Giovanni Sartori,

Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea

Giovanni Sartori (n. 1924 – d. 2017) a fost un filozof și politolog italian specializat în
studiul democrației și a sistemelor politice comparate. A fost cunoscut în mediile academice
europene și americane, fiind profesor la universități din Italia și SUA. Mare personalitatea a
culturii italiene, a fost fondator al Rivista Italiana di Scienza Politica și colaborator al ziarului
Corriere della Sera.
În lucrarea Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea 1, Giovanni
Sartori se concentrează asupra efectelor negative pe care televiziunea și primatul imaginii le
au asupra mentalului uman, căci, homo sapiens produs de cultura scrisă și de limbajul
simbolic devine homo videns sub acțiunea fenomenului video și a imaginii. Prin demersul său,
autorul reușește să introducă o serie de sintagme memorabile în literatura de specialitate, dar
și să tragă niște semnale de alarmă asupra viitorului gândirii și devenirii involutive a lui homo
sapiens. Vine cu tot talentul său polemic pentru a-și demonstra părerile și a demonta o serie de
paradigme unanim acceptate.
Revoluția multimedia și a tot ce înseamnă tehnologii de comunicare din ultimele
decenii a produs însemnate transformări asupra însăși naturii omului. Vederea a devenit tele-
vedere, trăirea a devenit tele-trăire printr-o utilizare excesivă și scăpată de sub control a
televizorului, internetului, a calculatorului2. Totuși, televiziunea și calculatorul nu ar trebui
amestecate pentru că sunt diferite: televiziunea prezintă imagini ale unor lucruri reale, în
schimb calculatorul și internetul ne introduc într-o lume în care granița dintre realitatea
adevărată și realitatea virtuală este foarte imprecisă.
Homo sapiens se diferențiază de celelalte animale prin capacitatea sa unică de a opera
cu simboluri, de a face abstractizări. Prin natura sa, omul dobândește cunoștințe prin cuvânt,
care stimulează capacitatea unică de abstractizare, căci cuvântul este un simbol. Odată alungat
cuvântul, este înlocuit de imagine, care oferă un mult mai mare confort, căci nu necesită
realizarea unor conexiuni la nivelul scoarței cerebrale. Doar că, imaginea și vizibilul

1
Giovanii Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Editura Humanitas, București,
2005
2
Jaques Gerstle adaugă acestei serii de tele- o tele-sociabilitate problematică, care schimbă formele tradiționale
ale sociabilității (muncă, învățământ, tranzacții) sub impactului noilor mass-media (Jaques Gerstle, Comunicarea
politică, Institutul European, Iași, 2002, p. 15-16, p. 47)
transformă miliarde de oameni care văd dar nu pot înțelege. În televiziune, vederea este
dominantă; totul poate fi transpus in imagini: șomajul este exprimat prin imagini cu un șomer,
fericirea se traduce prin imaginea unei fețe ferici. Vocea care prezintă imaginile arătate,
depinde de imagine, comentează și explică imaginea. „În consecință, telespectatorul este mai
mult un animal văzător decât un animal simbolic”. Căci, lucrurile înfățișate prin imagini sunt
mai importante decât cele spuse prin cuvinte, iar vederea îl apropie pe om de capacitățile sale
ancestrale și îl îndepărtează de capacitatea sa simbolică. Astfel, homo sapiens intră în criză,
„în criza pierderii înțelepciunii și a capacității de cunoaștere”.
Sartori nu exclude cu totul vederea și imaginea ca generatoare de înțelegere și
cunoaștere. Lumea vizibilă poate fi înțeleasă cel mai bine văzând-o într-un mod direct, fără
intermediari. Descrieri despre Taj Mahal sau Grand Canion nu pot suplini imaginea. Este
adevărat că o imagine poate valora cât o mie de cuvinte, dar este la fel de adevărat că un
milion de imagini nu creează nici măcar un singur concept. În concepția lui Sartori, vederea
nu înseamnă cunoaștere, dar poate ajuta cunoașterea.
Televiziunea este mai mult decât un canal media, este și o metodă de educație. Din
păcate, copilul este expus de mic efectelor negative pe care televiziunea le are3, încă înainte de
a învăța să scrie sau să citească, doar că vede imagini fără să înțeleagă. Astfel, această ființă
umană formată de tele-vedere rămâne toată viața sa un video-copil, pentru că el devine un om
care nu citește și, astfel, își pierde mecanismele de a înțelege și opera cu simbolurile.
Proliferarea inculturii culturii generează „gândirea zeamă lungă” a unei „armate crescânde de
reduși mintal”, care sunt dresați prin imbecilizare.
În cea de-a doua parte a cărții sale, Sartori examinează video-politica, adică rolul pe
care televiziunea ajunge să îl aibă în politică. După ce i-a format pe copii, televiziunea
continuă să îi influențeze pe adulți. Efectul este cât se poate de nefast, căci prin distrugerea
spiritului critic, democrația este pusă în pericol. Faptul că televiziunea ne face să credem că
suntem participanți direcți la viața politică, este doar o iluzie. Imaginile prezentate sunt adesea
scoase din context și selecția prezentării unor realități este adesea arbitrară: „O fotografie
minte dacă este rodul unui fotomontaj” – spune Sartori. Rolul suprem al unei televiziuni aflată
într-o permanentă căutare de audiență, este de a distra, de a face spectacol, și în consecință
ajunge să deformeze realitatea și să dezinformeze. Televiziunea trebuie să arate publicului

