Politica de mediu la nivelul Uniunii Europene

Papamanci Madalina Felicia

Pîrjol Silvia Elena
Podocea George Andrei
Radu Cristina Florenţa
Şerbu Natalia Gabriela
 CUPRINS

1. Introducere.........................................................................................................................3

2. Prezentare generală.............................................................................................................3

A. Baza legală a politicii de mediu.......................................................................................3

B. Actorii instituţionali ai politicii de mediu........................................................................4

C. Obiectivele şi principiile politicii de mediu a UE............................................................7

3. Mecanismele politicilor de mediu.......................................................................................9

A. Tipuri şi mecanisme pentru managementul mediului.......................................................9

B. Mecanismele de suport financiar.....................................................................................10

4. Concluzii ……………………………………………………………..…..……………....12

Bibliografie………………………………………………………………............................13

2
1. Introducere

Au trecut peste trei decenii de când Uniunea Europeană a adoptat primul program de
acţiune pentru protecţia mediului. De la o abordare sectorială, europenii au trecut la elaborarea de
strategii de dezvoltare durabilă, integrând mediul în toate componentele politicilor comunitare;
Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat un sistem tot mai complex de
instrumente, a promovat cercetarea şi inovarea tehnologică pentru a găsi tehnologii nepoluante, a
dezvoltat eco-pieţe, a încercat să acţioneze la nivelul comportamentelor de consum şi de
producţie (apreciate astăzi ca factor cheie determinant al degradării sistematice a mediului şi a
eco-sistemelor), s-a implicat activ în acţiunea la nivel global în direcţia reorientării politicilor
economice către o dezvoltare durabilă în toate ţările lumii.

2. Prezentare generală

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării

comunitare in anul 1972, impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra
mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm.
Politica de mediu a Uniunii Europene, asa cum a fost stabilită prin Tratatul CE, are ca scop
asigurarea sustenabilităţii activităţii de protecţie a mediului, prin includerea acesteia în politicile
sectoriale ale UE, prin elaborarea de măsuri de prevenire, prin respectarea principiului cel care
poluează plateşte, prin combaterea la sursa a poluării, şi prin asumarea în comun a
responsabilităţii. Acquis-ul cuprinde aproximativ 200 de instrumente legislative care acoperă un
număr mare de sectoare, precum poluarea apei şi a aerului, gestionarea reziduurilor şi produselor
chimice, biotehnologia, protectia împotriva radiaţiilor şi conservarea naturii. Statele Membre
trebuie să se asigure ca o evaluare a impactului asupra mediului înconjurator a fost efectuată
înainte de a aproba dezvoltarea anumitor proiecte din sectorul public sau privat.

A. Baza legală a politicii de mediu

Aparută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu
dobândeşte un caracter distinct odată cu semnalul dat de Clubul de la Roma, privind diminuarea
resurselor naturale şi a deteriorării calităţii apei, aerului şi solului. Crearea politicii comunitare de
mediu s-a realizat doi ani mai târziu (1972), dezvoltându-se ca una dintre cele mai importante
politici comunitare. Importanţa sa este datorată faptului că politica de mediu a devenit politica
orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind considerate obligatorii
pentru celelalte politici comunitare.
Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 - 176 ale Tratatului
CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95.

3
Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu şi contine scopul acestei politici
(asigurarea unui înalt nivel de proteţie a mediului ţinând cont de diversitatea situaţiilor existente
în diferite regiunii ale Uniunii.) În completarea acestuia, Articolul 175 identifică procedurile
legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi stabileste modul de luare a deciziilor în
domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite statelor membre (SM) adoptarea unor
standarde mai stricte.

Articolul 95 (o completarea a art. 176) are în vedere armonizarea legislaţiei referitoare la

sănătate, protecţia mediului şi protecţia consumatorului în Statele Membre (o clauză de derogare
permite acestora să adauge prevederi legislative naţionale în scopul unei mai bune protejări a
mediului).

Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică orizontală a Uniunii Europene şi

subliniază astfel nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi
implementarea politicilor europene sectoriale.

