UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ
DISCIPLINA: DREPT PENAL - PARTEA GENERALĂ

„PEDEAPSA CAPITALĂ”

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC,
LECT. UNIV. DR. CHIRILĂ ANGELICA

ABSOLVENT,
MATEI IOAN GEORGE

1
 CUPRINS
LISTĂ DE ABREVIERI 3
INTRODUCERE 5
I. DREPTUL PENAL ŞI PROCESUAL PENAL ÎN EPOCA FEUDALĂ 9
I.1. INFRACŢIUNEA 10
I.2. PEDEAPSA 12

8
I.3. RĂSPUNDEREA PENALĂ 18
I.4. INFRACŢIUNI 19
I.5. CLASIFICAREA PEDEPSELOR 24
I.6. PROCEDURA PENALĂ 29
II. PEDEAPSA
II.1. DEFINIŢIE 32
II.2. TRĂSĂTURI 33
II.3. CLASIFICAREA PEDEPSELOR 33
III. PEDEAPSA CAPITALĂ
III.1. NOŢIUNE 38
III.2. METODE DE APLICARE A PEDEPSEI CAPITALE 40
III.3.SEMNAREA PROTOCOLULUI LA CONVENŢIA PENTRU APĂRAREA
DREPTURILOR OMULUI ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE 43
III.4. OBLIGAŢIILE STATELOR PRIVIND RESPECTAREA DREPTULUI LA
VIAŢĂ 51
III.5. RESTRÂNGERILE ADUSE DREPTULUI LA VIAŢĂ. 54

2
 III.6. RESTRÂNGERILE DREPTULUI LA VIAŢĂ PREVĂZUTE DE ART.2,
ALIN.(2) 54
III.7. RESTRÂNGERILE DREPTULUI LA VIAŢĂ CONFORM ART.15 P2 56
IV. CONCLUZII 57
BIBLIOAGRAFIE 73

LISTA DE ABREVIERI

Art. Articolul
Al. Alineatul
B.Of. Buletinul Oficial
C.D. Culegere de Decizii
C.P. Codul Penal
C.pr.pen. Codul de Procedură Penală
I.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dec. Decizia
Ed. Editura
H.G. Hotărârea Guvernului României
Jud. Judecătoria
M.O. Monitorul Oficial
O.G. Ordonanţa Guvernului României
O.u.G. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
Prev. Prevazut(ă)
R.D.P. Revista de Drept Penal
R.R.D. Revista Româna de Drept

3
S.a.m.d. şi aşa mai departe
Sec. secolul
S. pen. Sentinţa penală
T.J. Tribunalul Judeţean
Trib. Tribunalul
T.S. Tribunalul Suprem
Vol. Volumul
I. R. Istoria Românilor

4
 INTRODUCERE

Pedeapsa cu moartea constituie o încălcare a unuia din cele mai

fundamentale drepturi ale omului: este contrară dreptului la viaţă şi
dreptului de a nu fi supus tratamentelor crude, inumane sau degradante.
Ea subminează relaţiile civile în cadrul societăţii şi aduce atingere la
demnitatea membrilor săi.
Pedeapsa capitală nu mai are un efect hotărâtor faţă de criminalitate ca
alte pedepse, şi este uneori aplicată într-un mod disproporţionat
împotriva populaţiilor sărace, minorităţilor şi opozanţilor politici. Nimic
nu garantează că un nevonovat nu va fi executat. De exemplu, în Statele
Unite dn 1976 până în prezent, 123 de persoane au fost eliberate din
coridorul morţii după ce nevinovăţia lor a fost recunoscută.
Consiliul Europei prin abolirea pedepsei cu moartea, a stabilit cea mai
importantă prioritate a sa. Timp de treizeci de ani, Consiliul Europei
luptă pentru ca pedeapsa cu moartea să fie în afara legii în Europa şi
pentru ca abolirea ei să devină o valoare universală. Astfel, din 1997 nu
a avut loc nici o execuţie în Statele membre ale Consiliului Europei.
Numeroase ţări, printre care Japonia şi Statele Unite, continuă să
aplice pedeapsa cu moartea. Consiliul Europei continuă lupta sa

5
împotriva acestei pedepse crude şi inumane până la abolirea ei totală în
Europa şi în lume.
Cândva pedeapsa cu moartea a fost abolită în majoritatea ţărilor; de
altfel ea este în vigoare întotdeauna în numeroase state, în special în
Statele Unite şi Japonia. Ea a reprezentat o chestiune sensibilă care
provoacă pasiuni, mai ales după un omor groaznic sau un atentat terorist.
Multe persoane sunt în favoarea pedepsei capitale, considerând că un
individ care a comis o atrocitate merită moartea.

Totuşi, pedeapsa cu moartea nu are nici un efect decisiv asupra

criminalităţii şi nu ajută victimele. În plus, nimic nu garantează că
vinovatul va fi arestat - greşelile judiciare sunt net mai frecvente decât
se crede. În afară de aceasta, se poate întâmpla ca un nevinovat să fie
executat în mod deliberat, pedeapsa cu moartea fiind un mijloc notoriu
de reducere a opozanţilor politici la tăcere. Pedeapsa capitală este
deseori aplicată în mod neadecvat, arbitrar şi discriminatoriu. Caracterul
său irevocabil face din aceasta un instrument propice abuzulrilor.
Conform Centrului de informare cu privire la pedeapsa cu moartea - o
asociaţie americană - 123 de persoane au fost eliberate din coridorul
morţii din 1976 şi până în prezent în Statele Unite după ce nevinovăţia
lor a fost recunoscută.

Pedeapsa cu moartea poate de asemenea transforma în martiri

membrii grupurilor care recurg la violenţă pentru a atinge obiectivele lor
şi poate încuraja alte acţiuni violente. Într-un studiu, actualizat în 1996,

6
Organizaţia Naţiunilor Unite a ajuns la concluzia că nu a existat nici o
dovadă că executările au avut un efect mai decisiv decât închisoarea pe
viaţă. Conform Uniunii americane pentru libertăţile publice (ACLU) din
Statele Unite, ţările unde legislaţia prevede pedeapsa cu moartea nu au
un procent de criminalitate sau de omucidere inferioare celor ale statelor
a căror legislaţie nu prevede pedeapsa cu moartea.

Consiliul Europei a fost creat pentru a uni Europa în jurul

principiilor împărtăşite de statul de drept, ale respectării drepturilor
omului şi ale democraţiei. Convenţia europeană pentru drepturile
omului, adoptată în 1950, dispune că dreptul la viaţă al oricărei persoane
este protejat prin lege şi că moartea nu poate fi aplicată nimănui. Totuşi,
Convenţia permitea aplicarea pedepsei capitale, atunci, când era
prevăzută de lege.

Considerând pedeapsa cu moartea o gravă încălcare a drepturilor

omului, Consiliul Europei a fost pionerul la începutul anilor 80 pentru
abolirea acestei pedepse. Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a
convins treptat guvernele să abandoneze această practică pentru ca
Europa să poată deveni prima regiune în lume care să interzică definitiv
pedeapsa capitală. În 1982, Consiliul Europei a adoptat în final
Protocolul nr 6 la Convenţia europeană pentru Drepturile Omului,
primul instrument juridic obligatoriu cu privire la abolirea pedepsei cu
moartea în timp de pace. În prezent, acest text a fost ratificat de către 46

7
din cele 47 de State membre ale Consiliului. Rusia, care este unica ţară
care nu l-a ratificat, şi-a luat angajamentul să o facă.

În 1989, abolirea pedepsei cu moartea a devenit o condiţie de

aderare pentru toate noile State membre. De atunci, toate ţările se
angajează, la momentul aderării la Organizaţie, şă instaureze un
moratoriu imediat asupra executării şi să ratifice Protocolul nr 6. Mai
multe mecanisme au fost implementate pentru a controla respectarea
acestor angajamente ajutând guvernele să le implementeze.

În 2002, un alt pas important a fost făcut de către Consiliul

Europei în vederea abolirii pedepsei cu moartea în orice împrejurări.
Adoptarea Protocolului nr. 13 la Convenţia europeană pentru Drepturile
Omului se manifestă prin abolirea totală a pedepsei cu moartea, chiar şi
pentru acte comise în timp de război.

Prin urmare, nici o executare nu a avut loc timp de zece ani în

Statele membre ale Consiliului Europei. La scară europeană, doar
Belarus, care nu este membru al Organizaţiei, nu a abolit încă pedeapsa
cu moartea. Adunarea parlamentară doreşte să extindă în continuare
iterzicerea pedepsei capitale în ţările care au statut de observator pe
lângă Consiliul Europei - în special Japonia şi Statele Unite.
La cea de-a 62-a sesiune a adunării Generale a Naţiunilor Unite,
care a avut loc la 18 septembrie 2007, a fost prezentată o rezoluţie în

8
favoarea unui moratoriu mondial asupra executărilor. Adoptarea sa va fi
un pas decisiv spre abolirea pedepsei cu moartea în lume.

I. DREPTUL PENAL SI PROCESUAL PENAL ÎN EPOCA

FEUDALĂ

Modificări substanţiale se produc în acestă perioadă sub influenţa

beccarianismului, mai ales în legătură cu pedepsele, cu îmblânzirea
represiunii penale, cu umanizarea condiţiilor de executare a acestora.
Deşi în pravilele din secolele XVIII şi XIX se mai păstrau unele pedepse
destinate intimidării, totuşi prin Regulamentele organice se marcheaza
net trecerea de la pedepsele expiatorii la cele reeducatorii si se
accentuază transformarii dreptului penal feudal într-un drept penal
modern. Se menţin totuşi şi resturi de feudalitate: cond. crim. din 1851
cuprindea dispoziţii de excepţtie în favoarea nobililor, consacrând un
vechi privilegiu de clasă pe care poporul l-a ironozat prin proverbul:
“Gaia lesne se iartă, iar porumbiţa se ceartă”.

În Ţările Române, dreptul penal feudal, criticabil pentru orientarea

lui manifestă de clasa, era totuşi departe de-a putea fi considerat primitiv.
El era, dimpotrivă, evoluat şi în curent cu ideile epocii, având la bază
principii avansate cum ar fi cel al utilităţii pedepsei – prevenirea

9
săvârşirii de noi infracţiuni – sau cel al legalităţii incriminării – fiind
încriminate infracţiunile contra statului, a domniei, bisericii, contra vieţii
sau a patrimoniului.
Spre deosebire de dreptul penal al altor popoare (germani, slavi, etc) în
care toate infracţiunile erau considerate delicte private, la români domnia
a făcut ca toate infracţiunile să fie publice. Continuând tradiţia romana,
dreptul penal românesc deosebea între infracţiuni intenţionate si
neintenţionate, ce erau sancţionate mai usor. Era incriminată tăinuirea,
tentativa si recidiva, precum şi legitima apărare şi circumstanţele
atenuante.
Pedepsele erau aplicate individual vinovaţilor, spre deosebire de dreptul
penal primitiv, în care ele erau aplicate grupului social (familie, clan) din
care făcea parte vinovatul.

I.1 INFRACŢIUNEA
În dreptul penal feudal român constituia infracţiune fapta
considerată periculoasă de către clasa dominantă si sancţionată de
puterea publica cu pedeapsa penală.
Infracţiunea a cunoscut, în timp, diverse denumiri: faptă, faptă rea,
greşeala mare, vină, vinovăţie, păcat, etc.

Noţiunile de infracţiune (vină) si pedeapsă penală au existat in

Ţările Române şi anterior constituirii lor în state feudale. Obştile sătesti
au aplicat un drept penal nescris, stabilit prin obicei. Justiţia obştii era o
justitie socială, „cvasistatală”, care nu poate fi confundată cu justitia

10
privată. Cu toate acestea se întâlnesc in statele feudale româneşti, resturi
de justiţie privată: compoziţiunea si răspunderea colectivă.
Compoziţiunea-este înţelegerea dintre vinovat si victima sau rudele
acesteia, prin care vinovatul, prin plata unei sume de bani sau darea de
bunuri, îşi răscumpăra vina.
In Transilvania, caracterul de clasă al acestei instituţii era demonstrat de
faptul că actele normative care tarifau răscumpararea, stabileau sume
diferite, în funcţie de statutul social al victimei (pentru nobili –66 de
florini, pentru ţărani –25 de florini).
Răspunderea penală colectivă-reprezinta si ea o supravieţuire a
timpurilor străvechi cand oamenii găseau firesc să raspundă pentru vina
unui membru al grupului din care faceau parte.
La români existau doua forme ale raspunderii penale colective:
a. Răspunderea solidară a obştii
Obştea avea obligaţia să prindă şi să sancţioneze pe infractori.
După întemeierea statului feudal, obligaţia prinderii si descoperirii
infractorilor a rămas in sarcina obştii, iar in caz de nereuşita, aceasta
avea obligaţia de a plăti o gloabă insemnată (duşegubina). Această
normă de drept primitivă nu se afla in pravile ci avea un caracter
consuetudinar.
In schimb, în Transilvania, responsabilitatea colectiva a obştii sătenilor a
fost reglementată in legislaţia scrisă.

b.Răspunderea familială

11
 A fost aplicată excepţional si abuziv de catre domnitori care, în
caz de hiclenie (înaltă trădare) extindeau pedepsele şi asupra familiei
celui vinovat
De subliniat este faptul că nici pravilele si nici obiceiul pământului nu
prevedeau că pentru vina cuiva ar răspunde penal membrii familiei
vinovatului.
Răzbunarea sângelui –era cea de-a treia rămăşiţă a sistemului penal
primitiv în care rudele celui ucis aveau dreptul şi datoria să-l răzbune
contra ucigaşului sau rudelor acestuia.
La români, cel puţin după constituirea statelor feudale, răzbunarea
sângelui nu a existat ca sistem legal de represiune penală.

