1

Tema: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL OBLIGAȚIONAL

Noțiunea de obligație. Elementele raportului juridic obligațional
Prin prisma textului de lege conţinut în art. 512, alin. (1) al Codului civil, noţiunea de obligaţie se înfăţişează în două sensuri. În sens larg,
prin obligaţie se înţelege raportul juridic în virtutea căruia creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestaţii ce poate
consta în a da, a face sau a nu face ceva, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat. Raportul juridic obligaţional este alcătuit din două
laturi:
1) activă, formată din dreptul creditorului de a pretinde executarea prestaţiei de la debitor;
2) pasivă, formată din îndatorirea debitorului de a executa prestaţia faţă de creditor.
În sens restrâns, termenul obligaţie desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, adică îndatorirea debitorului de a executa prestaţia
promisă creditorului.
Termenul obligaţie are uneori şi înţelesul de înscris constatator al unui raport de creanţă, cum ar fi în cazul obligaţiunilor emise de societăţile
pe acţiuni în condiţiile art. 16 al Legii nr. 1134-XIII din 02.04.1997 privind societăţile pe acţiuni, care acordă obligatarilor dreptul preferenţial
faţă de acţionari la primirea unei părţi din profitul societăţii sub formă de dobândă sau alt profit.
În accepţiunea sa iniţială, termenul obligaţie însemna o legătură pur materială (vinculum corporis) între creditor şi debitor. Astfel, dacă
creditorul nu obţinea obiectul obligaţiei de la datornic, avea dreptul să-l pună pe debitor să muncească în folosul său, să-l priveze de libertate
fizică ori să-l vândă ca sclav pentru a-şi satisface creanţa. În aşa mod, preţul vânzării sclavului, ca lucru, înlocuia obiectul obligaţiei. Cu timpul,
noţiunea de obligaţie se transformă dintr-o legătură materială (vinculum corporis) în una pur juridică (vinculum juris), adică începe să fie
înţeleasă ca un raport juridic în temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului să execute prestaţia, iar în caz de neexecutare a prestaţiei,
poate să recurgă în locul înlănţuirii debitorului doar la urmărirea silită asupra bunurilor acestuia.
Elementele raportului juridic obligaţional. Din teoria generală a dreptului este cunoscut faptul că orice raport juridic este caracterizat de
prezenţa a trei elemente structurale: subiecte, obiect şi conţinut. Acelaşi lucru este valabil şi pentru raporturile juridice obligaţionale.
a) Subiecte ale raportului juridic obligaţional, la fel ca subiecte ale altor categorii de raporturi juridice, pot fi atât persoanele fizice, cât şi
persoanele juridice. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot fi subiecte ale raportului obligaţional, însă numai în cazuri excepţionale, când
participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiecte de drepturi şi obligaţii (art. 192-193). Subiectul activ se numeşte creditor, adică cel care a
avut încredere în debitor. Subiectul pasiv se numeşte debitor, deoarece datorează o anumită prestaţie creditorului.
În cadrul raporturilor de obligaţii unilaterale, o parte poate fi numai creditor, iar cealaltă numai debitor. De exemplu, în cazul obligaţiilor de
recuperare a daunelor, calitatea de creditor o poate avea numai păgubitul, iar cea de debitor o poate avea autorul faptei ilicite.
Marea majoritate a raporturilor obligaţionale au un caracter complex şi, respectiv, subiectele lor au o dublă calitate, atât pe cea de creditor al
unei prestaţii, cât şi pe cea de debitor al altei prestaţii. De exemplu, în cazul vânzării-cumpărării, vânzătorul este creditor al preţului şi totodată
debitor al obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut. La rândul său, cumpărătorul este concomitent
creditor al prestaţiei de predare a bunului cumpărat şi debitor al obligaţiei de plată a preţului.
Denumirile de creditor şi debitor pe care le poartă subiectele obligaţiei sunt noţiuni de gen, utilizabile în toate raporturile obligaţionale. Atunci
când examinăm diferite categorii de obligaţii speciale, subiectele obligaţiei poartă denumiri speciale, cum ar fi: vânzător-cumpărător, locator-
locatar, antreprenor-client etc. În asemenea cazuri este important de stabilit în privinţa cărei prestaţii partea este considerată ca creditor sau
debitor, deoarece în funcţie de această calitate urmează să fie selectată şi, respectiv, aplicată norma ce reglementează raportul juridic litigios.
Astfel, prevederile privitoare la întârzierea debitorului (art. 617) pot fi aplicate atât cumpărătorului, cât şi vânzătorului, care nu-şi execută
obligaţia în mod corespunzător, în funcţie de faptul cine şi in privinţa cărei prestaţii a admis întârzierea.
Determinarea subiectelor participante la raporturile obligaţionale, ca creditor sau debitor, se face, de regulă, în momentul naşterii acestor
raporturi. O asemenea cerinţă nu trebuie însă absolutizată, căci nimic nu se opune ca subiectele raportului juridic să fie doar determinabile la
momentul naşterii acestuia, urmând ca determinarea lor să se facă abia în momentul executării obligaţiei. Astfel, în cazul raportului obligaţional
născut din promisiunea publică de recompensă adresată publicului, în momentul emiterii promisiunii publice de recompensă este determinat
numai debitorul (promitentul), pe când creditorul va fi determinat ulterior, în persoana celui ce va satisface cerinţele actului unilateral al
promisiunii publice de recompensă.
b) Obiectul raportului juridic obligaţional îl constituie prestaţia, adică conduita pe care creditorul o poate pretinde de la debitor şi pe care
acesta este îndatorat s-o îndeplinească. Mai succint spus, obiectul obligaţiei constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta
trebuie să îndeplinească. Potrivit art. 512, alin. (1), prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face.