Acestor articole li se adaugă peste 200 de directive, regulamente şi decizii adoptate, care
constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul protecţiei mediului. Legislaţia
orizontală cuprinde acele reglementari ce au în vedere transparenţa şi circulaţia informaţiei,
facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi implicării societăţii civile în
protecţia mediului. Spre deosebire de aceasta, legislaţia sectorială se refera la sectoarele care fac
obiectul politicii de mediu (gestiunea deşeurilor, poluarea fonică, calitatea apei, calitatea aerului,
schimbări climatice, controlul poluării industriale, protecţia naturii, protectia solului, substanţe
chimice, organisme modificate genetic si protecţia civilă – care se regăsesc în planurile de acţiune
şi în strategiile elaborate).

B. Actorii instituţionali ai politicii de mediu

Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un numar de actori instituţionali
implicati în pregătirea, definirea şi implementarea sa, şi care se află în permanentă consultare cu
guvernele Statelor Membre, organizaţii patronale şi profesionale, organizaţii neguvernamentale şi
grupuri de reflecţie (think-tankuri). Prin diversele atribuţii pe care le au, aceste instituţii
contribuie la caracterul sinergic al politicii de mediu şi asigură realizarea obiectivelor (atât la
nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare.)

Comisia Europeană, DG Mediu. Direcţia Generală (DG) Mediu din cadrul Comisiei Europene a
fost creată în anul 1981 şi este direct responsabilă pentru elaborarea şi asigurarea implementării
politicii de mediu. Rolul său este de a iniţia noi acte normative în domeniu şi de a se asigura că
măsurile adoptate vor fi implementate de SM.

Consiliul Ministrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene (CUE) şi se reuneşte
formal de patru ori pe an şi informal de 2 ori pe an (câte 2 consilii formale, şi câte un consiliu

4
informal pe perioada unei Preşedenţii), în scopul coordonării politicilor de mediu ale SM.
Deciziile Consiliului se adoptă cu majoritate calificată în co-decizie cu Parlamentul European.

Lucrările Consiliului Ministrilor Mediului sunt pregătite de Comitetul Reprezentanţilor

Permanenţi ai statelor membre de pe lângă UE (COREPER).

COREPER, acronimul francez sub care este cunoscut Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi,
include două organisme şi anume:
- Coreper I, format din ambasadorii adjuncţi ai reprezentanţelor permanente ale Statelor
Membre de pe lângă UE şi se axează pe probleme de mediu, competitivitate, agricultură,
pescuit, cultură, tineret, transport, energie, sănătate şi probleme sociale;
- Coreper II, format din ambasadorii reprezentanţelor permanente ale Statelor Membre de pe
lângă UE şi se axează pe probleme de politică externă, probleme financiare şi de protecţie
civilă.

COREPER este responsabil cu asistarea Consiliului Uniunii Europene în rezolvarea unor

propuneri sau proiecte de instrumente înaintate de Comisie, în stadiul care implică negocieri
preliminare. COREPER ocupă o poziţie centrală în procesul de luare a deciziilor în Comunitate,
fiind în acelaşi timp un forum pentru dialog (între reprezentanţii permanenţi şi între aceştia şi
autorităţile din ţara de origine), dar şi un organism de exercitare a controlului politic (prin faptul
că trasează linii directoare şi supervizează activitatea grupurilor de experţi).

COREPER este format din reprezentanţii statelor membre, fiind un organ permanent, de natură
diplomatică, care pregăteşte şedinţele Consiliului, propunerile de decizii precum şi propunerile de
compromis.

În cadrul Consiliului funcţionează două grupuri de lucru pentru problematica de mediu: grupul de
lucru mediu - J1 şi grupul de lucru privind aspectele internaţionale legate de mediu – J2, grupuri
care pregătesc lucrările COREPER 1. În cadrul acestor Grupuri de lucru sunt analizate din pucnt
de vedere tehnic proiectele de acte normative.

Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, pe o perioadă de 6 luni de fiecare stat membru.
În timpul unei preşedinţii toate reuniunile consiliilor, COREPER, grupurilor de lucru, precum şi
toate organele interguvernamentale sunt prezidate de acelaşi stat.

Parlamentul European – Comitetul de mediu, sănătate publică şi siguranţa alimentelor.

Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se manifestă prin cooperarea
acestuia cu celelalte instituţii şi implicarea în procesul de co-decizie. În anul 1973 Parlamentul a
înfiinţat un Comitet de mediu. Propunerea de act normativ este înaintată comitetului de mediu
care elaborează un raport conţinând o schiţă de opinie. Schiţa de opinie este dezbătută în plenul
Parlamentului. Versiunea finală se comunică Consiliului şi Comisiei.

