Universitatea Transilvania din Brașov

Facultatea de Sociologie și Comunicare

Specializarea Comunicare și Relații Publice

- CRATYLOS -
Platon

Studenți: Pura Diana și Văcaru Alina-Ioana

Prof. coordonator: Lect. Univ. Dr. Attila Kovács

2016
Cuprins
Introducere.............................................................................................................................................. p. 2
Despre autor.............................................................................................................................................p. 3
Cratylos....................................................................................................................................................p. 4
Structura...........................................................................................................................................p. 4
Elementele esențiale ale operei........................................................................................................p. 5
Legiuitorul.................................................................................................................................p. 5
Dreapta potrivire a unor nume.................................................................................................. p.5
Chestiuni privind formarea cuvintelor.......................................................................................p.6
Cratylos și ontologia platoniciană...........................................................................................................p.8
Concluzii..................................................................................................................................................p.9
Bibliografie.............................................................................................................................................p.10

1
 Introducere

De-a lungul istoriei, numeroși lingviști, filosofi și specialiști din diverse domenii umaniste s-au
străduit în deslușirea misterului originii cuvintelor, enigmă care și în ziua de astăzi nu este întrutotul
rezolvată.
În dicționarele tuturor limbilor, fiecărui termen în parte îi este precizată proveniența. Dacă vom
răsfoi, de exemplu, Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX), vom observa că, lângă fiecare
cuvânt, există o prescurtare a limbii din care a fost preluat (fr., lat., eng. etc). În ciuda acestui fapt, câteva
chestiuni rămân încă destul de neclare: cum s-au format primele cuvinte, cine au fost cei care le-au
introdus și ce legătură au sunetele ce alcătuiesc termenii cu obiectul la care se referă?
Încă din Antichitate a existat un interes pentru lămurirea acestor aspecte, perioadă în care filosofia
cuprindea majoritatea domeniilor cunoașterii. Printre gânditorii care au încercat să ofere explicații în
acest sens se enumeră Socrate și discipolul său, Platon. Informații despre problematica menționată
anterior ne-au parvenit prin intermediul textului Cratylos, unul dintre dialogurile platoniciene care s-au
păstrat până în ziua de astăzi.
În următoarele pagini vom încerca să cuprindem câteva elemente biografice ale autorului, o scurtă
prezentare a operei în ansamblu și în special, elementele centrale ale viziunii filosofice asupra originii
cuvintelor.

2
 Despre autor

În anul 427 î.Hr. se năștea la Atena unul dintre cei mai valoroși filosofi ai Greciei Antice, Aristocles,
cunoscut ca Platon (de la grecescul platon= plat, lat), poreclă pe care a primit-o în gimnaziu datorită
constituției sale fizice solide sau a frunții sale late. Provenind dintr-o familie aristocratică, a avut parte
de o educație aleasă, începându-și studiile de la vârsta de 7 ani și absolvind cele două cicluri de
învățământ existente atunci. La vârsta de 18 ani s-a arătat interesat de întâlnirile filosofilor, dar și de
învățăturile sofiștilor. În această perioadă ,,a cunoscut filosofia lui Heraclit din Efes prin intermediul lui
Cratylos, cel mai important discipol al acestuia.” (CHIRIȚĂ, Romulus. (2014). Introducere în filosofie.
Suport de curs. Universitatea Transilvania din Brașov. pp. 31.). Tot în perioada adolescenței, tânărul
aristocrat a compus o serie de tragedii, dar și poeme.
La 20 de ani Platon l-a cunoscut pe Socrate, față de care a dezvoltat o adevărată fascinație. Filosofia
socratică l-a impresionat atât de mult, încât s-a dedicat întru-totul acesteia, devenind cel mai important
discipol al lui Socrate. În anul 399, când a avut loc execuția socratică, Platon a fost extrem de marcat și
revoltat de cele întâmplate și părăsește Atena. A pornit apoi într-o călătorie acumulând noi cunoștințe de
la alți filosofi. La întoarcerea sa la Atena, Platon înființează Academia, școală care avea să devină ea mai
căutată instituție de învățământ a Greciei Antice.
,Știu că nu știu nimic” este cea mai cunoscută vorbă a lui Socrate. În plus, gânditorul sustinea că tot
ceea ce știa provenea din discuțiile cu interlocutorii săi. Acestea sunt argumentele pe care filosoful le-a
adus pentru faptul că nu ar fi fost drept să scrie ceva. Din acest motiv, Platon a decis să păstreze
învățăturile profesorului său și să le iscălească el. Astfel, Platon a conceput mai multe opere, sub forma
unor dialoguri dintre Socrate și diferiți interlocutori ai săi. Este incert dacă întreaga viziune filosofică din
Dialogurile lui Platon, îi aparține lui Socrate. Există păreri conform cărora Platon și-a introdus în unele
locuri propria sa viziune.
Există 40 de dialoguri asociate lui Platon, însă doar 28 sunt acceptate. În privința celorlalte nu se
știe cu exactitate dacă Aristofan este autorul lor. Acestea sunt împărțite în 3 categorii, în funcție de
perioada în care au fost scrise: dialoguri de tinereţe: Hippias minor, Alcibiade, Apărarea lui Socrate,
Entyphron, Criton, Hippias major, Charmides, Lahes, Lysis, Protagoras, Gorgias, Menon; dialoguri de
maturitate: Banchetul Phaidon, Phaidros, Republica, Ion, Menexenos, Euthydemos, Cratylos și dialoguri
de bătrâneţe: Parmenides, Theaitetos, Sofistul, Politicul, Philebos, Timaios, Critias, Legile. (ibidem. pp.
32.)

