Sunteți pe pagina 1din 76

PROIECT DE AN LA

MANAGEMENT PROCESĂRII ȘI
CONSERVĂRII PRODUCȚIEI
AGRICOLE

COORDONATOR: STUDENT,
Conf. dr. GEORGE UNGUREANU
PLANUL PROIECTULUI

CAPITOLUL I - Concepte de bază ale managementului produselor


agroalimentare

1.1. Locul și rolul industriei alimentare în economia României

1.2. Definirea, locul, rolul și atribuțiile întreprinderii moderne de producție

1.3. Structura industriei alimentare

1.3.1. Industria de prelucrare legumelor

1.4. Studiul cercetarilor în tehnologia de productie a legumelor

CAPITOLUL II - Evoluția societății S.C. T&R AGRICOM S.R.L


Bălteni

2.1. Obiectivul proiectat investitii (investiții)

2.2. Diagnostitul tehnic

2.3. Capacitatea de producție și productivitatea firmei

2.4. Profilul de producție

2.4.1. Producția realizată

2.4.2. Producția prognozată prin metoda funcțiilor de producție

2.4.3. Analiza sezonalității vânzărilor și prognoza vânzărilor pe baza indicilor de


sezonalitate

2.4.4. Proiectarea costului de producție și a prețului de livrare

2.5 Rentabilitatea activității de procesare legume

2.6 Justificarea necesității și oportunității realizarii producției proiectate


CAPITOLUL III - Stabilirea amplasamentului unei întreprinderi agroalimentare

3.1. Legăturile dintre transport și amplasarea întreprinderii

3.2. Etapele procesului de amplasare

3.3. Metode de amplasare

3.4. Fundamentarea elaborării planului general de organizare a întreprinderii

3.5. Metode de dimensionare a suprafeței necesare pentru producție

CAPITOLUL IV – ALEGEREA ȘI DESCRIEREA FLUXULUI DE PRODUCȚIE


ȘI ANALIZA FACTORILOR DE PRODUCȚIE

4.1 Schema tehnologică

4.2 Descrierea procesului de fabricație

4.3 Principalele caracteristici ale materiilor prime auxiliare și a produsului finit

CAPITOLUL V - Optimizarea producției la S.C. T&R AGRICOM S.R.L

4.1 Metode de optimizare a prețurilot utilizate de S.C. T&R AGRICOM S.R.L

4.2 Programarea liniară

4.3 Metoda CPM (metoda drumului critic)

4.4 Metoda „Just in Time” (J.I.T)

4.5Arborele de decizie

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I - Concepte de bază ale managementului
produselor agroalimentare

1.1. Locul și rolul industriei alimentare în economia unei țări

Indiferent de teoriile economice acceptate de-a lungul timpului, ştiinţa economică pune în
evidenţă importanţa industriilor agroalimentare şi agroindustriale în antrenarea ramurilor din
amonte şi din avalul agriculturii în demarajul economic, relevând rolul central al acestora în
dezvoltarea ţărilor care posedă oportunităţi pentru expansiunea sectorului agricol şi industrial –
materii prime şi forţă de muncă relativ ieftină.
Sectorul agroalimentar românesc, văzut prin prisma a doar două din componentele sale,
agricultura şi industria alimentară, deţine un rol important în economia naţională, atât sub
aspectul populaţiei ocupate cât şi al valorii adăugate create. Dacă luăm în considerare întreg
sectorul agroindustrial, care include ca ramuri primare agricultura, silvicultura, pescuitul şi
exploatarea forestieră, împreună cu industriile prelucrătoare adiacente, este evident că acesta
deţine circa jumătate din populaţia ocupată şi peste o treime din valoarea adăugată obţinută.
Dezavantajul este dat de faptul că poziţia majoritară în aceste structuri revine ramurilor primare
şi în mod deosebit, agriculturii.
O serie de motivaţii obiective şi subiective determină statuarea agriculturii şi industriei
alimentare ca ramuri de bază ale economiei româneşti:
 România este una din ţările europene care, prin suprafaţa şi fertilitatea terenurilor
agricole, dispune de un potenţial productiv agricol semnificativ;
 parte importantă a populaţiei ţării este ocupată în agricultură sau trăieşte în mediul rural;
 în perioada antebelică România a fost un important exportator de cereale;
 în perioada economiei centralizate, datorită sistemului de control administrativ al
filierelor, agricultura a constituit sursa unui important transfer de valori către sectorul
industrial;
 în deceniile precedente agricultura a constituit o importantă sursă de devize;
 în perioada tranziţiei, agricultura a fost una dintre puţinele ramuri care nu au cunoscut un
regres grav şi, totodată, a absorbit forţa de muncă disponibilizată din sectorul industrial.
1.2. Definirea, locul, rolul și atributiile întreprinderii moderne de producție

Întreprinderea industrială reprezintă o unitate economică de bază în cadrul economiei


nationale. Ea este veriga primară, de bază a economiei, la nivelul căreia se desfăsoară activitătile
de productie specifice profilului ei.
Întreprinderea de productie industrială este veriga organizatorică unde are loc fuziunea
dintre factorii de productie (resurse umane si material-organizatorice) cu scopul de a produce și
desface bunuri economice în structura, cantitatea si calitatea impusă de cererea de pe piată si
obtinerea de profit.
Ea mai poate fi definită si ca reprezentând o unitate de bază a economiei nationale, care
dispune de resurse fizice, umane si financiare, pe care un colectiv de oameni le foloseste pentru
realizarea procesului de productie pe baza principiilor de eficientă si rentabilitate, în vederea
obtinerii de bunuri, executării de lucrări si servicii cu caracter industrial destinate satisfacerii
cerintelor pietei interne si externe.
Scopul principal al unei întreprinderi constă în fabricarea de bunuri, executarea de lucrări
sau prestarea de servicii pentru a satisface cerintele pietei, în conditiile unui context relational
economic client-furnizor, în care întreprinderea joacă alternativ unul sau altul din aceste roluri.
Privită în ansamblul, ca unitate organizatorică constituită pentru realizarea unei activităti
industriale, specifică ramurii sau subramurii din care face parte, întreprinderea este atât
utilizatoare de resurse, cât si sursă de bogătie si detinătoare de puteri economice.
Prin obiectul activitătii ei, o întreprindere industrială are rolul de a administra cu eficientă
maximă mijloacele de care dispune, de a asigura îndeplinirea ritmică si integrală a productiei
prevăzute, ridicarea calitătii produselor, folosirea completă a capacitătilor de productie,
modernizarea proceselor tehnologice, cresterea productivitătii muncii, reducerea continuă a
cheltuielilor de productie si sporirea pe această bază a profiturilor.
În contextul noilor abordări ale conceptului de întreprindere în economia de piată, aceasta
este privită ca un grup de persoane, organizat pe baza unor criterii juridice, economice si
tehnologice, care concepe si realizează un proces de productie specific, în vederea oferirii pe
piată a produselor executate pentru satisfacerea anumitor nevoi si cerinte ale clientilor săi.
În functie de profilul activitătii întreprinderii, produsele executate se pot prezenta sub
formă de bunuri materiale pentru consum productiv (materii prime si materiale, energie,
echipamente de productie etc.) sau individual (bunuri alimentare, de larg consum, de folosintă
îndelungată s.a.), lucrări (tehnologice, de montaj, de reparatii sau de altă natură) si servicii
(personale, de afaceri, publice sau pentru alte necesităti).

1.3. Structura industriei alimentare

În ce priveşte industria alimentară, după anul 1990 numărul întreprinderilor private din
acest sector a crescut la aproximativ 20.000 unităţi prelucrătoare, înregistrate la Registrul
Comerţului. Ponderea întreprinderilor private în totalul producţiei alimentare a crescut continuu,
în prezent industria alimentară fiind formată, în principal, din întreprinderi mici (peste 80%
dintre ele angajând mai puţin de 10 persoane), doar 3-4% din întreprinderi având mai mult de
250 de angajaţi.
Producţia fizică a sectorului în cauză a scăzut însă constant după 1990, situaţie explicată
prin reducerea cererii interne, competitivitatea scăzută a industriei alimentare pe piaţa internă şi
externă şi oferta redusă de produse agricole materii prime. Reducerea subvenţiilor la consumatori
şi declinul general al puterii de cumpărare a populaţiei au contribuit la reducerea cererii iar
produsele alimentare româneşti s-au confruntat cu concurenţa produselor importate (zahăr, ulei
rafinat, produse lactate şi carne).
În mod evident, în privatizarea industriei alimentare s-a văzut soluţia optimă de
eficientizare a sectorului. Pentru factorul guvernamental, problematica privatizării a constituit o
preocupare aparte pe întreg parcursul ultimului deceniu.
Sectorul industriei alimentare este unul din cele mai mari si mai importante sectoare din
spatiul comunitar european care utilizeaza munca manufacturiera, fiind al doilea dupa cel al
prelucrarii metalelor, cu o pondere in cifra de afaceri de 14, 5% din total, adica 917 miliarde euro
la nivelul UE- 27.
Ponderea angajatilor pentru acest tip de munca provenind din sectorul industriei
alimentare este de 14%. Acest sector este extrem de fragmentat. 99% din intreprinderile acestui
sector sunt mici si medii (SMEs), doar 1 % fiind reprezentat de multinationale.
Pozitia puternica pe aceasta piata este urmarita prin cresterea competitivitatii, stimularea
inovarii si diversificarea productiei. Respectul fata de mediu este si pentru acest sector industrial
o componenta a dezvoltarii durabile si sustenabile.
În 2009, fotografía industriei alimentare si a bauturilor in Uniunea Europeana era
urmatoarea:

- Cifra de afaceri: 954 miliarde euro;

- Număr de angajați: 4,2 milioane persoane;

- Pondere întreprinderi mici și mijlocii: 48,2% din cifra totală de afaceri și 62,8% din total
număr de angajați;

- Comerțul (suma netă):

• Exporturi: 53,7 miliarde euro;

• Importuri: 50,8 miliarde euro;

• Balanță comercială: 3,0 miliarde euro;

- Număr de companii: 310.000.

- Ponderea în totalul exporturilor globale: 18,6%

Întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri) reprezentau pe această fotografie:

 48,2% din total cifră de afaceri, aproximativ 450 miliarde euro;


 47,7% din total valoare adaugată (TVA), aproximativ 95 miliarde euro;
 62,8% din total angajați, aproximativ 2,9 milioane angajați;
 99,1% din totalul companiilor de tip alimentari și băuturi, aproximativ 308.000 IMM-uri;

Dacă ar fi să detaliem analiza pe segmente a ponderii întreprinderilor mici și mijlocii în


ceea ce privește total cifră de afaceri și număr de angajați vom observa:
Cifra de afaceri: 7% sunt microîntreprinderi (până în 10 angajați), 14% sunt companii
mici cu 10- 49 angajați și 27% companii medii (peste 50 angajați);
Angajați: 16% sunt microîntreprinderi (până în 10 angajați), 22% sunt companii mici
(10- 49 angajați) și 25% sunt companii medii (peste 50 angajați).
1.3.1. Industria de prelucrare a legumelor

Legumele sunt produse alimentare de origine vegetală. Datorită valorii nutritive,


calităţilor gustative și a gradului ridicat de asimilare de către organismul uman, ele sunt
recomandate și utilizate pe scară largă în alimentaţie, în stare proaspătă sau conservată.
Locul important ocupat de aceste alimente în hrana omului este determinat de faptul că
ele constituie importante surse de glucide, vitamine, săruri minerale și alte substanțe formate în
procesul de fotosinteză şi care au un rol benefic pentru organism.
Legumele proaspete au un conţinut ridicat de apă (75-95%) care le conferă starea de
frăgezime şi prospeţime pe tot circuitul tehnico-economic.
Glucidele existente în proporţie de 75% din substanţa uscată sunt reprezentate în mare
parte de zaharuri simple, uşor asimilabile (glucoză, galactoză, fructoză), de amidon (cartofi),
celuloză şi hemiceluloză (în coajă). Poliglucidele existente favorizează digestia şi asimilarea şi
contribuie la reglarea tranzitului intestinal.
Prezenţa glucidelor simple în legume contribuie la scurtarea perioadei de păstrare a
acestora în reţeua comercială, deoarece zaharurile simple sunt substanţe organice uşor
descompuse de enzimele proprii sau de cele ale microorganismelor care se găsesc pe coajă,
rezultînd modificări biochimice nedorite.
Aproape toate legumele conţin cantităţi importante de vitamine: vitamina A, vitamina C
(pentru care legumele şi fructele sunt sursele naturale de bază), B1, B2, vitamina P şi acid
pantotenic; de asemenea, unele conţin şi vitaminele liposolubile E şi K, provitamina D, vitamina
B6 etc. Cele mai bogate surse de vitamina C sunt: ardeiul, guliile, salata verde, legumele
vărzoase, căpşunile şi altele.
Legumele sunt surse importante şi pentru unele substanţele minerale (Ca, Mg, Na, K, Fe)
care contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic în organismul uman. Legumele de la care
se consumă frunzele (salată, ceapă verde, pătrunjel, spanac, leuştean etc.) au un conţinut mai
ridicat de calciu şi fier.
Acizii organici sunt alţi componenţi importanţi ai legumelor: acidul citric (predomină
cantitativ), benzoic, succinic etc.. Prezenţa lor influenţează proprietăţile gustative ale legumelor
cât şi procesul de păstrare, deoarece mulţi acizi organici au acţiune antiseptică, reducînd
activitatea enzimatică; unii acizi (oxalic, malic) influenţează negativ utilizarea calciului din hrană
(îl blochează în oxalaţi şi malaţi).
Proteinele se găsesc în cantităţi reduse, dar în forme uşor asimilabile de către organism
(albumine, globuline, flavoproteide etc.).
Legumele mai conţin în cantităţi variabile şi uleiuri eterice, fitoncide, substanţe tanante şi
pigmenţi.Uleiurile eterice imprimă legumelor un miros specific, chiar la concentraţii foarte mici.
Fitoncidele sunt substanţe cu efect bacteriostatic şi bactericid care anihilează eventuala
microfloră dăunătoare de pe traiectul gastro-intestinal. Cele mai răspândite fitoncide sunt: alicina
(din ceapă, usturoi), sinalbina (din muştarul alb), sinigrina (în muştarul negru), tomatina (în
tomate) etc
Pigmenţii determină culorile specifice diferitelor legume. Principalii pigmenţi sunt
carotenul (din morcov), licopenul (pigmentul roşu din tomate, ardei etc.), clorofila (pigmentul
din legumele de culoare verde), pigmenţii antocianici (de culoare roşie, violetă sau albastră din
sfeclă, varză roşie, ,vinete).
În conţinutul unor legume se mai găsesc şi glicozide (substanţe formate dintr- un
component glucidic legat de un rest neglucidic) cum sunt: solanina (cartofi, tomate verzi, vinete),
sinigrina (în hrean) etc. Partea comestibilă a legumelor diferă de la o specie la alta şi poate fi
reprezentată prin: rădăcină, tulpină, bulbi, tuberculi, frunze, fructe, muguri etc

1.4. Studiul cercetărilor în tehnologia de producție a legumelor

În România horticultura constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă


economică, dezvoltată în decurs de secole, ca rezultat al condiţiilor naturale favorabile pe care le
găseşte, mai ales în zonele sud, sud-est, vest, Moldova, Dobrogea şi centrul Transilvaniei.
Eficienţa economică a legumelor şi fructelor este condiţionată de cunoaşterea permanentă
a cerinţelor consumatorilor, de livrarea promptă a produsului solicitat la dimensiunea şi greutatea
impusă, de prezentarea în ambalaje cât mai plăcute, uşor de manipulat.
Fertilitatea naturală a solurilor, diversitatea climei, precum şi priceperea cultivatorilor, au
fost factorii principali care au contribuit ca România sa aibă un potenţial ridicat pentru producţia
horticolă. Datele statistice indică faptul că din punct de vedere al suprafeţei totale potenţial
cultivabile cu legume şi pomi, România se situează pe locul 6 în UE după Franţa, Spania,
Polonia, Italia, Germania.
Fructele se pot consuma în stare proaspătă sau pot fi supuse unor procedee de conservare
(pentru a împiedica alterarea lor) pentru un consum mai îndelungat.
O analiză asupra produselor vegetale procesate, în comparaţie cu cele neprocesate,
conduce la concluzia că diversele metode de conservare reduc conţinutul de substanţe nutritive al
acestora. Cu toate acestea, trebuie subliniată valoarea produselor prelucrate, chiar dacă le sunt
diminuate principiile nutritive, ele sunt de neînlocuit în extrasezon, când nu sunt direct
disponibile. În fapt, scopul conservării acestora prin diverse metode: sterilizare, congelare,
murare etc., este acele de a asigurara o nutriţie la valori apropiate de cele naturale.
Legumele constituie o importantă sursă de materii prime pentru industria conservelor.
Aceasta a dat posibilitatea de a dezvolta întreprinderi mari, integrate, de producere şi
industrializare a legumelor şi fructelor. Cantităţi importante de legume şi fructe sunt utilizate de
industria alimentară ca materie primă pentru obţinerea unor produse conservate.
Produsele prelucrate se prezintă sub formă de conserve sterilizate, legume congelate,
concentrate, sucuri de legume etc.
Înainte de a intra în procesul de prelucrare propriu-zisă, legumele sunt supuse unor
operaţiuni pregătitoare, precum: spălare, sortare, curățire și divizare.
Spălarea. Se realizează prin imersie( prespălare) și dușuri, îndepărtându-se impuritățile
mecanice și majoritatea microflorei prezente. Pentru îndepărtarea cât mai completă a substanțelor
insecto-fungicide,
Efectul spălării mai poate fi mărit prin imersarea materiilor prime în apă încălzită la
50°C. În cazul castraveților se elimină în acest fel stratul superficial ceros, iat procesul difuzării
oțetului aromatizat se realizează ușor, fapt care permite renunțarea la operația de înțepare a
castraveților care se practică în mod obișnuit.
Sortarea. În afara eliminării unor exemplare necorespunzătoare și a unor corpuri străine,
sortarea permite și realizarea unei clasificări din punct de vedere a calității legumelor. La această
operație se folosec mașini de calibrat, trioare, site vibratoare.
Curățirea. Are ca scop îndepărtarea părților necomestibile sau greu digerabile ale
materiei prime.
Această operațiune se poate face în mai multe moduri :
 mecanic, cu utilaje funcționând pe diferite principii;
 termic, cu ajutorul căldurii umede, folosind vapori de cca. 7 atm, cu durata procesului de
decojire de 30-90 secunde;
 chimic, prin contactul legumelor ( rădăcinose) cu soluții alcaline fierbinți ( NaCl 3- 5%).