5
Comitetul economic şi social are un rol consultativ în procesul de decizie şi ilustrează
generalitatea politicii de mediu. Acest Comitet a fost creat prin Tratatul de constituire a
Comunităţii Economice Europene din 1957 cu scopul de a reprezenta interesele diverselor
grupuri economice şi sociale. Este format din 222 de membri, împarţiţi în trei grupe: patroni,
lucrători şi reprezentanţi ai unor domenii de activitate (fermieri, meseriaşi, profesiuni liberale,
reprezentanţi ai consumatorilor, comunitatea ştiinţifică şi academică, cooperative, familii, mişcări
ecologiste etc.). Membrii sunt numiţi pentru o perioada de patru ani, pe baza unei decizii adoptate
în unanimitate de către Consiliu.

Comitetul Economic şi Social are trei misiuni fundamentale:

- să ofere consultanţă celor trei mari instituţii (Parlamentul European, Consiliul Uniunii
Europene şi Comisia);
- să asigure o mai mare implicare/contribuţie din partea societăţii civile la iniţiativa europeană
şi de a edifica şi consolida o Europă apropiată cetăţenilor săi;
- să sporească rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările ne-membre (sau
grupuri de ţări), în scopul de a promova dialogul organizat cu reprezentanţii acestora şi
constituirea unor organisme similare în zonele vizate: Europa Centrală şi de Est, Turcia, ţările
EUROMED1, ACP2, şi MERCOSUR3, etc. ("dezvoltare instituţională").

Acest Comitet este consultat înainte de adoptarea unui mare număr de documente, şi poate să
emită o serie de avize din proprie iniţiativă. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam, Comitetul Economic şi Social trebuie consultat cu privire la o gama mai largă de
probleme (noua politică a locurilor de muncă, probleme sociale, sănătate publică) şi poate fi de
asemenea, consultat şi de către Parlamentul European.

Comitetul regiunilor a fost instituit prin Tratatul de la Maastricht din 1992, iar acum este compus
din 344 membri şi un număr egal de supleanţi. Toţi sunt numiţi pe o perioadă de patru ani de către
Consiliu, pe baza unei propuneri din partea Statelor Membre. Fiecare stat îşi alege membrii
conform propriei proceduri, dar delegaţiile reflectă echilibrul general de pe plan politic, geografic
şi regional/local din cadrul Statului Membru. Membrii Comitetului Regiunilor sunt reprezentanţi
aleşi sau actori-cheie din cadrul autorităţilor locale sau regionale din regiunea lor de origine.
Acest Comitet are, de asemenea, rol consultativ şi asigura implicarea autorităţilor regionale şi
locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea
Comisiei 4, alături de planificarea spaţială şi de problemele referitoare la politica urbană şi
energie.

1
Parteneriatul Euro-Mediteraneean – alcătuit din 37 de state membre (27 de state membre ale UE şi 10 state
Mediteraneene (Algeria, Egipt, Israel, Iordan, Liban, Maroc, Palestina, Siria, Tunisia, Tunisia şi Turcia)
2
Grup de 70 de ţări membre din zona Africa – Caraibe - Pacific
3
Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay

6
Comitetul Regiunilor a fost instituit pentru a se ocupa de două mari probleme:
1. Aproximativ două treimi din legislaţia comunitară este implementată la nivel local sau
regional, de aceea era logic ca reprezentanţii autorităţilor locale şi regionale să aibă cuvântul
lor de spus în cadrul procesului de elaborare de noi legi comunitare.
2. Există în acea perioadă temerea că cetăţenii ar putea fi excluşi de la construirea Uniunii.
Implicarea nivelului administraţiei cea mai apropiată de oameni, a fost unul dintre modurile
de a depăsi această îndepartare.

Tratatele obligă Comisia şi Consiliul să consulte Comitetul Regiunilor în cazul oricărei

propuneri dintr-un domeniu care are repercursiuni pe plan local sau regional.