I.2 PEDEAPSA
În dreptul feudal român, pedepsele erau aplicate individual
vinovaţilor, nu ca în dreptul penal primitiv când ele erau aplicate
grupului social (familie, clan) căruia îi aparţinea vinovatul. Principiul
răspunderii penale individuale era prevăzut in pravilă şi în general era
respectat.
Pedepsele aveau următoarele caracteristici principale:
 având ca scop intimidarea, ele erau in general expiatorii, lipsindu-
le finalitatea corectivă (reeducarea);
 Pedepsele nu erau numai cele prevăzute de pravile; Domnul avea
dreptul să aplice şi pedepse neprevăzute în pravile (principiul
legalitaţii pedepsei);
 cumulul de pedepse era admis;

12
  în raport cu statutul social al vinovatului, pedepsele erau inegale;
pentru aceeaşi faptă – pedepse diferite;
 majoritatea pedepselor erau lăsate a fi fixate „dupa voia
judecătorului”;
 pedepsele erau producătoare de venituri pentru Domn sau
dregătorii care judecau;
Pornind de la aceste caracteristici ale pedepselor, se poate conchide
că scopul pedepsei nu era reeducarea infractorului şi redarea lui
societăţii, ca element util. Pedeapsa urmărea, in primul rând,
represiunea. În al doilea rând se urmărea repararea pagubei şi, în sfrâşit,
intimidarea infractorilor (şi nu numai).
Ideea personalităţii şi netransmisibilităţii pedepselor asupra altor
persoane s-au impus mult mai târziu, in perioada feudalismului
dezvoltat.

Infracţiunile, arată Beccaria, consecvent concepţiei sale asupra

fundamentului dreptului de a pedepsi, sunt ,,acţiuni potrivnice binelui
public"; ele sunt fapte ce aduc atingere acelor interese generale care
constituie obiectul ocrotirii penale.
Concepţia lui Beccaria are limitele sale. El ajunge să priveasca
infracţiunea în sine însăsi ca o entitate juridică abstractă, deşi vede
că,,asemenea dreptului, infracţiunea, adică lupta individului izolat
impotriva relaţiilor dominante, nu rezultă nici ea din arbitrarul pur",
că, ,,dimpotrivă, ea îşi are rădăcinile în aceleaşi condiţii ca şi dominaţia
existentă".

13
 Prea preocupat de apărarea individului abstract, Beccaria nu
coboară în domeniul realului, acolo unde se afla individul concret.
Individualismul se transformă, astfel, într-un instrument împotriva
individului. Persoana infractorului dispare în spatele infracţiunii.
Teoria pedepsei este, fără îndoială, partea cea mai importanta a
doctrinei lui Beccaria, nu numai pentru contribuţia sa, aprope imediată,
la umanizarea dreptului penal o dată cu consacrarea principiilor
formulate de el în legislaţia pozitivă, ci şi pentru că aceste principii nu au
încetat să fie actuale.

Primul principiu: LEGALITATEA PEDEPSELOR.

Arbitrarului dreptului feudal, cu pedepsele sale nu numai crude,
dar şi lăsate, foarte adesea, la bunul plac al judecătorilor, Beccaria ii
opune cea mai strictă legalitate a pedepselor. ,,Numai legile pot stabili
pedepsele privitoare la infracţiuni..." ; ,,...o pedeapsă care depăşeşte
limita fixă de legi înseamnă o pedeapsă justă plus o alta pedeapsă".
Judecătorii nu pot aplica deci alte specii de pedeapsa decât cele
prevăzute de lege pentru fapta săvârşită şi nu pot fixa pedepsei lese o altă
întindere sau un alt mod de executare decât cele de asemenea stabilite
prin lege (,,nulla poena sine lege", adică nu există pedeapsă fără lege).
Sistemului pedepselor arbitrare, Beccaria
îi substituie astfel sistemul pedepselor legale.

Al doilea principiu: EGALITATEA PEDEPSELOR

14
 Legea trebuie să prevadă aceleaşi pedepse pentru toate persoanele
vinovate de aceeaşi infracţiune, indiferent de condiţia sau situaţia lor
socială.
Pedepsele ,,trebuie să fie aceleaşi pentru primul şi pentru ultimul
cetăţean"; nobilul sau cel bogat nu trebuie ,,să se teama mai puţin decât
alţii când e vorba de a viola convenţiile care l-au rdicat deasupra
acestora".
Aplicarea legii trebuie să se faca fără discriminări de orice natură:
clasă sau condiţie socială, sex, nationalitate, religie.
O observaţie se impune totuşi: egalitatea legală a pedepselor, adică
statornicirea în abstract în lege, a unor pedepse egale pentru fiecare
infracţiune abstractă, indiferent de persoana făptuitorului, nu înseamnă
niciodată o egalitate reală. Infractorii resimt în mod diferit consecinţele
aceleiaşi pedepse, în raport de situaţia socială, de starea materială sau de
însuşirile lor fizice ori psihice individuale. Beccaria pare a-şi fi dat el
însuşi seama de această realitate: ,,...egalitatea pedepselor nu poate fi
decât exterioară, ele fiind, în realitate, deosebite pentru fiecare
individ...". O egalitate, in oarecare masură reală, nu poate fi obţinută
decât pe calea individualizării pedepselor de către judecători, dar
Beccaria nu recunoaşte judecătorilor un asemenea drept.

Al treilea principiu: PERSONALITATEA PEDEPSELOR.

15
 Numai cel vinovat de săvârşirea infracţiunii poate fi pedepsit;
pedeapsa aplicată infractorului nu trebuie să atingă alte persoane. Nu
poate exista răspundere penală pentru fapta altuia.

Al patrulea principiu: MODERAŢIA PEDEPSELOR.

Pedepsele trebuie să fie moderate, pentru că scopul lor ,,nu este de
a lovi o fiinţă sensibilă, nici de a desfiinţa o infracţiune care a fost
săvârşită", ci ,,acela de a-l împiedica pe infractor să aducă concetăţenilor
săi noi prejudicii şi de a-i abate pe alţii de la săvârşirea unor fapte
asemănătoare" ; or, pentru ca o ,,pedeapsă să aibă efectul dorit este de
ajuns ca suferinţa pricinuită de pedeapsă să depaseasca beneficiul pe
care il aduce infractiunea... Tot ce întrece această măsură e deci inutil şi,
ca atare, tiranic".
Trebuie alese, deci, nu numai ,,acele pedepse", dar şi ,,acea
metodă de a fi aplicate", care, ,,păstrând proporţia, vor face o impresie
cât mai puternică şi cât mai durabilă asupra sufletelor oamenilor şi cât
mai puţin chinuitoare asupra corpului vinovatului".
În legatură cu calitatea pedepselor, Beccaria consideră contrare
principiului pus de el: confiscarea şi, mai ales, pedeapsa cu moartea.
Nimeni până la el nu contestase încă legitimitatea pedepsei cu
moartea.
Câţiva gânditori, ca Platon, Quintilianus, Alfons de Castro,
Thomas Morus, pledaseră, este adevărat, izolat, fie pentru abolirea ei, fie
pentru restrângerea aplicării sale, dar nici unul nu afirmase că ea ar fi
nelegitimă şi nu reuşise să determine o mişcare în acest sens.

16
 Beccaria susţine, mai întâi, că pedeapsa cu moartea nu este
legitimă, deoarece omul, nefiind indrituit să dispună de propria lui viaţă,
niciodată n-a putut ceda societăţii dreptul său la viaţă sau consimţi la
ştirbirea lui prin contractul social. Acest argument a fost amplu
combatut.
Kant, discutând argumentarea lui Beccaria, o califica drept sofism
şi greşită interpretare a dreptului. Filosoful german, admiţând ideea
contractului social, observă ca nimeni nu suferă o pedeapsa, oricare ar fi
ea, fiindcă a consimţit anticipat la aceasta, ci pentru ca a voit acţiunea
pedepsibilă, ,,căci nu este pedeapsă cand cineva găseste ceea ce voieşte,
şi e cu neputinţă ca cineva să voiască să fie pedepsit...". ,,Prin contractul
social, fiecare se supune dinainte oricărei legi necesare menţinerii
societăţii şi, prin urmare, legii.”

Al cincilea principiu: INEVITABILITATEA SI

PROMPTITUDINEA PEDEPSEI.
Efectul preventiv, care este scopul legii penale, depinde mai mult
de certitudinea pedepsei decât de severitatea sistemului represiv; ceea ce
slăbeşte constrângerea psihologică pe care o exercită pedeapsa este nu
moderaţia acesteia, ci speranţa de a o putea evita: ,,Una dintre cele mai
puternice frâne ale infracţiunilor nu este cruzimea pedepselor, ci
inevitabilitatea lor". ,,Certitudinea unei sancţiuni, deşi moderată, va face
întotdeauna o impresie mai puternică decât frica produsă de alta mai
grozavă, unită cu speranţa impunităţii".

17
 Al şaselea principiu: PROPORŢIA DINTRE INFRACŢIUNI
SI PEDEPSE.
,,Trebuie să existe o proporţie între infracţiuni şi pedepse" 1. Dacă
pentru două infractiuni care vatămă societatea în mod inegal s-ar stabili
pedepse egale, pe de o parte ,,oamenii nu vor întampina un obstacol mai
puternic în săvârşirea infracţiunii mai grave, dacă de aceasta este legat
un avantaj mai mare", iar, pe de altă parte, nu se va mai ,,face nici o
deosebire între aceste infracţiuni" şi se vor ,,distruge sentimentele
morale".
Beccaria a înţeles, în mod just, că fenomenul infracţional nu poate fi
combătut numai prin pedepse. El a înţeles, de asemenea, importanţa
precumpănitoare a măsurilor sociale, economice şi educative în lupta
împotriva criminalităţii. Nu se poate nega, pe de altă parte, nici
caracterul progresist, nici utilitatea unora din măsurile propuse de el. Dar
Beccaria nu vede limitele eficienţei acestui complex de măsuri şi crede,
în mod eronat, că ele sunt suficiente pentru prevenirea infracţiunilor.
Opera lui Beccaria, care propovăduia o lume noua, o ridicare
deasupra omului a brutalităţii, nu putea să nu producă emoţii puternice şi
generale; ea înfăţişa oarecum ,,programul de revendicări al spiritului de
umanitate în materia dreptului penal. Ideile sale fundamentale,
introducerea umanităţii în legea penală şi apărarea drepturilor omului în
persoana acuzaţilor, exprimau cele mai profunde aspiraţii ale conştiinţei
umane.

1
C. BECCARIA, Dei delitti e delle pene

18
 I.3. RĂSPUNDEREA PENALA
Răspunderea penală se năştea, de regulă, din cauza rezultatului
faptei şi avea drept criteriu acest rezultat. In consecinţă, în majoritatea
cazurilor tentativa nu se pedepsea (ea fiind, in general lipsită de rezultat
material).

DREPTUL PENAL SI PROCESUAL PENAL IN EPOCA

FEUDALĂ
În Ţările Române, dreptul penal feudal, criticabil pentru orientarea
lui manifestă de clasa, era totuşi departe de-a putea fi considerat primitiv.
El era, dimpotriva, evoluat şi în curent cu ideile epocii, având la bază
principii avansate cum ar fi cel al utilităţii pedepsei – prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni – sau cel al legalităţii incriminării – fiind
încriminate infracţiunile contra statului, a domniei, bisericii, contra vieţii
sau a patrimoniului.
Spre deosebire de dreptul penal al altor popoare (germani, slavi, etc.) în
care toate infracţiunile erau considerate delicte private, la români domnia
a făcut ca toate infracţiunile să fie publice. Continuând tradiţia romana,
dreptul penal românesc deosebea între infracţiuni intenţionate si
neintenţionate, ce erau sancţionate mai uşor. Era incriminată tăinuirea,
tentativa si recidiva, precum şi legitima apărare şi circumstanţele
atenuante.
Pedepsele erau aplicate individual vinovaţilor, spre deosebire de dreptul
penal primitiv, în care ele erau aplicate grupului social (familie, clan) din
care făcea parte vinovatul.

19
 I.4 .INFRACŢIUNI
Dreptul penal feudal român a reglementat o serie de infracţiuni a
căror conţinut a fost bine definit, infracţiuni care pot fi grupate in raport
cu specificul lor şi cu valorile sociale ce erau proteguite.
Dintre aceste infracţiuni vom examina mai jos pe cele mai
importante:
Într-o prima grupă amintim abaterile de la dogmele religioase,
categorie din care faceau parte:
 Erezia – reprezenta abaterea conştientă de la dogma bisericii
dominante printr-o faptă sau convingere contrară. Era pedepsită cu
„moarte cumplită”, fiind considerată un „mare păcat”.
 Apostasia – este lepădarea călugarului de cinul călugaresc şi
reintrarea in viaţa laică. Vinovatul era afurisit de doua ori într-un
an, iar dacă nu revenea la mănăstire, era predat justiţiei mirene
pentru a fi pedepsit
 Ierosilia – consta, fie in furtul de obiecte sfintiţe in biserică, fie
din întreţinerea de relaţii sexuale in biserică sau cu calugăriţe. Era
pedepsită cu ”moarte cumplită”.

