea corespondenţei destinate sau
provenind de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de la Comisia Europeană a
Drepturilor Omului, precum şi prin refuzul autorităţilor de a-i pune la dispoziţie
hârtie, plicuri şi timbre pentru corespondenţa sa cu Curtea. Curtea a analizat toate
aspectele pe rând şi a constatat încălcarea art. 8. Ea a amintit că acest articol are drept
obiectiv esenţial apărarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale puterii
publice şi nu se limitează doar la a-i cere statului să se abţină de la astfel de ingerinţe.
Dreptul la un mediu sănătos. Curtea a statuat în mod constant că, deşi
obiectul art. 8 este esenţialmente acela de a proteja individual împotriva oricăror
ingerinţe din partea statului, aceasta nu înseamnă că autoritatea publică este obligată

44
numai să se abţină de la orice asemenea ingerinţă61. El reclamă din partea statelor, pe
lângă această obligaţie negativă, şi îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente
respectului efectiv al vieţii private şi familiale şi al dreptului la domiciliu. Aceste
obligaţii pot implica necesitatea adoptării de măsuri menite să asigure respectarea
acestor drepturi. De exemplu, Curtea a statuat că anumite tipuri de deteriorări a
mediului cu consecinţe grave pentru indivizi, sau chiar eşecul autorităţilor publice de
a furniza informaţii despre riscurile serioase care ar apărea în legătură cu mediul şi la
care indivizii sunt expuşi, pot constitui o încălcare a drepturilor protejate de
Convenţie, ca de exemplu, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie prevăzut
la art. 8, articol invocat şi în cauza Tătar c. România. În cauza Airey c. Irlandei,
Curtea a arătat că art. 8 se poate aplica în cauze privind dreptul la mediu, în care
poluarea să fie direct cauzată de Stat sau în care responsabilitatea acestuia să derive
din absenţa unei reglementări adecvate în ceea ce priveşte activitatea sectorului privat.
Mai mult, în cauza Budayeva c. Rusiei, Curtea a statuat că obligaţia pozitivă a
statului de a lua toate măsurile rezonabile şi adecvate pentru protejarea drepturilor
cetăţenilor, presupune în primul rând adoptarea unui cadru legislativ şi administrativ
în vederea prevenirii eficace a prejudiciilor asupra mediului şi asupra sănătăţii
umane62.
Sfera obligaţiilor care revin statelor în temeiul art. 8 al Convenţiei este
deosebit de largă. Dintre aprecierile Curţii pe acest articol amintim obligaţia statului
de a organiza accesul persoanelor la dosarele autorităţilor publice care conţin date
personale, de a lua măsuri pentru respectarea dreptului la domiciliu prin evitarea
producerii unor zgomote insuportabile, obligaţia de a garanta unei persoane
transsexuale operate asigurarea respectului dreptului acesteia la viaţa privată, în
special prin recunoaşterea conversiunii sexuale a acelei persoane pe plan juridic63.
În conformitate cu articolul 12, începând cu vârsta stabilită prin lege, barbatul
şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei
naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept64.

61
Cauza Moldovan şi alţii c. României, în Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti, p. 239
62
Vezi aprecierea Curţii în cauza Tătar c. România
63
Bîrsan, op.cit., p. 596
64
Conform art. 4 C. fam. român, vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei este de 18 ani pentru
bărbaţi şi de 16 ani pentru femei. Prin excepţie, doar pentru motive temeinice (ex.: sarcina femeii,
plecarea soţului în străinătate pentru o perioadă îndelungată) se poate încuviinţa căsătoria femeii de 15
ani printr-o dispensă de vârstă acordată de preşedintele consiliului judeţean în a cărui raza teritorială îşi

45
 În cauza F c. Elveţiei (1987), Curtea a considerat că interdicţia temporară de a
se recăsători, impusă unui bărbat – căsătorit şi divorţat de trei ori pe parcursul a
optsprezece ani, care însă dorea să se căsătorească a patra oară – constituie o încălcare
a dreptului de a se căsători garantat de articolul 12.
Articolul 12 nu garantează dreptul de a divorţa şi/sau pe acela de a te
recăsători (Johnston şi alţii c. Irlandei (1986)). Cu toate că pe parcursul mai multor
ani judecătorii de la Strasbourg au refuzat să constate o încălcare a articolului 12
atunci când Statul refuză să înlesnească încheierea căsătoriei transsexualilor cu
persoane care şi-au schimbat sexul (a se vedea, de exemplu, Rees c. Regatului Unit
(1986), Cossey c. Regatului Unit (1990) şi Sheffield şi Horshan c. Regatului Unit
(1998), ei au cedat totuşi în cauzele Christine Goodwin c. Regatului Unit (2002) şi
I. c. Regatului Unit (2002) invocând schimbările sociale majore care au afectat
instituţia căsătoriei din momentul adoptării Convenţiei, precum şi bulversările
dramatice generate de evoluţia medicinei şi ştiinţei în domeniul transsexualităţii.

Jurisprudenţă relevantă:
• Johnston şi alţii c. Irlandei (1986),
• Rees c. Regatului Unit (1986),
• Cossey c. Regatului Unit (1990),
• Sheffield şi Horshan c. Regatului Unit (1998),
• Christine Goodwin c. Regatului Unit (2002)
• Niemetz c. Germaniei (1992),
• Stubbings ş.a. c. Regatului Unit (1996),
• Mousraquim c. Belgiei (1991),
• Cipru c. Turciei (2001),
• Evans c. Regatului Unit (GC) (2007),

are domiciliul femeia sau de primarul general al municipiului Bucureşti, cu condiţia prezentării unui
aviz medical.
Dacă o căsătorie se încheie între cetăţeni români aflaţi la bordul unei nave româneşti, dar în afara
graniţelor ţării, dispensa de vârstă se acordă de căpitanul navei.
Legiuitorul român nu a prevăzut o limită maximă până la care se poate încheia căsătoria, ceea ce
înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar în pragul morţii pentru a legaliza
o legătură de concubinaj notorie şi îndelungată. De asemenea, legea nu stabileşte o diferenţă maximă
de vârstă între soţi, aşadar căsătoria se poate încheia indiferent de aceasta.
Conform articolului 5 al Protocolului 7, soţii se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu
caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu
prilejul desfacerii acesteia.

46
 • Ciorap c. Moldovei (2007),
• Malone c. Regatului Unit (1984),
• Monori c. României şi Ungariei (2005),
• B. şi L. c. Regatului Unit (2005)

Garantarea libertăţilor de gândire, conştiinţă şi religie, de exprimare, de

întrunire şi asociere

Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9)

Art. 9. “1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de

religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea,
precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual
sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi
îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face
obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia
ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora”65.

