Expertiza ca mijloc de probă în procesul judiciar

Noțiunea de expertiză este atestată încă din vechiul drept roman. A reprezentat și încă
reprezintă un foarte valoros mijloc de probă în procesul judiciar.
Articolul 116 Cpp prevede că pentru desfășurarea procesului penal, în vederea aflării
adevărului, poate să apară necesitatea clarificării unor fapte sau împrejurări prin recurgerea la
cunoștințele unor experți sau specialiști, situație în care organul de urmărire penală sau instanța
poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize. Articolul 330 NCpc prevede:
când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră că trebuie să cunoască părerea
unor specialiști va numi, la cererea părților sau din oficiu, experți. Așadar, ori de câte ori au
nevoie de părerea unor persoane care au cunoștințe din diverse domenii, organele judiciare vor
numi unul sau mai mulți experți, stabilind problemele nelămurite asupra cărora aceștia urmează
să se pronunțe.
Deoarece, de regulă, sunt legate de existența unui proces, expertizele sunt numite
expertize judiciare, particularitatea având semnificație în raport cu cele efectuate în afara
procesului (extrajudiciare).
Expertizele pot fi efectuate în domenii foarte variate, legislația noastră reglementând mai
toate categoriile de expertize.
Expertul este persoană fizică, având cunoștințe de specialitate într-un anumit domeniu, și
care este abilitată oficial în calitate de expert.
Cercetarea pe care o face expertul în problema ce se impune a fi lămurită se numește
expertiză.
Concluziile expertizei în sens procesual reprezintă probe, iar raportul întocmit de expert,
în care sunt cuprinse concluziile constituie mijloc de probă.
Așadar expertiza s-ar defini ca un mijloc de probă (procedeu de probațiune după alți
teoreticieni) prin care, pe baza unei cercetări fundamentate, expertul aduce la cunoștința
organului judiciar concluziile motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt
necesare cunoștințe specializate.
În acest context teoretic, apreciem că este grșită supraestimarea expertului și confundarea
lui cu judecătorul științific, pentru că expertul se pronunță strict în limita specialității sale și
numai unde i s-a cerut părerea, fiind de neconceput pronunțarea sa asupra unor probleme de
drept ce intră în sfera exclusivă a organului judiciar.
Expertul nu poate fi asimilat martorului, deoarece el nu relatează fapte sau împrejurări
cunoscute, ci le examinează din perspectiva specialității sale.
Așa cum rezultă din enumerarea consecutivă făcută în articolul 64 Cpp, expertiza este
privită ca un mijloc de probă, iar prin aceasta sunt obținute, administrate și, uneori, interpretate
probele. Astfel, deși în vorbirea curentă se mai folosește noțiunea de expertiză cu înțeles de
probă, cele două noțiuni nu se confundă.

1
 Importanța expertizelor

Antrenarea tot mai frecventă a unor experți sau specialiști în lămurirea unor cauze a fost
impusă atât de nevoia lărgirii posibilităților de perfecționare a activității de înfăptuire a justiției,
cât și de progresul rapid al științei și tehnicii, cu impact nemijlocit asupra aflării adevărului.
Deși dispozițiile procesuale nu consacră o poziție preponderentă pentru expertiză în
ansamblul mijloacelor de probă legal administrate descrise în articolul 64 Cpp, totuși în multe
cauze aflarea adevărului a fost posibilă doar prin desfășurarea expertizei, ea constituind și
principalul mijloc de identificare judiciară.
Importanța acestui mijloc de probă decurge din caracterul său științific reflectat de natura
datelor și informațiilor valorificate de expert în cadrul lucrării făcute, a metodelor, procedeelor și
tehnicilor folosite. De aceea, practica judiciară, în cadrul aplicării principiului liberei aprecieri a
probelor, a dat întâietate împrejurărilor de fapt (probelor) stabilite prin expertiză. Ca urmare,
elementele de probă îndoielnice sau simplele indicii au putut în urma desfășurării expertizei să
fie reținute ca probe sau înlăturate ca fără nici o valoare.
Legat de această realitate, trebuie recunoscut și faptul foarte important că rezultatele
expertizei, contribuția expertului, dar și responsabilitatea lui sunt apanajul său exclusiv, iar
caracterul subiectiv al cercetării făcute, în sens de proces eminamente personal, a ridicat
problema hamletiană a valabilității expertizei: “Este sau nu este expertiza o știință?”, “Are
aceasta un fundament realist?”, “Recurge la metode verificate, reproductibile și recunoscute de
lumea științifică?”.

Aspecte ce deosebesc expertiza de constatarea tehnico-științifică

Constatarea tehnico-științifică este justificată de urgența cu care trebuie să se intervină și

de pericolul dispariției unor mijloace de probă (articolul 112 Cpp).
Spre deosebire de expertiză (efectuată de expert), constatările sunt atributul specialiștilor
sau a tehnicienilor, aceștia din urmă funcționând în cadrul sau pe lângă instituția de care aparține
organul de urmărire penală. Articolul 112(2) Cpp prevede folosirea unor specialiști sau a unor
tehnicieni care funcționează în cadrul altor organe.
Deoarece este o activitate desfășurată sub imperiul urgenței (procedura este simplificată
în raport cu expertiza), constatarea poate fi dispusă și de un organ necompetent, însă sesizat
conform legii, actele și lucrările efectuate fiind trimise procurorului competent. Trebuie
manifestată prudență când la urmărirea penală sunt folosiți specialiști sau tehnicieni din cadrul
altor instituții, care prin optică diferită, generată de scopurile diferite ale cercetării sau lipsa de
cunoștințe în materia identificării, se deosebesc de experți.
Aspectele care diferențiază expertiza de constatare sunt:
-constatările sunt caracterizate prin urgența dispunerii lor într-un moment foarte apropiat
săvârșirii faptelor; în cazul expertizei nu există o astfel de urgență;
-constatarea se dispune, de regulă, numai în faza de urmărire penală; expertiza se dispune în
ambele faze;
-expertiza presupune o investigare amănunțită a faptelor; constatarea necesită o cercetare mai
puțin aprofundată;
-spre deosebire de constatare, la efectuarea expertizei poate participa alături de expertul numit de
organele judiciare și un expert asistent (expert parte).

2
 Se pot identifica și asemănări, și anume:
-ambele presupun o activitate efectuată de specialiști;
-obiectul lor este fixat de organele judiciare;
-scopul constă în obținerea unor elemente de fapt cu valoare de probe necesare aflării adevărului
într-o cauză aflată pe rolul organelor judiciare;
-atât în cazul expertizei, cât și în cazul constatării, concluziile sunt cuprinse într-un raport.

Felurile expertizei

Clasificarea se poate face după următoarele criterii:

1.După problema ce trebuie lămurită prin expertiză:
a)expertiza tehnică, de reg, se dispune:
-pentru lămurirea unor probleme în legătură cu producerea unor accidente de trafic sau de
muncă;
-pentru examinarea unor instrumente în cazuri de efracție sau distrugere;
-pentru lămurirea unor împrejurări legate de incendii, transporturi;
-pentru evaluarea bunurilor și formării loturilor în procedura de partaj judiciar de bunuri;
-pentru stabilirea autenticității înregistrărilor audio-video;
-pentru stabilirea autenticității unui înscris sau document.
-când aceste examinări tehnice (stabilirea autenticității) sunt desfășurate în vederea identificării
persoanelor, obiectelor, substanțelor, fenomenelor ce au legătură cauzală cu fapta penală,
expertizele au un foarte pronunțat caracter criminalistic, fiind executate de instituții și
laboratoare cu activitate specifică.
-uneori expertiza tehnică, datorită complexității problemei supuse examinării, se efectuează în
strânsă conexiune cu alte genuri de expertize (contabile, financiare sau fiscale, medicale), astfel
expertiza căpătând un caracter complex, multidisciplinar; astfel de expertize tehnice sunt
administrate atât în procesul penal, cât și în unele procese civile sau comerciale.
b)expertiza medico-legală se dispune:
-pentru a se stabili cauzele morții, mecanismul, existența și gravitatea vătămării, în cazul
săvârșirii unor infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății;
-pentru a stabili unele probleme specifice în cazul unor infracțiuni privitoare la viața
sexuală;
-pentru determinarea alcoolemiei în sânge, a grupei sanguine sau a profilului genetic al
unei persoane (expertiza genetică).
c)expertiza psihiatrică se dispune:
-pentru a constata existența sau neexistența discernământului unei persoane în momentul
săvârșirii faptelor;
-pentru a se verifica starea psihică sau gradul de afectare a discernământului (tulburări
psihice determinate de boli grave: schizofrenie, oligofrenie).
d)expertiza contabilă sau fiscală se dispune, de regulă:
-când este necesară verificarea documentelor contabile sau a realității operațiunilor
contabile desfășurate;
-pentru stabilirea lipsurilor dintr-o gestiune;
-pentru stabilirea existenței diferitelor operațiuni care sugerează existența unui fenomen
evazionist, operațiuni care în final pot fi găsite ca legale sau având semnificație penală.

