Mecanismele formării deprinderilor motrice

Desigur că pot fi descrise diferite „ mulţiple mecanisme”, ca structuri de acte

constituite după anumite legităţi. „A expune mecanismele formării deprinderilor
înseamnă a arăta cum se produc procesele intime ale învăţării”1. Numeroasele teorii
asupra învăţării se referă, de obicei, la mecanismele explicative ale fenomenului. Ar
trebui, deci, să ne referim la mecanismele condiţionării (pavloviste şi skinneriene), la
mecanismele cognitive şi acţionale, ca şi la unele mecanisme cibernetice.
Considerăm însă mai utilă încercarea de a accentua mecanismele fiziologice ale
procesului formării deprinderilor motrice, adăugându-le şi alte puncte de vedere
care li se pot asocia.

Legăturile temporare constituie elementele fundamentale ale funcţionalităţii

scoarţei cerebrale şi vor fi invocate totdeauna când ne referim la un mecanism de
bază al învăţării. Fenomenul fiind, însă, mult prea general are nevoie de diferenţiere,
întrucât aceste legături se stabilesc atât pe orizontală, între centrii corticali, cât şi pe
verticală, între cortex şi subcortex. În plus, se adaugă aspectele particulare ale
transmisiei dinamice dintre primul şi cel de al doilea sistem de semnalizare.

1
EPURAN, M. Psihologia educaţiei fizice, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1976
Fig. 8. Electromiograma a zece execuţii succesive în formarea unei deprinderi
motrice. Pe măsura însuşirii sarcinii, amplitudinea biocurenţilor scade. Momentele
de necoordonare (încercuite) tind să-şi reducă intensitatea. Reducerea timpului de
execuţie nu este proporţională diferitelor părţi ale sarcinii motrice2.

„Componentele care iau parte la formarea deprinderilor sunt motrice, veştibulare,

tactile, vizuale etc. Formându-se pe bază senzitivă deprinderile rezultă din
interacţiunea celor două sisteme de semnalizare. Cel de al doilea sistem este
reprezentat de cuvânt – cuvântul profesorului care propune mişcarea, o descrie, o
comandă, o dirijează, o apreciază, o corectează etc. şi cuvântul elevului care-şi
propune mişcarea, şi-o imaginează, o conduce, o apreciază etc. Conducerea prin
cuvânt a activităţii motorii explică superioritatea concepţiei pavloviste faţă de teoriile
conecţioniste behavioriste”3.

Dinamica proceselor corticale este integral angajată în formarea deprinderilor

motrice. Unele aspecte vor fi amintite la caracterizarea etapelor formării
deprinderilor. Iradierea, generalizarea, şi inducţia acţionează în permanenţă, întrucât

2
EPURAN, M. Psihologia educaţiei fizice, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1976
3
EPURAN, M. Psihologia educaţiei fizice, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1976
deprinderile sunt rezultate ale activităţii de ansamblu a scoarţei creierului în relaţie
cu centrii subcorticali şi cu efectorii, diferitele elemente sau momente structurale şi
temporale ale deprinderilor solicitând alte mecanisme corticale. Pornind de la
această se consideră că în timpul formării deprinderii motrice se constituie un
„analizator complex” (Krestovnikov) în care rolul principal revine, firesc,
analizatorului motric. Pe această bază s-a definit şi regula metodică a utilizării
raţionale a analizatorilor în procesul instruirii: „folosirea unui număr cât mai mare de
analizatori – pentru mărirea cantităţii de informaţie – şi reducerea lor – pentru
realizarea diferenţierilor în cei care rămân activi şi preiau controlul mişcării” 4(Zapan,
G.).

În procesul de formare a deprinderilor motrice pot fi întâlnite două fenomene:

transferul si interferenta, cu implicaţii asupra calităţii însuşirii informaţiei.

Transferul defineşte influenţa pozitivă exercitată de o deprindere anterior

formată, asupra procesului de formare a unei deprinderi noi.

De exemplu, stăpânirea la nivel corespunzător a tehnicii de realizare a

driblingului, se repercutează pozitiv asupra însuşirii aruncării la coş din dribling, prin
scurtarea timpului de învăţare, dar mai ales prin faptul ca atenţia elevului poate fi
concentrată în special pe momentul aruncării.