Dincolo de domeniile menţionate, Comisia, Consiliul şi Parlamentul European au opţiunea de a

consulta Comitetul Regiunilor pe marginea unor propuneri pe care le consideră că au un impact
important la nivel local şi regional. Comitetul Regiunilor poate de asemenea, formula opinii din
proprie iniţiativă, care îi permit să introducă anumite subiecte pe agenda UE.
Deciziile actorilor instituţionali implicati în politica de protecţie a mediului se iau în conformitate
cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE:
- ca regula generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin
cooperarea cu Parlamentul European (PE);
- pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi în co-
decizie cu PE;
- decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale şi măsurile
privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul resurselor de apă,
precum şi a măsurilor ce afectează politica energetică.

Comitetele de experţi şi Grupurile de lucru

Comitetele sunt implicate în toate etapele procesului legislativ şi au ca sarcină acordarea de
asistenţa instituţiilor comunitare. Comisia Europeană se consultă în mod regulat cu comitetele de
experţi înainte de a elabora o nouă propunere legislativă. Aceste comitete, formate din
reprezentanţi ai mediilor implicate, experţi din sectorul privat sau guvernamentali, permit
Comisiei Europene să ramână deschisă preocupărilor celor vizaţi de legislaţia respectivă.
În Parlamentul European, diferite comitete permanente organizează munca membrilor
Parlamentului European.

Consiliul UE este asistat de comitete şi grupuri de lucru, care pregătesc deciziile. Existenţa
anumitor comitete este prevazută de tratate (de exemplu, Articolul 36 - Comitetul pentru justiţie
şi afaceri interne), iar altele sunt comitete ad-hoc, precum Comitetul pentru probleme culturale,
care evaluează propunerile cu privire la cooperarea culturală, pregateşte dezbaterile Consiliului şi
urmăreste acţiunile întreprinse ulterior. Aceste comitete sunt formate din reprezentanţi ai statelor
membre plus un membru al Comisiei. În paralel, diferite grupuri de lucru desfăşoară lucrările
pregătitoare pentru Coreper. În timp ce unele sunt constituite pe o bază temporară pentru a

7
rezolva o anumită problemă, există grupuri care se ocupă de un anumit sector şi se întâlnesc
periodic.

Textele legislative adoptate includ principii generale care trebuie respectate. Uneori sunt necesare
măsuri mai precise, de transpunere în practică a principiilor. În acest caz, textul prevede
instituirea unui comitet în cadrul Comisiei, având drept scop adoptarea deciziilor potrivite. Aceste
comitete sunt formate din experţi numiti de către statele membre şi sunt conduse de către
Comisie, iar funcţionarea lor respectă regulile stabilite de Consiliu printr-o decizie cunoscută ca
Decizia cu privire la comitologie.

În acest sens există circa 300 de comitete, în domeniile industriei, politicii sociale, agriculturii,
mediului (circa 35 de comitete), pieţei interne, cercetării şi dezvoltării, protecţiei consumatorului
şi securitătii alimentare.

C. Obiectivele şi principiile politicii de mediu a UE

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate de Articolul
174 al Tratatului CE şi reprezintă:
 conservarea, protecţia şi îmbunatăţirea calitătii mediului;
 protecţia sănătaţii umane;
 utilizarea raţională a resurselor naturale;
 promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea rezolvării problemelor de mediu la
nivel regional.

Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unor serii de măsuri minime de protecţie a
mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, în anii ’90 parcurgând un proces care s-a axat pe
identificarea cauzelor acestora, precum şi pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea
stabilirii responsabilităţii pentru daunele aduse mediului. Această evoluţie conduce la delimitarea
principiilor de acţiune: principiul «Poluatorul plăteste», prevenirii, precauţiei în luarea
deciziilor, asigurării unui nivel ridicat de protecţie a mediului, integrării cerinţelor de protecţie a
mediului în definirea şi implementarea altor politici comunitare şi al proximităţii.
Instrumentele utilizate sunt dispozitii legislative, în special directive fixând norme de calitate de
mediu (niveluri de poluare); norme aplicabile procedurilor industriale (norme de emisii, de
conceptie, de exploatare); norme aplicabile produselor (limite de concentraţie sau de emisie
pentru un produs dat); programe de acţiune în favoarea protectiei mediului; programe de ajutor
financiar.