3
-aceste expertize sunt administrate nu numai în cauzele penale, dar și în cauzele civile sau
comerciale.
e)expertiza criminalistică constă într-o cercetare științifică a probelor materiale destinate
identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor și fenomenelor aflate în legătură cauzală cu
fapta, stabilirii anumitor proprietăți ale acestora, precum și a unor eventuale modificări de formă,
conținut și structură.
-poate fi:
-expertiza grafică;
-expertiza tehnică a documentelor;
-expertiza dactiloscopică a urmelor palmare sau plantare;
-expertiza traseologică a urmelor lăsate de ființe și obiecte;
-expertiza balistică a armelor și munițiilor;
-expertiza fizico-chimică a probelor materiale;
-expertiza accidentelor de trafic terestru, aerian, fluvial și maritim;
-expertiza în explozii și incendii;
-expertiza vocii și vorbirii;
-expertiza genetică;
-expertiza aplicațiilor și datelor informatice;
-expertiza poligraf;
-expertiza drogurilor și stupefiantelor.
-este dispusă nu numai în cauzele penale, ci și în cauzele civile sau comerciale (de exemplu:
stabilirea paternității).
2.După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei:
a)expertizele facultative sunt frecvent dispuse de organul judiciar când se apreciază că se impune
lămurirea unor aspecte sau împrejurări ale cauzei;
b)expertizele obligatorii se efectuează în cazurile expres arătate de lege, când se prezumă că nu
poate fi rezolvat raportul dedus judecății fără apelarea la un specialist;
-articolul 117 Cpp prevede că expertiza psihiatrică este obligatorie în următoarele situații:
-omor deosebit de grav (inclusiv tentativa);
-când există îndoieli în ceea ce privește starea psihică a învinuitului sau inculpatului, stare
psihică rezultată din antecedentele sale medicale, din modus operandi sau din
comportamentul avut în timpul procesului.
-expertiza medico-legală este obligatorie:
-când trebuie stabilite cauzele morții dacă nu s-a întocmit un raport de constatare medico-
legală;
-în cazurile de pruncucidere (pentru a se stabili dacă sunt întrunite condițiile foarte
importante pentru încadrarea juridică ce trebuie dată faptei);
-în cazul suspendării procesului penal, pentru a se constata boala gravă care face
imposibilă participarea la proces;
-în situația cererilor de amânare sau întrerupere a executării pedepsei (articolul 453, litera
a) raportat la articolul 455 Cpp).
3.După modul de desemnare a experților:
a)expertize oficiale: expertul este numit de organele judiciare, care au și dreptul de a-i controla
activitatea;
b)expertize contradictorii: experții sunt numiți și aleși de organele judiciare sau de către părți
(articolul 118(3) Cpp);

4
c)expertize supravegheate: părțile pot desemna un specialist (consilier tehnic) cu atribuții de
control.
4.După modul de organizare a expertizei:
a)expertizele simple sunt efectuate de un expert dintr-un anumit domeniu de cercetare;
b)expertizele complexe presupun participarea unor experți din domenii diferite deoarece
elementele de fapt și împrejurările cauzei reclamă o cercetare multidisciplinară;
-nu au o reglementare proprie procesuală, dar au existat mai multe propuneri de lege ferenda
privind o reglementare a lor;
-practica a evidențiat mai multe expertize complexe, cele mai semnificative fiind: criminalistică
și medico-legală, tehnică și criminalistică (accident de muncă), tehnică și contabilă.

Încadrarea expertizei în desfășurarea procesului penal

Recurgerea la expertize constituie o măsură de ordin procesual ce poate fi dispusă în

cadrul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, cu ocazia
activităților de strângere și verificare a probelor necesare pentru dovedirea existenței infracțiunii
și a făptuitorului.
Expertiza poate fi dispusă în orice moment al procesului penal până la pronunțarea
hotărârii, dacă probele ce urmează a fi constatate prin aceasta sunt utile și concludente (articolul
67(2) Cpp).
În cursul urmăririi penale expertiza poate fi dispusă fie imediat după începerea urmăririi
penale, fie ulterior dacă unele obiecte, corpuri delicte, situații au apărut în cursul urmăririi
penale.
Instanța de judecată poate dispune efectuarea expertizei în timpul efectuării cercetării
judecătorești (articolul 320(2) și 320(3) Cpp). Procurorul și părțile pot propune efectuarea de
probe noi, iar când se propun trebuie menționate faptele și mijloacele de probă prin care pot fi
administrate.
Aceeași instanță, când, de exemplu, dispune restituirea dosarului pentru refacerea
urmăririi penale (articolul 332(2) Cpp), după ce a constatat că se impune cu necesitate, dă
indicație procurorului să se efectueze o expertiză.

Organe și subiecți procesuali

Solicitarea, dispunerea și efectuarea unei expertize constituie o activitate procesuală

probatorie ce implică prezența activă a unor organe și a unor subiecți procesuali.
Măsura dispunerii se realizează prin efectuarea de acte procesuale și procedurale, din care
unele revin organelor judiciare (denumite subiecți oficiali), iar altele revin părților (subiecți
principali ai procesului), cât și unor subiecți procesuali ocazionali (de exemplu, experții).
Subiecți procesuali oficiali
Participarea acestor subiecți oficiali diferă în raport de natura actelor procesuale pe care
le îndeplinesc în folosirea mijlocului de probă (mijloc probatoriu) de care vorbim.
Cererea de a efectua o expertiză poate fi formulată de orice parte (învinuit sau inculpat,
parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente), însă măsura de a efectua o expertiză
poate fi dispusă și din oficiu.

5
 Admiterea folosirii acestui mijloc de probă este de competența exlusivă a organelor de
urmărire penală și instanței de judecată care verifică cererile părților, dispunând motivat asupra
acestora.
În cazul unor expertize (de exemplu, expertiza medico-legală psihiatrică, expertiza
medico-legală pentru stabilirea cauzelor morții dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal)
organele de urmărire penală instanța de judecată sunt obligațe să dispună efectuarea lor la cererea
părților sau din oficiu dacă părțile nu au efectuat cereri în acest sens.
Actul procesual al efectuării unei expertize revine și unor subiecți procesuali ocazionali,
aceștia, în cazul expertizei medico-legale, al expertizei medico-legale psihiatrice sau în cazul
expertizei criminalistice, putând fi specialiștii sau experții ce lucrează în instituțiile și
laboratoarele cu activitate specifică de expertiză (institute medico-legale, servicii medico-legale
și institute și laboratoare de expertiză criminalistică), iar în cazul expertizei contabile, fiscale sau
tehnice acești subiecți procesuali ocazionali pot fi experți oficiali (persoane care au dobândit
calitatea de expert potrivit legii).
Articolul 119 Cpp: Dacă există experți oficiali în specialitatea respectivă, nu poate fi
numit expert o altă persoană decât dacă împrejurările deosebite ar cere aceasta. În mod
excepțional pot fi însărcinați să efectueze expertize (de regulă contabile, fiscale, tehnice) și
persoane care nu au atestatul de expert dacă sunt recunoscute ca specialiști de înaltă calificare
(membri ai unei academii, profesori, conferențiari, doctori în științe). Posibilitatea folosirii
specialiștilor neoficiali este restrânsă la cazuri excepționale, și anume la situația când nu există
experți oficiali de specialitate sau dacă împrejurările deosebite ar impune aceasta.
Uneori mai pot să apară ca subiecți procesuali oficiali și persoane străine de instituțiile de
specialitate competente potrivit legii să efectueze expertiza. Astfel, legea permite unor instituții
(institute medico-legale, laboratoare și institute de criminalistică, servicii medico-legale), când
apreciază necesar, să ceară și părerea unor specialiști din alte instituții sau le pot solicita
participarea la efectuarea acestor expertize. De exemplu, expertiza medico-legală, potrivit
articolului 20(1) din ordonanța de guvern 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea
instituțiilor de medicină legală, se efectuează de o comisie formată dintr-un medic legist și doi
medici psihiatri. Articolul 30(1) din același act normativ, prevede că expertiza medico-legală
pentru amânarea sau întreruperea executării pedepsei privative de libertate pe motive medicale se
efectuează de o comisie formată dintr-un medic legist, unul sau mai mulți specialiști în funcție de
bolile de care suferă cel examinat (acesta sau aceștia din urmă stabilesc și diagnosticul, alături de
indicațiile terapeutice) și un medic reprezentant al direcției sanitare a direcției penitenciarelor
(acesta împreună cu medicul legist stabilesc unde se poate aplica tratamentul pentru afecțiunea
respectivă: în rețeaua penitenciarului sau în rețeaua ministerului sănătății).
În doctrina mai veche poziția experților a fost controversată, aceștia fiind uneori
asemănați cu martorii, iar alteori cu organele de urmărire penală sau cu judecătorul, însă aceste
păreri au rămas izolate deoarece experții nu sunt martori (pentru că nu relatează fapte pe care
le-au văzut ori li s-au adus la cunoștință), ci specialiști chemați să asiste la aflarea adevărului,
însărcinați de organele judiciare să examineze și să exprime o părere asupra problemelor ce fac
obiectul expertizei.
Mai mult, autoritatea expertizei derivă din autoritatea sa științifică, din pregătirea de
specialitate a experților și nu împrumută nimic din autoritatea organelor judiciare pentru care nu
e obligatorie, acestea valorificând concluziile formulate în ansamblu (prin coroborare legală
alături de alte probe administrate: articolul 63(2) Cpp).

