Sindromul Klinefelter (SK)

Eusebiu Vlad Gorduza

Definiţie clinică
Sindromul Klinefelter este o boală genetică determinată de trisomia XXY,
caracterizată prin prezenţa suplimentară a unuia (mai rar mai multor) cromozomi X la o
persoană de sex masculin. Existenţa acestei anomalii cromozomice determină disgenezie
testiculară (formare anormală a gonadelor masculine) ceea ce induce un deficit de
secreţie al hormonilor sexuali masculini cu hipogonadism, respectiv absenţa producerii
de spermatozoizi (azoospermie) cu sterilitate masculină primară şi definitivă.
Deoarece boala nu are semne clinice particulare în timpul copilăriei, ea este
diagnosticată de obicei postpubertar datorită întârzierii dezvoltării caracterelor sexuale
secundare masculine.
Frecvenţa bolii
Boala este cea mai frecventă anomalie gonozomală
la sexul masculin, afectând aproximativ 1/1000 din nou-
născuţii de sex masculin. Maladia prezintă o incidenţă
egală la indivizii de rase diferite.
Aspecte genetice
SK este o boală cromozomică determinată de prezenţa suplimentară a unui
gonozom X, în condiţiile în sunt prezenţi alţi doi gonozomi normali: unul X şi unul Y.
Prezenţa trisomiei XXY este confirmată de analiza cromozomică. Principalele
anomalii identificate sunt:
trisomie XXY omogenă –
47,XXY (75% din cazuri)
trisomie XXY în mozaic –
46,XY/47,XXY (~20% din
cazuri) mozaicuri complexe de
tipul 46,XY/47,XXY/48,XXXY
sau 47,XXY/48,XXXY, respectiv polisomii XY omogene sau în mozaic de tipul:
48,XXXY sau 49,XXXXY.
În cazul trisomiilor XXY omogene, a fost observat faptul că în majoritatea
cazurilor cromozomul X suplimentar are origine maternă, existând o corelaţie statistică
între riscul de sindrom Klinefelter la copil şi vârsta maternă avansată în momentul
concepţiei.
Particularităţile clinice ale SK sunt determinate de prezenţa suplimentară a cel
puţin un cromozom X. Astfel, prezenţa în exces a unora din genele de pe cromozomul X
determină anomalii în formarea testiculilor (disgenezie testiculară) cu lipsa secreţiei de
hormoni androgeni (hormoni sexuali
masculini) şi absenţa producerii de
spermatozoizi (azoospermie).
Semne clinice
În copilărie sindromul
Klinefelter poate fi suspectat în
prezenţa unei staturi înalte, aspectului
gracil, a micropenisului. De regulă,
mama indică că pacientul a prezentat
o întârziere de 6-12 luni a apariţiei
vorbirii, iar la şcoală a prezentat
dificultăţi de adaptare şi de învăţare.
Principalele semne clinice
evidente postpubertar sunt:
• statura înaltă,
• asocierea între microorhidie (testiculi mici) şi penis normal (disociaţie peno-orhitică),
• sterilitate masculină
• inadaptabilitate socială.

Majoritatea pacienţilor cu trisomie XXY prezintă o sexualizare masculină

deficitară, determinată de disgenezia gonadică. Înlocuirea celulelor testiculare cu ţesut
fibros, determină:
• absenţa secreţiei de testosteron,
• azoospermie
• hipoplazie testiculară.
În absenţa testosteronului, caracterele sexuale secundare sunt slab dezvoltate:
• pilozitatea facială, axilară şi tronculară sunt absente sau slab reprezentate,
• pilozitatea pubiană este redusă şi are aspect ginoid (triunghi cu vârful în jos),
• corpul are conformaţie de tip feminine (uneori şolduri mai late decât umerii),
• vocea este înaltă,
• adipozitatea are o dispoziţie de tip ginoid.
O altă particularitate fenotipică este prezenţa ginecomastiei (dezvoltarea glandelor
mamare la un individ de sex masculin).
Dezvoltarea intelectuală este aproape
normală, dar pacienţii cu sindrom Klinefelter
prezintă tulburări de învăţare, determinate de
dislexie. În schimb, la pacienţii cu polisomii XY,
prezenţa unui număr crescut de cromozomi X se
asociază cu retard intelectual.

Personalitatea pacienţilor cu SK este

caracterizată prin sfioşenie, pasivitate, imaturitate
şi dependenţa de aparţinători.