Articolul 9 consacră principiul libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de

religie. Acest drept include libertatea de schimbare a religiei sau a convingerilor,
precum şi libertatea de manifestare a religiei sau convingerilor în mod individual sau
în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea
ritualurilor. Noţiunile de gândire, conştiinţă şi religie care apar în textul acestui
articol subliniează conţinutul şi sensul atribuit noţiune de libertate de gândire.
În cauza Van Schijndel, Van der Heyden şi Leenman c. Olandei (1998),
faptele reclamanţilor de a fi pătruns într-o clinică pentru avorturi, unde au început să
se roage în genunchi, pe coridoare, pentru a protesta împotriva avorturilor au
reprezentat, în opinia Curţii, o manifestare a credinţei. În cauza Van der Dungen c.
Olandei (1995), Curtea a considerat că acţiunile reclamantului de a aborda, în

65
Vezi şi art. 19 din Constituţia României

47
parcarea unei clinici pentru efectuarea avorturilor, pacienţii şi angajaţii, arătându-le
fotografii cu rămăşiţele fetale şi încercând să îi oprească în intenţia de a realize un
avort, nu au fost bazate pe credinţă66.
O altă problemă, destul de mediatizată în ultimii ani, a fost legată de purtarea
voalului islamic. La modul general, eşarfa pe care femeile musulmane o poartă pentru
a-şi acoperi părul se numeşte hijab („a acoperi” în arabă). Însă varietatea tipurilor de
văluri este foarte mare. De cele mai multe ori, legislaţia europeană a fost îndreptată
împotriva vălului islamic ce acoperă faţa femeilor total sau parţial: burqa (se poartă în
Afghanistan, Pakistan), niqab (e comună în Arabia Saudită, Yemen, Bahrain, Kuwait,
Qatar, Oman, Emiratele Arabe Unite, Pakistan), boushiya (zona Golfului Persic),
abaya (îmbrăcămintea naţională din Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite). Burqa
acoperă în totalitate chipul femeii. El are doar o plasă în zona ochilor care-i permite
purtătoarei să poată vedea.
În cauza Leyla Şahin c. Turciei (2005), Curtea a respins plângerea cetăţenei
Leyla Şahin, căreia în 1998 i s-a interzis accesul la un examen al Facultăţii de
Medicină din Istanbul, unde era studentă, pe motivul că dorinţa ei de a purta voalul
islamic contravine principiului laicităţii Republicii Turce. Leyla Şahin a atacat în
justiţie decizia Universităţii şi, după pierderea proceselor în Turcia s-a adresat CEDO.
În acest caz a fost respectat principiul proporţionalităţii în cadrul marjei de apreciere
lăsate la aprecierea statului. În motivarea hotărârii de respingere a acţiunii
reclamantei, Curtea a reamintit că principiul laicităţii este unul din principiile
fundamentale ale statului turc şi că în Turcia există mişcări politice extremiste care
încearcă să impună întregii societăţi simbolurile lor religioase67.
În aprilie 2011, Franţa a interzis purtarea vălului islamic. Potrivit legii,
pedeapsa pentru purtarea acestuia este 150 de euro sau cursuri despre valorile
cetăţeniei franceze. Totodată, oricine forţează o altă persoană prin ameninţări, violenţă
sau abuz de putere să îşi acopere chipul va fi inchis timp de un an şi amendat cu
30.000 de euro. Coform opiniei preşedintelui francez, burqa nu este un simbol
religios, ci un simbol de opresiune care nu este binevenit în Franţa. Sarkozy. a
adăugat că interzicerea valului nu are nicio legatură cu lipsa de respect faţă de islam.

66
Selejean-Guţan, B, op.cit., p. 176
67
Vezi şi Ursu, Adina Dumitriţa, Libertatea de religie- libertate interioară şi libertate exterioară, în
Themis, nr. 3/2005,p. 59- 75

48
 Franţa este a doua ţară europeană, după Belgia, care interzice burqa şi niqab-
ul.
Belgia a interzis purtarea burqa în publc în aprilie 2010. Interzicerea se referă
la purtarea acestui simbol pe stradă, în grădinile publice, pe terenurile sportive şi în
clădiri publice sau care oferă servicii publicului. Cei care încalcă legea riscă o amendă
de 15-25 de euro şi închisoare de până la şapte zile.
Amnesty Intrenational a criticat legislaţia propusă: „e prezentată ca un act de
combatere a discriminării împotriva femeilor, dar este un act de discriminarea ea
însăşi”. Iar Judith Sunderland de la Human Rights Watch a criticat Belgia pentru
această legislaţie: „A le trata pe femeile pioase musulmane ca pe criminali nu va ajuta
la integrarea lor”68.
Comisarul pentru Drepturile Omului din Consiliul Europei, Thomas
Hammarberg, a declarat că interdicţia burqa şi niqab nu le va elibera pe femeile
asuprite, ci ar putea, din contră, să agraveze excluderea lor. De aceeaşi parte se
situează şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei care, pe 23 iunie 2010, a
adoptat o rezoluţie conform căreia nu trebuie să existe o interzicere generală a purtării
burqa sau niqab sau a altor veşminte religioase. Astfel de restricţii legale pot fi
justificate "pentru motive de securitate sau acolo unde funcţia publică sau
profesională a persoanei necesită neutralitate religioasă sau ca faţa acestora sa fie
vazută. Pe de altă parte, rezoluţia menţionează faptul că nicio femeie nu trebuie
obligată de comunitate sau familie să poarte veşminte religioase.
În cadrul discuţiei legată de preverile articolului 9 al C.E.D.O. merită amintită
şi problema ridicată de interzicerea construirii de minarete în Elveţia69. Minaretul este
turn înalt alipit unei moschei, amenajat în partea superioară cu un foişor sau cu un
balcon, de unde preoţii musulmani cheamă credincioşii la rugăciune.
Părăsirea grupului din care o persoană face parte în temeiul convingerilor sale
religioase este un drept garantat de art. 9 al Convenţiei. Curtea a statuat în acest sens
în cauza Darbz c. Suediei (1990), considerând că statul nu poate oblige un individ să
cotizeze la o biserică de stat, prin plata unor taxes au în orice alt mod.

Jurisprudenţă relevantă:

68
Vezi şi http://www.amnesty.org/en/news-and-updates/belgium-votes-ban-full-face-veils-2010-04-30,
consultat la 11 aprilie 2011
69
În Elveţia trăiesc 400.000 de musulmani şi există doar patru minarete.

49
 • Kokkinakis c. Greciei (1993),
• Van Schijndel, Van der Heyden şi Leenman c. Olandei (1998),
• Van der Dungen c. Olandei (1995),
• Leyla Şahin c. Turciei (2005), Manoussakis şi alţii c. Greciei (1996),
• Cipru c. Turciei (2001),
• Shalom Ve Tsedek c. Franţei (2000),
• Larissis şi alţii c. Greciei (1998),
• Buscarini şi alţii c. San Marino (1999),
• Poltoratskiy c. Ucrainei (2003),
• Kuznetsov c. Ucrainei (2003)

Libertatea de exprimare (art. 10)

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept

cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica
informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de
frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de
radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi,
poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de
lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru
securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea
ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti”70.

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde

libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor
70
Vezi şi art. 30 din Constituţia României

50
libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi,
condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a
moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de
informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti.
Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale
societăţii, una din condiţiile primordiale ale progresului şi ale dezvoltării fiecărui
individ71.
De exemplu, în cauza Caliskan c. TurciaHachette, CEDO a reamintit că
presa are anumite obligaţii şi responsabilităţi. Astfel, condamnarea în urma publicării
fotografiei cadavrului unei persoane ucise într-un atentat nu reprezintă o încălcare a
art. 10 din Convenţie. Pe de altă parte, prin hotărârea Flux c. Moldova (2007), Curtea
a reţinut încălcarea art. 10 din Convenţie stabilind condiţiile în care un jurnalist poate
fi tras la răspundere pentru acuzaţii defăimătoare la adresa unui politician.
Curtea a audiat mai multe cauze în care a asimilat unei încălcări a articolului
10 din Convenţie faptul că membri eminenţi ai guvernului sau reprezentanţi aleşi
câştigaseră procese de defăimare în faţa tribunalelor naţionale. În cauzele Lingens c.
Austriei (1986)72, Oberschlick c. Austriei (I) (1991) şi Oberschlick c. Austriei (II)
(1997), redactorii unei reviste politice au publicat articole în care criticau politicienii
pentru declaraţiile lor publice în probleme de politică generală. Fiecare dintre
politicieni au întreprins acţiuni de defăimare în public a reclamanţilor, toate reuşindu-
le. Reclamanţii au susţinut că deciziile luate de tribunalele austriece le încalcă
libertatea de exprimare prevăzută de articolul 10, iar Curtea Europeană a fost de
acord. Judecătorii de la Strasbourg nu au reţinut nici o încălcare a articolului 10 într-o
cauză în care statul a sancţionat un jurnalist care şi-a exprimat opiniile referitoare la o
persoanlitate în termeni în special insultători şi jignitori, considerând că recurgerea la
un asemenea limbaj nu se justifică nici prin preocuparea de a refl ecta o chestiune care

71
Vezi cauza Handyside c. Regatului Unit (1976)
72
“Libertatea dezbaterilor politice se găseşte în însuşi miezul noţiunii de societate democratică care
domină Convenţia în întregime”.

