Cuza”
Facultatea: Filosofie
Secţia: Comunicare şi Relaţii Publice
Cuvinte cheie:
- kinezica;
- artefacte;
- oculezica;
- haptica;
- expresii faciale;
- vocalica (paralimbaj).
2
COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
1
Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura “Tritonic”, Bucureşti, 2003, p.5
2
Eugen Burduş, Managementul schimbării organizaţionale,, Editura “Economica”, Bcureşti, 2000, p.620
3
Idem, p. 621
4
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura “Polirom”, Iaşi, 1999, p. 14
3
spusele fără noimă în cuvinte vorbite şi scrise, prin care ei sunt capabili să îşi facă
cunoscute nevoile, dorinţele, ideile şi sentimentele.
Comunicarea serveşte pentru a schimba o altă persoană într-un anume fel, mai
degrabă decât să ofere receptorului informaţii pentru a face ceva ca urmare a mesajului
transmis, ori în unele cazuri vine să completeze cu informaţii noi ceea ce nu a fost iniţial
înţeles de beneficiarii mesajului.
COMUNICAREA NONVERBALĂ
5
Septimiu Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Editura Comunicare.ro, Bucureşti,
2005, p. 25
4
Tipuri de comunicare nonverbală
5
În lucrarea sa, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Septimiu Chelcea
face referire la ştiinţa construită de Ray L. Birdwhistell şi anume, kinezica, careia Ray i-a
dat semnificaţia de “studiul mişcărilor corpului în relaţie cu aspectele nonverbale ale
comunicării interpersonale.” Deoarece termenii ca “limbajul trupului” sau “limbajul
corpului” sunt improprii abordării ştiinţifice a comunicării nonverbale, autorul foloseste
termenul de “mişcări ale corpului” atunci când se referă la semnalele transmise cu
ajutorul corpului (gesturi, postură).
Gesturile
Fiind elemente ale conduitei expresive, gesturile vorbesc de la sine despre trăirile
afective şi despre temperamentul unei persoane, la fel ca şi expresia sau postura: o
persoană care gesticulează amplu, intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este
prcepută ca impulsivă, autoritară / agresivă; gesturile puţine indică stăpânire de sine sau
temperament flegmatic; mersul apăsat este semn de hotărâre, fermitate, furie; mersul pe
vârfuri – fire flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii „târşiţi” indică lene sau
depresie etc.
Postura
Poziţia corpului (postura) face parte din mijloacele de comunicare nonverbală şi,
la fel ca şi în cazul expresiilor emoţionale, în timp, se consolidează posturi specifice care
sunt interpretate ca trăsături de personalitate: capul ţinut plecat şi spatele gârbovit sunt
interpretate ca depresie şi umilinţă, capul dat pe spate şi spatele drept ca aroganţă,
mândrie, autoritate ş.a.m.d. În timpul conversaţiei, varierea poziţiei corpului poate să
comunice interlocutorului lucruri diferite: aplecarea trunchiului înspre înainte poate
semnifica interes pentru ceea ce el tocmai spune şi conversaţia devine mai „caldă”, mai
apropiată, aplecarea înspre înapoi poate semnifica detaşare şi conversaţia se „răceşte”.
Alte aspecte ce ţin de comunicarea nonverbală, în special de mesajele nonverbale
transmise de corpul nostru catre ceilalti sunt: artefactele (îmbrăcămintea, podoabele,
accesoriile vestimentare, care comunică apartenenţa persoanei la genul biologic, la o
clasă de vârstă sau la o categorie socio-economică etc.).
6
Înfăţişarea
Prima impresie pe care ne-o produce întâlnirea faţă în faţă cu o persoană rezultă
din ceea ce vedem (înfăţişarea şi mişcările) şi auzim (ce spune şi cum spune). Alura unei
persoane, felul cum este îmbrăcată, fizionomia, ne dau indicii intenţionate sau
neintenţionate despre gen, vârstă, eventual categorie socio-economică, felul în care
percepe persoana situaţia şi se raportează la ea. Ne pregătim înfăţişarea pentru fiecare
situaţie importantă, de multe ori chiar ne străduim să ne modificăm înfăţişarea astfel încât
să producem impresia dorită.
Îmbrăcămintea
Hainele constituie un însemn al diferenţierii sociale, dar totodată constituie un
mod de exprimare a persoanei: putem deduce statutul socio-economic şi chiar ocupaţia
cuiva după tipul de îmbrăcăminte pe care o poată - persoanele cu un statut economic
ridicat îşi „afirmă” constant acest statut purtând haine scumpe, elegante şi de bună
calitate, persoanele cochete au un mod special de a fi elegante şi de a atrage atenţia
persoanelor de sex opus, prin croiala îmbrăcămintei, culorile pe care le poartă, accesorii,
etc. Prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalţi aşteptările noastre asupra modului în care
dorim să fim trataţi: un costum clasic comunică dorinţa noastră de a ne relaţiona la nivel
oficial, o îmbrăcăminte mai puţin „formală” poate fi interpretată ca intenţie de a da o notă
mai caldă, mai personală relaţiei.
Haptica (contactul cutanat)
Desmond Morris aminteşte faptul că au fost observate 457 de tipuri de contacte
corporale, dar multe dintre el se întalnesc destul de rar şi au importanţă redusă în
comunicarea nonverbală. Printre cele mai frecvente atingeri cutanate se numară:
Strângerea mâinii
Allan Pease apreciază că: “poziţia palmei îndreptate în sus sau în jos când
întindem palma pentru salut transmite informaţii despre atitudinea noastra faţă de
celălalt: dominare, supunere sau egalitate”.6
6
Allan Pease, Limbajul trupului, Editura “Polimark”, 2002
7
Îmbrăţişările
Sunt semne de legatură, adesea cu semnificaţii sexuale. Spre exemplu când două
persoane se întâlnesc după o perioada de timp mai mare, se îmbrăţişează. Prin acest gest
se exprimă bucuria revederii.