Divizarea. Urmează obișnuit după spălare și se aplică după necesități. Se folosesc în acest
diverse tipuri de agregate de tăiat felii, cuburi sau tăiței, mașini de răzuit, zdrobitoare.
Divizarea condiționată în mod sensibil operațiilor ulterioare ale proceselor tehnologice:
opărirea, prăjirea, deshidratarea, presarea și difuziunea.
În secolul 21, obiceiurile de consum ale oamenilor, precum şi cunoştinţele acestora
despre nutriţie au schimbat direcţiile de cercetare în tehnologia produselor alimentare. Se
remarcă acelaşi proces şi în supemarket-uri, care oferă din ce în ce mai multe produse, de tipul
fructelor sau legumelor, ambalate în pungi sau puse în tăviţe, acestea fiind selectate, spălate şi
tăiate, numai bune de a fi consumate (produse vegetale proaspăt tăiate).
Aceste produse oferă avantaje considerabile consumatorilor din ziua de azi datorită
faptului că sunt uşor şi comod de pregătit şi deoarece îşi păstrează prospeţimea şi culoarea
originală, textura, aroma şi savoarea fără pierderea nutrienţilor şi a proprietăţilor benefice pentru
sănătate. Vegetalele proaspăt tăiate sunt pregătite pentru a fi consumate direct prin intermediul
unor procese simple (selecţie, spălare, decojire, tăiere, igienizare); ele sunt ambalate în pungi de
plastic şi sunt păstrate în atmosferă controlată.
În mod obişnuit, produsele proaspăt tăiate constau în fructe şi legume proaspete care au
suferit înainte de a fi folosite o minimă prelucrare cum ar fi: decojirea, felierea sau tocarea.
Aceste produse sunt, în general, ambalate în pungi de plastic sau tăvi. Caracteristicile majore
privind calitatea şi siguranţa acestor produse se referă la următoarele aspecte:
 sunt proaspete şi ţesutul plantei rămâne viu în toată perioada de valabilitate;
 prin prelucrarea minimă ţesutul plantei poate fi deteriorat în grade diferite;
 ambalarea protejează produsul de contaminarea microbială şi permite mărirea
perioadei de valabilitate;
 produsele proaspăt tăiate sunt în creştere în cadrul sistemelor de asigurare a
calităţii;
 este obligatoriu a se folosi procedurile HACCP şi bunele practici de igienă la
producerea produselor proaspăt tăiate.
Prelucrarea minimă a fructelor şi legumelor are următoarele două scopuri:

 menţinerea produsului proaspăt, fără pierderea calităţii nutriţionale;


 asigurarea unei perioade de valabilitate a suficientă pentru realizarea unei
distribuţii convenabile într-o regiune de consum.

Valabilitatea microbiologică, senzorială şi nutritivă a legumelor minim procesate trebuie


să fie asigurată pe o durată de minim 4 până la 7 zile, dar de preferinţă până la 21 de zile în
funcţie de piaţă.
În majoritatea cazurilor, menţinerea calităţilor senzoriale a produsului depinde de
metabolismul normal al ţesutului plantei. Prelucrarea minimă a produselor proaspete, creşte
considerabil activitatea fiziologică ceea ce conduce la senescenţă sau la perturbarea
metabolismului, producând fermentarea produselor. Legumele proaspăt tăiate sunt de obicei,
ambalate pentru a menţine calitatea lor, prin limitarea pierderii de apă şi prin creerea unei
atmosfere optim modificată.
Refrigerarea legumelor proaspăt tăiate este esenţială pentru a întârzia deteriorările
biochimice şi fiziologice declanşate de stresul prelucrării. Acest lucru poate genera modificări
ale ritmului respiraţiei ţesutului plantei, fapt ce poate produce schimbări rapide fermentative şi
alterarea produsului.
Schimbările calitative ale legumelor minim procesate ca rezultat al decojirii, răzuirii şi
tocării, face ca dintr-un produs cu o perioadă de valabilitate stabilă de la câteva săptămâni sau
luni, să se obţină un produs perisabil, ce are o perioadă de valabilitate foarte scurtă, de la o zi la
trei zile, la temperaturi de refrigerare. În timpul operaţiei de decojire şi răzuire, multe celule sunt
distruse, iar elementele intracelulare de tipul enzimelor oxidative sunt eliberate.
CAPITOLUL II - Evoluția societății S.C. T&R AGRICOM
S.R.L Bălteni

2.1. Obiectivul proiectat al investiției

S.C. T&R AGRICOM S.R.L Bălteni a fost înființată în anul 2011. Comapania este
înregistrată la ORC Iași cu numarul J09/507/2011, are cod fiscal (CIF) RO26907728. Compania
este constituită în totalitate cu capital privat. Societatea își desfășoară activitatea în municipiul
Iași, comuna Probota, sat Bălteni.
Compania are cod CAEN 1039 reprezentând "Prelucrarea și conservarea fructeleor și
legumelor".
Înființarea companiei a pornit de la următoarele considerente:

 existența unui mare bazin de producere a legumelor în împrejurimile municipiului


Iași
 aprovizionarea cu materii prime (legume) se face de la o distanta de maxim de 40
Km
 calitatea legumelor și fructelor este foarte bună, deoarece se cultivă în sistem
intensiv, sistem practicat de specialiști in domeniul horticol.
 personalul care îți desfășoară ativitatea în cadrul companiei este personal calificat
având la baza cursuri de prepatori conserve legume-fructe, de asemeni și inginer
absolvent al Facultății de Agricultură Iași având specializarea "Tehnologia
prelucrării produselor agricole".

În perioada 2014-2015 societatea a implementat un amplu proiect co-finanțat cu fonduri


SAPARD, de modernizare și retehnologizare a capacităților de producție, care au fost aliniate la
standardele europene.
Activitatea de baza S.C. T&R AGRICOM S.R.L.:
 Producerea, prelucrarea, industrializarea si comercializarea produselor legumicole;
 Comercializarea de produse alimentare si nealimentare;
 Transport de produse alimentare si nealimentare;
Pentru realizarea obiectivelor de retehnologizare şi modernizare a sistemelor de
producţie, un rol important îl are activitatea de dezvoltare a capacitaţilor de producţie, care
asigură în mai mare măsură creşterea eficienţei economice, permiţând mobilizarea prioritară a
factorilor intensivi de creştere economică. Astfel, activitatea de achiziţie de noi utilaje mai
performante, asigură reducerea cheltuielilor materiale, îmbunătăţirea structurii producţiei,
reducerea consumurilor energetice, precum şi creşterea calităţii produselor finite.
Apare, deci necesitatea fundamentării cât mai reale a efortului total, prin luarea în calcul
nu numai a valorii investiţiilor, ci şi a cheltuielilor care se fac cu întreţinerea şi repararea
utilajelor, structura costului de producţie şi influenţa pe care o exercită factorul timp asupra
acestor eforturi.
O metodă de stabilire a direcţiei de alocare a resurselor, respectiv de alegere a variantei
optime de achiziţie a utilajelor ,este metoda minimizării sumei de recuperat anual. În acest caz,
costul anual cu reparaţiile se discontează la momentul achiziţionării utilajului după care,
însumându-se cu valoarea de achiziţie, se ponderează cu factorul de recuperare a fondurilor
cheltuite pentru a stabili suma ce trebuie recuperată, având în vedere asigurarea recuperării
integrale a sumei cheltuite cu achiziţia, întreţinerea şi reperarea utilajului.
Relaţia de calcul este:

D
a  (1  a) D
 .R h  1  a 
h
K  [I 0  ]
h 1 (1  a) D  1

în care : K - este suma de recuperat anual

I - valoarea de achiziţie a utilajului

a – coeficientul de actualizare

R – cheltuielile cu întreţinerea şi repararea utilajului, în anul h

D – durata de funcţionare a obiectivului


Nivelul coeficientului de actualizare poate fi dat de nivelul dobânzii acordate de bancă
pentru sumele pe care sistemul de producţie le păstrează în cont, sau de coeficientul mediu de
eficienţă economică din ramura economică sau activitatea pentru care se realizează calculul.

Tabelul 1.1

Cheltuieli medii
Durata de Coeficientul de
Tipul utilajului Valoarea de achiziţie anuale cu
funcţionare actualizare [%]
reparaţiile

A 58.500 390 16 6
B 64.650 320 14 6

Aplicând relaţia de calcul pentru suma de recuperat anual, se obtine:

  0,06  1  0,06
16 16
K A  58500   390  (1  0,06)  h    6370  10 3 um;
 h 1  (1  0,06)  1
16

 14
 0,06  (1  0,06)14
K B  64650   320  (1  0,06) h    7479  10 3 um;
 h 1  (1  0,06)  1
14

Se constată că în varianta B suma de recuperat anual este mai mare, deşi cheltuielile
anuale cu întreţinerea şi repararea utilajului sunt mai mici.
Aceasta se explică prin faptul că utilajul de tip B prezintă o valoare de achiziţie mai mare,
în timp ce pentru utilajul A mai mari sunt cheltuielile ce se vor realiza în perioada viitoare (o
sumă cheltuită azi are o valoare economică mult mai mare decât aceeaşi sumă cheltuită într-o
perioadă viitoare).
Relaţia poate fi aplicată cu rezultate bune dacă nivelul capacitaţii de producţie şi
valoarea producţiei sunt egale, indiferent de tipul utilajului. Dar, o anumită creştere a valorii de
achiziţie a utilajului duce la creşterea corespunzătoare a randamentului acestuia şi implicit a
valorii producţiei obţinute pe acel utilaj.
De asemenea, un volum mare al cheltuielilor cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului
asigură un nivel mai înalt de folosire a acestuia cu efecte directe asupra rezultatelor economice.
În acest caz se impune calcularea indicatorului cheltuieli de recuperat anual, ce revin la o unitate
de efect ( producţie, profit etc.), notat K .

2.2 Diagnostitul tehnic

S.C. T&R AGRICOM S.R.L. are ca obiect de activitate prelucrarea și conservarea


fructeleor și legumelor. Componia este situată în județul Iași, comuna Probota, sat Bălteni, în
componența careia intra clădiri, utilaje, laboratoare, birouri, atelier electric, atelier mecanic,
centrală termică. Toate acestea formeaza un complex care are o capacitate de producție de 5.000
t/an.
Utilaj şi echipament pentru recoltare şi manipulări postrecoltă, precum şi procesare,
uscare şi congelare, a fructelor, inclusiv a nucilor şi legumelor.

a) Diverse linii tehnologice complexe, inclusiv alte utilaje care se includ în liniile
tehnologice pentru fabricarea conservelor de fructe şi legume;
b) Maşină de spălat fructe şi legume de diverse tipuri în scopul procesării;
d) Autoclav, pasterizatoare şi sterilizatoare;
e) Maşină de curăţat pieliţa;
f) Maşină de scos sîmburii;
g) Transportator;
h) Staţii de vid-evaporare și filtrare;
i) Cîntar tenzometric;
j) Rezervor (cisternă) de inox cu capacitatea de stocare de pînă la 5 m3;
k) Utilaj și echipament pentru prelucrarea şi păstrarea concetratului de suc;
l) Presă pentru obţinerea sucurilor de fructe, legume, strugurilor;
m) Linie de uscare a fructelor şi legumelor (în bază de curent electric, gaz);
n) Maşini şi utilaje de spălare, uscare, curăţare, sortare, şi ambalare a fructelor şi
legumelor (în cazul lipsei casei de ambalare);
o) Politaizere şi utilaj de politaiziere;
p) Stivuitor;
r) Cameră de uscat nuci;
s) Calibrator conform mărimii fructelor uscate, inclusiv nucilor;
t) Maşină pentru decojirea nucilor;
u) Storcător pentru extragerea coajei;
v) Linia de producţie orizontală de inspecţie;
w) Linia de producţie înclinată pentru recepţionarea mărfii;
x) Calibrator conform mărimii miezului de nucă;
y) Calibrator-separator optic.

2.3 Capacitatea de producție

Criterii de optimizare a capacităţii de producţie

”Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă ce poate fi realizată într-o


perioadă de timp (de obicei un an), în condiţiile folosirii depline, intensive şi extensive, a
capitalului fix aflat în dotarea sistemului de producţie, a celui mai bun regim de lucru şi de
organizare raţională a producţiei şi a muncii.”
Indicator de natură tehnico-economică, capacitatea de producţie poate fi determinată
pentru fiecare utilaj în parte (aflat în dotare), subsistem, grup de utilaje (linii de fabricaţie,
ateliere sau secţii) sau la nivelul întregului sistem de producţie.
În principiu, capacitatea depinde de caracteristica dimensională a sistemului tehnic pentru
care se realizează calculul, deci de indicatorul de utilizare intensivă şi timpul de lucru, conform
relaţiei:

Cp = K x U x T

în care: Cp – reprezintă capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice sau naturale

K - caracteristica tehnică a utilajului

U - indicatorul utilizării intensive

T - fondul de timp maxim disponibil al utilajului.


”Capacitatea de producţie optimă reprezintă acel nivel al capacităţii pentru care efortul
total cu investiţia şi cu producţia ce revine pe o unitate de capacitate este minim.”

Minimizarea efortului total corespunzător realizării unei unităţi de capacitate presupune :

- elaborarea de noi tehnologii, mai eficiente, atât din punct de vedere al consumului de
materiale cât şi al asigurării unui nivel ridicat l productivităţii muncii;
- realizarea unor noi produse de o calitate superioară celor deja existente, care să asigure
competitivitatea producţiei pe piaţă;
- creşterea gradului de tipizare şi standardizare a produselor şi tehnologiilor, care să
asigure o aplicare în mai mare măsură a metodelor şi formelor moderne de organizare a
producţiei.
Stabilirea capacităţii optime de producţie se realizează pe baza mai multor criterii, dintre
care esenţiale sunt :

 realizarea unui nivel mai ridicat al productivităţii muncii, în special prin stabilirea cât
mai exactă a caracteristicii tipologice a sistemului de producţie;
 minimizarea cheltuielilor de transport al materiilor prime şi al produselor finite ce
revin unei unităţi de capacitate;
 reducerea costului unitar per produs, care în cazul sistemelor de producţie mari se
realizează prin repartizarea cheltuielilor care nu depind de volumul producţiei, la un
număr cât mai mare de produse. Dar aceste avantaje se regăsesc până la un anumit nivel
al capacitaţii de producţie; ulterior se ivesc cheltuieli suplimentare cu plata salariaţilor
care lucrează în regie, ca urmare a necesităţii introducerii unui număr suplimentar de
verigi organizatorice, ce reclamă persoane pentru conducerea acestora;
 reducerea efortului investiţional, respectiv minimizarea investiţiei specifice, prin
renunţarea la exagerări constructive sau arhitectonice ale obiectivelor;

Rezultă că realizarea capacităţilor de producţie este influenţată de mai multe categorii de


cheltuieli,care pot fi de două categorii: cheltuieli de investiţii şi cheltuieli de exploatare, de
fiecare dată urmărindu-se minimizarea relativă a acestora.
În cazul determinării eficienţei economice a proceselor investiţionale, cel mai sugestiv
indicator ce descrie, cumulat cele două categorii de eforturi, sunt cheltuielile specifice
echivalente specifice sau recalculate.
Pentru realizarea unui proiect de investiţii, nu sistem de producţie organizează o licitaţie
la care participă trei firme specializate, fiecare cu propria variantă de proiect.
Se cere să se studieze ofertele iar, pe baza indicatorilor de eficienţă economică a
investiţiilor, să se aleagă varianta de proiect care va câştiga licitaţia pentru construirea noului
obiectiv. Cele trei variante de proiect se caracterizează prin datele de mai jos:

Tabelul 2.2
Variante de proiect pentru investiții
Unităţi
Nr. Varianta de Varianta de Varianta de
Indicator/Simbol de
Crt. proiect V1 proiect V2 proiect V3
măsură
1 um x
Investiţia totală (Inv) 106 900 1.000 950
2 buc/ut
Producţia anuală (Q) 10.000 11.000 10.000
3 um/kg
Cost unitar de producţie (c) 0,7 0,77 0,77
4 um/kg
Preţ unitar de vânzare (p) 0,9 0,91 0,92

5 ut
Durata de execuţie a lucrărilor
6 6 6
de investiţii (d)

6 Durata de exploatare eficientă ut


(De )
16 17 17

În continuare calculăm indicatori de eficienţă economică, pentru cele 3 variante:

1. Volumul capitalului investit:

Inv 1 = 900 x 106 um Inv 2 = 1000 x 106 um Inv 3 = 950 x 106 um


Din acest punct de vedere varianta optimă este aceea care presupune cel mai mic efort
investiţional deci varianta de proiect V1.
2. Durata de realizare a lucrărilor de investiţii (d) este aceeaşi la toate cele trei variante
de proiect (3 un), neconstituindu-se într-un criteriu de departajare.

3. Durata de exploatare eficientă a obiectivului de investiţii:


De 1 = 16 ut De 2 = 17 ut De 3 = 17 ut.
Se doreşte ca această durată să fie cât mai mare, deoarece pe parcursul ei s produc efecte
utile; variantele optime de proiect sunt V2 şi V3.