Prestaţia de a da înseamnă îndatorirea debitorului de a constitui sau a transmite un drept real. De exemplu, obligaţia vânzătorului de
a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut; obligaţia debitorului gajist de a constitui în favoarea creditorului său
un drept de gaj sau de ipotecă. Obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda. Astfel, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite
cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut este o obligaţie de a da, obligaţie care nu se confundă cu obligaţia predării materiale
a bunului vândut, care este o obligaţie de a face. De regulă, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile se transmite dobânditorului o dată
cu transmiterea bunului (art. 321, alin. (1)) şi, respectiv, obligaţia de a da se consideră executată în acelaşi timp cu obligaţia de a face. Ca
excepţie, obligaţia de a da poate fi executată anterior sau ulterior predării bunului, dacă acest lucru este prevăzut de lege sau de contract. În
cazul bunurilor imobile, obligaţia de a da se consideră executată, după regula generală, la data înscrierii în registrul bunurilor imobile.
Prestaţia de a face este îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare, un serviciu şi, în general, orice prestaţie pozitivă în afara
celor care se încadrează în categoria prestaţiilor de a da. Fac parte din această categorie:
 obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut,
 obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat,
 obligaţia de a presta un serviciu sau de a executa o lucrare etc.
Prestaţia de a nu face constă într-o conduită negativă, adică în abţinerea debitorului de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi
obligat faţă de creditor. De pildă, obligaţia autorului care a încheiat un contract de editare cu o anumită editură de a nu ceda altei edituri
dreptul de reproducere şi difuzare a operei sale. Obiectul unei asemenea obligaţii este deci o prestaţie negativă, o abţinere prin care debitorul
îşi autorestrânge în mod deliberat facultatea de a acţiona, posibilitatea de a săvârşi una sau mai multe fapte.
În cazul raporturilor juridice complexe, unde ambele subiecte au în acelaşi timp calitatea de creditor şi pe cea de debitor, raportul
obligaţional are două obiecte juridice, constând din prestaţiile datorate de fiecare dintre părţi.
Obiectul juridic nu trebuie confundat cu obiectul material al obligaţiei. Astfel, dacă obiectul juridic există în cadrul oricărui raport
obligaţional, atunci obiectul material în cazul unor obligaţii poate să lipsească. Sunt lipsite, astfel, de obiect material unele obligaţii contractuale
privitoare la executarea de lucrări şi prestarea de servicii. În unele cazuri, cum ar fi în actele cu titlu gratuit, obiectul material este referitor
numai la obligaţia uneia dintre părţi. Există obligaţii în care celor două obiecte juridice le corespunde acelaşi număr de obiecte materiale, de
 2
exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare obiectul material al raportului juridic este lucrul respectiv şi preţul plătit, în timp ce obiectul
juridic este actul vânzătorului de predare a lucrului şi acel al cumpărătorului de plată a preţului.
Obiectul obligaţiei nu trebuie confundat cu conţinutul ei. În timp ce conţinutul reprezintă drepturile de creanţă şi obligaţiile subiectelor, adică
posibilităţile juridice de a desfăşura anumite acţiuni şi îndatoririle juridice corespunzătoare, obiectul obligaţiei constă în acele acţiuni pe care
subiectul activ le poate pretinde de la debitor, acesta din urmă fiind ţinut a le săvârşi sau a se abţine de la săvârşirea lor.
c) Conţinutul raportului juridic obligaţional este format din două componente corelative: dreptul creditorului de a pretinde de la debitor
îndeplinirea prestaţiei care o datorează şi îndatorirea debitorului de a executa prestaţia respectivă.
Îndreptățirea creditorului faţă de debitor se analizează ca fiind un drept de creanţă. Asemenea drept este caracterizat de următoarele
particularităţi:
 subiectele dreptului de creanţă sunt determinate sau determinabile din momentul stabilirii raportului juridic;
 dreptul de creanţă implică din partea debitorului fie îndeplinirea unui fapt pozitiv – de a da ori de a face –, fie o abstențiune, adică o obligaţie
negativă, de a nu face;
 titularul dreptului de creanţă poate să obţină realizarea dreptului său numai ca urmare a activităţii sau abținerii debitorului respectiv;
 este un drept relativ şi, respectiv, este opozabil numai debitorului, adică numai aceluia care s-a angajat faţă de creditor de a da, a face sau a
nu face ceva;
 drepturile de creanţă nu sunt limitate ca număr, ele pot izvorî din cauzele cele mai variate, fie ca manifestări ale voinţei oamenilor de a crea
orice fel de obligaţii, fie independent de o atare voinţă, cum ar fi cele care izvorăsc din fapte cauzatoare de prejudicii;
 drepturile de creanţă conferă creditorului un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului, nu însă şi dreptul de urmărire şi de
preferinţă, ca în cazul drepturilor reale.
Dreptului de creanţă al creditorului îi este corelativă îndatorirea debitorului de a îndeplini la scadenţă prestaţia datorată. După obiectul său,
obligaţia poate fi de trei feluri: de a da, a face şi a nu face.
