Marinescu - Dreptul Mediului PDF

DANIELA MARINESCU
DEZVOLTARE DURABILĂ ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

-Manual de studiu individual-
1
2
DANIELA MARINESCU
DEZVOLTARE DURABILĂ ŞI
PROTECŢIA MEDIULUI
-Manual de studiu individual-
3
Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin
Editurii Pro Universitaria
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro
Universitaria
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
4
CUPRINS
INTRODUCERE ......................................................................................................................................... 6
Obiectivele cursului............................................................................................................................. 7
Competenţele conferite ...................................................................................................................... 7
Resurse şi mijloace de lucru ................................................................................................................ 8
Structura cursului ................................................................................................................................ 8
Unitatea de învăţare l ........................................................................................................................... 10
Noţiuni introductive .............................................................................................................................. 10
Unitatea de învăţare 2 .......................................................................................................................... 23
Raporturile juridice privind conservarea şi protecţia componentelor abiotice ale

mediului înconjurător ........................................................................................................................... 23
Raporturile juridice privind protecţia resurselor naturale şi conservarea durabilă

a biodiversităţii ..................................................................................................................................... 49
Protecţia şi conservarea ariilor naturale ............................................................................................... 62
Populaţia şi mediul înconjurător........................................................................................................... 70
Raporturile juridice privind protecţia factorilor creaţi prin activităţi umane ....................................... 75
Regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, precum şi al deşeurilor de orice fel ......... 86
Utilizarea energiei nucleare. Poluarea radioactivă şi protecţia împotriva

radiaţiilor............................................................................................................................................... 93
Unitatea de învăţare 9 ........................................................................................................................ 107
Răspunderea juridică în dreptul mediului........................................................................................... 107
Unitatea de învăţare l0 ....................................................................................................................... 121
Particularităţile răspunderii statelor în domeniul protecţiei mediului ............................................... 121
5
INTRODUCERE
Disciplina Dreptul mediului este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor

obligatorii cu caracter teoretico-aplicativ, având în vedere faptul că protecţia mediului este plasată
astăzi în fruntea listei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, corespunzând dorinţelor
şi intereselor vitale ale întregii lumii şi constituind în acelaşi timp o îndatorire pentru toate
guvernele.
Având în vedere faptul că nu există vreo activitate economică şi socială care să nu aibă
implicaţii ecologice, că politica ecologică a devenit o opţiune pentru promovarea valorilor
raţionale şi umane ale timpurilor noastre în vederea asigurării calităţii vieţii, realităţile
contemporane ne conving tot mai mult de rolul deosebit de important pe care îl are dreptul – ca
principal instrument juridic în protecţia şi crearea mediului înconjurător.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate,reglementarea juridică trebuie să pornească de la

particularităţile celor două forme fundamentale de legături organice între om şi natură: cea
ecologică, subordonată legilor naturale ale dezvoltării şi cea economică structurată după legile
sociale, precum şi de la acţiunea lor convergentă în vederea realizării unei forme noi de
interacţiune a societăţii cu natura, cea ecologico-economică.
In acest context, dreptul mediului înconjurător a apărut şi s-a dezvoltat având în vedere sarcini
imediate şi de perspectivă încredinţate de societate, în funcţie de nevoile de protecţie a diferitelor
elemente ale mediului ameninţate de dezvoltarea şi diversificarea industriei, de extinderea
urbanizării şi modernizarea profundă şi de cele mai multe ori necontrolată în toate sferele vieţii
sociale, de dezvoltarea agriculturii neecologice, a circulaţiei aeriene, rutiere şi navale, de creşterea
explozivă a populaţiei, înmulţirea surselor de poluare şi sporirea gradului de nocivitate şi
persistenţă a acestora etc.
S-a trecut astfel de la protecţia simplă a unor elemente componente ale mediului înconjurător la
diversificarea şi amplificarea acesteia determinate de cerinţa de a „repara”, restaura ori ameliora,
altfel spus de a conserva şi gestiona bunuri aparţinând mediului înconjurător. Importanţa deosebită
a valorilor sociale, precum şi necesitatea creşterii eficienţei acţiunii socio-umane în soluţionarea
problemelor de mediu, au impus o legislaţie distinctă ce s-a constituit treptat într-un sistem juridic
propriu. Protecţia mediului este unul din conceptele fundamentale cu aspect preponderent juridic,
care se realizează printr-un ansamblu de instituţii create de drept.
Aşa a apărut în literatura juridică de specialitate concepţia care atestă în planul

dreptului obiectiv, constituirea şi dezvoltarea unei noi ramuri de drept, cu o existenţă de
sine stătătoare, „dreptul mediului înconjurător”.
Dreptul mediului este expresia epistemologică a unei ramuri distincte de drept, cu două
6
dimensiuni: cea naţională şi cea internaţională aflate ineluctabil într-o unitate concepţională,
structural sistemică. Unitatea celor două dimensiuni îşi are originea în unicitatea şi
indivizibilitatea ecologică a mediului Terrei, chiar dacă acesta din perspectiva suveranităţii
statelor, este protejat fragmentat, la nivel naţional şi internaţional.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să analizeze şi să prezinte studenţilor o categorie distinctă de relaţii
sociale care iau naştere în procesul de conservare, dezvoltare şi protecţie a mediului, sub
aspectele lor teoretice şi practice.
Invăţând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi o serie de cunoştinţe privind
protecţia mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice
care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii. In acest fel, îşi vor putea da mai bine seama de
legătura directă a relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului mediului cu protecţia
mediului, adică cu activitatea umană conştientă, ştiinţific fundamentată, îndreptată spre
realizarea practică a unui scop concret, constând în prevenirea şi combaterea poluării,
menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi dezvoltarea durabilă.
Competenţele conferite
După parcurgerea cursului şi a bibliografiei aferente obligatorii, studentul va dobândi
următoarele competenţe generale şi specifice:
- Cunoaştere şi înţelegere ( cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice

disciplinei)
definirea unor concepte specifice dreptului mediului;
utilizarea corectă a termenilor de specialitate;
cunoaşterea legislaţiei naţionale şi internaţionale în domeniu;
capacitatea de a răspunde comandamentelor sociale în domeniul prevenirii şi

combaterii poluării şi al menţinerii echilibrului ecologic ş.a.
- Explicare şi interpretare ( explicarea şi interpretarea unor procese specifice protecţiei

mediului, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
capacitatea de analiză şi sinteză în procesul de reglementare a activităţilor cu impact

negativ asupra mediului;
realizarea de conexiuni între diferitele activităţi umane şi cerinţele legale de protecţie a

mediului;
integrarea cerinţelor protecţiei mediului în celelalte politici sectoriale;
argumentarea necesităţii participării publicului la luarea deciziilor de mediu şi a rolului

acţiunilor de voluntariat ş.a.
- Atitudinale ( educarea în spiritul formării unei atitudini responsabile faţă de mediul

înconjurător, prin promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice,
valorificarea optimă a cunoştinţelor juridice dobândite în domeniul protecţiei mediului,
7
realizarea practică a dreptului fundamental la mediu pe care îl are fiecare cetăţean);
reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a cunoaşte
complexitatea problematicii naţionale şi internaţionale în domeniul protecţiei mediului;
implicarea în activităţi ştiinţifice şi practice în legătură cu disciplina Dreptul mediului;
capacitatea de a avea un comportament ecologic adaptat cerinţelor de conservare a

mediului şi de dezvoltare durabilă;
abilitatea de a colabora cu specialişti din alte domenii ş.a.
- Instrumental-aplicative ( evaluarea activităţilor practice specifice, utilizarea

modalităţilor stricte de realizare a unor obiective precis definite prevăzute în normele
tehnice de drept al mediului)
capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului;
abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul protecţiei mediului;
capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula, cu fonduri europene, pentru

prevenirea şi combaterea poluării antropice;
capacitatea de a soluţiona litigiile apărute în legătură cu răspunderea juridică pentru

poluarea factorilor de mediu ş.a.
Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un tratat scris, supus obligatoriu studiului individual al studenţilor, de
prezentul material publicat pe Internet sub formă de sinteză, precum şi de un Caiet de seminar.
In timpul convocărilor, sunt prezentate diferitele instituţii de drept al mediului, prin metode
interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea
practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din l0 de unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare l . Noţiuni introductive ( 2 ore)
Unitatea de învăţare 2. Raporturile juridice privind conservarea şi protecţia
componentelor abiotice ale mediului înconjurător (4ore)
Unitatea de învăţare 3. Raporturile juridice privind protecţia resurselor naturale şi
conservarea durabilă a biodiversităţii ( 4 ore)
Unitatea de învăţare 4. Protecţia şi conservarea ariilor naturale ( 2 ore)
Unitatea de învăţare 5. Populaţia şi mediul înconjurător ( l oră)
8
Unitatea de învăţare 6. Raporturile juridice privind protecţia factorilor creaţi prin
activităţi umane ( 4 ore)
Unitatea de învăţare 7. Regimul juridic al deşeurilor de orice fel ( 2 ore)
Unitatea de învăţare 8. Utilizarea energiei nucleare pe plan intern şi internaţional.
Poluarea radioactivă şi protecţia împotriva radiaţiilor( 3

ore)
Unitatea de învăţare 9. Răspunderea juridică în dreptul mediului (4 ore)
Unitatea de învăţare l0 . Particularităţile răspunderii statelor în domeniul protecţiei
mediului conform convenţiilor şi tratatelor internaţionale (2

ore)
Teme de control
Se stabilesc în fiecare an universitar de către titularul cursului şi se comunică pe

Internet.
Bibliografie obligatorie
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Ediţia a IV-a,
20l0.
Metoda de evaluare
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile sau subiecte în extenso, ţinându-
se seama de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale
studentului.
9
Unitatea de învăţare l
Noţiuni introductive
l.l.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
l.2. Timpul alocat unităţii de învăţare
l.3.Conţinutul unităţii de învăţare
l.3.l.Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile
l.3.2.Conferinţele mondiale în domeniul protecţiei mediului şi principalele documente adoptate
l.3.3. Noţiunea de „mediu înconjurător” şi noţiunea de „resurse naturale”
l.3.4. Poluarea şi implicaţiile ei
l.3.5.Particularităţile izvoarelor formale ale dreptului mediului
l.3.6.Principiile specifice dreptului mediului
l.3.7 Intrebări de control şi teme de dezbatere
l.3.8.Bibliografie obligatorie.
l.l. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
• Obiectivele unităţii de învăţare:

cunoaşterea problemelor legate de conservarea şi protecţia mediului şi ale strategiei
de mediu ;
prezentarea şi analiza principalelor documente adoptate la conferinţele mondiale

pentru protecţia mediului;
precizarea noţiunii de „mediu înconjurător” şi a noţiunii de „resurse naturale”

conform literaturii de specialitate şi a legislaţiei naţionale şi internaţionale;
definirea poluării şi analiza diferitelor forme de poluare;
cunoaşterea particularităţilor izvoarelor formale ale dreptului mediului şi a principiilor

sale specifice.
• Competenţele unităţii de învăţare:

studenţii vor cunoaşte preocupările statelor reunite în conferinţe mondiale în domenii
importante ale protecţiei mediului;
studenţii vor putea înţelege corelaţiile dintre strategia naţională de dezvoltare şi

strategia dezvoltării durabile a mediului, ca parte componentă a acesteia;
studenţii vor înţelege noţiunea de „poluare”şi vor putea explica diferitele feluri de
10
manifestare a acesteia, scoţând în evidenţă particularităţile fiecărei forme de poluare;
studenţii vor putea cunoaşte şi aplica principiile specifice dreptului mediului, atât în
practica de zi cu zi dar, mai ales în rezolvarea litigiilor în carul instanţelor
judecătoreşti.
l.2. Timpul alocat unităţii de învăţare : 2 ore
l.3. Conţinutul unităţii de învăţare
l.3.l. Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile
Folosit în mod curent, în contextul general al dezvoltării, termenul de „strategie”

desemnează preocupările ştiinţei economice de a definii liniile generale de dezvoltare pe
termen lung, metodele şi formele cele mai eficiente pentru atingerea obiectivelor acesteia.
Strategia naţională este un atribut al independenţei şi suveranităţii statului, care trebuie să

ţină seama de condiţiile sale specifice, de resursele şi capacităţile sale.
Pornind de la adevărul de necontestat după care problemele dezvoltării şi ale creşterii

economice nu pot fi separate de cele ecologice, că economia şi ecologia se împletesc tot mai
mult - local, regional, naţional şi global – într-o reţea de cauze şi efecte, relaţia dezvoltare -
mediu este privită şi analizată ca o relaţie între prezent şi viitor. Dezvoltarea urmăreşte
satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente, protecţia mediului fiind o investiţie pentru
generaţiile viitoare.
Protecţia mediului corespunde dorinţelor vitale ale întregii lumi, interesul general
substituindu-se intereselor particulare, conferind astfel întregului sistem juridic o dimensiune
nouă.
De peste 40 de ani, începând cu Conferinţa mondială asupra mediului de la Stockholm, l972,

omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile
de cele ale bunăstării şi de procesele economice în general. In acest context, Comisia
Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării de pe lângă ONU a finalizat o serie de recomandări,
una dintre acestea referindu-se la necesitatea împlementării conceptului de „dezvoltare
durabilă”, concept recomandat de Adunarea generală ONU prin Rezoluţia 42/l987, ca
principiu director al strategiilor şi politicilor naţionale în domeniul evoluţiei economice şi al
protecţiei mediului.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit ca fiind acel tip de dezvoltare economică care
asigură satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente fără a compromitea posibilitatea
generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un spaţiu al interacţiunii dintre patru
sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic într-un proces dinamic şi flexibil de
funcţionare.
11
Comisia Internaţională pentru Mediu şi Dezvoltare a concluzionat că printre imperativele
strategiei naţionale pentru o dezvoltare durabilă se pot menţiona:
- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru locuri de muncă,

hrană, energie, apă, locuinţe şi sănătate;
- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil şi reducerea creşterii demografice

necontrolate;
• conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,

supravegherea impactului economiei asupra mediului;
• descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare a publicului
la luarea deciziilor şi unificarea deciziilor privind mediul şi economia;
• reorientarea tehnologiei şi a riscului managerial.
Adaptat condiţiilor specifice fiecărei ţări, fără să excludă necesitatea colaborării
internaţionale, conceptul de dezvoltare durabilă stă la baza „Strategiei Naţionale de
Protecţie a Mediului în România în perioada 2000-2020” , dar şi a unor strategii sectoriale
cum sunt: „Strategia Dezvoltării Durabile a Silviculturii în perioada 2000-2020”,
„Strategia Dezvoltării Durabile a Apelor în perioada 200-2020”, „Strategia Naţională de
gestionare a Deşeurilor”, „Strategia Naţională privind Schimbările Climatice” ş.a.
La baza Strategiei protecţiei mediului stau, printre altele, următoarele principii:
- conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;
- dezvoltarea durabilă;
• evitarea poluării prin măsuri preventive;

• conservarea biodiversităţii;
• conservarea moştenirii, a valorilor culturale şi istorice;
• cine „poluează plăteşte”;stimularea activităţilor de redresare a mediului ş.a
Strategia protecţiei mediului se aplică şi se actualizează prin Programul Naţional de
Acţiune pentru Protecţia Mediului.
l.3.2. Conferinţele mondiale şi principalele documente adoptate
Prima Conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului a avut loc între 5-l6 iunie l972 la
Stockholm, la care au participat delegaţi din ll4 state, între care şi România. Ziua de 5 iunie a
fost declarată „Ziua Mondială a Mediului Inconjurător”.
Printre problemele cuprinse în ordinea de zi a Conferinţei se pot menţiona: planificarea şi

gestionarea aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului înconjurător; gestionarea
resurselor naturale ale mediului; determinarea poluanţilor de importanţă internaţională;
dezvoltarea şi mediul; aspecte educative, sociale şi culturale ale problemelor de mediu,
inclusiv informarea opiniei publice asupra acestora ş.a.
Dintre principalele documente adoptate, menţionăm: „Declaraţia asupra mediului

înconjurător” care statuează 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în
domeniul protecţiei mediului, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării
internaţionale; „Planul de acţiune privind mediul înconjurător” care cuprinde l09 recomandări
adresate statelor în domeniul protecţiei mediului.
12
A doua Conferinţă a naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare s-a desfăşurat la Rio de
Janeiro, l992, având ca scop general elaborarea de măsuri şi strategii care să contribuie la
combaterea degradării mediului înconjurător în toate ţările, în contextul dezvoltării durabile şi
optime din punctul de vedere al mediului.
La Conferinţă au participat miniştri ai mediului, miniştrii ai unor organisme similare,

reprezentanţi ai unor organisme şi programe specializate ONU, ai unor organisme
interguvernamentale şi neguvernamentale din l8l de state.
Documente adoptate:
- „Declaraţia de principii” (Carta Pământului) care cuprinde 27 de principii după care

trebuie să se conducă omenirea în relaţiile interumane, precum şi în relaţiile dintre om şi
natură;
• „Agenda 2l” – analizează premizele şi posibilităţile de punere în aplicare a principiilor

Declaraţiei de la Rio, având patru secţiuni: dimensiunile sociale şi economice;
conservarea şi gestionarea resurselor în scopul dezvoltării durabile; întărirea rolului
organismelor internaţionale; mijloacele de execuţie;
• „Convenţia privind schimbările climatice” – cuprinde un angajament ferm al statelor
semnatare de a reduce emisiile de bioxid de carbon din atmosferă;
• „Convenţia privind diversitatea biologică”- prevede măsuri ce trebuie luate pentru
protejarea ecosistemelor şi a diferitelor forme de viaţă;
• „Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor”
Cea de a treia Conferinţă Mondială ONU asupra mediului a avut loc la Yohanesburg,
2002, dedicată dezvoltării durabile şi acordării sprijinului ţărilor mai puţin dezvoltate.
Documente adoptate:
• „Declaraţia de la Yohanesburg”- cuprinde angajamentul statelor semnatare de a

promova şi consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile; „Planul de
împlementare a sarcinilor socio-economice şi de mediu”.
l.3.3.Noţiunea de „mediu înconjurător” şi noţiunea de „resurse naturale”
Una dintre cele mai bune definiţii date mediului, atât în literatura noastră juridică cât şi în
cea străină, aparţine savantului român Emil Racoviţă. Conform acestei definiţii, mediul
reprezintă „totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o
fiinţă, de care depinde soarta acesteia şi a căror acţiune provoacă o reacţiune în zisa fiinţă”
In limbajul curent, potrivit definiţiei de dicţionar, termenul de „mediu” are o dublă accepţie:
cadru de viaţă al individului şi ansamblul condiţiilor susceptibile să acţioneze asupra
organismelor vii şi activităţilor umane.
Intr-o reglementare comunitară, (Directiva din 27 iunie l967), prin mediu se înţeleg: „apa,
aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi organismele vii”
Actuala Lege a protecţiei mediului nr.265/ 2006 ( lege care a aprobat Ordonanţa de Urgenţă
a Guvernului nr.l95/ 2005), defineşte mediul care fiind „ ansamblu de condiţii şi elemente
naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele
13
naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori
materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea
omului”.
Conform acestei definiţii, în accepţie globală, realitatea desemnată prin conceptul de

„mediu” este alcătuită din: atmosferă, geosferă, biosferă, sociosferă şi cosmos.
Potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.l95/2005 privind protecţia mediului, cu

modificările şi completările ulterioare, prin „resurse naturale” se înţelege „ totalitatea
elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse
neregenerabile – minerale, combustibili fosili; regenerabile – apă, aer, sol, floră, faună
sălbatică şi resurse inepuizabile – energia solară, eoliană, geotermală şi energia valurilor.” Din
această definiţie, rezultă şi clasificarea acestor resurse.
l.3.4. Poluarea şi implicaţiile ei.
Potrivit Legii protecţiei mediului, prin „poluare” se înţelege „introducerea directă sau
indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/ sau calităţii mediului,
poate dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului
în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.
„Poluantul” este, potrivit legii, „orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă
sau sub formă de vapori ori energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau
vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituienţilor acestuia şi al
organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale”.
Poluantul este un factor care aflat în mediu în cantităţi şi concentraţii ce depăşesc limita de
toleranţă a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea sau dezvoltarea
normală a acestora printr-o acţiune toxică.
Acţiunea de intoxicare produsă de poluanţi se numeşte poluare şi este cu atât mai gravă cu cât
diferenţa dintre concentraţia poluantului în mediu şi limita de toleranţă este mai mare.
Poluarea poate fi naturală şi antropică, de natură fizică ( electromagnetică, radioactivă,

termică, fonică, prin vibraţii etc.), chimică, biologică, genetică, estetică etc.
In vremea noastră se consideră că cel puţin trei activităţi umane sunt responsabile de
producerea poluării: industria, cu mediul de viaţă urban pe care îl promovează, agricultura
intensivă şi industrializată şi transporturile.
Considerăm însă, că poluarea agricolă este mai severă decât cea industrială, din cel puţin
următoarele considerente:
• poluarea agricolă vizează solul care este principalul mijloc de producţie în agricultură
şi silvicultură. Un sol poluat nu mai poate fi depoluat decât prin acţiune extrem de
lentă a factorilor naturali;
• poluarea agricolă cuprinde zone mult mai întinse decât poluarea industrială, în fapt
întreaga suprafaţă de teren pe care s-au practicat neraţional irigaţiile, mecanizarea şi
chimizarea;
• poluarea agricolă este mai periculoasă pentru că produce o contaminare a produselor
agricole cu substanţe toxice;
• dacă poluarea industrială se datorează, în principiu, eliminării fără voie a unor noxe
14
dăunătoare, poluarea agricolă este rezultatul introducerii intenţionate în sol a unor
substanţe absolut necesare producţiei agricole;
• poluarea industrială se referă, în primul rând, la anumite grupe de indivizi expuşi
profesional, în timp ce poluarea agricolă priveşte de la început întreaga populaţie
consumatoare a produselor agroalimentare infestate.
Una din formele cele mai des întâlnite de poluare fizică care perturbă mediul şi influenţează
viaţa şi activitatea omului modern, mai ales în aşezările urbane, este „poluarea fonică”produsă
de zgomot care, dacă este prelungit şi puternic, provoacă surzenia.
In sens larg, zgomotul a fost definit ca un complex e sunete, de un caracter aleatoriu, care
produce nu numai o senzaţie dezagreabilă, dar chiar agresivă, întâlnindu-se în cele mai diverse
ambianţe: pe stradă, la locurile de muncă şi de odihnă, pe uscat, pe apă şi în aer
Efectele zgomotului asupra oamenilor au determinat pe unii medici să spună că există o

adevărată „boală a zgomotului” al cărui tablou simptomatologic este cu atât mai grav cu cât
îmbolnăvirea se face pe nesimţite, iar efectele se manifestă într-o fază avansată a bolii.
Dar zgomotul se repercutează negativ şi asupra unor aspecte economice cum sunt: scăderea
productivităţii muncii, reducerea calităţii produselor, grevarea fondurilor de asigurări sociale,
creşterea numărului de accidente etc.
In ceea ce priveşte ţara noastră, pentru evitarea, prevenirea sau reducerea zgomotului
ambiental
emis de sursele majore, în special de vehiculele rutiere, feroviare şi de infrastructura acestora,

aeronave, echipamente industriale şi mecanisme mobile şi a efectelor sale dăunătoare, inclusiv a
disconfortului, legeaprevede următoarele măsuri:
-determinarea expunerii la zgomotul ambiental, prin realizarea cartării zgomotului cu

metodele de evaluare prevăzute de lege;
• asigurarea accesului publicului la informaţii cu privire la zgomotul ambiental şi a

efectelor sale;
• adoptarea, pe baza rezultatelor cartării zgomotului, a planurilor de acţiune pentru
prevenirea şi reducerea zgomotului ambiant, unde este cazul, în special acolo unde
nivelurile de expunere pot cauza efecte dăunătoare asupra sănătăţii umane şi pentru a
menţine nivelurile zgomotului în situaţia în care acestea nu depăşesc valorile limită
stabilite conform legii.
După elaborarea hărţilor strategice de zgomot şi a planurilor de acţiune, acestea se pun la
dispoziţia publicului spre informare, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 878/2005
privind accesul publicului la informaţia privind mediul.
Centralizarea, la nivel naţional, a datelor referitoare la identificarea aglomerărilor, căilor

ferate, drumurilor şi aeroporturilor, precum şi a hărţilor strategice de zgomot şi a
planurilor de acţiune este responsabilitatea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului
care, elaborează pe baza acestor documente, proiectul privind Planul naţional de acţiune
pentru reducerea nivelurilor de zgomot , proiect pe care îl transmite spre aprobare
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
l.3.5. Particularităţile izvoarelor formale ale dreptului mediului
Izvoarele raportului juridic de drept al mediului sunt acele fapte juridice care dau naştere
15
unor raporturi concrete de drept al mediului, cu precizarea că nu orice fapt social dă
naştere, modifică sau stinge un raport de drept al mediului, ci numai acela de care legea
mediului leagă astfel de consecinţe.
Particularităţile izvoarelor de drept al mediului sunt:
• toate nomele de drept al mediului au caracter imperativ;

• o parte însemnată din normele dreptului mediului sunt norme tehnice sancţionate pe
cale juridică, constituind o adevărată „ordine publică tehnologică”;
• sunt izvoare interne ale dreptului mediului, tratatele şi convenţiile internaţionale la
care România este parte sau a aderat, cu condiţia să fie în vigoare la data invocării lor.
l.3.6. Principiile specifice dreptului mediului
Principiile dreptului mediului pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care
considerăm că cele mai importante sunt următoarele:
• principii interne şi principii internaţionale;

• principii de bază şi principii decizionale
• principii tradiţionale ( considerate deja clasice în materie, ca de exemplu „poluatorul
plăteşte”) şi principii noi ( afirmate în general, după l980 şi consolidate în Declaraţia
de la Rio, cum sunt: principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului biogeografic naţional, principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte
politici sectoriale, principiul precauţiei în luarea deciziei ş.a.;
- principii afirmate expres în Legea protecţiei mediului şi principii doctrinare;
• principii de maximă generalitate în dreptul mediului şi principii speciale, care se

aplică numai într-un anumit domeniu ( de exemplu, principiul proximităţii, care este
specific regimului juridic al deşeurilor).
I Principii pe plan intern
a) principiul potrivit căruia protecţia mediului constituie un obiectiv de interes

public major
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind protecţia mediului consacră încă din primul
articol acest principiu. Textul are în vedere, prin prisma scopului legii, reglementarea
legislativă a protecţiei mediului şi consacră modul şi direcţia în care trebuie să se orienteze
dispoziţiile legislative: ocrotirea mediului trebuie realizată pe baza principiilor şi a
elementelor strategice care conduc la „dezvoltarea durabilă” a societăţii.
Constituţia din anul l99l, deşi nu consacră acest principiu, prevede în art.l35alin.(2) lit.d)
obligaţia statului de a exploata resursele naturale ale ţării „în concordanţă cu interesul naţional”.
Valoarea social- juridică deosebită conferită păstrării echilibrului ecologic şi conservării factorilor
de mediu determină şi caracterul imperativ al normelor de drept în domeniu, deoarece nici o
activitate umană nu se poate desfăşura fără respectarea normelor de protecţie a mediului fiind, în
consecinţă, o obligaţie generală ce revine tuturor autorităţilor publice, centrale şi locale, precum şi
persoanelor fizice şi juridice.
Dacă dreptul mediului include recunoaşterea faptului că obiectul protecţiei reprezintă o
16
finalitate de interes public major, atunci principiul astfel stabilit este valabil pentru toate
componentele de mediu care reclamă ocrotire. Nu întâmplător, Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.l95/2005 privind protecţia mediului, consacră caracterul „de interes public
major” nu numai pentru protecţia valorilor generale ale mediului, ci şi pentru cea ce face
obiectul reglementărilor legislative cuprinse în legi speciale, cum sunt :regimul substanţelor şi
deşeurilor periculoase; gospodărirea deşeurilor menajere, industriale şi agricole; regimul
pesticidelor , răspunderea pentru prejudiciile aduse mediului ş.a.
Dintre consecinţele juridice ale aplicării acestui principiu, menţionăm:
- definirea abuzului de drept în materia proprietăţii;
- stabilirea criteriilor pentru determinarea bunurilor care alcătuiesc proprietatea publică, cu

precizarea că noţiunea de interes public folosită de Legea nr.2l3/l998 privind proprietatea publică
şi regimul juridic al acesteia, nu se identifică cu cea folosită de art.l din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.l95/2005 privind protecţia mediului, dar ele se influenţează reciproc;
- în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Prima etapă din procedura exproprierii
este declararea de utilitate publică a acestei măsuri. Utilitatea publică se declară pentru lucrări de
interes naţional sau de interes local. Potrivit legii, sunt de utilitate publică, printre altele şi
instalaţiile pentru protecţia mediului, sistemele de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale
periculoase, lucrările de combatere a eroziunii în adâncime, protecţia şi punerea în valoare a
monumentelor naturale şi istorice ş.a.;
- cu privire la limitarea dreptului de proprietate rezultată din folosirea subsolului unei proprietăţi
private imobiliare. Potrivit art.44 alin (5) din Constituţie, pentru lucrări de interes general
autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi
proprietarul pentru daune aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune
imputabile autorităţii. Activităţile de înlăturare a consecinţelor grave ale poluării sunt activităţi de
interes general.
b) principiul acţiunii preventive
Consacrat în art.3 lit.c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. l95/2005 privind protecţia
mediului, cu modificările şi completările ulterioare, acest principiu are la bază realitatea de
necontestat conform căreia activitatea de prevenire a riscurilor ecologice este cu mult mai puţin
costisitoare decât repararea daunelor care se produc, daune care de cele mai multe ori au un
caracter ireversibil.
Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligaţii cu caracter

preventiv, iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să conducă la evitarea
producerii unor modificări negative privind calitatea componentelor de mediu sau a mediului
în general.
In cadrul acestor activităţi, un rol principal îl deţin evaluarea de mediu menită să asigure
integrarea obiectivelor şi cerinţelor de protecţie a mediului în pregătirea şi adoptarea anumitor
planuri şi programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului şi evaluarea impactului
asupra mediului proces în care se identifică, se descrie şi se stabilesc, pentru fiecare caz în
conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative, principale
şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului.
In ceea ce priveşte obligaţiile cu caracter preventiv ce revin persoanelor fizice şi juridice
17
începând cu solicitarea şi obţinerea acordului şi/ sau autorizaţiei de mediu, pe baza prezentării de
către titularul proiectului sau activităţii a studiului de impact şi terminând cu efectuarea bilanţului
de mediu la încetarea activităţii generatoare de impact asupra mediului sau la schimbarea
destinaţiei sau a proprietarului investiţiei, acestea sunt expres prevăzute de lege.
Principiul acţiunii preventive se realizează prin aplicarea sectorială a unui alt principiu, cel
referitor la utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care produc poluări
semnificative.
c) principiul folosirii celor mai bune tehnici disponibile
Cele mai bune tehnici disponibile se referă la stadiul de dezvoltare cel mai avansat şi eficient
înregistrat în dezvoltarea unei activităţi, care demonstrează posibilitatea practică a tehnicilor
specifice de a constitui referinţa pentru stabilirea valorilor limită de emisie în scopul prevenirii
poluării, iar atunci când acest lucru nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile şi
impactul asupra mediului în întregul său.
- tehnicile se referă deopotrivă la tehnologia utilizată şi la modul în care instalaţia este

proiectată, construită, întreţinută, exploatată, precum şi la scoaterea din funcţiune a
acesteia şi remedierea amplasamentului, potrivit legislaţiei în vigoare;
- disponibile se referă la acele tehnici care au atins un stadiu de dezvoltare ce permite

aplicarea lor în sectorul industrial respectiv, în condiţii economice şi tehnice viabile, ţinând
seama de costuri şi beneficii, indiferent dacă aceste tehnici sunt sau nu utilizate ori realizate la
nivel naţional, cu condiţia ca ele să fie accesibile operatorului;
- cele mai bune se referă la cele mai eficiente tehnici pentru atingerea în ansamblu a unui
nivel ridicat de protecţie a mediului în întregul său.
d) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic naţional.
Principiul este consacrat în art.3 lit.f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind
protecţia mediului.
Principiul are în vedere biodiversitatea sub trei aspecte principale:
- menţinerea proceselor ecologice esenţiale ale sistemelor de suport a vieţii;
• prezervarea diversităţii genetice;

• utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor.
Toate aceste aspecte sunt prevăzute în Convenţia privind diversitatea biologică adoptată de
Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio, l992.
Convenţia precizează că statele au dreptul suveran de a-şi exploata propriile resurse în

conformitate cu politicile lor de mediu şi cu responsabilităţile pe care le au de a nu produce
pagube mediului. In acest context, fiecare parte contractantă se obligă să integreze conservarea
şi utilizarea raţională a resurselor biologice în deciziile adoptate la nivel naţional; să protejeze
şi să încurajeze utilizarea resurselor în conformitate cu practicile culturale tradiţionale care
sunt compatibile cu conservarea lor raţională; să adopte măsuri pentru a evita sau micşora
impacturile negative asupra diversităţii biologice; să susţină populaţiile locale în acţiunile de
remediere din zonele degradate; să încurajeze cooperarea dintre autorităţile sale
18
guvernamentale în dezvoltarea de metode pentru utilizarea raţională a resurselor biologice ş.a.
Acest principiu este avut în vedere atât sub aspect general, cât şi sub aspect special, legea
reglementând în detaliu protecţia resurselor naturale şi a biodiversităţii, precum şi răspunderea
ce revine în aplicarea acestui principiu autorităţilor de protecţie a mediului.
e) principiul „poluatorul plăteşte”
Consacrat în art.3 lit.e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. l95/2005 privind protecţia
mediului, principiul se aplică prin instituţia răspunderii juridice a persoanelor fizice şi juridice
care prin activităţile lor cauzează daune sănătăţii umane şi mediului înconjurător.
Prin poluator se înţelege operatorul sau factorul de decizie în materie economică care adoptă
o politică antiecologică, fiind obligat să suporte consecinţele nerespectării obligaţiilor
prevăzute de lege privind folosirea unor tehnologii nepoluante, limita poluării la parametrii
stabiliţi de ecostandarde, nerespectarea procedurii de reglementare şi a altor obligaţii
specifice.
Justificarea economică a principiului constă în faptul că neefectuarea la timp a cheltuielilor

pentru protecţia mediului atrage după sine costuri mai ridicate, care trebuie acoperite, fără a
mai vorbi de pierderea de profit.
Cheltuielile în legătură cu protecţia mediului natural sunt, implicit, cheltuieli care conduc la
crearea de profit.
Principiul „poluatorul plăteşte” a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a costurilor de

menţinere sub control a poluării. El poate fi, de asemenea, aplicat într-o formă,
direct ca o taxă de poluare sau ca o penalitate.
Obiectul plăţii îl constituie suportarea cheltuielilor legate de poluare de către autorul

acesteia, iar în mod particular, executarea şi suportarea de către întreprinzătorul poluator a
obligaţiilor ce converg spre evitarea, limitarea şi eliminarea sau diminuarea poluării.
Investiţiile făcute în domeniul protecţiei mediului atrag după ele, efecte economice pozitive
care, adesea se prelungesc cu mult dincolo de termenul de recuperare a investiţiei globale.
f) principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de

mediu
Consacrat pentru prima dată, ca un prim principiu, în Declaraţia de la Stockholm, dreptul

omului la un mediu sănătos, poate fi structurat în jurul următoarelor drepturi :
- dreptul de a fi informat despre planurile sau proiectele care ar putea avea efecte
semnificative asupra mediului;
- dreptul de a participa la procesul de decizie în problemele de mediu;
• dreptul de a se asocia în organizaţii neguvernamentale pe probleme de mediu;

• dreptul de a declanşa proceduri legale şi de a cere plata daunelor aduse mediului.
Ulterior, necesitatea participării publice a fost menţionată în documentele Conferinţei
Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio (Declaraţia de la Rio şi Agenda 2l) ,
precum şi de majoritatea convenţiilor şi tratatelor internaţionale referitoare la protecţia mărilor
19
şi oceanelor, a atmosferei, a solului, a monumentelor şi rezervaţiilor naturale, a faunei terestre
şi acvatice ş.a.
La cea de a IV-a Conferinţă a miniştrilor un „Mediu pentru Europa”, care a avut loc la
Aarhus în l998, a fost adoptată Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului
la luarea deciziei şi accesul la jurisdicţie în problemele de mediu
Convenţia garantează dreptul de a avea acces la informaţie, fără ca solicitantul să declare un

anumit interes, precum şi dreptul publicului de a fi informat de autorităţile publice asupra
problemelor de mediu. Ea reprezintă o contribuţie majoră la întărirea democraţiei în ceea ce
priveşte participarea societăţii civile la actul decizional şi asigură dreptul neîngrădit de acces
către informaţia de mediu, publicul fiind astfel în măsură de a participa activ, în cunoştinţă de
cauză, la procesul de luare de a deciziilor în materie de mediu.
Cei trei piloni ai Convenţiei sunt:
- drepturile procedurale legate de accesul la informaţie;
- participarea publică la procesul de luare a deciziei;
- accesul la justiţie.
Participarea efectivă a publicului este posibilă numai dacă informaţia necesară este
accesibilă.
Pot fi solicitate informaţii cu privire la : emisiile în atmosferă; deversarea reziduurilor în

apele de suprafaţă sau subterane; poluarea sonoră; studiul de impact şi actele cerute în cadrul
procedurii de reglementare; locurile contaminate etc.
In afară de Convenţia de la Aarhus, în ţara noastră, cadrul legal pentru participarea

publicului la adoptarea şi aplicarea deciziilor de mediu este dat de Constituţia ţării, de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.l95/2005 privind protecţia mediului – ca lege cadru, de
Hotărârea de Guvern
nr.878/2005 privind accesul publicului la informaţia de mediu, precum şi de unele acte

normative cu caracter sectorial în domeniul protecţiei mediului.
O solicitare de informaţie poate fi refuzată dacă: autoritatea publică căreia i se adresează

solicitantul nu deţine informaţia respectivă; cererea este vizibil nerezonabilă sau este
formulată într-o manieră prea generală; cererea se referă la documente în curs de elaborare sau
priveşte sistemul de comunicaţii interne ale autorităţii publice.
In aplicarea prevederilor Convenţiei de la Aarhus şi a directivelor şi recomandărilor Uniunii