4. Investiţia specifică şi productivitatea investiţiei:

Inv 900.000.000
S1    90.000 um/buc
Q 10.000
.1.000.000.000
S2   90.090,09 um/buc
11.000
950.000.000
S3   95.000 um/buc
10.000

Investiţia specifică arată efortul investiţional pe unitatea de produs (luând în considerare


producţia fizică anuală). Se urmăreşte, evident, minimizarea indicatorului, în acest sens, varianta
optimă de proiect este 1.
Odată calculată investiţia specifică, se poate determina imediat un alt indicator:
productivitatea investiţiei, ca fiind inversul acesteia, şi care reprezintă volumul producţiei
obţinute la un milion lei investiţi. Varianta optimă este cea care minimizează indicatorul:

1 1
Iw1   10 6   10 6  11,11 buc/um
S 90.000
1
Iw2   10 6  11,10 buc/um
90.090,09
1
Iw3   10 6  10,52 buc/um
95.000

Varianta optimă este ca şi în cazul investiţiei specifice varianta V1.


Pentru calculul celorlalţi indicatori de bază ai eficienţei economice a investiţiilor este
necesar să se calculeze veniturile, costurile şi respectiv, profiturile anuale corespunzătoare
fiecărei variante de proiect.
Pentru aceasta se vor utiliza următoarele relaţii de calcul:
venitul anual Vh = Q x p;
costurile anuale de producţie Ch = Q x c;
profitul brut anual Ph = Vh – Ch.
Tabelul 2.3
Rezultatele calcului sunt prezentate sub formă de tabel:

Nr. Unitate de Varianta de Varianta de Varianta de


Indicatorul calculat
Crt. măsură proiect V1 proeict V2 proiect V3

1 Venitul anual um x 106 910 991 910


2 Costurile anuale de
um x 106 790 836 770
producţie
3 Profitul brut um x 106 120 155 140

Din punct de vedere al profitului anual – considerat ca indicator de eficienţă economică –


varianta optimă este cea care asigură profitul maxim, deci varianta de proiect V2.

2.4 Profilul de producție

2.4.1 Producția realizată

Tabelul 2.4

Produsele realizate și comercializate de către S.C. T&R AGRICOM S.R.L. pe piața internă
Denumire produs Caracteristici tehnice
- Ingrediente: Spanac ,apa,acid citric
-Raport solid/lichid min 50%
Spananc frunze - Depozitare: temp. max 20˚C, umiditate: max. 80%
- Ambalat în borcane de 720 g
- Ingrediente:Mazăre ,apa,acid citric
Mazăre boabe de -Raport solid/lichid min 50%
grădină - Depozitare:temp. max 20˚C, umiditate: max. 80%
- Ambalat în borcane de 720 g
- Ingrediente:Fasole păstăi fideluță ,apa,acid citric
-Raport solid/lichid min 50%
Fasole galbenă
- Depozitare:temp. max 20˚C, umiditate: max. 80%
fideluță
- Ambalat în borcane de 720 g
-Ingrediente: castraveti , otet, ceapa, morcov, sare, zahar,
condimente
-Raport solid/lichid min 50%
Castraveți în oțet - Depozitare:temp. max 20˚C, umiditate: max. 80%
- Ambalat în borcane de 720 g
-Ingrediente: ardei iute, otet,sare,zahar
-Raport solid/lichid min 50%
Aredei iuți în oțet - Depozitare:temp. max 20˚C, umiditate: max. 80%
-Greutate: 314 g
- Ingrediente: tomate, suc tomate, zahar
- Depozitare:temp. max 20˚C, umiditate: max. 80%
-Raport solid/lichid min 50%
Roșii în bulion
-Greutate: 720 g
-Ingrediente: tomate, ardei, patrunjel frunze, sare
-Raport solid/lichid min 50%
Zarzavat pentru
- Depozitare:temp. max 20˚C, umiditate: max. 80%
ciorbe
- Ambalat în borcane de 720 g
-Ingrediente:vinete, ardei, morcov, tomate, fasole pastai, mazare,
suc tomate, sare, verdeață
Ghiveci în bulion
-Raport solid/lichid min 50%
pentru gătit
- Depozitare:temp. max 20˚C, umiditate: max. 80%
- Ambalat în borcane de 720 g
-Ingrediente: muraturi, apa
-Raport solid/lichid min 50%
Murături asortate - Depozitare:temp. max 20˚C, umiditate: max. 80%
- Ambalat în borcane de 720 g
-Ingrediente: gogosari, otet,sare,zahar
-Raport solid/lichid min 50%
- Depozitare:temp. max 20˚C, umiditate: max. 80%
Gogoșari în oțet
- Ambalat în borcane de 720 g
-Ingrediente: tomate, suc tomate, zahar
-Raport solid/lichid min 50%
- Depozitare:temp. max 20˚C, umiditate: max. 80%
Bulion 18°R
-Greutate: 314 g

Tabelul 2.5

Producția fizică realizată în cadrul T&R Agricom, Bălteni

Nr. Realizari
Productia fizica U.M. 2012/ 2013
Crt. 2012 2013
1. Spanac frunze buc. 30023 35799 1,19
2. Mazăre boabe de grădină buc. 29860 33084 1,10
3. Fasole galbenă fideluță buc. 28870 29000 1,00
4. Castraveți în oțet buc. 16700 17100 1,02
5. Aredei iuți în oțet buc. 20230 23100 1,14
6. Roșii în bulion buc. 47340 54901 1,15
7. Zarzavat pentru ciorbe buc. 51300 52100 1,01
8. Ghiveci în bulion pentru buc.
32000 33000 1,03
gătit
9. Murături asortate buc. 34560 33560 0,97
10. Gogoșari în oțet buc. 22780 25680 1,12
11. Bulion 18°R buc. 43500 44780 1,02

2.4.2 Producția prognozată

Piaţa de legume-fructe, unul dintre cele mai importante sectoare ale economiei mondiale,
a reprezentat dintotdeauna un domeniu al paradoxurilor. Insuficient exploatat, segmentul
fructelor și al legumelor, care este evaluat la 50 de miliarde de euro, cu o producţie de 80 de
milioane de tone, reprezintă doar 18% din producţia agricolă a Uniunii Europene.
Deși alimentaţia ecologică este promovată intens, datele furnizate de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii arată că în continuare, consumul de fructe și legume de la nivel european se
află sub cantitatea recomandată de 400 de grame de persoană pe zi.
În ciuda faptului că România are un potenţial agricol foarte mare, fiind a cincea mare
piaţă din Uniunea Europeană din punct de vedere al suprafeţei arabile, agricultura românească se
caracterizează printr-o productivitate redusă, lucru care se reflect automat și printr-o producţie
relativ scăzută de legume. În perioada 2009-2013, ţara noastră a produs în medie 3.700.000 de
tone de legume.
Potrivit datelor centralizate de Ministerul Agriculturii, România a importat în perioada
ianuarie-decembrie 2013 aproximativ 900.000 de tone de legume și fructe, în valoare totală de
460.262 de euro și a exportat aproximativ 140.000 de tone de legume și fructe. Ţara noastră a
importat anul trecut 409.718 de tone de legume și 489.271 de tone de fructe. Potrivit datelor,
84,32% (345.469 tone) din cantitatea de legume importate și 78,53% din cantitatea de fructe
(384.229 tone) au provenit din Uniunea Europeană. Legumele importate din ţările terţe au
reprezentat doar 15,68% (64.248 tone) din totalul importat, iar fructele 21,47% (105.041 tone).
În privinţa exporturilor, numărul cantităţilor este semnificativ mai mic, în 2013 România
exportând doar 85.146 de tone de legume și 54.830 de tone de fructe.

2.4.3. Analiza sezonalității vânzărilor

Vânzările de conserve de legume sunt neuniforme pe parcursul anului și au un caracter


sezonier pronunțat. În general, consumul acestor produse este preponderent în sezonul rece,
consumatorii fiind tentți să cumpere conservele atunci când organismul are nevoie de mai multe
vitamine.
Un alt factor care influențeaza creșterea simțitoare a vânzărilor în perioada sezonului rece
este prețul mare la fructe proaspete. Vara, conservele de legume sunt mai puțin consumate
datorita existentei echivalentului proaspăt.
La nivelul operatorilor de piață, sezonul de vânzări pentru conservele de legume începe
pe la mijlocul lunii septembrie și se finalizează pe la mijlocul lunii mai.
Vânzările de conserve de legume și fructe înregistreaza două perioade de vârf, prima
fiind în luna decembrie, înaintea și în perioada sărbătorilor de Crăciun, iar a doua în lunile
februarie-aprilie - în perioada postului de Paște. Vânzările din aceste două perioade reprezintă
circa 60% din vânzările anuale de conserve de legume.
Trebuie menționat ca perioada de vârf este diferită în funcție de tipul de operator. Astfel,
pentru producători/importatori prima perioada de vârf începe în luna noiembrie și este
determinată de necesitatea formării stocurilor la nivelul lanțului de distribuție (distribuitori,
comercianți cu amănuntul) pentru asigurarea disponibilității produselor în perioada de vârf a
consumului, din luna decembrie.
Cea de-a doua perioada de vârf începe în luna ianuarie și se finalizeaza în luna martie și
este determinată la început de completarea stocurilor, care au fost epuizate în perioada
sărbătorilor de iarna, ulterior de creșterea consumului, în special în perioada Postului mare și,
spre final, de formarea stocurilor înaintea sărbătorilor de Paște. Dupa sărbatorile de Paște,
vânzările intra în regres.
Pe piața conservelor de legume, cea mai utilizată metodă de promovare este cea în
magazine, prin intermediul ofertelor speciale, pachete cu gratuități, demonstrații culinare,
tombole.La acestea se adaugă aparițiile în revistele editate de lanțurile de magazine, cataloage,
etc.

2.4.4 Proiectarea costului de producție și a prețului de livrare

În prezent, tehnologiile alimentare valorifică a legumelor se realizează prin următoarele


forme:

a) Conserve sterilizate de legume


Această grupă de produse ocupă un loc de frunte în cadrul prelucrării industriale a
legumelor şi fructelor, sterilizarea oferind o siguranţă mai mare şi o durată mai lungă de păstrare.

Sortimentul de conserve sterilizate cuprinde în principal:

- Conserve de legume în apă sau în saramură;


- Conserve de legume în bulion;
b) Legume congelate
Se pretează cel mai bine conservării prin congelare: ardeii graşi, bamele, dovleceii,
fasolea, mazărea, roşiile, vinetele, salata, spanacul, spanacul pireu etc. O importanţă deosebită o
prezintă calitatea legumelor supuse congelării - în special recoltarea lor la maturitatea optimă.
Procesul tehnologic de congelare cuprinde pentru legume, ca fază distinctă, opărirea (prin
fierbere sau aburire. Prin opărire se realizează inactivarea enzimelor, eliminarea aerului,
reducerea numărului de microorganisme, fixarea pigmenţilor - procese importante în pregătirea
legumelor pentru congelare.Congelarea legumelor se face în aparate cu plăci, prin procedee
rapide, la temperaturi de -35…-40ºC, în cca. două-trei ore.Legumele congelate se păstrează la
temperatua de -20ºC plus sau minus 2ºC şi la umiditatea relativă a aerului de 90%. Durata de
păstrare, în aceste condiţii, este cuprinsă între 10-12 luni.
Pentru desfacerea unor produse congelate de calitate este important a se asigura lanţul
frigorific, de la producător şi până la unităţile de desfacere, astfel încât produsele congelate să nu
fie expuse temperaturilor mai mari de -15ºC
c) Legume deshidratate
Se comercializează, în general, produse deshidratate obţinute prin procedee artificiale,
cum ar fi: uscarea cu aer cald, liofilizarea, deshidratarea prin pulverizare etc. Modul de
prezentare a legumelor deshidratate poate fi:produse întregi, bucăţi, bine mărunţite sau
pulverizate.
Se supun procesului de deshidratare legumele care de obicei se consumă în stare
proaspătă: ceapa, tomatele, ciupercile, usturoiul, măslinele,cartofii, rădăcinoasele, ardeii, varza,
mazărea, fasolea.
În vederea deshidratării, legumele pregătite se supun opăririi, în scopul inactivării
enzimelor şi stopării, în acest mod, a proceselor de îmbrunare enzimatică. Deshidratarea
legumelor se face până la un conţinut optim de apă, la care se asigură cea mai bună stabilitate.
Conţinutul optim de apă la legume variază între 6 şi 10 %, iar la fructe între 16 şi 29%.
Pe baza datelor din studiul de caz efectuat la . S.C. T&R AGRICOM S.R.L., județul Iași, sat
Bălteni, s-a urmărit prognozarea costului unitar pe produs şi a preţului de livrare al acestei
societăţi. Costul şi preţul sunt variabile dependente de variabila independentă: anul.
Pentru aceasta s-a ales ca metoda de prognozare a costului şi a preţului, metoda analitică-
trendul liniar.
Metodele analitice au la bază un model matematic, în care tendinţa centrală a evoluţiei
producţiei se exprimă ca o funcţie de timp:
y=f(t),în care:
t- reprezintă valorile variabilei independente;
y- valorile variabilei dependente.

După alegerea funcţiei se propune estimarea parametrilor funcţiei utilizând metoda celor mai
mici pătrate M.C.M.M.P., prin care se urmăreşte minimizarea sumei pătratelor abaterilor
valorilor costurilor şi a preţurilor de la cele prognozate.
Costurile şi preţurile estimate sunt redate în tabelele 2.6 şi 2.7.

min  ( yi –Yi)2

Tabelul 2.6
Costuri şi preţuri pentru legume la oțet
Anii Castraveți la oțet -720 g Gogoșari la oțet-720 g
Cost(lei/buc) Preţ (lei/buc) Cost(lei/buc) Preţ (lei/buc)
2012 3,7459 3,8123 5,8351 6,200
2013 3,9261 4,3870 6,0482 6,750

2014 4,0106 4,7135 7,1525 7,900

Pentru aceasta s-a folosit metoda analitică liniară şi relaţia folosită este:
y = a·x+b
în care : x- anii codificaţi astfel: 2014-1; 2015-2; 2016-3.
y- nivelul costurilor unitare
3
Z=  ( y  ax  b)
i 1
2

Z 3
 2 x  ( y  ax  b)  0
a i 1

Z 3
 2 ( y  ax  b)  0
b i 1

Rezultă sistemul de ecuaţii:


  3 2  3  3
a  x   b  x    xy
  i 1   i 1  i 1
 3
a x   bn 
3


  i 1   y
 i 1

Tabelul 2.7
Prognozarea costului unitar la produsul: castraveți la oțet-720 g

Anul xi xi2 yi xiyi

2012 1 1 4,9459 4,9459


2013 2 4 3,9261 7,8522
2014 3 9 4,0106 12,0318

TOTAL 6 14 12,8826 25,1161

Sistemul devine

14a  6b  25,1161 14a  6b  25,1161


 
6a  3b  12,0318 /* (2)  12a  6b  24,0636
Adunând cele două ecuaţii necunoscuta b se reduce iar ecuaţia pentru determinarea lui a
este:
2·a=01,0525=> a=0,5262
 înlocuind pe a în prima ecuaţie se obţine:
7,3668+6·b=25,1161=>6·b=17,7493 =>b=2,95
Obţinând prin calcul valorile parametrilor a şi b, se poate scrie ecuaţia valorilor ajustate
care se va calcula în funcţie de valorile caracteristicii factoriale xi
Yi=2,95 + 0,0526·xi .
Previzionarea costului unitar la făină albă pe următorii ani, până în 2016 se determină
după formula:

Y2011 = 2,95 + 0,0526·4=3,1604 lei/kg


Y2012 =2,95 +0,0526 ·5=3,213 lei/kg
Y2013 =2,95 + 0,0526·6=3,2656 lei/kg
Y2014 =2,95 +0,0526 ·7= 3,3182 lei/kg
Y2015 =2,95 + 0,0526·8=3,3708 lei/kg
Y2016 =2,95 +0,0526 ·9=3,4234 lei/kg

Tabelul 2.8
Prognozarea preţului de livrare la produsul castraveți la oțet-720 g

Anul xi xi2 yi xiyi

2011 1 1 4,5923 4,5923


2012 2 4 4,6999 9,3998
2013 3 9 4,7135 14,0810

TOTAL 6 14 14,0057 28,1326

Sistemul devine:
14a  6b  28,1326 14a  6b  28,1326
 
6a  3b  14,0180 / (2)  12a  6b  28,0360
Adunând cele două ecuaţii necunoscuta b se reduce iar ecuaţia pentru determinarea lui
a este:
2·a=0,09666 => a=0,0048
înlocuind pe a în prima ecuaţie se obţine:
0.0676+6·b=28,065 =>6·b= =>b=4,6775
Obţinând prin calcul valorile parametrilor a şi b, se poate scrie ecuaţia valorilor ajustate
care se va calcula în funcţie de valorile caracteristicii factoriale xi
Yi=4,6775 + 0,0048·xi .
Previzionarea preţului pe kilogramul de castraveți pe următorii ani, până în 2016 se
determină după formula:

Y2011 = 4,6775 + 0,0048·4 = 4,6967 lei/kg


Y2012 =4,6775 +0,0048 ·5 = 4,7015 lei/kg
Y2013 =4,6775 + 0,0048·6 =4,7063 lei/kg
Y2014 = 4,6775 + 0,0048·7 = 4,7111 lei/kg
Y2015 =4,6775 +0,0048 ·8 = 4,7159 lei/kg
Y2016 =4,6775 +0,0048 ·9 = 4,7207 lei/kg

În urma efectuării de prognoze la produsele principale ale S.C. T&R AGRICOM S.R.L.,
din municipiul Iași, se constată o creştere prognozată a costurilor de producţie în perioada 2011-
2016 dar această creştere este mai mică decât creşterea preţului de livrare castraveții în oțet,ceea
ce reliefează o situaţie de profitabilitate pentru societate.
Tabelul 2.9
Nivelul preţului mediu anual practicat de S.C. T&R AGRICOM S.R.L.
în perioada 2013-2015
Anul Venituri din vânzarea Cantitatea livrată Preţul mediu de desfacere
producţiei finite anual -LEI/kg-
-LEI- -kg-
2013 2108455 4347310 4,85
2014 28649597 5266470 5,44
2015 36484281 6215380 5,87
2.3. Rentabilitatea activităţii de procesare legume

Rentabilitatea este o categorie economică legată de existenţa producţiei de mărfuri şi a


relaţiilor băneşti. Ca o unitate economică, o ramură, un produs, un serviciu să fie rentabilitate, ele
trebuie să acopere toate cheltuielile de producţie şi de circulaţie din venituri proprii şi să
realizeze un profit. Rentabilitatea reflectă tocmai capacitatea unităţilor economice de a obţine un
profit. Rentabilitatea ac tivităţii productive ne apare în practică ca un raport şi cheltuielile de
producţie sau ca raport între profit şi suna fondurilor fixe şi circulante.