6
 În raport de atribuțiile ce revin organelor judiciare, subiecților procesuali principali și
ocazionali, se determină și sarcinile și prerogativele acestora; astfel: organele judiciare au
îndatorirea să verifice în fiecare cauză dacă pentru clarificarea unor fapte sau împrejurări este sau
nu este necesară folosirea cunoștințelor unor experți. Dacă se constată necesitatea folosirii unui
expert tehnic, organul judiciar îndreptățit să dispună expertiza numește expertul sau specialistul,
apoi indică în scris, prin încheiere sau ordonanță, obiectul expertizei și întrebările la care trebuie
să răspundă expertul, stabilind data depunerii raportului de expertiză, onorariul provizoriu,
avansul pentru cheltuielile de deplasare (când este cazul) și comunică biroului local de expertize
judiciare tehnice și contabile numele persoanei desemnate să efectueze expertiza (articolul 17 din
ordonanța de guvern 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și
extrajudiciară).
Pentru efectuarea altor expertize, organele judiciare se adresează direct instituțiilor
specializate compentente potrivit legii să efectueze expertize. Astfel, articolul 117(2) Cpp
prevede că pentru efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice, de exemplu, organele judiciare
se vor adresa instituțiilor medico-legale de specialitate care au condiții să efectueze o astfel de
expertiză pentru care se presupune internarea învinuitului sau a inculpatului pe timpul
desfășurării expertizei. Tot astfel, pentru efectuarea unei expertize criminalistice, aceleași
organel judiciare se adresează laboratoarelor interjudețene de expertize criminalistice cu sediile
în București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, cât și Institutului Național de Expertize
Criminalistice din București.
În cazul expertizelor efectuate de instituții de specialitate, organele judiciare au aceleași
îndatoriri ca și în legătură cu expertizele efectuate de experții oficiali. Uneori atât organele de
urmărire penală, cât și instanța de judecată mai au obligația să pună la dispoziția experților
materialele și datele necesare și să le dea lămuririle de care au nevoie pentru efectuarea
expertizei.
În cazul expertizei medico-legale psihiatrice, de exemplu, organele judiciare menționate
vor lua măsuri pentru efectuarea în bune condiții a expertizei, cum ar fi asigurarea prezenței în
fața experților a persoanelor ce urmează a fi examinate sau, de exemplu, punerea la dispoziție a
cadavrului, acolo unde este cazul.
În cazul expertizei scrisului (expertiza grafică sau grafoscopică), atât organele de
urmărire penală, cât și instanțele de judecată vor lua măsuri pentru procurarea scriptelor de
comparație, acestea fiind vizate obligatoriu de organele judiciare, în sensul certificării
autenticității lor.
Organele judiciare îndreptățite potrivit legii nu pot delega experților atribuțiile care le
revin (permisiunea de a efectua cercetarea sau să-și procure singuri alte materiale decât cele puse
la dispoziție sau să ia singuri informații sau date).
Pentru îndeplinirea sarcinilor sus evocate, organele judiciare pot uza de prerogativele
conferite de lege, în acest sens fiind de amintit următoarele temeiuri legale:
-articolul 118(2) Cpp: expertul e numit de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată,
cu excepția expertizelor reglementate în articolul 119(2) (expertiza medico-legală și
criminalistică), situații în care organele respective se adresează institutelor și laboratoarelor cu
activitate specifică de expertiză;
-articolul 127 Cpp: reglementează dreptul organelor de urmărire penală și al instanțelor de
judecată de a ordona învinuitului sau inculpatului să prezinte o probă scrisă de mâna sa ori să
scrie după dictarea ce i se face;

7
-articolul 117(2): conferă organelor judiciare dreptul de a dispune internarea învinuitului sau
inculpatului pe timpul necesar efectuării expertizei.

Subiecții procesuali principali

Alte sarcini și prerogative vizând expertiza identificăm și în legătură cu părțile din proces
pe măsura poziției lor procesuale și intereselor avute.
Părțile au datoria să se prezinte la termenele fixate de organele judiciare pentru a li se
aduce la cunoștință obiectul expertizei, întrebările la care urmează să răspundă expertul.
Învinuitul sau inculpatul, de exemplu, în cazul săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri este
obligat să prezinte o probă scrisă de mâna sa ori să scrie după dictarea ce i se face, aceste probe
de scris constituind scripte de comparație.
Celelalte părți, dacă nu sunt rude ori soț al învinuitului sau inculpatului, sunt obligate să
prezinte scriptele de comparație pe care le dețin.
Părțile au dreptul să ceară potrivit articolului 118(3) Cpp ca un expert recomandat de
acestea să participe la efectuarea expertizei, cu condiția ca acesta să aibă calitatea de expert
dobândită în condițiile legii.
Astfel legislația noastră consacră în limitele arătate, sistemul expertizei contradictorii
(acea expertiză care se efectuează de experți aleși de organele judiciare împreună cu experții
recomandați de părți, aceștia din urmă denumiți neconventional și experți parte).
Experții parte nu au rolul de supraveghetori, ca în cadrul expertizei supravegheate, ci
participă efectiv la lucrările expertizei alături de experții desemnați de organele judiciare, având
aceleași sarcini și drepturi.
Părțile au dreptul să facă observații, obiecții cu privire la întrebările ce urmează să fie
puse experților, putând cere modificarea și completarea acestora, au dreptul să dea explicații cu
încuviințarea organului judiciar și în condițiile legii.
Părțile pot să recuze pe expert în condițiile stabilite de articolul 51 Cpp.

Subiecții procesuali ocazionali

Subiecții procesuali ocazionali sunt experții sau specialiștii care potrivit legii au obligația
de a efectua expertiza în bune condiții, atât unii, cât și ceilalți folosind toate cunoștințele și
experiența lor pentru a clarifica complet chestiunile sau problemele ce fac obiectul expertizei.
Expertul nu poate refuza primirea acestei însărcinări decât pentru motive bine întemeiate,
anunțând organul judiciar care a dispus expertiza. Expertul poate fi constrâns să efectueze
lucrarea prin aplicarea unei sancțiuni disciplinare. Dacă există caz de incompatibilitate în sensul
articolului 54 Cpp, expertul este obligat să anunțe organul judiciar imediat ce a aflat de aceasta.
Expertul este dator să păstreze secretul profesional.
Uneori nu poate încredința altora efectuarea lucrării, dar nici să-și aroge drepturile sau
obligațiile care revin organelor de urmărire penală sau instanțelor.
Are obligația să facă declarații reale când este ascultat, fiind pasibil, în caz contrar, de
infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Prerogative conferite expertului:

8
-dreptul să ia cunoștință de materialele dosarului și să ceară lămuriri cu privire la faptele sau
împrejurările cauzei;
-poate face propuneri sau să ridice obiecții cu privire la obiectivele expertizei sau întrebări cu
privire la aceasta și poate pune concluzii;
-dacă datele pusa la dispoziție nu sunt complete, expertul poate cere completarea lor;
-dreptul să redacteze raportul în limba maternă;
-dreptul să consemneze în raport părerea sa dacă este în divergență cu ceilalți;
-dreptul să fie retribuiți pentru munca depusă în cazul expertizei tehnice, contabile, fiscale, dar și
în cazul expertizei extrajudiciare, precum și în cazul opiniei expertului asistent sau expertului
parte; sumele cuvenite expertului se plătesc de biroul local de expertize și numai după efectuarea
lucrării (în cazul expertizei tehnice, contabile, fiscale); celelalte expertize (medico-legală,
criminalistică, desfășurate de alte institute de specialitate) intră în atribuțiile de servici ale
experților, pentru care primesc salarii;
-au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport sau de întreținere;
-când sunt chemați să fie ascultați în fața instanței au dreptul să rămână în sală în timpul
dezbaterilor, cu excepția cazului în care instanța dispune altfel;
-sunt apărați de constrângerile (apărați împotriva încercărilor) de a fi determinați să facă
declarații neadevărate.

Drepturile și prerogativele expertului în alte sisteme de drept

În sistemul de drept englez (common law) experții sunt tratați într-o manieră foarte
liberală, iar la acest moment se simte o anumită tendință de reglementare a competenței lor prin
acte normative, în timp ce statutul lor este consecința activității practicienilor (judecători,
procurori, avocați). În lipsa unei reglementări specifice a profesiei, putem afirma că are un
caracter liberal, fiind desfășurată cu scopul de a furniza servicii specializate destinate sistemului
de administrare a justiției, care se autoreglează după mecanismul cererii și ofertei.
În sistemul continental situația experților este mult mai în detaliu reglementată, în special
prin dispoziții de drept procesual, dar și prin legi speciale de organizare a profesiei.
Anglia și Țara Galilor
În Anglia și Țara Galilor, common law constituie unul din marile sisteme de drept
aplicate. Componenta esențială este precedentul judiciar. Această caracteristică și lipsa unei
codificări face ca instituția experților să nu fie reglementată prin legislație specifică.
Ca regulă, depozițiile martorilor pot privi doar aspecte de fapt, şi sunt inadmisibile
opiniile lor privind cauza. În cazul în care pentru soluţionarea dosarului sunt necesare cunoştinţe
de specialitate, atât în procesele civile, cât şi în cele penale, se recurge la serviciile unor experţi,
care îşi pot exprima opinia de specialist cu privire la faptele care urmează a fi dovedite. Astfel,
folosirea expertului apare ca o excepţie de la regula potrivit căreia mărturiile care conţin opinii
sunt inadmisibile.
În procesele civile din Anglia şi Ţara Galilor există trei tipuri de experţi:
-expertul desemnat de una din părţile aflate în litigiu; îndatorirea sa principală este de a contribui,
în domeniul său de expertiză şi în baza informaţiilor furnizate, la soluţionarea temeinică şi justă a
cauzei de către instanţă; această obligaţie primează faţă de orice îndatorire a expertului faţă de
partea care l-a desemnat;