3
Metodele de educație alternativă consideră că un copil de vârstă preșcolară, nu are nevoie de televizor, ci
trebuie lăsat să descopere lumea prin propriile simțuri și experiențe, și nu prin intemediari cum ar fi televizorul
sau calculatorul. De asemenea, în cadrul unor testări despre capacitatea unui copil de până într-un an de a învăța
limbi străine, s-a ajuns la concluzia că interacțiunea umană nu poate fi înlocuită de ecranul unui calculator sau
televizor, chiar și dacă i se prezintă copilului diverse emisiuni cu caracter educativ; în urma unei asemenea
expuneri, copilul nu rămâne cu nici o achiziție mentală.
avid4, iar acest lucru duce la o vânătoare a vizibilului și a momentului potrivit pentru a fi
filmat, ceea ce automat determină o modificare a perspectivei și o vedere parțială asupra
lumii. Se ajunge în acest mod la „adevărata dezinformare: nu informarea insuficientă, ci
informarea proastă, care distorsionează”.
Politica a fost transformată de televiziune în spectacol, în video-politică, marele lider a
devenit video-lider, căci televiziunea propune persoane cu limbaje ambigue în locul unor
discursuri, care să permită fiecărui grup să găsească ceea ce dorește să afle. Până și alegerile
devin video-alegeri. Politica video-modelată este una „emoțională, emotivizată, înfierbântată
de micul ecran, ridică și stârnește probleme fără a oferi nici cea mai mică idee despre felul în
care se rezolvă”.
Pe parcursul lucrării sale, Sartori devine din ce în ce mai vehement în privința noului
tip de om care se dezvoltă în omul-vită sau homo insapiens. Este un individ gol pe interior
până la patologic, „incapabil de reflecție abstractă și analitică, tot mai bâlbâit în demonstrația
logică și deducția rațională, dar, în același timp mai puternic în sensul vederii (omul ocular) și
al fantazării (universuri virtuale)”.
Giovanni Sartori a reușit să previzioneze într-un mod corect modernizarea
comunicațională inevitabilă, intuind faptul că mini-calculatoarele și internetul vor deveni
accesibile majorității populației din țările bogate. De asemenea, prezice și faptul că aceste
instrumente vor fi folosite pentru „omorârea timpului” și vor crea un al doilea val de creiere
atrofiate din punct de vedere cultural, logic și rațional: „Paideia universului video promite să
paseze internetului analfabeți culturali uitând repede puținul pe care au fost nevoiți să îl învețe
în școală, deci analfabeți culturali care își vor omorî pe Internet timpul lor gol în tovărășia
unor suflete gemene sportive, erotice sau a unor hobby-uri mărunte”.
De altfel, Sartori nu contestă posibilitatea ca internetul să fie un instrument „prodigios
bun la toate”, pentru că transmite și imagini, dar și texte scrise, permite dialogul între
utilizatori în timp real și, mai ales, permite o aprofundare aproape nelimitată a documentării
vreunei curiozități simple sau științifice. Este „o biblioteca universală conectată pentru
retransmisii”. Dar, autorul continuă în scepticismul său și se întreabă câți utilizatori vor folosi
internetul cu posibilități infinite ca instrument de cunoaștere?

4
Dintre toate simțurile, vederea este simțul pe care nerăbdarea îl comandă în modul cel mai manifest. „O
veleitate magică, niciodată deplin eficace, niciodată descurajată, însoțește fiecare dintre privire noastre: a
surprinde, a dezbrăca, a încremeni, a pătrunde” – spune Jean Starobinki (Jean Starobinki, Textul și interpretul,
Editura Univers, București, 1985, p. 31).
 Concluzia lui Sartori este una foarte pesimistă, căci „lumea multimedială” va fi
populată de euri dezintegrate, adică „un eu virtual descompus în personalități multiple” 5,
numai bun să populeze clinicile de psihiatrie. Săraci cu duhul și cu mintea au existat
dintotdeauna. Diferența este că în trecut ei nu contau și putea u neutralizați prin dispersia lor.
Dar astăzi, ei se regăsesc, se conectează între ei, se înmulțesc și devin tot mai puternici.
Cultura audio-vizuală este incultă, și prin urmare non-cultură.
Această carte este una care ar trebui să dea mult de gândit părinților și celor care se
ocupă de educație la modul general, iar ideile dezbătute aici trebuie atent discutate și aprig
diseminate. Autorul este conștient că dezvoltarea media nu poate fi oprită, dar speră că totuși
se vor găsi persoane care să fie speriate de ceea ce se întâmplă cu video-copiii lor și să devină
astfel, persoane mai responsabile. Speră că școala se va transforma într-o instituție aptă să
lupte împotriva post-gândirii. Mai spera ca ziarele să fie mai bune și, implicit, televiziunile să
fie mai bune. „Și apoi chiar dacă bătălia mea e dinainte pierdută, asta n-are importanță”.

5
Anthony Giddens spune că un schizofrenic este „o persoană care este nesigură existențial dacă are sau nu mai
multe identități, dacă ceilalți există cu adevărat”. Ceea ce e mai grav este faptul că o asemenea persoană s-ar
putea să fie total incapabilă să existe în același univers social cu celelalte ființe umane (Anthony Giddens,
Consecințele modernității, Editura Univers, București, 200, p. 89-90).