51
interesează sau preocupă în mod serios publicul, nici prin necesitatea de a urmări un
obiectiv social73.
Cea mai semnificativă hotărâre privind libertatea presei prevăzută de articolul
10 este cauza Sunday Times c. Regatului Unit nr. 1 (1979)74. În speţă, reclamanţii
pregătiseră pentru publicare un reportaj în care se indicau metodele de cercetare
ştiinţifică şi experimentele folosite de o companie farmaceutică înainte să
comercializeze sedativul Talidomidă. La momentul publicării s-a constatat (prin
intermediul mijloacelor independente de presă) că mulţi copii s-au născut cu
malformaţii serioase din cauza medicamentului primit de mamele lor în timpul
sarcinii. Unele familii din Regatul Unit care au suferit din această cauză au ajuns la un
compromis extrajudiciar cu compania farmaceutică, altele erau încă în proces de
negociere şi câteva familii se găseau în primele etape ale unui proces. Primind un
exemplar al articolului respectiv, compania farmaceutică a cerut judecătorului şi a
obţinut interzicerea publicării acestuia. Interdicţia a fost confirmată de către cea mai
înaltă jurisdicţie internă pe motiv că publicarea articolului ar constitui o insultă adusă
curţii, aducând atingere sau prejudiciind mersul justiţiei în cadrul unei proceduri
judiciare aflate în curs. Curtea europeană a Drepturilor Omului a admis că ingerinţa
era legală (în sensul Convenţiei) şi viza garantarea autorităţii şi imparţialităţii
autorităţii judiciare. În schimb, ea a considerat că Guvernul Regatului Unit nu a reuşit
să demonstreze că punerea în aplicare a dispoziţiei corespundea unei „nevoi sociale
imperioase” sau era „proporţională cu scopul legitim urmărit”. Curtea a stabilit de
asemenea că populaţia în general avea dreptul să primească informaţii asupra acestui
subiect, chiar dacă faptele în cauză şi problemele ridicate alcătuiau conţinutul unui
litigiu în instanţă. Curtea a scos în relief mai mulţi factori determinanţi pentru decizia
sa, de exemplu, amploarea şi caracterul absolut al restricţiilor impuse de ingerinţă,
tonul moderat al articolului ce constituia obiectul interdicţiei, durata şi caracterul
prelungit al procedurilor judiciare şi al negocierilor în vederea ajungerii la un
compromis şi, în sfârşit, marea dezbatere publică asupra obiectului articolului. Astfel,
Curtea a fixat un nivel ridicat al protecţiei presei, întemeindu-l pe prezumţia că
interesul general este mai bine servit când publicului i se oferă cât mai multe
informaţii: “dacă mijloacele mass-media nu trebuie să depăşească limitele fixate în
scopul unei bune administrări a justiţiei, le revine totuşi obligaţia de a comunica

73
Vezi Tammer c. Estoniei (2001)
74
În Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Culegere selectivă, Polirom, 2000, p. 71

52
informaţii şi idei atât cu privire la problemele cunoscute de tribunale, cât şi la acelea
referitoare la alte sectoare de interes public. Funcţia constă în a comunica publicului
care are dreptul de a primi comunicările respective.”
În cauza Radio France c. Franţei (2004), Curtea a amintit că, potrivit
obligaţiilor şi răspunderilor inerente exercitării libertăţii de exprimare, garanţia pe
care art.10 o oferă ziariştilor cât priveşte redarea ştirilor de interes general este
subordonată bunei-credinţe în modul de a furniza informaţii exacte şi demne de
încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice. Totusi, libertatea ziaristică include
şi posibilitatea recurgerii la o anumită doza de exagerare, chiar de provocare, iar
ziariştilor nu li se poate pretinde în mod general sa se distanţeze sistematic şi formal
de conţinutul unei citări.
În motivarea hotărârii date în cauza Sabou şi Pîrcălab c. României (2005)
Curtea a reamintit că, conform unei jurisprudenţe bine stabilite, presa joacă un rol
esenţial într-o societate democratică: dacă ea nu trebuie să treacă de anumite limite
care ţin de protecţia reputaţiei şi drepturilor celorlalţi, îi incumbă însă obligaţia de a
comunica, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor celorlalţi, informaţii şi idei
cu privire la toate problemele de interes general, mai ales cele care privesc
funcţionarea puterii judiciare.
Libertatea de exprimare, apărată de art. 10 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de aceasta. Într-
adevăr, ea sta chiar la baza noţiunii de “societate democratică” ce sintetizează
sistemul de valori pe care este cladită Convenţia. Sub rezerva par. 2 al art. 10, care
permite restrângerea exercitării dreptului la libertatea de exprimare în anumite
condiţii, ea acoperă nu numai “informaţiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil
sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi acelea care ofensează,
şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populatiei. Acestea sunt
cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis în absenţa cărora nu există
“societate democratică”75.
Cauza Asociaţia Uniunea Libertăţilor Civile c. Ungariei (2009) este foarte
importantă, reprezentând, practic, un reviriment în raport de practica anterioară a
Curţii în care se aprecia că articolul 10 al Convenţiei nu impune obligaţia de a

75
Vezi şi Nicolae, Adina, Regimul de autorizare în domeniul audiovizualului şi libertatea de difuzare a
emisiunilor de radio şi televiziune, în Themis, nr. 3/2005, p. 75-87 şi Theodorescu, Ruxandra,
Libertatea de exprimare- protecşia surselor jurnalistice, în Themis, nr. 3/2005, p. 87-96

53
comunica informaţii atunci când statul nu doreşte acest lucru. Conform noii
jurisprudenţe, dreptul de acces la informaţii deja disponibile deţinute de stat este
recunoscut formal ca făcând parte din art. 10, Curtea apreciind că nedezvăluirea de
către stat a unor informaţii ce ar fi impus o dezbatere publică în domenii de
importanţă generală poate duce la încălcarea libertăţii de expresie.
Subiectul în speţă era constituţionalitatea unor reglementări penale privind
infracţiunile legate de regimul drogurilor. Curtea a apreciat că reclamanta a acţionat
într-un scop legitim, acela de strângere de informaţii cu privire la un domeniu de
interes public, iar autorităţile au intervenit în faza pregătitoare a acestui proces prin
crearea unui obstacol administrativ: monopolul Curţii Constituţionale asupra acestui
tip de informaţie constituia, în fapt, o formă de cenzură. Având în vedere interesul
societatii neguvernamentale de a distribui informaţia solicitată opiniei publice şi de a
organiza dezbateri pe marginea acesteia, în contextul discutării politicilor privind
drogurile, drepturile acesteia de a distribui informaţia au fost în mod evident
împiedicate, fiind, pe cale de consecinţă, o ingerinţă în dreptul prevăzut de art. 10 par.
1 din Convenţie. Curtea a considerat că ar fi fatal pentru libertatea de expresie în sfera
politicului dacă persoane publice pot cenzura presa şi dezbaterile publice invocând
drepturile lor personale, invocând faptul că opiniile lor cu privire la aspectele publice
privesc propria lor persoana şi, prin urmare, constituie date cu caracter personal ce nu
pot fi dezvăluite fără consimţământ. Ea a apreciat că obstacolele create în sensul
împiedicării accesului la informaţia de interes public îi pot descuraja pe cei care
lucrează în media sau în domenii similare, la a mai urmări domeniile respective. Ca
urmare, acestea nu ar mai putea fi pe mai departe capabile să-şi îndeplinească rolul
vital de „câini de pază” iar capacităţile lor de a produce informaţie corectă şi de
încredere ar fi afectate serios.
Potrivit art. 10 din Convenţie, libertatea de expresie include şi dreptul de a
primi şi de a comunica informaţii fără a exista vreo interferenţă din partea unei
autorităţi publice, ceea ce presupune o obligaţie a autorităţilor publice de a pune la
dispoziţia publicului acele informaţii pe care le deţin deja şi care sunt necesare pentru
organizarea de dezbateri publice pe marginea unor aspecte de interes public. Aşa cum
arată chiar Curtea, „obligaţiile statelor din punctul de vedere ale libertăţii presei
includ eliminarea obstacolelor din calea exercitării funcţiilor presei atunci când, în
probleme de interes general, asemenea obstacole există numai din pricina unui
monopolizări a informaţiei de catre autorităţi.