9
-expertul desemnat în comun de părţile aflate în litigiu; obligaţia principală de a ajuta instanţa să
ajungă la o soluţie justă primează şi în acest caz faţă de îndatoririle pe care acesta le are faţă de
părţile care l-au numit;
-expertul consultant; este desemnat de una dintre părţile în litigiu pentru a-i oferi consultanţă,
neintrând însă sub incidenţa Regulilor de procedură civilă şi neavând nici o obligaţie faţă de
instanţă.
Dacă două sau mai multe părţi intenţionează să folosească serviciile unui expert asupra
unui aspect particular, instanţa poate decide ca acest lucru să fie realizat de un singur expert.
Dacă însă părţile nu cad de acord asupra persoanei care urmează a fi desemnată în calitate de
expert, instanţa poate alege expertul dintr-o listă întocmită de părţi sau poate decide ca alegerea
să se facă într-un alt mod.
În procesele civile nici una dintre părţi nu are posibilitatea de a desemna un expert sau de
a se folosi de raportul realizat de un expert fără permisiunea instanţei.
Înainte de momentul în care instanţa acordă permisiunea desemnării unui expert, este
necesar să se stabilească dacă acesta deţine o specializare adecvată şi experienţă, dacă îi sunt
cunoscute îndatoririle generale ale unui expert, dacă este în măsură să întocmească un raport şi să
răspundă întrebărilor ori să se consulte cu alţi experţi, precum şi o descriere a sarcinilor care îi
sunt solicitate, disponibilitatea de a participa în proces şi lipsa unui conflict de interese.
Persoanele care participă la un proces în calitate de experţi nu au nevoie de o acreditare
specială, fiind suficient să deţină pregătirea şi calificările care le permit să se pronunţe asupra
aspectelor care formează obiectul cauzei.
Activitatea desfăşurată de expert se concretizează într-un raport întocmit în formă scrisă,
cu excepţia cazului în care instanţa decide altfel. Expertul este obligat să-şi îndeplinească
sarcinile cu obiectivitate, imparţialitate, să respecte confidenţialitatea lucrărilor şi să se abţină de
la acţiuni care ar determina existenţa unui conflict de interese. Detaliile privitoare la calificarea
expertului vor fi cuprinse în raportul întocmit de acesta doar prin raportare la natura şi
complexitatea cazului, în mod normal fiind suficientă amintirea studiilor şi a calificării necesare
efectuării expertizei. Atunci când, însă, suntem în prezenţa unei expertize care presupune o înaltă
specializare, expertul va trebui să arate în raport toate detaliile ce privesc calificările, experienţa
şi cursurile care îl fac potrivit pentru a realiza o astfel de expertiză.
Există posibilitatea ca una din părţi să adreseze întrebări scrise expertului numit de
cealaltă parte sau expertului numit de părţi, în aceste cazuri răspunsurile expertului sunt
considerate ca făcând parte din raportul întocmit de acesta. De asemenea, instanţa poate, în orice
stadiu al procesului, să dispună ca expertul desemnat să se consulte cu alţi experţi în vederea
clarificării unor aspecte necesare soluţionării cauzei, având şi posibilitatea de a stabili obligaţia
experţilor de a întocmi un raport care să cuprindă punctele asupra cărora experţii au ajuns la un
acord, precum şi cele cu privire la care aceştia au avut opinii diferite, alături de motivarea
punctelor de vedere divergente. Conţinutul discuţiilor care au avut loc între experţi nu va putea fi
folosit în proces decât în cazul în care părţile sunt de acord.
Spre deosebire de dispoziţiile cuprinse în Regulile de procedură civilă care vizează
folosirea experţilor în cauzele civile, Regulile de procedură penală din 2005 nu conţin, în partea
privitoare la experţi, reglementări cu privire la folosirea acestora, în procedura respectivă fiind
cuprinse doar dispoziții care reglementează obligaţia, în anumite situaţii, a părţii care doreşte să
se folosească de serviciile unui expert, de a comunica celeilalte părţi, în scris, faptele sau opiniile
pe care doreşte să le evidenţieze prin intermediul acestui mijloc de probă, precum şi, dacă
cealaltă parte a solicitat, tot materialul pe care aceste fapte sau opinii se bazează. Această

10
obligaţie nu mai există în situaţia în care partea interesată în folosirea expertului are motive
rezonabile să creadă că prin comunicarea intenţiei de a recurge la o astfel de probă s-ar ajunge la
intimidarea expertului sau ar putea fi afectat bunul mers al justiţiei.
În cazul în care partea care intenţiona să folosească serviciile unui expert nu a efectuat
comunicările prezentate anterior, instanţa va decide dacă proba va putea fi folosită sau nu.
Serviciile de expertiză criminalistică din Anglia şi Ţara Galilor sunt asigurate, prin
angajaţi proprii, de compania guvernamentală britanică Forensic Science Service Ltd. Aceste
servicii sunt astfel organizate încât să servească nevoilor specifice ale activităţilor investigative
ale poliţiei, urmând a fi folosite în faţa instanţei, în sprijinul acuzării ori al apărării, în cazul în
care se ajunge în această fază procesuală. Sunt incluse aici servicii în cadrul investigaţiilor
desfăşurate pentru săvârşirea de infracţiuni contra proprietăţii (spargeri, fraude, tâlhării, furt de
vehicule sau din vehicule), infracţiuni grave (omor, moarte suspectă, infracţiuni privitoare la
viaţa sexuală şi alte infracţiuni grave contra persoanei). De asemenea, serviciile de expertize
criminalistice furnizează informaţii în cadrul investigării infracţiunilor privitoare la
criminalitatea organizată, posesia, importul, exportul drogurilor, precum şi cu privire la
investigarea accidentelor şi conducerea în stare de ebrietate sau sub influenţa drogurilor.
Alături de sprijinul oferit în investigarea infracţiunilor de către forţele poliţieneşti sau de
către alte structuri cu atribuţii în aplicarea legii, compania guvernamentală britanică oferă
servicii şi publicului larg, precum şi organizaţiilor din sectorul privat, atât din Anglia şi Ţara
Galilor, cât şi din alte ţări.
Irlanda
La fel ca Anglia şi Ţara Galilor, Irlanda face parte din sistemul de common law, iar
expertul poartă titulatura de martor expert, a cărui mărturie constă în opinia sa de specialist ori în
analiza de specialitate privind diferite aspecte ale cauzei. În sens larg, expertul nu este decât un
martor, alături de martorul ocular şi de cel chemat să depună mărturie cu privire la
comportamentul şi profilul moral al unei persoane.
Experţii îşi fac publicitate în diverse forme, mai ales prin înscrierea în diverse baze de
date sau tabele revizuite anual (directories), în funcţie de domeniul lor de activitate.
Pregătirea şi susţinerea unui caz este în primul rând în sarcina avocatului, după caz
solicitor (avocat consultant care pregăteşte materialul dosarului), respectiv barrister (avocat
pledant, care susţine cauza în instanţă). De aceea, diversele forme de publicitate li se adresează în
primul rând avocaţilor care se ocupă de dosar.
Cu titlu de exemplu, menţionăm Directorul experţilor din Irlanda 2006 sau Registrul
experţilor care acoperă în primul rând Anglia şi Ţara Galilor şi Scoţia, dar şi alte ţări din regiuni
cu sistem de common law: Irlanda, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud şi Sud-estul Asiei.
Directorul experţilor din Irlanda 2006 cuprinde o bază de date revizuită anual a experţilor
care îşi desfăşoară activitatea în Irlanda, dar şi pe aceia din Scoţia, Anglia şi Ţara Galilor care
pot călători pentru a-şi desfăşura activitatea în Irlanda. Lista este alcătuită de un consorţiu
britanic (Round Hall Sweet & Maxwell), un important editor de literatură juridică din Irlanda.
Pentru a fi înscris ca membru pe aceste liste anuale, un expert trebuie să demonstreze că
are experienţa şi competenţa necesare, de obicei prin recomandări de la doi avocaţi cu drept de
practică sub îndrumarea cărora a lucrat în ultimii trei ani; aceste recomandări trebuie să cuprindă
calificative privind acurateţea lucrărilor efectuate, buna inţelegere şi analiză a domeniului
specific de activitate, modul de prezentare şi înscrierea în termene. În cazul în care expertul a
participat în instanţă, calificativele trebuie să aprecieze modul în care expertul a urmat şi înţeles
cerinţele instanţei, precum şi pregătirea, conţinutul şi susţinerea în proces a concluziilor. În plus,

11
recomandarea trebuie să conţină eventualele comentarii negative din partea instanţei ori a
celorlalţi participanţi la proces şi să răspundă la întrebarea dacă avocatul va recurge din nou la
serviciile expertului, ori îl va recomanda şi altor avocaţi. Toate aceste calificative trebuie să fie
cel puţin “bine”, în caz contrar expertul urmând a fi exclus de pe liste, dacă nu există situaţii
excepţionale care să justifice lipsa acestor condiţii.
În toate cazurile, practicianul care dă îndrumări expertului are sarcina de a se asigura că
expertul posedă cunoştinţele şi experienţa necesară. În cazul unei persoane juridice de profil, toţi
experţii înscrişi pe liste trebuie să îndeplinească aceste condiţii, şi trebuie să existe o persoană de
contact.
A fost redactat şi un Cod de bune practici pentru experţii angajaţi de avocaţi. Codul are
aplicare generală, în diverse domenii specifice ale dreptului existând şi reglementări specifice.
În privinţa instrucţiunilor primite, experţii trebuie să se asigure că au inţeles în mod clar
ceea ce li se solicită, că obiectul expertizei se află în sfera lor de competenţă şi că se vor inscrie
în termen, şi au obligaţia de a aduce la cunoştinţa avocaţilor limitele competenţei lor sau a
activităţii de expertiză.
Aspectele practice trebuie să se refere atât la partea financiară, incluzând onorarii şi
cheltuieli, cât şi la termenele de pregătire a raportului şi de prezentare în instanţă.
Pe lângă dispoziţiile acestui cod, orice expert are obligaţia de a se conforma codurilor de
conduită sau deontologice specifice fiecărei profesii din care face parte.
În exerciţiul funcţiei lor, experţii sunt obligaţi la confidenţialitate, putând dezvălui
anumite informaţii doar cu acordul clientului, şi trebuie să fie independenţi şi imparţiali, având
obligaţia de a aduce la cunoştinţa avocatului orice aspect care le-ar putea afecta imparţialitatea
ori conflict de interese efectiv sau potenţial, la momentul acceptării lucrării ori pe parcurs, de
îndată ce au apărut.
Raportul care va fi adresat instanţei trebuie să cuprindă:
-informaţiile de identificare;
-la instrucţiunea cui a fost redactat raportul şi ce anume se doreşte să se evidenţieze;
-prezentarea istoricului cauzei;
-metodologia folosită;
-actele la care se face referire şi orice alt mijloc de probă;
-faptele constatate;
-concluziile logice la care s-a ajuns pornind de la fapte, cu prezentarea raţionamentului;
-opinia expertului, inclusiv în părţile la care aderă şi rezervele sale;
-concluziile finale, cu trimiteri in raport;
-un rezumat al calificării profesionale şi experienţei expertului;
-este recomandabil ca orice raport al expertului care va fi folosit în instanţă să se încheie cu o
formulă sacramentală care să conţină o declaraţie privind înţelegerea rolului său în justiţie şi
corectitudinea opiniilor exprimate.
Faptele constatate trebuie să fie prezentate distinct de opinii, în mod explicit. Opiniile
trebuie să se refere doar la domeniul de specialitate al expertului şi să fie într-un limbaj accesibil.
La dispoziţia instanţei, ori la instrucţiunile avocatului, expertul poate fi invitat la o
discuţie ori consultare cu alţi experţi, în scopul unui acord asupra întregii expertize sau pentru a
reduce punctele de dezacord.
Din momentul în care este de acord să redacteze un raport ce va fi folosit în proces, orice
expert trebuie să accepte implicit că va putea fi ascultat de către instanţă pentru a-şi susţine
punctul de vedere. În momentul ascultării, rolul principal al expertului este de a servi justiţia, de

12
a ajuta instanţa în aflarea adevărului şi de a rămane independent faţă de părţi. Depoziţia sa
trebuie să fie obiectivă şi imparţială şi să se refere doar la aspectele relevante în cauză, aflate în
aria sa de competenţă.
Experţii trebuie să încheie asigurări corespunzătoare de răspundere profesională sau să fie
capabili in alt mod să acopere eventualele prejudicii.