8
3. Mecanismele politicilor de mediu

A. Tipuri de mecanisme pentru managementul mediului

Pentru a avea funcţionalitate, activităţile de management de mediu necesită îndrumare,
control şi mecanisme pentru implementare sau aplicare, adică totalitatea următoarelor
instrumente de comandă şi control:
 documente de politică în domeniul mediului, întocmite de guvern sau de agenţii/instituţii
guvernamentale, care să furnizeze cadrul necesar pentru acţiuni sau măsuri ulterioare, să
informeze cetăţenii cu privire la obiectivele urmărite şi termenele preconizate;
 un cadru legislativ, care să stabilească responsabilităţile şi obligaţiile structurilor
administrative, economice şi ale cetăţenilor pentru protecţia mediului. Legislaţia din
domeniul mediului este întocmită de multe ori structurat şi cuprinde legi cardru care
impun principii şi reguli pentru întocmirea procedurilor şi standardelor care să contribuie
la îndeplinirea respectivelor principii;
 standardele încorporate în legi sunt stabilite în baza unor practici anterioare, a
îndrumărilor ştiinţifice şi din ce în ce mai mult în baza unor criterii recomandate la nivel
internaţional de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, a standardelor
pentru aer şi apă recomandate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau în baza directivelor
executive ale Convenţiilor ONU, Băncii Mondiale şi ale acquisului Uniunii Europene;
 permisele sau autorizaţiile de funcţionare, stabilesc standardele cărora trebuie să li se
conformeze activităţile economice. Ele constituie de obicei responsabilităţi locale, dar în
situaţii mai complexe sau în cazurile unor proiecte strategice pot constitui responsabilităţi
regionale sau naţionale.
 un sistem de inspecţie, în cadrul căruia inspectori abilitaţi verifică şi impun condiţiile
pervăzute în autorizaţiile de funcţionare. Sistemele de inspecţie sunt de obicei
administrate la nivel naţional, pentru a asigura uniformitatea aplicării la nivelul întregii
ţări, dar sunt în general implementate la nivel regional sau local.
 laboratoare acreditate, care să testeze eşantioanele prelevate în activităţile de verificare a
condiţiilor de conformare cu condiţiile de autorizare. Acreditarea laboratoarelor este
necesară pentru a asigura furnizarea unor rezultate şi informaţii de încredere care să le
permită inspectorilor şi a altor persoane abilitate cu aplicarea prevederilor legale:
- să urmărească situaţiile de încălcare, prin procedeele judiciare sau administrative care se aplică
sau din contră, să conteste impunerea abuzivă a unor obligaţii;
- să monitorizeze activităţile de autorizare şi aplicare a acestora;
- să raporteze cu privire la procesele de autorizare, pentru a furniza informaţii necesare
modificării politicii (dacă este cazul) şi pentru a evidenţia pe bază de documente gradul real de
conformare şi a stabili necesităţile de îmbunătăţire a conformării.
În vederea îmbunătăţirii rezultatelor urmărite prin aplicarea instrumentelor de comandă şi
control, guvernele pot adopta şi alte măsuri complementare, cum sunt instrumentele economice.
De asemenea, participarea publică este foarte importantă pentru facilitarea acceptării măsurilor

9
impuse. Mai nou, agenţii economici caută să-şi elaboreze şi să-şi întocmească propriile strategii şi
proceduri, ca măsuri complementare pentru îndeplinirea cerinţelor impuse prin sistemul de
reglementări.