Europene, în România s-a creat un sistem informaţional de mediu integrat, la nivelul reţelei
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, sistem care reprezintă centul de
convergenţă şi realocare a informaţiei, asigurându-se astfel capacitatea unităţilor din subordine
de a asigura accesul real al publicului la informaţia de mediu şi o mai uşoară comunicare cu
organismele internaţionale de profil.
Alte principii interne ale dreptului mediului sunt:
20
• principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
• principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele naturale
în conformitate cu interesul naţional şi politica sa ecologică;
• principiul precauţiei în luarea deciziei;
• principiul reţinerii poluanţilor la sursă.
II. Principii externe
• principiul sic utere tuo

Obligaţia statelor de a asigura ca activităţile exercitate în limitele teritoriului sau ale
jurisdicţiei lor naţionale să nu cauzeze daune mediului altor state, exprimată prin maxima „sic
utere tuo” a fost recunoscută pentru prima dată în a doua jumătate a secolului XIX, ca un
principiu specific dreptului fluvial. Ulterior, potrivit unui tratat încheiat între S.U.A. şi Canada
în l935, s-a prevăzut că un „stat nu trebuie să altereze condiţiile naturale ale propriului său
teritoriu în dezavantajul condiţiilor naturale ale teritoriului statului vecin”.
Acest principiul şi-a găsit aplicarea în numeroase diferende internaţionale.
b) principiul bunei vecinătăţi
Dacă vecinătatea geografică este un fapt, un dat al naturii, vecinătatea politică şi juridică
constituie opera statelor şi popoarelor. Din acest punct de vedere, raporturi între buni vecini
pot exista şi între state care nu se găsesc în aceeaşi regiune a globului, constituind o expresie a
tendinţei spre universalitate a relaţiilor dintre state, cum sunt, de exemplu, cele referitoare la
conservarea mediului înconjurător.
De facto, vecinătatea poate fi cauza unor conflicte sau incidente, dacă avem în vedere că
anumite activităţi desfăşurate de un stat, pot avea consecinţe vătămătoare într-o zonă
aparţinând teritoriului altui stat. De exemplu, o activitate industrială, poate polua apa unui râu
de frontieră, aerul sau solul; amplasarea unei centrale atomonucleare poate constitui, la un
moment dat, un grav pericol de poluare radioactivă. Toate aceste activităţi având loc pe
propriul teritoriu şi în limita jurisdicţiei naţionale sunt legale, însă, în mod obiectiv, ele pot
produce efecte negative dincolo de frontieră.
O idee fundamentală desprinsă din starea de vecinătate, arată că un stat poate întreprinde o
serie de acţiuni pe propriul său teritoriu care ar putea afecta mediul vecin, dacă dintr-un studiu
comparativ rezultă avantajele clare şi considerabile şi inconvenientele minime şi previzibile,

cu condiţia ca asemenea acţiuni să fie de natură să amelioreze condiţiile de viaţă ale
populaţiei.
O astfel de permisiune se încadrează în ideea de toleranţă care trebuie să existe între vecini,
atunci când efectele negative sunt nesemnificative în raport cu avantajele considerabile pentru
propria populaţie.
Constituţia ţării noastre prevede în art.l0 că „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu
toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi celelalte
norme general admise de dreptul internaţional”. Statul român „se obligă să îndeplinească
întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Alte principii externe ale dreptului mediului sunt:
21
• principiul informării şi cooperării între state;
• principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii;
• principiul prevenirii;
• principiul nediscriminării
• principiul interzicerii poluării;
• principiul „poluatorul plăteşte”.
l.4. Intrebări de control şi teme de dezbatere
-explicaţi conceptul de „dezvoltare durabilă” şi arătaţi care sunt obiectivele ce se urmăresc
- care sunt principiile ce stau la baza strategiei protecţiei mediului?
- ce este poluarea şi care sunt formele ei?
- de ce poluarea agricolă este mai severă decât poluarea industrială?
- ce este zgomotul şi ce implicaţii are asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor?
- care sunt documentele principale adoptate la Conferinţele Mondiale privind protecţia

mediului?
- explicaţi noţiunea de „mediu înconjurător” şi noţiunea de „resurse naturale”.
- care sunt particularităţile izvoarelor formale ale dreptului mediului?
- principiul participării publicului la adoptarea şi aplicarea deciziilor de mediu
. - principiul prevenirii poluării şi principiul „poluatorul plăteşte”
- principiul „sic utere tuo” şi principiul bunei vecinătăţi
l.5. Bibliografie obligatorie
Daniela Marinescu, Tratat de drept al mediului, Editura Universul juridic, Ediţia a iv-a, 20l0
Mircea Duţu, Dreptul internaţional şi comunitar al mediului, Editura Economică, Bucureşti,

l995.
22
Unitatea de învăţare 2
Raporturile juridice privind conservarea şi

protecţia componentelor abiotice ale
mediului înconjurător
2.l. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
- Obiectivele unităţii de învăţare:
definirea noţiunilor;
cunoaşterea cauzelor şi a principalelor efecte ale poluării aerului, apei, solului

şi subsolului;
cunoaşterea reglementărilor juridice naţionale şi internaţionale în domeniul

protecţiei componentelor abiotice ale mediului
- Competenţele unităţii de învăţare :
Studenţii vor cunoaşte şi vor putea identifica în practică diferitele forme ale
poluării aerului, apei, solului şi subsolului;:
Studenţii vor cunoaşte cauzele poluării acestor componente;
Studenţii se vor familiariza cu legislaţia specifică naţională şi internaţională

în domeniu.
2.2. Timpul alocat unităţii de învăţare
(4 ore)
2.3.Conţinutul unităţii de învăţare
I. Atmosfera
2.3.l.Noţiune
Potrivit Legii nr.l04/20ll privind calitatea aerului înconjurător,prin aer

înconjurător, în spiritul legii, se înţelege aerul din troposferă, cu excepţia celui de la
locurile de muncă, astfel cum sunt definite prin Hotărârea de Guvern nr.l09l/2006
privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru locul de muncă, unde
publicul nu are de regulă acces şi pentru care se aplică dispoziţiile privind sănătatea
şi siguranţa la locul de muncă.
Atmosfera este masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul
protector de ozon, fără o limită superioară precisă, având o compoziţie şi proprietăţi
23
relativ constante până la cca. 3.000 m altitudine.
2.3.2.Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei
Conferinţa general europeană pentru protecţia mediului înconjurător de la Geneva,

l979, a elaborat, printre alte documente, Convenţia şi Rezoluţia privind poluarea
atmosferică transfrontieră la mari distanţe.
Convenţia defineşte poluarea atmosferică ca fiind „eliberarea în aer, de către

oameni, mijlocit sau nemijlocit, de substanţe sau energie cu efecte nocive, precum
periclitarea sănătăţii, daune aduse comorilor vii şi ecosistemelor sau altor bunuri,
precum şi o limitare a binefacerilor mediului sau a altor drepturi de folosire de drept
a mediului”.
In acelaşi timp, poluarea atmosferică tansfrontieră pe distanţa lungi a fost definită

ca „acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parţial, în zona supusă
jurisdicţiei
naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei
naţionale a altui stat, la o distanţă la care nu este în general posibil să se distingă
contribuţia surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie.
Din aceste definiţii rezultă că poluarea aerului trebuie analizată din punctul de
vedere al folosirii acestui component de mediu.
Considerat ca element de viaţă şi nutriţie, aerul respirat trebuie să aibă puritatea

necesară proceselor de ardere din interiorul corpului uman. Aerul poluat provoacă
respiraţie greoaie, neasigurând ventilarea normală a plămânului şi deci, întreaga
cantitate de oxigen necesară oxidărilor interne.
Ca urmare, se poate spune că aerul devine poluat în momentul în care concentraţia

substanţelor străine introduse în mod artificial sau natural, sistematic sau numai
accidental, se situează la un nivel care poate dăuna sănătăţii sau vieţii animale sau
vegetale.
Pentru anumite industrii unde aerul este folosit ca materie primă, poluarea se
datorează prezenţei în compunerea lui a unor substanţe care au efecte negative
asupra procesului de producţie, provocând corodarea instalaţiilor şi construcţiilor
sau alterarea produselor.
In turism, efectele păgubitoare ale poluării aerului din numite zone privesc nu
neapărat prezenţa unor substanţe vătămătoare sănătăţii, ci şi alterarea într-un mod
care îl face mai puţin agreabil pentru cei veniţi să se reconforteze în natură.
Poluarea aerului poate fi naturală (erupţiile vulcanice, furtunile de praf şi de nisip

etc) şi antropică.
Poluarea antropică poate fi la rândul ei de natură fizică, chimică, biologică,

bacteriologică.
24
Poluanţii din atmosferă se împart în două grupe:
• poluanţi primari –
emişi direct din surse identificate sau identificabile;
• poluanţi secundari –
produşi în aer prin interacţiunea a doi sau mai mulţi poluanţi sau prin
reacţia cu anumiţi constituenţi ai aerului.
Cei mai periculoşi poluanţi ai atmosferei sunt cei sulfurici, poluanţii carbonici,
hidrocarburile, compuşii azotului, poluanţi minerali, substanţele radioactive, praful
bacterian etc.
Care sunt principalele efecte ale poluării atmosferei?
- creşterea temperaturii globului ca urmare a efectului de seră , fenomen ce

antrenează accelerarea topirii calotelor de gheaţă ale polilor şi pe cale de consecinţă
creşterea nivelului apelor în mări şi oceane;
- distrugerea progresivă a stratului de ozon, fapt ce intensifică proprietăţile de

absorbţie ale atmosfere, lăsând să treacă radiaţii solare în cantităţi mari şi implicit o
mare parte din radiaţiile infraroşii.
Ca urmare, pe măsură ce o cantitate tot mai mare de raze ultraviolete

pătrunde
în atmosferă creşte numărul îmbolnăvirilor de cancer al pielei şi cataracte

oculare, paralel cu afectarea serioasă a producţiei de cereale şi a planctonului
oceanelor;
- ploile acide, conţinând sulf, plus emanaţii ale gazelor de eşapament, duc la
distrugerea pădurilor şi a recoltelor de fructe şi vegetale. Asuprea sănătăţii
oamenilor efectele apar atunci când aerosolii de acid sulfuric vin în contract cu
pielea şi traiectul respirator.
- smogul – amestec de diverşi poluanţi şi vapori de apă pe care aceştia îi

condensează. Se cunosc două tipuri de smog: londonez sau reducător şi californian
sau oxidant.
2.3.3.Protecţia atmosferei în dreptul intern
a) evaluarea şi gestionarea calităţii aerului
Pentru anumiţi poluanţi ( cum sunt dioxidul de sulf, de azot, oxizii de azot, plumb,
benzen, monoxid de carbon etc. expres prevăzuţi în art.25 din Legea nr. l04/20ll
privind calitatea aerului înconjurător), în fiecare zonă sau aglomerare se delimitează
arii care se clasifică în regimuri de evaluare în funcţie de pragurile superior şi
inferior de evaluare. Clasificarea în regimuri de evaluare se revizuieşte o dată la 5
ani, conform procedurilor prevăzute de lege.
Evaluarea calităţii aerului înconjurător se realizează prin măsurători în puncte

fixe, care pot fi suplimentate cu tehnici de modelare şi/sau măsurări indicative
pentru a furniza informaţii adecvate în legătură cu distribuţia spaţială a calităţii
aerului înconjurător.
25
Pentru a asigura reprezentativitatea datelor de calitate a aerului, pentru fiecare
punct fix de măsurare se stabileşte, prin studii specifice de evaluare a calităţii
aerului înconjurător, o zonă de protecţie, care se evidenţiază în planurile de
urbanism şi în care este interzisă executarea oricăror lucrări sau desfăşurarea
oricăror activităţi care ar putea influenţa reprezentativitatea datelor de calitate a
aerului, fără informarea prealabilă a autorităţii publice teritoriale pentru protecţia
mediului.
In vederea gestionării calităţii aerului înconjurător pentru poluanţii expres

prevăzuţi de lege, în fiecare zonă sau aglomerare se delimitează arii care se clasifică
în regimuri de gestionare în funcţie de rezultatul evaluării calităţii aerului, astfel:
regim de gestionare I în care nivelurile poluanţilor sunt mai mari sau egale cu
valorile limită plus marja de toleranţă şi cu regim de gestionare II, acolo unde
nivelurile poluanţilor sunt mai mici decât valoarea limită.
b) planurile de gestionare a calităţii aerului
Pentru ariile din zonele şi aglomerările clasificate în regim de gestionare I

se elaborează planuri de calitate a aerului pentru a se atinge valorile limită
corespunzătoare sau, respectiv, valorile ţintă.
In ariile din zonele şi aglomerările clasificate în regim de gestionare II se

elaborează planuri de menţinere a calităţii aerului.
Planurile de menţinere a calităţii aerului se elaborează, după caz, de către consiliul

judeţean, pentru unităţi administrativ-teritoriale aparţinând aceluiaşi judeţ, sau de
către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru sectoarele Municipiului
Bucureşti şi se aprobă prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv prin hotărâre a
Consiliului Judeţean al Municipiului Bucureşti.
c) emisiile în atmosferă
Pentru desfăşurarea activităţilor existente, precum şi pentru începerea activităţilor

noi cu posibil impact semnificativ asupra calităţii aerului înconjurător este necesară
autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu emise conform legislaţiei în vigoare.
Autorizaţia de mediu/autorizaţia integrată de mediu stabileşte valorile limită de

emisie pentru poluanţii specifice activităţii desfăşurate, ţinând cont de cele mai bune
tehnici aplicabile în domeniu, precum şi de nivelul calităţii aerului înconjurător pe
plan local.
In zonele în care sunt depăşite valorile limită privind calitatea aerului înconjurător
pentru unul sau mai mulţi poluanţi, pe baza studiului de evaluare a impactului
asupra mediului, autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului stabilesc,
după caz, pentru aceşti poluanţi valori limită de emisie mai restrictive decât valorile
stabilite de legislaţia în vigoare specifică activităţii respective.
In cazul depăşirii valorilor limită de emisie pentru unul sau mai mulţi poluanţi,
autoritatea competentă decide să ia toate măsurile necesare pentru înlăturarea
cauzelor şi consecinţelor asupra calităţii aerului înconjurător ale acestor depăşiri,
26
inclusiv întreruperea temporară a activităţii instalaţiei care a generat această situaţie.
d) obligaţii ale titularilor activităţii
Titularii de activitate au obligaţia să monitorizeze nivelul emisiilor de poluanţi şi

să raporteze, periodic informaţiile solicitate către autoritatea competentă, conform
actelor de reglementare în baza cărora îşi desfăşoară activitate; să ia toate măsurile
care se impun în vederea limitării emisiilor de poluanţi în atmosferă, inclusiv prin
corectarea şi dirijarea emisiilor fugitive şi utilizarea unor echipamente de reţinere a
poluanţilor la sursă; să anunţe, de îndată, autoritatea publică teritorială pentru
protecţia mediului de producerea unor avarii, accidente(incidente, opriri/porniri
accidentale etc).; să asigure puncte de prelevare şi control al emisiilor de poluanţi în
aer, în conformitate cu actele de reglementare ş.a.
2.3.4. Protecţia atmosferei pe plan internaţional
In domeniul luptei împotriva poluării aerului, pe plan internaţional, prezintă un

interes deosebit unele rezoluţii, directive şi programe adoptate fie de Consiliul
Europei, fie de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică sau de
anumite organisme ONU. Pot fi menţionate în acest sens, rezoluţiile Consiliului
Europei din aniil968, l97l, l990, 2003 asupra principiilor referitoare la lupta
împotriva poluării aerului, respectiv a poluării atmosferice în zonele de frontieră,
măsurile cu privire la controlul poluării aerului adoptate de Consiliul OCDE în anul
l974, cu ocazia primei reuniuni la nivel ministerial a Comitetului pentru Mediu al
acestei organizaţii, precum şi o serie de directive ale Uniunii Europene.
Dintre aceste documente, menţionăm:
- Declaraţia de principiu asupra luptei împotriva poluării aerului, adoptată în l968

de către Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei.
In vedea reducerii poluării aerului, Declaraţia a recomandat trei metode, deja

împlementate în legislaţiile naţionale şi anume:
a)instalaţiile fixe susceptibile a cauza o creştere sensibilă a poluării aerului să

funcţioneze numai pe baza eliberării prealabile a unei autorizaţii individuale în care
să se specifice condiţiile de instalare, construcţie, exploatare etc.;
b)instalaţiile care considerate izolat, nu sunt susceptibile a produce creşteri

semnificative de poluare, să fie obligate a instala filtre astfel încât să nu se
înregistreze creşteri sensibile ale poluării;
c) vehiculele cu motor şi aparatele fabricate în serie care utilizează combustibili

prin a căror ardere rezultă emisii poluante, să fie supuse periodic unor controale
riguroase care să aibă ca obiect starea tehnică a acestora.
- Convenţia şi Rezoluţia asupra poluării atmosferice transfrontiere la mari distanţa

şi Declaraţia privind tehnologiile de fabricaţie puţin poluante sau fără deşeuri,
reutilizarea şi reciclarea deşeurilor, adoptate la Geneva, l979.
Principiile fundamentale ale Convenţiei de la Geneva, l979, referitoare la poluarea
27
atmosferică transfrontieră la mare distanţă, sunt:
• protejarea omului şi
a mediului înconjurător împotriva poluării atmosferice în care scop părţile
contractante se obligă să limiteze şi, în măsura posibilului să reducă, în mod
treptat şi să prevină poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi;
- combaterea introducerii substanţelor poluante pentru aer prin consultări,
schimb de informaţii, activităţi de cercetare şi supraveghere, politici şi strategii,
ţinând seama de eforturile întreprinse la nivel naţional şi internaţional;
- acordarea, la cerere, a unor consultaţii, la intervale scurte, între partea sau

părţile contractante afectate în mod efectiv de poluarea atmosferică transfrontieră la
mari distanţe sau care sunt expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare şi
partea sau părţile contractante pe teritoriul şi sub jurisdicţia cărora se desfăşoară
activităţi poluante.
Convenţia de la Geneva din l979, a intrat în vigoare în l983, fiind urmată de o

serie de protocoale (8) care stabilesc obiective precise de reducere a emisiilor de
bioxid de sulf, oxizii de azot, compuşi organici volatili şi alţi poluanţi
• Convenţia privind
protecţia stratului de ozon, Viena, l985.
Reprezintă un document - cadru care a pus bazele cooperării internaţionale în
scopul protejării atât a stratului de ozon, cât şi a ozonului aflat la altitudine.
Cooperarea părţilor vizează protejarea sănătăţii umane şi a mediului înconjurător

împotriva efectelor adverse care rezultă sau pot rezulta din activităţi umane care
modifică sau pot modifica stratul de ozon.
- Protocolul de la Montreal, l987, privind substanţele care epuizează stratul de

ozon, elaborat sub conducerea Programului Naţiunilor Unite pentru Mediul
Înconjurător, intrat în vigoare în l989, căruia i s-au adus mai multe amendamente.
Protocolul conţine prevederi mai complexe decât Convenţia de la Viena, l985,

reafirmă hotărârea statelor semnatare de a proteja stratul de ozon prin luarea unor
măsuri de precauţie prin controlul echitabil al emisiilor totale globale de substanţe care
contribuie la epuizarea stratului de ozon, având ca obiectiv final eliminarea acestora cu
ajutorul progresului înregistrat de ştiinţă. Sunt indicate două grupe de substanţe a căror
producţie trebuie controlată la nivel internaţional: cloroflorocarbonii şi halonii.
Se interzice importul de substanţe controlate din state care nu sunt părţi la Protocol şi
în acelaşi timp, exportul lor în astfel de state.
O prevedere importantă se referă la ţările în curs de dezvoltare care sunt părţi la

Protocol, prevăzându-se un decalaj de l0 ani în eliminarea substanţelor dăunătoare faţă
de standardul ţărilor dezvoltate, având în vedere nivelul mai scăzut al tehnologiilor lor
de producţie.
- Convenţia – cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, Rio, l992.
Obiectivul final al Convenţiei este de a realiza stabilirea concentraţiei gazelor cu efect

de seră în atmosferă la un nivel care să prevină imixtiuni periculoase ale omul în
sistemul climatic. Un asemenea nivel trebuie atins într-o perioadă de timp suficientă,
28
pentru a permite ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările de climă, să
ofere garanţia că producţia de alimente nu este ameninţată şi să ofere dezvoltării
economice posibilitatea de a acţiona într-o manieră susţinută.
Pentru atingerea acestui obiectiv, părţile înţeleg să se conducă după următoarele

principii:
- protejarea sistemului climatic în beneficiul generaţiilor umane, prezente şi viitoare,

pe baza echităţii şi în conformitate cu responsabilităţile lor comune sau diferenţiate şi
posibilităţile proprii;
- acordarea unei atenţii deosebite nevoilor şi condiţiilor specifice ţărilor-părţi în curs

de dezvoltare, în special celor vulnerabile la efectele negative ale schimbărilor
climatice;
- adoptarea de măsuri de precauţie pentru a anticipa, preveni sau minimaliza cauzele

schimbărilor climatice şi a le diminua efectele negative;
• promovarea unei
dezvoltări susţinute şi durabile;
• cooperarea pentru promovarea unui sistem economic deschis şi de ajutorare care să
conducă la o dezvoltare economică susţinută a tuturor părţilor, în special a celor în curs
de dezvoltare.
- Protocolul de la Kyoto, l997.
In prima parte, întăreşte obligaţia părţilor de a-şi reduce emisiile antropice de gaze
cu efect de seră, cu cel puţin 5% sub nivelul calculat de producţie al anului l990, până în
perioada 2008-20l2, iar în a doua parte creează mecanismele flexibile de tranzacţionare
de drept de emisie între statele semnatare.
Protocolul defineşte emisiile de gaze cu efect de seră permise pentru fiecare stat-parte
industrializat, în termeni de „cantităţi alocate” pentru perioada de angajament şi
introduce trei mecanisme flexibile pentru transferul internaţional: Implementarea în
Comun; Mecanismul de Dezvoltare Durabilă şi Comerţul cu Credite de Emisii.
Dacă o ţară emite mai mult decât cantitatea ce i-a fost alocată prin Protocol, ea poate
folosi aceste mecanisme pentru a achiziţiona fie unităţi de cantitate alocată, prin
comercializarea acestora, fie unităţi de reducere a emisiilor obţinute în urma proiectelor
Implementare în Comun, fie reduceri certificate de emisii, prin Mecanismul de
dezvoltare Durabilă.
Protocolul pune accentul pe evaluarea conformării, subliniind în mod repetat nevoia

de responsabilitate şi verificare. Protocolul furnizează, de asemenea, un cadru pentru
modalitatea în care părţile să alcătuiască şi să împlementeze metodologii, prin instituirea
unor sisteme naţionale de realizare a inventarelor pentru emisiile de gaze cu efect de
seră.
Protocolul de la Kyoto a fost aprobat la nivelul Uniunii Europene prin Decizia

202/358/CE a Consiliului Uniunii din 25 aprilie 2002.
Anterior, Cartea Verde cu privire la instituirea în Uniunea Europeană a unui

sistem de schimb de cote de emisie a gazelor cu efect de seră a permis lansarea unei
dezbateri în ansamblul Europei cu privire la oportunitatea de a institui un asemenea
29
sistem în cadrul Uniunii, precum şi cu privire la funcţionalitatea acestuia.
2.3.5. Protecţia spaţiului extraatmosferic
Tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate în domeniu fac obiectul dreptului

spaţial.
Dintre aceste documente analizăm Tratatul privind principiile care guvernează

activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a
celorlalte corpuri cereşti, adoptat la Moscova, 27 ianuarie l967.
Este un tratat – cadru care statuează o serie de principii, astfel:
- explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv a Lunii şi a celorlalte

corpuri cereşti se pot face în mod liber, de către toate statele, în condiţii de egalitate,
fără nici o discriminare, în conformitate cu dreptul internaţional, inclusiv Carta
ONU şi în interesul menţinerii păcii şi al securităţii, al cooperării şi înţelegerii
internaţionale;
• spaţiul
extraatmosferic şi corpurile cereşti sunt bunuri care aparţin patrimoniului
comun al umanităţii;
- explorarea şi exploatarea spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti,
inclusiv Luna, trebuie astfel făcute încât să se evite contaminarea lor dăunătoare şi
producerea unor schimbări nocive în mediu terestru prin introducerea de materiale
ori substanţe extraterestre.
Statele –părţi se obligă să nu amplaseze pe orbită în jurul pământului nici un

obiect purtător de arme nucleare sau orice alte feluri de arme de distrugere în masă.
Sunt, de asemenea, interzise stabilirea de baze, instalaţii şi fortificaţii militare,
experimentarea oricărui tip de armă şi efectuarea de manevre militare.
Statul care lansează un obiect în spaţiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc

poartă răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de acesta pe pământ, în
atmosferă sau în spaţiul extraatmosferic.
II Apa
2.3.6.Consideraţii generale
Ca resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, apa reprezintă un

element indispensabil pentru societate, materie primă pentru activităţi productive,
sursă de energie şi cale de transport, fiind un factor determinant în menţinerea
echilibrului ecologic, pentru existenţa vieţii şi realizarea tuturor activităţilor umane.
De-a lungul timpului, utilizarea apei a cunoscut o continuă creştere şi

diversificare, ducând treptat la apariţia şi accentuarea fenomenului dublu, cunoscut
sub denumirea de”secătuire şi poluare a apelor”.
Problema apei este grav complicată de cel puţin două cauze majore: lipsa
completă sau insuficienţa lucrărilor care să facă posibilă utilizarea în scopuri sociale
30
şi economice a întregului stoc de apă al fluviilor, râurilor, lacurilor şi apelor
subterane şi poluarea crescândă a apelor, atât a celor interioare, cât şi a celor
maritime şi oceanice.
2.3.7. Clasificarea apelor
Din punct de vedere al protecţiei şi gospodăririi durabile a acestei resurse,

precum şi a biocenozelor pe care le conţine, avem în vedere următoarele criterii de
clasificare:
- din punct de vedere al administrării lor, apele se împart în: ape internaţionale,
ape teritoriale şi ape naţionale;
- după destinaţia economică concretă: apele pot fi de folosinţă generală, ape

destinate agriculturii şi ape cu destinaţie specială;
• după aşezarea lor, sunt ape de suprafaţă (de interes general sau local) şi ape
subterane;
• din punct de vedere al reglementării pescuitului şi al protecţiei fondului piscicol,
apele naţionale şi cele teritoriale ale Mării Negre servesc pentru înmulţirea,
creşterea şi pescuitul peştelui, al mamiferelor acvatice, crustaceelor etc., precum şi
pentru recoltarea produselor acvatice şi se împart pe bazine piscicole.
Bazinele piscicole pot fi: naturale şi amenajate.
2.3.8.Poluarea apei
Poluarea apei nu este specifică unui continent sau altuia, ci este un fenomen de
răspândire generală. Ceea ce diferă este numai coeficientul de poluare.
La Conferinţa internaţională privind situaţia poluării apelor în Europa, care a avut

loc la Geneva, l96l, poluarea apei a fost definită ca fiind: „modificarea, directă sau
indirectă,a compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a activităţii
omului, în aşa măsură încât ele devin mai puţin adecvate tuturor sau numai unora
din utilizările pe care le pot căpăta în stare naturală”.
In legislaţia română,poluarea apei este definită ca fiind „introducerea directă sau

indirectă, ca rezultat al activităţii umane, a unor substanţe sau a căldurii în aer, apă
sau sol, care poate dăuna sănătăţii umane sau calităţii ecosistemelor acvatice sau
celor terestre dependente de cele acvatice, ce pot conduce la pagube materiale aduse
proprietăţii sau care pot dăuna sau obstrucţiona serviciile sau alte folosinţe legale
ale mediului”.
Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în: surse de
poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate orăşeneşti sau de
ape uzate industriale şi surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa
bazinului hidrografic al cursului de apă, constituite din apele de precipitaţii care
spală localităţile şi drumurile, depozitele de reziduuri, terenurile agricole pe care sau
practicat îngrăşăminte chimice sau pesticide.
Pentru apele subterane, sursele de impurificare provin, în principal, din:
31
impurificarea cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrări
miniere sau de foraje; impurificări produse de infiltraţiile de suprafaţa solului;
impurificări produse în secţiunea de captare, din cauza nerespectării zonei de
protecţie sanitară sau a condiţiilor de execuţie ş.a.
Pe lângă poluarea naturală, poluarea rezultată din activităţile umane poate fi : de

natură fizică, chimică, biologică, bacteriologică şi radioactivă.
2.3.9. Regimul juridic al apelor în România
a) proprietatea asupra apelor
Apele fac parte din domeniul public al statului.
In conformitate cu art.136 alin.(3) din Constituţie, „apele cu potenţial energetic

valorificabil de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale
zonei economice şi ale platoului continental”fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice.
In completarea textului constituţional, art.3 din Legea apelor nr.l07/l996, cu

modificările şi completările ulterioare, prevede că aparţin domeniului public al
statului, apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu
bazine hidrografice ce depăşesc l0 km pătraţi, malurile şi cuvetele lacurilor, precum
şi apele subterane, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul
energetic valorificabil,marea teritorială şi fundul apelor maritime.
Bunurile aparţinând proprietăţii publice sunt inalienabile, ceea ce nu înseamnă că

nu pot fi integrate în circuitul economic şi juridic. Constituţia prevede ca modalităţi
de punere în valoare a bunurilor proprietate publică administrarea, concesionarea,
închirierea şi darea în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Autoritatea publică centrală în domeniul apelor, prin Administraţia Naţională

„Apele Române” a fost împuternicită prin legesă înscrie în cartea funciară dreptul
de proprietate al statului asupra bunurilor din domeniul public al statului aflate în
administrarea Administraţiei Naţionale „Apele Române”.
Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi bazine hidrografice mai mici de l0

km pătraţi, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai
terenurilor pe care se formează sau curg.
Insulele care nu fac legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin
proprietarului albiei apei.
Apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului, numai în măsura în care

este utilizată în mod liber, în condiţiile prevăzute de art.9 alin.(2) din lege.
b).Administrarea şi folosinţa apelor
Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale „Apele
32
Române” de către Ministerul Mediului şi Pădurilor, în condiţiile prevăzute de lege.
Apele, malurile şi albiile acestora, indiferent de persoana fizică sau juridică care le
administrează, sunt supuse dispoziţiilor Legii apelor, precum şi prevederilor din
convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte.
Suprafeţele terestre şi acvatice ce intră în compunerea Rezervaţiei Biosferei

„Delta Dunării”, împreună cu resursele pe care le generează, fac parte, în afara
excepţiilor prevăzute de lege, din domeniul public de interes naţional şi sunt în
administrarea directă a Administraţiei Rezervaţiei „Delta Dunării”.
In ceea ce priveşte folosinţa apei, aceasta poate fi: liberă – pentru nevoi de băut,
adăpat şi nevoi gospodăreşti pentru care nu sunt necesare instalaţii de capacitate
mare şi autorizată - pentru apele de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor
arteziene, în cazul alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţii, producerea
energiei electrice, navigaţie, pescuit etc.
In cazurile în care debitele de apă nu pot fi asigurate tuturor folosinţelor, legea a

instituit o serie de priorităţi. Au astfel prioritate satisfacerea cerinţelor de apă ale
populaţiei, alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile de apă
după incendii, precum şi debitele necesare menţinerii echilibrului ecologic al
habitatelor acvatice.
Atunci când din cauza secetei sau a unor calamităţi naturale, debitele de apă
autorizate nu pot fi asigurate tuturor utilizatorilor, în folosinţa apei se pot aplica
restricţii temporare, care se stabilesc prin planuri speciale, elaborate de
administraţiile bazinale de apă, după consultarea utilizatorilor autorizaţi, cu avizul
Administraţiei Naţionale „Apele Române” şi cu aprobarea comitetului de bazin.
Planurile se aduc la cunoştinţa publicului.
In ceea ce priveşte folosirea albiilor, şi aceasta se poate face în mod liber, pe

malurile apelor aparţinând domeniului public, dacă nu sunt impuse restricţii, de
către orice persoană pe proprie răspundere, pentru plimbare sau recreere, cu condiţia
de a nu aduce prejudicii albiilor, malurilor şi riveranilor. Folosinţa autorizată
priveşte albiile minore, plajele şi ţărmul mării, în alte scopuri decât pentru plimbare
sau recreere; pentru agrement pe malurile apelor, accesul este permis, în condiţiile
stabilite de deţinătorii acestor zone şi cu respectarea prevederilor înscrise în
autorizaţia de gospodărire a apelor
In legătură cu folosinţa apei şi a albiilor, legea prevede o serie de servituţi.
Există astfel, servitutea naturală, consacrată în art.26 din lege, pentru deţinătorii
terenurilor din aval, de a primi apele ce se scurg în mod naturale de pe terenurile
situate în amonte.
Art.28 instituie servituţi legale permanente, pe care sunt obligaţi riveranii să le

acorde, fără a percepe taxe, în zone anumite stabilite de comun acord cu
Administraţia Naţională „Apele Române”, pentru :
- trecerea sau circulaţia personalului cu atribuţii de serviciu în gospodărirea

apelor, în scopul îndeplinirii acestora;
33
- amplasarea, în albie şi pe maluri, de borne, repere, aparate de măsură şi
control sau alte aparate ori instalaţii necesare executării de studii privind regimul
apelor, precum şi accesul pentru întreţinerea instalaţiilor destinate acestor activităţi;
- transportul şi depozitarea temporară a materialelor şi utilajelor pentru

intervenţii operative privind apărarea împotriva inundaţiilor;
- transportul şi depozitarea temporară de materiale, utilaje, precum şi circulaţia

acestora şi a personalului, în cazul executării de lucrări de întreţinere, reparaţii,
precum şi pompări experimentale în cazul forajelor hidrogeologice care fac parte
din reţeaua naţională de observaţii şi măsurători.
Sunt scutite de servituţi permanente: clădirile, curţile, grădinile aferente

locuinţelor, monumentele publice, cimitirele şi bisericile, precum şi parcurile
declarate monumente ale naturii.
c)gospodărirea apelor
Activitatea de gospodărire a apelor implică cunoaşterea, planificarea şi

reglementarea resurselor de apă, realizarea unor lucrări de infrastructură pentru ape,
coordonarea exploatării lucrărilor, activităţi de control , având ca scop valorificarea
potenţialului natural al apelor, folosirea raţională şi protecţia resurselor acvatice,
precum şi protecţia împotriva inundaţiilor şi a fenomenelor meteorologice
periculoase.
Obiectivul general al Strategiei în domeniul gospodăririi apelor îl constituie

gospodărirea raţională a resurselor de apă şi protecţia acestora împotriva epuizării şi
poluării, în interdependenţă cu principiile protecţiei mediului şi asigurării
dezvoltării durabile.
Gospodărirea apelor se bazează pe principiul solidarităţii umane şi a interesului

comun, prin colaborare la toate nivelurile administraţiei publice a utilizatorilor de
apă şi a populaţiei.
Activitatea de gospodărire unitară, raţională şi integrată a apelor, se organizează şi

se desfăşoară pe bazine hidrografice, luând în considerare, ca un tot unitar, apele de
suprafaţă şi subterane, atât sub aspect cantitativ şi calitativ, cât şi al riscului la
inundaţii, în scopul dezvoltării durabile.
Pentru evaluarea corectă a corpurilor de apă şi a zonelor protejate, a stabilirii

programelor de măsuri şi a eficienţei stării apelor, informaţiile hidrometeorologice,
hidrologice şi cele de gospodărire a apelor se obţin prin unităţi ale Administraţiei
Naţionale „Apele Române”, de la unităţi specializate autorizate şi direct de la
utilizatorii de apă şi constituie Fondul naţional de date hidrologice şi de
gospodărire a apelor, care se întocmeşte şi se ţine de către Administraţia Naţională.
Acest Fond, împreună cu evidenţa apelor din domeniul public, este inclus în
Cadastrul apelor.
• protecţia apelor
Conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea mediului acvatic, în condiţiile utilizării
durabile a resurselor de apă, au la bază principiile precauţiei, prevenirii şi evitării
34
daunelor la sursă şi principiul „poluatorul plăteşte”.
Protecţia juridică a apelor se realizează sub două aspecte: cantitativ şi calitativ.
Pentru protecţia cantitativă, utilizatorii de apă sunt obligaţi să economisească apa

prin folosire judicioasă; să asigure întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii şi,
după caz, a celor din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare; să folosească cele
mai bune tehnici disponibile, care permit utilizarea unor cantităţi reduse de apă,
precum şi un consum mic; să ia măsuri pentru reducerea pierderilor în reţelele de
distribuţie şi la beneficiari ş.a.
In vederea protecţiei calitative , este interzisă poluarea în orice mod a resurselor

de apă. La propunerea autorităţii publice centrale din domeniul apelor, normele de
calitate a resurselor de apă, se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Utilizatorii de apă sunt obligaţi:să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă

reduse şi cât mai puţin poluante; să economisească apa şi să elimine risipa; să
reducă poluanţii evacuaţi odată cu apele uzate şi să recupereze substanţele utile
conţinute de acestea; să adopte tehnologii de tratare a apei prelevate din sursă, care
să asigure cerinţele cantitative şi calitative ale folosinţelor de apă; să asigure
realizarea, întreţinerea şi exploatarea staţiilor şi instalaţiilor de prelucrare a calităţii
apelor la capacitatea autorizată; să respecte cu stricteţe disciplina şi normele
tehnologice în activităţile de producţie care folosesc apa şi evacuează ape uzate,
precum şi în staţiile şi instalaţiile de prelucrare a calităţii apelor etc.
Activitatea de prevenire a poluărilor accidentale şi de înlăturare a efectelor lor este

organizată de către Administraţia Naţională „Apele Române”, prin administraţiile
bazinale de apă, pe bază de planuri elaborate în funcţie de condiţiile specifice
bazinelor hidrografice respective şi de natura substanţelor poluante.
Poluarea intenţionată a apei se pedepseşte.
Pentru protecţia resurselor de apă, Legea instituie o serie de interdicţii cum sunt,
de exemplu: punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor
existente, darea în funcţiune a noilor ansambluri de locuinţe, introducerea la
obiectivele economice existente de tehnologii de producţie modificate, care măresc
gradul de încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a
reţelelor de canalizare şi a staţiilor de epurare, ori fără realizarea altor lucrări şi
măsuri care să asigure pentru apele uzate respectarea prevederilor impuse prin
autorizaţia de gospodărire a apelor; aruncarea sau introducerea, în orice mod, în
albiile cursurilor de apă, în cuvetele lacurilor sau ale bălţilor, în Marea Neagră şi în
zonele umede, precum şi depozitarea pe malurile acestora a deşeurilor de orice fel
ş.a.
Pentru protecţia apelor de suprafaţă şi subterane sau pentru conservarea

habitatelor şi a speciilor ce depind în mod direct de apă, au fost stabilite, conform
legii, zone de protecţie specială şi s-a creat un registru de evidenţă pentru fiecare
tip de zonă protejată. Registrul constituie o parte a schemei directoare la nivelul
fiecărui bazin hidrografic.
e)apărarea împotriva inundaţiilor, a fenomenelor meteorologice periculoase şi
35
a accidentelor la construcţii hidrotehnice.
Dacă apariţia inundaţiilor nu poate fi evitată, ci numai gestionată, efectele

produse se pot reduce printr-un proces sistematic care conduce la o serie de măsuri
şi acţiuni menite să contribuie la diminuarea riscului asociat acestor fenomene.
Cauzele inundaţiilor pot fi: lipsa în anumite zone a unor lucrări de apărare;
evoluţia unor afluenţi, insuficienta capacitate de scurgere a unor poduri şi podeţe;
colmatarea albiilor unor râuri; neexecutarea lucrărilor antierozionale pe versanţi şi
zonele despădurite; lipsa disciplinei în construcţii şi în amenajarea teritoriului etc.
In România, activitatea de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor

meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţii hidrotehnice reprezintă o
activitate de protecţie civilă a populaţiei, de interes naţional.
Prin această activitate se înţeleg: a) luarea măsurilor de prevenire şi de pregătire

pentru intervenţie; b) măsuri operative urgente de intervenţie după declanşarea
fenomenelor periculoase cu urmări grave; c) măsuri de intervenţie ulterioară pentru
recuperare şi reabilitare.
Riscul la inundaţii este caracterizat prin natura şi probabilitatea sa de producere,

gradul de expunere al receptorilor (numărul populaţiei şi al bunurilor afectate),
susceptibilitatea la inundaţii a receptorilor şi valoarea acestora.
Managementul riscului la inundaţii presupune aplicarea unor politici având ca

obiective identificarea riscurilor, analiza şi evaluarea lor, tratarea, monitorizarea,
reevaluarea riscurilor în vederea reducerii acestora.
2.3.l0. Protecţia cursurilor de apă şi a lacurilor pe plan internaţional
Incă din l9ll, Institutul de drept Internaţional a dat o rezoluţie în care se arată că
„orice alterare a apei şi evacuarea în ape a substanţelor dăunătoare este interzisă”.
Unul din primele texte care au fost adoptate de o organizaţie neguvernamentală –