, în care:
r = rentabilitatea;
Pr = profitul, lei;
Cht = cheltuielile totale de producţie, lei;
Ff = fondurile fixe, lei;
Fc = fondurile circulante, lei.
Rata rentabilităţii sau rata profitului se determină utilizând formulele:

În care: Rr = rata rentabilităţii, în %.


Atât rentabilitatea, cât şi rata rentabilităţii sau a profitului se calculează la nivel de
produs, de ramură, de subunitate (fermă, sector) şi pe unitate de producţie. Rata rentabilităţii
răspunde la întrebarea ,,câţi lei obţinem profit la fiecare 100 lei cheltuieli totale’’.
Creşterea rentabilităţii în agricultură este determinată de o multitudine de factori care pot
fi: din sfera producţiei, din sfera circulaţiei, din sfera repartiţiei şi din sfera consumului.
Toţi aceşti factori, în intercondiţionarea lor, trebuie avuţi în vedere la analiza rentabilităţii
fiecărei activităţi productive, a fiecărui produs din agricultură. Scopul unei astfel de analize este
de a aprecia şi explica rezultatele obţinute pe linia rentabilităţii, de a scoate în relief factorii care
le-au determinat şi a descoperi rezervele interne de creştere a acestui indicator.
Căile care pot contribui la sporirea rentabilităţii în agricultură sunt multiple. Dintre
acestea subliniem pe cele mai importante:
 creşterea volumului producţiei totale şi marfă pe baza sporirii randamentelor;
 îmbunătăţirea structurii şi calităţii produselor;
 creşterea productivităţii muncii pe baza generalizării în producţie a progresului
tehnico-ştiinţific;
 sporirea gradului de folosire a capacităţilor de producţie;
 creşterea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante;
 reducerea costurilor unitare de producţie;
 creşterea preţurilor de producţie prin îmbunătăţirea calităţii produselor.
Referitor la acest ultim factor de influenţă asupra rentabilităţii, trebuie subliniată
importanţa şi rolul calităţii produselor obţinute în realizarea unor preţuri de producţie sporite.
Obţinerea unor produse de calitate mai bună echivalează, de fapt, cu o sporire absolută a
producţiei.
Cercetările pe plan mondial demonstrează că 80% din cazurile unei slabe rentabilităţi în
agricultură şi în general, în economie se datoreşte nu execuţiei, ci conducerii necorespunzătoare.
De aceea, în faţa activităţii de conducere a agriculturii, respectiv a unităţilor agricole, este nevoie
să stea în permanenţă criteriul rentabilităţii.

Pragul de rentabilitate şi marja de siguranţă


Pragul de rentabilitate reprezintă cantitatea de produse sau cifra de afaceri de la care
ferma începe să obţină profit (punctul în care veniturile totale sunt egale cu cheltuielile totale,
respectiv punctul în care profitul fermei este zero).
Există trei situaţii în care se recurge la analiza pragului de rentabilitate:
 în activitatea curentă ca metodă de previzionare a profitului în funcţie de volumul
producţiei (cantitatea de produse);
 în analiza evoluţiei profitului în funcţie de variaţia cifrei de afaceri;
 în aprecierea oportunităţii modernizării instalaţiilor, echipamentelor şi tehnologiei de
producţie cu ajutorul coeficientului de levier de exploatare.
În primul caz, calculul pragului de rentabilitate urmăreşte aflarea volumului de produse care
permite acoperirea pe lângă cheltuielile variabile de producţie şi a cheltuielilor fixe. Practic la acest
nivel, agentul economic nu obţine profit dar nici nu înregistrează pierderi. Este important de ştiut acest
rezultat pentru că de la acel nivel în sus se va putea obţine profit.
PR = prag de rentabilitate = valoarea lui Q în care venitul este egal cu cheltuielile totale;
Q = volumul producţiei.
Întrucât în punctul PR (QR) venitul obţinut este egal cu cheltuielile totale (CT) obţinem în
final relaţia:
VT = CT
Pv x Q = CVm x Q + CF,
în care,
Pv = preţul de vânzare, lei/kg;
CVm = costul variabil mediu, lei/kg;
CF = cheltuielile fixe totale, lei.

În practica economică, dacă ne referim la utilizarea capacităţilor de producţie, întâlnim un


nivel minim al volumului producţiei pentru care costul de producţie CT este egal cu venitul (V =
pQ) nivel denumit prag de rentabilitate (QR) sau punct de echilibru economic.
În cazul în care, întreprinderea lucrează sub capacitatea QR, corespunzătoare pragului de
rentabilitate, aceasta înregistrează pierderi. Rezultă deci că producţia are valori pe domeniul
rentabilitate (de profit) al capacităţii de producţie (QR - Qmax) şi pe domeniul pierderilor, când
întreprinderea lucrează sub capacitatea QR, adică Qmin – QR, unde, de fapt, Qmin = 0.
Aceasta serveşte la evidenţierea efectelor modificării cifrei de afaceri asupra rezultatului.
Considerăm că cuantificarea matematică a acestei modificări se realizează cel mai bine
recurgând la calculul levierului de exploatare (marja de siguranţă a întreprinderii).
Astfel, analiza diagramei profitului permite aprecierea marjei de siguranţă a
întreprinderii, obţinându-se informaţii relative la măsura în care întreprinderea poate face faţă
unei diminuări a cererii pieţei fără a înregistra pierderi. Prin urmare, marja de siguranţă este un
indice care se dovedeşte util în evaluarea riscului de exploatare al întreprinderii, deoarece
exprimă care este nivelul maxim până la care se poate diminua cifra de afaceri programată, astfel
încât întreprinderea să nu se situeze sub pragul de rentabilitate, respectiv, sub cifra de afaceri
care indică starea sa de echilibru.
Simbolizând cifra de afaceri programată cu CAp şi cifra de afaceri corespunzătoare
punctului de echilibru cu CAc, marja de siguranţă Ms se calculează după relaţia:
Având în vedere că vânzarea produsului finit de la abator reprezintă principala sursă de
venituri pentru întreaga unitate, la determinarea profitului brut pe sectorul analizat, se vor lua în
calcul, pe lângă cheltuielile de abatorizare şi cheltuielile cu materiile prime (cheltuielile cu
păsările transferate de la fermele de producţie spre abatorizare).
Astfel, datele de calcul ale rezultatului economic se regăsesc în tab. 5

Tabelul 2.10
Rezultatul economic al S.C. T&R AGRICOM S.R.L. în perioada 2013-2015
Anul Venituri totale Cheltuieli totale Preţul brut al exerciţiului
-LEI- -LEI- -LEI-
2013 23389300 25308110 -1918810
2014 29175370 29738130 -562760
2015 35794820 35024210 770610

În urma analizei datelor din tabelul de mai sus, rezultă că în anul 2013 şi în anul 2014
rata rentabilităţii a fost ,,0’’, un uşor profit înregistrându-se în anul 2015.
Astfel, calculul rentabilităţii şi a ratei profitului se va face doar pentru anul 2015, iar
pentru anii 2013 şi 2015 se va calcula doar cifra de afaceri.
CA = Pv x Qm, unde:
CA = cifra de afaceri, în lei LEI;
Pv = preţul de vânzare;
Qm = producţia marfă.
 pentru anul 2013 CA = 4347310 x 4,85= 21084454 LEI;
 pentru anul 2014 CA = 5266470 x 5,54 = 29176244 LEI;
 pentru anul 2015 CA = 6215380 x 5,87 = 36484281 LEI.
Se poate constata că nivelul cifrei de afaceri a unităţii a crescut constant în perioada
2013-2015, astfel încât în 2013 a crescut cu 37%, iar în anul 2015 faţă de anul 2013 a crescut cu
41,3%.
Rentabilitatea activităţii de abatorizare se poate exprima folosind următoarea formulă:

, în care:
r = rentabilitatea;
Pr = profitul, lei LEI;
Cht = cheltuielile totale de producţie, lei LEI;
Pentru calculul ratei profitului s-a recurs la următoarea formulă de calcul:

, unde:
Rpr = rata profitului, în %;
Pr = profitul brut, în lei LEI;
CA = cifra de afaceri, în lei LEI.

În concluzie, putem afirma că rezultatele activităţii de procesare lagume în perioada


2013-2015 au avut o tendinţă ascendentă, chiar dacă în anii 2013 şi 2014 s-au înregistrat
rezultate nefavorabile.
Creşterea profitului se datorează şi veniturilor mai mari ca rezultat al creşterii preţului
mediu de vânzare (fără T.V.A) pe unitate de produs vândut ca urmare a inflaţiei, cât şi ca urmare
a strategiilor adoptate de către fermele agricole în ceea ce priveşte utilizarea preţurilor medii de
vânzare ca factor cu un rol specific în contextul economiei de piaţă.
Creşterea intensivă a volumului fizic al producţiei vândute (evident, în mod diferenţiat,
potrivit cererii pe piaţă) s-a realizat mai ales pe baza sporirii importante a producţiilor medii pe
animal şi a calităţii produselor, dar şi pe baza raţionalizării livrărilor între structurile
organizatorice de producţie, precum şi a reducerii pierderilor de producţie.
Pentru a putea studia legătura dintre nivelul veniturilor şi a cheltuielilor se va utiliza
metoda corelaţiei. Pentru aceasta notam cu Y variabila dependentă a, respectiv veniturile totale
pe exploataţiile agricole şi cu x, variabila independentă, respectiv cheltuielile totale.
De subliniat este faptul că măsurarea intensităţii legăturii se face prin raportul corelaţiei,
care se stabileşte pe baza unei funcţii corespunzătoare modului de asociere a caracteristicilor
pentru care se analizează gradul de interdependenţă.
Determinarea coeficientului de corelaţie liniară simplă se bazează pe distribuţia abaterilor
celor două variabile x şi y. Pentru aceasta este necesar să se calculeze cei trei coeficienţi de
corelaţie liniara simplă (a, b, c) după formula:
n xy   x y 
rx , y 
n x 2

  x  n y 2   y 
2 2

în care:
r - coeficientul de corelaţie;
x - variabila independentă;
y - variabila dependentă;
n - numărul termenilor seriei de date.
Coeficientul de corelaţie poate lua valori între +1 şi -1, semnul lui arătând direcţia legăturii
variabilelor (directă sau inversă):
0 r < 0,2 - nu există nici o legătură;
0,2 r 0,5 - există o legătură slabă;
0,5 r < 0,75- există o legătură de intensitate medie;
0,75 r < 0,95 - există o legătură puternică;
0,95 r 1,00 - există o legătură relativ deterministă.

Tabelul 2.11
Legătura manifestată între veniturile totale şi cheltuielile în S.C. T&R AGRICOM S.R.L.
Variabila lei Corelaţia
Y1
X1
Cheltuieli
Anul Venituri totale X2 Y2 X1Y RX,Y
totale Mii
Mii LEI
LEI
1 2 3 4 5 6
2013 23389,300 25308,110 547059354,49 640500431,77 591938977,223
2014 29175,370 29738,130 851202214,63 884356375,89 867620945,858 0,984
2015 35794,820 35024,210 1281269138,83 1226695286,12 1253696031,038

Analizând corelaţia dintre cele două variabile se constată că în perioada analizată a existat
o legătură foarte strânsă între dinamica veniturilor totale (X1) şi cea a cheltuielilor totale (Y1),
determinând în mod hotărâtor forma şi ritmul de creştere a producţiei de carne (rx1, y=0,984).

Valoarea corelaţiei de 0,984, denotă că legătura dintre cele două variabile este foarte
mare,deterministă, cu o dependenţă foarte mare una de cealaltă.
Aşadar, la o creştere cu 100 lei a veniturilor, creşterea cheltuielilor a fost în medie de 984
lei.
Aşadar, putem spune că valoarea de 0,984 a coeficientului de corelaţie atestă o legătură
foarte puternică între venituri şi cheltuieli, fapt explicat prin nivelul foarte scăzut al profiturilor.

2.6 Justificarea necesitatii si oportunitatii realizarii productiei proiectate


Prin capacitate de producţie se înţelege producţia maximă ce poate fi obţinută într-o
perioadă dată, de regulă un an, de o anumită structură şi calitate, în condiţiile folosirii depline
intensive şi extensive a capitalului fix productiv, potrivit celui mai eficient regim de lucru şi de
organizare a producţiei şi a muncii.
Spre deosebire de producţia realizată, care se bazează pe condiţiile reale existente în
perioada respectivă şi care înglobează situaţii mai puţin favorabile, capacitatea de producţie
reflectă, deci, posibilităţile maxime de producţie, în condiţiile folosirii depline a tuturor
resurselor întreprinderii.
Datorită modificărilor permanente ale procesului de producţie, modificări cauzate de
influenţa progresului tehnic şi ştiinţific, capacitatea de producţie are un caracter dinamic, ceea ce
implică recalcularea ei periodică în raport cu schimbările intervenite în conţinutul material,
tehnic şi organizatoric al fabricaţiei.
Capacitatea de producţie se exprimă, de regulă, sub forma unui volum fizic de produse
finite, folosindu-se în acest scop unităţile de măsură din planul de producţie al întreprinderii:
bucăţi, tone, metri pătraţi etc
Importanţa cunoaşterii mărimii capacităţii de producţie este necesară pentru anumite
considerente, printre care cele mai semnificative sunt: identificarea rezervelor de creştere a
producţiei; adoptarea celor mai bune soluţii de specializare şi cooperare în producţie; stabilirea
producţiei ce poate fi vândută şi, în consecinţă, concretizarea relaţiilor cu furnizorii şi clienţii etc.
Capacitatea de producţie este determinată de un complex de factori, dintre care numai
unii sunt cuantificabili şi, deci, pot fi luaţi nemijlocit în calculul capacităţii de producţie. În
principiu, la determinarea capacităţii de producţie a întreprinderii trebuie luat întregul parc de
utilaje de producţie existent, inclusiv maşinile şi instalaţiile aflate în reparaţii sau în curs de
modernizare, chiar dacă ele sunt scoase temporar de pe fundaţie.
CAPITOLUL III. Stabilirea amplasamentului unei
intreprinderi agroalimentare

3.1 Legăturile dintre transport și amplasarea întreprinderii

S.C. T&R AGRICOM S.R.L. își desfașoară activitatea în unități diferite după cum
urmează:
 Fabrica de procesare legume, amplasata in sat Bălteni, județul Iași;
 Depozit en-gros Iasi;
 Magazine de desfacere situate in municipiul Suceava, Iași, Botoșani;
 Prin distribuitori in Vaslui, Focsani;
 Prin hypermarketuri (Carrefour, Selgros, Metro, Real, Kaufland, Interex) in Galati,
Bacau, Targu-Neamt,Suceava,Vaslui,Botosani, Iasi, Focsani.
Parcul auto al firmei este constituit din:
- 8 autoturisme distributie;
- 26 autoizoterme.

3.2. Etapele procesului de amplasare

Pentru alegerea unei întreprinderi producătoare se va ține cont care din amplasamente va
satisface cel mai bine scopurile pe termen lung. Deoarece modificarea amplasamentului, de
regulă, necesită mari costuri legate de demontarea echipamentului, transportarea, montarea
acestuia la noul loc, pregătirea spațiilor,etc.
Zona de influență comercială a unității comerciale (de distribuție) este spațiul geografic
care înconjoară locul de vânzare, în care locuiesc, lucrează sau tranzitează clienții potențiali ai
acesteia.