B. Mecanisme de suport financiar

Principalele instrumente de sprijin financiar comunitar în aplicarea PEM în statele membre sunt:
a) Programul LIFE4 – Instrumentul Financiar Comunitar pentru Mediu
Programul LIFE a fost creat în 1992, este folosit exclusiv în aplicarea PEM şi include trei
arii tematice: mediu, natură şi ţări terţe.
Obiectivele generale ale programului sunt:
- definirea şi promovarea unor modele de producţie şi de consum în conformitate cu principiile
dezvoltării durabile;
- promovarea exemplelor de bună practică;
- susţinerea proiectelor pilot, a informării orizontale, a educaţiei şi formării profesionale;
- dezvoltarea şi ameliorarea competenţelor structurilor administrative;
- susţinerea integrării mediului în alte politici şi asigurarea coordonării diverselor instrumente şi
proceduri cu impact asupra protecţiei mediului.
Componenta Mediu finanţează în proporţie de 30-50% proiecte ce promovează metode şi
tehnici inovatoare şi care pot contribui la reducerea impactului negativ asupra mediului;
componenta Natură contribuie cu 50-70% la finanţarea proiectelor de conservare şi ameliorare a
biodiversităţii, inclusiv prin sprijinirea reţelei Natura 2000, iar componenta Ţări Terţe finanţează
cu maxim 70% programe pentru crearea structurilor administrative şi aplicarea de politici de
mediu în ţări din Zona Mediteraneană şi zona Mării Baltice.
Perspectivele financiare 2007/2013 [COM(2004)101], întăresc dimensiunea de mediu a
finanţării comunitare specifice; obiectivele de mediu vor fi integrate în domeniile prioritare şi vor
fi finanţate, în principal, prin ariile tematice „Creştere durabilă”, „Management durabil şi
protecţia resurselor naturale” şi „Uniunea Europeană ca partener global”. În acest scop, Comisia a
propus un nou program LIFE+ „Instrumentul financiar pentru mediu: promovarea unei
Uniuni Europene durabile”, cu rolul de a contribui la dezvoltarea, aplicarea, monitorizarea,
evaluarea şi comunicarea în politica şi în dreptul comunitar de mediu. Programul va susţine în
special aplicarea PAM6 prin finanţarea activităţilor care vor confirma valoare adăugată
comunitară şi vor genera efecte de multiplicare, urmărind două axe prioritare: „Implementare şi
guvernanţă
ecologică” şi „Informare şi comunicare”.

b) Sistemul Fondurilor Structurale

Sistemul fondurilor structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social
European, Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă- secţiunea Orientare) reprezintă
în prezent aproximativ 35% din bugetul comunitar, cu tendinţă de creştere). După 1992, fondurile
4
În engleză, Community Financial Instrument for the Environment

10
sunt tot mai mult corelate cu obiectivele politicii de mediu, atât prin finanţarea unor programe
specifice, cât şi prin integrarea considerentelor de mediu în implementarea diferitelor proiecte.
Sistemul finanţează acţiuni extrem de diverse, de la proiecte de anvergură (spre exemplu, de
ameliorare a calităţii mediului, dezvoltarea infrastructurii), până la proiecte de finanţare a
Organizaţiilor Non – Guvernamentale sau a IMM. În prezent, 16,5% din FEDER şi 50% din
Fondul de Coeziune finanţează direct programe de mediu. În plus, contribuţia fondurilor
structurale la protecţia mediului trebuie evaluată şi prin impactul indirect pe care îl produce, prin
ameliorarea condiţiilor economice şi sociale în regiunile relativ slab dezvoltate. Pe viitor se
anticipează o întărire a condiţionalităţii de mediu în utilizarea fondurilor structurale, prin
aplicarea principiului integrării.

c) Fondul de Coeziune (FC)

Prin FC, Comunitatea acordă sprijin financiar statelor membre cu PIB/locuitor mai mic de
90% din media comunitară pentru proiecte în domeniul mediului şi al reţelelor de transport.

d) Sistemul de credite al Băncii Europene de Investiţii (BEI)

Protecţia mediului constituie un important criteriu de selecţie a proiectelor finanţate de
către BEI, începând cu 19835. În anii ’90, BEI a acordat credite de milioane de Euros pentru
proiecte în domeniul tratării apelor, gestiunii deşeurilor, conservării urbane şi reducerii poluării.
Pentru proiecte de mediu, împrumuturile pe termen lung pot să acopere până la 50% din costul
investiţiei. Priorităţile în finanţarea BEI sunt: ameliorarea calităţii apei şi aerului, mediul urban
(în special, reţelele de transport), protecţia sănătăţii, economisirea energiei şi surse alternative de
energie, gestionarea deşeurilor.

e) Programul „NATURA 2000”

Fără a dispune în prezent de un fond propriu, Reţeaua NATURA 2000 are totuşi un rol catalizator
în finanţarea biodiversităţii în spaţiul intra-comunitar. Reţeaua include în prezent peste 18.000 de
zone protejate, cu valoare ecologică ridicată, acoperind aproximativ 17% din suprafaţa EU15.
Finanţarea este asigurată prin LIFE Natură, prin fondurile structurale şi prin Fondul de coeziune,
dar se estimează crearea unui instrument financiar propriu.

f) Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul mediului

Programul reprezintă un instrument financiar de promovare a iniţiativelor societăţii civile în
aplicarea politicii europene de mediu. Comunitatea finanţează în proporţie de 70% (80% pentru
statele candidate) proiecte axate în principal pe priorităţile PAM6.