54
 Jurisprudenţă relevantă:
• Lingens c. Austriei (1986),
• Oberschlick c. Austriei (I) (1991) şi Oberschlick c. Austriei (II) (1997),
• Castells c. Spaniei (1992),
• Handyside c. Regatului Unit (1976),
• Feldek c. Slovaciei (2001),
• Schwabe c. Austriei (1992),
• Tammer c. Estoniei (2001),
• Wabl c. Austriei (2000),
• Colombiani şi alţii c. Franţei (2002),
• Incal c. Turciei (1998),
• Başkaya şi Okçuoğlu c. Turciei (1999),
• Jersild c. Danemarcei (1994),
• Lehideux şi Isorni c. Franţei (1998),
• Du Roy şi Malaurie c. Franţei (2000),
• Constantinescu c. României (2000),
• Barthold c. Germaniei (1985),
• Dalban c. României (2000),
• Thoma c. Luxembourgului (2001),
• News Verlags GmbH şi CoKG c. Austriei

55
Libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11)

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la

libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se
afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri
decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia
drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri
legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor
armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat”.

Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de

asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate
pentru apărarea intereselor sale76. Convenţia protejează libertatea de a apăra interesele
profesionale ale celor care aderă la un sindicat prin acţiunea colectivă a acestuia,
acţiune pe care statele contractante trebuie, în acelaşi timp, să o autorizeze77. Dreptul
de a constitui sindicate şi de a se afilia la sindicate constituie un aspect particular al
libertăţii de asociere.
În cauza Organizaţia macedoneană unită Ilinden şi Ivanov c. Bulgariei
(2005), reclamanţii, Organizaţia macedoneană unită Ilinden (UMO Ilinden) şi
preşedintele acesteia, Yordan Ivanov, au sesizat Curtea Europeană, susţinând că statul
bulgar a încălcat articolul 11 din Convenţie în ceea ce priveşte libertatea de întrunire
paşnică. Membrii UMO Ilinden şi adepţii acesteia au invocat faptul că, în perioada
1998-2003, li s-a interzis cu mai multe ocazii să organizeze întruniri paşnice. În fapt,
UMO Ilinden este o asociaţie fondată la data de 14 aprilie 1990. În 1990, 1998-1999
şi 2002-2004, aceasta a solicitat, fără succes, înregistrarea sa. Astfel, instanţele interne
au apreciat că statutul şi programul său sunt contrare unităţii naţiunii. Începând cu
anul 1990, UMO Ilinden a încercat în fiecare an organizarea de întruniri
comemorative, care au fost interzise de către autorităţile bulgare. Curtea a decis că a

76
Articolul 11 al Convenţiei
77
Vezi Scmidt şi Dahlstrom c. Suediei (1976)

56
existat o ingerinţă în exercitarea libertăţii de întrunire paşnică în ceea ce priveşte 12
întruniri în perioada martie 1998 şi septembrie 2003 şi că nu a existat o astfel de
ingerinţă relativ la alte trei evenimente din această perioadă. Trecând la analiza
ingerinţei, ea a apreciat că aceasta era prevăzută de lege. În ceea ce priveşte scopul
legitim, s-a considerat că interdicţiile vizau protecţia intereselor menţionate de
Guvernul bulgar (protecţia siguranţei naţionale şi a integrităţii teritoriale a statului,
menţinerea ordinii publice la nivel local, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora şi
prevenirea infracţiunilor). CEDO a examinat această cauză şi în lumina hotărârii
pronunţată în cauza Stankov şi Organizaţia macedoneană unită Ilinden c.
Bulgariei (hotărârea din 2 octombrie 2001, în care Curtea a constatat încălcarea
articolului 11 din Convenţie). Ea a remarcat că argumentele prezentate de Guvern
sunt, în mare parte, aceleaşi cu cele furnizate în trecut şi că nu sunt suficiente pentru
ca măsurile luate să poată fi considerate necesare într-o societate democratică. Curtea
a acordat importanţă şi faptului că, într-una dintre ocazii, cu toate că autorităţile
bulgare nu au adus atingere libertăţii de întrunire paşnică a reclamanţilor, acestea au
fost oarecum reticente în privinţa protejării membrilor şi adepţilor Ilinden împotriva
unui grup de opozanţi. În consecinţă, unii dintre participanţii la întrunire au fost
victimele unor violenţe fizice din partea opozanţilor. În acest context, CEDO a
reamintit că o libertate de întrunire paşnică reală şi efectivă nu impune doar obligaţii
negative ale statului, adică de a nu aduce atingere acestei libertăţi, ci şi obligaţii
pozitive, şi anume luarea măsurilor rezonabile şi adecvate pentru a asigura
desfăşurarea paşnică a manifestărilor licite. Curtea a concluzionat că autorităţile
statale erau ţinute să ia măsurile necesare pentru împiedicarea actelor de violenţă
îndreptate împotriva participanţilor la reuniune sau măcar pentru a limita amploarea
acestora78. În consecinţă, ea a apreciat, cu unanimitate de voturi, că Bulgaria a
încălcat articolul 11 din Convenţie.

78
Obligaţia statului de lua măsuri preventive în acest domeniu chiar şi în relaţiile dintre particulari
(efectul orizontal al Convenţiei) a fost relevată de Comisie, în decizia sa din 17 octombrie 1985, în
cauza Platforma Arzte fur das Leben împotriva Austriei, confirmată de hotărârea Curţii din 21 iunie
1988. În această cauză s-a pus problema dacă articolul 11 obligă statul, în mod implicit, să protejeze
manifestaţiile împotriva terţilor dornici să le împiedice sau să le perturbe, iar răspunsul a fost afirmativ.
În speţă, CEDO a apreciat că participanţii la o manifestaţie trebuie să o poată desfăşura fără a se teme
de violenţe din partea adversarilor lor. O asemenea temere ar risca să descurajeze asociaţiile sau alte
grupuri care apără opinii sau interese comune şi să le împiedice să se exprime în mod deschis cu privire
la problemele de actualitate din viaţa colectivităţii; aşadar, într-o democraţie, dreptul la contra-
manifestare nu poate fi exercitat într-o asemenea măsură încât să paralizeze exerciţiul dreptului de a
manifesta.