Interferenţa desemnează influenţa negativă exercitată de o deprindere deja

însuşită, asupra procesului de formare a unei deprinderi noi. Ca exemplu,
planificarea în acelaşi timp a săriturii în lungime cu elan şi a săriturii în înălţime,
poate îngreuia procesul de învăţare, având în vedere aspectele diferenţiate în ceea

4
ZAPAN, G.).
ce priveşte tehnica de realizare a fazelor de elan, bataie-desprindere, zbor şi
aterizare.

3.6. Exersarea şi efectele ei. Curba exersării

Exersarea reprezintă „condiţia fundamentală a formării deprinderilor chiar

dacă în anumite observaţii asupra învăţării s-a enunţat şi ideea unei achiziţii ca
urmare a unei singure situaţii care transformă conduita”5.

Exersarea realizează chiar automatizarea, diminuând gradul de conştientizare

a operaţiilor, diminuare ce constituie un efect al repetării conştiente. Repetarea, ea
singură nu asigură efectele dorite ale învăţării, ci are nevoie şi de ajutorul unor
factori psihici, cum sunt interesul, dorinţa de progres, aptitudinile etc. Exersarea
înseamnă repetarea sistematică, organizată, dublata de control şi autocontrol, în
vederea obţinerii rezultatului dorit de pedagog şi elev, în scopul realizării unui nivel
ridicat de învăţare.

Ca urmare a exersării acţiunile motrice decurg mai exact, mai rapid, sigur şi
economic. Putem vorbi de efectele globale, de ansamblu, ale exersării, care se
manifestă în învăţarea propriu-zisă, în caracteristicile generale ale deprinderilor, aşa
cum putem vorbi şi de efecte imediate şi particulare, care privesc modificările ce se
produc în structurile psiho-comportamentale ale subiectului. Acestea din urmă,
desigur, mulţiple, pot fi exprimate în termeni diferiţi, după teoria de bază adoptată în
explicarea învăţării. Optând pentru un punct de vedere mai practic, vom menţiona

5
Epuran, M. Psihologia educaţiei fizice, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1976
câteva din aceste efecte, formulate de Briko, într-un studiu de sinteză (citat de
Epuran, M., Holdevici, I., 1980)6:

a. „unificarea acţiunilor parţiale, prin înlăturarea treptată a opririi, ciocnirii sau

„interferenţei" reciproce a acţiunilor din care este compusă activitatea
complexă;
b. scurtarea treptată a timpului, de îndeplinire a diferitelor operaţii şi acţiuni
complexe;
c. specializarea treptată şi perfecţionarea percepţiilor respective, precizarea
diferenţierilor senzoriale;
d. formarea complexelor senzoriale succesive şi restructurarea legăturilor
temporare în acţiune, pe măsura elaborării deprinderii şi a fixării continue a
legăturilor temporare;
e. înlăturarea treptată a mişcărilor inutile şi a încordării musculare inutile şi
fixarea de noi combinaţii de mişcări. Rolul esenţial îl are concentrarea
proceselor nervoase (şi precizarea diferenţierilor) în analizatorul motor;
f. diminuarea „sensibilităţii” faţă de diferitele piedici extern şi faţă de
împrejurările care ar împiedica desfăşurarea normală a acţiunii. Cu alte
cuvinte, dezvoltarea unei imunităţi faţă de excitanţii neobişnuiţi;
g. tendinţa de a transfera aţenţia de la proces asupra rezultatului, de la
mecanismele de efectuare a mişcărilor la scopul propus;
h. posibilitatea efectuării unor acţiuni călăuzindu-se numai după simţul muscular
(în majoritatea exerciţiilor din jocuri, box, lupte etc. acest fapt nu este posibil
integral);
i. reducerea oboselii resimţite în urma îndeplinirii unei acţiuni şi apariţia

6
Epuran, M., Holdevici, I., Compendiu de psihologie pentru antrenori, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1980
 sentimentului caracteristic de „uşurinţă".
Se mai pot adăuga şi alte efecte, cum sunt:

j. creşterea plasticităţii acţiunilor, care se pot efectua în condiţii variate,

adaptându-se la schimbarea situaţiilor;
k. apariţia posibilităţii de transfer de la un gen de activitate la alta, ca urmare a
noilor sinteze cognitiv-motrice care s-au format.
B. Cratty mai formulează, în afără celor de mai sus, următoarele:

l. reducerea treptată a erorilor de execuţie sau a omisiunilor unii părţi

importante;
m. selectarea şi interpretarea mai bună a indicatorilor interni şi interni de care
depinde execuţia şi implicit creşterea facultăţii de anticipare;
n. încorporarea unui număr tot mai mare de mişcări care concură la îndeplinirea
unei sarcini complexe”.
Curba exersării este expresia grafică a dinamicii învăţării unui act motric şi
reprezintă încercarea de obiectivare – vizualizat, figural – a procesului formării
deprinderii, fiind un mijloc de control şi apreciere cantitativă şi calitativă a acestuia.