Pot fi evidențiate trei zone de influență comercială:

1. Primară — în jurul punctului de vânzare, care atrage 60 – 75% din cumpărătorii din
zonă, specifică magazinelor de proximitate;
2. Secundară — cuprinde aproximativ 25% din cumpărători, fidelitatea clienților este
relativă, unii cumpără doar ocazional;
3. Terțiară (limitrofă) — furnizează un procent scăzut de clienți

Fundamentarea deciziei de amplasare a unității comerciale are loc în baza unui studiu al
zonei de interes. Acesta constă din mai multe etape de cercetare:
1. Stabilirea limitelor teritoriale de activitate (cartier, sector, oraș, regiune).
Înainte de toate se va determina zona de atracție comercială a viitorului amplasament. De
exemplu, un mic magazin alimentar nu poate pretinde decât la o zonă comercială de cartier,
în timp ce un magazin de electrocasnice, de regulă, se poziționează la nivel de sector de oraș
(sau de oraș).
La nivel regional se poziționează marile centre comerciale amplasate în afara localităților sau
magazinele mari din orașe. De exemplu, un dealer de automobile are o arie de atracție care, de
regulă, depășește substanțial dimensiunile orașului de localizare. La această etapă hărțile
geografice, administrative, economice, demografice sunt de o utilitate mare pentru cercetător.
Studiul datelor geo-demografice privind zona comercială.
Odată ce zona comercială a fost stabilită, urmează studierea minuțioasă a acesteia, inclusiv:
 colectarea datelor socio-demografice pe baza surselor statistice sau a sondajelor de
teren (vârstă, ocupație, tipul de locuință, posesia automobilului etc.);
 compararea datelor zonei de operare (de exemplu sector) cu datele entităților
teritoriale de nivel superior (oraș, regiune) pentru a identifica eventuale diferențe
(aspect important pentru segmentare).
2. Studiul traficului auto (în baza observării de teren):
 infrastructura de transport (drumuri, parcări);
 intensitatea fluxului de transport privat;
 intensitatea fluxului de transport public. Intersecțiile aglomerate cu flux de transport
intens au, de regulă, și un potențial comercial mai mare, cu condiția existenței unor
căi de acces pentru pietoni (trotuare, pasaje pietonale, scări) și automobile (căi de
acces, locuri de parcare).
3. Studiul traficului pietonal (în baza observării de teren):
 fluxul general de oameni;
 gradul de corespundere a caracteristicilor pietonilor cu cele ale locuitorilor din zonă
(pentru a depista fluxurile zilnice de migrare din alte zone teritoriale);
 barierele de trafic pentru pietoni (traversarea zonei de drumuri auto cu trafic intens,
zonele urbane în degradare, rețeaua de străzi pietonale și de trotuare, precum prezența
pasajelor subterane).
4. Studiul psiho-grafic și comportamental al populației locale și al pietonilor migranți (în
baza unui sondaj de teren):
 obiceiuri de cumpărare, valori, stil de viață, atitudini și preferințe față de anumite
produse și branduri;
 compararea datelor cu cele obținute în entitățile teritoriale superioare (pentru a
identifica eventuale segmente).
5. Studiul unităților concurente din zonă (în baza observării de teren):
 numărul și dimensiunea acestora;
 distanța dintre unități și aria de acoperire comercială;
 gradul de asemănare/diferențiere a ofertelor concurente.
6. Studiul unităților complementare (non-concurente) din zonă (în baza observării de
teren):
 unități de comerț și alimentație publică;
 unități de cultură și divertisment;
 unități de prestare a serviciilor (frizerii, unități medicale, ateliere de confecții etc.).
7. Studiul perspectivei de dezvoltare a zonei (documentare la serviciul relații cu publicul
al primăriei locale și cercetări de teren):
 construcția de locuințe noi;
 construcția infrastructurii urbane noi;
 dezvoltarea afacerilor noi;
 evoluția populației după vârstă, venit, ocupație, stil de viață etc.
Examinând informațiile obținute conform criteriilor menționate mai sus, cercetătorul are
posibilitatea să aleagă o localizare optimă pentru unitatea sa de afaceri și chiar să elaboreze o
hartă a concentrării teritoriale a consumatorilor săi.
3.3. Metode de amplasare
Principalii factori care trebuie luati în considerare într-un demers strategic de amplasare:

 forța de mucă;
 teren;
 clădiri;
 clienți;
 legislație;
 piețe;
 servicii publice;
 mediu;
 transport;
 comunicații;
 întreținere;
 utilități;
 transport;
 colaboratori;
 energie;
 materii prime;
 forță de muncă.

Metodele de amplasare ce pot fi utilizate la luarea deciziei privind amplasarea unei unitati
agro-industriale, tinand seama de faactorii implicati in analiza sunt:

A. Metoda comparării costurilor totale


Metoda comparării costurilor totale conduce la determinarea amplsamentului
întreprinderii în funcţie de costurile fixe şi variabile ale întreprinderii.
Costurile fixe sunt cele independente de volumul producţiei sau de cererea de produse pe
piaţă şi includ: chiria clădirilor, a terenului ocupat, amortismente, facturile de energie electrică,
termică, gaze, canalizare, impozitele pe clădiri şi pe proprietate etc.
Costurile variabile sunt dependente de volumul producţiei , volum care este dimensionat
în funcţie de cererea pe piaţă şi includ: plata salariilor, indemnizaţiile de transport şi altele,
costurile materialelor ce sunt puse în operă, cheltuielile de transport a materialelor şi ale
produselor, cheltuieli de expediţie (ambalaje, taxe poştale, vamale amenzi, cheltuieli legate de
protecţia mediului etc.).
În aplicarea acestei metode se parcurg etapele:
- stabilirea variantelor de amplasare;
- estimarea costurilor totale fixe şi variabile pentru fiecare variantă şi pentru
diferite niveluri ale cererii;
- reprezentarea în planul unor axe atent alese
(pe Ox – volumul cererii
Oy – costurile totale)

Exemplu:

y Costurile totale

(fixe sau
variabile)
V1 V2

Ctv2
Ctv1

0 X (volum cerere)

Dacă pe Oy se iau costurile fixe vom constata:


- dacă dependenţa costuri-cerere este considerată liniară (reprezentarea prin linii drepte)
atunci cele două grafice se intersectează într-un punct E în care nivelurile costurilor de la cele
două variante sunt egale pentru acelaşi nivel al cererii;
- dacă se optează pentru valori mai mari ale cererii faţă de valoarea lui E, atunci se
preferă V2 (unde costurile totale sunt mai mici);
- pentru niveluri mai mici ale cererii faţă de punctul E se preferă V1 (costuri totale Ctv1
sunt mai mici).
În mod analog analiza se compară mai mult de două variante.
B. Metoda costurilor de transport: Tarif-Volum-Distanta.
Prin metoda TVD, stabilirea efectivă a unor amplasamente se poate face în funcţie numai
de costurile de distribuţie sau de aprovizionare şi se bazează pe următoarea formulă de calcul:

Copt = T1 x V1 x D1 + T2 x V2 X D2 + …. Tn x Vn x Dn = Σ Ti x Vi x Di
unde:

C – este costul total de distribuţie a cantităţilor cerute de beneficiari;


Ti – tariful de transport în u.m./unit. de măsură/distanţă pentru beneficiarul „i”
Vi – volumul transportat de la sursă la beneficiarul „i”
Di - distanţa dintre sursa de aprovizionare şi beneficiarul „i”
„i” = 1…n reprezintă numărul beneficiarilor.

C. Metoda coeficienţilor de importanţă


Metoda coeficienţilor de importanţă combină factorii cantitativi cu cei calitativi, cei
calitativi, nu lipsiţi de importanţă, sunt greu de cuantificat. Între aceştia se regăsesc preferinţele
proprietarilor sau consumatorilor, preferinţele echipei manageriale.
Aplicarea acestei metode se face cu dificultate pe baza analizei multicriteriale şi se
realizează în etapele:
- se stabilesc toate variantele de amplasare şi cele de decizie ce se pot lua;
- se precizează criteriilor principale care stau la baza alegerii deciziei finale;
- se evaluează prin puncte fiecare alternativă folosindu-se scări de apreciere
diferite (de la slab la f. bine, respectiv dela1la 100);
- evaluarea fiecărui criteriu în funcţie de preferinţele decidentului;
- se stabileşte media ponderată (ponderată cu valoarea stabilită la aprecierea
importanţei acordate de către decident) şi se alege varianta cu cel mai bun
rezultat al mediei ponderate.

D. Metoda centrului de greutate

Metoda presupune alegerea poziţiei de amplasare pe baza distanţei medii faţă de


beneficiari/furnizori, această distanţă calculându-se în raport cu un punct de origine arbitrar ales.
Această distanţă se poate afla pentru situaţii uni, bi sau tridimensionale. În naz unidimensional se
măsoară distanţele de-a lungul unei axe (est/vest). În cazul bidimensional distanţele se măsoară
pe două axe N-S şi E-V. Dacă nu se dau şi alte date privind tarifele sau volumele de transport,
poziţia de amplasare, denumită şi centru de greutate, este dată de distanţa medie a
beneficiarilor/furnizorilor faţă de origine. Dacă însă volumele, tarifele variază între
amplasamente, atunci se vor lua în calcul şi factori precum volum-distanţă sau tarif-greutate-
distanţă.
Exemplu:
Se consideră trei firme A,B,C, cu următoarele date:
- A furnizează firmelor B şi C -16 tone la un preţ de 5 u.m./t/km;
- B este aprovizionat cu 7 tone la un preţ de 9 u.m./t/km
- C este aprovizionat cu 10 tone la un preţ de 6 u.m./t/km
Dacă firmele sunt amplasate ca în figura 1., unde trebuie să se amplaseze depozitul care
să distribuie produsele primite de la firma A firmelor B şi C.
Y
B
90

50 C

30 A

60 80 90 X

Coordonatele centrului de greutate se calculează pe baza formulei următoare:


 T V  Z
i i i
Z  x, y   i

 T V
i
i i

unde:
Ti – reprezintă tariful de transport pe tonă şi km pentru fiecare amplasament „i”;
Vi – cantitatea ce urmează a fi transportată de la sau până la fiecare amplasament „i”;
Zi – distanţa, în km, care între o origine arbitrar aleasă şi fiecare punct „i”.

Rezolvare:

Problema centrului de greutate

Dist. faţă Dist. faţă


Tarif de Cant. V
B/F de origine de origine TVX TVY TV
transport T um/t/km
tone
pe axa Est (X) pe axa Nord (Y)

A 5 16 60 30 4800 2400 80

B 9 7 80 90 3600 5670 63

C 6 10 90 50 5400 3000 60

Total 13800 8370 203

Coordonatele centrului
67,98 41,23
de greutate (D)

TA  VA  X A  TB  VB  X B  TC  VC  X C
X  
TA  VA  TB  VB  TC  VC
5  16  60  9  7  80  6  10  90 13800
   67,98 km Est
5  16  9  7  6  10 203
T  V  Y  TB  VB  YB  TC  VC  YC
Y  A A A 
TA  VA  TB  VB  TC  VC
5  16  30  9  7  90  6  10  50 8370
   41,23 km Nord
5  16  9  7  6  10 203

Dat fiind faptul că firma A înregistrează costuri ridicate de transport şi cantităţile


transportate sunt mai mari, este normal ca depozitul să fie amplasat mai aproape de această
firmă. Aşadar depozitul D va fi amplasat la 67,98 km distanţă spre Est şi 41,23 km distanţă spre
Nord în raport cu punctul de origine ales.

3.4. Fundamentarea elaborarii planului general de organizare a întreprinderii


Asigurarea unei organizări eficiente a producției și funcționarea întreprinderii în
condițiile de eficiență maximă se realizează din faza de proiectare prin elaborarea planului general.
Proiectarea unei noi întreprinderi trebuie să asigure o organizare și amenajare tehnică,
optimă, adoptând soluții adecvate pentru problemele de ordin constructiv, tehnologic, hidrologic,
probleme electrice, energetice, de alimentare cu apa, aburi sau cele referitoare la circulația rutieră,
ferovieră, etc.
Prin planul general de organizare a unei întreprinderi se întelege lucrarea de proiectare
prin care se stabilește amplasarea corespunzatoare a procesului tehnologic, a tuturor clădirilor și
construcțiilor în strânsă coordonare cu relieful, necesitatea de amenajare a terenului cu mijloace de
transport care, la un loc, trebuie să asigure funcționarea rațională, tehnică și economică a
întreprinderii.
Un astfel de plan general este format din mai multe planuri care detaliază probleme
specifice:

 încadrarea în zona industrială;


 zonarea teritoriului întreprinderii;
 rețeaua căilor ferate, normale și înguste;
 căile rutiere carosabile și de pietoni;
 alte rețele de transport;
 lucrările de terasament necesitate de întreprindere;
 instalații energetice;
 instalații sanitare, de alimentare cu apă, canalizare;
 instalații și amenajări speciale (furnizarea de aer comprimat, acetilenă, transport
pneumatic);
 spații verzi, plantații, zone de protecție, locuri de odihnă;
 organizarea lucrărilor de execuție.
Rețeaua liniilor de comunicații pentru transport
Proiectarea liniilor de comunicații trebuie să asigure adoptarea unei rețele de transport,
prin care să fie asigurată folosirea mijloacelor de transport în raport cu felul materialelor, al
cantităților și al punctelor de transport, astfel încat transporturile să fie operative, economice,
investițiile necesare să fie minime, iar cheltuielile de intreținere să fie reduse.
În cadrul întreprinderii industriale, în raport cu locul unde se efectuează, transporturile
pot fi de doua feluri:
 transporturi interioare;
 transporturi exterioare.

În intreprindere se pot folosi patru scheme de transport pe cale ferată:


 schema cu linii continue;
 schema cu linii moarte;
 schema cu linii in bucla;
 schema mixta.

Transportrile interioare, în raport cu modul de efectuare, pot fi tranporturi pe sol,


feroviare sau rutiere, transporturi aeriene, transporturi subterane sau transporturi pe apă.
Schema cu linii continue, sau de trecere, se adoptă la întreprinderile cu trafic mare de
materiale amplasate pe terenuri ce au formă alungită. Caracteristica acestui tip de schema o
constituie faptul că transportul are un caracter continuu, vagoanele fiind introduse de la un capăt al
rețelei, circulă de-a lungul liniilor și ies la celălalt capăt al rețelei. La ambele capete ale rețelei există
câte o stație de triaj.
Schema cu linii moarte se folosește la întreprinderile cu trafic redus și la care terenul
limitat nu permite folosirea unor linii de cale ferată cu caracter continuu. Caracteristica acestei
scheme o constituie faptul că liniile de cale ferată se termină prin linii moarte în anumite puncte de
pe teritoriul întreprinderii.
Schema cu linii în bucla, sau inelară, se foloseste la întreprinderile care dispun de un
teritoriu mare și necesită deplasarea unor cantități mari de materiale. Se caracterizează prin faptul că
liniile de cale ferată, urmând un traseu continuu de-a lungul unor unități de producție, se inchid sub
forma unor bucle sau inele.
Schema mixtă conține elemente caracteristice celor trei tipuri de scheme analizate
anterior. Se folosește la întreprinderile cu un volum mare de transport ți unde terenul permite
asigurarea continuității.
La acest tip de schemaăse vor prevedea linii moarte și linii continue cu închidere în bucla,
în raport cu cerințele de transport ale unităților de producție.
La proiectarea rețelelor de transport pe cale ferată trebuie prevăzute toate instalațiile
necesare bunei funcționări a acesteia: stațiile de triaj, platformele rotative, macazurile, instalatâțiile
de încărcare-descărcare. Liniile de cale ferată, prin traseul lor, trebuie să fie paralele sau
perpendiculare cu axul longitudinal al clădirilor, pentru a asigura folosirea optimă a instalațiilor de
încarcare-descaăcare, îndeosebi a podurilor rulante.
Odată cu proiectarea rețelelor de transport pe cale ferată, trebuie să se prevadă și rețelele
de transport rutier.
În raport cu importanța și locul pe care îl ocupă în cadrul rețelei, drumurile se împart în:
a. drumuri principale, de clasă I sau magistrale și drumuri principale de clasa II;
b. drumuri secundare de clasa III și IV;
c. drumuri speciale.

3.5. Metode de dimensionare a suprafeței necesare pentru producție

În urma analizei modului de organizare a procesului de producţie poate rezulta


necesitatea unor modificări de fluxuri tehnologice sau de amplasări sau reamplasări de utilaje. În
acest caz este nevoie să se facă o dimensionare judicioasă a suprafeţelor de producţie. Pentru aceasta
se folosesc mai multe metode dintre care mai utilizate sunt următoarele:
 metoda pe bază de calcul;
 metoda prin elaborarea unui proiect sumar;
 metoda pe baza tendinţei coeficienţilor şi a extrapolării.
Metoda pe bază de calcul constă în stabilirea necesarului de maşini, utilaje şi instalaţii şi
a necesarului de suprafaţă pentru fiecare tip de utilaj sau instalaţie în parte. În final se calculează
suprafaţa pe total grupă de utilaje prin înmulţirea normativului de suprafaţă şi numărul de utilaje de
acelaşi tip. Tot pe baza normativelor de suprafaţă se stabilesc şi suprafeţele necesare deplasării
muncitorilor, a mijloacelor de transport sau pentru depozitarea materiilor şi materialelor sau a
echipamentelor tehnologice. Suprafaţa totala de producţie se obţine prin însumare la suprafaţă de
producţie suprafeţele necesare serviciilor auxiliare sau de servire sau pentru administraţia
întreprinderii.
Metoda pe baza unui proiect sumar constă în aceea că se elaborează un proiect de
detaliu care să ofere o primă orientare asupra spaţiilor necesare în funcţie de soluţiile de amplasare
adoptate, soluţiilor adoptate. Dimensionarea spaţiilor pe baza normativelor de utilizare a spaţiului se
foloseşte în mod frecvent în cazul în care anumite tipuri de suprafeţe se repetă de la un proiect la
altul.
Metoda pe baza tendinţei coeficienţilor sau a extrapolării . Pe baza acestei metode se
pot determina indicatori precum raportul dintre suprafaţa utilă şi suprafaţa totala, sau între suprafaţa
construită şi cea utilă etc.

CAPITOLUL IV – ALEGEREA ȘI DESCRIEREA FLUXULUI


DE PRODUCȚIE ȘI ANALIZA FACTORILOR DE
PRODUCȚIE

4.1 Schema tehnologică


4.2 Descrierea procesului de fabricație

Procesul tehnologic general de fabricare a conservelor de legume sterilizate cuprinde


urmatoarele faze principale:
1.Sortare I
Sortarea in aceasta faza are scopul de a indeparta legumele necorespunzatoare, atacate de
boli, alterate, mucegaite si a eventualelor corpuri straine, in acest mod, se evita incarcarea
excesiva cu corpuri straine a apei de spalare, infectarea apei de spalare, a legumelor sanatoase si
a utilajelor.
2. Spalare
Prin spalarea legumelor se indeparteaza impuritatile (pamant, nisip etc.), o parte
insemnata din microflora, precum si reziduurile de pesticide aflate pe suprafata lor.

Spalarea legumelor se face in trei faze: inmuiere, spalare si clatire.