Franța
Termenul de expert judiciar este folosit pentru a face referire la toate persoanele care
efectuează expertize judiciare, indiferent de domeniul în care acestea au fost dispuse: civil, penal
sau administrativ.
Termenii utilizaţi pentru persoane care efectuează expertize în materie penală sunt:
“expert înscris pe listele Curţii de Apel” și “expert agreat de Curtea de Casaţie”.
În domeniul civil întâlnim termenul de technicien, pentru a desemna persoana care
efectuează expertize, NCpc având chiar un capitol în care sunt stipulate procedurile de
desemnare, drepturile şi obligaţiile acestora în cazul efectuării expertizelor.
Pentru domeniul contenciosului administrativ este utilizat termenul de expert, care poate
semna ca “expert inscris pe langă Tribunalul Administrativ al Parisului”.
Activitatea experţilor din justiţie este reglementată, în special, de către Cpp, NCpc, Codul
Administrativ, dar şi de către unele legi speciale: Legea nr. 71 – 498 din 29 iunie 1971 privind
experţii judiciari, modificată şi completată prin Legea nr. 2004 – 130 din 11 februarie 2004
privind statutul unor profesii juridice, al experţilor judiciari, al consilierilor în proprietăţi
industriale şi al experţilor în vânzări prin licitaţii publice.
Expertul judiciar poate avea calitatea de funcţionar, personal contractual care lucrează în
cadrul serviciilor publice (laboratoarele poliţiei sau laboratoarele jandarmeriei), angajat al unei
societăţi private sau profesionist independent (în majoritatea cazurilor).
Specialiştii care vor să realizeze expertize pentru sistemul judiciar trebuie să se înscrie pe
listele oficiale de la nivelul fiecărei curţi de apel. În momentul în care sunt înscrişi pe aceste liste
dobândesc titlul de expert judiciar. Judecătorii au la dispoziţia lor şi o listă naţională a experţilor,
redactată, atât pentru cauzele civile, cât şi penale sau administrative, pe baza listelor oficiale
elaborate de către Curtea de Apel, Curtea de Casaţie şi Tribunalul Administrativ al Parisului.
Listele conţin numele unor specialişti din următoarele domenii:
-agricultură, agro-alimentare, animale, păduri;
-artă, cultură, comunicaţii şi media, sport;
-construcţii, lucrări publice, gestiune imobiliară;
-economie şi finanţe;
-industrie;
-sănătate;
-medicină legală, criminalistică şi ştiinţe penale;
-interpretare – traducere.
Experţii din domeniul judiciar sunt organizaţi la nivel naţional în societăţi profesionale
monodisciplinare sau pluridisciplinare. Începând din 1931 funcţionează Federaţia Naţională a
Societăţilor Experţilor Judiciari înscrişi pe lângă organele judiciare şi administrative, care
încearcă să reunească în jurul ei toate societăţile specialiştilor înscrişi pe listele oficiale din toate
domeniile şi specialităţile cu dreptul de a efectua expertize pentru sistemul judiciar francez.

13
 Experţii din domeniul penal

Experţii sunt aleşi şi desemnaţi de către instanţă dintre specialiştii înscrişi pe listele
oficiale. Există şi posibilitatea de a alege specialişti care nu sunt pe liste, dar în acest caz decizia
trebuie motivată. Pentru efectuarea unei expertize poate fi desemnat un singur specialist, dar în
unele cazuri acesta poate beneficia de ajutorul unui specialist în alt domeniu decât al său.
Judecătorul este singura persoană care are calitatea de a desemna şi autoriza intervenţia unui alt
specialist.
Expertiza se efectuează la cererea reprezentantului Ministerului Public sau a uneia dintre
părţi. Expertiza poate fi dispusă şi de instanţă din oficiu. În toate situaţiile, expertiza se dispune
de către judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată, după caz.
Cererea de solicitare a unui expertize poate conţine şi întrebările care vor fi înaintate
expertului.
Expertul efectuează expertiza sub controlul judecătorului de instrucţie sau al
magistratului desemnat de instanţa care a dispus expertiza. Aceştia sunt informaţi de către expert
despre activităţile desfăşurate pe tot parcursul expertizei.
În situaţia în care pentru efectuarea expertizei sunt necesare discuţii cu alte persoane,
experţii pot pune întrebări persoanelor respective în prezenţa judecătorului de instrucţie sau a
magistratului desemnat. Doar medicii şi experţii psihologi pot discuta cu aceste persoane şi în
lipsa judecătorului sau a avocaţilor. Dispoziţiile sunt aplicabile atât martorului, cât şi părţii civile.
Expertul îşi formulează punctul de vedere în scris sub forma unui raport. El poate fi însă
audiat şi poate asista la dezbateri, după ce-şi prezintă punctul de vedere, până când preşedintele îi
dă voie să se retragă. Preşedintele poate pune, din oficiu sau la cererea ministerului public, a
părţilor sau a consilierilor lor, întrebări legate de expertiză (articolul 168 Cpp). De asemenea,
dacă pe parcursul audierilor unui martor apar informaţii care contrazic expertiza sau care aduc un
punct de vedere tehnic nou, preşedintele poate cere experţilor, procurorului, apărării şi părţii
civile să prezinte observaţiile lor (articolul 169 Cpp).
Dispoziţiile articolelor 168 şi 169 Cpp sunt aplicabile persoanelor care au fost chemate să
facă diverse constatări sau aprecieri privind circumstanţele unui deces. Este vorba despre
persoanele calificate la care pot apela ofiţerii de poliţie judiciară în situaţiile în care sunt necesare
constatări, examene tehnice sau ştiinţifice sau persoanele ale căror servicii pot fi solicitate de
către procuror atunci când se descoperă un cadavru şi nu se cunoaşte sau există suspiciuni
privind cauza decesului.
Experţii din domeniul civil
NCpc prevede că instanţa poate să apeleze la un expert (technicien) pentru obţinerea unor
informaţii menite să clarifice aspecte legate de unele cauze civile, pentru realizarea unor
constatări, consultaţii sau expertize.
Expertul, denumit technicien, persoană fizică şi juridică, poate fi recuzat de părţi
asemenea judecătorului. El îşi exprimă în scris, sub forma unui raport, părerea asupra punctelor
pentru care a fost numit să realizeze expertiza, nu poate răspunde altor întrebări decât cu acordul
părţilor şi nu poate face aprecieri de ordin juridic.
La cererea judecătorului, acesta poate fi invitat să completeze, să precizeze sau să explice
în scris raportul; de asemenea, poate fi audiat dacă judecătorul consideră necesar.
Constatări

14
 Atunci când consideră necesar, judecătorul desemnează persoana care urmează să
efectueze constatarea. Constatările pot fi dispuse în orice moment, chiar şi în timpul procedurilor
de împăcare sau al deliberărilor. Constatările sunt consemnate în scris, dar pot fi prezentate şi
oral dacă judecătorul decide acest lucru.
Consultări
Judecătorul poate să apeleze la serviciile unui technicien, pentru a obţine informaţii
tehnice, atunci când nu sunt necesare investigaţii complexe. Consultaţiile pot fi dispuse în orice
moment, chiar şi în timpul procedurilor de împăcare sau al deliberărilor. Consultaţiile sunt
oferite oral judecătorului, dar pot fi formulate şi în scris la cererea acestuia.

Expertize
În situaţia în care constatările sau consultaţiile nu oferă toate informaţiile pe care
judecătorul le consideră necesare, acesta poate dispune realizarea unei expertize. Expertul este
desemnat de judecător. Judecătorul este informat pe parcursul expertizei despre modul cum
evoluează aceasta de către expert. Dacă judecătorul consideră că nu este necesară redactarea unui
raport scris, expertul poate prezenta punctul de vedere oral, în cadrul audierilor.
Experţii din domeniul administrativ
Pentru domeniul administrativ există liste cu experţi la nivelul curţilor de apel, Curţii
Administrative a Parisului şi al tribunalelor, dar pot fi folosite şi listele naţionale pentru experţi.
Expertul este ales de către preşedintele tribunalului administrativ sau al curţii
administrative de apel, preşedintele secţiei de contencios a Consiliului de Stat. Judecătorul poate
dispune din oficiu sau la cererea părţilor realizarea unei expertize. Rezultatele expertizei sunt
depuse în scris, sub forma unui raport.

Actul prin care se dispune efectuarea expertizei

În faza de urmărire penală dispunerea expertizei se face prin rezoluție motivată a

organului de urmărire penală, cu excepția expertizelor contabile sau tehnice, care se dispun prin
ordonanță a organului de urmărire penală.
Instanța de judecată dispune expertiza prin încheiere.
Potrivit NCpc, de exemplu, dacă părțile nu se învoiesc asupra numirii experților, ei se
numesc de instanță prin tragere la sorți de pe lista întocmită și comunicată de biroul local de
expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidența sa și autorizate potrivit legii să efectueze
expertize judiciare.
Prin încheierea de numire a expertului vor fi stabilite obiectivele asupra cărora urmează
să se pronunțe, termenul în care trebuie să efectueze expertiza, onorariul provizoriu cuvenit
expertului.