Sub aspectul conţinutului său, raportul obligaţional poate fi simplu, când o parte are numai drepturi, iar cealaltă numai obligaţii (de exemplu,
contractul de donaţie), sau complex, când ambele ori toate subiectele au deopotrivă atât drepturi, cât şi obligaţii, cum ar fi cazul contractelor
sinalagmatice.
Din faptul că dreptul de creanţă şi obligaţia corelativă au un caracter patrimonial rezultă că şi conţinutul raportului obligaţional are un caracter
patrimonial: dreptul de creanţă se înscrie în activul patrimoniului, iar obligaţia corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia.

Clasificarea obligațiilor
Multitudinea şi diversitatea obligaţiilor impun necesitatea clasificării acestora după diverse criterii.
Cele mai importante criterii de clasificare reţinute de doctrina juridică sunt:
 criteriul izvorului care a generat obligaţia,
 criteriul obiectului obligaţiei,
 criteriul sancţiunii obligaţiei,
 criteriul opozabilităţii obligaţiei.
Aceste criterii au aplicabilitate generală şi toate împreună se înfăţişează ca puncte de vedere deosebite prin prisma cărora poate fi cercetată
şi caracterizată orice obligaţie. Astfel, aceeaşi obligaţie poate fi caracterizată, de pildă, din punctul de vedere al izvorului ca decurgând dintr-
un contract, iar din punctul de vedere al obiectului ca fiind o obligaţie de a da etc.
Clasificarea obligaţiilor după izvorul lor. În funcţie de izvorul lor, obligaţiile sunt susceptibile de mai multe clasificări. Cea mai importantă
clasificare, reţinută de doctrina de specialitate, împarte obligaţiile civile în:
a) obligaţii izvorâte din acte juridice,
b) obligaţii izvorâte din fapte juridice.
La rândul lor, obligaţiile izvorâte din acte juridice se subclasifică în:
 obligaţii născute din contracte,
 obligaţii născute din acte juridice unilaterale.
Iar obligaţiile izvorâte din fapte juridice se grupează în:
 obligaţii ce rezultă din fapte juridice licite,
 obligaţii ce rezultă din fapte juridice ilicite.
Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor. În funcţie de obiectul lor, obligaţiile sunt susceptibile de mai multe clasificări.
O primă clasificare, preluată din dreptul roman, distinge între:
 obligaţii de a da;
 obligaţii de a face;
 obligaţii de a nu face.
Distincţia între obligaţiile de a da, de a face şi de a nu face prezintă interes practic sub aspectul regulilor ce guvernează executarea lor.
O altă clasificare, ce reprezintă în fond o variantă a celei precedente, împarte obligaţiile în:
 obligaţii pozitive, care presupun o prestaţie pozitivă din partea debitorului (obligaţiile de a da şi cele de a face);
 obligaţii negative, care presupun o abstenţiune a debitorului de la o manifestare pozitivă la care era îndreptăţit, dacă nu şi-ar fi asumat o
atare obligaţie (obligaţiile de a nu face).
Importanţa practică a acestei clasificări este nesemnificativă. Ea este reţinută de literatura de specialitate ca posibilitate de regrupare bipartită,
în funcţie de natura lor, a obligaţiilor de a da, a face şi a nu face.
Tot după criteriul obiectului, în literatura juridică modernă se face distincţie între:
 obligaţii determinate, sau cum mai sunt denumite, obligaţii de rezultat,
 obligaţii de prudenţă şi diligenţă, sau cum mai sunt denumite, obligaţii de mijloace.
Obligaţiile de rezultat sunt acele îndatoriri juridice care au ca obiect procurarea de către debitor a unui rezultat determinat în folosul
creditorului sau al persoanei desemnate de acesta. Aşa sunt, de exemplu: obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului bunul vândut,
obligaţia antreprenorului de a preda clientului lucrarea contractată, obligaţia cărăuşului de a efectua transportul contractat la destinaţia cuvenită
etc. De esenţa unor asemenea obligaţii este că sub aspectul obiectului şi scopului urmărit ele sunt strict precizate, debitorul obligându-se să
desfăşoare o anumită activitate şi să obţină astfel un rezultat precis determinat. Neatingerea rezultatului prevăzut creează prezumţia că debitorul
nu a fost suficient de diligent, că deci s-a aflat în culpă şi că este răspunzător de urmările neîndeplinirii obligaţiei. Nerealizarea scopului urmărit
face să se nască, ipso facto, prezumţia culpei debitorului, care nu trebuie dovedită. Debitorul va fi considerat răspunzător de urmările
neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
 3
Obligaţiile de mijloace sunt acele obligaţii în care debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune şi întreaga
sa diligenţă pentru a obţine un anumit rezultat, însă fără îndatorirea de a realiza sau a garanta acel rezultat. Sunt obligaţii de mijloace, obligaţia
medicului de a trata pe un bolnav în vederea însănătoşirii sale obligaţia unui om de ştiinţă de a face cercetări pentru a realiza o descoperire într-
un anumit domeniu etc. Caracteristic pentru asemenea obligaţii este faptul că debitorul nu se obligă şi nu garantează obţinerea rezultatului
respectiv, ci numai îndatorirea de a depune diligenţele necesare în vederea atingerii unei anumite finalităţi. În măsura în care debitorul a săvârşit
tot ceea ce era necesar şi tot ce este în stare să facă pentru realizarea finalităţii respective, obligaţia se consideră executată, indiferent dacă
scopul vizat a fost sau nu realizat. Debitorul unei obligaţii de mijloace răspunde pentru neexecutarea acesteia numai în cazul în care creditorul
face dovada că n-a depus prudenţa şi diligenţă necesară şi nu a folosit toate mijloacele care ar fi avut ca urmare obţinerea rezultatului scontat,
altfel spus, el răspunde doar atunci când creditorul îi probează culpa.
Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor. În funcţie de sancţiunea care le însoţeşte, obligaţiile se clasifică în:
 obligaţii civile sau perfecte,
 obligaţii naturale sau imperfecte.
Obligaţiile civile sau perfecte sunt acele obligaţii a căror executare este garantată prin mijloace juridice ofensive, pe care creditorul le poate
utiliza cu concursul forţei de constrângere a statului în scopul realizării dreptului său de creanţă, atunci când debitorul nu execută voluntar
prestaţia datorată. Fac parte din această categorie cvasitotalitatea obligaţiilor civile.
Obligaţiile naturale sau imperfecte, potrivit art. 517, alin. (1), sunt acele obligaţii în privinţa cărora nu se poate cere executarea silită. Cu
alte cuvinte, creditorul nu poate obţine sprijinul forţei de constrângere a statului pentru a-şi realiza dreptul de creanţă, împotriva voinţei
debitorului, fiind lipsit în principal de dreptul la acţiune în sens material. Din acest motiv asemenea obligaţii mai sunt denumite şi neînzestrate
cu acţiune în justiţie.
În literatura de specialitate obligaţiile naturale sunt subclasificate în:
 obligaţii civile degenerate,
 obligaţii civile avortate.
Obligaţiile civile degenerate sunt cele care şi-au pierdut prin prescripţie extinctivă dreptul la acţiune cu care erau iniţial înzestrate. Acest
lucru rezultă din prevederile art. 281, alin. (1), care acordă debitorului dreptul de a refuza executarea obligaţiei după împlinirea termenului de
prescripţie.
Obligaţiile civile avortate sunt acele obligaţii care s-au născut de la bun început fără a fi însoţite de dreptul la acţiune în justiţie. Fac parte
din această grupă obligaţiile izvorâte din jocuri şi pariuri (altele decât cele permise de lege), cele izvorâte dintr-un testament nevalabil,
obligaţiile de întreţinere între rude care nu au o astfel de îndatorire legală etc.
Deşi potrivit regulii generale obligaţiile naturale sunt lipsite de sancţiune, totuşi legislaţia în vigoare le recunoaşte anumite efecte juridice.
Astfel, executarea voluntară a unei obligaţii naturale este considerată o plată valabilă şi, respectiv, debitorul nu poate cere restituirea prestaţiei,
pe motiv că ar fi făcut o plată nedatorată. Excepţia îşi are temeiul în prevederile art. 281, alin. (3), unde se dispune: „persoana care a executat
obligaţia după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă nu are dreptul să ceară restituirea celor executate, chiar dacă, la data executării,
nu cunoştea faptul expirării termenului de prescripţie extinctivă”. Un alt efect recunoscut de lege obligaţiilor naturale este consacrat în art. 517,
alin. (4), care prevede posibilitatea transformării obligaţiei naturale în obligaţie civilă în baza înţelegerii dintre creditor şi debitor (novaţie).
Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor. După cercul persoanelor cărora le sunt opozabile, obligaţiile se clasifică în:
 obligaţii obişnuite,
 obligaţii reale,
 obligaţii opozabile terţilor.
Obligaţiile obişnuite se caracterizează prin aceea că sub aspectul opozabilităţii urmează toate regulile care guvernează drepturile relative.
Obligaţiile reale (propter rem) se înfăţişează ca un accesoriu al unui drept real, ca veritabile sarcini reale ce revin titularului unui drept real
privitor la un anumit bun. În alţi termeni, ele decurg din stăpânirea unor bunuri, se referă numai la felul cum trebuie să se exercite stăpânirea
acelor bunuri şi se transmit împreună cu bunurile respective. În categoria obligaţiilor reale intră, spre exemplu, obligaţia deţinătorului unui bun
din patrimoniul naţional de a-l conserva, obligaţia de a cultiva un teren agricol etc.
Obligaţii opozabile terţilor (scriptae rem) se caracterizează prin faptul că sunt strâns legate de posesiunea unui lucru, încât creditorul nu
poate obţine satisfacerea dreptului său, decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat nemijlocit
la perfectarea raportului juridic obligaţional. Aşa este, bunăoară, cazul obligaţiei ce revine locatorului de a asigura locatarului folosinţa lucrului
închiriat. În situaţia în care locatorul înstrăinează lucrul înainte de expirarea contractului, noul proprietar, deşi nu a fost parte la contract, va fi
obligat să respecte drepturile ce revin locatarului. Aşadar, obligaţiile născute din acest contract vor fi opozabile faţă de un terţ străin de contract.

Izvoarele obligațiilor
Raportul juridic obligaţional, ca şi orice alt raport juridic, ia naştere în urma producerii unor fapte juridice (lato sensu) generatoare de efecte
juridice. Asemenea fapte, în limbajul juridic, sunt numite izvoare de obligaţii. În contextul Codului civil, legiuitorul întrebuinţează pentru
denumirea acestei noţiuni termenul temei al naşterii obligaţiilor.