Dintr-a doua grupă făceau parte infracţiunile împotriva statului sau

domnului:
 Hiclenia sau înalta trădare consta în încălcarea datoriei de
credinţa faţa de domn şi stat. In concret ea se manifesta prin:
pretenţii la tron, ridicarea armelor contra domnului, nerăspunderea
la chemarea domnului, închinarea către un pretendent la tron, fuga

20
 peste hotare. Pedeapsa era moartea şi confiscarea averii. Ea avea
un caracter personal, dar uneori domnii, in mod abuziv, au extins-
o şi la membrii familiei celui vinovat.
 Lezmajestatea – consta in insulta adusă domnului (sudalma) de
către un supus. Vinovaţii erau pedepsiţi „foarte cumplit”, după
voia giudetului”.
 Calpuzania – sau falsificarea monedei. A fost introdusă de domn
care avea dreptul de-a bate moneda şi avea turnătorii proprii, fiind,
ca atare interesat în pedepsirea falsificatorilor. Pedeapsa era:
decapitarea şi confiscarea averii, precum şi arderea cadavrului.

Dintr-o categorie distinctă faceau parte infracţiunile contra vieţii:

 Omorul – denumit „moarte de om” sau ucidere, a fost considerat
crimă si pedepsit chiar inainte de constituirea statelor feudale, de
catre justiţia obştii. Fiind socotit ca infracţiune gravă („faptă
mare”), era judecat de către domn. Era considerat faptă de intenţie.
Pedepsele erau: moartea, mutilarea, tortura, ocna, inchisoarea,
surghiunul,confiscarea şi gloaba. Ucigaşul işi putea răscumpara
vina de la rudele victimei şi de la dregator plătind gloaba.
 Patricidul – consta in uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor sau
soţiei. Pedeapsa tradiţională era arderea de viu.

O altă categorie de infracţiuni erau cele împotriva patrimoniului. Din

această categorie fac parte:

21
  Tâlharia – era cunoscută sub denumirile de: jac, jăcuire, jaf,
tâlhuşag si tălharie; consta într-un furt însoţit de violenţă.
Pedeapsa prevăzută era moartea prin spânzurare, atât pentru
tâlhari cât şi pentru tăinuitorii lor. Pentru tâlharii neînarmaţi
pedeapsa era surghiunul.
 Furtul – era denumit şi „furtişag”sau „furtuşag”. Consta în
însuşirea pe nedrept şi pe ascuns a lucrului altuia. Furtul „mare”
(datorită valorii sau prin spargere) era pedepsit cu moartea ca şi
cel săvârşit a treia oară. Furtul de fructe pentru consum propriu nu
se pedepsea. Furtul se mai pedepsea şi cu ocna, mutilarea,
surghiunul, bătaia, gloaba şi confiscarea. Dacă hoţul nu era prins,
răspunderea era colectivă, a satului.
 Incălcarea hotarelor – consta în distrugerea, mutarea sau
nesocotirea semnelor de hotar. Se pedepsea prin plata hatalmului
şi prin pedeapsă corporală, dacă se săvârşea cu violenţă. Autorul
suporta şi sancţiunea civilă a pierderii c/val. Muncii, seminţei şi
roadei de pe terenul astfel ocupat.
 Incendierea – era pedepsită cu moartea numai pentru
incendiatorii de case, holde sau fân. In rest, pedeapsa era
înfierarea la mâini, bătaia sau plata îndoită a pagubei.

În categoria infracţiunilor contra persoanei se includ urmatoarele:

 Răpirea de fată (femeie) era considerata o faptă „mare” a cărei
judecată revenea domnului. Pedeapsa era moartea, dar vina putea
fi răscumpărată prin gloabă. Averea răpitorului era dată femeii.

22
 Pentru existenţa faptei se cerea transportarea răpitei în alt loc şi
necinstirea ei prin violenţă sau cu acordul femeii (caz în care
pedeapsa era lăsată la aprecierea judecătorului).
 Seducţia – reprezenta o răpire realizată prin ademenirea prin
promisiuni, daruri, făgăduinţe, dezmierdări, etc. Pedeapsa era
lăsată la aprecierea judecătorului.
 Sodomia – consta în relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex
sau cu animale. Se aplicau pedepse canonice şi penale. Se putea
aplica chiar pedeapsa cu moartea.
 Desfrânarea – consta In legătura sexuală dintre un bărbat şi o
femeie în afara căsătoriei. Concubinajul nu se pedepsea fiind
considerat o căsătorie de fapt, dar concubina care avea relaţii cu
alt bărbat era considerată adulteră şi era pedepsită. Desfrânarea era
pedepsită cu gloabă mare.
 Incestul – era denumit „amestecarea de sânge” şi consta în
întreţinerea de relaţii sexuale între persoane de sex diferit între
care căsătoria era interzisă. Pedepsele erau, pe lângă cele
canonice, moartea, bătaia, tăierea nasului. Pedeapsa obişnuită ere ,
însă, gloaba mare.
 Adulterul – denumit „preacurvie” consta în legătura sexuală
înafara căsătoriei. Era pedepsit atât de dreptul canonic cât şi de cel
laic cu moartea. Bărbatul care îşi prindea soţia în flagrant şi o
ucidea nu era pedepsit. El avea dreptul să o pună în fiare sau în
temniţă. Femeia vinovată îşi pierdea zestrea In favoarea soţului.

23
 Se practica pe scară largă compoziţiunea (plata unei despăgubiri
serioase).
 Defăimarea – denumită ca sudalmă, este echivalentul modernei
denunţări calomnioase. Dacă denunţul se adresa unui dregător,
fapta se numea „sudalmă mare”, iar pedeapsa putea ajunge până la
moarte. Când se adresa unei persoane obişnuite, se numea
„sudalma mică”.

În sfârşit, într-o ultimă categorie de infracţiuni amintim următoarele:

 Falsul – denumit in epocă „vicleşug” sau „înşelăciune”, consta în
plăsmuirea unui document sau alterarea adevărului în documente
sau alte instrumente juridice (măsuri, semne de hotar, etc.).
Pedeapsa era mai uşoară şi consta în mustrare sau gloabă.
 Neascultarea – consta în faptul de a nu se supune poruncii
domneşti sau hotărârii judecătoreşti sau faptul ţăranilor de a nu da
ascultare stăpânilor de moşie. Pedeapsa cea mai uzitată era gloaba,
iar în cazul ţăranilor – bătaia.Când neascultarea era gravasau în
împrejurări grave, pedeapsa putea fi moartea.
 Jurământul mincinos – consta în vina de-a mărturisi fapte
neadevărate şi de a le întări prin jurământ că sunt adevărate. Era
denumit „jurământ mincinos”, „jurământ strâmb”, „mărturie
strâmbă” sau „limbă strâmbă”. Era pedepsit cu gloabă.
 Vrăjitoria – consta în procedee oculte de stăpânire a forţelor
naturii în scop vătămător (magie neagră) sau binefăcător (magie

24
 albă). Prima era sancţionată, pedeapsa putând merge până la
moarte sau surghiun. Cealaltă nu se pedepsea.

I.5 CLASIFICAREA PEDEPSELOR

Caracterul opresiv al orânduielilor feudale este demonstrat de
numărul mare al pedepselor aplicate precum şi de varietatea şi cruzimea
lor. Pedepsele pot fi grupate pe câteva categorii, după cum urmează:

A. PEDEPSE CORPORALE
Pedeapsa capitală, aspru criticată de Becarria şi adepţii lui, deşi
menţinută în pravile în Ţara Românească şi Moldova, în practică a
înregistrat un regres. Chiar din secolul al XVIII-lea, unii domni
manifestă repulsie faţă de ea. Astfel, Alexandru Mavrocordat ar fi jurat
să nu o aplice niciodată, Alexandru Ipsilanti poruncea armaşului să-l
întrebe de trei ori înainte de a executa o hotarâre capitală. Sub domnia
lui, nici o pedeapsa capitală nu a fost executată2. Cazurile de condamnare
la moarte s-au rărit chiar în materie de înaltă trădare. În Ţara
Romanească, Regulamentul organic a încercat să desfiinţtzepedeapsa
capitală prin art. 297 care însă la ediţia din 1832 a apărut modificat,
menţinând-o3. Proclamaţia de la Islaz din 1848 cerea desfiinţarea cu totul
a pedepsei capitale, însa ea a fost menţinuta după înăbuşirea revoluţiei.
Cond. crim. a Ţării Româneşti din 1851 deşi o menţine, frâneaza
aplicarea ei printr-o dispoziţie ce interzice domnului să întărească o
2
Raicevich, Osservazioni, p. 148
3
Anghelescu, Pedeapsa, p. 20-22

25
sentinţă capitală dacă nu era pronunţată cu “unanimitate de glasuri” şi-l
obligă să schimbe pedeapsa în alta de o treaptă mai mică. Iar în fapt, în
timpul aplicării ei, nu s-a pronunţat nici o sentinţă care să fi dus la o
execuţie capitală.
Mutilarea , deşi prevăzută în pravile şi aplicată până in deceniul
trei al secolului XIX prin tăierea mâinilor mai ales tâlharilor 4, a fost
desfiinţată prin Regulamentele organiceşi n-a mai fost prevăzută în
Cond. Crim. Din 1851.
Tortura, până la Regulamentele organice, a mai fost aplicată atât
ca mijloc de cercetare penala, cât şi ca pedeapsă. Regulamentele
organice(art.298 ROV şi art. 355 ROM) au desfiinţat tortura. Cond.
Crim. Din 1851 n-a reintrodus tortura ci, dimpotrivă, a incriminat ca
infracţiune practicarea ei.
Înfierarea. Pravilele nu au mai prevazut-o cu excepţia Cond. Crim.
(1820/1826). Totuşi ea a continuat să se aplice şi în Ţara Românească şi
în Moldova . sub domnia lui Alexandru I. Cuza a fost desfiinţată.
Bătaia a continuat să figureze în pravile şi să fie aplicată, sub
diferite forme: la tălp, pe uliţele târgului; cu bicilu sau cu nuiele, la spate.
Sub domnia lui Al. I. Cuza , în anul 1860, a fost desfiinţată5.
Dintre celelalte pedepse corporale, ce aveau, prin aplicarea lor
publică, şi rolul de pedepse infamante , pedeapsa cu bătaia, în afara de
bătaia cu băţul şi cea cu biciul, a cunoscut în aceasta perioadă o formă
care s-a aplicat frecvent în districtele grănicereşti: aceea cu nuiele,
costând în trecerea celui pedepsit de câteva ori printre două şiruri aliniate
4
Doc. Din 27 apr. 1808(Urechilă, Ist. Rom.,IX, p.467)
5
I.R,,IV,p.323.

26
de soldaţi cu nuiele şi obligaţi să aplice cu toţii lovituri condamnatului
respective în momentul când acesta trecea prin faţa lor. Scopul aplicării
pedepsei cu nuiele în graniţa militară a fost în cele mai multe cazuri
asigurarea disciplinei militare.

B. PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE

Sub influenţa ideilor iluministe, pedepsele privative de libertate se
inmulţesc în Ţara Româneasca şi Moldova; ocna şi temniţele înlocuiesc
pedepsele capitale în cazuri din ce în ce mai numeroase.
Ocna şi temniţa. În pravilele secolului al XIX-lea abundă textele
ce prevăd pedeapsa cu ocna sau cu temniţa. Ocna şi temniţa erau
prevăzute, distinct de Regulamentele organice şi de Cond. Crim. Din
1851, care însă prevedea pentru nobilii condamnaţi la ocnă
transformarea ei în închisoare la o mănăstire sau alt loc sigur.
Dispoziţiile Regulamentelor organice obligau statul să întreţină temniţele
curate ca să nu vatăme sănătatea deţinuţilor. Acelaşi text prevedea că
deţinuţii vor primi de la stat îmbrăcăminte, hrană şi lemne de foc6.
Surghiunul, prevăzut în pravilele din epocă, este acum mai
frecvent aplicat decât în trecut: atât sub forma uşoară a domiciliului
obligatoriu, cât si sub forma mai frecventă, surghiunul la mănăstire, sau
cea mai gravă, surghiunul peste graniţă.