Asociaţia de Drept Internaţional – în materia prevenirii şi combaterii poluării apelor
continentale îl constituie Regulile de la Helsinki, adoptat în l966.
Potrivit art.6 din acest document, fiecare stat al unui bazin de drenaj internaţional,
are dreptul la o cotă rezonabilă şi echitabilă de utilizare avantajoasă a apelor
bazinului, având în acelaşi timp obligaţia d a se abţine de a cauza o nouă formă de
poluare sau orice creştere a gradului de poluare existent, susceptibilă de a provoca
pagube importante asupra teritoriului altui stat al bazinului, precum şi obligaţia să ia
toate măsurile rezonabile în vederea reducerii poluării actuale de aşa manieră încât
nici un al prejudiciu să nu fie cauzat teritoriului altui stat al bazinului.
In conformitate cu Regulile de la Helsinki, poluarea nu este în sine o utilizare a

apelor, ci o alterare a calităţii lor. Ea reprezintă „o schimbare dăunătoare” în
compoziţia naturală, în conţinutul ori calitatea apelor, produsă prin intervenţia
factorului uman.
Intr-un cadru geografic mai restrâns, Consiliul Europei a adoptat la 6 mai l968,
36
Carta Europeană a Apei. Ulterior, au mai fost adoptate şi alte documente, atât de
către Consiliul Europei, cât şi de către Conferinţele Naţiunilor Unite de la
Stockholm,l972, Mar del Plata, l977 ş.a.
Dintre documentele internaţionale referitoare la protecţia cursurilor de apă şi a

lacurilor internaţionale menţionăm:
- Proiectul de Convenţie Europeană asupra protecţiei cursurilor de apă

internaţionale împotriva poluării, Strasbourg, l973
Constituie, pe de o parte, un tratat –cadru care stă la baza negocierilor dintre state
şi în acelaşi timp, reprezintă o abordare complexă a problemelor prevenirii poluării
apelor, conţinând obligaţii generale şi specifice, norme de calitate a apei şi
reglementând condiţiile privind deversarea în cursurile de apă internaţionale a unor
substanţe periculoase.
Ca obligaţii generale: fiecare parte contractantă este chemată să ia în legătură cu

apele de suprafaţă de pe teritoriul său, precum şi în legătură cu apele fluviilor
internaţionale toate măsurile necesare pentru prevenirea noilor forme de poluare,
precum şi pentru reducerea graduală a poluării existente, în care scop, statele
riverane au obligaţia internaţională de a coopera; obligaţia de a se informa reciproc
despre măsurile ce se iau pentru reducerea poluării obişnuite. In cazul producerii
unei poluări neobişnuit de vătămătoare a apelor unui fluviu, cooperarea trebuie să
fie cât mai operativă.
Ca obligaţie specială, menţionăm clasificarea substanţelor periculoase în lista A

sau lista neagră, „substanţe neobişnuit de vătămătoare, a căror deversare este în
principiu interzisă şi lista B sau lista cenuşie, care include substanţe vătămătoare, a
căror deversare este limitată, constituind obiectul unor reglementări naţionale.
Convenţia stabileşte două categorii de norme de calitate a apelor: norme minime,

care trebuie respectate în fiecare punct unde cursul de apă traversează frontiera
dintre două state părţi, în funcţie de poziţia lor geografică în amonte sau în aval, şi
norme speciale, concepute în esenţă ca standarde de calitate a apelor.
- Tratatul asupra apelor de frontieră, Washington, l909, încheiat între SUA şi

Canada, având ca scop „prevenirea disputelor referitoare la folosirea apelor de
frontieră” şi soluţionarea tuturor problemelor care apar între cele două părţi.
- Acordul relativ la calitatea apelor din Marile Lacuri, Ottawa, l972, încheiat între
SUA şi Canada, în completarea Tratatului din l909.
Introduce trei noţiuni noi: noţiunea de „cercuri concentrice”; noţiunea de autorităţi

de regiune; Noţiunea de „substanţe neobişnuit de poluante.
- Declaraţia privind cooperarea statelor dunărene în domeniul gospodăririi şi

îndeosebi al protejării apelor Dunării împotriva poluării, Bucureşti, l985.
Statele părţi se obligă să controleze în mod sistematic calitatea apelor uzate care
sunt deversate în sectorul Dunării ce trece pe teritoriul lor, autorizând deversarea
efluenţilor în conformitate cu legislaţiile naţionale, supraveghind aplicarea acestor
37
prevederi şi controlând variaţiile calitative ale apelor fluviului.
- Convenţia relativă la protecţia Rhin-ului contra poluării chimice
Instituie obligaţia statelor de a elimina poluarea apelor de suprafaţă ale bazinului

Rhin-ului prin substanţele periculoase prevăzute în lista neagră; stabilirea
inventarului naţional de deşeuri pentru apele de suprafaţă ale bazinului.
- Convenţia privind protecţia apelor râului Tisa şi a afluenţilor lui împotriva

poluării, Szeged, l986.
Defineşte noţiunea de „ape poluate” ; prevede obligaţia părţilor să adopte măsuri

pe plan inter pentru prevenirea poluării apelor râului Tisa şi a afluenţilor săi, prin
intermediul unor organe competente, urmărind: producerea şi introducerea
instalaţiilor pentru protecţia apei, precum şi a metodelor progresive de protecţie
împotriva poluării.
• Convenţia privind protecţia cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor

internaţionale, Helsinki, l992.
Are ca scop, întărirea măsurilor naţionale pentru protecţia şi buna gestiune a
mediului, a apelor transfrontiere de suprafaţă sau subterane şi obligă părţile să
prevină, să controleze şi să reducă poluarea apelor din surse staţionare sau mobile.
Convenţia defineşte apele de frontieră ca fiind „orice ape de suprafaţă sau

subterane care marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează
sau sunt localizate pe acestea, oriunde apele transfrontiere se varsă în mare, fără să
formeze estuare”. Limita acestor ape este o linie dreaptă trasă peste gurile lor de
vărsare, între limitele interioare de reflux de pe malurile lor.
In spiritul Convenţiei, impactul transfrontier înseamnă „orice efect negativ

semnificativ asupra mediului, rezultat dintr-o schimbare în condiţiile apelor
transfrontiere, cauzată de o activitate umană, a cărei origine fizică este situată în
întregime sau parţial într-o zonă aflată sub jurisdicţia unei părţi, produsă asupra
mediului într-o zonă aflată sub jurisdicţia altei părţi.”
In luarea măsurilor preconizate, părţile înţeleg să se conducă după următoarele

principii:
• principiul precauţiunii, în virtutea căruia acţiunea de evitare a impactului

transfrontier potenţial, prin degajarea de substanţe periculoase, nu va fi amânată din
cauza faptului că cercetarea ştiinţifică nu a demonstrat pe deplin legătura cauzală
între aceste substanţe, pe de o parte, şi impactul transfrontier potenţial, pe de altă
parte;
• principiul „poluatorul plăteşte”, în baza căruia costurile măsurilor de
prevenire, control şi reducere a poluării vor fi suportate de cel ce poluează;
- principiul după care resursele de apă vor fi gospodărite astfel încât să răspundă
necesităţilor generaţiilor prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi.
-Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului

Dunărea, Sofia, l994.
Convenţia se aplică bazinului hidrografic al fluviului Dunărea, având ca obiectiv
38
gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor, inclusiv pentru conservarea,
îmbunătăţirea şi utilizarea raţională a apelor de suprafaţă şi a celor subterane, în
măsura în care aceste activităţi sunt posibile.
La baza măsurilor de protecţie stau principiile „poluatorul plăteşte” şi principiul

„precauţiunii”, pentru a căror realizare se prevăd două reguli: folosirea celor mai
bune tehnici disponibile şi utilizarea celor mai bune practici de mediu.
Obiectivul convenţiei îl constituie o serie de activităţi planificate sau în curs de

realizare, în măsura în care acestea produc sau pot produce impacturi transfrontiere:
evacuarea apelor uzate; introducerea de nutrienţi şi substanţe periculoase; activităţi
şi măsuri planificate în domeniul construcţiilor hidrotehnice; exploatarea
amenajărilor existente ş.a.
- Convenţia asupra dreptului relativ la utilizarea cursurilor de apă în alte scopuri

decât navigaţia, New York, l997.
Are ca scop, utilizarea, punerea în valoare, gestionarea şi protejarea cursurilor de

apă internaţionale , precum şi promovarea utilizării optime şi durabile a acestora în
beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare.
2.3.ll. Protecţia mărilor şi oceanelor
a) Particularităţile poluării mărilor şi oceanelor: privesc natura şi modul de

acţiune al poluanţilor şi locurile unde se produce poluarea.
Sub primul aspect, s-a remarcat că există poluanţi care îşi conservă compoziţia
lor chimică timp de decenii, în timp ce alţii îşi transformă substanţa devenind
inofensivi în spaţiul a câtorva zile sau ore; unii agenţi de poluare reprezintă o
ameninţare precisă şi imediată pentru flora şi fauna marină, în timp ce alţii, pot
deveni nocivi după o perioadă mai lungă. Unii poluanţi intoxică animalele şi
plantele marine prin simplu contact cu ele, în timp ce alţii, diminuează oxigenul din
apa marii, ducând la dispariţia unor specii etc.
Cei mai severi poluanţi ai mărilor şi oceanelor sunt petrolul şi hidrocarburile,

detergenţii, pesticidele, deşeurile radioactive.
Sub aspectul locurilor unde se produce poluarea mărilor şi oceanelor se constată

că acestea nu constituie un spaţiu omogen, curenţii deplasând masele de apă la mari
distanţe, iar flora şi fauna marină şi elementele nutritive necesare acesteia, nu sunt
repartizate uniform, ci sunt concentrate în anumite zone.
b)norme de conservare şi protecţie juridică a mării teritoriale în legislaţia statelor
In categoria normelor juridice de protecţie a mării teritoriale, întâlnim:
- un grup de norme care reglementează operaţiile de amestecare a petrolului cu

apa în situaţiile de balastrare sau curăţare a navelor şi restricţiile în operaţiunile de
descărcare şi transferare a hidrocarburilor din tancurile petroliere;
• norme care stabilesc zone prohibitive pentru operaţiunile de descărcare şi
39
transfer de produse poluante de la o navă la alta sau de la navă la uscat;
- norme care reglementează dreptul de inspectare a navelor bănuite de a fi adus
prejudicii mediului marin, drept recunoscut organelor statului riveran în spaţiul
supus jurisdicţiei sale şi reglementat de a reclama navele vinovate tuturor statelor în
marea liberă;
- norme referitoare la pescuit şi conservarea resurselor vii ale mării.
Este de observat că în practica protejării mediului marin, se întâlnesc două mari

categorii de reglementări: reglementări naţionale şi reglementări internaţionale cu
caracter regional şi global
c) reglementări cu caracter naţional
In conformitate cu dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării

de la Montego Bay, l982, ratificată de România prin Legea nr. ll0/l996, a fost
adoptată Legea nr. l7 din 7 august l990 privind regimul juridic al apelor maritime
interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive a
României.
Legea împuterniceşte organele române competente să stabilească norme şi să ia

măsuri pentru protejarea şi conservarea mediului marin, pentru prevenirea,
reducerea şi menţinerea sub control a poluării acestuia, precum şi în legătură cu
menţinerea securităţii şi a protecţiei navigaţiei specifice zonei respective, şi să
asigure respectarea şi aplicarea lor în porturi, în apele maritime interioare, în marea
teritorială şi în zone economică exclusivă a României. Aceste măsuri se iau în
conformitate cu legislaţia română şi cu convenţiile internaţionale la care România
este parte şi vizează toate formele de poluare a mediului marin. De asemenea,
măsurile luate includ şi pe cele necesare pentru protejarea şi conservarea
ecosistemelor rare sau delicate, precum şi al mediului de viaţă al speciilor şi
organismelor vulnerabile sau pe cale de dispariţie.
In cazul în care există dovezi evidente că o navă folosită în scopuri comerciale a

încălcat legislaţia română sau legile internaţionale în apele maritime interioare,
marea teritorială ori care a trecut ori navighează prin zone economică exclusivă a
României, a încălcat prevederile legislaţiei române sau regulile internaţionale
privind prevenirea, reducerea şi menţinerea sub control a poluării mediului marin,
organele române competente au dreptul:
• să ceară explicaţii
navei în legătură cu faptele ce i se impută;
- să inspecteze nava, în cazul că refuză să prezinte explicaţiile cerute ori dacă
acestea nu concordă cu faptele;
- atunci când elementele de probă o justifică, să intenteze o acţiune judiciară în

legătură cu această încălcare, în conformitate cu legislaţia română;
• să ordone, printre alte măsuri necesare, sub rezerva normelor dreptului

internaţional, reţinerea navei.
Legea interzice în marea noastră teritorială şi în apele maritime interioare intrarea
oricărei nave care are la bord arme nucleare şi orice alte arme de distrugere în masă;
lansarea, îmbarcarea, debarcarea de tehnică militară, scafandri, submarine, instalaţii
40
în măsură să facă cercetări acvatice sau subacvatice; îmbarcarea, debarcarea de
mărfuri stupefiante şi substanţe psihotrope, fonduri băneşte sau persoane, contrar
legilor române; poluarea deliberată şi gravă de orice natură a apei, a mediului marin,
a spaţiului aerian de deasupra apei sau afectarea deliberată a ecosistemelor marine.
In cazul în care o navă aparţinând unui alt stat este surprinsă făcând activităţi de
cercetare sau explorare a resurselor marine româneşti, fără aprobarea organelor
române competente, ea poate fi urmărită şi dincolo de marea noastră interioară, cu
condiţia ca urmărirea să înceapă în marea noastră teritorială şi să fie neîntreruptă.
d) reglementări internaţionale cu caracter global
La Geneva, l958, a avut loc, prima Conferinţă postbelică asupra dreptului mării, la
care s-au încheiat patru convenţii deosebit de importante, un Protocol de semnare
facultativă privind reglementarea obligatorie a diferendelor şi nouă rezoluţii. Aceste
convenţii sunt:
- Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă (defineşte zona contiguă

şi recunoaşte dreptul suveran al statului riveran de a aplica măsurile de protecţie şi
securitate, în conformitate cu normele dreptului internaţional);
- Convenţia asupra mării libere ) reglementează obligaţia statelor de a evita

„murdă- rirea mărilor şi oceanelor cu hidrocarburi răspândite de nave sau conducte
petroliere ori rezultând din explorarea şi exploatarea solului şi subsolului marin” şi
de a lua măsuri pentru evitarea „murdăririi” prin aruncarea de deşeuri radioactive.
In acelaşi timp, se prevede obligaţia statelor de a adopta norme antipoluante pentru
operaţiunile de imersare a deşeurilor radioactive, ţinând seama de reglementările
emise în acest domeniu de organismele internaţionale competente, cu care statele
sunt obligate să cooperez.;
- Convenţia asupra platoului continental;
- Convenţia privind pescuitul şi conservarea resurselor biologice în largul mării.
Dintre documentele internaţionale încheiate în domeniul prevenirii şi combaterii

poluării cu hidrocarburi, menţionăm:
- Convenţia internaţională asupra intervenţiei în marea liberă în caz e accidente ce

antrenează sau pot antrena o poluare cu hidrocarburi, Bruxelles, l969.
Dintre principalele prevederi, se desprinde dreptul statului riveran ameninţat cu

poluarea cu hidrocarburi de a lua acele măsuri apreciate ca necesare pentru a
preveni, reduce sau elimina un pericol grav şi iminent ce-i ameninţă ţărmurile sau
alte interese conexe. Se exclude din sfera de aplicare orice act îndreptat împotriva
navelor de război sau a oricăror nave care, aparţinând unui stat sau fiind exploatate
de acesta sau sunt afectate exclusiv unui serviciu guvernamental necomercial;
-Convenţia asupra răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de poluarea cu

hidrocarburi, Bruxelles, l969, amendată prin Protocolul de la Londra, l992.
Are ca obiect, garantarea unei indemnizaţii echitabile persoanelor care au suferit

prejudicii în acest mod; tinde să adopte reguli de procedură uniformă pe plan
41
internaţional; reglementează dreptul victimei, persoană fizică sau juridică, de drept
public sau privat, precum şi un stat sau subdiviziunile sale politice, de a fi
despăgubite.
Principalele dispoziţii se referă la răspunderea navei din momentul producerii

incidentului ce a cauzat prejudiciul prin poluare şi la cauzele exoneratoare de
răspundere: un act de război, un fenomen naturale excepţional, o acţiune criminală a
unui terţ, neglijenţa gravă a unui guvern în menţinerea auxiliarelor navigaţiei şi
culpa victimei.
Prejudiciul este acoperit cu ajutorul unei asigurări obligatorii a proprietarului

navei, care în cazul constatării culpei sale, va suporta integral acoperirea
prejudiciului.
- Convenţia asupra creării unui fond internaţional de indemnizare pentru

pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi, Bruxelles, l97l.
Are ca scop, asigurarea încasării despăgubirii de către victima poluării în anumite

situaţii în care Convenţia asupra răspunderii civile nu se aplică sau nu permite
aplicându-se, asigurarea unei juste despăgubiri.
In baza Convenţiei, a fost creat un fond internaţional de indemnizare alimentat de

cei interesaţi în transportul cu hidrocarburi.
- Convenţia privind pregătirea, răspunsul şi cooperarea în caz de poluare cu

hidrocarburi, Londra, l990.
Pentru prima dată într-un document internaţional, părţile se obligă să ceară ca

navele autorizate să arboreze pavilionul lor, să aibă la bord un plan de urgenţă
pentru combaterea poluării cu hidrocarburi, fiind supuse, atâta timp cât se află într-
un port sau la un terminal pe mare, controlului funcţionarilor autorizaţi în acest
scop, conform practicilor prevăzute în acordurile internaţionale existente sau în
legislaţia naţională.
Obligaţia de a raporta poluarea cu hidrocarburi revine şi piloţilor de avioane

civile, precum şi altor servicii sau funcţionari special desemnaţi în acest scop.
Alte documente internaţionale în combaterea poluării marine, sunt:
- Convenţia referitoare la prevenirea poluării marine cauzate de operaţiunile de

imersare efectuate de nave şi aeronave, Oslo, l972
Este prima convenţie care are în vedere nu numai hidrocarburile, ci toate

substanţele nocive luate în considerare după gradul pericolului pe care îl prezintă.
Principalele caracteristici ale Convenţiei sunt:
- împărţirea substanţelor nocive în trei liste: „lista neagră”; lista „cenuşie” şi lista
„albă”, în funcţie de gradul lor de toxicitate;
• stabilirea unei Comisii cu funcţii de coordonare şi control care acţionează

asupra unei arii geografice cuprinse între coastele vestice ale Europei până la
mijlocul Oceanului Atlantic, de la latitudinea ce trece prin Gibraltar până la Oceanul
Arctic (excluzând Marea Baltică).
42
• Convenţia
internaţională privind prevenirea poluării de către nave, Londra, l973,
denumită MARPOL, amendată printr-un Protocol în l978.
Obiectivul general al convenţiei îl reprezintă conservarea mediului marin prin
obţinerea completei eliminări a poluării cu petrol şi alte substanţe dăunătoare şi
minimalizarea accidentelor de deversare a acestor substanţe în mare.
Convenţia defineşte o serie de noţiuni („navă”, „incident”, „administraţie”,

„deversare”) şi noţiunea e substanţe dăunătoare.
• Convenţia Naţiunilor
Unite asupra Dreptului Mării, Montego Bay, l982.
Instituie principiul după care resursele minerale ale adâncurilor mărilor constituie
patrimoniul comun al umanităţii, care este investită cu toate drepturile asupra
acestora.
Sunt prevăzute măsuri de prevenire, reducere şi control al poluării, precum şi de

supraveghere a riscurilor de poluare, formele de cooperare globală şi regională;
asistenţa tehnică; protejarea regiunilor îngheţate ale mărilor şi oceanelor;
răspunderea în cazul producerii de prejudicii etc.
- Declaraţia Adunării Generale ONU asupra principiilor privind fundul mărilor şi

oceanelor şi subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, l97l.
Documentul declară fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor, aflate dincolo de

limitele jurisdicţiei naţionale, împreună cu resursele pe care le generează,
patrimoniu comun al umanităţii.Ca urmare, nici un stat, nici o persoană fizică sau
juridică nu poate revendica, exercita sau dobândi asupra acestei zone şi a resurselor
sale, drepturi incompatibile cu regimul internaţional.
- Codul internaţional de management pentru exploatarea în siguranţă a navelor şi

pentru prevenirea poluării, adoptat de Organizaţia Maritimă Internaţională prin
rezoluţia A 74l/l8 din 4 noiembrie l993.
Obiectivele Codului sunt: prevenirea vătămărilor corporale sau a pierderii de vieţi

omeneşti; evitarea deteriorării mediului şi, în mod deosebit, a mediului marin şi a
proprietăţii.
e) reglementări internaţionale cu caracter regional
- Convenţia privind protejarea Mării Nordului împotriva poluării cu hidrocarburi,

Bonn, l969
Părţile se obligă să-şi unească eforturile în direcţia luptei împotriva poluării cu

hidrocarburi şi alte substanţe periculoase a apelor mării, atunci când acestea
prezintă un pericol grav şi iminent pentru litoralul sau interesele lor. Ele înţeleg să
43
se informeze reciproc atât despre structura naţională care se ocupă cu efectele
acestei poluări, cât şi despre producerea oricărui accident ce cauzează sau poate
cauza poluarea cu hidrocarburi a mării, precum şi despre prezenţa, natura şi
întinderea pânzei de hidrocarburi (mareea neagră), ce poate constitui o serioasă
ameninţare la adresa uneia sau a mai multor părţi contractante.
• Convenţia privind prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice,

Helsinki, l974.
Se referă la poluarea de origine telurică, indiferent de modalitatea în care aceasta

ajunge în mediul marin, la poluarea de către nave, la cea datorată echipajelor de
agrement şi la poluarea prin scufundare.
Obligaţia fundamentală a părţilor rămâne, de a lua individual sau împreună, toate

măsurile legislative, administrative sau de altă natură, în scopul de a preveni sau
reduce poluarea şi de a proteja şi valorifica mediul marin al Mării Baltice.
In afara unor situaţii de excepţie, strict delimitate – securitatea vieţii pe mare,

securitatea navigaţiei – deversarea substanţelor periculoase în zona Mării Baltice,
este interzisă. Pentru evacuarea substanţelor nocive mai puţin periculoase, este
necesară obţinerea unei autorizaţii speciale.
prevenirea poluării Mării Mediterane, Barcelona, l976.
Convenţia are trei protocoale şi anume: Protocolul relativ la cooperarea în
domeniul combaterii poluării Mării Mediterane prin hidrocarburi şi alte substanţe
periculoase în cazul situaţiilor critice, Protocolul relativ la prevenirea poluării Mării
Mediterane cauzate de operaţii de imersare făcute de nave şi aeronave şi Protocolul
privind protecţia mării împotriva poluării de origine telurică.
Convenţia prevede obligaţia statelor de a coopera, prin intermediul Centrului

regional pentru combaterea poluării prin hidrocarburi, stabilit la Malta, cu
instituţiile specifice din regiunea mediterană.
protecţia Mării Negre împotriva poluării, Bucureşti, l992.
Marea Neagră prezintă o serie de particularităţi: este o mare intercontinentală;
aproape închisă; un bazin colector al unei vaste reţele de râuri şi fluvii; apele de
adâncime sunt stratificate; flora şi fauna marină au o sensibilitate deosebită la
schimbările de temperatură şi de compoziţie a apei.
Convenţia se aplică la Marea Neagră propriu-zisă, având ca limită de sud pentru

scopurile ce se urmăresc, linia care uneşte capul Kelagra şi Capul Dalayan –
referirea la marea Neagră incluzând marea teritorială şi zona economică exclusivă a
fiecărei părţi contractante în Marea Neagră.
Conform scopurilor urmărite de Convenţia, poluarea mediului marin este definită

ca fiind: „introducerea de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie în
mediul marin, inclusiv estuare, care are sau ar putea avea ca rezultate asemenea
efecte dăunătoare cum sunt . vătămarea resurselor vii şi a vieţii marine, pericole
pentru sănătatea omului, obstacole pentru activităţile pe mare, inclusiv pescuitul şi
44
alte folosinţe legitime ale mării, şi deteriorarea condiţiilor de agrement”.
Fiecare parte contractantă se angajează să ţină seama de efectul negativ al poluării

înăuntrul apelor sale interioare asupra mediului marin al Mării Negre unde ea îşi
exercită suveranitatea şi jurisdicţia, fără a aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor
părţilor care rezultă din normele dreptului internaţional.
Convenţia se referă la prevenirea poluării mediului marin din „orice sursă” şi nu

numai cu substanţele expres prevăzute într-o anexă şi considerate periculoase, ci şi
cu materiale periculoase.
In acest scop, au fost încheiate trei protocoale care fac parte integrantă din
convenţie:
• Protocolul privind
protecţia mediului marin al Mării Negre din surse de pe uscat;
- Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre prin descărcare;
- Protocolul referitor la cooperarea părţilor în combaterea poluării cu petrol şi

alte substanţe nocive a mediului marin al Mării Negre în situaţii de urgenţă.
Pentru a stabili priorităţile ce decurg din Convenţia privind protecţia Mării Negre
împotriva poluării, statele părţi au semnat la Odesa în l993, declaraţia Ministerială
pentru Protecţia Mediului Marin al Mării Negre, document bazat pe directivele
conţinute în Agenda 2l.
III Solul şi subsolul
2.3.l2.Particularităţile solului ca factor de mediu
Ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare, solul este unul dintre
principalii depozitari ai substanţei vii a uscatului şi a energiei potenţiale biotice
captate prin fotosinteză, ca şi al celor mai importante elemente vitale (carbon, azot,
calciu, sulf, fosfor, potasiu etc.).
Pământul este principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură care,

spre deosebire de celelalte resurse naturale, este limitat ca întindere şi are caracter
de fixitate. În plus, odată degradat, el nu mai poate fi refăcut aşa cum a fost, pentru
că nu se pot reproduce condiţiile şi istoria formării lui.
Solurile determină producţia agricolă şi starea pădurilor, condiţionează învelişul

vegetal, calitatea apei, în special a râurilor, lacurilor şi apelor subterane şi
acţionează ca o geomembrană pentru diminuarea poluării arului şi a apei prin
reţinerea, reciclarea şi neutralizarea poluanţilor de tot felul.
2.3.l3. Poluarea şi protecţia solului
Poluarea solului este rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea
45
funcţionării normale a solului, ca mediu de viaţă, în cadrul diferitelor ecosisteme
naturale sau create de om, dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică,
biologică a salului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa
bioproductivă, din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Efectul rezultant al poluării solului îl reprezintă fie reducerea cantitativă şi

calitativă a producţiei vegetale, fie este dat de cheltuielile necesare menţinerii
capacităţii bioproductive la parametrii cantitativi şi calitativi existenţi anterior
manifestării poluării.
In afară de poluarea naturală, poluarea fizică şi chimică a solului este cauzată de

pulberile şi gazele nocive din aer, din apele reziduale, deşeurile de natură industrială
sau menajeră, dar mai ales de pesticidele şi îngrăşămintele chimice folosite în
agricultură.
In ţara noastră, terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie şi de titlu în baza

căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie
fondul funciar al ţării, a cărui protecţie se asigură prin măsuri adecvate de
gospodărire, conservare, organizare şi amenajare, obligatorii pentru toţi deţinătorii
indiferent de titlu juridic.
Protecţia juridică a terenurilor în general şi a celor destinate agriculturii în special,

se realizează cu ajutorul unor reglementări menite să asigure conservarea şi
ameliorarea solului, să împiedici scoaterea terenurilor din circuitul agricol, să
combată poluarea şi degradarea solului.
In vederea protecţiei calitative a terenurilor agricole, se execută lucrări de

conservare şi ameliorare a solului în care scop, organele de cercetare şi proiectare
de specialitate întocmesc, la cerere, studii şi proiecte în corelare cu cele de
amenajare a teritoriului. Lucrările respective se execută de către deţinătorii
terenurilor sau prin grija acestora, de către unităţi specializate.
Terenurile care prin degradare şi poluare şi-au pierdut, total sau parţial,
capacitatea de producţie pentru culturi agricole şi silvice, se constituie în perimetre
de ameliorare. Grupele de terenuri ce intră în aceste perimetre se stabilesc în comun,
de către autorităţile publice centrale din domeniul agriculturii şi al protecţiei
mediului, propunerile având la bază situaţiile înaintate de comune, oraşe şi
municipii.
Deţinătorii sunt obligaţi să pună la dispoziţie terenurile din perimetrul de

ameliorare în vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor prevăzute în proiectul de
ameliorare, păstrând dreptul de proprietate asupra lor. Includerea de către primărie a
unui anumit teren în categoria menţionată mai sus, se poate face numai cu acordul
proprietarului. Dacă proprietarul nu este de acord, primăria face propuneri motivate
prefecturii, ca va decide.
Pentru protecţia terenurilor de orice fel şi, în special a celor agricole, faţă de
inundaţii, alunecări de teren şi eroziuni, pentru asigurarea unui nivel corespunzător
de umiditate a solului, care să permită sau să stimuleze creşterea plantelor, precum
şi pentru ameliorarea solurilor acide, sărăturate şi nisipoase şi protecţia împotriva
poluării, deosebit de importante sunt amenajările de îmbunătăţiri funciare, care au
46
rolul de a preveni şi înlătura acţiunea factorilor de risc asupra fondului funciar,
cauzate de fenomene naturale sau de activităţi antropice, prin măsuri specifice.
In ceea ce priveşte protecţia cantitativă a terenurilor, îndeosebi a celor agricole,

Legea fondului funciar stabileşte obligaţia titularilor obiectivelor de investiţii sau de
producţie care deţin terenuri pe care nu le mai folosesc în procesul de producţie, să
ia măsurile necesare de amenajare şi nivelare, dându-le, pe cât este posibil, o
folosinţă agricolă. Nerespectarea acestei obligaţii, duce la decăderea din dreptul de a
mai beneficia de scoaterea din producţia agricolă sau silvică a altor terenuri, fiind
pasibili, în condiţiile prevăzute de lege, şi de aplicarea unor sancţiuni
contravenţionale.
2.3.l4. Protecţia subsolului
Potrivit art.l36 alin.(3) din Constituţie, „bogăţiile de interes public ale subsolului”
fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, putând fi date, în condiţiile prevăzute de
legi organice, în administrarea, concesionarea ori închirierea regiilor autonome şi
instituţiilor publice ori date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. Intră
sub incidenţa regimului de protecţie stabilit prin diferite acte normative, resursele
naturale ale subsolului, ale zonei economice şi ale platoului continental, zăcămintele
de ape minerale, lacurile terapeutice şi acumulările de nămol, precum şi alte bunuri
şi resurse naturale ale subsolului.
Persoanele fizice şi juridice care prospectează sau exploatează asemenea resurse

au obligaţia de a solicita şi obţine acordul şi/sau autorizaţia integrată de mediu şi de
a respecta prevederile acestora ; de a reface terenurile afectate, aducându-le la
parametrii productivi şi ecologici natural sau la un nou ecosistem funcţional,
conform prevederilor şi în termenele conţinute în actele de reglementare; de a
anunţa autorităţile pentru protecţia mediului sau alte autorităţi competente, potrivit
legii, despre orice situaţii accidentale care pun în pericol ecosistemul terestru şi de
a acţiona pentru refacerea acestuia; de a monitoriza zone ş.a.
2.4. Intrebări de control şi teme de dezbatere
- de câte feluri sunt poluanţii din atmosferă?
- care sunt cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei?
- cum se realizează protecţia aerului înconjurător în dreptul intern?
- care sunt principalele documente internaţionale în domeniul protecţiei

atmosferei ?
Redaţi pe scurt, conţinutul lor.
-care sunt principalele prevederi ale Tratatului de la Moscova, l967, privind

principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi exploatarea spaţiului
extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti?
47
- clasificarea apelor
- definiţi poluarea apelor
- proprietatea asupra apelor în România
- protecţia calitativă şi cantitativă a apelor
- administrarea şi folosinţa apelor
- gospodărirea apelor
- în ce constă poluarea cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale?
- analizaţi principalele documente internaţionale în domeniul protecţiei

cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale
- care sunt principalele categorii de norme juridice privind protecţia mării

teritoriale şi a apelor maritime interioare?
- ce particularităţi prezintă poluarea mărilor şi oceanelor?
- care sunt principalele prevederi ale Legii nr.l7/l990?
- analizaţi principalele documente internaţionale cu caracter global privind

protecţia mărilor şi oceanelor.
- analizaţi convenţiile regionale privind protecţia mărilor
- în ce constă superioritatea Convenţiei de la Bucureşti, l992, privind protecţia

apelor Mării Negre împotriva poluării?
- cum sunt definite apele transfrontiere şi impactul transfrontier, conform