Potrivit art. 514, sunt considerate temeiuri de naştere a obligaţiilor: contractele, faptele ilicite (delictele), precum şi orice alte acte sau fapte
susceptibile de a le produce în condiţiile legii. Corelând aceste prevederi cu prevederile referitoare la apariţia drepturilor şi obligaţiilor
civile conţinute în art. 8, putem enumera în calitate de temeiuri de apariţie a obligaţiilor civile:
a) contractele şi alte acte juridice;
b) actele emise de o autoritate publică, prevăzute de lege drept temei al apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile;
c) hotărârile judecătoreşti în care sunt stabilite drepturi şi obligaţii;
d) crearea şi dobândirea de patrimoniu pe temeiuri neinterzise de lege;
e) elaborarea de lucrări ştiinţifice, crearea de opere literare, de artă, în urma invenţiilor şi altor rezultate ale activităţii intelectuale;
f) cauzarea de prejudicii unei alte persoane;
g) îmbogăţirea fără justă cauză;
h) alte fapte ale persoanelor fizice şi juridice sau evenimente de care legislaţia leagă apariţia unor efecte juridice în materie civilă.
Generalizând conţinutul acestor prevederi, literatura de specialitate împarte izvoarele obligaţiilor în două categorii principale:
1. acte juridice
2. fapte juridice (stricto sensu).
Actele juridice civile sunt manifestări de voinţă ale persoanelor fizice sau juridice îndreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea
raporturilor juridice. În această categorie de izvoare sunt cuprinse: contractul şi actul juridic unilateral, dacă generează un angajament juridic
obligaţional.
 4
Faptele juridice, în sens restrâns, sunt acţiuni omeneşti licite sau ilicite săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care totuşi
se produc în virtutea legii, independent de voinţa celui care a săvârşit faptul. În aceasti categorie sunt cuprinse: faptele juridice licite (gestiunea
de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză) şi faptele juridice ilicite (delictele civile).

Tema: TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI CIVIL

Noțiunea de contract civil
Definiția contractului
Contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi
juridice (art. 666, alin. (1) CC).
Această definiţie legală conţine elementele constitutive ale noţiunii de contract. Din definiţie rezultă că contractul este un act volitiv, îndreptat
spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi cu alte persoane, prin urmare, este un act juridic. Ceea ce este esenţial în contract este
acordul de voinţă, fapt ce denotă că contractul este un act juridic bi- sau multilateral, adică reprezintă rezultatul voinţei concordate a două sau
mai multe părţi.
Între noţiunile de “act juridic” şi “contract” este o legătură strânsă. Actul juridic este categoria de gen, iar contractul este cea de specie. Orice
contract este un act juridic, însă nu orice act juridic este un contract. În virtutea acestui fapt reglementările Codului civil în materie de acte
juridice sunt aplicabile şi contractelor (art. 666, alin. (2) CC). Contractele sunt cele mai frecvent utilizate acte juridice în dreptul civil.
O conexiune strânsă există şi între noţiunile “contract” şi “obligaţie”, întrucât contractul este principalul izvor al obligaţiilor civile. Aceste
noţiuni sunt interdependente. Astfel, reglementările cuprinse în Titlul I al Cărţii a treia a Codului civil, intitulat “Despre obligaţii în general”,
sunt aplicabile obligaţiilor contractuale, iar pe de altă parte, legea prevede că, sub rezerva altor reglementări, dispoziţiile privind obligaţiile
contractuale sunt aplicabile şi altor obligaţii patrimoniale în măsura în care, ţinându-se cont de natura obligaţiei, acest lucru este posibil (art.
678 CC).

Principiul libertății contractuale

Pentru ca acordul de voinţă să fie valabil şi să producă efecte juridice, el trebuie să fie exprimat liber. În doctrină s-a remarcat că
principiul libertăţii contractuale este o consecinţă pe plan tehnic a teoriei autonomiei de voinţă. Codul civil al Republicii Moldova consacră
principiul libertăţii contractuale printre cele fundamentale la art. 1, alin. (1), precum şi într-o serie de alte prevederi legale, care se
rezumă la următoarele:
a) părţile sunt libere să contracteze sau să nu contracteze. Nimeni nu poate fi silit să încheie un contract decât în cazurile prevăzute de lege
sau dacă o asemenea obligaţie a fost asumată benevol. În prezent cazurile în care subiecţii sunt obligaţi să încheie contacte sunt puţin numeroase.
De regulă, această obligaţie este dictată de interese publice, în vederea ocrotirii părţii mai slabe din punct de vedere economic;
b) libertatea contractuală presupune posibilitatea de a alege orice fel de contract, atât prevăzut de lege (contracte numite), cât şi contracte ce
nu sunt prevăzute de lege (nenumite) sau complexe;
c) părţile sunt libere să determine prin voinţa lor clauzele pe care urmează să le cuprindă contractul şi efectele pe care trebuie să le producă.
Legea doar în anumite cazuri (de regulă, în interes public) poate prescrie conţinutul unor clauze pentru anumite categorii de contracte. Dacă
conţinutul clauzelor este prevăzut în norme dispozitive (supletive), părţile pot, prin acordul lor, să înlăture aplicarea acestor norme sau să
stabilească un conţinut diferit de cel stipulat în lege;
d) numai părţile înseşi prin acordul lor pot modifica sau rezolvi un contract valabil încheiat (art. 668, alin. (3) CC).