C. PEDEPSE PATRIMONIALE

6
Vz. Infra., cap. IV, secţ.VI

27
 a) Confiscarea. Tendinţa mai veche, defavorabilă confiscării, continuă
să se accentueze în aceaşi perioadă. Aplicarea acestei pedepse este mai
rară, chiar la hiclenie, iar justificarea ei este despăgubirea celor vătpmaţi
prin hiclenie7.
b) Gloaba, în general, a continuat să existe în toată aceasta perioadă,
dara evoluat. Ca instrument juridic de exploatare feudală ce crease din
faptele penale importante venituri pentru domn şi la marii dregători,
gloaba a devenit cu timpul odioasă. Ea a trecut printr-o criză ce a dus,
temporar, la desfiinţare, iar până la urmă la transformarea ei. În
Moldova, Matei Ghica, în 1754, a desfiinţat gloaba pântecelui ca “un
lucru urât”8.
c) Deşugubina. Compoziţia. Răspunderea solidară a obştii.
Desfiinţarea deşugubinei cu sensul de gloabă pentru abateri de la morala
sexuală nu a avut nici un efect asupra deşugubinei cu sensul de gloabă
pentru moarte de om cu autor necunoscut, ca rezultat al împăcării
intervenite între ucigaş şi rudele victimei, sau ca autor necunoscut sau
fugit, adică cu sensul de răspundere ce apasă asupra obştei.. compoziţia
continuă să joace un rol, la o scară redusă]1], şi în această perioadă, deşi
ca instituţie specific medievală nu mai corespundea cu ideile epocii. O
urmă a deşugubării cu vechiul ei sens de răspundere solidară a obştei
satului pentru crimele săvârşite de un autor necunoscut sau dispărut
reapare in secolul al XIX-lea, în toiul frământărilor reformatoare. O lege
din 1831 a repus în vigoare această răspundere prin”închezăşluirea

7
Doc. din 25 oct. 1755 (St. Doc., V., p. 59)
8
Hrisov din 23 nov. 1754 ( Uricariu II, p. 267)

28
obştilor”, rezultatele acestei măsuri au fost elogiate atât de domnie9, cât
şi de un diplomat francez10.

D. PEDEPSELE ACCESORII
a) Degradarea civică. Această pedeapsă a continuat şi în această
perioadă să figureze în Ţara Românească şi Moldova în pravile şi să se
aplice în practica judiciară11. Toţi cei condamnaţi pentru crimă şi fapte
gave pierdeau, prin efectul acestei pedepse, drepturile politice. Boierii
condamnaţi pentru asemenea fapte, înainte de a executa pedeapsa,
trebuiau să fie degradaţi public „prin îmbrăcare de sucman”. Ei îşi
pierdeau şi „cinul” (dregătoria) şi „evghenia” (rangul de boier) prin
ştergerea din arhondologie, prin luarea scutelnicilor şi trecerea lor în
tabla visteriei ca simpli birnici.
b) Înfierarea era o pedeapsă şi accesorie şi corporală, fiind
preyentată în această din urmă categorie. Datorită dezvoltării comerţului
şi firmelor comerciale, precum şi a creditului şi instrumentelor de credit,
în urma apariţiei unor anumitor acte infracţionale în această materie,
statul se socoteşte, în această perioadă, dator să intervină, reglementând
şi pedepsind infracţiunile de brancută şi de falsificare a cambiilor.

I.6. PROCEDURA PENALĂ

Despre existenţa unei proceduri penale se poate vorbi chiar şi în
perioada anterioară constituirii statelor feudale, în cadrul obştii săteşti
9
„Curierul românesc”, 1836, p. 37, 12 mar. 1847, ofisul domnesc al lui Mihail Sturdza către Adunarea
obştească
10
Hurmuzaki, XVII, p.348-Memoriul Bois-le-Comte din 14 mai 1834 asupra Ţărilor Române
11
Doc. din 8 oct. 1817 ( Urechilă, Ist. Rom. , X, A, p. 517-518)

29
care avea şi puterea şi organele în drept să judece cauzele penale şi
civile.
După formarea statului feudal, domnia şi-a rezervat dreptul de-a
judeca „vinile” mari. Judecarea celorlalte cauze a fost dată în competenţa
dregătorilor domneşti (pârcălabi, sudeţi, căpitani de judeţ, bani de judeţ,
ispravnici).
Sub acest aspect, obştea sătească a fost înlocuită treptat, dar ea a
fost păstrată mult timp, fiind competentă să soluţioneze cauzele penale
mai puţin importante. Hotărârile acesteia erau supuse apelului la domnie.
Sistemul de procedură penală în feudalism avea următoarele
caracteristici:
Normele juridice după care se desfăşura procesul penal (atât în faţa
obştii cât şi la domnie) erau nescrise, ele fiind stabilite prin obiceiuri
(neredactate). Actele de procedură erau nescrise.
Nu existau instanţe penale şi civile; domnul şi dregătorii judecau
ambele categorii de procese. Nu exista deosebire între jurisdicinstanţe
penale şi civile; domnul şi dregătorii judecau ambele categorii de
procese. Nu exista deosebire între jurisdicţia civilă şi penală. Una şi
aceeaşi pricină putea avea atât caracter civil cât şi penal.
Executarea hotărârilor civile-penale a început să se diferenţieze.
Armaşii executau hotărârile penale în ocnă, temniţă sau grosuri, iar
aprazii – pe cele civile în vartă.
Acuzaţia se putea ridica de către cei vătămaţi, dar şi din oficiu.
Dregătorul competent se putea sesiza singur.
Cercetarea se făcea de obicei de cel care judeca pricina.

30
 Mijloacele de probă erau mai ales martorii şi jurătorii. Se foloseau
şi probele scrise.
În procesul penal s-au utilizat ca probe decisive ordaliile,
mărturisirea şi tortura. În cazul infracţiunilor flagrante avea loc o
judecare accelerată, cu o procedură specială.
Procedura de judecată era, în principiu, publică, dar publicitatea
era în feudalism relativă. Accesul la locul judecăţii era strict reglementat;
nu oricine putea asista la proces.
Dreptul feudal penal cunoştea instituţia graţierii individuale, drept
ce aparţinea domnului sau unor foruri superioare celui care a pronunţat
hotărârea de condamnare. În perioada târzie a apărut şi instituţia
amnistiei (iertarea colectivă a infractorilor), drept exclusiv al şefului
statului.

31
 II. PEDEAPSA

II.1. DEFINIŢIE
Pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală, stabilită de
legea penală, aplicată de judecată în numele statului persoanelor care au
comis infracţiuni, pricinuinduli-se anumite lipsuri limitându-li-se
drepturile.

Pedeapsa este principalul mijloc de realizare prin constrângere a

ordinii de drept penal. Dacă a fost încălcată ordinea legală (de drept) şi
este exclusă o altă modalitate de a o restabili, ramâne doar ca organele de
drept ale statului să intervină imediat şi să aplice pedepsa, după care va
urma executarea ei. Numai astfel poate avea loc reîncadrarea în societate
a infractorilor, transformarea conştiinţei lor înapoiate. Încadrată intr-un
ansamblu de mijloace menite să apere ordinea de drept, pedeapsa, în
calitate de o ultimă măsură, devine indispensabilă de fiecare dată, când
ordinea de drept este grav încălcată. În acest caz, pedepsa trebuie să
contribuie la asigurarea apărării sociale, lacurmara activităţii
infracţionala şi să-i creeze infractorului asemenea imposibilitati ca el să
nu mai comită noi infracţiuni.

Pedeapsa are drept scop corectarea şi reeducarea condamnaţilor in

spiritul atitudinii conştiente faţa de muncă, respectării stricte a legilor,

32
prevenirea săvârsirii de noi infracţiuni atât din partea condamnatului, cât
şi din partea altor persoane.

II.2 . TRĂSĂTURI
Pedepsa penală este cea mai aspră masură a constrângerii de stat
pentru infracţiunea comisă. Ea are un şir de trăsături specifice:
 este o masură de constrângere, stabilită de legea penală;
 se aplică numai de judecată;
 .se aplică în numele statului;
 are caracter public;
 se aplică numai persoanelor vinovate de comiterea unei infracţiuni
concrete;
 exprimă o apreciere moral-politică negativă şi o apreciere juridica
a faptelor infractorului şi a persoanei care le-a comis;
 pricinuieşte condamnatului anumite lipsuri sau limiteaza
drepturile lui;
 este o consecinţa juridică a fiecarei infracţiuni comise;
 creează vinovatului antecedente penale.

II.3. CLASIFICAREA PEDEPSELOR

Faţă de persoanele care au comis infracţiuni pot fi aplicate
următoarele pedepse:
a) PRINCIPALE: privaţiuni de libertate; muncă corecţionala fără
privaţiuni de libertate; privaţiunea de dreptul de a ocupa anumite funcţii

33
sau de a exercita o anumită activitate; amenda; destituirea din funcţie;
mustrarea publică.
b) COMPLEMENTARE: confiscarea averii; retragerea gradului
militar sau special; decăderea din drepturile părinteşti.
Privaţiunea de libertate se stabileşte pe un termen de la trei luni
pâna la 15 ani, iar pentru infracţiuni deosebit de grave – maximum 25
ani.
În cazul unor infracţiuni prevăzute de legea penală se poate aplica
pedeapsa cu detenţie pe viaţă.
Munca corectională fără privaţiune de libertate se stabileşte pe un
termen de la 2 luni pâna la 2 ani şi se execută fie la locul de muncă al
condamnatului, fie în alte instituţii din raionul în care el domiciliază.
Din câstigul lui se reţine în folosul statului partea stabilită prin sentinţa
instanţei de judecată în limitele de la 5-20%.
Privaţiunea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita
o anumită activitate poate fi determinată de instanţa de judecată ca
pedeapsă principală sau conplementară pe un termen de la un 1 până la 5
ani.
Amenda este o sancţiune pecuniară şi poate avea o mărime de la
25 până la 100 salarii minime.
Destituirea din funcţie se aplică de instanţa de judecată în cazul
în care se consideră imposibilitatea de a-l lasa pe condamnat în funcţia
pe care o ocupă.
Mustarea publică constă în pronunţarea în public de către instanţa
de judecată a mustrării aplicate vinovatului, aducând aceasta , în cazurile

34
necesare, la cunoştinţa obştimii prin intermediul mijloacelor de
informare în masă sau prin alte mijloace.
Confiscarea averii presupune trecerea forţată si gratuită în
proprietatea statutului a bunurilor condamnatului destinate pentru sau
utilizate la comiterea inrfacţiunii, dobândite în urma săvârşirii acestora,
precum si a veniturilor obţinute prin folosirea bunurilor si valorilor
căpaăate pe cale criminală.
În caz de condamnare pentru infracţiune gravă, persoana care are
grad militar sau un titlu special poate fi privată de ele prin sentinţă
judecătorească.
Decăderea din drepturile părinteşti se poate aplica ca pedeapsă
complementară în cazurile în care instanţa de judecată constată că
părintele abuzeaza de acestea sau se sustrage de la îndeplinirea
îndatoririlor părinteşti şi drept rezultat copiii încep să consume alcool, să
ducă o viaţă desfrânată sau săvârşesc alte fapte prejudiciabile. Drepturile
părinteşti pot fi restabilite de instanţa de judecată la propunerea
organelor de tutelă şi curatelă ori Comisiei pentru minori.
Faţă de minori pot fi aplicate următoarele categorii de pedepse
pentru infracţiuni: mustrarea publică, amenda, munca corecţională fără
privaţiune de libertate, trimiterea la un preventoriu de educaţie prin
muncă, privaţiune de libertate. Totodată, amenda poate fi aplicată numai
faţă de acei minori care au câstig propriu, de sine stătător.
Cea mai aspră pedeapsă pentru infractorii minori este privaţiunea
de libertate pe un termen de pâna la 15 ani. Minorii îşi ispăşesc pedeapsa
în colonii de educaţie prin munca pentru minori cu regim comun si

35
riguros(înăsprit). Scopul oricărei pedepse nu este de a se răfui cu
infractorul, ci de a-l corecta, de a-l ajuta să devină util societăţii.
Pedepsa are drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât
din partea condamnatului, cât şi din partea altor persoane,
Constrângerea este esenţa (caracterul specific, natura) pedepsei,
prevenţia specială şi generală – scopurile de bază ale ei, iar corectarea si
reeducarea – metodele, căile de realizare a scopurilor pedepsei. Trebuie
menţionat că educarea unui cetăţean conştient al societăţii nu este o
funcţie proprie dreptului penal şi cu aâit mai mult a pedepsei. Educarea
apare ca mijloc de prevenire a infracţiunii.
Întrucât pedepsa constituie mijlocul prin care sunt sancţionate
încălcările legii penale, scopul ei trebuie să coincidă cu scopul acestei
legi, şi anume, apărarea valorilor sociale împotriva infracţiunilor.
Prin aplicarea pedepsei se urmăreşte prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni, în primul rând, de către cel condamnat (prevenţia specială),
iar, pe de altă parte, de către alte persoane (prevenţia generală).
Prevenţia specială constituie, fără îndoială, scopul direct al
pedepsei. Acest lucru începe să se realizeze chiar în momentul în care
instanţa stabileşte pedepsa pentru infractor, făcându-l, înainte de toate, să
înţeleagă că legea penală este o realitate şi cine săvârşeşte fapte penale
este, în mod inevitabil, pedepsit. Condamnatul este apoi reeducat în
timpul executării pedepsei ce i s-a aplicat. De cele mai multe ori însusi
faptul că cei condamnaţi au simţit efectele pedepsei şi au suportat
privaţiunile legate de aceasta, constituie suficiente motive ca aceştia să
aibă ulterior o conduită corectă şi să nu mai săvârşească infracţiuni.

36
 Prevenţia generală se realizează în raport cu alte persoane decât
cele care au săvârşit infracţiuni. Exista şi oameni care se abţin de a
săvârşi infracţiuni nu din cauză că simt repulsie faţă de astfel de fapte, ci
din teama de a fi pedepsiţi, de frica de pedeapsa. Trebuie însă subliniat
că ameninţarea cu pedepsa prevăzuta de lege nu ar fi eficientă, dacă ea ,
pedeapsa, n-ar fi aplicată în mod efectiv faţă de acele persoane care
săvârşesc infracţiuni.