Convenţiei de la Helsinki, l992?
- după ce principii se conduc părţile Convenţiei de la Helsinki în vederea

realizării obligaţiilor asumate?
2.5. Bibliografie obligatorie
- Daniela Marinescu, Tratat de drept al mediului, Editura Universul Juridic, ediţia

a IV-a 20l0l
48
Raporturile juridice privind protecţia

resurselor naturale şi conservarea durabilă
a biodiversităţii
cunoaşterea regimului juridic al fondului forestier din România;
definirea noţiunilor de „fond forestier”, „patrimoniu forestier” şi de „pădure”;
cunoaşterea problemelor legate de proprietatea forestieră, precum şi de circulaţia

terenurilor din fondul forestier naţional;
cunoaşterea reglementărilor privind protecţia faunei sălbatice, terestre şi acvatice,

precum şi a celor referitoare la fauna domestică
Competenţele unităţii de învăţare:

studenţii vor putea folosi corect o serie de termeni tehnici;
studenţii vor căpăta deprinderi şi cunoştinţe juridice pentru rezolvarea în practică

a unor litigii specifice domeniului;
studenţii vor putea identifica parametrii culturali care influenţează

managementul fondului forestier, ş.a.
3.2. Timpul alocat unităţii de învăţare: 4 ore
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.l.Conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier
a) Noţiunea de fond forestier şi de pădure
Conform Codului silvic,fondul forestier naţional este alcătuit din „totalitatea

pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de
cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor
terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în amenajamentele silvice
la data l ianuarie l990 sau incluse în acestea ulterior”.
Ca urmare, fondul forestier naţional include:
• pădurile;
49
- terenurile în curs de regenerare şi plantaţiile înfiinţate în scopuri forestiere;
• terenurile destinate
împăduririi;
• terenurile care
servesc nevoilor de cultură;
• terenurile care
servesc nevoilor de producţie silvică;
• terenurile care
servesc nevoilor de administraţie silvică;
• terenuri ocupate de
construcţii şi curţile aferente acestora;
• iazurile, albiile
pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele
silvice;
• perdelele forestiere
de protecţie;
• jnepenişurile;
• păşunile împădurite
cu consistenţa mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafaţa
ocupată efectiv de vegetaţia forestieră.
Sunt incluse în fondul forestier naţional, fiind considerate păduri, terenurile cu o
suprafaţă de cel puţin 0,25 ha, acoperite cu arbori care, în condiţii normale de
vegetaţie, ating o înălţime minimă de 5 m.
Potrivit Codului silvic, termenul de „pădure” include:
- pădurile cuprinse în amenajamentele silvice la data de l ianuarie l990, precum

şi cele incluse ulterior în acestea, potrivit legii;
• perdelele forestiere
de protecţie;
• jnepenişurile;
- păşunile împădurite cu consistenţă mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai
pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră.
Perdelele forestiere de protecţie pot fi:
- pentru protecţia terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători şi

pentru ameliorarea condiţiilor climatice din perimetrul apărat;
• antierozionale;
- pentru protecţia căilor de comunicaţie şi transport, în special împotriva
înzăpezirilor;
• pentru protecţia
digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor, gheţii ş.a.;
• pentru protecţia
localităţilor şi a diverselor obiective economice şi sociale.
50
Legea consacră următoarele principii:
- perdelele forestiere de protecţie pot fi, după caz, proprietatea publică sau
privată şi constituie bun de interes naţional;
- înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie în România, reprezintă o cauză de

utilitate publică;
- reţeaua de perdele forestiere formează Sistemul naţional al perdelelor

forestiere de protecţie, obiectiv de utilitate publică.
b) Clasificarea pădurilor din fondul forestier naţional
După funcţiile pe care le îndeplinesc, pădurile se împart în două grupe

funcţionale:
Grupa I – păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a

obiectivelor de interes naţional, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a
genofondului, şi a ecofondului, precum şi păduri din ariile naturale protejate de
interes naţional;
Grupa II – păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să se

realizeze, în principal, masa lemnoasă de calitate superioară şi alte produse ale
pădurii şi, concomitent, protecţia calităţii factorilor de mediu.
In raport cu folosinţa lor:
• păduri de folosinţă
forestieră şi,
• păduri de folosinţă
silvopastorală.
c) Proprietatea asupra fondului forestier
Fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată şi
constituie bun de interes naţional.
După forma de proprietate poate fi:
• fond forestier
proprietate publică a statului;
• fond forestier
proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;
• fond forestier
proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;
• fond forestier
proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale;
d) Administrarea şi gestionarea durabilă a pădurilor
Indiferent de forma de proprietate, administrarea şi gestionarea durabilă a

pădurilor se realizează prin ocoale silvice autorizate.
51
Constituirea ocoalelor silvice se face de către:
- unităţile administrativ-teritoriale care au în proprietate publică sau privată

terenuri forestiere;
- persoanele fizice şi/sau juridice care au în proprietate terenuri forestiere;
- persoanele juridice rezultate în urma asocierii persoanelor prevăzute mai sus.
Atât ocoalele silvice de stat, cât şi cele private sunt de interes public şi pot
administra sau asigura servicii silvice, după caz, şi pentru alte proprietăţi, pe bază
de contracte.
Gestionarea durabilă a fondului forestier se face în conformitate cu

amenajamentele silvice elaborate în concordanţă cu obiectivele ecologice şi social-
economice, cu respectarea dreptului de proprietate asupra pădurii, având la bază
principiile prevăzute de lege.
In vederea gospodăririi durabile a pădurilor, legea interzice: defrişarea vegetaţiei

forestiere fără aprobarea autorităţilor competente; desfăşurarea de activităţi care
produc degradarea solului şi malurilor apelor, distrugerea seminţişului utilizabil şi a
arborilor nedestinaţi exploatării.
In vederea creşterii calităţii modului de gospodărire durabilă a pădurilor şi a

recunoaşterii internaţionale a acesteia, Hotărârea de Guvern nr. l476/2002 pentru
aprobarea unor măsuri privind gospodărirea durabilă a pădurilor, a introdus
posibilitatea solicitării de către administratorii sau deţinătorii de păduri
organismelor recunoscute pe plan internaţional a certificării pădurilor.
e)circulaţia terenurilor din fondul forestier
Codul silvic prevede în art.34 că terenurile forestiere proprietatea publică a

statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui
dezmembrământ al acestuia. Din acest text rezultă că celelalte terenuri forestiere
proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale şi proprietate
privată a persoanelor fizice şi juridice sunt în circuitul civil şi ca urmare, pot fi
dobândite şi înstrăinate prin oricare din modalităţile prevăzute de Codul civil, cu
respectarea reglementărilor specifice cuprinse în Codul silvic şi legislaţia
completatoare.
In legătură cu circulaţia terenurilor din fondul forestier, Codul silvic stabileşte

două principii:
• proprietatea
forestieră nu poate fi divizată sub limita de l ha;
• este interzisă
reducerea suprafeţei fondului forestier.
Dacă la deschiderea unei succesiuni, din cauza numărului de moştenitori se
creează posibilitatea divizării proprietăţii forestiere sub limita de l ha, se constituie
moştenirea în favoarea unui/ unor moştenitori, la nivelul minim prevăzut, de l ha, cu
plata unei sulte de către cel/cei în favoarea căruia/cărora s-a constituit moştenirea.
De la aceste principii există o excepţie şi anume, este permisă reducerea suprafeţei
52
fondului forestier naţional prin scoatere definitivă, pentru realizarea obiectivelor de
interes naţional, declarate, conform legii, de utilitate publică.
Pot fi astfel scoase definitiv din fondul forestier naţional, cu condiţia compensării
acestora, fără reducerea suprafeţei fondului forestier şi cu plata anticipată a
obligaţiilor băneşti, numai terenurile necesare realizării sau extinderii următoarelor
categorii de obiective:
- cele necesare exploatării resurselor de cărbuni, roci utile, agregate minerale,

surse de energie alternativă, petrol şi gaze naturale;
- structuri de primire turistică cu funcţiuni de cazare turistică, unităţi de cult,

obiective sociale, sportive şi medicale, construcţii hidrotehnice de interes local;
- locuinţe sau case de vacanţă, numai în fondul forestier proprietatea privată a

persoanelor fizice şi juridice;
- reţele de surse de apă potabilă şi canalizare, reţele şi sisteme de comunicaţii,

precum şi drumuri de interes judeţean şi local.
Amplasarea obiectivelor prevăzute mai sus se poate ace numai cu îndeplinirea

cumulativă a următoarelor condiţii: a) construcţia şi terenul pe care se amplasează
sunt proprietatea aceleiaşi persoane; b) suprafaţa maximă care face obiectul
scoaterii definitive din fondul forestier, incluzând construcţia, accesul şi
împrejmuirea, este de maximum 5% din suprafaţa proprietăţii forestiere, dar nu mai
mare de 200 m.p.
Ocuparea temporară de terenuri din fondul forestier este permisă numai pe o

perioadă determinată de timp, în scopul realizării obiectivelor de interes naţional,
declarate de utilitate publică şi a celor expres prevăzute de Codul silvic şi cu
asigurarea plăţii anticipate a obligaţiilor băneşti de către beneficiarul aprobării de
scoatere a unui teren din fondul forestier.
Fondul forestier proprietate publică a statului nu poate fi concesionat, cu

excepţia terenurilor aferente activelor vândute de regia naţională a Pădurilor
„Romsilva”.
Pentru lichidarea enclavelor şi corectarea perimetrului pădurilor, administratorul

pădurilor proprietate publică a statului poate face schimburi şi/sau cumpărări de
terenuri, în numele statului, pe bază de acte autentice.
Terenurile care fac obiectul schimbului dobândesc situaţia juridică a terenurilor

pe care le înlocuiesc.
In ceea ce priveşte vânzarea de terenuri din fondul forestier se menţine dreptul de

preemţiune al statului la cumpărarea de păduri care constituie enclave în fondul
forestier proprietatea publică a statului sau limitrofe acestuia, la preţ şi în condiţii
egale.
Dreptul de preemţiune este un drept patrimonial de natură legală, recunoscut

statului în calitatea sa de persoană juridică, de titular al fondului forestier proprietate
publică.
53
f) protecţia fondului forestier naţional
Indiferent de forma de proprietate, protecţia fondului forestier cuprinde cel puţin

şase aspecte esenţiale: protecţia împotriva tăierilor ilegale; reconstrucţia ecologică,
regenerarea şi îngrijirea pădurilor; protecţia împotriva poluării; protecţia împotriva
bolilor şi dăunătorilor; prevenirea şi stingerea incendiilor; protecţia fondului de
vânătoare şi a celui de pescuit din apele de munte, inclusiv lacurile de acumulare
(pentru fiecare din aceste aspecte, a se vedea, Daniela Marinescu, Op. Cit. p. 26l -
263).
g) produsele pădurii
Art.58 din Codul silvic clasifică produsele pădurii în:
- produse lemnoase, care includ: a) produse principale, în care intră materialele

lemnoase ale pădurii rezultate din tăieri de regenerare, reprezentând materialul
lemnos destinat exploatării pentru nevoile economiei şi ale populaţiei, a căror
exploatare se face conform prevederilor cuprinse în amenajamentele silvice şi în
regulile de cultură şi exploatare; b) produse secundare, care rezultă din efectuarea
lucrărilor de îngrijire a arboretelor tinere, a căror exploatare se face în aceleaşi
condiţii prevăzute pentru produsele principale; c) produse accidentale, rezultate în
urma acţiunii factorilor biotici şi abiotici destabilizatori sau din defrişări de pădure
legal aprobate; d) produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare
naturală; e) alte produse din lemn cum sunt: arborii şi arbuşti ornamentali, pomii de
Crăciun, răchita, puieţii şi diferite produse din lemn şi,
- produse nelemnoase, cum sunt: a) fauna de interes cinegetic; b) peştele din apele
de munte, din crescătorii, bălţi şi iazuri situate în fondul forestier; c) fructele de
pădure; d) seminţele forestiere; e) ciupercile comestibile din flora spontană; f)
plantele medicinale şi aromatice; g) răşina; h) alte produse
Produsele pădurii aparţin proprietarilor sau deţinătorilor acesteia, cu excepţia

faunei de interes cinegetic şi a peştelui din apele de munte.
Masa lemnoasă exploatată de pe terenurile fondului forestier se vinde prin licitaţie

publică. După licitaţie, ceea ce rămâne, se poate vinde liber.
Produsele nelemnoase se pot exploata liber, pentru nevoi personale sau pe bază de
autorizaţie şi contract, atunci când exploatarea se face în scopuri comerciale.
3.3.2.Protecţia altor forme de vegetaţie terestră
a) protecţia păşunilor şi a fâneţelor naturale
Păşunile şi fâneţele naturale au un rol important în furajarea animalelor.
Potrivit Legii zootehniei nr.72/2002, cu modificările şi completările ulterioare,

sunt supuse regimului de exploatare stabilit de lege, următoarele categorii de
terenuri:
- pajiştile comunale care fac parte din domeniul privat al statului şi de află în
54
administrarea consiliilor locale;
- pajiştile aflate în indiviziune care, prin lege, fie prin efectul actelor de
proprietate sau acordul ulterior al coproprietarilor, se folosesc în comun în cadrul
asociaţiilor de păşunat;
- pajiştile situate pe orice fel de terenuri din zonele montane, inclusiv golurile
alpine
sau cele situate în zonele inundabile ale râurilor şi în Lunca Dunării, care nu intră
în primele două categorii şi sunt folosite numai în timpul prielnic păşunatului,
aparţinând domeniului public al statului;
- pajiştile cu regim special, cu excepţia perimetrelor de protecţie ecologică, a

rezervaţiilor naturale, a parcurilor naturale şi naţionale;
- terenurile arabile şi cele provenite din pajiştile comunale destinate producerii

de furaje şi seminţe de culturi furajere, inclusiv terenurile folosite pentru lucrări de
îmbunătăţire a pajiştilor.
Administrarea pajiştilor comunale, orăşeneşti şi municipale intră în atribuţiile

consiliilor locale.
Lucrările de întreţinere a pajiştilor, se efectuează sub formă de prestaţii de către

crescătorii de animale care le folosesc şi au încheiat contracte de păşunat.
Persoanele care nu execută prestaţiile stabilite, indiferent de cauze, sunt obligate

să plătească o contribuţie în bani, corespunzătoare manoperei necesare.
Sumele rezultate din taxele de păşunat şi din alte exploataţii ale păşunilor, care
sunt stabilite de către consiliile locale, sunt folosite integral pentru lucrări de
întreţinere, amenajări pastorale şi/sau silvice, lucrări de reconstrucţie ecologică a
păşunilor degradate.
• protecţia plantelor
cultivate
Protecţia plantelor cultivate începe cu producerea, prelucrarea şi/sau
comercializarea seminţelor şi a materialului săditor, care se realizează de către
operatorii economici, persoane fizice sau juridice, înregistraţi în acest scop şi care
au primit autorizaţie eliberată de autoritatea publică centrală din domeniul
agriculturii, prin autorităţile teritoriale de control şi certificare a seminţelor.
Inregistrarea se face la cererea persoanei fizice sau juridice pe baza dovezii că

dispune de dotările tehnico-materiale necesare şi de personalul calificat.
Inregistrarea unui soi în Registrul de soiuri şi publicarea lui în Catalogul oficial

al României şi al Uniunii Europene se fac prin ordinul conducătorului autorităţii
publice centrale din domeniul agriculturii după ce s-a stabilit, în urma examinării
tehnice efectuate de institutul de specialitate, că îndeplineşte condiţiile de
diferenţiere şi că soiul posedă valoarea agronomică şi/sau de utilizare.
In urma înregistrării se acordă operatorului economic autorizaţia pentru

producerea, prelucrarea şi/sau comercializarea seminţelor, după caz, autorizaţie ce
55
poate fi retrasă, temporar sau definitiv, de organul emitent dacă se constată că nu
sunt îndeplinite obligaţiile asumate conform legii sau titularul nu mai desfăşoară
activităţile respective timp de 3 ani consecutiv.
Intreaga activitate de protecţie a plantelor cultivate se realizează pe baza unui

sistem integrat de prevenire şi combatere a dăunătorilor, bolilor şi buruienilor,
sistem care cuprinde, printre altele: evaluarea şi omologarea produselor de protecţie
a plantelor; extinderea şi generalizarea cultivării unor soiuri şi hibrizi rezistenţi la
atacul bolilor; generalizarea tratării seminţelor şi a materialului săditor pentru toate
culturile; administrarea uniformă şi echilibrată a îngrăşămintelor naturale ş.a.
Toţi deţinătorii de terenuri şi culturi sunt obligaţi să aplice măsurile de depistare,

prevenire şi combatere a dăunătorilor, bolilor şi buruienilor, în conformitate cu
programele de acţiune elaborate.
In cazul în care deţinătorii terenurilor sau a culturilor agricole nu execută, în timp

util lucrările la care sunt obligaţi potrivit legii, acestea se execută prin grija
organelor de protecţie a plantelor cultivate, deţinătorii fiind obligaţi la plata
integrală a materialului folosit şi a prestaţiilor efectuate, în afara sancţiunilor ce li se
pot aplica, conform legii.
3.3.3. Protecţia faunei terestre şi acvatice
a) protecţia animalelor sălbatice supuse vânatului
Regimul juridic al vânătorii şi al protecţiei fondului cinegetic este cuprins în

Legea nr.407 din 9 noiembrie 2006 care prevede în acest scop, o serie de măsuri
privind:
- administrarea şi gestionarea durabilă a faunei cinegetice;
- obligaţiile ce le revin deţinătorilor de terenuri pe care se arondează fonduri

cinegetice;
- reguli cu privire la exercitarea vânătorii;
- regimul sancţionator.
Legea consacră următoarele principii:
- fauna de interes cinegetic este resursă naturală regenerabilă, bun public de

interes naţional şi internaţional;
• gestionarea durabilă
a faunei de interes cinegetic;
- exercitarea vânătorii în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării
calităţii populaţiilor cinegetice, cercetării ştiinţifice, precum şi în scop didactic sau
recreativ-sportiv;
56
- vânătoarea se exercită numai de către vânători care îndeplinesc cumulativ
condiţiile prevăzute expres de lege;
- nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia, fără a avea

asupra sa autorizaţia de vânătoare care dovedeşte, în condiţiile legii,
consimţământul proprietarului, al asociaţiei de proprietari sau al celui mandatat de
aceştia în acest scop.
Fondul cinegetic este unitatea de gospodărire cinegetică constituită din fauna

de interes cinegetic şi suprafaţa de teren, indiferent de categoria acestuia şi de
proprietar şi astfel delimitat încât să asigure o stabilitate cât mai mare a faunei de
interes cinegetic din interiorul său.
Nu sunt incluse în fondurile cinegetice: suprafeţele din perimetrul construit sau

împrejmuit din intravilan; rezervaţiile ştiinţifice; parcurile naturale; siturile
patrimoniului natural universal; suprafeţele strict protejate din cadrul zonelor umede
de importanţă internaţională.
Administrarea fondului cinegetic din România se realizează de către autoritatea

publică centrală care răspunde de silvicultură. Aceasta atribuie gestionarea
fondurilor de vânătoare organizaţiilor vânătoreşti legal constituite, cu sediul în
România; Administraţiei Naţionale a Pădurilor „Romsilva”; unităţilor de învăţământ
cu profil silvic; unităţilor de cercetare silvică; Academiei Române.
Atribuirea se face prin încheierea de contracte de gestionare a fondului cinegetic,

cu respectarea dreptului de preemţiune al fostului gestionar, pe o perioadă de l0 ani.
Conform art. 7 din Legea nr. 407/2006, categoriile de gestionari cu care se pot
încheia contracte de gestionare a faunei de interes cinegetic sunt următoarele:
• administratorii
pădurilor proprietate privată;
• administratorii
pădurilor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;
• organizaţiile de
vânătoare;
• administratorii
pădurilor proprietate publică a statului;
- instituţiile publice care au ca obiect de activitate cercetarea ştiinţifică în
domeniul cinegetic;
• instituţiile de
învăţământ care au ca discipline de studiu vânatul şi vânătoarea.
Atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice se realizează de
administrator, pe fonduri cinegetice, prin următoarele modalităţi:
• direct,
• prin licitaţie publică
Vânatul dobândit în condiţiile legii, se valorifică, după caz, de gestionar, consiliul
local sau administraţia ariei naturale protejate.
Pentru protecţia vânatului, gestionarii fondurilor de vânătoare sunt obligaţi să
57
asigure gestionarea durabilă a acestuia, pe baza unor studii de specialitate, întocmite
pentru fiecare fond cinegetic, în perspectiva perioadei de valabilitate a contractului.
In scopul conservării biodiversităţii, mamiferele şi păsările de interes vânătoresc

se vânează numai în cadrul cotei de recoltă aprobate, cu respectarea reglementărilor
tehnice privind organizarea şi practicarea vânătorii, prin metode care nu vatămă
animalul capturat şi numai sub directa îndrumare a personalului de specialitate.
Vânătoarea se exercită de către vânători care posedă permis de vânătoare cu

arma, au autorizaţia eliberată de gestionar şi posedă permis de armă.
Vânătoarea se poate exercita numai în anumite perioade ale anului, la anumite

specii, în condiţiile şi cu mijloacele prevăzute de lege.
In afara unor restricţii, legea prevede şi posibilitatea extinderii perioadelor de

vânătoare pentru capturarea animalelor bolnave sau pentru capturarea în scopuri
ştiinţifice.
Gestionarul este obligat să repare prejudiciul produs din culpa sa faunei cinegetice
pe care o gestionează.
b) protecţia animalelor şi păsărilor sălbatice din grădinile zoologice şi a faunei

piscicole din acvarii
Potrivit legii, înfiinţarea grădinilor zoologice se poate face de către persoane fizice
sau juridice, în baza acordului şi autorizaţiei de mediu, precum şi a autorizaţiei
sanitar-veterinare, eliberate de autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului şi
autorităţile teritoriale sanitar-veterinare, conform legislaţiei în vigoare.
Funcţionarea grădinilor zoologice are loc pe baza unei autorizaţii care conţine
condiţiile specifice privind normele aplicabile grădinilor zoologice, prevăzute de
lege.
In situaţia în care autorizaţia nu se eliberează, grădina zoologică respectivă sau o

parte a acesteia se închide pentru public de către autorităţile competente, până la
îndeplinirea cerinţelor de autorizare. In cazul în care aceste cerinţe nu sunt
îndeplinite în termen de cel mult 2 ani, autorităţile competente au obligaţia să
retragă sau să modifice autorizaţia de funcţionare şi să închidă grădina zoologică
sau o parte a acesteia, urmând ca aceste autorităţi să asigure că animalele în cauză
vor fi tratate sau înstrăinate, conform dispoziţiilor legale.
Grădinile zoologice şi acvariile se pot afla în proprietate publică sau privată a

statului, a unităţilor administrativ-teritoriale, în proprietatea privată a persoanelor
fizice sau a unor societăţi comerciale.
Finanţarea se face de către proprietar din surse proprii şi din alte surse.
Pentru conservarea viţii sălbatice, administratorii sunt obligaţi să participe la

activităţi de cercetare, să promoveze sensibilizarea publicului, să adăpostească
animalele în condiţii care să răspundă cerinţelor biologice, să asigure un standard
ridicat de creştere a animalelor, cu un program preventiv şi curativ pentru îngrijire
veterinară, să prevină evadarea animalelor ş.a.
58
c)măsuri de protecţie a animalelor domestice
Protecţia animalelor domestice nu are încă o reglementare distinctă, unitară.

Prevederi cu privire la protecţia acestor animale se regăsesc în Legea privind
protecţia animalelor (în general) nr. 205/2004, în Legea nr.60/2004 privind
ratificarea de către România a Convenţiei Europene pentru protecţia animalelor de
companie, Strasbourg, 2003, în Legea zootehniei nr.72/2002, cu modificările şi
completările ulterioare, care conţine şi reglementări referitoare la animalele
domestice crescute de persoane fizice, Legea sanitar-veterinară nr. 60/l974, cu
modificările şi completările ulterioare ş.a.
Deţinătorii de animale domestice, persoane fizice şi juridice, poartă răspunderea

pentru aplicarea şi respectarea întocmai a măsurilor care asigură sănătatea
animalelor şi a produselor de origine animală.
O serie de măsuri de protecţie privesc animalele de companie şi câini fără stăpân.
d)protecţia animalelor folosite în scopuri ştiinţifice sau în alte scopuri

experimentale
Legea nr.47l/2002 prevede că animalele pot fi folosite pentru cercetare ştiinţifică,

diagnosticare de boli, producerea unor medicamente sau produse biologice, atunci
când obiectul activităţii nu poate fi atins prin alte metode ce nu implică folosirea
animalelor.
Legea interzice folosirea în scopuri ştiinţifice sau experimentale a unor animale

sălbatice deja protejate şi expres menţionate în anexele unor convenţii
internaţionale, la care România este parte.
Animalele pot fi utilizate numai pentru tipurile de experimente expres prevăzute

de lege şi anume:
- obţinerea, fabricarea, testarea calităţii, eficacităţii şi a siguranţei

medicamentelor, alimentelor şi a altor substanţe sau produse pentru: evitarea,
prevenirea, diagnosticarea sau tratarea unor boli, afecţiuni ori a altor anormalităţi
sau a efectelor acestora asupra omului, animalelor ori plantelor; evaluarea,
depistarea, reglarea sau modificarea condiţiilor fiziologice la om, animale sau
plante;
• protecţia mediului
natural în interesul sănătăţii şi bunăstării umane şi animale;
- cercetarea în scopul stabilirii măsurilor adecvate pentru conservarea acestor
specii;
- cercetări biomedicale foarte importante, în care speciile respective se

dovedesc a fi singurele care corespund acestor scopuri ştiinţifice sau experimentale.
Măsurile de protecţia a animalelor folosite în experimente privesc: efectuarea

experimentelor numai de către persoane competente sau sub directa supraveghere a
59
unor astfel de persoane; anestezierea animalelor utilizate; folosirea numai o singură
dată a unui animal într-un experiment ce produce durere şi suferinţe intense;
menţinerea în viaţă a animalului, după experiment şi acordarea de îngrijiri
corespunzătoare stării lui de sănătate etc.
e)protecţia fondului piscicol
Protecţia fondului piscicol se realizează în conformitate cu Legea privind fondul

piscicol, pescuitul şi acvacultura nr.l92 /200l, cu modificările şi completările
ulterioare.
Politica privind pescuitul în apele maritime şi continentale se realizează prin:
- măsuri de conservare ale resurselor acvatice vii, prin reglementarea

echipamentelor de pescuit, a efortului de pescuit sau a oricăror alte măsuri
determinate de starea resurselor ;
- măsuri de protejare şi regenerare a resurselor acvatice vii, prin stabilirea anuală a

capturii totale admisibile şi a cotelor de pescuit, a perioadelor de prohibiţie, a
zonelor protejate şi a zonelor de cruţare, precum şi a măsurilor preventive;
-măsuri de administrare a pescuitului, astfel încât să se obţină o mai bună

raţionalizare a efortului de pescuit;
-reglementări privind pescuitul recreativ-sportiv;
- stabilirea sistemelor de control şi de inspecţie a activităţii de pescuit;
- integrarea activităţilor de valorificare a resurselor acvatice vii din ariile naturale

protejate în planurile de management al ariilor respective.
Prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de pescuit şi

acvacultură se reglementează accesul la resursele acvatice vii, se stabilesc
caracteristicile tehnice şi condiţiile de folosire a uneltelor de pescuit, metodele de
pescuit comercial în apele maritime şi continentale, precum şi dimensiunile minime
individuale pe specii care pot fi capturate în mediul acvatic.
O măsură importantă de protecţie a fondului piscicol aparţinând domeniului

public şi privat al statului se referă la instituirea zonelor de protecţie specială, care
se delimitează pe teren cu semne distincte. Aceste zone pot fi: de protecţie a
reproducerii; de protecţie a diversităţii speciilor piscicole reunite într-un sistem
acvatic şi de protecţie pentru iernarea unor specii de peşti şi alte vieţuitoare acvatice
cu valoare economică şi/sau ecologică deosebite ori aflate în pericol.
Potrivit legii, atribuirea dreptului de pescuit comercial se face pe baza licenţelor

şi/sau, după caz, a autorizaţiilor emise de autoritatea de pescuit competentă.
Pescuitul recreativ-sportiv se exercită pe baza unui permis nominal eliberat de

Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură şi se practică în amenajările
piscicole şi în lacurile de acumulare, în condiţiile şi pe baza regulilor stabilite de
proprietarul sau administratorul acestora.
Pescuitul în scopuri ştiinţifice se poate face în baza unei autorizaţii speciale de
60
pescuit, netransmisibilă, eliberată de către Agenţia Naţională pentru Pescuit şi
Acvacultură instituţiilor de cercetare din sectorul pescăresc.
3.3.4 Reglementări internaţionale privind protecţia şi conservarea

animalelor
A se vedea, Daniela Marinescu, Op. Cit. p. 3l6 – 329.
3.4 Intrebări de control şi teme de dezbatere
- definiţi noţiunile de „fond forestier” şi de „pădure”;
- cum se clasifică pădurile din fondul forestier naţional?;
- de câte feluri este proprietatea asupra fondului forestier?
- cum se realizează administrarea fondului forestier?
- care sunt formele juridice şi procedura prin care se realizează circulaţia

terenurilor din fondul forestier naţional?
- ce acţiuni include protecţia fondului forestier?
- care sunt produsele pădurii şi cum pot fi folosite?
- care sunt măsurile legale de protecţie a păşunilor şi fâneţelor naturale?
- ce reguli prevăd reglementările legale privind producere, comercializarea şi

protecţia plantelor cultivate?
- definiţi noţiunea de „fond cinegetic” şi de „vânat”.
- administrarea şi gestionarea fondului cinegetic;
- în ce condiţii se poate exercita vânătoarea?
- vorbiţi pe scurt despre protecţia animalelor şi a păsărilor sălbatice din

grădinile zoologice;
- în ce condiţii pot fi folosite pentru experimente sau în alte scopuri ştiinţifice

animalele sălbatice?
- cum se realizează protecţia fondului piscicol?
Daniela Marinescu, Tratat de drept al mediului, Editura universul Juridic,

Bucureşti, ediţia a IV-a, 20l0
61
Protecţia şi conservarea ariilor naturale
elucidarea conţinutul juridic al noţiunilor specifice;
cunoaşterea principiilor care stau la baza reglementării reţelei naţionale de arii

naturale protejate;
cunoaşterea clasificării şi a particularităţilor fiecărui tip de arie naturală protejată;
însuşirea reglementărilor legale privind administrarea ariilor naturale ş.a.
Competenţele unităţii de învăţare:

studenţii vor putea descrie particularităţile şi caracteristicile fiecărui tip de arie
naturală protejată;
studenţii vor putea aplica corect termenii juridici folosiţi în domeniu;
studenţii vor putea identifica în practică respectarea măsurilor de protecţie a

ariilor naturale protejate;
studenţii vor putea mai uşor să rezolve în orele de seminar, diferite cazuri
practice ş.a.
4.2.Timpul alocat: 2 ore
4.3.l.Consieraţii generale
Cea mai cuprinzătoare şi sistematică definiţie dată monumentelor naturale

integrate, aparţine savantului român Emil Racoviţă : „sunt considerate monumente
ale naturii, toate locurile, toţi bionţii (fiinţele vii), toate teritoriile şi operele umane
preistorice care, datorită interesului lor ştiinţific, artistic, peisagistic şi legendar,
merită a fi conservate pentru folosul public, atât în prezent cât şi în viitor şi care au
fost declarate astfel prin lege.”
Elemente din această definiţie le găsim şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr.l95/2005 privind protecţia mediului care, în art.2 pct.45 prevede că prin
„monumente ale naturii” se înţeleg „specii de plante şi animale rare sau periclitate,
arbori izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau peisagistic.”
62
Suprafeţele de teren sau de apă, cât şi elementele naturale individualizate, ocrotite
de lege datorită importanţei lor ştiinţifice, estetice sau rarităţii, urmăresc păstrarea
peisajului natural, menţinerea unor medii de viaţă caracteristice de interes ştiinţific
în cele mai diverse domenii de activitate, conservarea frumuseţilor naturale, a
fondului genetic autohton şi transmiterea lor generaţiilor viitoare.
Rezultă, din cele de mai sus, că noţiunile de „rezervaţie naturală” şi de

„monument al naturii”au atât un înţeles larg, referindu-se la un ansamblu
constituent de elemente, cât şi un înţeles restrâns, precis determinat, vizând un
element natural concret, individualizat.
Atât rezervaţiile naturale, cât şi monumentele naturii, precum şi alte variate tipuri
şi forme de protecţie a diversităţii formelor de viaţă şi a complexelor ecologice, cu
importanţă deosebită, pe care le compun, fac parte din noţiunea integratoare de „arie
naturală protejată”.
Conform legii, prin „arie naturală protejată” se înţelege „zona terestră, acvatică
şi/sau subterană, cu perimetrul legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi
conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi
formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de
altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită”.
Ansamblul ariilor naturale protejate desemnate conform prevederilor Ordonanţei

de urgenţă a Guvernului nr.57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, formează reţeaua
naţională de arii naturale protejate, coordonarea managementului acesteia fiind o
sarcină a autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, Academiei Române
şi a Comitetului Naţional „Omul şi biosfera”.
4.3.2.Categorii de arii naturale şi de zone de protecţie a bunurilor din patrimoniul

natural
Categoriile de arii naturale protejate sunt:
- de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale

naturii, rezervaţii naturale şi parcuri naturale;
- de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,

geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;
- de interes comunitar sau situri „Natura 2000”: situri de importanţă pentru statele
membre ale Uniunii Europene, arii speciale de conservarea, arii de protecţie
specială avifaunistică.
Instituirea prioritară în raport cu alte obiective a regimului de arie naturală

protejată se face prin:
- lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal şi pentru

rezervaţiile biosferei;
- hotărâre a Guvernului, pentru parcuri naţionale, parcuri naturale, geoparcuri,
63
zone umede e importanţă internaţională, arii speciale de conservare, arii de protecţie
specială avifaunistică, rezervaţii ştiinţifice, monumente ale naturii, rezervaţii
naturale;
- ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului

pentru propunerile de situri de importanţă europeană, cu avizul Academiei Române,
al autorităţii publice centrale cu competenţe în domeniul administraţiei publice, al
autorităţii publice centrale din domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale şi al
autorităţii publice centrale din domeniul transporturilor şi amenajării teritoriale şi
ale turismului.
- hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, pentru ariile naturale situate pe
suprafeţe terestre sau acvatice care aparţin domeniului public de interes judeţean sau
local, precum şi pentru cele situate pe suprafeţe aflate în proprietate privată.
4.3.3.Administrarea reţelei de arii naturale protejate
Administrarea rezervaţiilor biosferei, a parcurilor naţionale, a parcurilor naturale

şi, după caz, a geoparcurilor, a siturilor de importanţă comunitară, a ariilor speciale
de conservare şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică, se realizează de
structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică.
Rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile naturale, monumentele naturii şi, după caz,

geoparcurile, siturile de importanţă comunitară, ariile speciale de conservare şi
ariile de protecţie avifaunistică, care nu necesită structuri de administrare special
constituite, se administrează prin preluare în custodie.
Custozii sunt persoane fizice sau juridice care au instruirea, calificarea şi

mijloacele necesare pentru aplicarea măsurilor de ocrotire şi conservare a ariilor
naturale.Calitatea de custode se obţine prin încheierea de contract.
Stabilirea modalităţilor de administrare a ariilor naturale protejate revine:
- Ministerului Mediului şi Pădurilor şi Academiei Române, pentru ariile naturale

protejate declarate prin legi şi hotărâri de Guvern;
- Autorităţilor administraţiei publice locale, pentru ariile naturale protejate

declarate prin hotărâri ale acestora.
In perimetrul ariilor naturale protejate, legea interzice:
- desfăşurarea programelor, proiectelor şi activităţilor care contravin planurilor de

management sau regulamentelor ariilor naturale protejate;
- schimbarea destinaţiei terenurilor, păşunatul şi amplasarea de stâne, activităţi

comerciale de tip ambulant, fără aprobarea structurilor de administrare;
- distrugerea sau degradarea panourilor informative şi indicatoare, construcţiile,

împrejmuirile, barierele, semnele de marcaj aflate în inventarul ariei naturale
protejate;
64
- aprinderea şi folosirea focului deschis;
- accesul cu mijloace motorizate;
- exploatarea oricăror resurse minerale neregenerabile ş.a.
4.3.4.Conservarea habitatelor şi a speciilor
Pentru speciile de plante, animale sălbatice terestre, acvatice şi subterane, aflate în

regim strict de protecţie, sunt interzise:
• orice formă de
recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau vătămare;
• perturbarea
intenţionată în timpul perioadelor de reproducere sau de odihnă;
• distrugerea şi/sau
culegerea intenţionată a cuiburilor şi ouălor din natură;
- recoltarea florilor şi fructelor, culegerea, tăierea, dezrădăcinarea sau
distrugerea cu intenţie a acestor plante în habitatele lor naturale;
- deţinerea, transportul, comerţul sau schimburile în orice scop, fără autorizaţia

autorităţii de mediu competente.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, împreună cu Academia