3
 - Cratylos -

Printre dialogurile de maturitate ale lui Platon se regăsește și Cratylos, lucrare ce tratează formarea
cuvintelor și legătura acestora cu referentul. Pe parcursul dialogului apar trei instanțe ale comunicării:
Socrate, Hermogenes și Cratylos.
Hermogenes îl consultă pe Socrate cu privire la spusele lui Cratylos, conform cărora ,,pentru fiecare
lucru există, în chip firesc, o dreaptă potrivire a numelui”, viziune ce intră în contradicție cu propria sa
părere. În concepția lui Hermogenes, numele sunt simple convenții ale oamenilor. Mai mult de atât,
personajul este indignat că însăși numele său a fost pus la îndoială de către Cratylos, care ar fi susținut
că nu îi este potrivit și prin urmare, nu ar fi al său. De aici pleacă o întreagă discuție pe baza formării
termenilor, în care Socrate încearcă să îi lămurească pe Hermogenes și Cratylos în legătură cu această
problematică.

Structura

În Cratylos, asemenea celorlaltor dialoguri, apare Metoda socratică, fiind parcurse cele trei stadii:
îndoiala, ironia și maieutica. Așadar, putem spune că dialogul este împărțit în 3 segmente: partea în care
cunoștințele actuale despre originea numelor sunt privite cu scepticism, urmată de un segment în care
sunt anulate concepțiile eronate ale lui Hermogenes și la final, aflarea adevărului. Încă din primele
rânduri, Socrate se îndoiește de cunoștințele pe care le are și îi propune lui Hermogenes să studieze
împreună această chestiune: ,,Nu ştiu care poate fi adevărul cu privire la asemenea lucruri. Dar sunt gata
să mă alătur ţie şi lui Cratylos şi să cercetăm împreună.” Această etapă este urmată de o serie de întrebări
prin care Socrate îl determină pe Hermogenes, dar și pe Cratylos înspre final, să renunțe la ideile fără
temei, pe care le susțineau. Sunt explicați diferiți termeni din greacă, de la nume ale zeilor, până la
anotimpuri și elemente din natură. După acestea se va ajunge la ultima treaptă a dialogului. Prin
maieutică se înțelege reactualizarea cunoștințelor primite de la zei și uitate la naștere, însă aici, revelarea
constă în faptul că aceste cunoștințe despre proveniența tuturor numelor nu pot fi aflate în întregime,
pentru că îl depășește pe om. Socrate susține că esența tuturor cuvintelor este greu de pătruns și că ar fi

4
mai util să plecăm de la obiect înspre semn, decât de la semn înspre obiect. Filosoful spune că lucrurile
sunt într-o continuă schimbare și că sunt greu de cercetat. De aceea, acest domeniu este greu de înțeles.
Elementele esențiale ale operei