Masinile de spalat se aleg in functie de specia legumelor, textura si gradul de incarcare cu
impuritati.
Masina de spalat cu dusuri este indicata pentru materii prime - cu textura slaba, care nu
necesita o spalare intensa. Acest tip de masina poate fi utilizata si la clatirea legumelor spalate.
Presiunea apei la dusuri se recomanda a fi de l-1,5 atm.
Pentru spalarea legumelor cu textura semitare si tare se folosesc masinile de spalat cu
ventilator, care prin barbotarea apei asigura indepartarea impuritatilor aderente, care sunt apoi
colectate in bazinul prevazut cu fund dublu cu sita. Indepartarea continua a impuritatilor din
bazinul masinii asigura o spalare eficienta a legumelor si previne reincarcarea lor cu impuritatile
rezultate din spalarile anterioare.
Legumele radacinoase, care au textura tare si sunt foarte incarcate cu pamant si nisip se
spala in masini cu tambur si perii, prin care spalarea este mai eficienta prin frecare.
Masina de spalat prin flotatie, separa impuritatile datorita diferentei in greutate specifica fata
de materia prima (utilizata la boabe-de mazare, boabe de fasole). Aceasta masina face parte din
linia tehnologica de fabricare a conservelor de mazare.
In functie de necesitati, spalarea se face in mai multe etape prin montarea in serie a masinilor
de spalat legume (ex. la spalarea spanacului).
Eficienta spalarii se apreciaza prin numarul total de microorganisme de pe suprafata
legumelor inainte si dupa spalare, care trebuie sa scada de cel putin sase ori. In caz contrar se
intensifica procesul de spalare.
3. Sortare II
Dupa spalare, materia prima se supune inspectiei vizuale, pentru indepartarea legumelor
necorespunzatoare si a eventualelor corpuri straine. Operatia se executa pe benzi transportoare
sau cu role. Viteza optima a benzilor de sortare este de 0,2 m/secunda.
Concomitent cu sortarea, se executa separarea pe calitati si ca-librarea legumelor, in
majoritatea cazurilor calibrarea constituie faza tehnologica distincta si se efectueaza cu utilaje
adecvate (trioare pentru mazare sau fasole pastai, sortatoare pentru tomate sau castraveti etc.).
4. Curatire
Curatirea se executa pentru a separa si inlatura partile necomestibile sau greu digerabile ale
legumelor. Operatia se realizeaza manual, mecanic, termic, chimic sau prin procedee combinate.
4.1. Curatirea manuala este neindicata din punct de vedere sanitar, fiind neigienica si cu
o durata prelungita, creand conditii de dezvoltarea microflorei pe produse si ustensile.
Necesitand un volum sporit de forta de munca, duce la cresterea pretului de cost la productia
realizata. Operatia se efectueaza cu ustensile din material inoxidabil.
4.2. Curatirea mecanica se realizeaza cu masini de tiipuri diferite, adecvate scopului
urmarit si caracteristicilor legumelor supuse prelucrarii. Masinile utilizate pentru curatirea de
coaja a legumelor actioneaza pe principiul razuirii suprafetei si se aplica in principal la
radacinoase. Prin razuire, odata cu coaja se inlatura si o parte din pulpa, care se elitmina la
deseuri. In practica pentru curatirea radacinoaselor s-au obtinut rezultate calitative mai bune la
masinile cu suluri abrazive, comparativ cu cele ce au suprafete abrazive.
Alte tipuri de masini de curatat vor fi prezentate in tehnologia speciala pe sortimente (batoza
de mazare, masina de soos cotorul la ardei, masina de taiat varfuri la fasole pastai etc).
4.3. Curatirea de coaja a unor legume prin procedee termice, chimice sau combinate se
realizeaza in conditii eficiente.
Decojirea termica a unor legume se poate realiza in principal prin: oparire in apa sau
tratament cu abur supraincalzit.
Sub actiunea temperaturilor ridicate, protopectina care determina aderenta epidermei
legumelor, se transforma in pectina solubila, aerul din spatiile intracelulare este eliminat,
volumul legumelor scade, ceea ce permite desfacerea usoara a pielitei, ce se inlatura prin spalare,
si o usoara frecare prin trecerea legumelor pe o banda formata din vergele acoperite cu cauciuc
riflat.
Racirea imediata a legumelor tratate termic, inlesneste decojirea si mentine textura
ferma. Eficienta decojirii cu abur sporeste in cazul in care dupa tratamentul termic se aplica
racirea sub vid, producandu-se deslipirea rapida a cojii. Decojirea prin oparire prezinta
dezavantajul umor pierderi de substante utile ce sunt solubilizate in apa.
Decojirea cu abur supraincalzit, consta in expunerea materiilor prime vegetale la actiunea
aburului, la presiunea de 3,5-8,5 atm. urmata de o detenta brusca la presiunea atmosferica, ceea
ce determina desprinderea si ruperea pielitei, indepartarea cojilor se face prin spalare suib dusuri.
Decojirea chimica a legumelor se bazeaza pe efectul la cald al solutiilor de hidroxid de
sodiu, asupra tesutului vegetal si determina hidroliza stratului de sub pielita. Eficacitatea decojirii
cu solutie alcalina depinde de urmatorii factori; concentratia si temperatura solutiei, durata
tratamentului si felul materiei prime. Concentratia solutiei alcaline variaza intre 3-10%,
temperatura trebuie sa fie de minim 95°C iar durata tratamentului scade prin cresterea
concentratiei solutiei.
5. Divizare
Divizarea legumelor influenteaza buna desfasurare a operatiilor tehnologice urmatoare:
(oparire, prajire) si asigura obtinerea aspectului corespunzator al produselor finite.
Tratamentele termice preliminare aplicate legumelor sunt influentate de gradul de maruntire.
Operatia se executa mecanic, cu masini adecvate pentru dimensiunile si formele legumelor,
destinate diferitelor sortimente de produse finite.
Masina universala de taiat legume se foloseste pentru divizarea sub diferite forme si
dimensiuniin functie de cutitele montate. Se recomanda in special pentru divizarea legumelor
radacinoase, dar pot fi utilizate si alte specii. Fasolea pastai se divizeaza la ma sina de taiat tip
turbina, in bucati de circa 3 cm, cu posibilitati de reglare pentru dimensiuni de 2,5-3,5 cm.
In cazul radacinoaiselor, cartofilor si ardeioaselor, atunci cand dorim sa obtinem bucati cat
mai uniforme (cuburi, placute, fasii) este bine ca inainte de divizare, sa se aplice o scurta oparire
(l-2 minute) pentru a realiza o usoara inmuiere a tesuturilor, ceea ce favorizeaza taierea corecta.
Maruntirea legumelor sub forma de pasta se face dupa oparire sau fierbere, la mori
coloidale, cutere sau microcutere.
6. Tratamente termice preliminare
In procesul tehnologic de fabricare a conservelor, legumele se supun urmatoarelor
tratamente termice preliminare: oparire, fierbere, prajire, in functie de specificul produsului si
scopul urmarit, in prelucrarea ulterioara. Tratamentele termice sunt urmate de racire.
6.1. Oparire
Prin oparire, legumele se supun unui tratament termic in apa la temperatura de fierbere
(98°C) timp de 210 minute. Durata de oparire a legumelor se stabileste in functie de urmatorii
factori principali:
 specia legumelor;
 gradul de maturitate;
 marimea bucatilor (gradul de maruntire);
 sortimentul de conserve in componenta caruia intra legumele respective.
Regimul de oparire fiind diferit in functie de sortiment va fi prezentat in cadrul tehnologiilor
specifice pe produse.
Prin oparirea materiilor prime vegetale se realizeaza urmatoarele efecte pozitive:
 inactivarea enzimelor oxidative si pastrarea calitatilor organoleptice initiale - gust, aroma,
culoare ;
 eliminarea aerului din tesuturi, ceea ce contribuie la reducerea presiunii interne din
recipienti, in timpul sterilizarii, limitarea fenomenelor de coroziune a cutiilor metalice si
pastrarea mai buna a vitaminei C;
 micsorarea volumului legumelor prin contractare ca urmarea hidrolizei protopectinei si a
dizolvarii partiale a hemicelulozei din peretii celulari, ceea ce permite o mai buna asezare
a legumelor in recipiente;
 indepartarea gustului si mirosului nedorit, al unor legume crude (ex. spanac, gulii, varza
etc.);
 spalarea suplimentara cu efecte pozitive pentru indepartarea pesticklelor si insecticidelor,
cu care au fost tratate legumele inainte de recoltare;
 reducerea numarului de microorganisme datorita efectului tratamentului termic, ceea ce
sporeste eficacitatea procesului de sterilizare;
 fixarea culorii legumelor (mazare, fasole, spanac etc.);
 inmuierea texturii legumelor, ceea ce favorizeaza ope-ratiile de zdrobire si maruntire
(pentru creme si piureuri).
Desfasurarea procesului de oparire trebuie condusa cu foarte mare atentie pentru respectarea
intocmai a regimului optim la oparire.
In practica se realizeaza in apa care fierbe, in oparitoare continue sau cazane duplicate.
Oparitorul continuu cu tambur folosit la oparirea legumelor este prevazut cu variator de
viteza, avand posibilitatea de reglare a duratei procesului de oparire. Pentru controlul si
mentinerea temperaturii apei, utilajul este prevazut cu aparatura de masura si control a
temperaturii si de reglare automata a admisiei aburului.
Pentru a se mentine in conditii igienice corespunzatoare, oparitorul se spala zilnic cu solutie
de 3% detergent prin fierbere, urmata de clatire si dezinfectie cu apa clorurata (50-100 mg clor
activ la litru).
Cazanele duplicate se folosesc la oparirea unor legume la care se imipun conditii deosebite
(oparire in solutie de otet; ex.: bame).
6.2. Racirea legumelor dupa oparire se face pentru a evita inmuierea excesiva a
tesuturilor si dezvoltarea microorga-nismelor remanente, deoarece legumele oparite prezinta
conditii optime pentru dezvoltarea bacteriilor termofile. Racirea se efectueaza in apa, pana la
temperatura de 30°C, in racitoare continue cuplate cu oparitoarele respective. Pentru majoritatea
speciilor de legume se folosesc racitoare cu tambur, pentru mazare si fasole boabe spalatorul
racitor cu flotatie, iar in unele cazuri pentru racire se utilizeaza jgheaburi cu apa curenta.
6.3. Prajire
Prajirea confera legumelor gust si miros placut, coloratie specifica si valoare alimentara
ridicata, ca urmare a transformarilor ce au loc in complexul substantelor azotoase si zaharurilor,
precum si prin evaporarea apei si absorbtia de ulei. Evaporarea apei se produce la inceput numai
la suprafata legumelor, apoi apa migreaza din interior spre exterior ca urmare a diferentei de
concentratie.
Temperatura de prajire trebuie sa asigure evaporarea superficiala rapida, dupa care se
formeaza crusta de culoare galben-aurie cu gust placut. La temperaturi joase, evaporarea
superficiala se echilibreaza cu difuzia apei din interior spre exterior si produsul ramane moale,
fara crusta superficiala. La temperaturi prea ridicate evaporarea superficiala este mult mai
intensa decat difuzia apei spre exterior si produsul arde la suprafata iar straturile interioare raman
crude.
Prajirea se executa la temperaturi de 130160°C. Se recomanda pentru vinete si dovlecei
temperaturi de 150160°C, pentru radacinoase 140150°C, iar pentru ceapa 130140°C. Durata de
prajire este cuprinsa intre 1020 minute in functie de urmatorii factori: felul si di-mensiunea
legumelor, cantitatea de apa supusa evaporarii respectiv marimea unei sarje, temperatura
uleiului.
Temperatura si durata de prajire se stabilesc si in functie de continutul de zaharuri a materiei
prime. Legumele cu continut mai ridicat in zaharuri se prajesc la temperaturi mai joase, cu durata
de timp mai redusa, pentru a evita caramelizarea.
Prin introducerea unei cantitati mai mari de legume in baia de ulei, temperatura scade brusc
si are loc imbibarea excesiva a legumelor cu ulei. Acest neajuns este inlaturat in cazul prajirii in
instalatii cu functionare continua in care temperatura se mentine constanta.
In timpul prajini uleiul sufera degradari influentate de urmatorii factori:
 durata mentinerii la temperaturi ridicate;
 contactul cu aerul si cu sitele;
 actiunea vaporilor care se degaja din produs;
 procesele de caramelizare a legumelor prajite;
 prezenta in ulei a particulelor arse de produs.
Ca urmare a acestor transformarise modifica proprietatile fizico-chimice si organoleptice si
valoarea nutritiva a uleiului. Uneori pot apare chiar si unele efecte nocive:
 innegrirea uleiului este rezultatul oxidarii si poli-merizarii acizilor grasi nesaturati
precum si a carbonizarii produselor vegetale.
 gustul amar apare la ulei ca urmare a formarii acroleinei produs cu miros intepator, care
provoaca iritarea mucoaselor.
 Reducerea valorii alimentare consta in micsorarea continutului de vitamine si acizi grasi
nesaturati.
Pentru a evita efectele negative ale uleiului degradat in timpul prajirii, se impune controlul
chimic si organoleptic la intervalul de 2 ore. Controlul chimic se efectueaza prin verificarea
aciditatii libere care nu trebuie sa depaseasca valoarea de 0,4%.
Periodic uleiul din prajitoare se inlocuieste. Stabilirea momentului de inlocuire totala a
uleiului din instalatia de prajire se face prin calculul coeficientului de inlocuire (K) care
reprezinta raportul dintre consumul zilnic de ulei (CZ) si capacitatea baii (C). Acest coeficient nu
trebuie sa depaseasca valoarea de 1,2. Nu se recomanda inlocuirea partiala a uleiului, deoarece
produsele de descompunere din uleiul aflat in instalatie grabesc degradarea uleiului proaspat
adaugat.
Prajirea legumelor se efectueaza in instalatii cu functionare continua (fig10) (tip Ohips),
care au posibilitati de reglare a temperaturii uleiului si a vitezei de transport a cosurilor in baia de
ulei, deci a duratei de prajire. Colectarea particulelor arse se face prin filtrare.
6.4. Legumele prajite se racesc in aer liber prin mentinerea lor in tavi perforate pentru
eliminarea uleiului in exces.
7. Prepararea lichidului de acoperire
7.1. Prepararea saramurii
Prepararea solutiei de sare pentru conservele de legume in saramura se face in instalatii
speciale, in prima faza se prepara o solutie concentrata de circa 30% in percolator (rezervor
metalic) care se incarca cu un strat de sare cu grosimea de l m, peste care curge apa. Pentru
separarea impuritatilor sarea se asaza pe filtrul de panza ; dupa ce apa strabate stratul de sare, se
obtine o solutie saturata, ce contine pana la 318 grame clorura de sodiu la litru. Pe masura ce se
consuma sarea, se adauga alta cantitate, astfel incat grosimea stratului sa nu scada sub l m.
Saramura concentrata trece in alt bazin prevazut cu sistem de incalzire (serpentina cu abur) unde
se dilueaza pana la concentratia dorita. Temperaturasaramurii cu concentratia uzuala (1,5-2°/o)
este de 8590°C.
Transportul saramurii de la instalatia de preparare la dozatoare seface cu ajutorul pompelor
sau gravimetric. Pentru mentinerea temperaturii indicate la dozare, in bazinele dozatoarelor se
monteaza serpentine cu abur.
7.2. Prepararea bulionului de tomate
Bulionul de tomate utilizat, ca lichid de acoperire la conservele de legume in bulion, se
prepara din tomate proaspete in instalatia de fabricare a sucului din linia de pasta de tomate, sau
in instalatia NEBUS cu adaos de 1,5-2% sare. In lipsa tomatelor proaspete, se poate utiliza pasta
de tomate diluata.
Inainte de utilizare, sucul de tomate se pasteurizeaza prin fierbere in cazane duplicate sau
prin trecere prin palsteurizatoare tubulare sau cu placi, pana la atingerea temperaturii de
85°C. Sarea se adauga in sucul care fierbe in cazane duplicate sau in bazine speciale prevazute
cu sistem de incalzire siagitare.
Bulionul de tomate se foloseste imediat dupa preparare. Durata maxima de stationare este de
30 minute, dupa care se aduce la temperatura optima de turnare (85°C).
7.3. Prepararea sosului tomat
La prepararea sosului tomat pentru conservele de legume in ulei se folosesc legume
proaspete (ardei, morcovi, ceapa), tomate sau pasta de tomate, ulei, condimente, sare, zahar.
Legumele (ardei, morcovi, ceapa) dupa spalare, curatire si divizare se calesc in ulei in
cazane duplicate. Se adauga suc de tomate preparat din tomate proaspete sau prin diluarea pastei
de tomate, sare, zahar, condimente si se fierbe pina la concentratia de minim 8 grade
refractometrice.
Sosul fierbinte se trece prin pasatrice, mori coloidale sau microcutere pentru a se obtine o
masa omogena, apoi se aduce la temperatura de 85°C.
Pentru prepararea sosului se pot folosi si utilajele din linia continua NEBUS. In acest caz
legumele (ardei, ceapa, morcovi) prajite se introduc in colectorul de suc, dupa care se face
pasarea.
Sosul tomat trebuie utilizat in cel mult 30 minute de la preparare, pentru a evita cresterea
aciditatii si modificarea proprietatilor organoleptice.
In cazul utilizarii pastei de tomate sarata, la prepararea sosului, din cantitatea de sare
prevazuta in reteta se scade cea introdusa odata cu pasta de tomate.
Cantitatea de ulei introdusa in sosul de tomate asigura in produsele finite (conserve de
legume in sos tomat) un continut de 1,5-2% substante grase. Diferenta de ulei pana la limita din
normativele de calitate ale produselor se completeaza prin adaugarea la dozare sau prin aportul
legumelor prajite sau amestecurilor preparate.
7.4. Prepararea solutiei de otet
Solutia de acoperire pentru conservele de legume in otet se prepara prin fierbere in cazane
duplicate sau instalatii speciale.
Pentru produsele destinate exportului, solutia de otet se prepara cu adaos de zahar in
proportia indicata de caietele de sarcini.
Temperatura solutiei de otet, la turnare trebuie sa fie de minim 85°C.
8. Spalarea recipientelor
Ambalajele trebuie sa fie curate, astfel ca acestea sa nu constituie surse de contaminare a
produselor, motiv pentru care se impune o prelucrare sanitara corespunzatoare a ambalajelor
inainte de dozarea produselor.
8.1. Spalarea cutiilor metalice inainte de umplere este o operatie obligatorie, in vederea
indepartarii eventualelor impuritati (praf, resturi de materiale de ambalat etc.). Operatia se
realizeaza la masini de spalat cutii prin sprituire cu abur. Cutiile pot fi spalate si in bazine cu apa
calda.
8.2. Spalarea borcanelor este o operatie deosebit de importanta si destul de dificila, dat
fiind numarul jmens de recipienti ce trebuie pregatiti si mai ales ca un procent ridicat de borcane
provin din recuperari. Borcanele recuperate ridica probleme deosebite fiind foarte murdare, cu
depuneri organice si neorganice, extrem de periculoase din punct de vedere chimic si
bacteriologic.
Spalarea borcanelor trebuie sa cuprinda trei faze:
 inmuiere;
 spalare cu detergenti
 clatire
Solutia de spalare se prepara folosind detergenti (soda caustica, soda calcinata etc.) in
concentratie de 3%.
Temperatura solutiei de spalare este de 60-65°C. Borcanele recuperate, cu resturi de materii
organice uleioase se tin la preinmuiere in solutie de 3-5°/o soda caustica la temperatura de 65°C
timp de circa 60 minute, dupa care se introduc in fluxul obisnuit de spalare.
Pentru spalarea borcanelor se folosesc masini de spalat tip Nagema sau Koma, prevazute cu
compartimente distincte pentru inmuiere, spalare si clatire. Periodic se schimba apa din bazinul
masinii de spalat. Pentru a se realiza o spalare eficienta, se va urmari ca duzele din
compartimentul de clatire sa functioneze corespunzator.
Dupa spalare, borcanele se dezinfecteaza in bazine cu apa rece, ce contin clor activ (100
mg/litru).
Capacele pentru borcane se spala in bazine cu apa calda si se dezinfecteaza in acelasi mod ca
si borcanele.
9. Umplerea recipientelor
Efectuarea corecta a acestei operatii are importanta din punct de vedere tehnologic si al
aspectului produsului finit. Partea solida trebuie sa fie raspandita uniform in masa lichidului de
acoperire, pentru a se transmite corect caldura in timpul sterilizarii si pentru a se obtine aspectul
corespunzator si estetic al conservelor ambalate in borcane.
Dozarea produselor trebuie sa asigure si eliminarea partiala a aerului din recipientele pline.
Prezenta aerului in recipientele cu produse este nedorita, deoarece oxigenul din aer impreuna cu
acizii organici din conserve, intensifica procesele de coroziune si contribuie la distrugerea
vitaminei C.
Dozarea produselor in recipiente se executa cu diferite tipuri de masini:
 dozatoare pentru produse solide;
 dozatoare pentru lichide;
 dozatoare pentru produse pastoase;
Pentru dozarea produselor solide se folosesc masini cu functionare semiautomata si
automata.
Dozatoarele semiautomate utilizate in practica sint mesele de umplere rotative. Masina
reprezinta o masa metalica rotunda, prevazuta in centru cu o cuva in care se introduce produsul
ce urmeaza a fi dozat. Partea superioara a mesei sint dispuse circular orificii sub care se gasesc
reci-pien-tele, care dupa umplere sant evacuate spre dozatorul de lichide.
Dozatoarele automate .pentru produse solide se folosesc la dozarea legumelor si fructelor
de dimensiuni iniei si uniforme (mazare, fasole pastai etc.). Acest tip de dozator poate regla
cantitatea de produs introdusa in recipiente, in cele mai multe cazuri, dozatoarele de produse
solide sint cuplate cu cele pentru lichide, formind un agregat sincronizat (dozatoare de mazare).
Unele sortimente ca tomate in bulion, tomate decojite, se pot doza la mesele rotative de
umplere.
Pentru dozarea fluidelor se folosesc dozatoare volumetrice de nivel si sub ploaie, cu
recuperarea lichidului raspindit in exces prin duze.
Dozatoarele pentru produse pastoase (viscoase) functio-neaza pe principiul dozarii
volumetrice. Stabilirea canti-tatii de produse dozata se face prin reglarea cursei pisto-nului, care
preia din bazinul dozatorului cantitati co-respunzatoare de produs. Acest tip de dozator se
foloseste la creme de legume, sosuri, zacusca, tocana etc.
La unele sortimente, dozarea partii solide nu se poate efectua mecanizat (fasole pastai
intreaga, dovlecei in saramura, unele conserve de leg-ume in ulei etc.) de aceea in aceste cazuri,
dozarea se face manual, la mese de umplere cu trei benzi transportoare suprapuse. Se va acorda
atentie ca sa nu ramina produs pe suprafata de aplicare a capacului.
10. Marcare
Marcarea se va executa conform prevederilor din standard 'Conserve alimentare. Marcare'.
Marcarea recipientelor se face in mod diferit, in functie de felul acestora - metalice sau de
sticla - si de procedeul de marcare - stantare, stampilare, etichetare sau litografiere.
Marcarea recipientelor metalice se face prin stantare pe capac cu urmatoarele specificatii :
 denumirea intreprinderii producatoare printr-o litera mare (de la A la Z)sau prin una sau
doua cifre si o litera mare ;
 data fabricatiei in urmatoarea ordine: anul prin ultimele doua cifre, luna prin doua cifre
(de la 01 la 12),ziuaprin doua cifre (de la 01 la 31).
 grupa de conserve printr-o cifra si sortimentul prin una, doua sau trei cifre;
Cele trei grupe de specificatii din stanta produselor se inscrie pe 2 rinduri, in ordinea de mai
sus,
Stanta trebuie sa fie vizibila cu marimea literelor si cifrelor de minim 4,5 mm si adincimea
de presare uniforma de circa 0,5 mm. Presarea mai puternica poate duce la perforarea tablei.
Dispozitivul de stantare a capacelor este o parte componenta a masinilor de inchis cutii sau
reprezinta un utilaj independent.
Marcarea recipientelor de sticla se face prin etichetare cu specificatiile din standard.
La borcane, marcarea se face pe etichete prin stampilare cu tus nelavabil.
11. Inchidere
Inchiderea recipientelor este faza tehnologica cu rol hotarator in asigurarea conservarii
produselor. Dupa dozare, recipientele se inchid imediat. Stationarea recipientelor pline inainte de
inchidere si sterilizare are efecte negative asupra calitatii si conservabilitatii produselor finite,
favorizind acrirea fara bombaj, prin dezvoltarea microflorei termofile. De asemenea, prin
scaderea temperaturii produsului, se ingreuneaza termopenetratia si se reduce vidul din
recipiente.
Inchiderea cutiilor, se face la masini semiautomate si automate, inchiderea se realizeaza prin
actiunea de presare a rolelor asupra marginii capacului si bordurii cutiei. Controlul inchiderii se
face prin verificarea imbinarii reale a faltului cutiilor, dupa fiecare reglare si in timpul
functionarii la interval de60 minute.
Inchiderea borcanelor Omnia se realizeaza in doua etape : presarea capacului pe gura
borcanului pentru fixarea masei de etansare pe portiunea plata a gurii borcanului si stingerea
partii rolate a capacului pe partea de jos a profilului gurii. Etanseizarea se realizeaza in timpul
operatiei de steri lizare-racire.
Calitatea inchiderii borcanelor se verifica prin examinarea modului de fixare a capacului.
Un capat bine fixat nu trebuie sa se roteasca. Dupa efectuarea tratamentului termic, se
examineaza suprafata mesei de etansare si modul de imprimare pe gura borcanului.
Inchiderea corecta se caracterizeaza prin imprimarea vizibila si uniforma a gurii borcanului
in masa de etansare. Presarea prea adinca poate provoca taierea mesei de etansare si deci
distrugerea etanseitatii, in functie de acesti factori se regleaza capul de inchidere si rescortul de
presare a capacului.
12. Sterilizarea termica
Sterilizarea constituie faza cea mai importanta a procesului tehnologic de fabricare a
conservelor. Sterilizarea reprezinta tratamentul termic aplicat produselor ambalate si inchise
ermetic, la temperaturi de peste 100°C, care impiedica alterarea microbiologica si le asigura
stabilitatea in timp. Prin sterilizare, sunt distruse formele vegetative ale microorganismelor si
partial sporii acestora.
Exista insa forme sporulate ale unor microorganisme rezistente la actiunea temperaturilor
inalte, pentru distrugerea carora sunt necesare tratamente termice foarte dure si care influenteaza
nefavorabil asupra calitatii si valorii nutritive a produselor supuse sterilizarii.
Aceste tipuri de spori sunt greu reactivabili ca urmare a tratamentului termic aplicat si nu se
mai pot dezvolta in conditiile normale de depozitare a produselor.Pentru a reduce cat mai mult
numarul acestor spori se impune asigurarea unor conditii igienice corespunzatoare pe intreg
fluxul tehnologic.
Sterilizarea termica trebuie sa asigure conservabilitatea produselor, mentinerea calitatii si
valorii nutritive.
Stabilirea corecta a regimului de sterilizare pentru fiecare produs si aplicarea intocmai a
acestora sunt elemente hotaratoare in realizarea conservelor de legume. Cele mai mici abateri de
la regimul de sterilizare (durata, temperatura, presiune) pot avea urmari grave asupra
conservabilitatii si calitatii produselor.
Stabilirea regimurilor de sterilizare, se calculeaza in functie de viteza de termopenetratie si
de rezistenta la temperaturi ridicate a microorganismelor.
Viteza de patrundere a caldurii (termopenetratia) depinde direct de :
- dimensiunile recipientului si materialul din care este confectionat ;
- starea produsului (lichid, solid, viscos) ;
- temperatura initiala ;
- sistemul de incalzire ;
 starea recipientelor in timpul sterilizarii (static, dinamic) ;
 modul de asezare a alimentelor in recipient.
Pentru a inlesni termopenetratia, in procesul de productie se poate interveni in faza de
umplere prin stabilirea proportiei corecte intre componentele solide si lichide, prin asezarea
legumelor in pozitie verticala (castraveti, dovlecei, ardei de umplut etc) pentru a se facilita
curentii de convectie si prin dozarea produselor la temperaturi cat mai ridicate (temperatura de
dozare a lichidelor si produselor pastoase sa fie de minimum 85°C). Ceilalti factori nu sunt
influentati de desfasurarea procesului tehnologic.
Termorezistenta microorganismelor depinde de :
- temperatura si durata de sterilizare ;
- pH-ul produsului ;
- gradul de infectare initiala a produsului ;
- compozitia chimica a produsului ;
- prezenta aerului.
Eficienta procesului de sterilizare creste prin folosirea de materii prime proaspete si
sanatoase, spalarea corespunzatoare a legumelor si ambalajelor, eliminarea stagnarilor in
procesul de productie, elemente care contribuie la reducerea gradului de infectare a produselor
inainte de sterilizare.
Pentru produse cu aciditate ridicata tratamentul termic se efectueaza la temperatura de
100°C (pasteurizare).
Sterilizarea conservelor se realizeaza in sistem discontinuu (autoclave) si sistem continuu in
sterilizatoare de diferite tipuri.(fig 15)
Apa utilizata la sterilizare si racire se recomanda a fi clorinata cu 100 mg clor activ la litru.
Sterilizarea in autoclave verticale (fig 15) se realizeaza la temperaturi mai mari de 100°C, la
care corespund presiuni de peste l atmosfera, care se dezvolta in interiorul recipientelor. Aceasta
presiune interioara este echilibrata prin contrapresiunea, care se aplica prin introducerea de aer
comprimat in autoclave.