Română, editează şi ţin la zi Catalogul ariilor naturale protejate şi Cartea Roşie,
aceasta din urmă cuprinzând speciile de plante şi animale sălbatice autohtone rare,
pe cale de dispariţie sau recent dispărute.
4.3.5.Protecţia zonei montane
Zona montană a României reprezintă arealul delimitat în conformitate cu

prevederile Hotărârii de Guvern nr. 949/2002 pentru aprobarea criteriilor de
delimitare a zonei montane şi constituie un teritoriu de interes naţional, special,
economic, social şi de mediu natural, având o reglementare distinctă în ceea ce
priveşte modalităţile de dezvoltare şi protecţie, punerea în valoare a resurselor,
stabilizarea populaţiei şi creşterea puterii economice la nivel local şi naţional, în
condiţiile păstrării echilibrului ecologic şi
protecţiei mediului natural montan, pe baza respectării reglementărilor

internaţionale privind dezvoltarea montană durabilă.
Conform legii, politica montană are ca scop valorificarea durabilă a resurselor

muntelui şi contribuie prin menţinerea utilizării agricole a terenurilor la conservarea
spaţiului rural, precum şi la promovarea metodelor de exploatare durabilă prin
măsuri de
65
conservare a peisajului şi a biodiversităţii şi de dezvoltare a activităţilor economice
specifice acestei zone.
Strategia pentru dezvoltarea durabilă a zonei montane are ca obiective, pe lângă

dezvoltarea agriculturii şi a altor activităţi de mică industrie şi servicii, susţinerea
programelor de reconstrucţie ecologică a zonelor afectate, sprijinirea dezvoltării
reţelei montane de arii naturale protejate, protecţia şi gestionarea mediului montan,
conservarea florei şi faunei sălbatice şi a habitatelor acestora, precum şi acordarea
de compensaţii proprietarilor de terenuri, care le administrează în regim de arie
protejată.
Mai trebuie menţionat faptul că, în cadrul cooperării subregionale, în urma

adoptării la Bucureşti în anul 200l a Declaraţiei pentru mediu şi dezvoltare durabilă
în zona Carpato-danubiană, a fost semnată Convenţia-cadru privind protecţia şi
dezvoltarea durabilă a Carpaţilor, la Kiev, la 22 mai 2003.
4.3.6. Regimul juridic al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării” este rezultatul aplicării Programului

internaţional „Omul şi Biosfera”, lansat de către UNESCO în anul l97l.
Primul act constitutiv al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” a fost Hotărârea de

Guvern nr.264/l99l privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului. In
prezent, activitatea rezervaţiei este reglementată şi se desfăşoară în temeiul Legii
nr.82/l993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” şi a Statutului
propriu.
Valoarea patrimoniului natural este recunoscută prin includerea Rezervaţiei în

reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei, prin declararea ca zonă umedă de
importanţă internaţională, ca habitat pentru păsările acvatice şi prin includerea ei pe
Lista patrimoniului mondial natural.
Potrivit art.2 din Legea nr.82/ l993, prin rezervaţie a biosferei se înţelege: „zona
geografică cu suprafeţele de uscat şi de ape, în care există elemente şi formaţiuni
fizico-geografice, specii de plante şi animale rare care îi conferă o importanţă
biogeografică, ecologică şi estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu natural
naţional şi universal, fiind supusă unui regim special de administrare, în scopul
protecţiei şi conservării acesteia, prin dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea
activităţilor economice în corelare cu capacitatea de suport a mediului deltaic şi a
resurselor sale naturale.”
Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării” cuprinde: Delta Dunării, Complexul

lagunar Razelm-Sinoe, Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea-
Tulcea cu zona inundabilă, sărăturile Murighiol-Plopu şi litoralul Mării Negre de la
braţul Chilia până la Capul Midia, inclusiv marea teritorială până la izobata de 20
66
m.
Limita vestică continentală a Rezervaţiei este reprezentată de contactul Podişului

Dobrogean cu zonele umede şi palustre.
Din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale, Rezervaţia este extinsă

pe teritoriile a trei judeţe: Tulcea, Constanţa şi Galaţi.
Suprafeţele terestre şi acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub ape,

existente în perimetrul Rezervaţiei, delimitat în condiţiile prevăzute de lege,
împreună cu resursele naturale pe care le generează, constituie patrimoniu natural al
României şi fac parte din domeniul public de interes naţional.
De la aceste prevederi, fac excepţie:
- terenurile din perimetrul rezervaţiei care, potrivit legii, sunt proprietatea

privată a persoanelor fizice;
- terenurile din perimetrul rezervaţiei care, potrivit legii, sunt proprietate publică
sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale;
- terenurile din perimetrul Rezervaţiei, ocupate de amenajările agricole şi

piscicole care, potrivit legii, constituie domeniu public de interes judeţean şi sunt în
administrarea Consiliului Judeţean Tulcea.
Pentru crearea şi aplicarea unui regim special de administrare, în scopul

conservării diversităţii biologice din ecosistemele naturale ale Rezervaţiei, precum
şi pentru dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea activităţilor economice în
corelare cu capacitatea de suport a acestor ecosisteme, s-a înfiinţat ca instituţie
publică, cu personalitate juridică Administraţia Rezervaţiei, cu sediul în municipiul
Tulcea.
Teritoriul Rezervaţiei este împărţit în trei categorii de zone:
- zone cu regim de protecţie integrală, stabilite prin hotărâre a Guvernului, la

propunerea Consiliului Ştiinţific al Administraţiei rezervaţiei, cu avizul Academiei
Române şi al Ministerului Mediului şi Pădurilor.
In cuprinsul acestor zone se pot desfăşura numai activităţi de cercetare, de

menţinere şi conservare a calităţii lor, acţiuni de pază şi control;
- zone tampon care cuprins suprafeţele de teren şi de ape care înconjoară zonele
cu regim de protecţie integrală, având acelaşi regim juridic ca al zonelor pe care le
protejează;
- zone economice, constituite din suprafeţele din rezervaţie rămase după

delimitarea celor două zone menţionate mai sus.
In aceste zone, în baza acordurilor, autorizaţiilor de mediu şi a permiselor emise

de Administraţia Rezervaţiei, se pot desfăşura activităţi economico-sociale
tradiţionale, turism ecologic şi alte activităţi specifice zonei.
Pentru refacerea unor porţiuni din zonele tampon şi zonele economice, se pot
67
constitui zone de reconstrucţie ecologică de către Consiliul Ştiinţific al
Administraţiei Rezervaţiei.
Populaţia cu domiciliul stabil în perimetrul rezervaţiei beneficiază de anumite

drepturi şi facilităţi, cum sunt: recoltarea gratuită a unei anumite cantităţi de stuf şi
papură, pentru nevoi gospodăreşti; poate să pescuiască, fără taxe, cu mijloace
proprii tradiţionale, o cantitate de peşte destinată consumului propriu, în perioadele
şi din speciile admise.
4.3.7. Reglementări privind protecţia naturii pe plan internaţional
- Convenţia privind patrimoniul mondial cultural şi natural, Paris, l972
Fiecare stat parte se obligă să întocmească un inventar al bunurilor din

patrimoniul natural mondial la care se referă Convenţia şi să-l transmită Comisiei
internaţionale care, pe baza tuturor inventarelor primite întocmeşte Lista bunurilor
din patrimoniul mondial periclitate sau vulnerabile.
- Convenţia europeană a peisajului, Florenţa 2000. Ratificată de România prin

Legea nr. 45l/2002.
Defineşte peisajul ca fiind „o parte din teritoriu perceput ca atare de către

populaţie, al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali
şi/sau umani”.
Convenţia se referă la toate peisajele, atât cele considerate deosebite, cât şi cele
degradate.
Obiectivele Convenţiei: promovarea protecţiei peisajelor, managementul,

ameliorarea acestora şi organizarea cooperării europene în domeniu.
Fiecare stat parte se obligă să recunoască juridic peisajele- ca o componentă

esenţială a cadrului de viaţă pentru populaţie; să stabilească şi să împlementeze
politicile peisajului care au ca scop protecţia, managementul şi ameliorarea lui, prin
adoptarea de măsuri specifice; să stabilească proceduri de participare pentru
publicul larg, autorităţi regionale şi locale, precum şi pentru alţi factori interesaţi în
definirea şi împlementarea politicilor peisajere; să integreze peisajul în politicile de
amenajare a teritoriului, de urbanism şi de cele culturale, de mediu, agricole, sociale
şi economice.
- Convenţia privind protecţia naturii şi prezervarea vieţii sălbatice în emisfera

vestică, Washington, l940.
20 de state americane semnatare s-au angajat să exploateze posibilităţile existente

pe teritoriul lor pentru crearea de parcuri naţionale, resursele lor urmând să nu
formeze obiect de exploatare în scopuri comerciale, iar vânzarea, uciderea sau
capturarea animalelor să fie prohibite.
- Convenţia africană asupra conservării naturii şi a resurselor naturale, Alger,

l968.
68
Statele contractante se obligă să ia măsurile necesare pentru conservarea şi
utilizarea florei şi faunei prin extinderea zonelor împădurite şi conservarea speciilor
ameninţate cu dispariţia.
Convenţia stabileşte două principii de conservare:
- protejarea nu numai a indivizilor speciilor ameninţate, ci şi a locurilor unde

acestea vieţuiesc;
-proclamarea responsabilităţii statului pe teritoriul ce adăposteşte o specie rară.
- Convenţia asupra conservării naturii şi a resurselor naturale, Kuala Lumpur,

l985.
Prevede două categorii de zone protejate: parcuri naţionale şi rezervaţii.
4.4.Intrebări de control şi teme de dezbatere
- definiţi noţiunile de „monument al naturii” şi de „arie naturală protejată”;
- de câte feluri pot fi ariile naturale protejate şi prin ce act normativ se

constituie?
- cum se realizează administrarea reţelei de arii naturale protejate?
- care sunt activităţile care nu se pot desfăşura în cuprinsul ariilor naturale

protejate?
- trataţi integral, regimul juridic al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
- care sunt principalele documente internaţionale privind protecţia ariilor

naturale. Redaţi, pe scurt, conţinutul lor.
4.5. Bibliografie obligatorie:
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, ediţia a IV-a, 20l0.
69
Populaţia şi mediul înconjurător
cunoaşterea conţinutului naţiunilor specifice temei;
însuşirea factorilor care influenţează calitatea vieţii;
cunoaşterea măsurilor prin care se asigură starea de sănătate a

populaţiei;
cunoaşterea conţinutului dreptului fundamental al omului la un mediu

sănătos, a corelaţiei cu alte drepturi fundamentale ale omului, precum şi a aspectelor
procedurale e realizare a acestui drept;
cunoaşterea reglementărilor internaţionale în domeniu.
- Competenţele unităţii de învăţare:
studenţii vor putea înţelege mai bine procesele care influenţează

populaţia;
studenţii vor cunoaşte aspectele procedurale privind realizarea

practică a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos;
studenţii vor putea identifica mai uşor cauzele care influenţează

starea de sănătate a populaţiei,ş.a.
5.2. Timpul alocat unităţii de învăţare: l oră
5.3.l.Noţiuni generale
Termenul de „populaţie” se foloseşte pentru a desemna un ansamblu de indivizi

care aparţin unei anumite specii şi care ocupă un teritoriu determinat.
Putem considera astfel ecosistemul uman, ca o entitate cu propriile sale relaţii

cuprinzând, la nivel naţional, două sisteme aflate în interacţiune: sistemul populaţiei
umane şi sistemul fizic.
In înţeles restrâns, ambele formează ecosisteme umane (sat, oraş, metropolă), iar
în interacţiune cu mediul social formează, în sens larg, un socio-ecosistem (ţară).
Din punct de vedere teoretic, populaţia apare ca un sistem caracterizat de mai
70
mulţi factori, dintre care: repartiţia spaţială a indivizilor, tabelul de creştere şi
descreştere, supravieţuire şi piramida vârstelor, raportul dintre sexe, sănătate,
educaţia şi instrucţie, cooperare regională şi internaţională.
Din punct de vedere juridic, populaţia este un subiect de drept de o deosebită

importanţă.
In zilele noastre, parametrii care caracterizează populaţia sunt: creşterea şi

descreşterea; migraţia; îmbătrânirea şi degradarea stării de sănătate.
5.3.2. Calitatea vieţii şi factorii ce o influenţează
Calitatea vieţii a fost definită de sociologul francez Jouvenal, ca fiind: „totalitatea

posibilităţilor oferite individului de către societate în scopul de a-şi amenaja
existenţa, de a dispune de produsele ei şi de a-i folosi serviciile pentru organizarea
existenţei individuale după trebuinţele, cerinţele şi dorinţele proprii.”
Acest concept se leagă de civilizaţie, de creşterea economică, de nivelul tehnic şi

de dezvoltarea industrial-urbană.
La realizarea calităţii vieţii stau, printre altele, următoarele condiţii:
• calitatea mediului
natural;
social;
internaţional.
Pentru protecţia juridică a calităţii vieţii, luarea în considerare a sistemului
valorilor umane, a sistemului drepturilor fundamentale ale omului, ca şi corelarea
acestora, impune ca în prealabil, să se realizeze premisa necesară, constând în a face
pe plan internaţional şi, respectiv regional, sinteze între sistemul de relaţii şi
sistemul de drept.
5.3.3.Asigurarea stării de sănătate a populaţiei
In fiecare ţară, calitatea vieţii influenţează pozitiv creşterea produsului intern brut,
deoarece acţionează în mod pozitiv asupra sănătăţii fizice şi psihice a membrilor
societăţii, contribuind la creşterea capacităţii de muncă a lucrătorului şi, în acelaşi
timp,
71
favorizând creşterea productivităţii muncii sociale şi menţinerea ei la un nivel
ridicat, eliminând sau reducând perioadele de boală. O bună calitate a mediului
influenţează în bine sănătatea omului, prelungindu-i durata activă de viaţă şi reduce
cheltuielile pe care asistenţa medicală le face pentru tratarea bolilor generate sau
favorizate de degradarea mediului.
După Organizaţia Mondială a Sănătăţii, sănătatea reprezintă integritatea sau buna

stare fizică, psihică şi socială a individului şi colectivităţilor umane.
Sănătatea omului depinde de starea mediului în care se naşte, trăieşte şi îşi

desfăşoară activitatea. Ca urmare, prevenirea şi combaterea poluării mediului
înconjurător sunt condiţii fundamentale pentru menţinerea stării de sănătate a
populaţiei.
Evaluarea stării de sănătate a populaţiei constă în identificarea factorilor de risc,

care ţin de calitatea aerului înconjurător, a apei, a solului, habitat, calitatea
serviciilor oferite populaţiei ş.a.
In ceea ce priveşte raportul juridic de sănătate, acesta conţine atât elemente de

drept public, cât şi elemente de drept privat, având indiscutabil un caracter
interdisciplinar, fiind un element central în stabilirea regulilor ce privesc sănătatea
populaţiei şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.
In ţara noastră, asistenţa de sănătate publică se realizează printr-un ansamblu de

măsuri politico-legislative, prin programe şi strategii specifice, precum şi prin
organizarea instituţiilor pentru furnizarea tuturor serviciilor necesare şi cuprinde
activităţi care se adresează comunităţii sau individului în vederea protecţiei
comunitare.
Protecţia sănătăţii publice constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei

publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.
5.3.4.Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos
In legislaţia română, este consacrat în art.35 din Constituţie, precum şi în art.5 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.l95/2005 privind protecţia mediului, cu
modificările şi completările ulterioare.
Carta ONU, adoptată la Sen Francisco, la 26 iunie l945 şi Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului proclamată de Adunarea Generală ONU la l0 decembrie l948,
vizează patru categorii de drepturi fundamentale ale omului:
• drepturi economice
şi sociale (dreptul la muncă, la securitate socială, la sănătate etc.);
• drepturi culturale (
dreptul la educaţie, la viaţă culturală etc.);
- drepturi civile ( dreptul la egală ocrotire în faţa legii, dreptul la cetăţenie, la
libertate şi inviolabilitate etc.);
72
• drepturi politice (
dreptul la libertatea gândirii şi conştiinţei, dreptul de a alege şi a fi ales
etc.).
Această ierarhizare presupune o abordare unitară a conceptului drepturilor

omului, determinată de realitatea vieţii social-economice şi politice a statelor şi de
evoluţia relaţiilor internaţionale. La baza acestui concept general stau, dreptul la
pace, dreptul la viaţă, dreptul la dezvoltare şi dreptul la un mediu sănătos.
Pe lângă instrumentele universale şi regionale, o serie de instrumente speciale

privesc anumite drepturi sau anumite categorii de persoane (copii, tineri, femei,
handicapaţi etc.)
De-a lungul timpului s-a produs o evoluţie, de la o concepţie a drepturilor omului

axată pe individ, la o concepţie axată pe colectivitate, cu alte cuvinte de la drepturile
omului la drepturile popoarelor.
Drepturile omului cuprind drepturi civile şi politice, drepturi sociale, economice şi

culturale, dreptul la pace, dreptul la dezvoltarea, dreptul la un mediu sănătos,
dreptul la patrimoniu comun, dreptul la comunicare ş.a.
In sera drepturilor popoarelor, putem remarca unele drepturi corespunzătoare

celor de „solidaritate”: dreptul la pace, dreptul la dezvoltare economică şi socială,
dreptul la comunicare, dreptul la un mediu satisfăcător, etc.
Pe plan internaţional, dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos, a fost

formulat ca un prim principiul al Declaraţiei de la Stockholm . Ulterior, a mai fost
consacrat în art.24 din Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, în
Protocolul adiţional din l4 noiembrie l998, privind drepturile economice, sociale şi
culturale al Convenţiei americane a drepturilor omului, în Declaraţia de la Rio, l992
şi Agenda 2l, ş.a.
Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos presupune, în principiu:
-dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activităţi care pot afecta
mediul, sănătatea, bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă;
- dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului;
- accesul la resursele de apă şi hrană adecvată;
- dreptul la un mediu de muncă sănătos;
- dreptul la condiţii de locuit, de folosire a terenurilor şi la condiţii de viaţă într-

un mediu sănătos;
- dreptul de a nu fi expropriaţi ca urmare ca urmare a desfăşurării activităţilor de

mediu, cu excepţia cazurilor justificate;
- dreptul la asistenţă în caz de catastrofe naturale şi produse de om;
- dreptul de a beneficia de folosinţa durabilă a naturii şi a resurselor acesteia;
73
- dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii ş.a.
Garantarea asigurării dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos,

presupune:
• dreptul la informaţia de mediu;

• dreptul de a participa la luarea şi aplicarea deciziilor de mediu;
• dreptul de asociere în scopul protecţiei mediului;
• dreptul la repararea prejudiciului de mediu.
In spiritul reglementărilor constituţionale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr.l95/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare,
prevede în art.5 că „ Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu
sănătos şi echilibrat ecologic”, garantând în acest scop:
-accesul la informaţiile privind calitatea mediului, cu respectarea condiţiilor de

confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
- dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
- dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea

politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu,
elaborarea planurilor şi programelor;
- dreptul de a s adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia

mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de
mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;
- dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
5.3.5. Populaţia şi mediul înconjurător în reglementările internaţionale
A se învăţa din Tratatul de drept al mediului, p.390.
- definiţi noţiunea de „populaţie” şi analizaţi factorii ce o caracterizează;
- ce ştiţi despre calitatea vieţii şi factorii ce o influenţează?;
- analizaţi consacrarea juridică, conţinutul şi garanţiile dreptului fundamental

al omului la un mediu sănătos.
5.5. Bibliografie obligatorie:
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura universul Juridic, ediţia

a IV-a, 20l0.
74
Raporturile juridice privind protecţia factorilor

creaţi prin activităţi umane
cunoaşterea conceptului de „aşezare umană”;
aprofundarea obiectivelor protecţiei mediului în aşezările umane;
cunoaşterea procedurii de reglementare a activităţilor cu impact asupra

mediului;
cunoaşterea reglementărilor legale privind desfăşurarea unor activităţi

din punct de vedere ecologic, în aşezările umane;
cunoaşterea problematicii privind desfăşurarea ecologică a agriculturii

ş.a.
- Competenţele unităţii de învăţare:
studenţii vor cunoaşte reglementările juridice interne şi internaţionale în

domeniu;
studenţii se vor familiariza cu o serie de termeni specifici domeniului;
studenţii vor căpăta cunoştinţe importante în legătură cu procedura de

emitere a tuturor actelor de reglementare;
studenţii vor cunoaşte condiţiile şi avantajele care decurg din

desfăşurarea ecologică a agriculturii, etc.
6.3.l.Conceptul de aşezare umană şi obiectivele protecţiei mediului în

aşezările umane
Aşezările umane pot fi considerate sisteme ecologice complexe create de

populaţiile umane, alcătuiri antropice în care majoritatea transformărilor de materie,
energie şi informaţie este realizată de om. In acest context, aşezarea trebuie privită
ca un organism viu, nu ca o structură, ce formează în teritoriu o structură
interdependentă, de a cărui organizare se ocupă urbanismul şi amenajarea
teritoriului.
75
Aşezările umane există sub forme extrem de diverse, de la comunităţile cele mai
primitive, până la megalopolisurile lumii superindustrializate.
Fiecare tip de ecosistem are un optim de structurare, organizare şi funcţionare care

este în concordanţă cu psihologia, cultura şi aspiraţiile locuitorilor săi, având nevoi
şi posibilităţi financiare specifice, grade diferite de agresivitate asupra mediului şi
capacităţi specifice ale acestuia de a rezista la impacturile umane pe termen
îndelungat.
Principiile generale, cadrul de acţiune şi obiectivele protecţiei mediului în

aşezările umane au fost stabilite în carul Conferinţei de la Vancouver din l976.
Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească coordonarea armonioasă

a mai multor elemente între care, de exemplu, creşterea şi repartiţia populaţiei,
folosirea forţei de muncă, locuinţele, folosirea pământului, serviciile, atenuarea
diferenţelor între regiuni şi în interiorul zonelor urbane.
Referitor la mediu, principalele probleme ale aşezărilor umane sunt: poluarea

apei, aerului şi solului, zgomotul, radiaţiile, locul de muncă, estetica mediului
exterior, accidentele, serviciile de igienă a muncii, asistenţa socială etc.
In România, obiectivele strategice pentru aşezările urbane sunt:
- dezvoltarea echilibrată a regiunilor prin repartizarea uniformă a activităţilor

social-economice în teritoriu;
- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, a transportului urban şi valorificarea eficientă

a patrimoniului natural şi a celui construit;
- dezvoltarea aşezărilor umane în zone care nu sunt supuse riscurilor naturale şi

agenţilor poluanţi;
- ridicarea standardului de locuire în mediul urban şi rural;
- reducerea pierderilor energetice datorate izolării termice ineficiente;
- păstrarea identităţii culturale a localităţilor şi crearea unei reţele de spaţii verzi

în localităţile urbane, în conexiune cu ecosistemele din teritoriu;
- inventarierea şi cercetarea la nivelul întregului teritoriu naţional a zonelor cu

risc de dezastre antropice şi naturale, în paralele cu elaborarea planificării pre-
dezastru ş.a.
6.3.2.Protecţia factorilor naturali de mediu în aşezările umane
Protecţia mediului în aşezările umane se realizează în mod specializat, după

factorii de mediu: apă, aer, sol, subsol etc. prin metode de combatere a poluării cu
ajutorul unor măsuri şi procedee tehnice cum sunt:
• amplasarea
industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi;
• folosirea de metode
76
tehnologice care produc cât mai puţin poluanţi;
• reducerea poluării
determinate de mijloacele de transport;
• neutralizarea
deşeurilor nerecuperabile;
• desfăşurarea în condiţii de siguranţă a unor activităţi periculoase pentru om şi
pentru mediu înconjurător;
• reducerea poluării
fonice etc.
( a se trata protecţia fiecărui factor de mediu, după tratat)
6.4. Aplicarea principiilor ecologice în desfăşurarea diferitelor activităţi în

aşezările umane
6.4.l.Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe
Inainte de începerea procedurii de autorizare obligatorie a activităţilor care produc

impacturi negative asupra mediului, pentru adoptarea unor planuri şi programe este
necesară evaluarea de mediu.
Procedura evaluării de mediu are ca scop, integrarea obiectivelor şi cerinţelor de

protecţie a mediului în pregătirea şi adoptarea anumitor planuri şi programe, luarea
în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în procesul
decizional şi asigurarea informării publicului asupra deciziei luate.
Domeniile specific avute în vedere de lege pentru evaluarea de mediu sunt:
• amenajarea teritoriului şi urbanism;

• utilizarea terenurilor agricole şi silvice;
• piscicultura;
• transportul;
• energia;
• industria;
• activitatea de extracţie a substanţelor minerale utile;
• gospodărirea apelor;
• gospodărirea deşeurilor;
• telecomunicaţiile, turismul.
Pentru planurile şi programele referitoare la activităţile menţionate mai sus,
rezultatul evaluării de mediu este cuprins în raportul d mediu care se anexează la
planul sau programul înaintat spre aprobare.
Ca urmare a efectuării evaluării de mediu şi a analizei raportului de mediu,

autorităţile competente emit aviz de mediu pentru anumite planuri şi programe.
6.4.2.Procedura de reglementare a activităţilor cu impact asupra mediului
A. Studiul de impact – act preliminar procedurii de autorizare
Instituirea procedurii de autorizare şi obligativitatea efectuării unui studiu asupra

consecinţelor activităţilor umane asupra mediului şi a soluţiilor posibile ce trebuie
luate pentru a le reduce sau elimina efectele, constituie mijloace juridice deosebit de
77
eficace în realizarea obiectivelor imediate şi e perspectivă ale dezvoltării durabile.
La baza procedurii de autorizare stau principiile precauţiei şi principiul prevenirii

riscurilor ecologice şi al producerii daunelor.
Parte integrantă a procedurii de autorizare, evaluarea impactului asupra mediului

este un proces prin care se identifică, se descrie şi se stabilesc în funcţie de fiecare
caz şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi indirecte, sinergice
(asociate a mai multor elemente pentru îndeplinirea aceleiaşi funcţii), cumulative,
principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi mediului.
Procedura de evaluare a impactului este un proces conform cu legislaţia naţională

de mediu, ca prevede ca proiectele publice sau private ale activităţilor cu impact
semnificativ asupra mediului prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, să fie
supuse unui proces de evaluare a acestor efecte, înainte de a se elibera acordul de
mediu.
Evaluarea impactului asupra mediului se efectuează în faza de pregătire a

documentaţiei care fundamentează fezabilitatea (caracterul realizabil al unui lucru)
proiectului şi urmăreşte stabilirea măsurilor de reducere sau de evitare a impactului
negativ asupra oamenilor, a florei, a faunei, a apei, a solului, aerului, climei şi
peisajului, a bunurilor materiale şi a celor din patrimoniul cultural, precum şi al
interacţiunii fireşti dintre aceşti factori şi determina decizia de realizare sau nu a
proiectului pe amplasamentul ales.
Etapele evaluării impactului sunt:
- încadrarea proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului,

prin care autoritatea competentă pentru protecţia mediului stabileşte dacă proiectul
unei activităţii propuse, pentru care s-a solicitat eliberarea acordului de mediu, va fi
sau nu supus efectuării evaluării impactului asupra mediului;
- definirea domeniului evaluării şi realizarea raportului privind studiul de evaluare

a impactului asupra mediului. Scopul etapei de definire a domeniului evaluării este
ca în final raportul să răspundă cerinţelor specifice în îndrumar, identificate pe baza
caracteristicilor fiecărui proiect;
- analiza calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.
Evaluarea impactului asupra mediului se realizează prin unităţi specializate,

persoane fizice sau juridice independente de titularul proiectului sau activităţii şi
atestate de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu suportarea
cheltuielilor aferente de către titularul proiectului sau activităţii. Răspunderea pentru
realitate informaţiilor furnizate revine titularului proiectului sau activităţii.
Legea prevede că autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului poate

excepta de la evaluarea impactului asupra mediului anumite proiecte sau părţi ale
acestora, în cazuri excepţionale, cum sunt: asigurarea ordinei publice sau a
siguranţei sociale, pe baza solicitării motivate a autorităţii publice care iniţiază
proiectul, cu îndeplinirea următoarelor condiţii: să aplice o altă metodă de evaluare
corespunzătoare şi să aducă la cunoştinţa publicului atât informaţiile astfel
78
dobândite, cât şi motivele care au dus la această excepţie.
După stabilirea obligativităţii evaluării impactului asupra mediului pentru un

proiect, se trece la etapa de definire a domeniului evaluării impactului. In acest
scop, autoritatea competentă pentru protecţia mediului pregăteşte şi transmite
titularului de proiect un îndrumar referitor la problemele de mediu care trebuie
tratate în evaluarea de impact şi la gradul de extindere al acestora.
Pentru proiectele supuse evaluării impactului asupra mediului, titularii acestora au

obligaţia de a furniza în cadrul raportului la studiul de evaluare o serie de informaţii
care includ obligatoriu: descrierea proiectului; descrierea măsurilor avute în vedere
pentru a evita, reduce şi remedia, dacă este cazul, efectele negative asupra mediului;
date necesare pentru identificarea şi evaluarea principalelor efecte pe care proiectul
le poate avea asupra mediului; prezentarea generală a principalelor alternative
studiate de titularul de proiect, având în vedere efectele asupra mediului.
Pe baza îndrumarului referitor la problemele de mediu care au fost tratate în

evaluarea de impact de către titularul proiectului, se efectuează studiul de evaluare a
impactului, rezultatele sale fiind prezentate în raportul care se înaintează autorităţii
competente pentru protecţia mediului. Această autoritate, împreună cu alte
autorităţi, în cadrul colectivului de analiză tehnică, analizează calitatea raportului la
studiul de evaluare a impactului asupra mediului şi ia decizia de acceptare sau de
refacere a acestui raport şi de emitere sau respingere motivată a acordului de mediu.
Studiul de impact este concretizarea unei obligaţii de procedură preliminară

emiterii acordului şi autorizaţiei de mediu, fiind un act specific dreptului mediului.
Studiile de impact sunt previzionale, anticipând apariţia efectelor complexe,

proiectând scenarii şi strategii de acţiune.
B.Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu
După efectuarea evaluărilor de mediu pentru anumite planuri şi programe,

aprobarea acestora este condiţionată de existenţa avizului de mediu.
Solicitarea şi obţinerea avizului de mediu sunt obligatorii în cazul în care titularii

de activităţi urmează să deruleze sau să fie supuşi unei proceduri de: vânzare a
pachetului majoritar de acţiuni, vânzare de active, fuziune, divizare, concesionare,
dizolvare urmată de lichidare şi lichidare, conform legii.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite: avizul de mediu pentru

planuri şi programe; avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu şi avizul
de mediu pentru produse de uz fitosanitar.
Avizul de mediu este valabil 2 ani începând cu data emiterii.
Acordul de mediu este emis de către autoritatea competentă pentru protecţia

mediului în urma analizei şi a acceptării raportului la studiul de evaluare a
impactului asupra mediului.
Acordul de mediu este un act tehnico-juridic eliberat în scris, prin care se stabilesc
79
condiţiile de realizare a proiectului din punct de vedere al protecţiei mediului, cu
luarea în considerare a observaţiilor pertinente făcute de public pe tot parcursul
evaluării impactului asupra mediului.
Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu este obligatorie pentru proiecte publice

sau private de investiţii şi modificarea substanţială a celor existente, inclusiv pentru
proiectele de dezafectare, aferente activităţilor cu impact semnificativ asupra
mediului.
Pentru proiectele de activităţi care se supun evaluării impactului asupra

mediului, autorităţile publice pentru protecţia mediului emit, după caz, acord e
mediu sau acord integrat de mediu.
Activităţile şi/sau instalaţiile cu impact asupra mediului, precum şi proiectele de

investiţii noi sau modificarea celor existente, sunt încadrate după impactul acestora
asupra mediului, astfel:
• activităţi cu impact
nesemnificativ (pentru care nu se emite acordul de mediu);
- activităţi cu impact redus asupra mediului (pentru care se emit doar autorizaţii
de mediu);
- activităţi şi/sau instalaţii cu impact semnificativ asupra mediului, pentru care se

emit acorduri de mediu sau după caz, acorduri integrate de mediu.
Autorizaţia de mediu este necesară pentru desfăşurarea activităţilor existente cât şi

pentru începerea unor activităţi noi, pentru care s-a obţinut acordul de mediu.
Autorizaţia de mediu se eliberează după obţinerea celorlalte avize, acorduri,

autorizaţii, după caz.
Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu sunt supuse revizuirii în cazul în care apar
elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data emiterii lor şi se
suspendă în cazul nerespectării prevederilor pe care le cuprind sau ale programelor
pentru conformare, după o somaţie prealabilă cu termen. Suspendarea se menţine
până la eliminarea cauzelor care au determinat-o, dar nu mai mult de 6 luni.
După expirarea termenului de suspendare, autoritatea competentă pentru protecţia

mediului dispune oprirea execuţiei proiectului sau încetarea activităţii, atunci când
nu s-au îndeplinit condiţiile prevăzute în somaţie.
Dispoziţiile de suspendare, precum şi cele de încetare a proiectului sau activităţii

sunt executorii.
In ceea ce priveşte acordul integrat şi autorizaţia integrată de mediu, aceste

proceduri au fost introduse pentru activităţile şi instalaţiile noi şi cele existente cu
impact semnificativ asupra mediului.
In acest scop, autoritatea competentă pentru protecţia mediului are obligaţia să ia

măsurile necesare pentru ca:
- orice instalaţie nouă să fie dată în funcţiune numai cu autorizaţia integrată de
80
mediu;
- să nu se producă nici o poluare semnificativă;
- autorizarea instalaţiilor să fie în conformitate cu prevederile legale.
Acordarea autorizaţiei integrate de mediu poate fi refuzată în cazul neîndeplinirii

condiţiilor legale cerute. Refuzul se motivează şi se comunică titularului activităţii
în termen de 30 de zile de la depunerea cererii.
6.4.3.Desfăşurarea activităţilor de construcţii în aşezările umane, cu respectarea

reglementărilor de protecţie a mediului
Regimul juridic al amplasării, proiectării, executării şi exploatării construcţiilor

este prevăzut de: Legea fondului funciar nr.l8/l99l, cu modificările şi completările
ulterioare; Legea privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii nr. 50/l99l,
cu modificările şi completările ulterioare; Ordonanţa Guvernului nr.20/l994 privind
măsuri pentru reducerea riscului seismic la construcţiile existente, cu modificările şi
completările ulterioare; Regulamentul general de urbanism, aprobat prin Hotărârea
de Guvern nr. 525(l996, cu modificările şi completările ulterioare ş.a.
Astfel, potrivit art.92 din Legea fondului funciar, amplasarea construcţiilor de

orice fel se face în intravilanul localităţilor. De la această regulă, fac excepţie:
construcţiile care, prin natura lor pot genera efecte poluante factorilor de mediu şi
care pot fi amplasate în extravilan, precum şi construcţiile care, prin natura lor, nu
se pot amplasa în intravilan, cum sunt de exemplu, adăposturile pentru animale. Dar
chiar şi aceste excepţii sunt supuse unor reguli restrictive, legea prevăzând că pe
terenurile agricole din extravilan de clasa I şi II de calitate, pe cele amenajate cu
lucrări de îmbunătăţiri funciare, precum şi pe cele plantate cu vii şi livezi, parcuri
naţionale, rezervaţii, monumente, ansambluri arheologice şi istorice, amplasarea
construcţiilor de orice fel este interzisă.
Potrivit Legii nr.50/l99l, cu modificările şi completările ulterioare, construcţiile

civile, industriale, inclusiv cele pentru susţinerea instalaţiilor şi utilajelor
tehnologice, agricole sau de orice natură se pot realiza numai cu respectarea
autorizaţiei de construire, emisă în condiţiile legii şi a regulamentelor privind
proiectarea şi executarea construcţiilor.
In vederea păstrării integrităţii mediului şi a protejării patrimoniului natural şi

construit, este permisă autorizarea executării construcţiilor pe trenurile agricole din
intravilan pentru toate tipurile de construcţii şi amenajări specifice localităţilor, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Regulamentul general de urbanism interzice:
• autorizarea
executării construcţiilor şi amenajărilor pe terenurile cu destinaţie
forestieră. Fac excepţie, construcţiile necesare întreţinerii pădurilor,
exploatărilor silvice şi culturilor forestiere;
• autorizarea
executării construcţiilor definitive, altele decât cele industriale, necesare
81
exploatării şi prelucrării resurselor în zone delimitate conform lgii, care
conţin resurse identificate ale solului;
• autorizarea
executării construcţiilor de orice fel în albiile minore ale cursurilor de apă şi
ale cuvetele lacurilor. Excepţie, lucrările de poduri, cele necesare căilor
ferate, drumurilor, de gospodărire a apelor;
• autorizarea
executării construcţiilor sau a amenajărilor în zonele expuse la riscuri
naturale;
-autorizarea executării construcţiilor în zonele expuse la riscuri tehnologice.
6.4.4. Activităţi de producţie şi de prestări de servicii cu implicaţii directe

asupra sănătăţii oamenilor şi a calităţii mediului înconjurător
A. Evaluarea conformităţii produselor din domeniile reglementate
In scopul asigurării securităţii vieţii şi a sănătăţii populaţiei, precum şi al protejării

mediului, animalelor domestice şi proprietăţii, autorităţile competente elaborează
reglementări tehnice, cu respectarea principiilor internaţionale şi comunitare privind
libera circulaţie a bunurilor în comerţul intern şi internaţional. Aceste reglementări
se aprobă prin hotărâre de Guvern.
Reglementările tehnice prevăd: definirea domeniilor reglementate prevăzute de

lege; grupele de produse din domeniile reglementate pentru care se aplică sau nu
evaluarea conformităţii; cerinţele esenţiale.
La baza evaluării conformităţii stau următoarele principii:
• competenţă şi
imparţialitate;
• transparenţă şi
credibilitate;
• independenţă faţă de
posibila predominare a oricăror interese specifice;
• asigurarea
confidenţialităţii şi păstrarea secretului profesional;
• reprezentarea
intereselor publice;
• contribuţia la
promovarea principiului liberei circulaţii a produselor.
Conformitatea produselor cu cerinţele esenţiale este atestată prin declaraţia de
conformitate EC, întocmită de producător sau de reprezentantul său autorizat, prin
rapoartele de încercare sau prin certificatele de conformitate emise de laboratoare
ori de organisme de certificare sau inspecţie, alese de producător, conform
procedurilor de evaluare şi prin marcajul de conformitate CE, potrivit
reglementărilor tehnice aplicabile.
B. Regimul produselor nealimentare şi al serviciilor periculoase pentru om şi

mediu
Pentru produsele nealimentare noi, folosite sau recondiţionate şi pentru serviciile

care pun în pericol viaţa, sănătatea, securitatea muncii şi protecţia mediului,
82
nereglementate prin acte normative specifice, se aplică dispoziţiile Hotărârii de
Guvern nr. l022/2002.
Producătorul/prestatorul d servicii/ reprezentanţii lor autorizaţi, persoane juridice

cu sediul în România, trebuie să asigure, să garanteze şi să declare că acestea nu
periclitează viaţa, sănătatea, securitatea muncii şi protecţia mediului, dacă sunt
instalate, utilizate, întreţinute sau prestate, conform destinaţiei.
In cazul în care producătorul/prestatorul de servicii nu au sediul în România,

obligaţiile prevăzute mai sus revin importatorului.
Pentru produsele nealimentare folosite sau recondiţionate, obligaţiile revin

persoanei responsabile cu introducerea lor pe piaţă.
6.5.Aspecte juridice ale menţinerii echilibrului ecologic în agricultură
6.5.l. Noţiuni generale
Pământul reprezintă cel mai general obiect al muncii şi, în acelaşi timp,
principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură.
Agricultura a parcurs în dezvoltarea sa diferite faze a căror desfăşurare a fost

profund implicată în ecosistemele naturale. Ea s-a dezvoltat în cadrul unui teritoriu
pe care trebuia întreţinută o anumită biocenoză.
In desfăşurarea activităţii specifice ce îi revine în domeniile sale de activitate,