37
 III. PEDEAPSA CAPITALĂ

III.1. NOŢIUNE
Pedeapsa cu moartea este uciderea prevăzută prin lege a unui om
ca pedeapsă pentru o crimă, pentru care a fost găsit vinovat. De obicei
este precedată de un proces judiciar, care se termină cu o sentinţă cu
moartea. Aceasta este pusă în aplicare prin execuţie.
Pedeapsa cu moartea este cea mai crudă, inumană şi degradantă
pedeapsă. Violeaza dreptul la viaţă. Este irevocabilă si poate afecta şi pe
cei nevinovaţi.
Progresul a fost dramatic. În 1977 numai 16 ţări au abolit pedeapsa cu
moartea pentru toate crimele. Astăzi mai sunt 88 de ţări unde nu s-a
abolit pedeapsa cu moartea.

Pedeapsa capitală, cunoscută ca pedeapsa cu moartea, este

execuţia unor criminali condamnaţi de stat ca pedeapsa pentru crime
cunoscute ca şi crime capitale sau jigniri capitale. Execuţia criminalilor
si a adversarilor politici a fost folosită de aproape toate societăţile-stat
pentru a pedepsi crime cât şi pentru a suprima disensiuni politice. Dintre
ţările democratice din lume, majoritatea ţărilor europene cu excepţia
Belarusului, Americii Latine, a multor state din zona Pacificului
incluzând Australia, Noua Zeelanda si Canada au abolit pedeapsa
capitală.S.U.A, Guatemala si majoritatea insulelor Caraibe, şi unele ţări

38
democratice din Asia ( Japonia si India), din Africa(Botswana si
Zambia) încă o păstrează. În ţările nedemocratice folosirea pedepsiei cu
moartea este un fapt comun, dar nu general.

Pedeapsa capitală este o problema continuă. Susţinătorii pedepsei

capitale argumenteaza ca stopeaza criminalitatea, previne recidivarea şi
este o pedeapsă potrivită pentru crimă. Oponenţii pedepsei capitale
argumentează că nu împiedică criminalii şi, mai mult decât închisoarea
pe viaţă, violează drepturile omului, conduce la executarea unora care
sunt condamnaţi pe nedrept şi discriminează minorităţile şi pe cei săraci.
Ultima ţară care a abolit pedeapsa cu moartea pentru toate crimele a fost
Filipine, în iunie 2006.

În România, Constituţia de la 1866 a abolit pedeapsa cu moartea,

la fel şi Constituţia din 23 februarie 1923. În Constituţia din 1938 s-a
reintrodus pedeapsa cu moartea. După 23 august 1944, prin lege
specială, s-a menţinut pedeapsa capitală. Regimul comunist a introdus,
in 1957, aceeaşi pedeapsă pentru pagubă adusă statului peste valoarea de
100.000 de lei.

În perioada 1980-1989 au fost condamnate la moarte, prin hotărâri

judecătoreşti definitive, 57 de persoane (cele mai multe în 1988, când au
fost executate 13, iar cele mai puţine în 1989 - două persoane plus cuplul
Elena şi Nicolae Ceausescu).

39
 Prin Decretul Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 s-a hotărât aplicarea
sancţiunii de închisoare pe viaţă, abolindu-se, astfel, pedeapsa capitală.

În calitatea sa de candidată la Uniunea Europeană, România a

semnat şi ea Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce conţine art.
2 privind dreptul la viaţă, completat cu Protocolul nr. 6, art. 1: pedeapsa
cu moartea este abolită.
Cu toate acestea, în ultimii ani, numeroşi sociologi, jurnalişti şi
parlamentari români au repus în discuţie, de la tribuna Parlamentului sau
prin paginile ziarelor, reintroducerea pedepsei cu moartea, datorită
creşterii alarmante (fără precedent) a fenomenului infracţional

III.2. METODE DE APLICARE A PEDEPSEI CAPITALE

Pedeapsa cu moartea a forţat uneori autorităţile americane să-şi
ceară scuze. Până la sfârţitul secolului al XIX-lea, execuţiile aveau loc
indeosebi prin spânzurare. Uneori însa, ştreangul se rupea, iar
condamnatul se prăbuşea la pământ. Alteori, şocul căderii era atât de
violent încât condamnatul era decapitat. Dacă deţinutul nu era cântărit
bine, ştreangul nu-i prindea bine gâtul, astfel că nefericitul atârna în gol,
zbătându-se până când laţul îl sugruma, scutindu-l de chinuri.

Nici scaunul electric nu s-a dovedit infailibil. Condamnatul era

aşezat pe un scaun, cu un electrod legat de cap, iar altul conectat la un
picior. Deţinutul primea mai întâi un şoc electric de 2000 de volţi, care îi
inducea starea de inconştienţă, apoi un al doilea şoc îi distrugea organele

40
interne. Mâinile şi picioarele se contractau convulsiv, sângele ţâsnea pe
nas, iar condamnatul urina si vomita instantaneu. Au fost cazuri în care
aceştia au supravieţuit socului, suferind arsuri grave. Alteori, scaunul a
luat foc.

Folosită pentru prima oară in 1924, camera de gazare ofera un

spectacol horror chiar si pentru cei cu sânge rece: condamnatii legaţi pe
un scaun se zbat pentru a respira, iar ochii li se umfla şi se înroşesc
înainte de a muri.

Din 1982, injecţia letală a fost folosită în cazul a 80 la sută din

execuţii. Condamnatului i se injectează un anestezic, pentothal de sodiu.
Deţinutul devine inconştient, apoi clorura de potasiu ar trebui să-şi facă
efectul, provocând un atac de cord. Pentothalul de sodiu are un efect
foarte scurt, iar dacă deţinutul nu este pe deplin inconştient, clorura de
potasiu îi produce o agonie în care simte chinurile morţii.
Există, de asemenea, obiecţii cu privire la pregătirea personalului
din închisori pentru administrarea intravenoasă a injecţiilor.

România
Record de execuţii în 1988 - 13 persoane.
În ţara noastră, Constituţia din 1866 a abolit pedeapsa cu moartea.
Aceeaşi prevedere a fost menţionată şi în Constituţia din 1923. Pedeapsa
capitală a fost reintrodusă prin Constituţia din 1938. După executarea lui

41
Ion Antonescu, acuzat de trădare de comunişti, pedeapsa cu moartea a
fost mentinută prin lege specială.

Între 1980 şi 1989, în România au fost condamnate la moarte prin

hotărâri judecătoreşti definitive 57 de persoane. Cele mai multe au fost
condamnate în 1988, când au avut loc 13 execuţii. Cei mai cunoscuţi
condamnaţi la moarte executaţi de autorităţile comuniste au fost autorii
jafului comis asupra unei maşini a Băncii Naţionale, criminalul în serie
Ion Rimaru şi Ion Ştefănescu, acuzat în "Afacerea Ştefănescu" de la
mijlocul anilor ‘70, prin care gestionarul unui magazin de vin a acumulat
o avere evaluată pe baza "legii ilicitului" la 19 kg de aur şi aproape 40 de
milioane de lei.

În 1989, pedeapsa cu moartea a fost abolită în România, decizia

din zilele Revoluţiei fiind consfinţită prin Decretul nr. 6 din 7 ianuarie
1990.
Consiliul Frontului Salvării Naţionale decretează:
ART. 1 - Pedeapsa cu moartea prevăzuta pentru unele infracţiuni din
Codul penal si legile speciale este abolită si se înlocuieşte cu pedeapsa
detenţiunii pe viată.
ART. 2 - De la data adoptării prezentului decret-lege toate dispoziţiile
privind pedeapsa cu moartea din Codul penal, Codul de procedură
penală şi alte acte normative, în afara celor prevăzute in art. 4, sunt
considerate abrogate deoarece se referă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

42
ART. 3 - Pedepsele cu moartea, aplicate prin hotărâri rămase definitive
dar neexecutate, se înlocuiesc cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, potrivit
procedurii privind înlocuirea acestei pedepse.
.
Din punctul de vedere istoric, executarea infractorilor sau a
adversarilor politici a fost o practică comună aproape tuturor societăţilor.
Acum, pedeapsa capitală are o arie de folosire mai izolată, dar mai este
încă practicată.
În unele ţări, celor găsiţi vinovaţi de crimă, spionaj sau trădare li
se aplică această pedeapsă. Curţile marţiale dau cel mai des această
sentinţă, fiind comună în dreptul militar.
În alte societăţi pedeapsa cu moartea este folosită şi pentru actele
de viol, adulter, incest, homosexualitate sau trafic de stupefiante.
În China de exemplu, traficul de carne vie sau cazurile grave de corupţie
sunt pedepsite cu pedeapsa cu moartea.

III.3. SEMNAREA PROTOCOLULUI LA CONVENŢIA PENTRU

APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ŞI LIBERTĂŢILOR
FUNDAMENTALE

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului

Protocol la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950
(denumită în continuare "Convenţia"), considerând că progresele
intervenite în mai multe State membre ale Consilului Europei exprimă o

43
tendinţă generală în favoarea abolirii pedepsei cu moartea au convenit
asupra celor ce urmează :
Articolul 1 . Abolirea pedepsei cu moartea
Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat
la o asemenea pedeapsă şi nici executat.

Articolul 2 . Pedeapsa cu moartea în timp de război

Un Stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea
pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război ;
o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de
această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va
comunica secretarului general al Consiliului Europei dispoziţiile aferente
ale legislaţiei în cauză.
Articolul 3 . Interzicerea derogărilor
Nici o derogare de la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul
art. 15 din convenţie nu este îngăduită.

Articolul 4 . Interzicerea rezervelor

Nici o rezervă la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul art. 57
din convenţie nu este admisă.

Articolul 5 . Aplicarea teritorială

 Orice Stat poate, în momentul semnării sau în momentul
depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare sau de

44
 aprobare, să desemneze teritoriul sau teritoriile cu privire la care
se va aplica prezentul Protocol.
 Orice Stat poate, în oricare moment ulterior, printr-o declaraţie
adresată secretarului general al Consiliului Europei, să extindă
aplicarea prezentului Protocol la oricare alt teritoriu desemnat în
declaraţie. Protocolul va intra în vigoare cu privire la acest
teritoriu, în prima zi a lunii care urmează datei primirii
declaraţiei de către secretarul general.
 Orice declaraţie făcută în virtutea celor două paragrafe
precedente va putea fi retrasă, în ceea ce priveşte orice teritoriu
desemnat în această declaraţie, prin notificare adresată
secretarului general. Retragerea va produce efecte din prima zi a
lunii care urmează datei primirii notificării de către secretarul
general.

Articolul 6 . Raportare la Convenţie

Statele părţi consideră articolele 1-5 ale prezentului Protocol ca
articole adiţionale la convenţie şi toate dispoziţiile convenţiei se aplică în
consecinţă.

Articolul 7 . Semnare şi ratificare

Prezentul Protocol este deschis spre semnare Statelor membre ale
Consiliului Europei, semnatare ale convenţiei. El va fi supus ratificării,
acceptării sau aprobării.

45
 Tratatul de la Lisabona va avea prioritate asupra legislaţiei
românesti, mai exact asupra Constituţiei României, care prevede, la art.
22 (3) că “Pedeapsa cu moartea este interzisă” (aşadar, este interzisă în
toate circumstanţele).

În condiţiile în care Uniunea Europeană se va transforma într-un

supra-stat federativ, aşa cum se anunţă deja:
 Cine va decide care sunt măsurile necesare şi neexcesive care
trebuie luate intr-o stare de dezordine socială sau insurecţie?
 Cum este definită starea de insurecţie sau dezordine socială? Spre
exemplu, impotrivirea faţă de implantarea de microcipuri de
urmărire şi identificare de tip RFID, sau protestele faţă de
exercitarea abuzivă a atribuţiilor de putere, vor fi considerate
“stare de dezordine socială sau insurecţie”?
 Cine va feri cetăţeanul de abuzul supra-statului european în
aplicarea acestei prevederi?
 Este acesta unul dintre motivele pentru care, cu exceptia Irlandei,
clasa politica a refuzat sa convoace referendumuri?

În Statele Unite a fost reinstaurată Pedeapsa cu moartea de Curtea

Supremă, în anul 1976, după o suspendare de zece ani. Începând de la
acea dată, 832 de condamnaţi au fost executaţi prin administrarea de
injecţii letale, 152 prin electrocutare, 11 în camera de gazare, 3 prin
spânzurare şi 2 prin împuşcare. Aplicarea pedepsei capitale este
legalizată în 38 dintre cele 50 de state membre ale SUA.