CAPITOLUL V – OPTIMIZAREA PRODUCȚIEI CU


AJUTORUL MODELELOR ECONOMICE

5.1. Programare liniară


Sunt metode bazate pe costuri, prin adaos (în cazul produselor de panificaţie, preţul
acestora fiind influenţat mult de evoluţia preţului materiei prime), metoda bazată pe comparaţia cu
concurenţa, în funcţie de preţul pieţei şi metoda bazată pe valoarea percepută de consumator.
Această ultimă metodă este utilizată de obicei pentru produsele noi care urmează a fi lansate pe
piaţă, în faza de testare analizându-se şi cât este dispus potenţialul consumator să plătească pentru
noul produs. Bineînţeles, această metodă este utilizată în combinaţie cu metoda bazată pe costuri.
Programarea liniară poate fi folosită în gestiunea producţiei pentru rezolvarea unor
probleme:
 de repartizare a producţiei pe diferite maşini în condiţiile maximizării profitului;
 optimizarea transportului privind alegerea celor mai scurte itinerarii,
 produselor între locurile de muncă şi între acestea şi punctele de distribuţie;
 de determinare a cantităţilor din diverse bunuri ce trebuie produse.
Procesul de optimizare a producţiei, care se dezvoltă într-un ritm din ce în ce mai intens
în toate ramurile economiei naţionale din ţara noastră, a început să se extindă în ultimul deceniu şi la
problemele de planificare şi evidenţă statistică.
Activitatea depusă pentru realizarea unui plan de producţie trebuie astfel organizată încât
să conducă la obţinerea producţiei într-un timp cât mai scurt (cu o productivitate maximă) cu
minimum de cheltuieli (la un preţ de cost cât mai redus) menţinînd în acelaşi timp calitatea
produselor şi numărul sortimentelor prevăzute în plan. Numai atunci rentabilitatea şi beneficiul vor
creşte mărind astfel fondul de acumulări socialiste, atât de necesar dezvoltării economiei noastre
naţionale.
Un prim pas pentru realizarea acestui scop, îl constituie aplicarea metodelor statisticii
matematice în general şi a „programării liniare" în special.(se repeta mai jos).
Apărută acum 62 de ani ca o ramură a statisticii matematice, „programarea liniară" s-a
dezvoltat necontenit, generând capitole noi cu multiple aplicaţii în practică.
Printre acestea cităm: programarea pătratică, hiperbolică, polinomială, exponenţială,
logaritmică, în numere întregi, stohastică, parametrică, dinamică, programare liniară tridimensională
etc.
O problemă de programare liniară poate conduce adesea la o planificare optimă a
producţiei în condiţiile unor resurse limitate.
Folosind aceste resurse, întreprinderea trebuie să realizeze n produse diferite. Fie x1,
x2,........, xn cantităţile din aceste produse ce urmează a fi realizate şi pe care nu le cunoaştem.
Dacă notăm cu aij cantitatea din resursa i, (i = 1, 2, . . ., m) necesară realizării unei unităţi
din
produsul j, (j = 1, 2, . .., n), atunci:
— cantitatea din resursa i necesară realizării cantităţii Xj va fi aijxj;
— cantitatea totală din resursa i necesară realizării tuturor celor n produse va fi:
ai1x1 + ai2x2 +......+ ainxn.
Cum această cantitate nu poate depăşi cantitatea bi de care dispunem, apare în mod necesar
condiţia:

ai1x1 + ai2x2 + ......+ainxn ≤ bi ; i = 1, 2,.....m.

Cantităţile x1, x2,......, xn din cele n produse nu pot fi decît pozitive sau zero :

xj ≥ 0; j=1,2,...,n.

Dacă notăm cu cj preţul de cost pe unitate de produs, atunci costul total al celor n produse va
fi: C = c1x1 + c2x2 + . . . + cnxn. (3)
Dacă înlocuim costul cj cu beneficiul ej realizat de o unitate din produsul j, atunci funcţia (3)
devine: B = e1x1 + e2x2 + . . . + enxn
Și reprezintă beneficiul total ce va fi realizat de acea întreprindere. În acest caz, se pune
problema de a întocmi un plan de producţie, adică de a determina cantităţile x1, x2,....., xn, astfel
încât funcţia (4) să-şi atingă valoarea sa maximă, iar condiţiile (1) şi (2) să fie satisfăcute.
Din mulţimea problemelor practice ce se pot rezolva prin metodele programării liniare, vom mai cita
cîteva:
a) folosirea optimă a capacităţii de producţie a secţiilor unei întreprinderi, ţinând seama de
numărul, tipul şi productivitatea maşinilor-unelte şi a celorlalte utilaje existente;
b) decuparea optimă a materialelor sub diferite forme (bare, foi etc.) în scopul reducerii la
maximum a deşeurilor ;
c) stabilirea poziţiei de amplasare a unor depozite, a unor magazii de scule, a unor betoniere, în
incinta unei fabrici sau a unor şantiere, astfel încât, ţinând seama de poziţia centrelor de distribuţie, a
centrelor de consum şi a numărului de transporturi efectuate în unitatea de timp (de exem¬plu pe zi),
distribuţia să se facă cu un minim de lucru mecanic, sau într-un timp total minim;
d) stabilirea poziţiei de amplasare a conductelor de gaz sau de petrol, ,a unei conducte electrice
de înaltă tensiune, astfel că suma distanţelor de la punctele de deservire (consum) să fie minimă;
e) întocmirea unui plan optim de repartizare a mijloacelor de transport existente într-un număr
restrîns de centre, în raport cu nevoile de efectuare a unor transporturi de mărfuri (exemplu dirijarea
vagoanelor goale din staţiile mari, în staţiile unde urmează a fi încărcate), astfel încât parcursul gol al
vagoanelor de marfă să fie redus la minim;
f) întocmirea unui plan optim de fabricaţie pentru mai multe produse, care urmează a fi
prelucrate la un număr oarecare de maşini, astfel încât ciclul total de fabricaţie să fie minim
(reducând la minim întreruperile în timpul funcţionării maşinilor, precum şi timpul de aşteptare a
produselor ce urmează a fi prelucrate).
Activitatea depusă pentru realizarea unui plan de producţie trebuie astfel organizată încât să
conducă la obţinerea producţiei într-un timp cât mai scurt (cu o productivitate maximă) cu minimum
de cheltuieli (la un preţ de cost cât mai redus) menţinînd în acelaşi timp calitatea produselor şi
numărul sortimentelor prevăzute în plan. Numai atunci rentabilitatea şi beneficiul vor creşte mărind
astfel fondul de acumulări socialiste, atât de necesar dezvoltării economiei noastre naţionale.
Un prim pas pentru realizarea acestui scop, îi constituie aplicarea metodelor statisticii
matematice în general şi a „programării liniare" în special.
Amestecul alimentar trebuie să reflecte raţia biologică. Aceste condiţii se exprimă prin
sistemul de ecuaţii:
Tabelul 5.1
Alimente A1 A2 A3 A4 Raţie
Substanţe biologică

Calorii 2 1 2 7 8

Vitamine 1 3 2 4 12

Costuri unitare pentru 51 85 68 34 -


alimente

Obiectivul problemei este determinarea unui cost total minim, adică:


[min ] f = 51 x1 + 85 x2 + 68 x3 + 34 x4

Cantităţile optime repartizate pentru fiecare aliment sunt: x1 = 0, x2 = 52/17, x3 = 0 şi x4


= 12/17. În aceste condiţii se va obţine un cost minim, egal cu 284 unităţi monetare, când amestecul
optim este realizat numai din alimentul A2 în cantitate de 52/17 şi din alimentul A4 în cantitate de
12/17.