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale urmăreşte realizarea următoarelor
obiective:
• asigurarea securităţii
alimentare prin creşterea producţiei agricole;
• absorbţia fondurilor
comunitare destinate finanţării domeniilor specifice;
• stimularea
transformării gospodăriilor ţărăneşti în exploataţii agricole moderne;
• susţinerea financiară
şi fiscală a agriculturii prin programe multianuale;
• accelerarea
procesului de dezvoltare rurală;
• gestionarea
infrastructurii de îmbunătăţiri funciare de utilitate publică;
• extinderea
suprafeţelor de păduri în România şi dezvoltarea pisciculturii;
• reforma structurilor
administrative cu atribuţii în domeniul agriculturii.
Deţinătorii de terenuri, cu orice titlu, precum şi orice persoană fizică şi juridică
care desfăşoară o activitate pe un teren, fără a avea un titlu juridic, au următoarele
obligaţii: să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calităţii
mediului geologic; să asigure luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor
neocupate productiv sau funcţional; să respecte orice alte obligaţii prevăzute în
reglementările legale din domeniu etc.
83
6.5.2 Regimul juridic al produselor de uz fitosanitar
Legea prevede că protecţia planelor cultivate şi a pădurilor trebuie să se realizeze

în condiţii şi cu mijloace care să garanteze ocrotirea mediului înconjurător,
păstrarea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale solului, menţinerea echilibrului
biologi şi apărarea sănătăţii omului.
Produsele de protecţie a plantelor sunt supuse unui regim special de reglementare

stabilit prin legislaţia specifică în domeniul chimicalelor, care se aplică activităţilor
de fabricare, plasare pe piaţă, utilizare, importului şi exportului acestora.
Pentru funcţionarea instalaţiilor chimie care fabrică produse fitosanitare de bază

sau biocide, operatorul economic are obligaţia de a solicita şi obţine de la
autoritatea competentă autorizaţia integrată de mediu.
Produsele de uz fitosanitar clasificate în grupele I şi II de toxicitate, au regimul

produselor reglementate cu stricteţe. Autorizaţia se acordă numai persoanelor
juridice care dovedesc că dispun de un personal calificat şi atestat în domeniul
fitosanitar, precum şi de mijloacele necesare depozitării, manipulării şi utilizării în
siguranţă a acestor produse, în vederea eliminării riscurilor de intoxicare a
oamenilor, animalelor şi de poluare a mediului înconjurător.
Produsele din grupele III şi IV de toxicitate se pot comercializa şi distribui pe

baza autorizaţiei de comercializare pentru comercianţii şi distribuitorii intermediari,
autorizaţie de prestare de servicii cu produse de uz fitosanitar pentru prestatorii de
tratamente fitosanitare.
Produsele de protecţie a plantelor care conţin substanţe active notificate şi pentru

care nu s-a decis încă includerea lor în lista cu substanţe active autorizate în
Uniunea Europeană, pe teritoriul României, pot fi plasate pe piaţă şi utilizate numai
produsele omologate de către Comisia naţională de Omologare a Produselor de
Protecţie a Plantelor.
6.5.3.Regimul juridic al îngrăşămintelor folosite în agricultură şi

silvicultură
Ca şi produsele de uz fitosanitar, în conformitate cu principiul general stabilit de

Legea protecţiei mediului, utilizarea şi comercializarea îngrăşămintelor chimice se
fac pe baza autorizării de către Comisia interministerială pentru autorizarea
îngrăşămintelor, în vederea înscrierii în lista îngrăşămintelor autorizate, cu
menţiunea Ro-Îngrăşământ, pentru utilizarea şi comercializarea în România.
Pentru îngrăşămintele şi/sau amestecurile de îngrăşăminte cu pesticide noi din

producţia internă şi din import, supuse testării, legea prevede obligaţia solicitantului
de a obţine avizul de mediu, eliberat de autoritatea publică centrală din domeniul
agriculturii, pe baza fişei de caracterizare ecotoxicologică a produsului şi a
buletinelor de analiză fizico-chimice, emise de Institutul Naţional de cercetare
Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia mediului, precum şi a altor
84
informaţii care pot fi solicitate.
In funcţie de starea de agregare în care se prezintă, îngrăşămintele chimice se

introduc pe piaţă ambalate corespunzător, ambalaje care trebuie să respecte
condiţiile prevăzute de lege.
- ce se înţelege prin conceptul de „aşezare umană” şi care sunt obiectivele

protecţiei mediului în aşezările umane?
- cum se realizează protecţia factorilor naturali de mediu în aşezările umane?
- ce este evaluarea de mediu şi pentru e activităţi este necesară?
- vorbiţi pe scurt despre studiul de impact şi despre etapele de evaluare a

impactului;
- avizul şi acordul de mediu;
- autorizaţia de mediu;
- în ce condiţii se poate desfăşura ecologic activitatea de construcţii din

localităţi?
- în ce constă evaluarea conformităţii produselor din domeniile reglementate?
- explicaţi, pe scurt, regimul produselor nealimentare şi al serviciilor

periculoase pentru om şi mediu.
- care sunt obligaţiile organelor agricole în vederea desfăşurării

ecologice a agriculturii?
- în ce condiţii pot fi folosite produsele de uz fitosanitar?
Daniela Marinescu, Tratat de drept al mediului Editura Universul Juridic,

Bucureşti, ediţia a IV-a , 20l0.
85
Regimul substanţelor şi preparatelor chimice

periculoase, precum şi al deşeurilor de orice fel
cunoaşterea conţinutului reglementărilor juridice privind regimul

substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;
precizarea noţiunilor de „substanţe şi preparate periculoase”;
cunoaşterea condiţiilor de desfăşurare a diferitelor activităţi cu

substanţe şi preparate periculoase;
cunoaşterea măsurilor necesare pentru protecţia mediului şi a

sănătăţii populaţiei, prin prevenirea sau reducerea efectelor adverse determinate de
generarea şi gestionarea deşeurilor ş.a.
-Competenţele unităţii de învăţare:
studenţii vor putea să identifice particularităţile regimului

juridic al substanţelor periculoase, putând rezolva astfel corect problemele ivite în
practică;
studenţii vor cunoaşte problemele generate de deşeuri ,

inclusiv activităţile menite să prevină sau să reducă substanţial producerea lor ş.a.
7.3.l. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase
Sunt supus reglementărilor prevăzute de lege, producerea, deţinerea sau orice

activitate privind circulaţia produselor, substanţelor şi preparatelor toxice, cultivarea
în scop de prelucrare a plantelor con conţin substanţe toxice, precum şi clasificarea,
etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.
La baza tuturor activităţilor care implică substanţe şi preparate periculoase stau

următoarele principii:
• principiul precauţiei
în gestionarea substanţelor şi preparatelor periculoase, în vederea prevenirii
pagubelor produse sănătăţii umane şi mediului;
• principiul
86
transparenţei faţă de consumatori, asigurându-se accesul la informaţii
privind efectele negative pe care le pot genera substanţele şi preparatele
periculoase;
• principiul securităţii
operaţiunilor de gestionare a substanţelor şi preparatelor periculoase.
Sunt considerate substanţe şi preparate periculoasecele explozive, oxidante,
extrem de inflamabile, foarte inflamabile şi inflamabile, substanţele şi preparatele
toxice şi foarte toxice, substanţele şi preparatele nocive, corozive, iritante,
sensibilizante, cancerigene, mutagene, substanţele şi preparatele toxice pentru
reproducere, precum şi cele periculoase pentru mediu.
La baza clasificării substanţelor într-una din categoriile menţionate mai sus stau
proprietăţile lor intrinseci. In ceea ce priveşte preparatele periculoase, clasificarea
are la bază gradul de pericol şi natura specifică a riscurilor pe care le implică.
Activităţile cu produse şi substanţe toxice vizate de lege, pot fi desfăşurate de

agenţii economici în scop medical, sanitar-veterinar, industrial, agricol, silvic, de
învăţământ şi de cercetare ştiinţifică, precum şi în scop comercial, pe baza
autorizaţiei de funcţionare eliberată de autorităţile prevăzute de lege, a acordului
şi/sau a autorizaţiei integrate de mediu.
Autorizaţia poate fi retrasă dacă se consideră că agentul economic numai

îndeplineşte condiţiile de funcţionare corespunzătoare prevenirii intoxicaţiilor ori a
încălcat prevederile legale privind regimul produselor şi substanţelor toxice.
Agenţii economici care au fost autorizaţi sunt obligaţi să se înregistreze, în termen

de l0 zile de la data eliberării autorizaţiei, la poliţia judeţeană, respectiv a
Municipiului Bucureşti, pe raza căruia îşi au sediul.
La încetarea activităţii cu produse şi substanţe toxice, agentul economic este

obligat să depună, în termen de 30 de zile, autorizaţia la organele de la care a
obţinut-o şi să înştiinţeze despre aceasta şi poliţia la care a fost înregistrat.
Agentul economic are obligaţia să predea cantitatea de toxice rămasă nefolosită în

stoc la data încetării activităţii.
Depozitarea produselor şi substanţelor toxice se face în spaţii amplasate în afara

localităţilor, folosite exclusiv în acest scop, prevăzute cu măsuri speciale de
securitate, perimetrele depozitelor stabilindu-se în raport cu gradul de toxicitate şi
fiind considerate „zone interzise.”
In categoria substanţelor toxice, un regim special au activităţile cu substanţe şi preparate

chimice periculoase.
Pentru controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente majore în care sunt
implicate substanţe periculoase şi în scopul prevenirii producerii lor şi al limitării
consecinţelor atunci când s-au produs, asupra sănătăţii umane, precum şi asupra calităţii
mediului, operatorii activităţilor în care sunt prezente substanţele periculoase, trebuie să
dovedească autorităţilor competente în orice moment şi în special în cadrul activităţilor de
inspecţie şi control că au luat toate măsurile prevăzute de lege, pentru prevenirea pericolelor
de accidente majore în care sunt implicate aceste substanţe.
87
Operatorul are obligaţia să elaboreze raportul de securitate, în scopul de a demonstra că a
împlementat politica de prevenire a unor accidente majore, precum şi planul de management
al securităţii pentru aplicarea acestei politici; a identificat pericolele potenţiale de accidente
majore şi a luat toate măsurile necesare pentru prevenirea lor ş.a.
In cazul producerii unui accident major, operatorul are obligaţia să informeze în termen
de maximum 2 ore autorităţile publice competente la nivel judeţean cu privire la :
circumstanţele accidentului, substanţele periculoase implicate, datele disponibile pentru
evaluarea efectelor produse asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului, acţiunile pe care
intenţionează să le întreprindă
pentru a diminua efectele pe terme mediu şi lung ş.a.
De îndată ce aceste informaţii sunt disponibile, Ministerul Administraţiei şi Internelor,

prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, transmite Comisiei Europene
rezultatele analizelor şi recomandările, precum şi numele şi adresa oricărui organism ce ar
putea deţine informaţii relevante asupra accidentelor majore.
7.3.2. Regimul juridic al deşeurilor
Legea nr. 2ll din l5 noiembrie 20ll privind regimul deşeurilor prevede că lista deşeurilor
aprobată de Comisia Europeană se preia în legislaţia naţională prin hotărâre a Guvernului.
Producătorii şi deţinătorii de deşeuri persoane juridice sunt obligaţi să încadreze fiecare tip
de deşeu generat din propria activitate în lista menţionată mai sus; să efectueze şi să ţină o
caracterizare a deşeurilor periculoase generate de propria activitate şi a deşeurilor care pot fi
considerate periculoase din cauza originii sau compoziţiei, în scopul determinării
posibilităţilor de amestecare, a metodelor de tratare şi eliminare a acestora.
Operatorii economici care asigură colectarea şi transportul deşeurilor au obligaţia de a

asigura colectarea lor separată. Operatorii economici autorizaţi din punct de vedere al
protecţiei mediului pentru efectuarea operaţiunilor de colectare şi transport au obligaţia să
transporte deşeurile numai la instalaţii autorizate pentru efectuarea operaţiunilor de tratare.
La propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, prin actul normativ
care reglementează categoria de deşeuri se stabilesc condiţiile cu privire la responsabilitatea
gestionării deşeurilor şi cazurile în care producătorului iniţial de deşeuri îi revine
responsabilitatea pentru întregul lanţ al procesului de tratare sau cazurile în care
responsabilitatea producătorului şi a deţinătorului de deşeuri se poate împărţi ori delega
între factorii implicaţi în lanţul procesului de tratare.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului colaborează cu celelalte autorităţi

publice în domeniul gestionării deşeurilor şi cu autorităţile competente din alte state
membre pentru crearea unei reţele integrate adecvate de unităţi de eliminare a deşeurilor
municipale mixte colectate din gospodăriile populaţiei, inclusiv în cazul în care această
colectare vizează şi astfel de deşeuri provenite de la alţi producători, ţinând seama de cele
mai bune tehnici disponibile, care nu implică costuri excesive, cu respectarea cerinţelor
prevăzute în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană.
Toate unităţile sau întreprinderile care desfăşoară activităţi de tratare a deşeurilor sunt
88
obligate să obţină o autorizaţie/autorizaţie integrată de mediu emisă de către autorităţile
competente pentru protecţia mediului.
De la obligaţia de autorizare, autoritatea publică teritorială pentru protecţia mediului poate

acorda, în baza normelor generale stabilite de autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului, derogări în condiţiile prevăzute de lege.
Pentru îndeplinirea obiectivelor prevăzute de lege se elaborează planuri de gestionare a

deşeurilor la nivel naţional, regional, judeţean, inclusiv al Municipiului Bucureşti. Planurile
cuprind o analiză a situaţiei actuale în domeniul gestionării tuturor categoriilor de deşeuri,
precum şi măsurile care trebuie luate pentru îmbunătăţirea condiţiilor de mediu în cazul
pregătirii pentru reutilizare, reciclare, valorificare şi eliminare, precum şi o evaluare a
modului în care planurile vor ajuta la punerea în aplicare a obiectivelor şi dispoziţiilor legii.
Din planurile de gestionare a deşeurilor fac parte programele de prevenire a generării

deşeurilor
Producătorii de deşeuri, deţinătorii de deşeuri, comercianţii şi brokerii, precum şi

operatorii economici care desfăşoară activităţi de tratare a deşeurilor sunt obligaţi să asigure
evidenţa gestiunii pentru fiecare tip de deşeu şi să o transmită anual agenţiei judeţene pentru
Producătorii şi deţinătorii de deşeuri persoane juridice, pe lângă evidenţa prevăzută mai

sus, trebuie să păstreze buletinele de analiză care caracterizează deşeurile periculoase
generate din propria activitate şi să le transmită, la cerere, autorităţilor competente pentru
Legea prevede că autoritatea competentă de decizie şi control în domeniul gestionării

deşeurilor este Ministerul Mediului şi Pădurilor.
7.3.3.Gospodărirea în siguranţă a deşeurilor radioactive şi a combustibilului

nuclear uzat
Potrivit prevederilor Legii nr.lll/l996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea,

autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, cu modificările şi completările ulterioare, prin
deşeuri radioactive se înţeleg „acele materiale rezultate din activităţile nucleare, pentru care
nu
s-a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin sau care sunt contaminate cu radionuclizi în
concentraţii superioare limitelor de exceptare.”
Ca principiu general, în România este interzis importul deşeurilor radioactive, cu

excepţia situaţiilor în care importul de curge nemijlocit din prelucrarea, în afara graniţelor
ţării a unui export, anterior autorizat, de deşeuri radioactive, inclusiv de combustibil nuclear
ars, în baza prevederilor unor acorduri internaţionale sau contracte încheiate cu parteneri
comerciali cu
sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege.
Toate activităţile cu deşeuri radioactive sunt supuse obligatoriu, procedurii de

reglementare prevăzută de lege.
Operatorul pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează sau a generat
89
deşeuri radioactive este obligat: să răspundă pentru gestionarea deşeurilor generate de
activitatea proprie; să suporte cheltuielile aferente colectării, transportului, tratării,
condiţionării şi depozitării temporare sau definitive a acestora; să achite contribuţia legală la
constituirea surselor financiare pentru gospodărirea şi depozitarea definitivă a deşeurilor
radioactive şi a combustibilului nuclear uzat şi dezafectarea instalaţiilor nucleare.
In vederea gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive, România a ratificat

Convenţia de la Viena privind gospodărirea în siguranţă a combustibilului uzat şi
gospodărirea în siguranţă a deşeurilor radioactive, l997,
Obiectivele Convenţiei sunt: atingerea şi menţinerea unui înalt nivel de siguranţă în

întreaga lume în materie de gospodărire a combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive,
prin întărirea măsurilor naţionale şi a cooperării internaţionale.
Gospodărirea deşeurilor radioactive cuprinde toate activităţile, inclusiv activitatea de

dezafectare, care au legătură cu întreţinerea, pretratarea, tratarea, recondiţionarea, stocarea
sau depozitarea definitivă a deşeurilor radioactive, excluzând transportul în afara
amplasamentului.
Convenţia vizează deşeurile radioactive rezultate din aplicaţii civile. Ea nu se aplică însă,
deşeurilor care conţin doar materiale radioactive naturale şi nu provin din ciclul
combustibilului nuclear.
Pentru gospodărirea în siguranţă a combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive,

răspunderea revine, în primul rând, titularului autorizaţiei. In absenţa lui, responsabilitatea
revine părţii contractante care are jurisdicţie asupra combustibilului uzat sau asupra
deşeurilor radioactive.
In ceea ce priveşte transportul peste frontieră a combustibilului uzat şi a deşeurilor

radioactive, acesta nu poate avea loc fără o autorizare din partea statului de origine, fără
notificarea prealabilă şi consimţământul statului de destinaţie.
Ca urmare a ratificării Convenţiei de către ţara noastră, a fost adoptată Ordonanţa de

Guvern nr. ll din 30 ianuarie 2003, privind gospodărirea în siguranţă a deşeurilor
radioactive, al cărui obiect în constituie stabilirea responsabilităţii organismelor implicate în
diferite etape ale gospodăririi deşeurilor radioactive şi asigurarea resurselor financiare
destinate realizării activităţilor de gospodărire a deşeurilor radioactive rezultate din
funcţionarea şi dezafectarea instalaţiilor nucleare şi radiologice, în condiţii care să asigure
securitatea nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor ionizante a personalului expus
profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, fără a compromite nevoile şi aspiraţiile
generaţiilor viitoare.
Coordonarea la nivel naţional a procesului de gestionare în siguranţă a combustibilului

nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea lor finală, se realizează de către
Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive, subordonată Ministerului Industriei şi
Resurselor.
7.3.4. Transportul peste frontieră al deşeurilor şi mărfurilor periculoase
Prin Legea nr.6 din 25 ianuarie l99l, România a aderat la Convenţia de la Basel privind
controlul transportului peste frontieră al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, din
l989,document de o deosebită importanţă pentru păstrarea calităţii mediului înconjurător,
90
fiind considerat cea mai amplă reglementare în domeniul gestionării deşeurilor, cu arie mare
de aplicare, semnat şi respectiv ratificat, de majoritatea statelor lumii.
Fiecare parte la Convenţie se obligă să adopte măsurile necesare pentru a asigura, că

producerea de deşeuri periculoase sau alte reziduuri este redusă la minimum, iar transportul
peste frontieră va fi efectuat astfel încât sănătatea omului şi a mediului înconjurător să fie
protejate împotriva efectelor nocive ce ar putea rezulta.
Părţile nu vor autoriza exportul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri către un stat
care nu este parte la Convenţie sau importul de astfel de deşeuri într-un stat care nu este
parte.
Transportul peste frontieră va fi autorizat de părţi numai dacă:
• statul exportator nu are capacitatea tehnică şi instalaţiile necesare pentru eliminarea

deşeurilor respective într-un mod eficient şi raţional din punct de vedere ecologic;
• deşeurile sunt solicitate ca materii prime pentru reciclare sau recuperare în industria
statului importator;
• transportul se conformează şi altor criterii convenite de părţi, cu condiţia de a nu
contraveni obiectivelor Convenţiei.
Atunci când un transport de deşeuri periculoase sau reziduuri asupra cărora statele au
căzut de acord, nu se poate realiza în condiţiile prevăzute în contract, statul importator va
asigura întoarcerea deşeurilor sau a reziduurilor respective în statul exportator de către
acesta, dacă nu se pot găsi soluţii alternative pentru evacuarea lor într-un mod care să
respecte cerinţele de protecţie a mediului, în termen de 90 de zile de la data când statul
importator a informat statul exportator sau într-un alt termen asupra căruia părţile au căzut
de acord.
Este considerat trafic ilicit, orice deplasare transfrontieră a unor deşeuri periculoase sau a
altor reziduuri, dacă s-a efectuat:
• fără hotărârea expresă a

tuturor statelor interesate, conform prevederilor Convenţiei;
• fără consimţământul unui anume stat interesat sau prin consimţământul obţinut prin
declaraţie falsă sau fraudă;
- prin eliminarea deliberată a deşeurilor periculoase sau a altor reziduuri cu încălcarea
prevederilor Convenţiei şi a principiilor generale ale dreptului internaţional.
In toate situaţiile de trafic ilicit, statul exportator va trebui să asigure că deşeurile

periculoase în cauză vor fi reimportate de către exportator sau producător, ori dacă este
necesar, de către el însuşi, în propriul teritoriu, sau dacă aceasta nu este posibil, deşeurile să
fie eliminate ecologic într-un termen de 30 de zile din momentul în care statul exportator a
fost informat cu privire la traficul ilicit sau într-un alt termen convenit de statele interesate.
In ceea c priveşte transportul peste frontieră al mărfurilor periculoase, România a aderat la

Acordul european referitor la transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase
încheiat la Geneva, la 30 septembrie l957, precum şi la Acordul european privind
transportul internaţional al mărfurilor periculoase pe căile navigabile interioare, adoptat la
Geneva la 26 mai 2000 şi a reglementat transportul mărfurilor periculoase pe calea ferată şi
în trafic rutier intern.
91
7.4. Regimul juridic al stupefiantelor şi al celorlalte substanţe psihotrope
A se vedea, Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ediţia a IV-a, 20l0, p.5l8 –
540.
7.5. Regimul juridic al mărfurilor explozive
A se vedea, Daniela Marinescu, Op.cit. p. 540 – 544.
- în ce condiţii se pot desfăşura activităţile privind circulaţia produselor şi substanţelor

toxice?
- care este regimul juridic unificator al deşeurilor, conform Legii nr.2ll /20ll?
- definiţi noţiunea de „deşeu radioactiv” şi arătaţi care este regimul juridic potrivit Legii
nr. lll/l996.
- care sunt condiţiile sub care poate avea loc transportul peste frontieră al deşeurilor
periculoase şi a reziduurilor de orice fel?
- In ce constă traficul ilicit de deşeuri periculoase?
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ediţia
a IV-a, 20l0.
92
Utilizarea energiei nucleare. Poluarea

radioactivă şi protecţia împotriva
radiaţiilor
cunoaşterea particularităţilor poluării radioactive;
cunoaşterea cauzelor care conduc la poluarea radioactivă a

diferitelor componente ale mediului înconjurător;
cunoaşterea principiilor şi condiţiilor care stau la baza desfăşurării

activităţilor nucleare în România;
cunoaşterea principalelor reglementări juridice internaţionale în

domeniul folosirii paşnice a energiei nucleare;
cunoaşterea reglementărilor privind controlul internaţional al

armelor nucleare şi al celorlalte arme de distrugere în masă ş.a.
studenţii vor avea cunoştinţele necesare cu privire la poluarea

radioactivă şi la măsurile ce trebuie luate în caz de accident sau incident
nuclear;
studenţii vor cunoaşte modul şi procedura de rezolvare a litigiilor

legate de răspunderea operatorilor de activităţi nucleare pentru daunele produse
de un accident nuclear;
studenţii vor putea aplica în practică, măsurile de asigurare a stării

de sănătate a populaţiei şi a personalului expus profesional la radiaţii ş.a.
8.2. Timpul alocat: 3 ore
8.3.l. Particularităţile poluării radioactive
Inainte de a provoca radiaţia artificială, omul a fost şi est supus radiaţiilor naturale
provenite de la Soare şi galaxii îndepărtate, de la pământ, din apele oceanelor şi din
93
atmosferă la care s-a adaptat în decurs de sute de mii de ani, fără a dăuna evoluţiei
sale biologice, fapt ce dovedeşte că radiaţiile , în anumite limite, sunt inofensive
pentru viaţă.
Radiaţia artificială îşi are originile în instalaţiile de raze Rontgen folosite în

laboratoare şi spitale, în depunerile radioactive rezultate din experienţele cu arme
nucleare, în extracţia şi prelucrarea minereurilor radioactive, în depozitarea
deşeurilor radioactive etc.
Spre deosebire de alte nocivităţi, pericolul radioactivităţii mediului a fost practic

necunoscut până la explozia primei bombe atomice în Japonia, în anul l945.
Accidentele înregistrate până la această dată s-au produs în uzinele ce foloseau
materiale radioactive şi în laboratoarele institutelor de fizică atomică, fiind
nesemnificative.
Poluarea radioactivă este considerată o agresiune aproape perfectă, fiind incoloră,

inodoră şi insipidă, contaminând concomitent aerul, apa, solul şi subsolul şi
distrugând tot ceea ce este viu; nu produce durere imediată şi nu are limite stabilite
şi cunoscute în timp.
Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului înconjurător.

Astfel, în ceea ce priveşte poluarea radioactivă a atmosferei una dintre surse o
constituie exploziile nucleare experimentale care, prin temperatura uriaşă pe care o
degaje, transformă substanţele radioactive aflate în stare gazoasă sub formă de
particule ce sunt proiectate în atmosferă, constituind poluarea atmosferică primară,
produsă imediat la locul exploziei.
Distribuţia produşilor de fisiune rezultaţi din aceste explozii în atmosferă, are loc
conform unor fenomene de natură meteorologică, în funcţie de altitudinea la care a
avut loc explozia nucleară, ajungând în final în sol şi în apele oceanelor, depunerile
constituind aşa numita poluare radioactivă secundară.
Alte surse ale poluării radioactive a atmosferei sunt: centralele nucleare, producţia
de combustibil nuclear, tratarea chimică şi metalurgică a materialelor din reactoare,
utilizarea elementelor radioactive în medicină, cercetare etc.
Poluarea radioactivă a apei se datorează în mare măsură deşeurilor solide sau

lichide ale industriei nucleare, ce trebuie depozitate în condiţii de securitate şi
siguranţă maximă; depunerilor produşilor radioactivi rezultaţi în urma exploziilor
nucleare experimentale, depunerilor radioactive prin ploi.
Poluarea radioactivă a solului şi subsolului are un caracter mai limitat,

constatându-se în vecinătatea imediată a unităţilor miniere, în locurile de depozitare
a minereului radioactiv şi a deşeurilor radioactive.
O problemă majoră actuală şi de perspectivă, o constituie găsirea celei mai bune

soluţii pentru depozitarea deşeurilor radioactive, cu un risc de contaminare cât mai
mic sau total evitat.
Omul poate fi iradiat în mod direct, datorită radioactivităţii gazelor sau pulberilor
de suspensie şi indirect, provenind de la contaminarea internă pe cale digestivă, prin
94
alimentaţie.
Iradierea poate fi:
• naturală (radiaţia casnică, substanţele radioactive din scoarţa terestră şi cele

conţinute de propriul organism);
• artificială (prin
iradierea medicală, depunerile radioactive etc.);
• profesională /în cazul personalului medical, al lucrătorilor din industria
nucleară, a cercetătorilor din diverse domenii).
8.3.2.Principiile şi condiţiile desfăşurării activităţii nucleare în România
- Principii:
In conformitate cu reglementările legale, în România, activităţile nucleare sunt

de interes naţional şi se desfăşoară în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară, de
protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii,
cu riscuri minime, în regim de autorizare, sub îndrumarea şi controlul statului şi cu
respectarea obligaţiilor ce decurg din documentele internaţionale la care ţara noastră
este parte.
Promovarea şi utilizarea energiei nucleare în scopuri exclusiv paşnice, constituie

priorităţi naţionale.
-Condiţiile desfăşurării activităţilor nucleare:
Cad sub incidenţa prevederilor Legii-cadru nr.lll/l996, cu modificările şi

completările ulterioare, următoarele activităţi şi surse:
• cercetarea, proiectarea, deţinerea, amplasarea, construcţia, montajul, punerea în

funcţiune, funcţionarea de probă, exploatarea, modificarea, conservarea,
dezafectarea, importul şi exportul instalaţiilor nucleare;
• mineritul şi
prepararea minereurilor de uraniu şi toriu;
• producerea, furnizarea, închirierea, manipularea, transferul, depozitarea
temporară sau definitivă, tranzitul, importul şi exportul materialelor nucleare, al
combustibilului nuclear, al deşeurilor radioactive şi a depozitelor generatoare de
radiaţii ionizante;
• furnizarea şi utilizarea aparaturii de control dozimetric şi a mijloacelor de
containerizare al materialelor radioactive;
• producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deţinerea, exportul, importul
materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor nucleare;
- deţinerea, transferul, importul şi exportul informaţiilor nepublicate, aferente
materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor
nucleare şi a altor dispozitive nucleare explozive;
• realizarea produselor
şi serviciilor destinate instalaţiilor nucleare.
In România, activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Programului
naţional nuclear, elaborat în baza Strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului
nuclear, aprobată prin hotărâre de Guvern.
Strategia energetică naţională, Strategia naţională în domeniul securităţii nucleare,
95
şi Strategia naţională pe termen mediu şi lung privind gospodărirea combustibilului
nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive sunt componente ale Strategiei naţionale de
dezvoltare a domeniului nuclear,.
Desfăşurarea activităţilor nucleare poate avea loc numai pe baza unei autorizaţii
emise de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare (CNCAN), la
cererea persoanelor juridice care fac dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de
lege.
Autorizaţia se poate elibera pentru întreaga instalaţie nucleară sau pentru fiecare
gen de activitate sau fiecare instalaţie cu funcţionalitate proprie din patrimoniul
solicitantului.
Autorizaţia poate fi folosită numai în scopul pentru care a fost eliberată, cu

respectarea limitelor şi a condiţiilor precizate în aceasta şi este valabilă numai
pentru titular.
Pentru desfăşurarea activităţilor autorizate, titularul autorizaţiei este obligat să

folosească numai personal care este posesor al unui permis de exercitare, valabil
pentru aceste activităţi.
Atât autorizaţia, cât şi permisul se eliberează pentru o perioadă determinată,

dreptul dobândit de titular neputând fi transmis fără acordul său.
Autorizaţia se poate suspenda sau retrage, în totalitate sau în parte, de către

organul emitent din proprie iniţiativă sau la iniţiativa persoanelor fizice şi juridice în
toate situaţiile în care CNCAN constată că:
- titularul autorizaţiei nu a respectat prevederile Legii nr. lll/l996 sau

reglementările cuprinse în autorizaţie;
-nu a dus la îndeplinire măsurile dispuse de organele de control;
-au apărut situaţii noi din punct de vedere tehnic, necunoscute la data eliberării
autorizaţiei, de natură să afecteze siguranţa nucleară;
- titularul autorizaţiei nu şi-a îndeplinit obligaţiile cu privire la constituirea surselor
financiare proprii pentru gospodărirea şi depozitarea definitivă a deşeurilor

radioactive şi a combustibilului nuclear uzat;
• titularul autorizaţiei
încetează de a mai fi legal constituit;
• titularul autorizaţiei
îşi pierde capacitatea juridică.
Permisul de exercitare se suspendă sau se retrage din proprie iniţiativă sau la
sesizarea organelor de control în toate situaţiile în care:
- titularul nu a respectat prevederile din reglementările emise de CNCAN;
• titularul permisului
încetează din viaţă sau îşi pierde capacitatea juridică.
In cazul în care, din interese superiore de stat, Comisia Naţională retrage o
autorizaţie, titularul are dreptul la o compensaţie care se determină având în vedere
96
interesul public cât şi cel al titularului autorizaţiei, cuantumul stabilindu-se de
Comisia Naţională sau pe cale judecătorească.
Fără plata nici unei compensaţii, autorizaţie se retrage, atunci când:
• titularul a făcut uz d
declaraţii false;
• titularul a încălcat
prevederile legale şi dispoziţiile Comisiei Naţionale;
• personalul titularului de autorizaţie, terţii, populaţia sau mediul înconjurător
au fost expuşi la riscuri.
In baza autorizaţiei de funcţionare şi a permisului de exercitare, pentru
desfăşurarea activităţilor nucleare expres prevăzute de lege, este necesară solicitarea
şi obţinerea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, pe baza elaborării unui studiu de
impact.
Acordul de mediu pentru o practică sau o activitate din domeniul nuclear se

eliberează înainte de emiterea autorizaţiei de către autoritatea competentă de
autorizare, reglementare şi control în domeniul nuclear, conform legislaţiei în
vigoare.
Autorizaţia de mediu se emite după eliberarea autorizaţiei de către autoritatea

competentă de autorizare, reglementare şi control în domeniul nuclear.
Titularul autorizaţiilor privind activităţile nucleare este, printre altele, obligat:
• să evalueze, direct sau prin structuri abilitate, riscul potenţial, să solicite şi să

obţină autorizaţia de mediu;
- să aplice procedurile şi să prevadă echipamentele pentru activităţile noi, care să

permită realizarea nivelului naţional cel mai scăzut al dozelor de radioactivitate şi al
riscurilor asupra populaţiei şi mediului şi să obţină acordul de mediu sau autorizaţia
de mediu, după caz;
- să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării

radioactive a mediului, care să asigure respectarea condiţiilor de eliminare a
substanţelor radioactive prevăzute în autorizaţie şi menţinerea dozelor de
radioactivitate în limitele admise;
- să raporteze prompt autorităţii competente orice creştere semnificativă a

contaminării mediului şi dacă aceasta se datorează sau nu activităţii desfăşurate ş.a.
8.3.3.Supravegherea stării de sănătate a personalului expus profesional la

radiaţii şi a populaţiei ; monitorizarea radioactivităţii mediului
Din punct de vedere al riscului radiologic determinat de activităţi nucleare,

populaţia ţării se împarte în:
-populaţia în ansamblul ei, reprezentând persoanele expuse la efectele

indirecte rezultate din activităţile nucleare;
97
-persoanele din populaţie care locuiesc sau lucrează permanent în jurul unor
obiective sau unităţi nucleare şi care pot fi supuse la o doză provenind din iradierea
externă şi contaminarea internă peste valoarea maximă admisă pentru populaţie, în
ansamblul ei;
- personal expus profesional la radiaţii nucleare, cuprinzând persoane care:

a) desfăşoară o activitate permanentă sau temporară într-un obiectiv nuclear; b)
lucrează cu surse de radiaţii nucleare; c) prin natura activităţii pe care o desfăşoară,
permanent sau temporar, pot fi supuse la o doză provenind din iradierea externă şi
contaminarea internă peste valoarea maximă admisă pentru persoane din populaţie.
Din punct de vedere al expunerii la radiaţii ca urmare a producerii unui accident

nuclear sau a unei urgenţe radiologice, persoanele expuse la radiaţii se împart în:
• persoane din rândul

populaţiei;
- personal implicat în intervenţie, expus ca urmare a împlementării măsurilor de
protecţie sau a acţiunilor de aducere a sursei sub control;
- personal expus la radiaţii ca urmare a accidentului sau a urgenţei radiologice în

timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu, dar fără să fie implicat la intervenţie.
Pentru personalul expus profesional, protecţia împotriva radiaţiilor se asigură prin:
- protecţia individuală care constă într-un ansamblu de măsuri tehnice, de dotare