Legislaţia noastră civilă conţine de asemenea un şir de prevederi care au menirea să asigure realizarea principiului libertăţii contractuale.
Printre acestea sunt prevederile Codului civil privind nulitatea actelor juridice încheiate în anumite împrejurări în care libertatea exprimării
voinţei este afectată: actele încheiate prin eroare (art. 227), dol (art. 228), violenţă (art. 229), leziune art. 230), înţelegerea dolosivă dintre
reprezentantul unei părţi cu cealaltă parte (art. 231). Tot acest scop îl urmăresc dispoziţiile Codului civil în materia clauzelor contractuale
standard (art. 712-720), care sancţionează cu nulitate clauzele inechitabile ce prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-credinţe,
cealaltă parte a contractului.
Alături de Codul civil, reglementări în vederea asigurării libertăţii contractuale se găsesc şi în legislaţia cu privire la protecţia concurenţei.
Astfel, este interzis agenţilor economici să-şi exercite drepturile în vederea limitării concurenţei, abuzului de situaţia lor dominantă şi lezării
intereselor legitime ale consumatorului, inclusiv prin obligarea partenerilor contractuali de a încheia contracte în condiţii vădit nefavorabile
acestora (art. 3, 5 şi urm. ale Legii concurenţei nr. 183/2012).
Libertatea contractuală, ca şi orice altă libertate, nu poate fi nelimitată, limitele sunt impuse de lege în vederea ocrotirii intereselor altor
indivizi şi ale societăţii în întregime. În literatură s-a menţionat că limitarea libertăţii contractuale urmăreşte:
a) protejarea părţii mai slabe a contractului, care începe la etapa încheierii contractului şi se finalizează prin executarea lui sau prin
răspunderea pentru neexecutare;
b) apărarea intereselor creditorilor. În ţările cu economia în tranziţie această finalitate se învederează, spre exemplu, în protejarea băncilor
care acordă credite “firmelor-fantomă”, pe de o parte, precum şi a cetăţenilor care au încredinţat fondurile lor băneşti unor instituţii creditare
similare, pe de altă parte;
c) apărarea intereselor statului, care reprezintă într-o formă concentrată interesele societăţii.
Legea stipulează că părţile contractante pot încheia în mod liber contracte şi pot stabili conţinutul lor în limitele normelor imperative de drept
(art. 667, alin. (1) CC). Contractele sau clauzele contractuale care contravin normelor imperative sunt nule (a se vedea art. 220, alin. (1) CC).
Normele imperative, prin sine înseşi, constituie limitări ale libertăţii contractuale, deoarece reprezintă reguli obligatorii de la care părţile nu
pot deroga.
Limitările libertăţii contractuale pot fi:
 negative – limitări instituite de lege prin care se interzice sau se restrânge posibilitatea încheierii unor categorii de contracte de către
anumiţi subiecţi. De exemplu, potrivit art. 31, alin. (3) al Legii instituţiilor financiare nr. 550/1995, băncile nu pot încheia contracte de credit
bancar cu funcţionarii lor decât în limitele stabilite de Banca Naţională. La aceeaşi categorie se aplică interdicţiile de a include în contract
anumite clauze. Astfel, potrivit art. 603, alin. (3) CC, este nulă orice stipulaţie contractuală care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere
în caz de dol sau de culpă gravă.
 pozitive – limitări care constau în obligaţia de a încheia anumite contracte de către unele categorii de subiecţi. De exemplu, dacă deţine o
poziţie dominantă pe piaţă, una dintre părţile contractante este obligată să contracteze în acest domeniu (art. 669, alin. (1) CC). Un alt caz de
limitare pozitivă este obligaţia impusă prin lege de a include anumite clauze în unele categorii de contracte (art. 713 CC).
În afară de normele imperative, libertatea contractuală este limitată de ordinea publică şi de bunele moravuri. Această concluzie rezultă din
prevederile art. 220, alin. (2) CC: “actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule”.
 5
Ordinea publică este totalitatea dispoziţiilor legale imperative de drept public şi de drept privat ce urmăresc ca finalitate apărarea instituţiilor
şi valorilor fundamentale ale societăţii, ocrotirea socială a tuturor persoanelor, a drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi dezvoltarea
economică a ţării. Este necesar a face deosebire între noţiunea de ordine publică în dreptul civil de noţiunea desemnată prin aceeaşi sintagmă
– ordine publică – în dreptul penal.
Conceptul de ordine publică este variabil în funcţie de situaţia politică, socială şi economică a legiuitorului. Astfel, în regimul totalitar ordinea
publică reprezenta ansamblul de principii şi norme care consfinţeau caracterul comunist al orânduirii sociale şi al ordinii de drept. În perioada
actuală conceptul de ordine publică trebuie să asigure democratizarea, tranziţia la economia de piaţă, apărarea drepturilor şi libertăţilor omului.