15
 Reguli tactice ce trebuie avute în vedere la dispunerea expertizelor

1.Oportunitatea expertizei
În raport cu datele materiale ce există în cauză, în raport cu probele este necesar să se
aprecieze dacă și în ce măsură o expertiză este utilă astfel încât nici să nu se întârzie efectuarea
unei expertize indispensabile soluționării cauzei, dar nici să se dispună efectuarea unei expertize
în mod prematur.
În practică sunt întălnite cazuri de admitere cu ușurință a unor expertize cerute de părți
sau apărători și care se referă uneori la aspecte sau împrejurări neconcludente, alteori la
probleme sau împrejurări deja clarificate prin alte mijloace de probă sau expertize ale căror
concluzii au fost deja acceptate.
Oportunitatea unei expertize, ca regulă, se raportează și la momentul dispunerii acesteia,
întrucât atât dispunerea prematură, cât și întârzierea pot avea consecințe asupra soluționării
cauzei.
2.Stabilirea corectă a obiectului expertizei
Obiectul expertizei judiciare îl constituie lămurirea unor fapte sau împrejurări de fapt ce
reclamă cunoștințe de specialitate din anumite domenii. Articolul 116 Cpp consacră faptul că în
vederea aflării adevărului și pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei se apelează la
cunoștințele unui expert. Și articolul 324 NCpc stabilește că, atunci când pentru lămurirea unor
fapte sau împrejurări ale cauzei, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști,
va numi, la cererea părților sau din oficiu, unul sau trei experți.
Organele judiciare au obligația să vegheze la respectarea cerinței de limitare a obiectului
expertizei la ceea ce legea definește generic “fapte sau împrejurări”, iar nu la probleme de drept
(stabilirea vinovăției sau nevinovăției unei persoane), chestiuni care cad în sarcina organelor
judiciare.
3.Formularea clară a întrebărilor adresate expertului
Una dintre cauzele principale ale ajungerii la concluzii eronate sau nefundamentate
științific o prezintă neclaritatea în fixarea obiectivelor sau a întrebărilor adresate expertului, fără
a menționa situația în care aceste obiective sunt lăsate la aprecierea expertului.
Deoarece, de regulă, întrebările circumstanțiază direct obiectul expertizei, ele trebuie
formulate cu claritate, concis, evitându-se exprimări generale, echivoce, confuze, care determină
pe unii experți să procedeze la reformulări, cu riscul apariției de neconcordanțe între ce a urmărit
instanța și ce a înțeles expertul din întrebare.
Așadar, pentru eliminarea unor astfel de dificultăți se recomandă ca întrebările să fie
formulare după o prealabilă consultare a expertului, iar când expertiza a fost dispusă, expertul să
solicite lămuriri suplimentare organului judiciar
4.Asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză
Pentru efectuarea expertizei ordonate de organul judiciar, expertul trebuie, de regulă, să
aibă la dispoziție pe de o parte, urmele, obiectele ce constituie mijloace materiale de probă, iar pe
de altă parte, modele de comparație sau obiectele presupuse a fi creat urmele găsite în câmpul
infracțional.
Prima cerință pe care trebuie să o îndeplinească materialele trimise spre expertizare este
cunoașterea cu certitudine a provenienței lor.
A doua cerință privește calitatea pe care trebuie să o aibă respectivele materiale (trebuie
să conțină sau să reflecte suficiente elemente caracteristice pe baza cărora să se facă
identificarea).

16
 Este important să ca urmele, mijloacele materiale de probă să fie însoțite de impresiunile,
modelele de comparație sau de obiectele presupuse a fi format urmele la fața locului.

Efectuarea propriu-zisă a expertizelor

La baza activității de expertiză judiciară, pe lângă respectarea dispozițiilor de ordin

procesual, stau și unele exigențe de ordin deontologic și anume corectitudinea și probitatea
profesională.
Expertizele prin rezonanța lor în cadrul procesului judiciar, deși nu au o valoare probantă
superioară altor mijloace de probă, pot influența, prin concluziile lor, în mod preponderent atât în
sens pozitiv, cât și în sens negativ soluțiile instanțelor de judecată.
Alte principii care stau la baza activității de expertiză criminalistică privesc operativitatea
și limitarea strictă la obiectul indicat prin actul de dispunere a expertizei.
În desfășurarea sa propriu-zisă, expertiza parcurge trei etape: cunoașterea obiectului
expertizei, examinarea separată a fiecărui obiect trimis expertului, examinarea comparativă.
1.Cunoașterea obiectului expertizei; această etapă este afectată cunoașterii de către expert
a actului de dispunere a lucrării, a materialelor ce i-au fost puse la dispoziție, în scopul stabilirii
concordanței dintre indicațiile și datele conținute în ordonanță sau încheiere, și obiectele trimise
spre expertiză. De asemenea, expertul stabilește dacă obiectul corespunde cantitativ și calitativ,
dacă a fost manipulat, păstrat sau expediat în condiții corespunzătoare.
2.Examinarea separată a fiecărui obiect trimis expertului are drept scop sesizarea
particularităților sau elementelor caracteristice ale acestora. Obiectele trebuie, pe cât posibil, să
fie fixate prin fotografiere. Examinarea are în vedere atât urmele, obiectele în litigiu, cât și
modelele de comparație, expertul fiind interesat să surprindă suficiente elemente caracteristice pe
baza cărora să poată stabili identitatea sau neidentitatea persoanei sau obiectului ce fac obiectul
cercetării. Așadar, pentru activitatea de identificare sunt importante, în general, elementele de
calitate ale obiectelor și, numai după aceea, aspectele ce țin de cantitatea lor. Tot în această etapă
se obțin și modelele tip de comparație cu obiectele suspecte, se efectuează diferite experimente
utile verificării și stabilirii posibilităților de creare a urmelor în condițiile în care a fost săvârșită
infracțiunea.
3.Examinarea comparativă a caracteristicilor conținute în urma ridicării de la locul faptei,
cu caracteristicile modelelor de comparație create experimental cu obiectele incluse în sfera
cercetării, constituie cea de-a treia etapă. Examinarea comparativă se face prin următoarele
procedee:
-confruntarea se realizează prin modalități diverse, în funcție de natura obiectelor examinate (de
exemplu putem vorbi de confruntarea unor imagini, diagrame, confruntarea urmelor cu
impresiunile din cartotecile criminalistice);

17
-juxtapunerea sau continuitatea liniară se întâlnește frecvent în cazul examinării striațiilor
specifice urmelor lăsate de arme de foc sau instrumente de spargere;
-suprapunerea este folosită în cazul examinării a două imagini (una este transparentă,
reprezentând urma, persoana sau obiectul în litigiu, iar a doua este modelul de comparație obținut
pe cale experimentală).
Pe baza datelor obținute prin aceste examinări, expertul trebuie să poată explica nu numai
coincidența sau divergența caracteristicilor, ci și eventuale modificări.

Raportul de expertiză

Raportul de expertiză este elementul material în care sunt cuprinse rezultatele cercetării
făcute de expert.
Are 3 părți: partea introductivă, partea descriptivă, partea finală (care cuprinde
concluziile).
Partea introductivă cuprinde date despre organul de urmărire penală și despre instanța
care a dispus examinarea, data la care s-a dispus efectuarea expertizei, numele și prenumele
expertului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului, obiectivele expertizei,
întrebările la care expertul urmează să răspundă, elemente sau date referitoare la materialul pe
baza căruia a fost efectuată examinarea, date cu privire la participarea sau neparticiparea părților
și dacă acestea au dat explicații în cursul desfășurării expertizei.
Partea descriptivă cuprinde descrierea în amănunt a operațiilor efectuate de expert,
obiecțiile și explicațiile părților, analiza acestora în lumina celor constatate de expert. Poate fi
ilustrată, când este nevoie, cu fotografii, schițe, desene.
Partea finală conține concluziile expertului. Literatura de specialitate insistă cu privire la
categoriile de concluzii, care pot fi: certe, de probabilitate sau de imposibilitate a rezolvării
problemei.

Concluziile certe sunt cele care conțin o afirmație categorică. Pot fi pozitive sau negative.
Concluziile de probabilitate conțin un anume grad de îndoială cu privire la existența sau
inexistența unei fapte sau împrejurări.
Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei sunt cale în care expertul nu poate
răspunde la întrebarea ce i-a fost adresată de organul judiciar. Imposibilitatea formulării unei
concluzii poate fi din cauza insuficienței materialelor examinate sau din cauza insuficienței
pregătirii profesionale a persoanei însărcinate să efectueze lucrarea.

Valoarea probantă a raportului de expertiză

Expertizei i se acordă o credibilitate sporită datorită fundamentului ei științific, însă nu

trebuie să i se recunoască o forță probantă absolută. Organul judiciar poate lua sau nu în
considerare concluziile expertizei, indiferent dacă expertiza a fost efectuată de un expert sau de o
comisie din cadrul unui institut sau laborator de expertiză.