Curbele exersării se construiesc, de regulă, folosind reprezentarea indicatorilor

deprinderilor prin raportare la axele de coordonate, pe abscisă notându-se timpul
sau numărul de repetări, iar pe ordonată, variabila care ne interesează (performanţă,
viteza de execuţie, precizia, numărul de erori ş.a.). După sistemul de referinţă ales,
curba poate fi ascendentă sau descendentă, dar, în esenţă, ea prezintă un model
grafic al fenomenului studiat.

Teoretic curbele pot avea forme diferite :

 a. liniare – în care există o corelare deplină între exersare şi progresul realizat;
b. accelerate pozitiv;
c. accelerate negativ – în care, pe măsură ce se exersează, rata progresului este
mai mare sau mai: mică ;
d. mixtă, în formă de S, în care se succed cele două feluri de accelerări;
e. neregulate – forma cea mai frecvent întâlnită în practică prezentând creşteri,
descreşteri şi platouri.

Fig. 9 Tipuri de curbe în formarea deprinderilor (teoretic) 7

Cele mai frecvente variabile reprezentate în curbele exersării sunt: reducerea

timpului de execuţie, creşterea cantităţii lucrului în unitatea de timp, creşterea
preciziei ş.a. Unele curbe prezintă analitic aceste variabile, în timp ce altele pot
exprima sintetic performanţa globală realizată.

Factorii care diferenţiază forma curbelor. Cercetările experimentale, ca şi

observaţiile pedagogice curente exprimă o anumită relaţie între forma curbelor şi
unii factori intimi implicaţi în procesul învăţării, între care consemnăm:

7
EPURAN, M., Psihologia educaţiei fizice, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p.
a. Natura sarcinii. Un act motric relativ simplu va înregistra la început un progres
rapid; apoi, pe măsura exersării rata progresului se va reduce, lucru ce se
ilustrează prin curba accelerat negativă. Ca exemple amintim formarea
preciziei de aruncare la coş, sau a preciziei în tir. Pe de altă parte un act mai
complex, care solicită o coordonare superioară a informaţiilor senzoriale se va
dezvolta lent, la început, pentru ca odată cu formarea diferenţierilor
perceptive să progreseze mai rapid, deci curba accelerat pozitivă. Din
categoria această putem da ca toate procedeele tehnice din lupte greco-
romane şi lupte libere, deprinderi care au la început aspect discontinuu, iar la
sfârşit continuu. În actele motrice mai complexe, mai dificile, care cuprind
elemente eterogene ca structură şi posibilităţi de automatizare, forma curbei
va fi neregulată, prezentând momente de progres, de regres şi de stagnare
temporară.
b. Particularităţile subiecţilor. Aceste particularităţi pot fi diferite. În principal
învăţarea este dependentă de aptitudini (generale şi speciale, senzoriale,
motrice, intelectuale) şi de atitudini (motivaţie, efort voluntar, autocontrol).
Unii subiecţi au un grad sporit de „educabilitate motrică” şi progresează
repede; alţii pornesc de la un nivel bun de performanţă, dar progresează
puţin; în sfârşit, unii au nivel iniţial slab, dar progresează continuu şi îi
depăşesc pe ceilalţi. Aceste particularităţi constituie obiectul principal al
cercetărilor privitoare la orientare şi selecţie, întrucât prognoza evoluţiei unui
copil sau adolescent poate fi îngreuiată de necunoaşterea dinamicii viitoare a
acestor factori.
c. Particularităţile procesului pedagogic. Învăţarea depinde de modul în care este
condus procesul practic şi de cel în care exersează elevul. Conţinutul metodic
 al învăţării, eşalonarea repetărilor, prezenţa sau absenţa autocontrolului sau a
cunoaşterii rezultatelor, a recompenselor şi multe altele, asupra cărora vom
reveni, se reflectă în calitatea şi cantitatea învăţării în curbele acesteia.