57
 Chiar dacă Curtea deseori a asimilat interzicerea unui partid politic cu o
încălcare a articolului 11, ea a considerat această practică acceptabilă în cazul în care
partidul incriminat atentează, în platforma sa, la valorile apărate de Convenţia
europeană a Drepturilor Omului În cauza Refah Partisi (Partidul prosperării) şi
alţii c. Turciei (2003), Curtea a susţinut acţiunea guvernului în acest domeniul pe
motiv că partidul reclamant dorea să introducă şariatul79 în Turcia şi să instaureze un
regim teocrat. Curtea a considerat că şariatul se abate de la valorile protejate de
Convenţie, în primul rând în materie de drept penal şi statutul femeii. Pentru
judecătorii de la Strasbourg, atunci când conducătorii unei asociaţii (sau unui partid
politic) preconizează o politică ce vizează distrugerea democraţiei şi lichidarea
drepturilor şi libertăţilor recunoscute într-o societate democratică, această asociaţie nu
poate invoca protecţia Convenţiei împotriva impunerii pedepselor sau altor măsuri
preventive.
În cauza Partidul Democraţiei şi Evoluţiei şi alţii c. Turciei (2005),
reclamanţii au fost domnii F. Demir şi R. Karakoc, secretar general al partidului
Democraţiei şi Evoluţiei, respectiv preşedinte al acestuia. Ca urmare a introducerii
unei acţiuni de dizolvare a partidului de către procurorul general, la 19 martie 1996,
Curtea Constituţională a dispus dizolvarea acestuia pe motiv că programul său era de
natură să aducă atingere integrităţii teritoriale a statului şi unităţii naţiunii. Conform
acestei instanţe, statutul partidului, sub pretextul promovării limbii kurde, viza crearea
de minorităţi în detrimentul integrităţii teritoriale şi al unităţii naţionale, favorizând
astfel separatismul şi divizarea naţiunii turce.
CEDO a statuat că dizolvarea partidului constituie o ingerinţă în dreptul la
libertatea de asociere a reclamanţilor. Această ingerinţă era prevăzută de lege şi
urmărea un scop legitim, şi anume protejarea integrităţii naţionale. Ea a observat că
partidul a fost dizolvat doar pe baza programului său, înainte chiar de începerea
activităţii sale. Curtea a constatat că părţile litigioase din programul său constau într-o
analiză a istoriei şi a situaţiei politice în privinţa preblemei kurde în Turcia şi în fraze
tinzând la încetarea opresiunii şi la recunoaşterea, în beneficiul cetăţenilor de origine
kurdă, a drepturilor prevăzute de tratatele internaţionale la care Turcia este parte.
Aceste principii nu sunt, în sine, contrare principiilor fundamentale ale democraţiei.

79
Legea Sharia tradiţională cuprinde printre altele: pentru adulter - pedeapsa cu moartea; pentru furt -
tăiarea mâinii drepte; pentru consumul de alcool - 80 de lovituri de bici. Crima sau rănirea gravă se
pedepseşte “ochi pentru ochi”. Mărturia unei femei valorează jumătate din cea a unui barbat, motivul
principal fiind că femeile din acea perioadă erau mult mai puţin educate decât bărbaţii.

58
Curtea a constatat că programul partidului nu includea vreun îndemn la viiolenţă, ca
mijloc politic. În absenţa unui proiect politic de natură a compromite regimul
democratic în ţară şi a unei invitaţii sau justificări a recurgerii la violenţă în scop
politic, dizolvarea partidului nu poate fi considerată ca răspunzând unei “nevoi sociale
imperioase” şi, deci, ca fiind “necesară într-o societate democratică”. În consecinţă,
CEDO a statuat că Turcia a încălcat articolul 11 din Covenţie.

Jurisprudenţă relevantă:
• Kokkinakis c. Greciei (1993),
• Larissis ş.a. c. Greciei (1998),
• Mitropolia Basarabiei ş.a. c. Moldovei (2001),
• Ezelin c. Franţei (1991),
• Vogt c. Germaniei (1995),
• Busuioc c. Moldovei (2004),
• Flux nr. 3 c. Moldovei (2007),
• Dalban c. României (1999),
• Aydin Tatlav c. Turciei (2006),
• Zakharov c. Rusiei (2006)

59
Drepturi ocrotite prin protocoalele adiţionale la Convenţia EuropeanĂ a
Drepturilor Omului

Protecţia proprietăţii
Protocolul nr. 1: articolul 1
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor
sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de
utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta
legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor
conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor
contribuţii sau amenzi”.

Acest drept, calificat în doctrină80 ca un drept civil prin conţinutul său şi un

drept economic
prin finalitatea sa, se mai regăseşte în Declaraţia universală a drepturilor omului,
adoptată sub egida ONU, în art. 17, într-o formulare lipsită de precizie– „orice
persoană are dreptul de proprietate, atât singur, cât şi în asociere cu alţii(pct. 1);
nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa (pct. 2)”, dar nu este prevăzut
în cele două pacte internaţionale4 ONU din 19665. Totuşi, tot în sistemul ONU de
protecţie, dreptul de proprietate al oricărei persoane, atât singură, cât şi în asociere,
este recunoscut prin art. 5, lit. d, pct. V din Convenţia internaţională ONU privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială; în mod general, colectiv, este
recunoscut şi prin art. 47 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, conform căruia nici o dispoziţie a sa nu poate fi interpretată ca aducând
atingere „dreptului inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi de a folosi pe deplin
şi în mod liber bogăţiile şi resursele lor naturale”.
Curtea a stabilit în nenumărate rânduri81 că art. 1 Protocolul 1 conţine trei
norme distincte: “prima, care se expune în prima teză a primului alineat şi care are un
character general, enunţă principiul repectării proprietăţii; a doua, figurând în a doua

80
Corneliu Bârsan, Dreptul de proprietate în CEDO. Aplicaţii ale jurisprudenţei, în Revista de drept
public nr. 4/2004, p. 103.
81
Vezi cauza Străin şi alţii împotriva României

60
teză a aceluiaşi alineat, se referă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor
condiţii; a treia recunoaşte statelor prerogative, între altele, de a reglementa folosinţa
bunurilor în conformitate cu interesul general.”
Articolul 1 se referă la protecţia proprietăţii82. Astfel, orice persoană fizică
sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege
şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Statelor au dreptul de a adopta
legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform
interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a
amenzilor.
Definirea noţiunii de bun. Adoptând acceptarea comună a acestui cuvânt
(obiecte mobile şi imobile), Curtea a considerat de asemenea că termenul „bunuri” se
extinde la „drepturile dobândite” pe care o persoană le poate stabili, în special la
activele ce decurg din dreptul privat cum ar fi dreptul de a încheia contracte de
chirie83, sau reclamaţii financiare fondate pe neexecutarea obligaţiilor contractuale sau
pe necesitatea de a plăti prejudicii84. Termenul „bunuri” cuprinde şi drepturile
obţinute în cadrul unui regim de pensionare sau securitate socială85, o creanţă a
Statului86, etc. Dreptul în cauză trebuie să aibă un caracter precis definit, deoarece
drepturile viitoare sau în curs de realizare nu intră sub protecţia acestui articol. La fel,
textul articolului nu garantează dreptul de a dobândi proprietatea pe calea succesiunii
ab intestat sau a liberalităţilor87.
Raportând această jurisprudenţă la dreptul intern, intră sub incidenţa art. 1
drepturile reale principale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale),
drepturile reale accesorii şi drepturile reale corespunzătoare drepturilor reale
principale, cum ar fi dreptul real de folosinţă sau dreptul de concesiune,
corespunzătoare dreptului de proprietate publică a statului, în măsura în care au ca
titular subiecte de drept privat88.