Legiuitorul

O primă idee esențială din acest dialog este aceea conform căreia, așa cum pentru multe acțiuni pe
care omul le intreprinde, folosește o unealtă, așa și în vorbire ,,a numi” este acțiunea, iar ,,numele”
(cuvântul) este o unealtă prin care omul face trimitere la obietul la care se referă. Putem spune că opera
lui Platon cuprinde elemente de semiotică, fiind explicat cum cuvintele obțin sens prin referirea la un
obiect.
,,Legiuitorul”, spune Socrate, este cel care se ocupă de crearea numelor, iar el nu este o persoană
oarecare, ci una capabilă să facă acest lucru. În plus, el trebuie să fie urmărit de un dialectician, pentru
ca numele să fie dat așa cum trebuie. Numai acest legiuitor este apt să îmbrace în sunete și silabe
cuvântul specific unui anumit obiect. Prin urmare, nu oricine poate fi un ,,făuritor de nume”. De
asemenea, la fel cum orice lucru poate fi făcut mai bine sau mai rău și cuvintele pot fi mai reușite sau
mai nereușite. Din toate însă, chiar dacă ele conțin unele litere pentru înfrumusețare, putem extrage
legătura cu referentul.

Dreapta potivire a unor nume

Mai mult decât atât, pe parcursul operei, Socrate ,,cercetează”, împreună cu Hermogenes, 140 de
nume ale zeilor, oamenilor, eroilor, elemente din sfera eticii, naturii, diverse senzații și multe alte forme
de existență, explicând ,,dreapta potrivire” a acestora cu acele lucruri pe care le desemnează.
Cei doi discută despre originea numelui lui Zeus și ajung la concluzia că îi este potrivit. Din el („dia
hon”) dobândesc viață („zen”) toate ființele. Însăși cuvântului „zeu”, Socrate îi oferă o explicație,
conform căreia aștrii erau înainte cunoscute sub acest nume, deoarece erau văzute în mișcare.Astfel
oamenii le-au dat denumirea de „zei” („theoi”), pentru însușirea lor de a alerga („thein”). În plus, spune
filosoful, numele Soarelui, Lunii și Pământului sunt de origine dorică și le explică pe fiecare în parte.
De asemenea, Dionysos, provine de la ,,vin’’ („oinos”), iar Afroditei i se spune așa pentru că s-a născut
din spuma mărilor („aphros”). Numele de Atena s-ar traduce prin faptul că ea gândea cele divine ( „ta

5
theia noousa”). Alt exemplu este Ares, căruia îi este atribuit acest cuvânt datorită firii bărbătești
( „arren”) și a vitejiei („andre ia”). În cazul lui Hermes, numele său provine de la „a vorbi” („eirein”). În
afară de acestea, Socrate oferă multe alte explicații cu privire la numele zeităților.
În plus, filosoful explică faptul că atribuirea unor nume oamenilor sau eroilor poate fi
nepotrivită, deoarece ei au fost botezați așa după strămoși, în speranța de a ajunge asemenea lor sau de a
deveni ceea ce numele lor sugerează, un bun exemplu fiind ,,Teophilos” (,,iubit de zei”). Astfel,
Hermogenes află că, într-adevăr, Cratylos avea dreptate și numele pe care îl are nu i se potrivește,
deoarece el nu este un bun vorbitor, așa cum sugerează cuvântul după care este recunoscut.
Cuvântul „om” („ anthropos”) se trage din faptul că omul este singura viețuitoare care analizează
ce vede („ anathron ha opope”). Și cuvântul ,,erou”(„heros”) este explicat de Socrate, provenind de la
„iubire” („eros”), ei născându-se fie din iubirea unui zeu pentru un om sau vice-versa. O altă explicație
ar fi și că eroii sunt înțelepți, pricepuți în întrebări („erotan”) și în vorbire („eireten”).
Discuția se îndreaptă și înspre cuvintele ,,trup” și ,,suflet”, elemente esențiale în filosofia
socraticăi în cea platoniciană. Trupul este condus în viață de către suflet și este considerat ca o temniță
pentru cel din urmă. De aceea îl numim „suflet” ( „physeche”) ,,pentru că este virtutea care mână
(„oche”) și stăpânește („echeil”) natura („physis”).’’ Trupul („soma”) este mormântul sufletului
(„sema”).
Astfel, dialogul cuprinde o multitudine de termeni, pe care Socrate îi descompune pentru a le
demonstra legătura cu obiectele pe care le reprezintă. În acest mod, prin diferite exemple, Socrate
încearcă să îl determine pe Hermogenes să afle dacă numele sunt doar o convenție, cum spune el, sau
dacă ele sunt potrivite lucrurilor.