În literatură s-a remarcat tendinţa lărgirii noţiunii de ordine publică. Dacă iniţial această noţiune se limita la domeniul politic şi
moral – organizarea statului, a familiei, libertăţile individuale –, astăzi ea s-a îmbogăţit cu noi aspecte, cum sunt:
 ordinea publică economică, care, la rândul său, se manifestă sub două aspecte – ordinea publică de protecţie destinată să protejeze partea
mai slabă a contractului (consumatorii, împrumutătorii etc.) şi ordinea publică de dirijare, având ca scop promovarea intereselor statului în
diferite domenii ale activităţii (politica preţurilor, politica monetară etc.). De exemplu, sunt ilicite contractele încheiate cu încălcarea
reglementărilor valutare;
 ordinea publică socială, care cuprinde, între altele, măsurile luate de stat pentru protecţia intereselor salariaţilor în contractele de muncă,
a locatarilor în contractele de închiriere a imobilelor etc.
Bunele moravuri. Această noţiune, ce diferă de la o ţară la alta în funcţie tradiţiile istorice, specificul naţional, religios etc., reprezintă
regulile de morală socială considerate ca fundamentale pentru ordinea societăţii. Bunele moravuri, spre deosebire de normele juridice, nu sunt
edictate în dreptul pozitiv, ci îşi găsesc reflectarea în reprezentările general recunoscute în societate despre comportamentul cuvenit, care s-au
constituit pe parcursul dezvoltării sociale, fiind, totodată, influenţate de principiile generale ale dreptului şi de jurisprudenţă.

Rolul, funcțiile și evoluțiile contractului

Contractul constituie principalul izvor de obligaţii, fiind instrumentul care asigură libera concurenţă şi care stimulează iniţiativa
privată. Importanţa sa ca mijloc de stabilire a celor mai variate relaţii între persoanele fizice şi juridice se învederează în toate domeniile de
activitate. Astfel, oamenii, adesea fără să-şi dea seama, încheie în viaţa cotidiană contracte în vederea satisfacerii celor mai simple necesităţi
vitale. Tot aşa, activitatea agenţilor economici este de neconceput fără aceste instrumente juridice, care sunt contractele.
Contractul este cel mai adecvat mijloc de reglementare a relaţiilor dintre producători şi consumatori. Datorită contractului oamenii au
obţinut posibilitatea să-şi satisfacă necesităţile de produse şi servicii. Contractul este acea formă juridică care organizează schimbul de
valori în societate.
Reglementarea contractelor a însemnat legiferarea a două fenomene economice interdependente:
1) fenomenul circulaţiei mărfurilor prin intermediul banilor;
2) fenomenul creditului, menit să înlesnească circulaţia mărfurilor.
În acest fel s-a realizat trecerea cu uşurinţă a bunurilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei şi, de aici, în sfera consumului personal şi
productiv. Astfel s-au înlesnit operaţiile juridice de transmitere a drepturilor patrimoniale de la o persoană la alta.
Pe parcursul istoriei umanităţii conţinutul social-economic al contractului a evoluat în funcţie de dezvoltarea raporturilor sociale care erau
reglementate prin contract. S-a diversificat componenţa subiecţilor: alături de persoane fizice, ca participanţi tradiţionali la aceste raporturi, au
apărut şi subiecţi colectivi – persoanele juridice. Au devenit mai variate tipurile contractelor utilizate în circuitul civil, conţinutul lor a devenit
mai amplu şi mai complex. Cu toate acestea, este important de menţionat că însăşi instituţia contractului, ca instrument al tehnicii juridice, s-a
menţinut destul de stabilă.
În dreptul roman contractul era privit în trei ipostaze:
a) ca izvor de apariţie a raportului juridic,
b) ca raport juridic propriu-zis,
c) ca formă pe care o îmbracă acest raport juridic.
Perioada dreptului roman clasic se caracterizează prin formalismul contractelor a căror obligativitate rezultă din solemnităţile efectuate cu
ocazia încheierii lor. Categoriile tradiţionale de contracte consensuale, solemne şi reale presupuneau respectarea unei proceduri bine
determinate. Contractele formale se încheiau prin îndeplinirea unor formalităţi prestabilite, de exemplu, respectarea unui ritual desfăşurat în
prezenţa unor martori. Contractele reale întruneau un element material – remiterea bunului – şi unul intenţional – înţelegerea de restituire a
acelui bun. Contractele consensuale se încheiau prin simplu consimţământ, fără formalităţi. Contractele formale alcătuiau regula, iar cele
consensuale – excepţia.
Dreptul roman în perioada imperială se caracterizează prin constituirea teoriei generale a contractelor şi apariţia noilor categorii de contracte,
alături de cele cunoscute. O dată cu conturarea delimitării izvoarelor obligaţiilor în contracte şi delicte, contractus era privit ca o convenţie
asigurată cu acţiune, care se deosebea de altă convenţie ce era lipsită de mijloace de apărare – pactum.
Dezvoltarea producţiei de mărfuri şi intensificarea schimburilor comerciale au determinat înlăturarea formalismului excesiv şi accentuarea
importanţei acordului de voinţă în procesul încheierii contractelor.
În epoca medievală dreptul contractelor este marcat prin dezvoltarea conceptelor:
a) consensualismului – contractul se încheie prin simplul acord de voinţe, care poate fi exprimat prin orice modalitate;
b) obligativităţii contractului (pacta sunt servanda) – contractul are putere de lege între părţi şi urmează a fi executat,
c) echităţii contractuale – echivalenţa prestaţiilor reciproce ale părţilor care se concretizează prin posibilitatea anulării contractului pentru
leziune şi a revizuirii lui ca urmare a survenirii unor împrejurări imprevizibile.