82
Vezi cauza Belasin împotriva Romaniei, cauza Elena şi Nicolae Ionescu împotriva României
83
Vezi Mellacher şi alţii c. Austriei (1989)
84
Vezi Raffineries grecques Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei (1994).
85
Vezi Vasilopoulou c. Greciei (2002)
86
Vezi S.A. Dangeville c. Franţei (2002)
87
Selejean-Guţan, Bianca, op.cit., p. 209
88
Vezi şi Ghiţă, Cristina, Nicoleta, Aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, în
Themis, nr. 3/2005, p. 96

61
 Restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare.
Naţionalizarea este o formă a exproprierii însă are ca specific pe lângă trecerea silită
în proprietatea statului a terenurilor şi a construcţiilor, lipsa acordării unei despăgubiri
echivalente, existenţa unor temeiuri, de multe ori arbitrare sau chiar cu un pronunţat
caracter politic, pentru adoptarea ei precum şi faptul că vizează mai degrabă decât
imobile, intreprinderi sau ramuri ale industriei. Analiza jurisprudenţei în materie
conduce la reţinerea89 următoarelor principii:
1. Convenţia nu garantează dreptul unei persoane fizice de a dobândi un bun,
2. protecţia se aplică numai cu privire la bunurile actuale (adică în privinţa
bunurilor aflate în patrimonial celui care pretinde că i-a fost încălcat “dreptul
de proprietate” asupra lor),
3. se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului dacă cel
care formulează pretenţia este titularul lor actual, calitate ce i-a fost
recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sau dacă acesta are cel
puţin o “speranţă legitimă” de redobândire a bunului în discuţie (în
materialitatea lui sau prin echivalent rezonabil). Curtea a explicat noţiunea de
speranţă legitimă în contextul acestui articol. A reţinut că acest concept a fost
folosit în contextul menţionat prima dată în cauza Pine Valley Developments
şi alţii c. Irlandei, în care a decis că există o speranţă legitimă din momentul
în care autorităţile au eliberat un certificat prealabil de urbanism, pe baza
căruia societăţile reclamante cumpăraseră un domeniu pe care voiau să îl
amenajeze. Curtea a statuat că respectivul certificat, asupra căruia serviciul de
urbanism nu putea reveni, era un element al proprietăţii în chestiune.
Într-o altă hotărâre, Curtea a constatat că reclamantul închiriase un teren de la
o autoritate locală în cadrul unui contract de construcţie încheiat pe o durată de 22 de
ani care mijlocea o rentă funciară anuală; contractul garanta posibilitatea de a fi
reînnoit la expirarea sa, ceea ce a condus reclamantul la ridicarea unor clădiri pe teren
cu propriile cheltuieli, pe care apoi le-a închiriat unor terţi. A conchis că interesatul
avea cel puţin o speranţă legitimă de a exercita opţiunea de reînnoire a contractului
său şi că acest element constituia din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 „un
corolar al drepturilor de proprietate pe care le deţinea [. . . ] în virtutea contractului90”.
Curtea a susţinut că în acest tip de caz speranţa legitimă rezulta din faptul că persoana

89
Bîrsan, op.cit., p. 991
90
Strech c. Marii Britanii din 24 iunie 2003

62
interesată s-a fondat de manieră rezonabil justificată pe un act juridic având o bază
juridică solidă şi o incidenţă asupra drepturilor de proprietate.
Într-o altă cauză, Curtea a identificat o speranţă legitimă care putea rezulta din
felul în care o creanţă calificată drept valoare patrimonială ar fi tratată în dreptul
intern şi, mai ales în prezumţia pe care jurisprudenţa constantă a jurisdicţiilor
naţionale ar continua să o aplice cu privire la daunele deja cauzate, de vreme ce
această jurisprudenţă avea ca sursă dreptul naţional al răspunderii civile delictuale.
Curtea a stabilit că, din moment ce jurisdicţiile naţionale au constatat că reclamantul
nu îndeplinea condiţiile impuse de legea internă pentru a putea beneficia de restituirea
bunurilor pe care aceasta îl impunea, nu exista nici dreptul de a obţine o astfel de
restituire, nici creanţa nedând loc unei speranţe legitime de a obţine o astfel de
restituire.
4. Curtea nu poate examina o cerere decât în măsura în care se raportează la
evenimentele care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire
la statul în cauză.
Aceste principii conduc la următoarea teorie: Convenţia europeană nu
garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de către autorităţile
statului înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât
în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin
într-o speranţă legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii sale
rezonabile91.
Cele mai dese condamnări pe care le suportă România la CEDO sunt legate
tocmai de încălcarea acestui protocol. De aceea, în cauza Viaşu c. României, Curtea
obligă statul roman să adopte un regim de calculare şi de plată a indemnizaţiilor de
despăgubire care să uşureze şi să urgenteze punerea în aplicare a deciziilor Curţii.
Pornind de la numărul mare de cauze împotriva României înregistrate pe rolul
Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la mecanismul de restituire a
proprietăţilor confiscate de regimul comunist precum şi de la faptul că au fost
adoptate numeroase legi de restituire a proprietăţilor, Curtea Europeana a Drepturilor
Omului a decis la data de 25 februarie 2010, să aplice procedura hotărârilor pilot92

91
Bîrsan, op.cit., p. 993
92
http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/DF4E8456-77B3-4E67-8944-
B908143A7E2C/0/Information_Note_on_the_PJP_for_Website.

63
pentru România pentru astfel de cazuri93. Procedura hotărârilor pilot face posibilă
identificarea cauzelor repetitive şi duce la uşurarea activităţii Curţii.
Prima hotărâre pilot împotriva României a fost pronunţată în cauza Maria
Atanasiu şi alţii c. României94. De la data hotărârii, 12 octombrie 2010, statul are la
dispoziţie 18 luni să rezolve problema restituirii proprietăţilor naţionalizate în timpul
comunismului.
În cauza Brumărescu c. României (1999) şi în cauze similare, Curtea a
conchis că a existat o încălcare a acestui drept deoarece guvernul pârât a refuzat să
restituie bunurile naţionalizate anterior în pofida existenţei unei hotărâri definitive şi
obligatorii în acest sens95.
Limitările dreptului la proprietate. În cauza Sporrong şi Lonnroth c.
Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele ingerinţei statului în ceea ce
priveşte dreptul de proprietate. Astfel, ingerinţa statului poate fi rezultatul unei măsuri
luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătoreşti sau al anumitor prevederi
legale. O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure
un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele
protejării drepturilor fundamentale ale individului96. Preocuparea de a asigura un atare
echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, aşadar şi în a
doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În
special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele
folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană97. Pentru a determina
dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă
reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare
modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă,
Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului,
privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală
a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în
împrejurări excepţionale98. În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o

93
Cauzele pilot alese de CEDO sunt Atanasiu si Poenaru vs. Romania si Solon vs. Romania
94
Cererile nr 30767/05 si 33800/06
95
În aceste cauze, judecătorii deseori au ajuns la concluzia că pe lângă încălcarea articolului 1 din
Protocolul nr. 1 exista şi o încălcare a dreptului la o instanţă judiciară (garantat de articolul 6)
96
vezi, între altele, cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei
97
cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii c. Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995
98
cauza Ex-regele Greciei şi alţii c. Greciei [GC], cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC]

64
reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară
poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe
nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din
Convenţie, cum ar fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii
judecătoreşti. Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica
nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor
fundamentale consacrate prin Convenţie99.

Jurisprudenţă relevantă:
• Sporrong şi Lonnroth c. Suediei (1982),
• Marckx c. Belgiei (1979),
• Loizidou c. Turciei (1996),
• Gustafsson c. Suediei (1996),
• Erkner şi Hofauer c. Austriei (1987),
• Beyeler c. Italiei (2000),
• Sfintele Mănăstiri c. Greciei (1994),
• Gazgusuz c. Austriei (1996),
• Stran Greek Refineries c. Greciei (1994),
• Pressos Compania Naviera SA ş.a. c. Belgiei (1995),
• Van der Musele c. Belgiei (1983),
• Maurice c. Franţei (2005),
• Burden şi Burden c. Regatului Unit (2006),
• Velikovi ş.a. c. Bulgariei (2007),
• Broniowski c. Poloniei (GC) (2004),
• Jahn ş.a. c. Germaniei (2005),
• Jelicic c. Bosniei şi Herţegovinei (2006),
• Papamichalopoulos ş.a. c. Greciei (1993)

99
Vezi motivarea Curţii în cauza Străin şi alţii c. României

65
Dreptul la instruire

Protocolul nr. 1: articolul 2

“Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea
funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va
respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ în
conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice”.