46
Peste 40 de ţări au renunţat la această metodă din 1990 şi până în
prezent. În momentul de faţă 122 de state au interzisă prin lege această
pedeapsă sau nu o mai practică de multă vreme. Alte 74 de state folosesc
încă pedeapsa capitală dar numărul prizonierilor executaţi este foarte
mic.Metodele de execuţie variază de la decapitare în Arabia Saudită până
la electrocutare în unele cazuri înregistrate în Statele Unite ale Americii.
Se mai practică spânzurarea(Egipt, Japonia), injecţia
letală(Thailanda,Guatemala),împuşcarea(China,Belarus),lapidarea(Iran,
Afghanistan). Rusia este pe cale de a renunţa la pedeapsa cu moartea,
acest stat fiind membru în Consiliul Europei, grup de ţări care a semnat
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, în ultimii ani, numeroşi sociologi, jurnalişti şi

parlamentari români au repus în discuţie, de la tribuna Parlamentului sau
prin paginile ziarelor, reintroducerea pedepsei cu moartea, datorită
creşterii alarmante (fără precedent) a fenomenului infracţional.
Un exemplu care susţine pedeapsa cu moartea este, preşedintele
George W. Bush, care confirmă următoarele: “sprijin cu tărie pedeapsa
cu moartea, deoarece această măsură ajută, în ultimă instanţă, la salvarea
vieţilor inocente ale victimelor”12. Câte vieţi inocente ale victimelor ar fi
salvate, dacă şi preşedintele Republicii Moldova, precum şi Parlamenul
ar fi de aceeaşi părere cu preşedintele SUA

12
Discurs G. W. Bush

47
 Evenimentele petrecute recent pe plan mondial au readus în centrul
atenţiei justeţea pedepsei capitale, o soluţie judiciară care continuă să
despartă în două tabere comunitatea internatională.

Doar avortul şi eutanasia provoaca reacţii de asemenea proporţii.

Adepţii condamnării capitale a vinovaţilor de crime grave susţin că
moartea trebuie pedepsită prin moarte, ca o răzbunare a celor ucişi de
criminali. Execuţiile sunt susţinute şi pentru rolul demonstrativ pe care îl
au, considerându-se că abolirea pedepsei capitale ar încuraja
criminalitatea.
O analiza realizata de ONU în 1988 şi revizuită în 2002 a
demonstrat că abolirea pedepsei cu moartea nu a condus la creşterea
criminalităţii.
Pedeapsa cu moartea este văzută ca o decizie ireversibilă, ce reduce
simţitor şansele de reabilitare în cazul unei erori judiciare. Conform
Centrului de Informare despre Pedeapsa cu Moartea din SUA, de la
reintroducerea pedepsei capitale, 123 de americani au fost eliberaţi pe
baza probelor care demonstrau că sunt nevinovaţi, 14 dintre ei în urma
testelor ADN.
Adversarii pedepsei capitale cred, de asemenea, că niciun om,
orice justificare ar avea, nu poate să-şi aroge dreptul de viaţă şi de
moarte asupra altei persoane, chiar dacă aceasta a săvârşit crime
abominabile. Apreciată ca medievală, considerată drept tipică pentru
societăţile nedemocratice sau subdezvoltate, pedeapsa cu moartea e
detestată în special de cei care cred că numai Dumnezeu poate lua viaţa

48
unui om. În plus, metodele prin care sunt executaţi condamnaţii s-au
dovedit deseori ineficiente şi inumane.
Peste jumătate dintre ţările din întreaga lume au abolit pedeapsa
cu moartea. Potrivit informaţiilor deţinute de organizaţia Amnesty
International, 88 de state şi teritorii au abolit pedeapsa capitală pentru
toate infracţiunile. 11 ţări au abolit pedeapsa cu moartea pentru toate
infracţiunile, dar au menţinut-o pentru crime foarte grave, precum
crimele de război.
Alte 29 de state sunt considerate aboliţioniste în practică; legea
prevede pedeapsa cu moartea, dar măsura nu a mai fost aplicată în
ultimii zece ani. În total, 128 de ţări au renunţat prin lege sau in practica
la pedeapsa capitală.
În prezent, pedeapsa capitală e abolită prin mai multe tratate
internaţionale, printre care se numara Convenţia Civilă a Drepturilor
Civile şi Politice, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertaţilor
Fundamentale.
"Pedeapsa cu moartea e in afara standardelor decenţei umane"
Injecţia letală se aplică în 37 de state americane. Din 2000, de la
introducerea injecţiei letale, 20 de condamnaţi au murit în Florida prin
injecţie, unde sunt detinuţi 374 de condamnaţi la moarte. California are
cel mai mare număr de condamnaţi care îşi asteaptă execuţia - 650.
Dezbaterea privind suferinţa potenţială a condamnaţilor executaţi
prin tripla injectare a luat naştere în 2005, după ce un studiu a relevat că

49
unele cadavre ale condamnaţilor la moarte prezentau doze slabe de
sedativ.
Folosirea acestei metode a fost suspendată şi în Missouri, Kentucky şi
Dakota de Sud, întrucât medicii au refuzat să puna sentinţele în aplicare.
Asociaţia anesteziştilor americani (American Society of Anesthologists -
ASA) le-a cerut celor 37000 de membri să nu mai ia parte la execuţii.
Numărul sentinţelor de condamnare la moarte s-a redus dramatic
în SUA, atingând anul trecut cel mai mic nivel din ultimii 30 de ani. În
2009 s-au pronuntat 114 condamnări, faţă de 128 în 2008. Anul trecut, în
SUA au avut loc 53 de execuţii, faţă de 60 in 2008. În 1999 au fost
executaţi 98 de condamnaţi.
37 din cele 38 de state în care pedeapsa cu moartea este in vigoare
optează acum pentru închisoarea pe viaţă ca pedeapsă maximă. Texasul
face excepţie; în acest stat au avut loc 24 de execuţii în 2009.
Actualmente, în Illinois acţionează un moratoriu introdus acum 10 ani,
iar în New York execuţiile sunt oprite din 2004.
Alte nouăstate (Arkansas, California, Delaware, Florida,
Maryland, Missouri, New Jersey, Ohio şi Dakota de Sud) au suspendat
execuţiile prin injecţie letală după ce această metodă a fost considerată
inumană.
O comisie legislativă nu a găsit nicio dovadă clara care să ateste
că pedeapsa cu moartea serveşte unui scop legitim şi a ajuns la concluzia
că aceasta măsură nu mai corespunde standardelor decenţei 13. Comisia a
întocmit un raport de 127 de pagini, în care propune înlocuirea

13
Cotidianul "The New York Times"

50
execuţiilor cu închisoarea pe viaţă, fără posibilitatea eliberării
condiţionate. Potrivit experţilor, New Jersey este primul stat care a
primit o recomandare oficială pentru a renunţa la pedeapsa cu moartea.
Ultima execuţie din acest stat a avut loc în 1963, iar în prezent,
nouă deţinuţi sunt condamnaţi la moarte. Dacă Legislativul va aproba
abolirea pedepsei capitale, New Jersey va deveni cel dintâi stat care
aplică abolirea după 1972, anul în care Curtea Supremă a SUA a abolit
execuţiile. De atunci, 38 de state şi-au modificat legile pentru a
reintroduce execuţiile. New Jersey a reintrodus pedeapsa capitală în
1982.
Ultimele două persoane condamnate la moarte de statul român au
fost Nicolae şi Elena Ceauşescu, executaţi pe 25 decembrie 1989.

III.4. OBLIGAŢIILE STATELOR PRIVIND

RESPECTAREA DREPTULUI LA VIAŢĂ
Conform art. 2 alin. (1) al Convenţiei, dreptul la viaţă este protejat
prin lege. Jurisprudenţa Curţii în această privinţă a evidenţiat că statele
au atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive: nu trebuie doar să se
abţină de la a provoca moartea „în mod intenţionat”, dar trebuie să ia şi
măsurile necesare pentru protecţia vieţii.
Potrivit interpretărilor Curţii, art.2 poate implica, împrejurări bine
determinate, obligaţia statelor de a lua măsuri operaţionale preventive
pentru protejarea unui indivit a cărui viaţă este pusă în pericol de actele
criminale ale altui individ. De asemenea statele trebuie să intervină activ
pentru garantarea dreptului la viaţă, de exemplu în materia luptei contra

51
terorismului statul trebuie, pe de o parte, să-i sancţioneze pe cei vinovaţi
şi, pe de altă parte, să ia măsurile preventive corespunzătoare situaţiei
generale. De asemenea statele au în virtutea art.1 şi 2. din Convenţie,
obligaţia de ordin procedural de a organiza anchete efective împotriva
celor care au adus atingere vieţii persoanei şi de a institui un sistem
judiciar eficient care să permită stabilirea răspunderii şi angajarea
urmăririi penale împotriva vinovaţilor.

FRONTIERELE DREPTULUI LA VIAŢĂ

O altă problemă importantă pentru doctrină, dar şi pentru
autorităţile de la Strasbourg a fost determinarea frontierelor dreptului la
viaţă. Când începe şi când se sfârşeşte dreptul la viaţă? Există un drept
de a muri? În privinţa primei frontiere a dreptului la viaţă, întrebarea
care rămâne valabilă este: viaţa fiinţei umane începe de la naştere sau de
la concepţie? Taxele juridice interne şi internaţionale nu conţin nici o
reglementare a acestei probleme, iar acest lucru poate avea consecinţe
deosebit de grave, de exemplu, în cazul manipulărilor genetice, al
experimentelor pe embrionul uman sau al fertilzării artificiale.
În contextul spectaculoaselor progrese ale ştiinţei medicale, începe
să devină o necesitate prevederea unui statut juridic al embrionuui uman,
statut care să permită protecţia eficientă a acestuia. Consiliul Europei s-a
angajat deja pe această cale: o recomandare referitoare la ingineria
genetică precizează că dreptul la viaţă şi la demnitate umană (art. 2 şi 3
C.E.D.O.) implică dreptul de a moşteni caracteristicile genetice fără a
suferi vreo manipulare genetică. S-a cerut astfel Comitetului miniştrilor

52
să prevadă expres recunoaşterea prin convenţia europeană a unui drept la
un patrimoniu genetic ce nu a suferit nici o manipulare. De asemenea,
începe să se contureze, un drept al bioticii care nu devine una din cele
mai importante diviziuni a dreptului internaţional şi european al
drepturilor omului.
Cu privire la dreptul la viaţă al copilului nenăscut, într-o primă etapă
jurisprudenţială, comisia Europeană şi a Omului a părut să dea şi fătului
o „anumită personalitate” independentă de cea a mamei, estimând că
limitările întreruperilor voluntare de sarcină nu pot fi considerate o
violare a art. 8 care garantează respectul vieţii privat şi familiale. În mod
regretabil, judecătorii europeni nu s-au pronunţat şi asupra dreptului la
viaţă al copilului conceput, ceea ce a creat incertitudini asupra acestor
probleme, cu cât mai mult cu cât unele instanţe naţionale au adoptat o
poziţie fermă în această privinţă3. Cât priveşte „ultima frontieră” a
dreptului la viaţă sau „dreptul de a muri” problema rămâne una
controversată. Legislaţiile europene abordează în mod diferit problema
eutanasiei, deşi toate sunt părţi ale C.E.D.O.. În Franţa, de exemplu,
legislaţia ignoră eutanasia şi este de principiu că exprimarea
consimţământului victimei nu constituie o justificare a acesteia. Doar
legislaţia olandeză permite eutanasia, din anul 2001.

53
III.5. RESTRÂNGERILE ADUSE DREPTULUI LA VIAŢĂ.

PEDEAPSA CU MOARTEA
Articolul 2. prevede 4 ipoteze enumerate limitativ în care statul
poate aduce atingere dreptului la viaţă. Alin. (1) prevede posibilitatea
execuţiei unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care
fapta săvârşită este pedepsită astfel de lege. Cu toate acestea, abolirea de
facto a acestei pedepse este consacrată prin ratificarea cvasiunanimă
Protocolului nr. 6, care interzice pedeapsa cu moartea în timp de pace şi
prin Protocolul nr.13, semnat la Vilnius în 2002 şi intrat în vigoare la 1
iulie 2003 care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice
circumstanţe. Orientarea spre abolirea pedepsei cu moartea transpare în
toate actele consiliului europei. Acolo unde pedepsa cu moartea mai este
prevăzută de lege, ea trebuie rezervată celor mai grave crime şi
pronunţarea ei trebuie făcută cu respectarea garanţiilor unui proces
echitabil.

III.6 RESTRÂNGERILE DREPTULUI LA VIAŢĂ PREVĂZUTE

DE ART.2, ALIN.(2)
Paragraful 2 al art.2 prevede celelalte 3 ipoteze, în care moartea nu
este considerată ca fiind provocată cu încălcare acestui articol şi anume
atunci când rezultă din:
 recursul la forţă considerat ca absolut necesar, pentru a asigura
apărarea persoanei împotriva violenţei ilegale

54
  recursul la forţă absolut necesar pentru efectuarea unei arestări
legale sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deţinute;
 recursul la forţă absolut necesar pentru a reprima, în conformitate
culegea, o revoltă sau o insurecţie.
Prima excepţie de la regula respectării absolute a dreptului la viaţă
este o aplicarea principiului legitimei apărări. Necesitatea efectuării
unei arestări regulamentare sau de a împiedica evadarea unei
persoane deţinute în mod regulamentar poate justifica şi ea atingerea
adusă vieţii, atât timp cât recursul la forţă este absolut necesar.

Această restricţie a făcut obiectul unei atenţii deosebite din partea

instanţelor de la Strasbourg, iar doctrina a încercat mereu să-i limiteze
câmpul de aplicare. S-a precizat, astfel, că utilizarea armelor pentru a
opera o arestare nu trebuie niciodată să rezulte din intenţia de a ucide, iar
moartea nu trebuie să fie decât consecinţa involuntară a acestei utilizări.
Aceste excepţii de la un principiu atât de important ca dreptul la viaţă,
sunt de cea mai strictă interpretare. Textul arată că recursul la forţă
trebuie să fie absolut necesar, aceasta nu înseamnă că toate celelalte
mijloace disponibile trebuie să fi fost epuizate. Ultima excepţie
prevăzută de art.2 alin (2) vizează reprimare legală a unei revolte sau
resurecţii.