18
 Expertiza criminalistică
Expertiza criminalistică semnifică activitatea de cercetare științifică a urmelor și a altor
mijloace materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor,
substanțelor, fenomenelor, a determinării anumitor însușiri ori schimbări intervenite în
conținutul, structura, forma sau aspectul acestora.
Noțiunea de expertiză criminalistică semnifică acea profesie reglementată ce necesită
studii superioare cu diplomă. În general, expertul criminalist își desfășoară profesia sau ocupația
de expert criminalist în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice (INEC) sau a
laboratoarelor interjudețene de expertize criminalistice (LIEC) aflate în subordinea INEC.
Specialitățile de expertiză criminalistică în care se poate obține calitatea de expert
criminalist autorizat sunt următoarele:
-expertiza grafică/tehnică a documentelor;
-expertiza dactiloscopică a urmelor palmare și plantare;
-expertiza traseologică a urmelor lăsate de ființe și obiecte;
-expertiza balistică a armelor și munițiilor;
-expertiza fizico-chimică a probelor materiale;
-expertiza criminalistică în accidente de trafic terestru;
-expertiza criminalistică în accidente de trafic aerian;
-expertiza criminalistică în accidente de trafic fluvial/maritim;
-expertiza criminalistică în explozii și incendii;
-expertiza vocii și vorbirii;
-expertiza imaginilor;
-expertiza biologică;
-expertiza genetică;
-expertiza aplicațiilor și datelor informatice;
-expertiza comportamentului simulat (expertiza poligraf);
-expertiza drogurilor și stupefiantelor.
Examenul de expert criminalist autorizat se organizează de Ministerul Justiției și are
scopul de a verifica cunoștințele în specialitatea pe care se candidează, gradul de cunoaștere al
dispozițiilor legale în vigoare referitoare la expertul criminalist.
Dobândește calitatea de expert criminalist persoana ce îndeplinește următoarele condiții:
-este cetățean român;
-cunoaște limba română;
-are capacitate de exercițiu deplină;
-a desfășurat neîntrerupt o activitate de profil de cel puțin 4 ani;
-are studii superioare dovedite cu diplomă în domeniul genului de expertiză dispuse;
-este apt din punct de vedere medical;
-nu a suferit o condamnare definitivă pentru o infracțiune săvârșită în exercitarea profesiei sau
pentru o altă infracțiune săvârșită cu intenție.

Competența LIEC și INEC

19
 Competența după materie
1.LIEC efectuează în toate cazurile prima expertiză criminalistică dispusă de organul judiciar
potrivit articolului 119(2) Cpp, expertize care se efectuează de experți criminaliști oficiali
desemnați prin rezoluție scrisă și datată de șeful LIEC; în cazurile în care obiectivele expertizei
criminalistice dispuse de organul judiciar cuprind probleme ce aparțin de mai multe genuri de
expertiză criminalistică, iar expertul criminalist oficial desemnat să efectueze lucrarea nu este
atestat pentru acele genuri de expertiză, șeful LIEC va desemna unul sau mai mulți experți
criminaliști oficiali care dețin respectiva atestare pentru efectuarea expertizei dispuse;
2.INEC efectuează expertize criminalistice dispuse de organul judiciar potrivit prevederilor
legale după cum urmează:
-efectuează prima expertiză în următoarele 3 cazuri:
-când LIEC competent material de a efectua prima expertiză nu dispune de condițiile
tehnice necesare efectuării expertizei dispuse;
-când în cadrul LIEC competent material de a efectua prima expertiză nu există expert
criminalist oficial atestat în genul de expertiză dispus de organul judiciar sau se află în
imposibilitate sau incapacitate temporară de muncă sau în caz de incompatibilitate a
expertului criminalist oficial atestat în genul de expertiză dispus de organul judiciar;
-în situația în care expertiza criminalistică dispusă prezintă dificultate sau complexitate
deosebită.
-efectuează noua expertiză dispusă de organul judiciar în condițiile articolului 125 Cpp potrivit
competenței materiale stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare al INEC.
În toate cazurile prima expertiză se efectuează de unul sau mai mulți experți criminaliști
oficiali. Noua expertiză criminalistică se efectuează de o comisie formată din 3 experți oficiali.
La raportul de expertiză criminalistică este posibil și un supliment de expertiză.
Suplimentul de expertiză corespunzător primei expertize, cât și al noii expertize se efectuează
potrivit compentenței materiale avută atât de LIEC, cât și de INEC, de către același expert
criminalist oficial sau de către aceeași comisie de experți criminaliști desemnați anterior.
Compentența teritorială e determinată:
1.după circumscripțiile teritoriale în care funcționează organele judiciare ce dispun expertizele
criminalistice;
2.după raza de compentență materială a LIEC; de regulă, efectuarea primei expertize
criminalistice se realizează de LIEC în a cărei rază de compentență este cuprinsă circumscripția
organului judiciar ce dispune expertiza, cu anumite excepții.

Competența teritorială a LIEC cu sediile în București, Cluj, Iași, Timișoara este

următoarea:
-LIEC București are compentență teritorială pentru județele: Argeș, Brăila, Buzău, Călărași,
Constanța, Dâmbovița, Dolj, Galați, Gorj, Ialomița, Ilfov, Mehedinți, Olt, Prahova, Teleorman,
Tulcea, Vâlcea, Vrancea și Municipiul București.
-LIEC Cluj are compentență teritorială pentru județele: Alba, Bistrița-Năsăud, Brașov, Cluj,
Covasna, Harghita, Hunedoara, Maramureș, Mureș, Sălaj, Sibiu.
-LIEC Iași are compentență teritorială pentru județele: Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava,
Vaslui.
-LIEC Timișoara are compentență teritorială pentru județele: Arad, Bihor, Caraș Severin, Satu
Mare, Timiș.

20
 Interdicții, incompatibilități, abținerea și recuzarea expertului criminalist

Experților criminaliști le este interzis:

-să-și exprime public opinia cu privire la expertizele în curs de efectuare sau asupra unor
expertize criminalistice cu care au fost învestite LIEC/INEC;
-să dea consultații scrise sau verbale persoanelor fizice sau juridice de drept public sau privat
dacă expertiza criminalistică este pe rolul unui LIEC/INEC.
Expertul criminalist oficial este incompatibil în următoarele 3 situații:
-dacă anterior a efectuat o expertiză criminalistică sau un supliment de expertiză criminalistică în
aceeași cauză, având aceleași obiective și probleme;
-dacă și-a exprimat anterior părerea cu privire la concluziile care ar putea fi consemnate în
raport;
-expertul criminalist ce a efectuat prima expertiză criminalistică este incompatibil să efectueze
noua expertiză criminalistică ce are aceleași obiective și probleme de rezolvat.
Expertul criminalist oficial este obligat să declare șefului nemijlocit când este încadrat la
un LIEC sau directorului INEC că se abține de a efectua expertiza criminalistică cu care a fost
desemnat, cu arătarea cazului de interdicție sau incompatibilitate ce constituie motivul abținerii.
Dacă expertul nu a făcut declarație de abținere, poate fi recuzat de orice persoană care a
luat cunoștință de existența unui caz de incompatibilitate sau interdicție.

Efectuarea expertizei criminalistice

Obiectul activității de expertiză criminalistică îl constituie asigurarea organelor de

urmărire penală sau a instanțelor de judecată cu mijloacele de probă ce au un pronunțat caracter
științific.
În desfășurarea activității de expertiză criminalistică institutele și laboratoarele cu
activitate specifică colaborează cu organele de urmărire penală sau instanțele de judecată în
vederea stabilirii lucrărilor de pregătire și a altor lucrări pentru ca expertizele să se desfășoare în
bune condiții și în mod operativ.
Întreaga activitate are la bază respectarea principiului independenței și imparțialității
experților criminaliști în ce privește concluziile raportului întocmit la cererea organelor judiciare.
Când din examinarea materialelor puse la dispoziție pentru efectuarea unei expertize
criminalistice, expertul criminalist constată că poate să lămurească și alte probleme și obiective
care nu au fost dispuse de acel organ judiciar, are obligația de a încunoștiința organul judiciar
despre posibilitatea clarificării acelor probleme.
Expertul criminalist oficial își manifestă rol activ în privința activităților formale ale
expertizei (formularea obiectivelor și a problemelor expuse) și în privința aspectelor de fond
(necesitatea efectuării unor reconstituiri, experimente, necesitatea luării de probe pentru
comparație).

Modul de învestire

LIEC și INEC sunt învestite cu efectuarea expertizei de organul de urmărire penală sau
instanța de judecată prin actul procesual și procedural emis de acestea.

21
 În cadrul LIEC și INEC persoanele competente potrivit legii (șeful nemijlocit al LIEC
sau directorul INEC) desemnează expertul sau comisia de experți criminaliști oficiali cu
efectuarea expertizei prin rezoluție scrisă și datată sau prin rezoluție motivată, unde este cazul.
În vederea dispunerii unei expertize criminalistice, experții criminaliști oficiali, cu
aprobarea șefului nemijlocit al LIEC sau directorului INEC, pot conlucra cu organele judiciare
pentru stabilirea următoarelor:
-genul de expertiză criminalistică ce se poate dispune în cauză;
-obiectivele și problemele ce pot fi dispuse în cadrul genului de expertiză;
-informațiile, mijloacele materiale de probă, înscrisurile, documentele, obiectele necesare
efectuării expertizei, materialelor de comparație absolut necesare pentru efectuarea expertizei;
-modalitățile concrete de obținere a materialelor de comparație;
-necesitatea vizualizării locului faptei, a efectuării unor reconstituiri sau experimente;
-necesitatea atragerii la efectuarea expertizei și a altor specialiști sau experți din alte domenii;
-contravaloarea expertizei criminalistice;
-termenul de efectuare a expertizei.
De obicei, conlucrarea expertului criminalist cu organul judiciar se oficializează într-un
act scris (proces verbal, notă de convorbire telefonică, referat, corespondență) care se prezintă de
către expertul criminalist șefului nemijlocit în termen de 2 zile de când s-a produs conlucrarea.
Actul prin care LIEC sau INEC a fost învestit cu efectuarea expertizei se înregistrează la
Registrul general al LIEC sau INEC și se prezintă cu întreg materialul însoțitor șefului nemijlocit
al LIEC sau directorului INEC în termen de 2 zile de la data intrării în instituție.
Șeful desemnează apoi expertul criminalist sau experții criminaliști oficiali însărcinați cu
efectuarea expertizei în termen de 3 zile de la primirea lucrării. Directorul INEC repartizează
lucrarea în termen de 3 zile potrivit competenței materiale sectorului din cadrul INEC, iar șeful
desemnează expertul criminalist sau experții criminaliști oficiali însărcinați cu efectuarea
expertizei în termen de 3 zile de la primirea lucrării.