Formularea negativă a dreptului la instruire confirmă faptul că părţile

Contractante nu recunosc dreptul la instruire care le-ar obliga să-şi organizeze, pe
cheltuiala lor, sau să subvenţioneze un învăţământ având o formă sau un conţinut
determinat. Toate Statele membre ale Consiliului Europei au un sistem de învăţământ
general şi oficial. Nu poate fi deci vorba de a obliga fiecare Stat să creeze un
asemenea sistem, ci numai să garanteze persoanelor aflate sub jurisdicţia Părţilor
Contractante dreptul de a se servi, în principiu, de mijloacele de instruire existente la
momentul dat100.
Ambele fraze ale articolului 2 al Protocolului nr. 1 trebuie interpretate nu
numai una în concordanţă cu cealalta, dar şi, mai ales, cu articolele 8, 9 şi 10 ale
Convenţiei. Dreptul parinţilor la respectarea convingerilor lor religioase şi filosofice
se grefează pe dreptul fundamental la educaţie iar prima frază a articolului 2 nu
distinge, aşa cum de altfel nu o face nici cea de-a doua frază, între învăţământul
public şi cel privat. Cea de-a doua frază a articolului 2 al Protocolului nr. 1 vizează
protejarea posibilităţii unui pluralism educativ, esenţial prezervării „societăţii
democratice” astfel cum aceasta este conceputa de Convenţie. Respectarea
convingerilor părinţilor trebuie să fie posibilă în cadrul unei educaţii capabile să
asigure un mediu şcolar deschis şi care favorizează includerea mai degrabă decât
excluderea, independent de originea sociala a elevilor, a credinţelor religioase sau a
originii etnice. Şcoala nu ar trebui să fie teatrul activităţilor misionare sau de
predicare; ea ar trebui să fie un loc de întâlnire al diferitelor religii şi convingeri
filosofice, în care elevii pot dobândi cunoştinţe cu privire la gîndurile lor şi tradiţiile
respective.

100
Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 30/1994, România interpretează art. 2 din Protocolul adiţional la
Convenţie ca neimpunând obligaţii financiare suplimentare referitoare la instituţiile de învăţământ
privat, altele decât cele stabilite prin legea internă.

66
 Cea de-a doua frază a articolului 2 al Protocolului nr. 1 implică obligaţia
statului ca, achitându-se de funcţiile asumate în materie de educaţie şi învăţământ, să
vegheze ca informaţiile sau cunoştinţele din programele şcolare să fie difuzate într-o
maniera obiectivă, critică şi pluralistă. Ea îi interzice să urmărească scopul
indoctrinării ce ar putea fi considerat ca nerespectând convingerile religioase şi
filosofice ale părintilor. Aici se găseşte graniţa ce nu trebuie depăşită. Respectarea
convingerilor religioase ale părinţilor şi credinţele copiilor implică dreptul de a crede
într-o religie sau de a nu crede în nicio religie101.
În cauza Cipru c. Turciei (2001), guvernul reclamant afirma că copiii
ciprioţilor greci care locuiesc în nordul insulei erau lipsiţi de dreptul la instruire
deoarece Republica turcă a Ciprului de Nord (RTCN) a renunţat la instituţiile medii
care anterior ofereau un învăţământ conform tradiţiei lingvistice a cirprioţilor greci. În
faţa organelor Convenţiei, Guvernul pârât a susţinut că copiii care doreau să
beneficieze de o instruire de acest tip erau liberi să frecventeze o şcoală din partea de
sud a Ciprului102. Constatând o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1,
judecătorii de la Strasbourg au menţionat totodată că guvernul pârât a impus restricţii
la introarcerea copiilor vizaţi în nordul insulei în timpul şi după frecventarea lor a
instituţiilor medii de învăţământ din sud, fapt ce constituia o ingerinţă neproporţională
în beneficierea de viaţa lor familiară pentru a-şi putea exercita dreptul fundamental la
instruire. De asemenea, ei au subliniat că guvernul pârât în realitate, a organizat
învăţământul primar în limba greacă şi că el ar fi putut face acelaşi lucru şi referitor la
învăţământul mediu.

Jurisprudenţă relevantă:
• Cauza lingvistică belgiană (1968),
• Campbell şi Cossans c. Regatului Unit (1982),
• D.H. ş.a. c. Cehiei (2006),
• Folgero ş.a. c. Norvegiei (2007),
• Valsamis c. Greciei (1996),
• Cipru c. Turciei (2001)

101
Vezi expunerea Curţii în cauza Lautsi c. Italiei (2009)
102
Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, p. 140

67
Dreptul la alegeri libere

Protocolul nr. 1: articolul 3

“Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la intervale
rezonabile, alegeri libere prin vor secret, în condiţii care asigură libera expresie a
opiniei poporului asupra alegerii corpului legislative”.

Consacrând un principiu caracteristic al regimului democratic, acest articol

este de o importanţă capitală. Dreptul la alegeri libere este un drept politic, considerat
ca drept subiectiv de participare pentru orice cetăţean. Dreptul la ageleri libere nu
este, însă, absolut. Statele pot impune unele condiţii pentru dreptul la vot şi dreptul de
a fi ales. În cauza PodKolzina c. Letoniei (2002), refuzul înscrierii reclamantei pe
listele de candidaţi pentru alegerule parlamentare pentru că nu cunoştea limba letonă
la un anumit nivel a constituit o violare a acestui articol.
În cauza Gitonas şi alţii c. Greciei (1977), Curtea nu a stabilit o încălcare a
articolului 3 din Protocolul nr.1 atunci când legea internă interzicea înaintarea
candidaturii oricărei persoane care a deţinut un post oficial o perioadă mai mare de
trei luni în decursul a trei ani până la alegeri. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în
cauza Ahmed şi alţii c. Regatului Unit (1998) în care guvernul a limitat participarea
înalţilor funcţionari ai colectivităţilor locale la anumite activităţi politice. În aceste
cauze, judecătorii de la Strasbourg au considerat că protecţia drepturilor terţilor la o
democraţie politică efectivă constituie un scop legitim şi că impunerea restricţiilor
temporare asupra anumitor aspecte ale drepturilor politice ale funcţionarilor, în
numele imparţialităţii lor politice, nu este un mijloc neproporţional în raport cu scopul
vizat103.

Jurisprudenţă relevantă:
• Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgiei (1987),
• Matthews c. Regatului Unit (1999),
• Gorizdra c. Moldovei (2002),
• Hirst nr. 2 c. Regatului Unit (GC) (2005),

103
Vezi „Ghidul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului”, p. 146

68
 • Zdanoka c. Letoniei (GC) (2006),
• PodKolzina c. Letoniei (2002),
• Gitonas şi alţii c. Greciei (1977),
• Ahmed şi alţii c. Regatului Unit (1998),
• Labita c. Italiei (2000),
• Sadak şi alţii c. Turciei (nr. 2) (2002)

Drepturi ocrotite prin Protocolul nr. 4 104

“1. Nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe

teritoriul statului al cărui cetăţean este”.

Articolul 1 consacră principiul interzicerii privării de libertate pentru

datorii: Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în
măsură să execute o obligaţie contractuală.

“2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui

cetăţean este”.

În conformitate cu articolul 2, oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui

stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. Orice
persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa. Singura restrângere a
acestor drepturi trebuie să fie prevăzută de lege şi să fie perfect justificată de
interesele statului democratic.
Articolelele 3 şi 4 se referă la interzicerea expulzării propriilor cetăţeni,
respectiv la interzicerea expulzării colective a cetăţenilor străini105.