5.2. Metoda PERT (Program Evaluation and Review Technique – Tehnica Evaluării
Repetate a Programului)
Se aplică în cazul producţiei de unicate complexe şi de mare importanţă, la care
operaţiile succesive trebuie realizate prin respectarea restricţiilor de prioritate şi de termene.
Diagrama PERT conţine informaţii despre sarcinile dintr-un proiect, perioadele de timp
pe care se întind, şi dependenţele dintre ele. Forma grafică este o reţea de noduri conectate de linii
direcţionale (numită şi “reţeaua activităţilor”). Nodurile sunt cercuri sau patrulatere şi reprezintă
evenimente sau borne (“milestones”) din proiect. Fiecare nod este identificat de un număr. Liniile
direcţionale, sau vectorii care leagă nodurile reprezintă sarcinile proiectului, iar direcţia vectorului
arată ordinea de desfăşurare a sarcinilor. Fiecare sarcină este identificată printr-un nume sau printr-
un indice, are reprezentată durata necesară pentru finalizare, şi, în unele cazuri, chiar numărul de
persoane responsabile şi numele lor.
Etape în procesul de planificare PERT:
a) Identificarea activităţilor specifice şi a obiectivelor intermediare:
Este de ajutor sa se alcatuiască o lista de activităţi care, în etape ulterioare, să poata fi extinsă cu
ajutorul informaţiilor avute la dispoziţie;
b) Determinarea etapizării activităţilor:
Această etapă presupune o analiză a fiecărei activităţi în parte pentru a determina relaţiile acestora
una cu cealalta şi ordinea în care trebuie finalizate;
c) Construirea diagramei de reţea:
Construirea diagramei se poate face cu ajutorul unui software specializat sau manual. În ambele
cazuri, este bine să se folosească simboluri uzuale ca de exemplu: activităţile vor fi reprezentate de
săgeţi, în timp ce obiectivele intermediare sunt simbolizate prin cercuri.
d) Estimarea timpului necesar pentru realizarea fiecărei activităţi:
Pentru a determina timpul de realizare a unei activităţi, în mod normal se determina trei
timpi:”timpul optimistic”, “timpul cel mai probabil”, “timpul pesimistic”.Timpul de realizare a unei
activităţi se calculează apoi astfel:
Tra=(Topt+4*Tprob+Tpes)/6
e) Determinarea căii critice:
Calea critică se determină prin adăugarea timpilor activităţilor pentru fiecare secvenţă şi determinând
cea mai lungă cale a proiectului.
f) Updatarea PERT pe măsura ce proiectul progresează:
Pe masura ce proiectul progresează, se pot face modificări. Timpii programaţi pot fi modificaţi cu
cei realizaţi. Daca apar întarzieri, se vor aloca resurse adiţionale pentru recuperarea acestuia şi
diagrama PERT va fi modificată pentru a reflecta acest lucru
Avantajele metodei PERT:
 Timpul prognozat de realizare a proiectului;
 Probabilitatea de realizare înaintea datei specificate;
 Activitaţile – căi critice care au impact direct asupra datei de finalizare a proiectului;
 Activitaţile care au timp suplimentar la dispoziţie care poate fi pus la dispozitia
activitatilor – căi critice;
 Data de începere şi încheiere a proiectului.
Dezavantajele metodei PERT:
 Estimările timpilor activităţilor sunt oarecum subiective şi depind de judecata uneia sau
mai multor persoane pe baza unor informaţii (complete sau incomplete) avute la
dispoziţie în momentul realizării estimărilor;
 Chiar dacă timpii activităţilor sunt bine estimaţi, PERT acceptă o beta – distribuţie a
acestor estimări în cadrul întregului proiect, în timp ce distribuţia reală poate fi reală.

5.3 Metoda CPM (metoda drumului critic)


Principiul analizei drumului critic constă în divizarea unui proiect (acţiuni complexe) în
părţi componente, la un nivel care să permită corelarea logică şi tehnologică a acestora, adică să facă
posibilă stabilirea interacţiunilor între părţile componente. Aceste părţi componente sunt activităţile
unor acţiuni complexe.
La definirea listei de activităţi specialistul care participă la această operaţie foloseşte
experienţa sa pentru a răspunde, pentru fiecare activitate la întrebările:
 ”ce alte activităţi succed sau preced în mod necesar această activitate ?”;
 ”care este durata activităţii ?”.
Ia naştere în acest fel un tabel care conţine activităţile proiectului, intercondiţionările
între activităţi şi duratele acestora.
Un astfel de tabel trebuie să conţină cel puţin următoarele elemente:
 activităţi: în această coloană se enumeră activităţile proiectului, fiind puse în evidenţă printr-
o denumire sau printr-un simbol (codul activităţii);
 condiţionări: se precizează, pentru fiecare activitate, activităţile imediat precedente, prin
simbolurile lor; activităţile de start nu au activităţi precedente, în căsuţă fiind trecută o
liniuţă;
 durata: pentru fiecare activitate se precizează durata de execuţie, într-o anumită unitate de
măsură. Durata unei activităţi este o constantă.
Modelele de analiză a drumului critic se bazează pe reprezentarea proiectului printr-un
graf, elementele tabelului asociat acestuia fiind suficiente pentru a construi graful corespunzător.
În tabelul 5.3 este prezentat un proiect, activităţile fiind notate prin litere mari A, B, C, ….
Activităţile A şi B sunt activităţile de început ale proiectului. Activitatea A este direct precedentă
activităţii C. De asemenea, activitatea C este direct precedentă activităţilor E şi F.
Tabelul 5.2
Activitatile direct
Nr.crt Activitatile proiectului precedente Durate
(conditionari)
1 A - 3
2 B - 2
3 C A 2
4 D B 6
5 E B 4
6 F C,D,E 4
7 G E 1

Printre avantajele metodei CPM (şi în general ale analizei drumului critic) evidenţiem:
 determinarea cu anticipaţie a duratei de execuţie a proiectelor complexe;
 pe timpul desfăşurării proiectului permite un control permanent al execuţiei acestuia;
 explicitarea legăturilor logice şi tehnologice dintre activităţi;
 evidenţierea activităţilor critice;
 evidenţierea activităţilor necritice, care dispun de rezerve de timp;
 permite efectuarea de actualizări periodice fără a reface graful;

Dezavantajele acestei metode sunt în principal:


 greutatea desenării grafului, fiind foarte greu de reprezentat exact toate condiţionările din
proiect, în condiţiile în care acestea sunt foarte complicate iar desenul trebuie să fie destul
de simplu şi clar încât să fie inteligibil şi deci util;
 chiar dacă se respectă toate regulile de construire a grafului, rămân încă destule variante
de desenare astfel încât două reprezentări ale aceluiaşi proiect făcute de doi indivizi pot
să nu semene aproape deloc.
 din cele de mai sus se vede că reprezentarea este greoaie chiar dacă toate condiţionările ar
fi de tipul "terminare – început" cu precedenţă directă, încercarea de a forma graful în
condiţiile existenţei şi a celorlalte tipuri de interdependenţe ducând foarte repede la un
desen extrem de încărcat şi greu de folosit.
În vederea coordonării tuturor activităţilor, a diferitelor funcţii în interiorul firmei,
coordonarea cu parteneri externi prin operaţionalizarea strategiilor relaţionale ceea ce implică
regândirea legăturii dintre serviciile funcţionale pe care şi le-a propus, firma S.C. T&R AGRCOM
S.R.L, Bălteni a întocmit un program de producţie (listă a activităţilor care urmează a fi întreprinse
în cadrul programului de producţie) privind introducerea în fabricaţie şi lansarea unui nou produs
(tab 5.3).

Tabelul 5.3
Lista activităţilor care urmează a fi întreprinse în cadrul programului de producţie:

Activităţi Durata
Simbolul
Conţinutul activităţilor direct activităţii
activităţilor
precedente (in zile)
A Luarea deciziei de lansare a produsului - 1
B Selecţionarea ideilor privind noul produs A 15
D Realizarea prototipului produsului B 30
E Realizarea mai multor variante de ambalaj D 17
Cercetarea calitativă(teste de produs, de ambalaj
F C, E 12
şi de marcă)
G Alegerea mărcii şi a variantei de ambalaj F 1
H Cercetarea cantitativă( anchetă de piaţă) F 30
I Definitivarea produsului G, H 20
C Studiul documentar A 10
J Pregătirea capacităţilor de producţie I 30
K Pregătirea producţiei seriei de lansare I 15
L Stabilirea preţului de vânzare H 2
M Fixarea zonei teritoriale de lansare H 1
N Stabilirea canalelor de distribuţie M 1
O Organizarea vânzării N 12
P Selecţionarea şi contactarea intermediarilor N 10
R Negocieri cu intermediarii L,O, P 20
S Producţia seriei de lansare J, K, R 20
T Realizarea ambalajelor R 15
U Distribuţia seriei de lansare S, T 22
V Desfăşurarea campaniei promoţionale S 20
W Lansare U, V 1

Bugetul programului
 Cheltuieli pentru cercetările de piaţă: 400 €
 Cheltuieli cu materialele promoţionale :
Cheltuieli pentru editarea şi multiplicarea broşurilor respectiv a pliantelor:
1,4 € / broşura x 300 exemplare = 560 €
 Cheltuieli legate de angajarea a două persoane pentru distribuţia de fluturaşi 1500 €
 Cheltuieli pentru campania radio si presa - 470 €
 Cheltuieli pentru realizarea paginii WEB - 300 €
 Alte cheltuieli (premii la concursuri, etc) - 550 €
Total buget: 2280 €
Pentru întocmirea bugetului de producţie este vital să se cunoască bugetul, costurile
totale, pentru mobilizarea resurselor financiare şi estimarea anticipată a eficienţei programului.

5. 4 Metoda „Just in Time” (J.I.T)


Metoda J.I.T. este deosebit de importantă pentru obţinerea unei organizări superioare a
producţiei. ea a apărut ca o replică la metodele clasice de organizare, care au la bază existenţa
stocurilor tampon, constituite în vederea contracarării diferitelor evenimente cu caracter negativ
care pot să apară în derularea .
Obiectivele fundamentale ale J.I.T. se consideră îmbunătăţirea profiturilor şi returnarea
investiţiilor cu costuri reduse, diminuarea inventarului şi îmbunătăţirea calităţii.
La baza metodei J.I.T. stă principiul reducerii la minimum sau eliminării stocurilor de
materii prime, materiale, piese, subansamble şi producţie neterminată şi implicit reducerea
globală a costurilor aferente acestor stocuri, indiferent de volumul producţiei. Minimizarea
tuturor categoriilor de stocuri se face concomitent cu cresterea calităţii produselor.
Metoda J.I.T. oferă multiple avantaje, care pot fi grupate astfel:
 reducerea costurilor prin reducerea stocurilor, reducerea rebuturilor,
 reducerea timpului de munca şi reducerea modificărilor fată de proiectul iniţial;
 creşterea veniturilor prin îmbunătăţirea calităţii produselor şi creşterea
 volumului vânzărilor.
 reducerea investiţiilor, atât prin reducerea spaţiilor de depozitat cât şi
 prin minimalizarea stocurilor;
 îmbunătăţirea activităţii de personal; forţa de muncă este foarte bine pregătită,
motivată material, ataşată firmei şi responsabilă faţă de rezultatele muncii; toate
aceste trăsături determină creşterea productivităţii muncii.

5.5 Arborele de decizie


Arborle de decizie reprezintă un elemnet complex pentru vizualizarea și evaluarea
alternativelor studiate în procesul selecției deciziei. Ele furnizează o structură eficientă, în care se
pot detalia gradat toate toate altenativele, în funcție de toate opțiunile posibilem opținândi-se în
final rezultatele estimate pentru fiecare ramură devoltată.
Avantajul utilizării arborelui decizional este cel al furnizării unei imagine clare a
riscurilor și câștigurilor, asociate cu fiecare curs posibil al alternativelor.
Arborii de decizie sunt instrumente utile pentru reprezentarea problemelor decizionale cu
mai multe stadii. Acţiunile posibile din orice moment sunt prezentate ca ramuri care pornesc
dintr-un punct decizional, reprezentat de un pătrat mic. Diversele rezultate posibile ale unei
acţiuni apar ca ramuri ce pornesc dintr-un punct şansă, marcat printr-un nod sub forma unui cerc,
la capătul ramurii corespunzătoare unei acţiuni. Fiecărei ramuri îi este asociată o probabilitate de
la un punct şansă spre un rezultat. Valorile asociate fiecărui rezultat sunt reprezentate la capătul
ramurilor corespunzătoare.
După construirea arborelui, se poate identifica derularea acţiunii prescrisă de criteriul
valorii aşteptate, prin folosirea metodelor de înfăşurare înapoi şi retezare (elagaj). Înfăşurarea
înapoi constă în calcularea valorii aşteptate pentru fiecare nod. Se începe cu nodurile care nu au
succesori, cele mai îndepărtate în viitor. Pentru un nod decizional fără niciun succesor de tip
şansă nu există incertitudine la alegerea acţiunii. Valoarea nodului decizional reprezintă profitul
acţiunii respective. Unui nod şansă fără niciun succesor de tip decizional i se atribuie valoarea
aşteptată a profiturilor asociate ramurilor care ies din el.
Pentru un nod decizional ai cărui succesori şansă au fost evaluaţi, se alege acţiunea care
conduce către nodul şansă cu cel mai mare profit. Toate celelalte acţiuni posibil asociate
respectivului nod decizional nu mai sunt luate în considerare, ramurile fiind retezate. Nodului
decizional i se atribuie valoarea pe care o are nodul şansă aflat la capătul acţiunii selectate.
Pentru un nod şansă ai cărui succesori decizionali au fost evaluaţi, se calculează valoarea
aşteptată a tuturor nodurilor decizionale succesoare.
Acest proces se repetă în mod sistematic până când se evaluează nodul decizional aflat în
rădăcina arborelui, ce reprezintă decizia care se va lua. Acele părţi ale arborelui de decizie care
pot fi atinse pornind din rădăcină şi urmând ramurile care nu au fost retezate oferă o soluţie
completă a problemei multi-decizionale.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Condițiile în care se desfășoara procesul de fabricație respecta în totalitate cerințele


igienico-sanitare, fiind în conformitate cu cele mai riguroase standarde occidentale,
implementarea sistemului de management al calității și al igienei ISO 9001 si HACCP, certificat
de organismul TUV CERT THURINGEN din Germania, a venit ca un pas firesc în evoluția
companiei.
Succesul clientilor lor este o mărime clară a calității produselor și muncii lor, aceasta
influențând calitatea vieții consumatorilori. Ei știu că atunci când vine vorba despre alimentația
lor și a familiilor aleg cu grija legumele și produsele din legume pe care le cumpărăm. Sunt
atenți la prospețimea și calitatea lor pentru a fi siguri că ei și cei dragi nor beneficiează de o
hrană sănătoasă și gustoasă, produse în condiții de igiena și la cele mai înalte standarde de
fabricație, de aceea ei doresc să observe ca la baza tuturor acțiunilor lor stau principiile specifice
organizîrii unei familii, în care fiecare veriga este la fel de importanta și care se află într-o relație
de interdependență pentru a obține cele mai bune rezultate. Politica privind calitatea la nivel de
organizație promovează trei valori fundamentale care stau la baza activității firmei, parte
integrantă a personalității acesteia. Aceste valori sunt:
 etica și integritate în relațiile de afaceri ;
 atingerea excelenței în tot ceea ce facem și crearea de valori superioare în ochii clienților
lor;
 atingerea, inovare și independență în adoptarea de noi abordări în condiții de libertate și
acțiune.
Forța companiei lor se bazează pe profesionalismul și dăruirea colectivului care s-a
format în timp, pe respectul relațiilor interumane, pe asumarea deplină a responsabilității
acțiunilor lor, pe abordarea performanței în tot ceea ce întreprind, încurajul și încrederea în
acțiunile pe care le desfășoară pentru a depăși obstacolele în obținerea excelenței în afaceri.
În România întâlnim o fragmentare destul de ridicată a marketingului agricol şi alimentar,
care creează mari dificultăţi procesatorilor şi comercianţilor de produse alimentare, astfel că
apare ca o necesitate obiectivă integrarea proceselor de producţie şi comercializare a produselor
agricole şi agroalimentare, care ar contribui la reducerea importurilor şi la relansarea agriculturii
româneşti.
Alegerea mixului de marketing, produs, preţ, plasament, promovare, trebuie corelată cu
influenţa factorilor exogeni şi endogeni, fapt ce impune cunoaşterea, înţelegerea şi alinierea la
evoluţia acestora.
Bibliografie

1. George Ungureanu – Managementul procesării și conservării producției


agricole, Ed. ALFA , Iași – 2011

2. http://www.modernbuyer.ro/analize/3-analize/1275-conserve-de-legume-
dinamica-si-oportunitati-de-piata
3. http://elearning.masterprof.ro/lectiile/merceologie/lectie_10/fructele_i_legumele_
proaspete_i_procesate.html
4. http://www.rasfoiesc.com/business/economie/merceologie/TEHNOLOGIA-DE-
OBTINERE-A-CONSE74.php
5. http://www.antreprenor.su/2012/12/cum-alegem-amplasarea-unei-
intreprinderi.html
6. http://www.scritube.com/management/STRATEGII-IN-AMPLASAREA-
INTREP13469.php