Chestiuni privind formarea cuvintelor

De-a lungul dialogului, regăsim mai multe aspecte ce fac parte din procesul de creație al cuvintelor.
Printre acestea se află faptul că numele pot fi de două feluri: primare, greu de descifrat, formate prin
așezarea unor sunete în silabe de către un legiuitor și secundare, care sunt cuvinte derivate din cele
primare și potrivirea lor cu obiectele poate fi făcută mai ușor. Atunci când un nume este creat el îi este
atribuit unui obiect și îi aparține doar acestuia, fiind ca o descriere a lui. Termenilor cărora nu li se poate
găsi o explicație, în concepția socratică, ele sunt de origine barbară sau foarte vechi.
Legiuitorii aplică propria concepție în formarea cuvintelor și de aceeea, numele nu sunt întotdeauna

6
perfecte. Socrate face o analogie pentru a explica acest lucru și aseamănă pictorul cu un făuritor de
nume. Picturile care reprezintă cel mai bine realitatea sunt considerate mai bune, în timp ce, acelea care
nu redau cu exactitate imaginea pe care vor să o copieze, nu sunt foarte reușite, însă ambele se referă la
același cadru. Socrate explică faptul că aceeași situație este și în cazul numelor și a creatorilor lor. Pot
apărea unele litere menite să facă acel cuvânt să sune mai bine, însă acest fapt nu distruge potrivirea cu
elementul din realitate. De asemenea, numele au suferit modificări pe parcurs iar celor inițiale le-au fost
adăugate litere sau au fost prescurtate. Unele cuvinte pot fi împrumutate din alte limbi, așa cum
denumirile grecești ale aștrilor pe care le explică Socrate, proveneau de la dorieni.
Analiza termenilor poate fi făcută fie printr-un cuvânt din care provine, fie printr-o frază. Dacă
intervin mai multe explicații, acestea trebuie combinate. Socrate arată, de asemenea, că două cuvinte
diferite se pot referi același lucru și înțelesul pe care îl au este același. Nu putem atribui cuvinte deja
existente, care se referă clar la un anumit lucru, altor obiecte. Spre exemplu, nu putem să îi spunem
omului ,,cal” și calului “om”, deoarece ar apărea erori grave de comunicare. Un nume este puternic,
spune Socrate, atunci când ,,separă cu succes ființele lucrurilor.”
Conform textului, unele litere sunt și ele purtătoare de semnificații. Astfel: Literele „d” și „t” au
putere de expresie, și sugerează înlănțuirea („desmos”) și starea („statis”). Așadar, ele intră în alcătuirea
unor termeni ce fac referire la lucruri statice. Litera „g” este specifică unui lucru vâscos („glischorum”),
dulce ( „glyky”), cleios („gloiodes”). Litera „l” face trimitere înspre ceva neted („leia”), alunecos
(„olisthan”), uleios („liparon”). Litera „n” semnifică înlăuntrul („endon”) și interiorul („entros”). Litera
„r” sugerează mișcarea sau trecerea. Exemple pentru aceast fapt sunt: „a curge” („rhein”), „tremur”
(„tromos”), a alerga (ereike in), a frânge („ thrypt ein”).
Socrate vorbește și despre un alt tip de semne, în afara cuvintelor. El spune că, în lipsa vorbirii,
oamenii ar fi căutat un alt mijloc de comunicare, având nevoie de o modalitate prin a putea arăta la ce se
referă. El dă exemplu ridicarea degetului pentru a arăta ceva ce se află sus și coborârea sa pentru ceva de
jos. Astfel, filosoful demonstrează că pot exista și alte coduri în afară de limba pe care o utilizăm zilnic.
Un alt aspect subliniat în dialog este acela că ,,e potrivit să-i spui „leu" puiului de leu şi „cal"
celui ce se trage din cal”, însă atunci când se naște altceva, numele trebuie să sugereze acest lucru,
pentru că nu mai este vorba de unul și același obiect, de aceeași sferă la care se referă un termen. În
această situație, Socrate oferă câteva exemple cum ar fi „Agamemnon”, care este un om demn de
admirație ( „agastos”) pentru stăruința sa ( „epimone”). Pe când fiul său, Oreste ( „muntean”), are un
nume ce semnifică sălbăticia sa și caracterul său de om de munte ( „oros”). Numele lui ,,Pelops”este la