Stabilirea diagnosticului. Metode de diagnostic

Confirmarea diagnosticului este realizată pe baza analizelor citogenetice şi a
testărilor hormonale.
Investigaţiile citogenetice necesare sunt: testul cromatinei sexuale şi analiza
cromozomică.
Testul cromatinei sexuale X poate fi utilizat ca metodă de screening în sindromul
Klinefelter, în condiţiile în care metoda este ieftină, rapidă şi facil de aplicat. Această
metodă este sugestivă pentru diagnosticul de SK când valorile sunt pozitive (prezenţa
corpusculului Barr – echivalentul unui cromozom X inactivat genetic). În cazul
polisomiilor XY pot fi identificaţi 2 sau chiar 3 corpusculi Barr
Examenul cromozomic este esenţial pentru stabilirea diagnosticului de certitudine.
Cariotipul poate releva: trisomie XXY omogenă, trisomie XXY în mozaic, mozaicuri
complexe cu linii poli XY sau polisomii XY omogene.
Analizele hormonale utile în diagnosticul SK sunt:
- testosteron – nivel scăzut,
- gonadotrofine hipofizare (FSH şi LH) - nivel crescut.
Sfat genetic
În condiţiile în care SK determină sterilitate, boala nu se poate transmite la
descendenţi, astfel încât riscul de recurenţă la un pacient cu SK este zero.
La cuplurile care au un copil cu SK, riscul de a avea un alt copil afectat este de
obicei nesemnificativ (mai mic de 1%) dar este indicată consultarea unui medic
genetician înainte de a planifica o nouă sarcină, mai ales că există posibilităţi de
diagnostic prenatal.
Diagnostic prenatal
Depistarea bolii înainte de naştere necesită puncţie amniotică (recoltare de lichid
din sacul amniotic în care se dezvoltă embrionul) urmată de efectuarea analizei
cromozomice prin tehnici clasice sau prin metode de citogenetică moleculară (FISH).
Evoluţie şi prognostic
În majoritatea cazurilor, evoluţia pacienţilor cu SK este favorabilă. Astfel, la
pacienţii cu trisomii XXY (omogene sau în mozaic) speranţa de viaţă este cvasinormală.
În schimb, la indivizii cu polisomii XY (48,XXXY sau 49,XXXXY) speranţa de viaţă
este limitată în condiţiile în care aceştia prezintă frecvent anomalii congenitale viscerale
grave care pot determina deces în perioada copilăriei.

Inteligenţa este normală, astfel încât integrarea socială a pacienţilor poate fi bună
sau cel puţin acceptabilă. Totuşi, pacienţii cu SK prezintă tulburări de vorbire care pot
genera dificultăţi de adaptare socială. În plus, a fost remarcată o incidenţă crescută a
tulburărilor psihiatrice de tip reactiv la factorii de stress.
 Singurul aspect clinic care nu poate fi corijat este sterilitatea, în cazul bărbaţilor
cu SK fiind imposibilă procreerea. În schimb, libidoul sexual nu este marcat sever, astfel
încât activitatea sexuală este cvasinormală, mai ales dacă se aplică terapie substitutivă cu
hormoni sexuali masculini.

Posibilităţi de tratament, îngrijire şi urmărire

Tratamentul se aplică numai postpubertar şi constă în administrare de hormoni
sexuali masculini, cu scopul de inducere a dezvoltării caracterelor sexuale secundare
masculine. În general, ginecomastia nu răspunde la tratament hormonal, ci necesită
tratament chirurgical, întrucât se însoţeste de creşterea riscului de cancer mamar.
Tratamentul cu testosteron trebuie început de la vârsta normală de debut a
pubertăţii (12-13 ani la băieţi) şi continuat, sub îndrumare endocrinologică pe tot
parcursul vieţii active. În general terapia cu androgeni creşte masa musculară, determină
îngroşarea vocii şi apariţia pilozităţii masculine, dar nu modifică aspectul şi funcţia
testiculilor.
O altă componentă a terapiei în SK vizează tratamentul tulburărilor psihiatrice,
care trebuie asigurat prin conlucrarea unui psihiatru şi a unui psiholog. Totuşi, de mare
importanţă rămâne sprijinul familiei care permite ameliorarea integrării sociale şi creşte
confortul psihic al pacientului.
La bărbaţii cu SK căsătoriţi care doresc să aibă copii este indicată fie adopţia, fie
inseminarea artificială a partenerei cu spermă de la un donor anonim.