CONCLUZII
5
În 1983, a fost adoptată declaraţia privind Politicile de Mediu şi Procedurile de Corelare cu Dezvoltarea
Economică.

11
 Protecţia mediului reprezintă astăzi în Uniunea European ă o politic ă orizontal ă, cu rol de
principiu în elaborarea şi aplicarea tuturor politicilor Comunit ăţii şi statelor membre. Abordarea
integrată ţine de evoluţiile la nivelul strategiilor generale de integrare din ultimul deceniu al secolului
trecut care s-au
adaptat treptat modelului dezvoltării durabile. Tratatul de la Maastricht ridic ă protec ţia mediului la
„rangul” de politică comunitară, iar Tratatul de la Amsterdam include principiul dezvolt ării durabile ca
unul dintre obiectivele comunitare şi stabileşte aplicarea principiului integr ării mediului în politicile
sectoriale.
În cei peste 30 de ani de acţiune comunitară în domeniul protec ţiei mediului, Comisia apreciaz ă
că principalele rezultate obţinute sunt: diminuarea reziduurilor industriale, limitarea sau interzicerea
utilizării unor substanţe toxice, cu riscuri ridicate pentru mediu şi s ăn ătate, diminuarea acidific ării
apelor, ameliorarea gestionării deşeurilor, ameliorarea calit ăţii apelor, aerului şi solului. Pentru
ameliorarea impactului PEM, anii următori vor acorda prioritate acelor strategii şi instrumente care vor
promova o mai bună corelare între obiectivele de mediu şi cele ale pie ţei libere (în special prin
modificarea comportamentelor de producţie şi de consum) şi se va urm ări o integrare mai eficace şi mai
coerentă a
mediului în politicile sectoriale. În plus, una dintre marile provoc ări o va constitui şi aplicarea politicii de
mediu în noile ţări membre.

12
 BIBLIOGRAFIE

Agenţia Europeană de Mediu (2004), Stratégie de l’AEE 2004-2008, URL ,

http://org.eea.eu.int/documents/startegy-docs/startegy_web-fr.pdf

Comisia Comunităţilor Europene (2001), Communication de la Commission au Conseil, au

Parlement européen, au Comité économique et social et au Comité des régions sur le sixième
programme communautaire d'action pour l’environnemen „Environnement 2010: notre avenir,
notre choix” – Sixième programme d'action pour l'environnement/, URL
http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/l28027.htm

Comisia Comunităţilor Europene (2002a), Opter pour un avenir plus vert. L’Union européenne et
l’environnement, Direction générale de la presse et de la communication Publications B-1049,
Bruxelles

Comisia Comunităţilor Europene, (2004), Document de travail de la Commission « Intégration

des considérations environnementales dans les autres politiques – bilan du Processus de Cardiff.
Towards sustainability. A european community programme of policy and action in relation to the
environment and sustainable development, URL http://europa.eu.int/comm/environment/env-
act5/5eap.pdf

Comisia Comunităţilor Europene, (2006), Communication de la Commission au Conseil et au

Parlement Européen »Examen de la politique environnementale 2005 »,
http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/l28172.htm

Consiliul european, (1998), Decizia nr. 2179/98/ce du Parlement Européen et du Conseil,

concernant le réexamen du programme communautaire de politique et d'action en matière
d'environnement et de développement durable «Vers un développement soustenable», URL
http://europa.eu.int/comm/environment/env-act5/dec_fr.pdf

Delegaţia Comisiei Europene în România, (2005), Sector Fiche. Agriculture, URL

http://www.infoeuropa.ro/docs/Sector_fiche- Agriculture.pdf

Institutul European din România, (2000), Seria Micromonografii – Politici Europene.

Politica de mediu, URL http://www.ier.ro/

Ministerul Integrării Europene, (2004), Capitole de negocieri, URL

http://www.mie.ro/Negocieri/Romana/Fise_capitole_%20inchise_%202004.pdf

13