Fig.10. Deosebiri individuale în formarea unei deprinderi (Epuran M., 1976)8

Parametrii unei execuţii motrice pot fi numeroşi; înregistrarea lor este

deosebit de preţioasă pentru studiul şi conducerea antrenamentului. Înregistrările pe
film ciclograme sau cele care folosesc traductori pentru variabilele fizice (viteze de
deplaşare, de repetiţie, de execuţie, forţa de lovire, împingerea sau tracţiunea,
detenta – forţă: viteză etc.) sunt folosite atât pentru analiza corectitudinii tehnicii,
cât şi pentru analiza performanţei.

Actogramele şi înregistrările electromiografice ne dau posibilitatea de a

cunoaşte mai în detaliu procesul intim de formare a unei deprinderi, momentele de
avânt sau stagnare, ca şi indicatorii ce evidenţiază pe seama căror structuri motrice
se produce îmbunătăţirea performanţei.
8
EPURAN, M. Psihologia educaţiei fizice, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1976
 d. Condiţiile ambianţei şi alte variabile ale organizării procesului instructiv
(instalaţii, aparate) au influenţă indirectă asupra performanţelor subiecţilor.
Interpretarea curbei exersării trebuie să aibă în vedere toţi factorii şi
variabilele implicate în învăţare. De multe ori un moment al curbei ne atrage atenţia
asupra procesului însuşi de învăţare.

În literatură este discutat foarte mult fenomenul de platou pe care poate

prezenta o curbă. Explicaţiile sunt multiple. Stagnarea deprinderii poate fi
determinată de atingerea unei limite a aptitudinilor sau a dezvoltării calităţilor
motrice, dar şi de schimbarea atitudinii subiectului (plictiseală, monotonia instruirii),
înrăutăţirea instalaţiilor, cauzelor fiziologice (supra-antrenament), metodice
(schimbarea tehnicii procedeelor de execuţie) ş.a. Revenirea la o curbă ascendentă
se realizează în primul rând prin găsirea şi înlăturarea cauzelor şi, în al doilea rând,
prin introducerea unor elemente noi în procesul de instruire, în măsura în care
măiestria pedagogului le poate descoperi şi manevra.

Particularităţile curbei mai pot indica anumite caracteristici ale însuşi

procesului învăţării în anumite genuri de acte motrice, lucru ce va permite
pedagogului găsirea unor soluţii metodice mai bune.

Evoluţia unei deprinderi poate fi asemănată cu o spirală, întrucât actul motric

se repetă de fiecare dată la un alt nivel (uneori chiar la nivel inferior celui anterior).
Adoptând această comparaţie putem afirma că distanţa dintre spire ar reprezenta
însăşi rata progresului în ciclurile de exersare.

Din alt punct de vedere deprinderea poate fi considerată ca o construcţie

tridimensională, formată din elemente ce se suprapun şi se coordonează, dar în care
unele componente le depăşesc pe altele; acest lucru înseamnă că într-o deprindere
complexă – asimilată priceperii – unele componente sunt mai bine învăţate spre
deosebire de altele. Pentru a ne convinge putem face o analiză concretă şi
comparativă a nivelului de pregătire tehnico-tactică a doi sportivi, fiecare stăpânind
mai bine anumite procedee şi mai puţin bine altele, diferite de la unul la celălalt.

3.7. Etapele formării deprinderilor motrice

Ca orice proces care are drept caracteristică dezvoltarea spre forme

superioare, deprinderile parcurg anumite faze sau etape, pe care diferiţi cercetători
au căutat să le fixeze, să le denumească şi să le caracterizeze. Varietatea situaţiilor de
învăţare, precum şi diferenţele dintre sarcinile propuse, explică unele deosebiri între
formulările date acestor etape sau numărului acestora.

Deprinderile apar ca un „rezultat al unei organizări dinamice a activităţii

corticale”9.

„Formarea deprinderilor motrice poate fi prezentata din perspectiva celor trei

domenii care sunt implicate în procesul specific: psihologia, fiziologia si metodica”10.

9
Popescu-Neveanu, P., citat Epuran, M., Psihologia educaţiei fizice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976
10
Şerbănoiu, S., Tudor, V., Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Academia de Educaţie Fizică şi Sport,
Bucureşti, Curs universitar, 2007
 1 2 3 4 5

Însuşirea Stabilizarea Ciclul al

Exerciţii Însuşirea
mecanismului
tehnicii deprinderii doilea de
preliminare de bază
dezv. a
(platoul) deprinderii

(platoul)

Fig.11.. Schema procesului de formare a deprinderii motrice (după

Rudik, P., A., citat de Chircev, A. şi Radu, I.)11

Psihologia distinge următoarele etape în formarea deprinderilor motrice:

- „etapa însuşirii preliminare a bazelor exerciţiului;

- etapa însuşirii precizate a execuţiei;
- etapa consolidării şi perfecţionării deprinderii”12.
Fiziologia formulează, în general, trei etape ale procesului de formare a
deprinderilor motrice:

- „forma globală;
- forma elaborată;
- automatismul”13.