şi organizatorice, destinate să asigure acestui personal cel mult doza maximă admisă
de lege;
• protecţia în zona de
lucru;
• măsuri tehnice,
organizatorice şi administrative.
Acest personal, se bucură de o serie de drepturi suplimentare, cum sunt, de
exemplu:
acordarea în mod diferenţiat a unui spor la salariu tarifar; program de lucru redus;
acordarea unui concediu de odihnă suplimentar; antidot şi cură sanatorială;
echipament special de protecţie ş.a.
Pentru populaţie, în ansamblu, protecţia se asigură prin: adăpostirea în locuri

special amenajate; acordarea echipamentelor de protecţie; asigurarea hranei
adecvate naturii radiaţiilor; instruirea populaţiei pin simularea unor accidente
radiologice etc.
8.3.4.Cooperrea internaţională în domeniul aplicaţiilor paşnice ale energiei

nucleare
Sunt semnificative o serie de documente internaţionale adoptate mai ales, din iniţiativa
Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică.
Dintre aceste documente, menţionăm:
98
- Convenţia de la Paris asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare, 20 iunie
l960, Convenţia de la Viena asupra răspunderii civile în materie de pagube nucleare şi
Protocolul lor comun de aplicare, adoptat la Viena, la 2l septembrie l998.
Potrivit Convenţiei de la Viena, l963, prin daună nucleară înţelege „decesul sau
vătămarea corporală a unei persoane, precum şi orice deteriorare a bunurilor, care provin
sau rezultă din proprietăţile radioactive ori dintr-o combinare a acestor proprietăţi şi a
proprietăţilor toxice, explozive sau a altor proprietăţi periculoase ale unui combustibil
nuclear, ale produselor sau deşeurilor radioactive care se află într-o instalaţie nucleară ori
ale materialelor nucleare care provin dintr-o instalaţie nucleară, sunt produse în această
instalaţie ori sunt trimise la aceasta, orice altă pierdere sau daună astfel provocate în cazul şi
în măsura prevede legea tribunalului competent, dacă legea statului pe teritoriul căruia se
află instalaţia prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a bunurilor, care
provin ori rezultă din orice radiaţie ionizantă emisă de orice altă sursă de radiaţii, aflată
într-o instalaţie nucleară”.
Potrivit Convenţiei, prin accident nuclear se înţelege „orice fapt sau succesiune de fapte
care, având aceeaşi origine, cauzează o daună nucleară”.
Exploatantul unei instalaţii nucleare răspunde pentru orice daună nucleară care s-a dovedit
a fi cauzată de un accident nuclear survenit în această instalaţie sau implicând un material
nuclear care provine din instalaţie.
Se prevede răspunderea solidară şi cumulativă a mai multor exploatanţi, în cazul în care

este imposibil să se determine cu certitudine care este partea din dauna nucleară imputabilă
fiecăruia.
Răspunderea exploatantului pentru orice daună nucleară este obiectivă.
Exploatantul nu răspunde pentru dauna nucleară cauzată de un accident nuclear rezultând

direct din acte de conflict armat, ostilităţi, război civil sau insurecţie, cu excepţia cazului în
care legea statului pe teritoriul căruia se află instalaţia prevede altfel, precum şi atunci când
dauna nucleară este consecinţa producerii unui fenomen natural catastrofal.
Pe parcursul unui proces, exploatantul poate fi exonerat de răspundere dacă dovedeşte că

producerea daunei nucleare se datorează culpei grave a victimei care a acţionat greşit sau a
omis să acţioneze.
După accidentul de la Cernobîl, un grup de experţi guvernamentali din 62 de state

membre ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică şi reprezentanţi a l0 organizaţii
internaţionale, s-au reunit la Viena în anul l986, pentru a redacta textul a două convenţii
internaţionale în domeniul siguranţei nucleare: Convenţia privind notificarea rapidă a unui
accident nuclear şi Convenţia cu privire la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă
radiologică.
- Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear cuprinde obligaţia statelor
părţi să-şi notifice reciproc, în mod direct sau prin intermediul Agenţiei Internaţionale
pentru Energie Atomică, orice accident nuclear produs pe teritoriul lor, care a generat sau
este pe cale să genereze o degajare transfrontieră de substanţe radioactive, susceptibilă să
producă daune pe teritoriul altor state.
99
Instalaţiile şi activităţile vizate de Convenţie sunt:
• orie materiale din ciclul de

combustibili nucleari;
• orice instalaţie de tratare a
deşeurilor radioactive;
- producerea, utilizarea, depozitarea, stocarea şi transportul radioizotopilor folosiţi în
agricultură, industrie, medicină, precum şi în scopuri ştiinţifice şi de cercetare;
• utilizarea radioizotopilor
pentru producerea de energie în obiecte spaţiale.
Statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul nuclear are obligaţia să furnizeze o serie de
informaţii privind momentul producerii accidentului, localizarea exactă, instalaţia vizată,
caracteristicile generale ale degajărilor radioactive, condiţiile meteorologice şi hidrologice
din zonă, măsurile luate ş.a.
-Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică, stipulează
cooperarea statelor părţi, atât între ele, cât şi cu Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomică, în scopul facilitării acordării unei asistenţe promte în caz de accident nuclear sau
urgenţă radiologică, pentru a limita cât mai mult posibil consecinţele acestora şi a proteja
viaţa, bunurile materiale şi mediul înconjurător de efectele degajărilor radioactive.
Statului solicitant, pe teritoriul său, îi revine răspunderea pentru coordonarea, controlul şi

supervizarea de ansamblu a asistenţei. In cazul în care asistenţa implică personal, partea care
o acordă va desemna, prin consultare cu statul solicitant, persoana care va răspunde şi îşi va
prelua sarcina de supervizare operaţională.
Dreptul de proprietate asupra echipamentelor şi materialelor furnizate de oricare din părţi,

în cursul perioadei de asistenţă, nu va fi afectat, fiind asigurată returnarea lor.
Asistenţa poate fi acordată gratuit sau pe bază de rambursare a cheltuielilor făcute de

partea care acordă asistenţa.
- Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare şi a instalaţiilor nucleare,

Viena,m l980.
Scopurile Convenţiei sunt de a atinge şi de a menţine, la nivel mondial, protecţia fizică
eficientă a materialului nuclear şi a instalaţiilor nucleare utilizate în scopuri paşnice.
Fiecare stat se obligă să ia măsurile necesare, în conformitate cu legislaţia sa naţională şi

cu dreptul internaţional, pentru ca, în măsura posibilului, în timpul transportului nuclear
internaţional, materialele nucleare care se află pe teritoriul său sau la bordul unei nave sau
aeronave care participă la transport având ca destinaţie sau placând din acest stat, să fie
protejate, potrivit nivelurilor prevăzute în anexa la Convenţie.
In caz de furt, jaf sau orice altă luare ilegală a materialelor nucleare ori în caz de
ameninţare credibilă cu una din aceste fapte, statele părţi, în conformitate cu legislaţia lor
naţională, trebuie să asigure cât mai mult posibil cooperarea şi asistenţa pentru recuperarea
şi protecţia acestora, pentru orice alt stat care solicită acest lucru.
Fiecare stat parte este competent să judece infracţiunile prevăzute de Convenţie, atunci
când:
100
- acestea au fost comise pe teritoriul său, la bordul unei nave sau aeronave înmatriculate
pe teritoriul său;
- când autorul prezumat al infracţiunii este cetăţean al altui stat şi statul victimă nu îl
extrădează;
- când autorul prezumat al infracţiunii este cetăţean al său, iar acesta se sustrage urmăririi,
cercetării sau judecării penale, găsindu-se în alt stat şi este extrădat.
• Convenţia privind securitatea

nucleară, Viena, l994.
Obiectivele Convenţiei sunt:
-atingerea şi menţinerea unui nivel ridicat de securitate nucleară, în întreaga lume, prin
întărirea măsurilor la nivel naţional şi cooperare internaţională, incluzând, atunci când este
cazul, cooperarea tehnică în domeniul securităţii nucleare;
- stabilirea şi menţinerea unui sistem eficient de protecţie în instalaţiile nucleare,

împotriva riscurilor radiologice potenţiale, în scopul protejării indivizilor, societăţii şi
mediului înconjurător împotriva efectelor nocive ale radiaţiilor ionizante emise de acest
instalaţii;
- prevenirea accidentelor care au consecinţe radiologice şi atenuarea urmărilor lor acolo

unde s-au produs.
- Convenţia asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive, Viena, l997
Fiecare stat parte se obligă să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în toate stadiile
gospodăririi combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive, persoanele, societatea şi mediul
înconjurător să fie protejate într-o manieră adecvată împotriva riscurilor radiologice şi a
altor riscuri prin: evaluarea căldurii reziduale produse în timpul gospodăririi lor; menţinerea
la nivelul cel mai scăzut posibil al producerii deşeurilor radioactive; luarea în calcul a
riscurilor biologice, chimice şi de altă natură, care pot fi asociate gospodăririi
combustibilului şi deşeurilor radioactive ş.a.
Răspunderea pentru gospodărirea în siguranţă a deşeurilor radioactive şi a

combustibilului uzat revine, în primul rând, titularului autorizaţiei respective. In absenţa
acestuia sau a unei alte părţi răspunzătoare, răspunderea revine părţii contractante care are
jurisdicţia asupra combustibilului uzat sau a deşeurilor radioactive respective.
compensaţiile suplimentare pentru daune nucleare, Viena,l997
Scopul Convenţiei este de a suplimenta sistemul compensaţiilor prevăzute, conform
legislaţiei naţionale. Convenţia se aplică daunelor nucleare pentru care un operator al unei
instalaţii nucleare, utilizată în scopuri paşnice, situată pe teritoriul unei părţi contractante
este răspunzător fie conform Convenţiei de la Paris, l960 şi a Convenţiei de la Viena, l963,
fie conform legislaţiei naţionale.
8.3.5. Controlul internaţional al armelor nucleare şi al celorlalte arme care folosesc

diferite forme de energie şi substanţe de distrugere în masă
101
A. armele nucleare
Incă din primele documente cu caracter convenţional privind legile şi obiceiurile

conflictelor armate au fost formulate principii care stau la baza interzicerii unor categorii de
arme.
Astfel, în ceea ce priveşte armele nucleare, s-a arătat că prin efectele lor care nu sunt
limitate în timp şi spaţiu, acestea au un caracter nediscriminator absolut, nefăcând distincţie
între obiectivele militare, între populaţia civilă şi combatanţi, între părţile aflate între părţile
aflate în conflict şi cele din afara acestuia, iar răspândirea radiaţiilor şi a deşeurilor este
necontrolabilă.
Imediat după folosirea primei bombe atomice şi semnarea Cartei ONU existând teama că
această armă ar putea fi folosită din nou, Adunarea Generală ONU din 26 ianuarie l946, a
stabilit o comisie pentru a se ocupa de problemele legate de descoperirea energiei atomice şi
pentru a propune eliminarea din arsenalele naţionale a armelor atomice şi a tuturor armelor
de distrugere în masă.
S-a mai arătat că folosirea acestor arme, încalcă atât prevederile Declaraţiei de la
Petersburg din l868, care prevede că scopul războiului este numai slăbirea forţei militare a
inamicului- cât şi pe cele ale Convenţiei a IV-a de la Haga din l907, care interzic utilizarea
de arme, proiectile sau materii de natură a pricinui suferinţe oarbe. Regulamentul de la Haga
( Anexă la Convenţia a IV- a ) interzice folosirea armelor otrăvitoare, categorie în care se
înscriu şi armele nucleare, deoarece, absorbirea materiilor radioactive poate fi asimilată cu
absorbirea de materii otrăvitoare.
Dintre documentele semnate în acest domeniu, menţionăm:
- Tratatul privind interzicerea experienţelor cu arma nucleară în atmosferă, în spaţiul

cosmic şi sub apă, Moscova, l963.
Fiecare stat parte se obligă să interzică, să prevină şi să nu efectueze nici un fel de

explozii experimentale cu arma nucleară şi nici alte explozii nucleare în orice loc
aflat sub jurisdicţia sa sau sub controlul său:
- în atmosferă; dincolo de limitele ei, inclusiv spaţiul cosmic; sub apă, inclusiv
apele teritoriale şi marea liberă;
- în orice alt mediu, dacă o asemenea explozie este însoţită de căderi radioactive
dincolo de limitele frontierelor teritoriale ale statului sub jurisdicţia sau controlul
căruia se efectuează o asemenea explozie.
Tratatul se referă astfel implicit şi la sol, deosebit de contaminat de căderile

radioactive din stratosferă care ating pământul în câteva luni, de unde continuă să
emită radiaţii deosebit de periculoase.
Tratatul urmăreşte două scopuri: constituirea unei măsuri colaterale de dezarmare

şi împiedicarea poluării radioactive a mediului înconjurător.
Nu se fac distincţie între aplicaţiile paşnice şi cele nepaşnice ale exploziilor

experimentale, deoarece din punct de vedere al protecţiei mediului, acest lucru nu
are nici o relevanţă.
102
- Tratatul privind spaţiul exterior, deschis spre semnare concomitent la Moscova,
Londra şi Washington, l967.
Statele părţi se obligă să nu amplaseze pe orbită, în jurul pământului, nici un

obiect purtător de arme nucleare sau orice alte arme de distrugere în masă şi să nu
stabilească baze militare pe corpurile cereşti.
- Tratatul privind interzicerea armelor nucleare în America Latină, Ciudad de

Mexico, l967.
Obligaţia statelor părţi este de a folosi instalaţiile şi materialele nucleare în

scopuri exclusiv paşnice şi de a interzice în jurisdicţia lor experimentarea, folosirea,
achiziţionarea şi orice altă formă de posesie a armelor nucleare.
- Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, Geneva, l968.
Interzice încurajarea sau incitarea, sub orice formă, a unui stat care nu posedă
arme nucleare, să le fabrice sau să le obţină în orice mod, fără să interzică însă
folosirea în scopuri paşnice a energiei nucleare.
- Tratatul cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare şi alte arme de

distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul lor, deschis spre
semnare concomitent la Moscova, Londra şi Washington, l97l.
Documentul se înscrie în aria actelor internaţionale care prevăd măsuri colaterale

de dezarmare şi măsuri de protecţie a mediului înconjurător împotriva poluării
radioactive.
- Protocolul şi Convenţia cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau

în orice alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului înconjurător, l977.
Se interzic folosirea de metode sau mijloace de luptă destinate să producă

cutremure, avalanşe, mari alunecări de teren, schimbarea climei, a stratului de ozon,
a curenţilor oceanici etc.
- Tratatul de interzicere totală a experienţelor nucleare, New York, l996.
Scopul tratatului este interzicerea posibilităţilor de a produce arme nucleare pentru

statele care nu au realizat-o încă şi asigurarea neproliferării lor. In subsidiar, prin
Tratat se asigură conservarea tehnologiilor nucleare existente, în funcţie de
decalajul între SUA, Marea Britanie – Franţa şi China.
Fiecare parte se obligă să nu efectueze explozii experimentale cu arme nucleare

sau orice alt fel de explozii nucleare, să interzică şi să împiedice efectuarea lor, în
orice zonă aflată sub jurisdicţia sau controlul său. De asemenea, se obligă să se
abţină de a provoca, încuraja sau a participa, în orice fel, la efectuarea unor explozii
experimentale cu arme nucleare sau a oricăror alte explozii nucleare.
Se instituie un sistem internaţional de monitorizare care cuprinde instalaţii pentru

monitorizarea seismologică, monitorizarea radionuclizilor, incluzând laboratoare
autorizate, monitorizarea hidroacustică, infrasonică şi mijloacele respective de
comunicaţii, susţinut de Centrul Internaţional de date al Sectorului Tehnic.
103
Acest tratat nu este în prezent în vigoare, deoarece, conform prevederilor, toate
cele 44 de state participante la Conferinţa pentru dezarmare din l996, trebuiau să
depună instrumentele de ratificare ( India şi Pakistan nici măcar nu au semnat
tratatul).
B. armele bacteriologice ( biologice)
Aceste arme deosebit de periculoase constau în utilizarea organismelor vii sau a

produselor lor toxice pentru cauzarea morţii, unei incapacităţi sau vătămări omului,
animalelor ori distrugerea recoltelor.
Adunarea Generală ONU a calificat într-un Raport din l969 aceste arme ca fiind
„arme de distrugere în masă” deoarece, folosite împotriva unor regiuni întinse sau a
unor oraşe mari provoacă pierderi imense de vieţi omeneşti, fără nici o discriminare.
Acest caracter al lor a fost recunoscut şi în Protocolul de la Geneva din l7 iunie l925
cu privire la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvitoare şi alte
gaze, precum şi a mijloacelor bacteriologice de război.
- Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării producerii şi stocării armelor

bacteriologice, l972 (intrată în vigoare la 26 martie l975).
Convenţia interzice dezvoltarea, producţia, stocarea sau achiziţionarea prin orice

mijloace ori retenţia agenţilor biologici sau a toxinelor, în modalităţi şi cantităţi ce
nu justifică utilizarea lor în scopuri paşnice, precum şi de arme, echipamente sau
mijloace menite să folosească asemenea agenţi sau toxine în scopuri privind
ostilităţile sau conflictele armate.
C. armele chimice
Incă din anul l874, în Declaraţia adoptată la Bruxelles asupra legilor războiului, se
interzicea folosirea „otrăvurilor.” Acest document nu a fost ratificat însă de nici un
stat, rămânând fără valoare juridică.
A urmat Declaraţia privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care au ca unic

scop răspândirea de gaze asfixiante sau vătămătoare, de la Haga din l899.
Documentul a fost semnat în l900 de 28 de state, printre care şi România.
In l925, la Geneva, s-a semnat Protocolul referitor la interzicerea folosirii în

război a gazelor asfixiante, toxice au similare şi a mijloacelor bacteriologice de
luptă, care, interzicând folosirea gazelor asfixiante, se referă la tratatele anterioare.
- La l3 ianuarie l993 s-a semnat la Geneva, Convenţia privind interzicerea

dezvoltării, producerii, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea acestora.
Convenţia constituie primul tratat de dezarmare cu vocaţie universală, care

vizează eliminarea unei întregi categorii de arme de distrugere în masă sub un strict
control internaţional, reprezentând un real progres pentru securitatea regională şi
globală.
Convenţia prevede obligaţia statelor părţi de a distruge armele chimice proprii,

aflate pe teritoriul lor, pe cele abandonate pe teritoriul altor state, precum şi
instalaţiile de producere a armelor chimice.
104
Pentru realizarea obiectivelor şi scopurilor prevăzute în Convenţie şi pentru
asigurarea aplicării prevederilor acesteia, s-a înfiinţat la Haga, Organizaţia pentru
Interzicerea Armelor Chimice, având ca membrii toate statele părţi.
In România, instituirea regimului juridic de aplicare a prevederilor Convenţiei, s-a

realizat prin Legea nr.56 din l6 aprilie l997, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi printr-o serie de acte normative subsecvente, de aplicare a
legii.
D. armele incendiare
Considerate iniţial arme clasice, ulterior, prin perfecţionarea lor, au căpătat

trăsăturile armelor de distrugere în masă.
In doctrina militară au existat opinii după care, folosirea armelor incendiare nu ar

trebui interzisă, ci doar supusă unor restricţii care să le asigure utilizarea numai
împotriva obiectivelor militare neînsufleţite.
- Ca urmare a Conferinţei ONU din l979, pentru problema armelor inumane, în

anul l980, a fost încheiată Convenţia privind interzicerea sau limitarea folosirii
anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte
traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare.
In vederea aplicării prevederilor Convenţiei s-au semnat trei protocoale. Cel de al

treilea, se referă la armele incendiare, pe care le defineşte ca „arme sau muniţii
destinate în principal, incendierii bunurilor sau provocării de arsuri persoanelor prin
flacără, căldură sau combinaţie între acestea, produse prin reacţia unei substanţe
chimice lansată asupra obiectivului, prin diferite dispozitive”.
Se interzice atacarea cu arme incendiare a populaţiei civile, a bunurilor civile şi a

obiectivelor militare situate într-o zonă unde sunt concentrate masiv bunuri civile,
precum şi atacul asupra pădurilor, cu excepţia situaţiei în care acestea servesc la
mascarea obiectivelor militare.
E. armele laser care produc orbirea
Aparţin categoriei armelor interzise în virtutea Dreptului internaţional umanitar.
F. minele antipersonal
Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor-capcană şi

altor dispozitive adoptat la Geneva la 3 mai l996 la Convenţia privind interzicerea
sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate
ca producând efecte traumatice excesive sau ar lovi fără discriminare, adoptată la
Geneva la l0 octombrie l980, se referă la utilizarea pe sol a minelor, armelor-
capcană şi a altor dispozitive, inclusiv minele plantate pentru a interzice accesul pe
plaje, la traversarea căilor navigabile interioare, în situaţii de tensiuni şi tulburări
interne, cum ar fi revolte, acte de violenţă izolate şi sporadice, precum şi alte acte cu
caracter similar.
Fiecare parte contractantă sau parte la un conflict este răspunzătoare pentru toate
105
minele, armele capcană şi alte dispozitive utilizate de către ea şi se angajează să le
îndepărteze, să le mute, să le distrugă sau să le întreţină, aşa după cum prevede
art.l0 din Protocol.
- In anul l997, la Oslo, a fost semnată Convenţia privind interzicerea folosirii,

stocării, producerii şi transportului minelor antipersonal şi distrugerea lor.
Statele părţi se angajează ca niciodată, în nici o împrejurare, să nu folosească, să

nu pună la punct, să nu producă, stocheze, conserva sau transfera către oricine,
direct sau indirect, mine antipersonal.
- de ce poluarea radioactivă este considerată mai gravă decât explozia

nucleară?
- care sunt sursele poluării radioactive a atmosferei, a apei şi a solului?
- ce principii stau la baza desfăşurării activităţilor nucleare?
- care sunt condiţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea activităţilor

nucleare?
- cum se realizează protecţia personalului expus profesional la radiaţii?
- care sunt principalele documente internaţionale privind folosirea în scopuri

paşnice a energiei nucleare?
- vorbiţi despre conţinutul principalelor documente internaţionale privind

controlul armelor nucleare şi al celorlalte arme de distrugere în masă.

106
Răspunderea juridică în dreptul mediului
-Obiectivele unităţii de învăţare:
cunoaşterea unei importante instituţii de drept al mediului cu

cea mai marea aplicare practică;
cunoaşterea reglementărilor generale ale răspunderii prevăzute

în Legea protecţiei mediului;
cunoaşterea condiţiilor şi a procedurilor răspunderii de mediu;
cunoaşterea particularităţilor elementelor constitutive ale

răspunderii delictuale în dreptul mediului;
cunoaşterea formelor speciale de răspundere obiectivă în

dreptul mediului;
însuşirea particularităţilor răspunderii contravenţionale şi

penale,ş.a.
studenţii vor căpăta deprinderi juridice practice pentru

rezolvarea prejudiciilor aduse mediului;
studenţii vor putea înţelege mai bine deosebirile existente

între reglementările civile în materia răspunderii delictuale şi cele specifice
dreptului mediului;
studenţii vor putea aplica cu uşurinţă în practică, principiile

dreptului mediului în materie de răspundere juridică;
studenţii vor putea aduce mai multe argument de drept

comparat în domeniu, ş.a.
9.3.l. Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului conform Ordonanţei de
107
urgenţă a Guvernului nr.l95/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi
completările ulterioare
Temeiul juridic general al răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului, este

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.l95/2005 privind protecţia mediului, aprobată
cu modificări şi completări prin Legea nr. 265/2006 care, în art.95, statuează
formele răspunderii civile delictuale, reglementează principiul acţiunii preventive,
principiul utilizării durabile a resurselor naturale şi principiul „poluatorul plăteşte”,
precum şi numeroase obligaţii juridice privind protecţia resurselor naturale şi a
biodiversităţii, protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice, protecţia aerului
înconjurător, a solului şi a monumentelor naturii, protecţia aşezărilor umane.
Incălcarea oricăreia dintre aceste obligaţii poate cauza prejudicii însemnate

componentelor de mediu, atrăgând răspunderea juridică a celor vinovaţi.
Reglementarea dată prin Legea protecţiei mediului consacră caracterul obiectiv al

răspunderii pentru prejudiciul adus mediului, independent de culpă şi prevede
răspunderea solidară în cazul pluralităţii autorilor.
Potrivit alin.(2) al art.95, numai în mod excepţional, răspunderea poate fi şi

subiectivă, cu precizarea „pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi
habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.”
9.3.2.Răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea

prejudiciului asupra mediului
Are o reglementare specială dată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

68/2007 privind răspunderea de mediu, cu modificările şi completările ulterioare,
care transpune şi împlementează integral Directiva nr.2204/35/CE a Consiliului şi
Parlamentului European.
a) natura juridică a răspunderii de mediu
Natura juridică complexă a dreptului mediului şi caracterul său interdisciplinar se

regăsesc şi în privinţa răspunderii juridice referitoare la prevenirea şi repararea
prejudiciului asupra mediului, răspundere specifică acestei ramuri de drept care,
având la bază principiile sale specifice, îmbină elemente de drept al mediului cu
elemente de drept administrativ şi de drept civil.
Elementele de drept administrativ decurg, în primul rând, din consacrarea expresă

a legii, potrivit căreia, protecţia mediului este un obiectiv de interes public major,
fapt ce determină ca stabilirea măsurilor reparatorii, precum şi evaluarea
caracterului semnificativ al prejudiciului să se facă în mod unilateral de către
autorităţile administraţiei publice pentru protecţia mediului ; deciziile luate de
aceste autorităţi în domeniul prevenirii şi reparării prejudiciului adus
componentelor de mediu prevăzute de lege, pot fi atacate conform procedurii
specifice de contencios administrativ.
In al doilea rând, nerespectarea obligaţiilor de către operatorii economici în

legătură cu prevenirea sau limitarea prejudiciului asupra mediului, precum şi
108
nerespectarea de către autorităţile competente pentru protecţia mediului a
obligaţiilor privind furnizarea de informaţii operatorului despre orice ameninţare
iminentă cu un prejudiciu şi a altor obligaţii prevăzute de lege, se sancţionează cu
amendă contravenţională.
Răspunderea operatorilor pentru prejudiciile de mediu este, după caz, fie o

răspundere obiectivă, fie o răspundere subiectivă, în condiţiile prevăzute de lege.
In acelaşi timp, trebuie să arătăm, că la baza instituirii şi funcţionării acestei

răspunderi stau principiile specifice dreptului mediului şi în special, principiul
dezvoltării durabile, principiul acţiunii preventive, principiul conservării
biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice carului biogeografic natural, principiul
„poluatorul plăteşte”.
b) condiţiile necesare pentru existenţa răspunderii de mediu
- desfăşurarea unei activităţi permise de lege care implică riscul cauzării de

prejudicii mediului.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.68/2007 se aplică:
- prejudiciului asupra mediului cauzat de orice tip e activitate profesională

prevăzută în anexa 3 şi oricărei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu
determinate de oricare dintre aceste activităţi;
- prejudiciului asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate şi oricărei

ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu cauzat de orice activitate
profesională, alta decât cele prevăzute în anexa 3, ori de câte ori operatorul
acţionează cu intenţie sau din culpă.
Activitatea profesională este orice activitate desfăşurată în cadrul unei activităţi

economice, afaceri sau întreprinderi, indiferent de caracterul său public sau privat,
profit sau nonprofit. Ea face obiectul procedurii de autorizare integrată de mediu.
Prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.68/2007 se aplică atât pentru

prejudiciile actuale cât şi în situaţii de ameninţări iminente cu producerea unor
astfel de prejudicii.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2007 nu e aplică:
• prejudiciului produs
de acţiuni cu caracter de conflict armat, ostilităţi, război civil sau insurecţie;
- prejudiciului produs de un fenomen natural cu caracter excepţional, inevitabil
şi insurmontabil;
- prejudiciului asupra mediului sau ameninţării iminente cu un astfel de

prejudiciu care decurge dintr-un incident pentru care răspunderea sau compensarea
este reglementată de una din convenţiile internaţionale prevăzute în anexa nr.4 la
care România este parte;
- riscurilor nucleare sau prejudiciului asupra mediului ori ameninţării iminente

cu un astfel de prejudiciu, care pot fi cauzate de activităţi care intră sub incidenţa
109
Tratatului privind Comunitatea Europeană a energiei Atomice;
- activităţilor al căror scop principal îl reprezintă apărarea naţională sau

securitatea naţională;
- utilizării în scopuri agricole a nămolului provenit din staţiile de epurare a

apelor uzate urbane.
c) noţiunea de prejudiciu; repararea prejudiciului adus mediului
Potrivit definiţiei date de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.68/2007, prin

prejudiciu în general, se înţelege „ o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse
naturale sau o deteriorare măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care
poate surveni direct sau indirect”.
Prin prejudiciu asupra mediului se înţelege:
• prejudiciul asupra
speciilor şi habitatelor naturale protejate;
apelor;
solului.
Repararea prejudiciului se realizează prin readucerea lor la starea iniţială, printr-o
reparare primară, complementară şi compensatorie.
Scopul reparării primare este de a readuce resursele naturale prejudiciate şi/sau

serviciile afectate în starea iniţială sau la o stare apropiată cu aceasta.
Dacă acest lucru nu se realizează, se recurge la repararea complementară în scopul

de a furniza un nivel al resurselor naturale şi/sau al serviciilor într-un sistem
alternativ, similar cu cel ce ar fi fost furnizat dacă situl prejudiciat ar fi revenit la
starea iniţială.
Repararea compensatorie se întreprinde pentru a compensa pierderile interimare

ale resurselor naturale şi/sau serviciilor până la refacerea acestora.
d) raportul de cauzalitate între activitatea prejudiciabilă şi prejudiciu
Legătura d cauzalitate este menţionată în Preambulul Directivei 2004/35/CE, în

para.l3 care arată că „nu toate formele de daună de mediu pot fi reparate prin
mijloacele mecanismului răspunderii. Pentru ca acesta să fie efectiv este necesar să
se stabilească o legătură de cauzalitate între daună şi poluatorul/poluatorii
identificaţi.
e)subiectele răspunderii
Principiul „poluatorul plăteşte” stă la baza determinării subiectului pasiv al

răspunderii de mediu.
Toate costurile măsurilor preventive şi reparatorii se suportă de către operator,

inclusiv în situaţia în care aceste costuri au fost efectuate de agenţia judeţeană
110
pentru protecţia mediului.
Prin excepţie de la această prevedere, operatorul nu suportă costul acţiunilor

reparatorii luate, dacă dovedeşte că nu a acţionat cu intenţie sau din culpă şi că
prejudiciul asupra mediului a fost provocat de:
- o emisie sau un eveniment autorizat în mod special şi în deplină concordanţă cu

condiţiile prevăzute în actul de reglementare, în vigoare la data emisiei sau a
evenimentului;
- o emisie, o activitate sau orice modalitate de utilizare a unui produs în decursul

unei activităţi, pentru care operatorul demonstrează că nu era posibil, conform
stadiului cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice existente la data când emisia a fost
eliberată, să producă un prejudiciu asupra mediului;
Dacă prejudiciul asupra mediului sau ameninţarea iminentă cu un astfel de

prejudiciu a fost cauzată de mai mulţi operatori, aceştia sunt obligaţi solidar să
suporte costul măsurilor preventive sau reparatorii.
In ceea ce priveşte subiectul pasiv, nici directiva comunitară şi nici Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr.68/2007 nu conţin o definiţie a persoanei vătămate. Totuşi,
artizanii directivei au considerat necesar să se determine sfera subiectului activ din
punctul de vedere al calităţii procesuale active.
Ca urmare, persoanele fizice care sunt afectate de iminenţa unui prejudiciu de

mediu şi organizaţiile neguvernamentale care promovează protecţia mediului nu au
o acţiune directă împotriva operatorului care a cauzat iminenţa sau dauna de mediu.
Ele se pot îndrepta numai împotriva autorităţilor de mediu, având posibilitatea de a
contesta în faţa instanţei de contencios administrativ aspectele procedurale sau
substanţiale ale deciziilor, actele sau omisiunile lor.
f)consecinţele răspunderii de mediu
Subiectul pasiv al răspunderii are obligaţia de a lua măsurile preventive şi

reparatorii stabilite de agenţia judeţeană pentru protecţia mediului.
In cazul unei ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, operatorul

este obligat să ia imediat măsurile preventive necesare şi în termen de 2 ore de la
luarea la cunoştinţă a apariţiei ameninţării, să informeze agenţia judeţeană pentru
protecţia mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu.
Măsurile preventive trebuie să fie proporţionale cu ameninţarea iminentă şi să

conducă la evitarea producerii prejudiciului, luând în considerare principiul
precauţiei în luarea deciziei.
In cazul producerii unui prejudiciu asupra mediului, operatorul informează, în

maximum 2 ore de la producerea acestuia, agenţia judeţeană pentru protecţia
mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu.
Operatorul trebuie să acţioneze imediat pentru a controla, izola, elimina sau, în

caz contrar, pentru a gestiona poluanţii respectivi, în scopul limitării sau prevenirii
extinderii prejudiciului asupra mediului şi a efectelor negative asupra sănătăţii
111
umane.
Dacă s-au produs mai multe prejudicii supra mediului, iar agenţia judeţeană
pentru protecţia mediului nu poate asigura luarea, în acelaşi timp, a măsurilor
reparatorii, aceasta este îndreptăţită să decidă care dintre prejudicii trebuie reparat
cu prioritate.
9.3.3. Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului
In dreptul mediului, prin răspunderea civilă delictuală se sancţionează, în

general, o conduită reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept, persoane fizice şi
juridice, care prin faptele lor licite sau ilicite (comisive sau omisive) produc pagube
elementelor de mediu sau mediului în ansamblul său.
a) subiectele îndreptăţite la repararea daunelor aduse mediului
Mediul natural nu este subiectul victimă care să reclame reparaţiunea, ci o valoare

fundamentală care este ocrotită pe plan intern şi internaţional, prin lege.
Ca urmare, în dreptul intern, subiectul poate fi: statul, o unitate administrativ-

teritorială, persoana fizică sau juridică, publică sau privată, căruia i s-a adus un
prejudiciu ca urmare a nerespectării normelor de protecţie a mediului.
Cu alte cuvinte, cei îndreptăţiţi să ceară repararea pagubelor, pot fi:
• cei ce invocă o vătămare a integrităţii fizice;

• cei ce reclamă repararea unei vătămări, a unui interes de natură
patrimonială;
- cei care acţionează în virtutea calităţii de gestionari, obligaţi legal la repararea
anumitor elemente de mediu.
Sub aspectul persoanei responsabile, se folosesc mai multe sisteme:
- desemnarea, înainte de producerea prejudiciului a persoanei responsabile, care

este obligată să subscrie o garanţie; constituirea unui fond de indemnizare a
victimelor din contribuţiile depuse de poluatori;
• desemnarea victimei.
b)particularităţile elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale în

dreptul mediului
In dreptul civil, elementele răspunderii civile delictuale sunt:
• săvârşirea unei fapte ilicite;

• producerea unui prejudiciu;
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
• culpa autorului faptei ilicite
Aceste elemente trebuie întrunite cumulativ, indiferent dacă se răspunde pentru
fapta proprie sau pentru fapta altuia sau pentru prejudiciile cauzate de lucrurile şi
112
animalele aflate în pază juridică.
Şi în dreptul mediului pentru naşterea răspunderii delictuale trebuie întrunite

cumulativ aceste elemente, numai că ele comportă o serie de particularităţi
Astfel, dacă în dreptul civil, răspunderea delictuală este numai pentru fapte ilicite,
răspunderea obiectivă având un caracter de excepţie, în dreptul mediului, regula este
a răspunderii pentru fapte licite, permise de lege, prin care se cauzează prejudicii
mediului şi excepţia este răspunderea subiectivă, pe bază de culpă.
In ceea ce priveşte cauzele care duc la înlăturarea caracterului ilicit al faptei din
dreptul civil şi anume: starea de legitimă apărare, starea de necesitate, îndeplinirea
unei îndatoriri de serviciu, forţa majoră şi cazul fortuit, consimţământul victimei şi
într-o oarecare măsură exercitarea unui drept, atunci când fapta este în legătură sau
are drept consecinţă prejudicierea unor componente ale mediului sau a mediului în
ansamblul său, pot fi luate în considerare starea de necesitate, consimţământul dat în
mod valabil de către victimă, culpa gravă a victimei care a acţionat greşit sau a omis
să acţioneze, forţa majoră cu caracter excepţional şi, în domeniul pagubelor
nucleare, actele de conflict armat, război civil sau insurecţie armată.
In cea e priveşte prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale,

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.l95/2005 privind protecţia mediului, cu
modificările şi completările ulterioare, defineşte prejudiciul ca fiind „ efectul
cuantificabil al dunelor produse mediului sau componentelor sale, provocate de
poluanţi, acţiuni dăunătoare sau dezastre.”El urmează deci, a fi evaluat pecuniar,
respectiv să fie estimate cheltuielile necesare pentru restabilirea, refacerea
echilibrului natural lezat.
In dreptul mediului, pentru prejudiciu se foloseşte se foloseşte şi noţiunea de

„daună ecologică”, termen împrumutat din doctrina franceză, pentru a desemna atât
daunele suferite de om şi de bunurile sale, cât şi cele suferite de mediu în ansamblul
său sau de componentele acestuia.
Tot în dreptul mediului, reparaţia în natură nu este, în principiu, posibilă. In fapt,

nu urmează a se restabili o situaţie anterioară printr-o deplasare de elemente
materiale( de la autorul responsabil la victima care încearcă prejudiciul), ci se
stabileşte o obligaţie cu privire la plata unei sume de bani, ce acoperă doar uneori
integralitatea cheltuielilor ce trebuie făcute pentru refacerea echilibrului ecologic
sau a factorilor de mediu lezaţi.
Ca şi în dreptul civil şi în dreptul mediului, prejudiciul trebuie să fie cert. Sunt

certe însă, nu numai prejudiciile actuale ci şi prejudiciile viitoare, dacă există
certitudinea că ele se vor produce şi sunt elementele necesare pentru a le determina
întinderea.
Obligaţia de reparaţiune include nu numai prejudiciul propriu-zis, ci şi costurile

necesare prevenirii şi restaurării echilibrului ecologic.
Conform principiului „poluatorul plăteşte”, un operator economic care produce un

prejudiciu asupra mediului sau creează o ameninţare iminentă pentru mediu,
trebuie, în principiu, să suporte costurile măsurilor de prevenire şi remediere
113
necesare.
Metodele de calculare a prejudiciului diferă de la ţară la ţară, în funcţie de gradul

de dezvoltare al ţării respective şi de garanţiile acordate prin Legea fundamentală
pentru realizarea dreptului la un mediu sănătos.
In sfârşit, cât priveşte culpa autorului faptei prejudiciabile ilicite, în dreptul

mediului, datorită faptului că majoritatea prejudiciilor se produc prin poluare, este
foarte greu de dovedit. Răspunderea subiectivă, bazată pe culpă, este aşa cum am
arătat, cu caracter de excepţie.
9.3.4. Formele răspunderii civile delictuale
a) răspunderea obiectivă
Până la apariţia Legii vechi a protecţiei mediului nr. l37/l995, dat fiind faptul că
proba culpei este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate mai ales prin poluare,
în literatura juridică unii autori s-au pronunţat pentru reglementarea generală a
răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului, pe baza principiului răspunderii
obiective, a unei răspunderi in solidum a coautorilor prejudiciului, legitimarea
procesuală activă a oricărui cetăţean, precum şi pentru definirea noţiunii de daună
ecologică astfel încât să cuprindă şi daunele indirecte, dat fiind raportul de
cauzalitate foarte relaxat în acest domeniu.
Astfel, adaptându-se prevederile Codului civil şi considerând că o pagubă adusă

mediului poate fi produsă şi ca urmare a viciului ascuns al lucrului (mijloc de
producţie, instalaţie de depoluare sau de reducere a poluării etc.) de care cei ce îl
folosesc nu au cunoştinţă, situaţie care exclude răspunderea civilă pe temeiul culpei,
în practică, problema răspunderii a fost soluţionată pe baza dispoziţiilor art.l000
alin.(l) din vechiul Cod civil, ca răspundere obiectivă.
Legea nr. l37/l995, ca şi actuala Lege a protecţiei mediului au închis aceste

discuţii, prin prevederea expresă, cu caracter de principiu, conform căreia
răspunderea pentru daunele aduse mediului are caracter obiectiv.
b)răspunderea subiectivă
Se aplică rar, cu caracter de excepţie, numai pentru prejudiciile cauzate speciilor

protejate şi habitatelor lor naturale, conform legislaţiei specifice.
c) răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate
Pornind de la adevărul că viaţa şi societatea impun şi suportarea unor

inconveniente „normale” care decurg din starea de vecinătate, că există o serie de
poluări şi daune admisibile până la o anumită limită, doctrina şi practica juridică au
considerat că atunci când aceste limite sunt depăşite se naşte dreptul la reparaţie
prin instituţia răspunderii civile delictuale.
Jurisprudenţa străină a admis, de asemenea, că tulburările pot rezulta şi din

exerciţiul legitim al dreptului de proprietate, nu numai dintr-un exerciţiu culpabil.
Asemenea acte întrucât produc vecinilor neajunsuri excesive, pe care aceştia nu
trebuie să le sufere, dau naştere unei obligaţii de garanţie sub forma unei răspunderi
114
fără culpă.
Ţinând de anormalitatea pagubei, caracterele obiective sunt în funcţie de timp şi

de gravitate. O daună permanentă, fie pentru că este definitivă şi perpetuă, fie că se
prelungeşte ori se reînnoieşte, devine sursă de indemnizare. Este necesar însă şi
caracterul obiectiv legat de gravitate, pentru că numai reunirea ambelor elemente dă
naştere la despăgubiri.
Gravitatea rezultă din faptul că tulburările de vecinătate sunt anormale.