7
fel de potrivit, semnificând un om care nu vede ( „opsis”) decât ceea ce e apropiat ( „pelas”).

Cratylos și ontologia platoniciană

La o analiză mai atentă a textului, putem spune că dialogul ,,Cratylos” poate avea o legătură cu
ontologia platoniciană, cunoscută sub numele de ,,Teoria ideilor”. Formarea cuvintelor și dreapta
potrivire a acestora se poate lega de cele trei lumi ale existenței, regăsite în filosofia lui Platon. Prin cele
trei lumi la un loc, se realizează cunoașterea. Astfel:
◦ Lumea ideilor este lumea formelor, a prototipurilor ideale, a esenței lucrurilor. Aceasta este
dimensiunea care cuprinde genurile și speciile, ființa în sens absolut, conceptualizarea
obiectelor în plan mintal.
◦ Lumea existențelor sensibile cuprinde lumea fizică, materia în sine. Prin ea, ne putem raporta
la referent, adică la obiectul în sine, la lucrul particular, palpabil.
◦ Ultima, Lumea existențelor matematice, este, de fapt, o lume intermediară între cele
menționate anterior. Este lumea numelor, numerelor, simbolurilor.
Prin aceste elemente, pute spune că dialogul se află în legătură cu viziunea filosofică a lui Platon.

8
 Concluzie și opinii personale

Conchizând, putem spune că prin informațiile regăsite în Cratylos este demonstrat interesul față
de domeniul comunicării încă din Antichitate. Deși unele elemente pot fi contrazise astăzi, având în
vedere desacralizarea vieții odată cu progresele științifice, acest text este un punct de plecare în domenii
precum semiotica, logica și lingvistica prin referirea, în limbaj comun, la termeni de bază în științele
comunicării. Universal și particular; referent, semnificație și sens; adevărat și fals sau blocaje în
comunicare sunt doar câteva dintre elementele la care face referire Socrate, deși atunci nu erau
cunoscute sub aceste denumiri, termeni care astăzi sunt frecvent utilizați în domeniile socio-umane.
Prin întrebări și răspunsuri, Socrate a ajuns la concluzia că multe dintre nume își găsesc legătura cu
referentul lor prin cuvintele și sunetele din care sunt compuse, însă este dificil să descoperim esența
tuturor cuvintelor, deoarece limba este mereu într-o continuă schimbare, iar vechimea și proveniența
unor cuvinte din alte limbi fac descifrarea lor extrem de grea. Cert este faptul că oamenii au convenit
asupra referirii la același obiect printr-un anumit termen, pentru că altfel comunicarea ar fi ineficientă,
iar mesajul ar fi eronat. Cum a fost menționat și anterior, nu îi putem spune omului ,,cal” și calului
,,om”, dacă majoritatea oamenilor a convenit asupra altei atribuiri a numelor. Așadar, nici Hermogenes
nici Cratylos nu au avut dreptate în totalitate, ci în opinia fiecăruia a existat atât un sâmbure de adevăr,
cât și concepții eronate.

9
Bibliografie

1. CHIRIȚĂ, Romulus. (2014). Introducere în filosofie. Suport de curs. Brașov: Universitatea

Transilvania din Brașov.
2. NOICA, Constantin. (1968). ,,Viața lui Platon” în Platon-Dialoguri. București: Editura pentru
Literatură Universală.
3. PLATON. (1978). Opere. Vol III. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

10