55
III.7. RESTRÂNGERILE DREPTULUI LA VIAŢĂ CONFORM
ART.15 P2.

Prin art. 15 p.2, C.E.D.O. autorizează decesul rezultat din „acte

licite de război”. Această excepţie face parte dintr-un sistem care permite
statelor ca în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă existenţa
naţiunii, să se îndepărteze şi chiar să înlăture textul convenţiei şi să ia
măsuri derogatorii. Această dispoziţie face implicit trimitere la regulile
dreptului umanitar, aşa cum este definit în convenţia de la Haga din 1899
şi mai ales în cele 4 Convenţii de la Geneva din august 1949.

56
 CONCLUZII
Nu este departe ziua când pedeapsa cu moartea va fi abolită în
întreaga lume. S-ar putea întâmpla ca acest lucru să necesite mai mult
timp, dar va fi făcut. Aceasta va fi o consecinţă inevitabilă a creşterii
lente, dar continue a nivelului de dezvoltare a societăţii noastre. Cu 200
de ani în urmă, lumea întreagă a abolit sclavia, pentru că a recunoscut
fenomenul ca fiind inuman şi care nu mai putea fi menţinut. Putem, deci
spera că mai devreme sau mai târziu, pedeapsa cu moartea va fi tratată în
acelaşi mod. În Europa doar Belarus continuă să execute condamnaţii.
Cele 47 de ţări europene au semnat Protocolul nr 6 la Convenţia
europeană pentru Drepturile Omului, care interzice această formă de
pedeapsă barbară şi inumană în timp de pace. Se schimbă situaţia şi în
alte regiuni ale lumii. Tot mai multe ţări de pe toate continentele sunt fie
pe cale să interzică pedeapsa cu moartea, fie că au o atitudine critică
asupra aplicării sale. Experţii, opinia publică şi cercurile politice
recunosc deja că pedeapsa cu moartea este o sancţiune violentă la care
trebuie să se renunţe, pentru că nu schimbă situaţia vis-a-vis de victimele
infracţiunii şi pentru că transformă ucigaşii în martiri iar erorile
judiciare, în tragedii ireversibile. Europa are rolul de a consolida această
tendinţă aboliţionistă în lume. Unii din prietenii şi aliaţii noştri din cei
mai apropiaţi continuă să execute femei şi bărbaţi. Ştim cu toţii că ei
trebuie să ia decizia de abolire a pedepsei cu moartea. Totuşi, atâta timp
cât nu iau această iniţiativă - dar o vor face până la urmă - nu trebuie să
păstrăm tăcerea. Trebuie să-i încurajăm, politicos dar ferm, să urmeze
exemplul nostru şi să spună „da” justiţiei şi „nu” cruzimii, torturii şi

57
morţii. Totuşi, chiar şi în Europa, abolirea pedepsei cu moartea nu vine
de la sine. În primul rând, mulţi europeni continuă să aibă o opinie
favorabilă pedepsei cu moartea. Nu putem face abstracţie de acest lucru.
Trebuie să intervenim şi să explicăm opiniei publice de ce pedeapsa
capitală nu poate fi susţinută, de ce a fost abolită şi de ce trebuie să fie
interzisă. Într-al doilea rând, abolirea pedepsei cu moartea trebuie să fie
însoţită de sancţiuni de substituţie corespunzătoare - în ţările unde
deocamdată nu sunt prevăzute - care să ofere cea mai bună protecţie
posibilă a marelui public şi care să ţină cont de respectarea drepturilor
omului pentru victimele infracţiunilor fără a pune în cauză principiile de
eficacitate, proporţionalitate şi umanitate ale sancţiunilor penale. Într-al
treilea rând, în multe ţări, care au abolit pedeapsa cu moartea din cauza
aderării lor la Consiliul Europei, închisorile sunt deseori într-o stare
dezastruoasă şi nu satisfac normele minime în materie de spaţiu,
securitate, igienă şi condiţii de viaţă. Este o problemă pentru toţi
deţinuţii, dar este o problemă mai ales pentru cei care ispăşesc pedepse
de lungă durată. Comitetul Consiliului Europei pentru prevenirea torturii
vizitează regulat locurile de detenţie în toate ţările Europei în afară de
Belarus. Recomandările şi normele, pe care le-a elaborat acest comitet,
au contribuit într-o anumită măsură la ameliorarea situaţiei, dar aceasta
nu este suficient. Problemele se datorează în mod frecvent unei lipse de
încredere şi faptului că nu este foarte popular de a finanţa lucrări în
închisori pentru că ele figurează rareori pe agendele politice. În fine,
trebuie să încurajăm toate ţările europene care nu au făcut încă acest
lucru, să semneze şi să ratifice Protocolul nr 13 la Convenţia europeană

58
pentru Drepturile Omului, care interzice pedeapsa cu moartea în orice
circumstanţe. Astfel, ei vor consolida interzicerea legală a pedepsei
capitale în Europa şi vor adresa un semnal clar altor regiuni ale lumii.
Consiliul Europei este foarte critic faţă de Statele Unite pentru că
au recurs mereu la pedeapsa cu moartea. Adunarea parlamentară a
chemat guvernul american să instaureze un moratoriu în acest domeniu.
Secretarul General intervine regulat în cazuri individuale în care o cerere
de amânare a fost făcută. Un mare număr de asociaţii ale societăţii civile
şi de membri ai clasei politice în Statele Unite duc o campanie
permanentă împotriva pedepsei cu moartea, denunţând natura sa
nedemocratică. Modul în care pedeapsa capitală este aplicată în Statele
Unite este de asemenea un subiect de preocupare în lume şi pe teritoriul
american, în special din cauza caracterului rasist şi discriminatoriu al
acestei pedepse. De exemplu, mai mult de jumătate din condamnaţii la
moarte în Statele Unite sunt persoane de culoare, iar discriminarea faţă
de populaţiile sărace, care nu au deseori mijloace pentru a se apăra
corect, este de asemenea un fenomen destul de real.

Câte ţări au abolit deja pedeapsa cu moartea şi câte continuă să

exercite execuţia?

Conform Amnesty International, pedeapsa cu moartea a fost

abolită în drept sau în practică în 130 de ţări în 2007. Douăzeci şi nouă
dintre ele pot fi considerate ca aboliţioniste de facto: pedeapsa cu
moartea este prevăzută de legislaţia lor, dar nu au efectuat nici o

59
execuţie timp de cel puţin zece ani. Şaizeci şi şapte de alte ţări menţin
pedeapsa cu moartea şi aplică această pedeapsă; totuşi, numărul celor
care efectuează execuţii pe parcursul unui an este net inferior. Bazându-
se pe documente publice disponibile, Amnesty International consideră că
1 591 de persoane au fost executate în 25 de ţări în 2006. Însă cifrele
reale ar putea fi cu mult mai mari în ţările unde acest tip de statistici
rămân a fi un secret de stat, precum în China.

Care sunt prevederile principale ale Protocolului nr. 6 şi 13 la

Convenţia europeană pentru Drepturile Omului?

Protocolul nr. 6 la Convenţia europeană pentru Drepturile Omului

a abolit pedeapsa cu moartea în timp de pace. El a intrat în vigoare la 1
martie 1985. Cu acest text, Europa a cunoscut o veritabilă tranziţie: după
ce a tolerat executările judiciare, ea a decretat interdicţia lor. Protocolul
nr 13, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2003, interzice pedeapsa cu
moartea în orice împrejurări, inclusiv pentru actele comise în timp de
război sau de pericol iminent de război.

Care este poziţia Consiliului cu privire la execuţiile din Statele

Unite?

Consiliul Europei este foarte critic faţă de Statele Unite pentru că

au recurs mereu la pedeapsa cu moartea. Adunarea parlamentară a
chemat guvernul american să instaureze un moratoriu în acest domeniu.

60
Secretarul General intervine regulat în cazuri individuale în care o
cerere de amânare a fost făcută. Un mare număr de asociaţii ale societăţii
civile şi de membri ai clasei politice în Statele Unite duc o campanie
permanentă împotriva pedepsei cu moartea, denunţând natura sa
nedemocratică. Modul în care pedeapsa capitală este aplicată în Statele
Unite este de asemenea un subiect de preocupare în lume şi pe teritoriul
american, în special din cauza caracterului rasist şi discriminatoriu al
acestei pedepse. De exemplu, mai mult de jumătate din condamnaţii la
moarte în Statele Unite sunt persoane de culoare, iar discriminarea faţă
de populaţiile sărace, care nu au deseori mijloace pentru a se apăra
corect, este de asemenea un fenomen destul de real.

Există oare o tendinţă spre abolirea pedepsei cu moartea în

Japonia?

Execuţiile continuă în Japonia şi 96 de persoane erau în aşteptarea

condamnării la moarte în 2009. În 2001, Adunarea parlamentară a
Consiliului Europei a cerut Japoniei, pentru prima oară, să adopte un
moratoriu asupra pedepsei cu moartea şi să abolească această pedeapsă.
Între 2005 şi 2006, guvernul japonez a aplicat un astfel de moratoriu,
dar a reluat practica executărilor în 2006, explicând că japonezii erau
partizanii pedepsei cu moartea -80% din populaţie conform unui sondaj
guvernamental din 2005. Totuşi, un mare număr de parlamentari
japonezi sunt pentru un moratoriu, iar Liga pentru abolirea pedepsei cu
moartea este foarte activă.

61
 Cum a contribuit Consiliul Europei la abolirea pedepsei cu
moartea în Europa orientală?

Toate Statele membre ale Consiliului Europei au ratificat

Protocolul nr 6, în afară de Rusia, care a instaurat un moratoriu asupra
executărilor în 1996 şi care şi-a luat angajamentul să ratifice acest text.
Belarus, care nu face parte din Consiliul Europei, este singura ţară în
Europa unde pedeapsa cu moartea este în vigoare. Patruzeci şi cinci de
State membre ale Consiliului Europei au semnat Protocolul nr 13, în
afară de Rusia şi Azerbaidjan. Trei ţări din regiune (Polonia, Letonia şi
Armenia) l-au semnat dar încă nu l-au ratificat. Altele şase ţări
(Armenia, Spania, Franţa, Italia, Letonia şi Polonia) l-au semnat în
vederea ratificării lui. Consiliul Europei a jucat prin urmare un rol major
pentru a suprima, în practică, pedeapsa cu moartea în Europa.

Astăzi, Europa este unica regiune din lume unde nu se mai aplică
pedeapsa cu moartea. Toate cele 47 de state membre ale Consiliului
Europei sau au abolit pedeapsa capitală sau au instituit moratoriu asupra
execuţiilor. Consiliul Europei a jucat un rol principal în lupta pentru
abolirea pedepsei cu moartea, fiind ferm convins că această nub trebui să
fie aplicată în sociatăţile democratice.
Această determinare de a eradica pedeapsa capitală a fost
evidenţiată în Protocolul Nr.6 la Convenţia europeană pentru Drepturile
Omului, care a succedat iniţiativa Adunării Parlamentare de abolire a

62
pedesei capitale pe timp de pace, adoptată în aprilie 1983. În 2002, un alt
pas important întreprins de Consiliul Europei în vederea abolirii
pedepsei cu moartea în toate circumstanţele a fost adoptarea Protocolului
nr. 13 la Convenţia europeană pentru Drepturile Omului, care prevede
abolirea totală a pedepsei capitale şi în raport cu actele comise pe timp
de război. Consiliul Europei a stabilit abolirea pedepsei cu moartea de a
fi o condiţie obligatorie pentru aderarea noilor state membre. În
consecinţă, nici o execuţie nu a vut loc în statele membre ale Consiliului
Europei începând cu anul 1997. Adunarea Parlamentară continuă să
monitorizeze acest subiect, extinzându-şi acţiunea şi în statele cu statut
de observator în cadrul Consiliului Europei, în special Japonia şi Statele

Nu este departe ziua când pedeapsa cu moartea va fi abolită în

întreaga lume. S-ar putea întâmpla ca acest lucru să necesite mai mult
timp, dar va fi făcut. Aceasta va fi o consecinţă inevitabilă a creşterii
lente, dar continue a nivelului de dezvoltare a societăţii noastre. Cu 200
de ani în urmă, lumea întreagă a abolit sclavia, pentru că a recunoscut
fenomenul ca fiind inuman şi care nu mai putea fi menţinut. Putem, deci
spera că mai devreme sau mai târziu, pedeapsa cu moartea va fi tratată în
acelaşi mod. În Europa doar Belarus continuă să execute condamnaţii.
Cele 47 de ţări europene au semnat Protocolul nr 6 la Convenţia
europeană pentru Drepturile Omului, care interzice această formă de
pedeapsă barbară şi inumană în timp de pace. Se schimbă situaţia şi în
alte regiuni ale lumii. Tot mai multe ţări de pe toate continentele sunt fie
pe cale să interzică pedeapsa cu moartea, fie că au o atitudine critică