Fazele/etapele expertizei criminalistice

În efectuarea sa, expertiza criminalistică parcurge următoarele 4 faze:

-faza pregătitoare efectuării expertizei;
-faza efectuării propriu-zise a expertizei;
-faza redactării raportului de expertiză criminalistică;
-faza expedierii raportului de expertiză criminalistică și a materialelor primite pentru expertizare
de la organele judiciare.
Fiecare fază parcurge mai multe etape distincte.
Faza pregătitoare efectuării expertizei parcurge 2 etape:
-etapa preluării lucrării de către expert de la compartimentul secretarial al LIEC sau INEC;
-etapa examinării prealabile.
Prima etapă este aceea în care expertul criminalist primește lucrarea împreună cu toate
documentele, înscrisurile, obiectele însoțitoare pe baza unor condici de predare-primire.
Când apreciază că este necesar, expertul oficial va depune, pe bază de proces verbal,
mijloacele materiale de probă, orice alte documente, înscrisuri, obiecte ce au fost trimise de
organul judiciar.
Dacă apreciază că este necesar, expertul va fotografia mijloacele materiale de probă,
documentele, înscrisurile, obiectele în starea în care au fost primite. Dacă materialele, mijloacele

22
materiale de probă, documentele, înscrisurile, obiectele nu sunt ambalate, etichetate, marcate,
sigilate corespunzător, expertul criminalist va întocmi un proces verbal cu mențiunile necesare și
va încunoștiința organul judiciar ce a dispus efectuarea expertizei în legătură cu cele constatate.
În plus, expertul va face mențiune în partea introductivă a raportului de expertiză.
Cu ocazia parcurgerii etapei a doua, expertul efectuează următoarele activități:
-ia cunoștință de genul de expertiză, obiectivele și întrebările ce îi sunt adresate de organul
judiciar în actul de învestire;
-constată existența și starea obiectelor, înscrisurilor, documentelor, materialelor trimise spre
expertizare;
-apreciază asupra suficienței calitative și cantitative a materialelor de comparație puse la
dispoziție;
-se informează de la organul judiciar ce a dispus expertiza asupra împrejurărilor producerii
evenimentului;
-elaborează ipoteze de lucru, întocmind un plan de efectuare a expertizei;
-apreciază asupra necesității participării la expertiză a unor specialiști din alte instituții;
-comunică organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei care este taxa de expertiză,
solicitând, de regulă, achitarea anticipată a acesteia.
Faza efectuării propriu-zise a expertizei are 3 etape:
-etapa constatării îndeplinirii condițiilor de formă și de fond pentru efectuarea propriu-zisă a
expertizei;
-etapa examinării intrinseci;
-etapa examinării comparative.
Condițiile de formă pentru efectuarea propriu-zisă a expertizei privesc:
-inexistența vreunuia din cazurile de interdicție sau incompatibilitate;
-inexistența vreunuia din criteriile de necompenteță științifică;
-achitarea taxei reprezentând contravaloarea expertizei criminalistice.
Condițiile de fond pentru efectuarea propriu-zisă a expertizei se referă la:
-existența tuturor materialelor necesare efectuării expertizei (sub aspect calitativ și cantitativ) la
dispoziția expertului;
-metodele și mijloacele tehnice, analizele, reconstituirile, experimentele ce se impun cu
necesitate efectuării expertizei criminalistice, programele și softurile ce trebuie utilizate;
-necesitatea de a fi contactați și alți specialiști sau instituții a căror părere este necesară.
După ce s-a constatat de expert îndeplinirea condițiilor de formă și de fond pentru
efectuarea propriu-zisă a expertizei, lucrarea este declarată apt de lucru.
Data constatării ca apt de lucru se menționează în planul de efectuare a expertizei,
condica de lucru a expertului, Registrul general al LIEC sau INEC.
Etapa examinării intrinseci constă în examinarea separată a obiectelor de expertizat
pentru a fi determinate caracteristicile generale și speciale ale fiecăruia (atât ale obiectul în
litigiu, cât și ale materialului de comparat obținut pe cale experimentală).
Metodele folosite sunt: analiza și observația științifică.
Mijloacele folosite sunt: echipamente, aparatură, instrumental divers, programe și softuri,
analize chimice, probe experimentale, toate aflate în dotarea LIEC sau INEC.
Când în cadrul LIEC sau INEC nu există aparatură, echipament etc (infrastructură
adecvată) necesară efectuării unor analize, teste, simulări, experimente pentru nevoile expertizei
se apelează la institute de cercetare științifică, de învățământ superior, ce dețin o astfel de
infrastructură, ori la institute similare din țară sau din străinătate.

23
 Etapa examinării comparative constă în raportarea însușirilor obiectului de identificat
(obiect scop) la cele ale obiectului identificator (obiect mijloc), respectiv a caracteristicilor
urmelor lăsate, comparație realizată fie între urma în litigiu și obiectul ce se presupune că a creat-
o, fie între urma în litigiu și urma obținută pe cale experimentală, fotoprinturile, simulările,
diagramele obținute pe cale experimentală.
Tehnicile sau procedeele folosite sunt:
-juxtapunerea
-suprapunerea
-îmbinarea
-raționamentele inductive, deductive și analogice
Tot în etapa a doua sunt efectuate experimente, reconstituiri apreciate ca utile,
concludente și pertinente expertizei criminalistic.
În a doua etapă se întocmesc documente ce privesc desfășurarea propriu-zisă a expertizei,
cum ar fi însemnările, notele, buletinele de analize și încercări, înscrisuri în care sunt consemnate
rezultatele unor experimente, reconstituiri, dar și unele acte în care sunt materializate aspecte ce
privesc existența unor avize luate de la specialiști din cadrul altor instituții. Toate aceste
documente constituie o bază de date ce se păstrează în dosarul de casă la care se atașează
întreaga corespondență ce privește expertiza criminalistică efectuată.
Faza redactării raportului de expertiză criminalistică parcurge 2 etape:
-etapa preliminară
-etapa finală (ce constă în redactarea efectivă a raportului)
În etapa preliminară expertul criminalist oficial poate să se consulte din punct de vedere
științific în legătură cu orice problemă de natură științifică rezultată din fazele și etapele
anterioare, cu păstrarea confidențialității și a secretului profesional, consultare pe care o poate
face interinstituțional cu alți experți atât din cadrul LIEC, cât și din cadrul INEC.
A doua etapă constă în întocmirea în două exemplare a raportului, fie de expertul
criminalist oficial, fie de secretarul dactilograf din cadrul LIEC sau INEC, după manuscrisul
efectuat de autorul/autorii raportului.
Raportul de expertiză se întocmește în scris și se înaintează organului judiciar ce a dispus
expertiza, se redactează în limba română, iar expresiile, locuțiunile, sintagmele, termenii care nu
sunt traductibili se utilizează cu explicațiile corespunzătoare fie în cuprinsul frazei între
paranteze, fie la subsolul filei.

Raportul de expertiză va cuprinde în mod necesar 3 părți (articolul 123 Cpp):

-partea introductivă
-partea demonstrativă
-partea finală (ce cuprinde concluziile)
În partea introductivă:
-se vor menționa în mod obligatoriu, după caz, dacă la efectuarea expertizei a fost admisă și
participarea unor experți criminaliști autorizați, dacă a fost luat avizul de specialitate și a fost
acordată asistență de către alți specialiști
-sunt arătate constatările efectuate de expertul criminalist în legătură cu obiectele puse la
dispoziție de organul judiciar ce a dispus expertiza
În partea demonstrativă:

24
-se vor menționa aspectele legate de aparatura, instrumentele, echipamentele, softurile folosite la
efectuarea expertizei, indicând datele necesare individualizării acestora
-metodele sau tehnicile utilizate, individualizarea exactă a acestora, arătarea lucrărilor de
specialitate consultate
-buletinele de analiză, încercările, cu arătarea documentelor în care au fost materializate
experimentele, reconstituirile, testele, iar atunci când sunt folosite formule fizice, chimice,
matematice, altele decât cele uzuale, se vor indica autorul și lucrarea fie în subsolul paginii, fie în
anexa la raportul de expertiză
Partea finală cuprinde concluziile formulate în termeni clari și preciși, concluzii care sunt
de 3 feluri: certe, probabile sau de imposibilitate a rezolvării problemei.
Raportul de expertiză se întocmește în două exemplare, unul înaintat organului judiciar,
iar unul care rămâne în arhiva LIEC sau INEC. Durata de păstrare a rapoartelor în arhivă este
nelimitată.
Faza expedierii raportului de expertiză criminalistică și a materialelor primite
pentru expertizare de la organele judiciare. Înaintea expedierii raportul se înregistrează în
Registrul de rapoarte a LIEC sau INEC. Raportul de expertiză, adresa de înaintare și dosarul de
casă se prezintă șefului ierarhic, care în termen de 3 zile lucrătoare de la primire va verifica
lucrările primite, după care le va trimite la secretariat în vederea expedierii. În 2 zile lucrătoare
acest compartiment va expedia raportul organului judiciar care a dispus efectuarea acestuia
împreună cu materialele primite pentru expertizare.

Acte normative

1. Ordonanța nr. 75 din 24 august 2000 privind autorizarea experților criminaliști cu

modificările aduse acesteia la zi
2. Decizia 143 din 5 octombrie 1999 a Curții Constituționale
3. Ordonanța nr. 2 din 21 ianuarie 2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică
judiciară și extrajudiciară aprobată prin Legea nr. 156/2002 cu modificările ulterioare
4. Hotărârea Guvernului 368 din 3 iulie 1998 privind înființarea INEC
5. Codul de Procedură Penală (partea legată de expertiză)
6. Codul de Procedură Civilă (partea legată de expertiză)
7. Ordonanța nr. 1 din 20 ianuarie 2000 privind organizarea activității și funcționării
instituțiilor de medicină legală
8. Legea nr. 76 din 8 aprilie 2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de
Date Genetice Judiciare

25