104
Încheiat la Strasbourg la 16 septembrie 1963. A intrat în vigoare la 2 mai 1968. România a ratificat
Protocolul prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai
1994.
105
Protocolul nr. 7 conţine garanţiile procedurale în cazul expulzărilor de străini

69
Drepturile ocrotite prin protocolul 7 106

“1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi
expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi trebuie să
aibă posibilitatea:
a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b) să ceară examinarea cazului său;
şi
c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţii competente sau a
uneia sau a mai multor persoane desemnate de această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în
paragraful 1. a, b şi c al acestui articol, atunci când această expulzare este
necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate
naţională”.

Primul articol al acestui Protocol conţine garanţiile procedurale în cazul

expulzărilor de străini. Astfel, un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe
teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate
conform legii şi el trebuie să poată să prezinte motivele care pledează împotriva
expulzării sale, să ceară examinarea cazului său şi să ceară să fie reprezentat în acest
scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate
de către această autoritate107.
Expulzarea colectivă, în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 4, ar trebui
înţeleasă ca orice măsură care aduce constrângeri străinilor, în calitate de grup, de a
părăsi o ţară, cu excepţia cazului în care o asemenea măsură este luată pe temeiul şi în
considerarea unei examinări obiective şi raţionale a situaţiei particulare a fiecăruia
dintre străinii care constituie grupul108.
Articolul 3 al Protocolului consacră dreptul la două grade de jurisdicţie în
materie penală.
106
Încheiat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984. A intrat în vigoare la 1 noiembrie 1988. România a
ratificat Protocolul prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 135 din 31
mai 1994.
107
Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea acestor drepturi, atunci când expulzarea este
necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională
108
Čonka c. Belgiei (2002)

70
 Conform articolului 5 al Protocolului, soţii se bucură de egalitate în drepturi şi
în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce
priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia.

Drepturile ocrotite prin protocolul 12 109

Protocolul nr. 12 interzice în mod general discriminarea bazată, în special,

pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie.
Noţiunea de discriminare cuprinde de obicei cazurile în care un individ sau un
grup se vede, fără vreo justificare adecvată, mai puţin bine tratat decât altul, chiar
dacă în Convenţie nu este prevăzut un tratament mai favorabil. În cauza Van Raalte
c. Olandei (1997), Curtea a stabilit o încălcare atunci când femeile fără de copii în
vârstă de peste 45 de ani erau scutite de plata pentru fondul social în beneficiul
copiilor, în timp ce bărbaţii de aceeaşi vârstă nu erau scutiţi; iar în cauza Willis c.
Regatului Unit (2002), Curtea a stabilit o încălcare a aceloraşi prevederi ale
Convenţiei atunci când un bărbat văduv a fost lipsit de beneficiile care reveneau
femeilor văduve, pe când soţia lui a fost, pe parcursul întregii lor căsnicii, capul
familiei şi a plătit integral toate contribuţiile de securitate socială cât timp a fost
angajată, până când a fost nevoită să înceteze a lucra pe caz de boală.

109
Adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000. A intrat în vigoare la 1 aprilie 2005. România a ratificat
Protocolul prin legea nr. 103 din 24 aprilie 2006, publicată in “Monitorul Oficial” nr. 375 din 2 mai
2006

71
Bibliografie:

Cărţi şi studii de specialitate:

1) ***, Ghidul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

2) APADAOR-CH, Manualul drepturilor omului, Bucureşti, 2008
3) Bîrsan, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe
articole, vol. I, vol. II, editura CH. BECK, 2005
4) Bogdan, D, Selegean, M., Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa
CEDO, editura All Beck
5) Bogdan, Dragos, Procesul civil echitabil in jurisprudenta CEDO, Hamangiu,
2009
6) Carp Radu, Sandru Simona, Dreptul la intimitate si protectia datelor cu
caracter personal, CH Beck, 2004
7) Chirita, Radu, Dreptul la un proces echitabil, Editura Universul Juridic, 2008
8) Corlatean, Titus, Executarea hotararilor Curtii Europene a Drepturilor
Omului, Hamangiu, 2011
9) Dincă, Răzvan, Cereri în faţa CEDO: condiţii de admisibilitate, All Beck,
2001
10) Gomien, Donna, Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Biroul
de informare al Consiliului Europei în Republica Moldova, 2006
11) Grigoraş, Nina Ecaterina, Buna credinţă. Vol. I. Practică judiciară. Vol. II.
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, editura Hamangiu, 2007
12) Micu, Doina, Garantarea drepturilor omului, All Beck, 1998
13) Predescu, Ovidiu, Conventia Europeana a Drepturilor Omului si dreptul
penal roman, Lumina Lex, 2006
14) Purda, Nicolae, Nicoleta Diaconu, Protectia juridica a drepturilor omului.
Editia a II-a, Universul juridic, 2011
15) Scaunas Stelian, Dreptul international al drepturilor omului, CH Beck, 2003
16) Selejan-Guţan, Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, CH-BECK,
Bucureşti, 2008
17) Selejan-Gutan, Bianca, Spatiul european al drepturilor omului. Reforme.
Practici. Provocari, Hamangiu, 2008

72
 18) Sudre, Frederic, Drept European şi internaţional al drepturilor omului,
Polirom, 2006 Croitoru, Mirela Steluta Croitoru, Dreptul de proprietate in
jurisprudenta CEDO, Hamangiu, 2010
19) Voicu, Marin, Curtea Europeana a Drepturilor Omului - 50 de ani de
existenta (1959-2009), Universul juridic, 2009
20) Voicu, Marin, Dreptul de proprietate - doctrina si jurisprudenta a CEDO,
Lumina Lex, 2003

Articole de specialitate:

1) Andreescu, Liviu, Libertatea academică şi libertatea de exprimare, Noua

revistă de drepturile omului, vol. 5/2009 p.127-140
2) Ghiţă, Cristina, Nicoleta, Aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al
CEDO, în Themis, nr. 3/2005, p. 96
3) Nicolae, Adina, Regimul de autorizare în domeniul audiovizualului şi
libertatea de difuzare a emisiunilor de radio şi televiziune, în Themis, nr.
3/2005, p. 75-87
4) Popescu, Corneliu, Acordul asupra aplicării provizorii a anumitor dispoziţii
din Protocolul nr. 14 şi Protocolul nr. 14bis la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, Noua revistă de drepturile omului, vol. 5/2009 p.109-114
5) Theodorescu, Ruxandra, Libertatea de exprimare- protecţia surselor
jurnalistice, în Themis, nr. 3/2005, p. 87-96
6) Ursu, Adina Dumitriţa, Libertatea de religie- libertate interioară şi libertate
exterioară, în Themis, nr. 3/2005,p. 59- 75

73
Jurisprudenţa CEDO:

1) Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Polirom, 2000

2) Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Polirom, 2000
3) Cazurile României la Curtea Europeană a drepturilor Omului. Selecţiuni 2005-
2006, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti
4) Cazurile României la Curtea Europeană a drepturilor Omului. Selecţiuni 2004-
2005, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti
5) Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugiaţilor,
Chişinău, 2000
6) http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm
7) http://www.scj.ro/decizii_strasbourg.asp
8) http://www.coe.int/t/e/human_rights/awareness/7._special_projects/1_Case_L
aw.asp#TopOfPage - jurisprudenţa CEDO în diverse limbi
9) http://www.echr.coe.int/echr/Homepage_EN
10) http://www.ccr.ro/cedo/indexalfabetic.html - Jurisprudenţa Curţii
Consituţionale a României şi Convenţia Europeană a Drepturilor omului
11) Ramascanu, Beatrice, Jurisprudenta CEDO in cauzele impotriva Romaniei,
Hamangiu, 2009
12) Selejan-Guţan, Horaţiu Alexandru Rusu, Hotararile C.E.D.O. in cauzele
impotriva Romaniei (1998-2006), Editura Hamangiu, 2006
13) Colectia revistei Buletinul CEDO, editura Hamangiu

74