Autoatingerile
Tot Pease7, este de părere că frecarea ochiului sau a pleoapei inferioare la
extremitatea nazală a ei poate să însemne: “N-am văzut nimic rău”, dar şi “îndepărtarea
inducerii în eroare, îndoiala sau minciuna pe care le vede”.
Fizionomia
Fiecare din noi avem tipuri de fizionomie care „ne plac / nu ne plac” şi care
constituie repere în evaluarea fizionomiei celuilalt: asemănarea cu „tipul pozitiv” duce la
o impresie favorabilă, în timp ce asemănarea cu „tipul negativ” duce la o impresie
defavorabilă. A avea o fizionomie plăcută, care să denote tinereţe şi sănătate este o
caracteristică dezirabilă pentru orice persoană care îşi caută un post sau vrea să
promoveze în carieră.
Mimica
Mimica este dată nu numai de exprimarea afectelor şi emoţiilor momentului, ci şi
de „sedimentarea” în timp, a celor mai frecvente expresii emoţionale în ridurile de
expresie: persoanele cu riduri la colţurile externe ale ochilor sunt percepute ca mai
simpatice, deoarece aceste riduri sunt asociate expresiei zâmbitoare a feţei: persoanele cu
cute verticale pe frunte sunt percepute ca dominatoare şi autoritare (expresie asociată
atitudinilor imperative); cele cu cute orizontale - ca naive şi nu prea inteligente (expresie
asociată mirării, nedumeririi) s.a.m.d.
Expresia facială este modalitatea de comunicare nonverbală cea mai complexă,
datorită faptului că reflectă trăirea emoţională şi, prin aceasta, îndeplineşte o funcţie
reglatorie intrapersonală şi interpersonală.
7
Allan Pease, Limbajul trupului, Editura “Polimark”, 2002
8
Oculezica (contactul vizual)
În cadrul relaţiilor interpersonale, privirea oferă un feedback important despre
reacţiile celuilalt. Într-un studiu de sinteză, realizat de C. Neil Macrae et. al. în 2002
apreciază ca “direcţia privirii este un mijloc prin care oamenii şi animalele pot transmite
informaţii sociale relevante”.
Contactul vizual dintre două persoane furnizează o serie de informaţii de context
importante pentru interpretarea mesajelor parvenite pe celelalte canale: direcţia privirii
poate indica interesul sau intenţiile interlocutorului; mişcările oculare sunt şi ele
sugestive în privinţa trăirilor şi intenţiilor. Privirea directă, ochi-în-ochi, este semnul
atenţiei pe care ţi-o acordă celălalt şi avertizează asupra formei de interacţiune ce va urma
(eventualele intenţii agresive, faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă, aşteaptă
un răspuns).
Frecvenţa şi durata contactului vizual.
Privirea are importante funcţii de comunicare în registrul afectiv: frecvenţa şi
durata ei pot fi semn de simpatie, de atracţie, într-un context pozitiv şi provoacă
reciprocitatea trăirii, pe câtă vreme într-un context negativ, frecvenţa mare sau durata
excesivă a privirii pot fi interpretate ca semne de agresivitate şi provoacă scăderea
atracţiei.
Elemente de paralimbaj
9
Tonul este inflexiunea vocii pe care o foloseşte un vorbitor. El poate fi calm,
agresiv, pedant, nervos, cald, rece etc. Pentru a avea succes, într-un discurs este preferabil
să se foloseasca un ton calm şi sigur, dar care să nu fie uniform. Schimbările acestuia sunt
importante, întrucat ele rup monotonia, făcând ca expunerea să câştige în atractivitate.
Trecerea de la un ton calm la un ton entuziast nu poate fi scăpată, rezultând o atenţie
sporită din partea auditoriului.
Ritmul vorbirii reprezintă felul în care alternează cuvintele accentuate cu cele
neaccentuate şi frecvenţa acestora. El este ales în funcţie de ceea ce se doreşte să se
comunice.
Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adresează publicului. Cel
care ţine un discurs trebuie să vorbească suficient de tare pentru a fi auzit de toate
persoanele care îl ascultă. În general nu este bine să se folosească un volum foarte ridicat,
deoarece acest lucru poate fi perceput ca o agresiune de cei din jur.
Deşi există semnificaţii general-umane ale unor expresii faciale sau ale unor
gesturi, fiecare cultură îşi are propriile reguli de semnificare, care sunt învăţate de toţi
indivizii pe parcursul vieţii. Grupurile organizaţionale au şi ele reguli particulare
referitoare la semnificaţia elementelor de comunicare nonverbală care sunt, la rândul lor,
învăţate în cursul procesului de socializare organizaţională.
Adoptând normele de comunicare verbală şi nonverbală, individul îşi precizează,
într-o manieră implicită, poziţia pe care o adoptă în interacţiunea socială şi dorinţa sa de a
fi tratat în conformitate cu această poziţie de către ceilalţi participanţi la comunicare.
Cunoaşterea particularităţilor de comunicare nonverbală ale unui grup este
esenţială pentru o persoană din exterior care se doreşte să comunice eficient cu membrii
săi.
Procesul comunicării trebuie privit ca un act interpersonal care ţine seama tocmai
de unicitatea individului prin diversele moduri în care el se manifestă. Comunicarea
nonverbală poate spune despre un individ mai multe decat ar dori el sa transmită
celorlalţi, iar interpretarea ei este un intrument real pentru cei ce doresc să ajute la
rezolvarea problemelor apărute în viaţa acestuia.
10
BIBLIOGRAFIE
11