Anormalitatea pagubei se apreciază ţinând seama de circumstanţele de timp şi loc.
Dreptul la despăgubire se fundamentează din punct de vedere juridic pe dreptul

fiecăruia de a nu fi privat, în tot sau în parte, de valoarea unui bun ori a unei situaţii
şi de avantajele pe care le poate avea de aici şi nu pe conduita autorului daunei.
Obligaţiile speciale de vecinătate au ca scop, mai întâi, de a evita consecinţele

dăunătoare ale vecinătăţii, iar apoi, în caz că ele s-au produs, de a repara daunele
respective. Este modul de a menţine relaţii normale între vecini, mai ales în ceea ce
priveşte exploatarea terenurilor lor.
Natura juridică a relaţiilor de vecinătate este cea a servituţilor naturale şi legale. In

literatura noastră juridică, s-a susţinut în legătură cu servituţile, că acestea nu sunt în
fond servituţi propriu-zise, ci un număr de obligaţii juste impuse proprietarilor pe
cale naturală sau legală, ca reguli de bună vecinătate.
Ele sunt, în realitate, mărginiri ale dreptului de proprietate care derivă din
raporturile fireşti de bună vecinătate şi se aplică oricărui fel de drept de proprietate.
9.3.5.Reglemntări cu caracter special în dreptul mediului cu privire la

răspunderea civilă delictuală
a) răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare
In conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris asupra răspunderii în

domeniul energiei nucleare, l960, a Convenţiei privind răspunderea civilă pentru
daune nucleare de la Viena, l963 şi a Protocolului comun referitor la aplicarea
acestor convenţii, adoptat la Paris în l988,a Convenţiei de la Viena din l997 privind
compensaţiile suplimentare pentru daune nucleare, a fost adoptată Legea
nr.703/200l privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, care a unificat
dispoziţiile cuprinse în aceste documente Potrivit art.3 lit.d) din lege, prin daună
nucleară se înţele
- orice deces sau rănire;
- orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
- orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire
la punctele l şi 2, neinclusă în aceste prevederi, dar este suferită de o persoană
îndreptăţită să ceară despăgubiri în ceea ce priveşte o astfel de pierdere;
- costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma
115
producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă,
dacă astfel de măsuri sunt luate sau urmează să fie luate şi dacă nu sunt incluse în
pct.2;
- orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de orice
utilizare a mediului înconjurător, din cauza deteriorării semnificative a mediului şi
dacă nu este inclusă la pct.2;
- costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de

măsuri;
- orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului
înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă a instanţei
competente.
Accidentul nuclear este definit ca fiind orice fapt sau succesiune de fapte având
aceeaşi origine, care cauzează o daună nucleară, iar cu privire la măsurile
preventive, creează o ameninţare gravă şi iminentă de producere a unei astfel de
daune.
Operatorul instalaţiei nucleare răspunde obiectiv şi exclusiv pentru orice daună

nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear survenit la instalaţia
sa, ori implicând un material radioactiv care provine din această instalaţie sau este
trimis către ea.
Dacă la producerea daunei nucleare au contribuit instalaţii aparţinând mai multor

operatori şi nu se poate stabili cu certitudine partea de daună imputabilă fiecăruia, ei
răspund solidar şi integral.
Dacă mai multe instalaţii nucleare aparţinând aceluiaşi operator sunt implicate
într-un accident nuclear, operatorul răspunde pentru fiecare instalaţie nucleară
implicată.
In sfârşit, dacă la producerea daunei nucleare au contribuit un accident nuclear şi

unul nenuclear (de exemplu, un accident chimic care se produce în acelaşi timp, cu
accidentul nuclear) şi nu se poate stabili contribuţia fiecăruia la producerea daunei,
atunci întreaga daună se consideră nucleară şi atrage răspunderea operatorului
instalaţiei nucleare implicate.
Operatorul este exonerat de răspundere dacă paguba nucleară este rezultatul

producerii unui fenomen natural catastrofal sau a unor acte de conflict armat, război
civil sau insurecţie armată.
Pe parcursul unui proces, operatorul poate fi exonerat de răspundere dacă

dovedeşte că paguba nucleară s-a produs din culpa gravă a victimei care a acţionat
greşit sau a omis să acţioneze.
Răspunderea operatorului este limitată la un cuantum stabilit de lege care nu poate

fi mai mic decât echivalentul în lei a 300 milioane (DST) pentru fiecare accident
nuclear.
Răspunderea civilă a operatorului pentru daune nucleare este acoperită printr-un
116
contract de asigurare sau o garanţie financiară, încheiată în condiţiile prevăzute de
Legea nr.703/200l şi ale normelor specifice de aplicare.
Dreptul la acţiune în repararea prejudiciului nuclear se prescrie în termen de l0 ani

care începe să curgă de la data când victima a cunoscut sau trebuia să cunoască
operatorul responsabil.
Având în vedere faptul că efectele accidentului nuclear sunt încă necunoscute şi

imprevizibile în timp, legiuitorul a creat o excepţie de la aplicarea termenului de
prescripţie, prevăzând dreptul victimei care a obţinut deja o despăgubire în cadrul
termenului de l0 ani, de a intenta o nouă acţiune în cadrul sau dincolo de acest
termen, în cazul în care prejudiciul iniţial s-a mărit sau au apărut prejudicii noi, cu
singura obligaţie de a dovedi că aceste situaţii se datorează aceluiaşi accident
nuclear pentru care a fost deja despăgubită.
b) răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte
Conform Legii nr.240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele

generate de produsele cu defecte, această răspunderea specială, obiectivă, are o serie
de reguli derogatorii de la dreptul comun, dintre care menţionăm:
- producătorul, aşa cum este definit în actul normativ menţionat, răspunde atât
pentru prejudiciul actual, cât şi pentru cel viitor cauzat de defectul produsului său;
- el este ţinut să răspundă şi în situaţia în care paguba este rezultatul cumulat al

defectului produsului cu o acţiune sau o omisiune a unui terţ;
- este indiferent faptul dacă produsele respective sunt sau nu periculoase, pentru
că s-a constatat că şi produsele considerate nepericuloase pot produce, în anumite
condiţii, rezultate păgubitoare.
Fundamentul răspunderii producătorului este prezumţia de răspundere, victima

netrebuind să dovedească culpa acestuia.
Producătorul este exonerat de răspundere dacă dovedeşte:
• că nu este ei cel care a

pus produsul în circulaţie;
- în funcţie de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la
care produsul a fost pus în circulaţie sau a apărut ulterior acestei date din cauze ce
nu îi sunt imputabile;
- produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă
de distribuţie în scop economic şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii
sale profesionale;
- defectul este cauzat de respectarea unor condiţii obligatorii impuse de

reglementările emise de autorităţile competente;
- nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în

circulaţie a produsului nu i-au permis depistarea defectului;
- defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de
117
utilizare furnizate în documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în
baza expertizei tehnice de specialitate.
Răspunderea producătorului poate fi limitată sau înlăturată de instanţa

competentă, în cazul în care paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât şi
de culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane pentru care aceasta
este ţinută să răspundă.
Dreptul la acţiune în repararea pagubelor se prescrie în termen de 3 ani care curge

de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa
pagubei, a defectului şi a persoanei responsabile, însă nu mai târziu de împlinirea a
l0 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulaţie, cu
condiţia ca paguba să se fi produs înăuntrul termenului de l0 ani.
9.4.Răspunderea contravenţională în dreptul mediului
Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi potrivnice regulilor sau

dispoziţiilor prevăzute în normele privind protecţia mediului înconjurător ori care
nu îndeplinesc obligaţiile legale ce decurg din raporturile juridice de drept al
mediului sunt pasibile de sancţiune contravenţională, a cărei întindere este
proporţională cu gradul de poluare cauzat, cu consecinţele şi periculozitatea socială
a faptei respective.
Având în vedere importanţa obiectului protejat, clasificăm aceste fapte drept

„încălcări ecologice”, iar sancţiunile contravenţionale având acest caracter special
reprezintă sancţiuni specifice, de drept al mediului, care atrag răspunderea atât a
persoanelor fizice cât şi a celor juridice.
Sancţiunile contravenţionale pot fi:
- principale : avertismentul; amenda contravenţională; obligarea

contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii şi închisoarea
contravenţională;
- complementare: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenţii; suspendarea sau anularea avizului, acordului sau autorizaţiei de

exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii; blocarea contului bancar;
suspendarea activităţii agentului economic; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea
terenului în starea iniţială.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. l95/2005, cu modificările şi completările

ulterioare, prevede mai multe categorii de contravenţii care privesc : nerespectarea
procedurii de reglementare, regimul substanţelor şi preparatelor periculoase,
regimul deşeurilor, regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a
plantelor, regimul organismelor modificate genetic, activităţile nucleare,
conservarea biodiversităţii şi a ariilor naturale protejate, protecţia apelor şi a
ecosistemelor acvatice, a atmosferei, schimbările climatice, protecţia solului şi a
ecosistemelor terestre, protecţia aşezărilor umane etc.
118
Prevederile Legii-cadru în materie contravenţională se completează cu cele
cuprinse în reglementările cu caracter special, cum sunt, de exemplu: Legea apelor,
Codul silvic, Legea privind calitatea aerului înconjurător ş.a.
Executarea sancţiunii contravenţionale se prescrie în termen de 2 ani de la data

aplicării sau în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti, dacă contravenientul nu a optat pentru prestarea unei activităţi în
folosul comunităţii.
9.5. Răspunderea penală în dreptul mediului
Răspunderea penală pentru încălcarea normelor privind protecţia mediului se

înscrie în principiile răspunderii infracţionale, specificul angajării ei cu privire la
protecţia mediului fiind determinat de natura obiectului ocrotit de lege, a cărei
atingere este adusă printr-o abatere săvârşită cu vinovăţie şi cu grad de pericol
social ridicat.
Infracţiunile cu privire la mediul înconjurător se pot defini ca fiind acele fapte

periculoase, prin săvârşirea cărora se aduc relaţiilor sociale a căror ocrotire este
condiţionată de apărarea elementelor naturale şi antropice ale mediului, atingeri care
se concretizează din punctul de vedere al consecinţelor, într-o pagubă adusă
persoanelor fizice şi juridice care le deţin în proprietate sau le administrează, în
crearea de pericole pentru sănătatea oamenilor sau producerea de pagube economiei
naţionale.
Infracţiunile ecologice se pot clasifica astfel:
a) din punct de vedere al subiectului: infracţiuni cu subiect simplu şi infracţiuni cu

subiect calificat, aceste din urmă atunci când agentul infractor a avut o anumită
calitate privind protecţia mediului sau anumite obligaţii de îndeplinit, pe care le-a
încălcat;
b) din punct de vedere al laturii subiective: infracţiuni din intenţie şi infracţiuni

din culpă;
c) din punct de vedre al laturii obiective: infracţiuni care au la bază acţiuni

poluante şi infracţiuni care au la bază acţiuni nepoluante;
d) sub raportul obiectului: infracţiuni cu privire la componentele biotice ale

mediului şi infracţiuni ce vizează componentele abiotice.
119
O serie de infracţiuni ecologice sunt prevăzute de Codul penal. Alte infracţiuni
sunt prevăzute în Legea-cadru a protecţiei mediului, precum şi în reglementările
speciale ce o completează.
- care sunt principiile stabilite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr.l95/2005, în materia răspunderii civile delictuale?
- ce subiecte sunt îndreptăţite la repararea daunelor de mediu?
- care sunt elementele răspunderii de mediu, conform Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr.68/2007?
- particularităţile elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale

în dreptul mediului;
- răspunderea delictuală obiectivă şi subiectivă în dreptul mediului;
- cum operează răspunderea din tulburările aduse stării de vecinătate?
- definiţi noţiunile de „daună nucleară” şi de „accident nuclear”;
- ce reguli se aplică răspunderii operatorului de instalaţii nucleare?;
- particularităţile răspunderii producătorului pentru daunele cauzate de

defectele produselor lui;
- particularităţile răspunderii contravenţionale în dreptul mediului;
- răspunderea penală în dreptul mediului.

Bucureşti, Ediţia an IV-a, 20l0.
120
Unitatea de învăţare l0
Particularităţile răspunderii statelor în

domeniul protecţiei mediului
l0.l. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
-Obiectivele unităţii de învăţare:
cunoaşterea reglementărilor internaţionale referitoare la regimul

juridic al răspunderii statelor pentru prejudicii aduse mediului;
cunoaşterea particularităţilor răspunderii statelor în domeniul

mediului;
aprecierea de către studenţi, pe baza informaţiilor primite, a

caracterului realist al acestei răspunderi;
cunoaşterea formelor speciale de răspundere a statelor, conform

normelor internaţionale de drept al mediului ş.a.
studenţii vor putea defini o serie de termeni specifici domeniului;
studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile

răspunderii pentru daune aduse mediului;
studenţii îşi vor fixa cunoştinţele în legătură cu răspunderea

internaţională a statelor, în general,ş.a.
l0.2. Timpul alocat: 2 ore
l0.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Conform principiilor dreptului internaţional, violarea unei norme juridice

internaţionale antrenează răspunderea subiectului de drept internaţional, căruia
această violare îi este imputabilă. In mod evident, principiile dreptului
internaţional se vor aplica şi în dreptul mediului.
l0.3.l. Particularităţile elementelor răspunderii materiale a statelor
Răspunderea materială a statelor este o formă a răspunderii civile proiectată

în sfera relaţiilor internaţionale.
Trebuie făcută distincţia între răspunderea internaţională în domeniul

mediului şi răspunderea internaţională pentru fapte ilicite, fundamentul acestora
121
fiind diferit.
Astfel, în cazul răspunderii statelor pentru fapte ilicite, fundamentul îl reprezintă

încălcarea unei obligaţii ce revine unui stat faţă de un alt stat / grup e state sau
comunitatea internaţională în ansamblul său, în timp ce în cazul răspunderii pentru
activităţi licite per se, fundamentul îl constituie riscul pe care îl prezintă o activitate
de a cauza un prejudiciu altui stat sau unei zone aflate sub jurisdicţia sau controlul
acestuia.
Diferenţele dintre aceste două categorii de răspundere nu conduc însă la concluzia

că acestea se exclud reciproc, ci dimpotrivă.
In general, faptele cauzatoare de răspundere includ, fie conduite ilicite din punctul
de vedere al dreptului internaţional, prin care se produc pagube mediului
înconjurător, fie o seamă de activităţi licite care nu sunt interzise de dreptul
internaţional, care pot constitui surse ale vătămării mediului.
Fapta ilicită trebuie să îndeplinească atât o condiţie obiectivă, constând din

încălcarea de către un stat a unei obligaţii juridice internaţionale ce-i revenea, cât şi
o condiţie subiectivă, constând într-o comportare imputabilă statului, potrivit
dreptului internaţional.
In legătură cu prejudiciile cauzate mediului, în literatura juridică s-apus problema

dacă există o obligaţie generală a statelor de a proteja factorii de mediu, obligaţie
care odată încălcată să dea naştere la răspundere.
S-a constatat că o astfel de obligaţie există, fiind consacrată în mai multe

documente internaţionale, cu vocaţie universală, dintre care cităm: principiul 2l al
Declaraţiei de la Stockholm potrivit căruia, „statele au îndatorirea de a asigura ca
activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei sau sub controlul lor, să nu cauzeze
daune mediului în alte state sau în regiuni ce nu ţin de nici o jurisdicţie”; cu un
conţinut relativ asemănător, aceeaşi obligaţie mai este prevăzută în art.30 din Carta
drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor din l974; art.l92 din Convenţia
asupra dreptului mării de la Montego Bay, l982; în Carta africană a drepturilor
omului şi ale popoarelor ş.a.
Obiectul obligaţiei internaţionale încălcate are incidenţă asupra regimului juridic

al răspunderii, în sensul că fapta internaţională ilicită are consecinţe diferite şi, prin
urmare şi formele răspunderii vor fi diferite.
In funcţie de obiectul obligaţiei internaţionale încălcate, Comisia de Drept

Internaţional a clasificat aceste fapte în crime şi delicte internaţionale.
Potrivit definiţiei date de Comisie, constituie crime internaţionale încălcarea de

către un stat a unei obligaţii internaţionale atât de esenţiale pentru protecţia unor
interese fun -damentale ale comunităţii internaţionale, încât violarea ei este
recunoscută drept crimă de această comunitate, în ansamblul ei. Astfel de crime
sunt: agresiunea; instaurarea şi menţinerea cu forţa a dominaţiei coloniale; poluarea
masivă a aerului, a mărilor şi oceanelor; sclavia; genocidul şi apartheidul.
Celelalte fapte sunt delicte internaţionale, răspunderea fiind diferită.
122
In ceea ce priveşte cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei, în dreptul
internaţional au fost reţinute: consimţământul dat în mod valabil de către un stat
pentru comiterea de către un alt stat, a unui fapt determinat, care nu este conform cu
obligaţiile acestuia faţă de primul stat; forţa majoră; starea de necesitate; legitima
apărare.
In ceea ce priveşte starea de necesitate, aceasta poate fi definită ca acea situaţie

în care se află un stat ce nu avea absolut nici un fel de alt mijloc de a salvgarda un
interes al său ameninţat cu un pericol grav şi iminent, decât cel de a adopta o
comportare neconformă cu cea cerută de obligaţia internaţională asumată faţă de un
alt stat.
In cazul stării de necesitate, ceea ce este pus în pericol este însăşi existenţa
statului, funcţionarea unor servicii esenţiale, mediul înconjurător etc.
Starea de necesitate nu poate fi totuşi invocată în următoarele cazuri: dacă

obligaţia internaţională căreia nu i se conformează comportarea statului decurge
dintr-o normă imperativă de drept internaţional; dacă tratatul încheiat exclude
posibilitatea invocării stării de necesitate în privinţa obligaţiilor asumate; dacă
însuşi statul în cauză a contribuit la producerea ei.
In ceea ce priveşte prejudiciul, şi în dreptul internaţional mai poartă denumirea

de”daună ecologică”, trebuind să fie cert şi actual.
l0.3.2. Răspunderea obiectivă şi subiectivă a statelor
-răspunderea obiectivă
Intemeiată pe ideea de risc şi de garanţie, răspunderea obiectivă este consacrată în

documentele internaţionale care se aplică pagubelor cauzate mediului prin utilizarea
paşnică a energiei nucleare, a pagubelor ce ar putea rezulta din poluarea mărilor şi
oceanelor cu hidrocarburi, cât şi pentru unele daune provocate de obiectele spaţiale
şi daune aduse mediului marin.
Dintre aceste documente menţionăm:
• Convenţia de la Viena
referitoare la răspunderea civilă în materie de pagube nucleare, l963 şi
Convenţia asupra răspunderii civile pentru daune nucleare de la Paris, l960;
• Convenţia de la
Bruxelles din l962 asupra responsabilităţii exploatanţilor de nave cu
propulsie nucleară – prevede că exploatantul unei nave cu propulsie
nucleară este în mod obiectiv responsabil pentru orice pagubă nucleară ,
dacă s-a dovedit că ea constituie urmarea unui accident nuclear la cauzarea
căruia au contribuit combustibilul nuclear, precum şi produsele sau
deşeurile radioactive ale navei.
Convenţia se aplică în cazul oricărei pagube ce constituie consecinţa unui accident
nuclear cauzat în legătură cu o navă nucleară care navighează sub pavilionul unui
stat contractant, indiferent de locul unde această pagubă s-a produs şi fără a se face
vreo distincţie bazată pe criteriul cetăţeniei, al domiciliului sau al reşedinţei
exploatantului navei.
In situaţia în care paguba nucleară angajează răspunderea mai multor exploatanţi,
123
fără să se poată determina cu certitudine care este măsura răspunderii fiecăruia
dintre ei, vor fi consideraţi solidar responsabili, solventul având o acţiune de regres
faţă de ceilalţi codebitori solidari.
La alegerea reclamantului, acţiunea în obţinerea reparaţiei poate fi intentată fie la

tribunalul statului care a emis licenţa, fie la tribunalul statului contractant pe
teritoriul căruia a fost produsă paguba nucleară;
- Convenţia de la Bruxelles, l969 privind răspunderea pentru pagubele ce ar

rezulta din poluarea mărilor cu hidrocarburi, orientează răspunderea către
proprietarul navei. Ea a fost completată prin Convenţia din l97l asupra creării unui
fond internaţional de indemnizare a victimelor pentru pagubele datorate poluării cu
hidrocarburi.
In domeniul dreptului spaţial, răspunderea pentru daunele provocate de obiectele

spaţiale este fundamentată, în cea mai mare parte, pe teoria riscului, având în vedere
faptul că activitatea statelor care lansează obiecte spaţiale are un caracter legal, fiind
licită per se.
• răspunderea subiectivă
Răspunderea subiectivă este prevăzută în puţine documente internaţionale şi în
special în cele care alcătuiesc dreptul spaţial, cum sunt, de exemplu: Tratatul cu
privire la principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea
spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti, l967; Convenţia
privind răspunderea pentru daunele cauzate de obiectele spaţiale, l972,ş.a.
Condiţia esenţială a răspunderii subiective o reprezintă culpa autorului poluării.
Convenţia din l972 ia în considerare atât răspunderea subiectivă – atunci când

paguba este cauzată de un obiect spaţial „oriunde în afară de suprafaţa pământului”
unui alt obiect spaţial lansat de un alt stat, precum şi persoanelor şi bunurilor aflate
la bordul acestui obiect, cât şi răspunderea obiectivă, absolută, pentru daunele
cauzate de un obiect spaţial „la suprafaţa pământului sau aeronavelor”.
l0.3.3.Răspunderea pentru daune aduse patrimoniului comun al umanităţii
In dreptul internaţional al mediului se manifestă tot mai mult tendinţa către o

răspundere internaţională pentru daunele aduse patrimoniului comun.
In acest sens a fost interpretat şi principiul 2l din Declaraţia de la Stackholm, l972,

care are în vedere răspunderea internaţională pentru daune aduse nu numai mediului
altor state, ci şi „zonelor de dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale”.
Răspunderea pentru atingerile aduse diferitelor componente ale patrimoniului

comun al umanităţii rezultă din prevederile unor tratate cum sunt: Tratatul asupra
mării libere, Geneva, l958; Tratatul privind interzicerea experienţelor cu arme
nucleare în atmosferă, spaţiul cosmic şi sub apă, l963; Tratatul privind principiile
care guvernează activitatea statelor în explorare şi folosirea spaţiului
extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti, l967; tratatul privind
Antarctica ş.a.
124
I0.4. Intrebări de control şi teme de dezbatere
• care sunt particularităţile

elementelor constitutive ale răspunderii materiale a statelor?
• ce documente
internaţionale prevăd răspunderea obiectivă şi subiectivă a statelor?
• Ce se înţelege prin
„patrimoniu comun al umanităţii”?
I0.5. Bibliografie obligatorie

Cuprins
Introducere
Unitatea de învăţare l
Noţiuni introductive
l.l. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
l.2.Timpul alocat
l.3. Conţinutul unităţii de învăţare
l.3.l.Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile
l.3.2.Conferinţele mondiale şi principalele documente adoptate
l.3.3.Noţiunea de mediu înconjurător şi noţiune a de resurse naturale
l.3.4 Poluarea şi implicaţiile ei
l.3.5. Particularităţile izvoarelor formale sale dreptului mediului.
l.3.6.Principiile specifice dreptului mediului
l.4. Intrebări de control şi teme de dezbatere
l.5. Bibliografie obligatorie
Raporturile juridice privind conservarea şi protecţia componentelor

abiotice ale mediului înconjurător
125
2.2. Timpul alocat
I Atmosfera
2.3.l Noţiune
2.3.2.Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei
2.3.3. Protecţia atmosferei în dreptul intern
2.3.4.Protecţia atmosferei pe plan internaţional
2.3.5 Protecţia spaţiului extraatmosferic
II Apa
2.3.6.Consideraţii generale
2.3.7. Clasificarea apelor
2.3.8.Poluarea apei
2.3.9. Regimul juridic al apelor în România
2.3.l0. Protecţia cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale
2.3.ll. Protecţia mărilor şi oceanelor
III Solul şi subsolul
2.3.l2.Particularităţile solului, ca factor de mediu
2.3.l3.Poluarea şi protecţia solului
2.3.l4 Protecţia subsolului
Raporturile juridice privind protecţia resurselor naturale şi conservarea

durabilă a biodiversităţii
3.2. Timpul alocat
3.3.l Conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier
3.3.2.Protecţia altor forme de vegetaţie terestră
126
3.3.3.protecţia faunei terestre şi acvatice
3.3.4.Reglementări internaţionale privind protecţia şi conservarea animalelor
3.5.Bibliografie obligatorie
Protecţia şi conservarea ariilor naturale
4.2 Timpul alocat
4.3.l. Consideraţii generale
4.3.2.Categorii de arii naturale şi de zone de protecţie a bunurilor din patrimoniul

natural
4.3.3.Administrarea reţelei de arii naturale protejate
4.3.4.Conservarea habitatelor şi speciilor
4.3.5.Protecţia zonei montane
4.3.6. Regimul juridic al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
4.3.7. Reglementări privind protecţia naturii pe plan internaţional
Populaţia şi mediul înconjurător
5.l.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.2.Timpul alocat
5.3.2.Calitatea vieţii şi factorii ce o influenţează
5.3.3.Asigurarea stării de sănătate a populaţiei
5.3.4.Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos
127
5.5.Bibliografie obligatorie
Raporturile juridice privind protecţia factorilor creaţi prin activităţi umane
6.2.Timpul alocat
6.3.l.Conceptul de aşezare umană şi obiectivele protecţii mediului în aşezările

umane
6.3.2.Protecţia factorilor naturali de mediu în aşezările umane
6.4.Aplicarea principiilor ecologice în desfăşurarea diferitelor activităţi în

aşezările umane
6.4.l.Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe
6.4.2.Procedura de reglementare a activităţilor cu impact asupra mediului
6.4.3.Desfăşurarea activităţilor de construcţii în aşezările umane cu respectarea

reglementărilor de protecţie a mediului
6.4.4.Activităţi de producţie şi de prestări de servicii cu implicaţii directe asupra

sănătăţii oamenilor şi a calităţii mediului
6.5.Aspecte juridice ale menţinerii echilibrului ecologic în agricultură
6.5.2.Regimul juridic al produselor de uz fitosanitar
6.5.3. Regimul juridic al îngrăşămintelor folosite în agricultură şi silvicultură
Regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase şi al deşeurilor de

orice fel
7.2. Timpul alocat
7.3.l.Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase
7.3.2.Regimul juridic al deşeurilor
128
7.3.3.Gospodărirea în siguranţă a deşeurilor radioactive şi a combustibilului
nuclear uzat
7.3.4.Transportul peste frontieră al deşeurilor şi mărfurilor periculoase
7.4 Regimul juridic al stupefiantelor şi al celorlalte substanţe psihotrope
7.5. Regimul juridic al mărfurilor explozive
Utilizarea energiei nucleare. Poluarea radioactivă şi protecţia împotriva

radiaţiilor
8.2. Timpul alocat
8.3.l. Particularităţile poluării radioactive
8.3.2. Principiile şi condiţiile desfăşurării activităţii nucleare în România
8.3.3. Supravegherea stării de sănătate a personalului expus profesional la

radiaţii, a populaţiei şi a mediului; monitorizarea radioactivităţii mediului
8.3.4. Cooperarea internaţională în domeniul aplicaţiilor paşnice ale energiei

nucleare
8.3.5. Controlul internaţional al armelor nucleare şi al celorlalte arme care

folosesc diferite forme de energie şi substanţe de distrugere în masă
Răspunderea juridică în dreptul mediului
9.2. Timpul alocat
9.3.l. Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului conform Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr.l95/2005 privind protecţia mediului
9.3.2. Răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului
129
adus mediului
9.3.3.Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului
9.3.4. Formele răspunderii civile
9.3.5. Reglementări cu caracter special în dreptul mediului cu privire la

răspunderea civilă delictuală
9.4. Răspunderea contravenţională în dreptul mediului
9.5. Răspunderea penală în dreptul mediului
Unitatea de învăţare I0
Particularităţile răspunderii statelor în domeniul protecţiei mediului
I0.l. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
I0.2. Timpul alocat
I0.3. Conţinutul unităţii de învăţare
I0.3.l.Particularităţele elementelor răspunderii materiale a statelor
I0.3.2. Răspunderea obiectivă şi subiectivă a statelor
I0.3.3. Răspunderea pentru daune aduse patrimoniului comun al umanităţii
I0.4. Intrebări de control şi teme de dezbatere
I0.5 Bibliografie obligatorie
130
131

Marinescu - Dreptul Mediului PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Marinescu - Dreptul Mediului PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DANIELA MARINESCU

DEZVOLTARE DURABILĂ ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Competenţele conferite ...................................................................................................................... 7

Resurse şi mijloace de lucru ................................................................................................................ 8

Structura cursului ................................................................................................................................ 8

Unitatea de învăţare l ........................................................................................................................... 10

Noţiuni introductive .............................................................................................................................. 10

Unitatea de învăţare 2 .......................................................................................................................... 23

Raporturile juridice privind conservarea şi protecţia componentelor abiotice ale

Unitatea de învăţare 3 .......................................................................................................................... 49

Raporturile juridice privind protecţia resurselor naturale şi conservarea durabilă

Unitatea de învăţare 4 .......................................................................................................................... 62

Protecţia şi conservarea ariilor naturale ............................................................................................... 62

Unitatea de învăţare 5 .......................................................................................................................... 70

Populaţia şi mediul înconjurător........................................................................................................... 70

Unitatea de învăţare 6 .......................................................................................................................... 75

Unitatea de învăţare 7 .......................................................................................................................... 86

Unitatea de învăţare 8 .......................................................................................................................... 93

Utilizarea energiei nucleare. Poluarea radioactivă şi protecţia împotriva

Unitatea de învăţare 9 ........................................................................................................................ 107

Răspunderea juridică în dreptul mediului........................................................................................... 107

Unitatea de învăţare l0 ....................................................................................................................... 121

Particularităţile răspunderii statelor în domeniul protecţiei mediului ............................................... 121

Disciplina Dreptul mediului este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate,reglementarea juridică trebuie să pornească de la

Aşa a apărut în literatura juridică de specialitate concepţia care atestă în planul

- Cunoaştere şi înţelegere ( cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice

definirea unor concepte specifice dreptului mediului;

utilizarea corectă a termenilor de specialitate;

cunoaşterea legislaţiei naţionale şi internaţionale în domeniu;

capacitatea de a răspunde comandamentelor sociale în domeniul prevenirii şi

- Explicare şi interpretare ( explicarea şi interpretarea unor procese specifice protecţiei

capacitatea de analiză şi sinteză în procesul de reglementare a activităţilor cu impact

realizarea de conexiuni între diferitele activităţi umane şi cerinţele legale de protecţie a

integrarea cerinţelor protecţiei mediului în celelalte politici sectoriale;

argumentarea necesităţii participării publicului la luarea deciziilor de mediu şi a rolului

- Atitudinale ( educarea în spiritul formării unei atitudini responsabile faţă de mediul

reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a cunoaşte

complexitatea problematicii naţionale şi internaţionale în domeniul protecţiei mediului;

implicarea în activităţi ştiinţifice şi practice în legătură cu disciplina Dreptul mediului;

capacitatea de a avea un comportament ecologic adaptat cerinţelor de conservare a

abilitatea de a colabora cu specialişti din alte domenii ş.a.

- Instrumental-aplicative ( evaluarea activităţilor practice specifice, utilizarea

capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului;

abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul protecţiei mediului;

capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula, cu fonduri europene, pentru

capacitatea de a soluţiona litigiile apărute în legătură cu răspunderea juridică pentru

Resurse şi mijloace de lucru

Unitatea de învăţare l . Noţiuni introductive ( 2 ore)

Unitatea de învăţare 2. Raporturile juridice privind conservarea şi protecţia

componentelor abiotice ale mediului înconjurător (4ore)

Unitatea de învăţare 3. Raporturile juridice privind protecţia resurselor naturale şi

conservarea durabilă a biodiversităţii ( 4 ore)

Unitatea de învăţare 4. Protecţia şi conservarea ariilor naturale ( 2 ore)

Unitatea de învăţare 5. Populaţia şi mediul înconjurător ( l oră)

activităţi umane ( 4 ore)

Unitatea de învăţare 7. Regimul juridic al deşeurilor de orice fel ( 2 ore)

Unitatea de învăţare 8. Utilizarea energiei nucleare pe plan intern şi internaţional.

Poluarea radioactivă şi protecţia împotriva radiaţiilor( 3

Unitatea de învăţare 9. Răspunderea juridică în dreptul mediului (4 ore)