11
Roşca, Al., (sub redacţia), Psihologia generală, Editura Didactică şi Peadgogică, Bucureşti, 1975, p.462
12
Roşca, Al., (sub redacţia), Psihologia generală, Editura Didactică şi Peadgogică, Bucureşti, 1975, p.453
13
Demeter, A.,
 Teoria activităţilor motrice descrie patru etape ale formării deprinderilor
motrice, şi anume:

- „etapa informării si formării imaginii mentale, sau a configuraţiei spaţiale a

mişcării (cognitivă);
- etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate;
- etapa consolidării mişcării, a coordonării fine;
- etapa perfecţionării şi supraînvăţării”14.
Metodica educaţiei fizice priveşte procesul specific de formare a deprinderilor
motrice, din punct de vedere al metodologiei de instruire care se impune a fi folosită
în fiecare etapă, pentru a putea fi realizate obiectivele propuse.

Prezentăm în următorul tabel, obiectivele şi caracteristicile exersării, pentru

fiecare din etapele propuse.

Şerbănoiu, S., Tudor, V., Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Academia de Educaţie Fizică şi Sport,
14

Bucureşti, Curs universitar, 2007

 Tabelul nr.4

Etapele formării deprinderilor motrice

(adaptat şi completat după Harre) – citat de Epuran, M.15

Etape Fiziologice Morfo- Reglatorii (Cihaidze Psihologice Metodice
funcţionale
(Krestovnikov) Biomecanice (Rudik, Zapan, Lopez)
(Meine) (Bernstein)

Iradierea proceselor Mişcarea în Neutralizarea forţelor Formarea reprezentării Formarea

reactive care mişcării şi execuţia
de excitaţie care duc formă brută imaginii
denaturează preliminară
la răspunsuri Coordonarea desfăşurarea mişcării mişcării
generalizate mişcării e încă Execuţia pe baza
I brută instructajului verbal
(pricepere elementară)

Execuţia cu încordării
inutile, greşeli

Diferenţierea. Corectarea, Descătuşarea unor serii Însuşirea precizată a Însuşirea

Dezvoltarea finisarea şi de grade de libertate a mişcării; adecvare la directă a
diferenţierea sarcină (pricepere
inhibiţiei de mişcării. căror forţă reactivă evoluată) mişcării
diferenţiere deranjează mai puţin
II Coordonarea desfăşurarea mişcării Execuţie pe baza
fină a controlului vizual al
mişcării
mişcărilor
Eliminarea gradată a
mişcărilor inutile,
selecţionare şi folosire
judicioasă a celor utile

15
Epuran, M., Psihologia educaţiei fizice, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1976
 Concentrarea Fixarea şi Descătuşarea totală a Mişcarea învăţată se Perfecţio-
proceselor nervoase adaptarea la gradelor de libertate desfăşoară uşor,
condiţii necesare; pentru economic, adecvat sarcinii narea
variate. realizarea şi cu automa- mişcării

Stabilizarea mişcării se folosesc tizări (deprindere)

III mişcării forţele reactive ale Execuţii pe baza

segmentelor vecine controlului chinestezic

Atenţie mişcărilor realizate

cu succes

Formarea stereoti- Mişcări bine învăţate, cu

pului dinamic. posibilităţi de adaptare la

Stabilizarea şi schimbarea condiţiilor
IV automatizarea (pricepere motrică
reacţiilor superioară)

* Pentru deprinderi care se automatizează complet

Folosul practic al etapizării procesului deprinderii constă în sublinierea

restructurărilor care au loc la nivelul diferitelor instanţe psihice şi fiziologice ce
participă la execuţie, în evidenţierea – pentru fiecare etapă în parte – a elementelor
esenţiale de care trebuie să ţină seama pedagogul. Nu vom uita însă că realitatea
este foarte complexă şi variată şi că numai cunoaşterea specificului unei activităţi şi a
gesturilor motrice componente asigură succesul elevului şi, implicit, al profesorului.

Metodica educaţiei fizice şi a instruirii sportive şi-a formulat, de asemenea,

etape ale deprinderilor; ele nu se deosebesc prea mult de etapele psihologice
enunţate mai sus.