63
asupra aplicării sale. Experţii, opinia publică şi cercurile politice
recunosc deja că pedeapsa cu moartea este o sancţiune violentă la care
trebuie să se renunţe, pentru că nu schimbă situaţia vis-a-vis de victimele
infracţiunii şi pentru că transformă ucigaşii în martiri iar erorile
judiciare, în tragedii ireversibile. Europa are rolul de a consolida această
tendinţă aboliţionistă în lume. Unii din prietenii şi aliaţii noştri din cei
mai apropiaţi continuă să execute femei şi bărbaţi. Ştim cu toţii că ei
trebuie să ia decizia de abolire a pedepsei cu moartea. Totuşi, atâta timp
cât nu iau această iniţiativă - dar o vor face până la urmă - nu trebuie
să păstrăm tăcerea. Trebuie să-i încurajăm, politicos dar ferm, să urmeze
exemplul nostru şi să spună „da” justiţiei şi „nu” cruzimii, torturii şi
morţii. Totuşi, chiar şi în Europa, abolirea pedepsei cu moartea nu vine
de la sine. În primul rând, mulţi europeni continuă să aibă o opinie
favorabilă pedepsei cu moartea. Nu putem face abstracţie de acest lucru.
Trebuie să intervenim şi să explicăm opiniei publice de ce pedeapsa
capitală nu poate fi susţinută, de ce a fost abolită şi de ce trebuie să fie
interzisă. Într-al doilea rând, abolirea pedepsei cu moartea trebuie să fie
însoţită de sancţiuni de substituţie corespunzătoare - în ţările unde
deocamdată nu sunt prevăzute - care să ofere cea mai bună protecţie
posibilă a marelui public şi care să ţină cont de respectarea drepturilor
omului pentru victimele infracţiunilor fără a pune în cauză principiile de
eficacitate, proporţionalitate şi umanitate ale sancţiunilor penale. Într-al
treilea rând, în multe ţări, care au abolit pedeapsa cu moartea din cauza
aderării lor la Consiliul Europei, închisorile sunt deseori într-o stare
dezastruoasă şi nu satisfac normele minime în materie de spaţiu,

64
securitate, igienă şi condiţii de viaţă. Este o problemă pentru toţi
deţinuţii, dar este o problemă mai ales pentru cei care ispăşesc pedepse
de lungă durată. Comitetul Consiliului Europei pentru prevenirea torturii
vizitează regulat locurile de detenţie în toate ţările Europei în afară de
Belarus. Recomandările şi normele, pe care le-a elaborat acest comitet,
au contribuit într-o anumită măsură la ameliorarea situaţiei, dar aceasta
nu este suficient. Problemele se datorează în mod frecvent unei lipse de
încredere şi faptului că nu este foarte popular de a finanţa lucrări în
închisori pentru că ele figurează rareori pe agendele politice. În fine,
trebuie să încurajăm toate ţările europene care nu au făcut încă acest
lucru, să semneze şi să ratifice Protocolul nr 13 la Convenţia europeană
pentru Drepturile Omului, care interzice pedeapsa cu moartea în orice
circumstanţe. Astfel, ei vor consolida interzicerea legală a pedepsei
capitale în Europa şi vor adresa un semnal clar altor regiuni ale lumii.

LANSAREA ZILEI EUROPENE ÎMPOTRIVA PEDEPSEI CU

MOARTEA

Comisia propune Parlamentului European şi Consiliului de

Miniştri un proiect de declaraţie comună, care să fie adoptată împreună
cu Consiliul Europei, cu privire la instituirea unei zile europene
împotriva pedepsei cu moartea, ce ar urma să fie celebrată în fiecare an
la 10 octombrie.
Comisarul Frattini a afirmat că „Pedeapsa cu moartea încalcă cel
mai important drept fundamental al omului, şi anume dreptul la viaţă.

65
Nimic nu justifică pedeapsa cu moartea, indiferent dacă aceasta este sau
nu considerată eficientă în combaterea criminalităţii. O astfel de practică
este inacceptabilă din punct de vedere etic, este crudă, incorectă din
punct de vedere juridic şi mult prea adesea poate duce la uciderea unor
oameni nevinovaţi, caz în care nu este posibilă nicio compensaţie. Tot
mai multe ţări abolesc pedeapsa cu moartea. M-a cuprins o mare emoţie
la conferinţa la care am participat luni, „Africa militează pentru viaţă”,
organizată pentru miniştrii de justiţie din Africa, la „Comunitatea
Sant'Egidio”, şi aceasta mi-a reînnoit speranţa şi entuziasmul de a lupta
împotriva pedepsei capitale. Prin crearea unei zile europene împotriva
pedepsei cu moartea ne demonstrăm hotărârea şi angajamentul de a
continua să luptăm împotriva acestei practici până când va fi abolită în
întreaga lume.”
Comisarul pentru relaţii externe şi politica europeană de
vecinătate, Benita Ferrero- Waldner, a adăugat: „Faptul că pedeapsa cu
moartea continuă să existe şi să fie aplicată în multe părţi ale lumii
rămâne o problemă care ne preocupă extrem de mult. Din acest motiv, în
relaţiile noastre cu ţările terţe şi în forurile internaţionale, precum
Organizaţia Naţiunilor Unite, abolirea acesteia este o prioritate absolută
în ceea ce priveşte drepturile omului. Noi, europenii, suntem cei mai
activi militanţi împotriva pedepsei cu moartea, precum şi în ceea ce
priveşte abolirea universală a acesteia şi nu vom abandona această luptă
până când pedeapsa cu moartea nu va fi de domeniul trecutului în fiecare
ţară a lumii.”

66
 Din 1997, nu s-a înregistrat nicio pedeapsă cu moartea în nicio
parte a zonei geografice constituite de cele 47 de state membre ale
Consiliului Europei, inclusiv în
statele membre ale Uniunii Europene. În plus, abolirea pedepsei cu
moartea este considerată o condiţie naturală a dobândirii statului de
membru în oricare dintre cele
două organizaţii europene.

În ceea ce priveşte Consiliul Europei, Protocolul nr. 6 la

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ECHR) prevede abolirea
necondiţionată a pedepsei cu moartea pe timp de pace. Toate cele 27 de
state membre ale Uniunii Europene au ratificat Protocolul nr. 6.
Protocolul nr. 13 la convenţia menţionată anterior interzice pedeapsa cu
moartea în toate circumstanţele. Douăzeci şi două de state member au
ratificat Protocolul nr. 13, în timp ce cinci state membre (Franţa, Italia,
Letonia, Polonia şi Spania) l-au semnat, dar nu l-au ratificat încă.
De asemenea, articolul 2 alineatul (2) din Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene interzice pedeapsa cu moartea în
următorii termeni: „Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu
moartea sau executat”.
Activităţile desfăşurate de UE în întreaga lume în vederea
combaterii pedepsei cu moartea îşi propun să încurajeze dezbaterea
publică, să întărească opoziţia publică şi să exercite presiune asupra
ţărilor adepte ale păstrării pedepsei cu moartea, pentru a o aboli.
Angajamentul politic al UE s-a conjugat cu un sprijin financiar

67
substanţial pentru proiecte concrete în cadrul Iniţiativei Europene pentru
Democraţie şi Drepturile Omului (EIDHR) în care abolirea pedepsei cu
moartea a fost identificată ca una dintre priorităţi. Din 1994 au fost
alocate peste 11 milioane de euro pentru a sprijini proiectele privind
societatea civilă menite să sensibilizeze opinia publică în ţările adepte
ale păstrării pedepsei cu moartea, prin educarea publicului, prin
campanii de informare menite să influenţeze opinia publică, studii
privind modul în care sistemele de aplicare a pedepsei cu moartea ale
statelor respectă standardele internaţionale minime, strategii de
informare şi sprijin pentru înlocuirea pedepsei cu moartea şi eforturi
destinate să asigure accesul persoanelor încarcerate condamnate la
pedeapsa cu moarte la niveluri adecvate de asistenţă juridică, precum şi
prin formare profesională pentru avocaţi.

În prezent, peste jumătate din ţările lumii au abolit de drept sau de

fapt pedeapsa cu
moartea:
• 89 de ţări şi teritorii au abolit pedeapsa cu moartea pentru toate
infracţiunile;
• 10 ţări au abolit pedeapsa cu moartea pentru toate infracţiunile,
mai puţin pentru infracţiunile cu caracter excepţional, precum crimele de
război;
• se poate considera că 30 de ţări au abolit în fapt pedeapsa cu
moartea.

68
 Pedeapsa cu moartea continuă să fie prevăzută în legislaţia
acestora, însă în ultimii 10 ani sau de mai mult timp nu a avut loc nicio
execuţie în ţările în cauză şi se crede că au instituit o politică sau au
stabilit practica de a nu realiza execuţii.
Rezultă, astfel, că un număr de 129 de ţări au abolit pedeapsa cu moartea
de drept sau de fapt.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei cu moartea
în întreaga lume, cifrele rămân îngrijorătoare. În 2006 cel puţin 1591 de
persoane au fost executate în 25 de ţări şi cel puţin 3861 de persoane au
fost condamnate la moarte în 55 de ţări. Acţiunile UE, în calitate de lider
mondial al luptei împotriva pedepsei cu moartea, continuă să fie
necesare şi trebuie întreprinse de urgenţă.

69
 CAZUL RĂCEANU

Ultimul condamnat la moarte in România regimului comunist

(exceptând cuplul Ceauşescu) a fost diplomatul Mircea Răceanu. I s-a
dat pedeapsa capitală cu moartea, dar sentinţa nu a fost pusă în aplicare
datorită interventiei preşedintelui George Bush senior. Mircea Răceanu a
fost director adjunct al Direcţiei America de Nord din Min. afacerilor
Externe între 1982 şi 1989, an când a fost arestat.
La 20 iulie 1989, Tribunalul Militar din Bucureşti hotărăşte că Răceanu
este vinovat de trădare şi îl condamnă la moarte.
Mircea Răceanu a fost închis aproape un an până la 19 septembrie 1989,
când pedeapsa cu moartea a fost comutată la 20 de ani de închisoare.
La 23 decembrie 1989, Răceanu a fost eliberat din închisoarea
Rahova.
Iar povestea nu se incheie aici. În 1993, Tribunalul Militar Bucureşti a
cerut reîncarcerarea lui Răceanu până in 2009 pe motiv că eliberarea n-ar
fi avut temei legal.
În 23 octombrie 2000 Curtea Supremă l-a achitat pe Răceanu.

70
 CAZUL RĂUŢĂ

Instanţa supremă a respins calea extraordinară de atac prin care

Răuţă solicitase schimbarea condamnării sale la moarte dispusă acum 35
de ani de Tribunalul Militar Bucureşti. Fostul ofiţer DIE rămâne astfel
singurul român în viaţă pe numele căruia mai figurează pedeapsa
capitală şi la 20 ani de la abolirea ei, susţine avocatul lui Răuţă, Cătălin
Dancu. Avocatul a amintit de reabilitarea unui alt celebru fugar, Ion
Mihai Pacepa, aflat în aceeaşi situaţie cu Răuţă. "Să înţelegem că
instanţa supremă lucrează cu două măsuri diferite? Sunt cazuri identice.
Amândoi au avut aceleaşi acuzaţii, amândoi au fost judecaţi formal, cu
încălcarea dreptului la apărare. Este evident în ambele cazuri caracterul
politic al condamnărilor. Cu toate acestea, în primul caz totul este readus
la normal, iar în cazul Răuţă se consideră că nu au apărut împrejurări
noi", a susţinut Cătălin Dancu. Constantin Răuţă era încadrat în 1973 la
UM 0920 Bucureşti – DIE, din Ministerul de Interne (MI). La 24
noiembrie, acesta a primit misiunea de a transporta valiza diplomatică în
SUA. Pe aeroportul din New York, Răuţă a cerut azil politic. El a predat
şi valiza diplomatică în care se aflau date şi documente cu caracter
"secret de stat" ce se refereau la "munca operativă a organelor de
Securitate, la aparatura tehnică şi de specialitate folosită de MI pentru
apărarea secretului de stat, prevenirea scurgerii de informaţii şi
depistarea urmelor lăsate de persoanele interesate în pătrunderea la
asemenea documente", se arată în documentele depuse la dosar.
Demersurile lui Răuţă au început la Tribunalul Militar Teritorial

71
Bucureşti. Cererea acestuia de anulare a pedepsei capitale, a degradării
militare şi a confiscării tuturor bunurilor a fost respinsă în ianuarie 2008.
Magistraţii au considerat că nu au apărut elemente noi care să justifice
modificarea condamnării, aşa cum cere legea.

72
 BIBLIOGRAFIE

1. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII :

1.Decretul lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990
2. Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Gheorghe Nistoreanu,
Alexandru Boroi– Drept penal, parte generala, Ed. Europa Nova,
Bucureşti 1997
3. George Antoniu - “Vinovăţia penală, Editura Academiei Romane,
Bucureşti, 1995
4. V. Dongoroz – “Drept penal”, Ed. Academiei Romane, Bucureşti,
1939
5. Costică Bulai – “Manual de drept penal parte generala”,Ed.
All,Timişoara,1997
6. Ana Călin, Dragu Creţu.D. Stanciu,G. Cudritescu – Drept penal
general,vol.I,Ed. Pax Aura Mundi,Galaţi, 2004
7. Maria Zolyneak si Maria Ioana Michinici – Drept penal – partea
generală,Ed.
Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999
8. Alexandru Boroi, Ghe. Nistoreanu – Drept penal. Partea generală.
Ed. All Beck,Bucureşti,2004

2. ADRESE WEB
1. Www.scj.ro
2. www.cdep.ro
3. Www.avocatura.com

73
74