În această perioadă începe să se cristalizeze diferenţierea între contractele civile şi contractele comerciale.
Dreptul contractelor în epoca modernă se caracterizează prin afirmarea teoriei autonomiei de voinţă. Această teorie se bazează pe
filozofia dreptului din secolul al XIX-lea şi şi-a găsit reflectarea în Codul civil francez din 1804, care a inspirat legislaţiile civile a numeroase
ţari. Gândirea juriştilor acelei perioade era marcată de un liberalism total, legat de filozofia individualistă. Conform acestei teorii, voinţa umană
este unicul temei al puterii contractuale. Dacă oamenii se obligă printr-un contract, este pentru că au vrut acest lucru. Unicul fapt că ei au dorit
să fie legaţi prin contract justifică suficient faptul că ei sunt ţinuţi să-l execute. Părţile contractului îşi creează singure, prin voinţa lor, legea
care va guverna raporturile dintre ele.
În plan economic se considera că iniţiativa individuală este forţa motrice, iar statul nu trebuie să intervină decât în situaţii excepţionale,
deoarece tot ce era contractual era considerat în sine ca fiind just. Contractul este mijlocul principal şi cel mai adecvat de asigurare a prosperităţii
generale.
Teoria autonomiei de voinţă în materie de contracte a fost fundamentată de adepţii ei prin următoarele teze:
a) contractul este principalul izvor al obligaţiilor civile, celelalte izvoare sunt neînsemnate;
 6
b) marea majoritate a normelor referitoare la contracte au caracter dispozitiv (supletiv), ceea ce înseamnă că ele se aplică direct doar în
tăcerea părţilor, acestea având posibilitatea să instituie prin acordul lor de voinţă alte reguli decât cele prevăzute de lege;
c) normele imperative în materie de contracte sunt puţin numeroase, principalul lor scop fiind asigurarea libertăţii voinţei părţilor
contractului şi respectarea ordinii publice;
d) imixtiunea puterii publice în încheierea şi executarea contractului are caracter excepţional; nici judecătorul nu poate să revizuiască
contractul, nici legislatorul nu poate să-l altereze (legile noi nu sunt aplicabile, în principiu, contractelor în curs de desfăşurare);
e) sub aspectul formei, autonomia de voinţă se manifestă prin afirmarea continuă a principiului consensualismului.
În epoca contemporană s-au produs evenimente importante în viaţa social-economică, astfel încât autorii au remarcat un declin al teoriei
autonomiei de voinţă. Acest declin se manifestă sub următoarele aspecte:
1) Creşterea importanţei izvoarelor obligaţiilor civile de natură extra-contractuală: fapta ilicită, îmbogăţirea fără justă cauză, angajamentul
unilateral etc.
2) Intervenţia din ce în ce mai pregnantă, prin norme imperative, a statului în domeniul contractual; această intervenţie are ca efect lărgirea
noţiunii de ordine publică, cu scopul apărării drepturilor omului, mai ales a libertăţii şi proprietăţii individuale.
3) Dezvoltarea domeniului contractelor de adeziune – contracte cu clauze prestabilite, nenegociabile, impuse de cocontractant – în
detrimentul contractelor tradiţionale.
4) Apariţia contractelor obligatorii, reglementate prin lege, cum sunt contractele de asigurare obligatorie de răspundere civilă etc.
5) Limitarea substanţială a principiului consensualismului prin intermediul dispoziţiilor legale ce instituie obligativitatea formei scrise sau
autentice pentru unele categorii de contracte.
6) Tendinţa restrângerii forţei obligatorii a contractului; în virtutea teoriei impreviziunii, legea uneori permite neexecutarea contractului sau
ajustarea lui la noile împrejurări.
Un loc aparte în istoria evoluţiei contractului ocupă funcţionarea acestei instituţii în perioada regimurilor totalitare cu economie planificată
în ţările Europei de Est, inclusiv în Republica Moldova. Dreptul contractelor în acea perioadă se caracterizează printr-o limitare rigidă a
principiului libertăţii contractuale, prin instituirea sistemului de contracte planificate, care dominau în toate sferele activităţii economice. Acest
sistem presupunea elaborarea de către organele administrative a actelor de planificare, care, în esenţă, erau acte administrative. Aceste acte
aveau ca efect obligaţia destinatarilor lor să încheie contracte, conţinutul cărora era predeterminat tot de actele în cauză. Astfel, agenţii
economici erau impuşi să încheie contracte fără a negocia, în principiu, clauzele acestora, iar eschivarea de la încheierea lor era calificată drept
contravenţie administrativă şi era pedepsită cu aplicarea amenzilor în beneficiul statului.
Influenţa actului de planificare asupra contractului continua şi după încheierea lui; astfel, modificarea actului de planificare antrena
modificarea contractului, iar anularea actului în mod automat ducea la încetarea contractului.
Totodată, existau şi contracte încheiate între particulari sau între particulari şi instituţiile de stat, care aveau ca obiect numai bunurile de
consum şi serviciile destinate satisfacerii necesităţilor personale, deoarece bunurile mijloace de producţie nu puteau constitui obiect al
contractelor încheiate de cetăţeni.
Acest sistem a început să fie demontat o dată cu tranziţia la economia de piaţă şi reformele lansate la începutul anilor 90.

Clasificarea contractelor
Considerații generale
Principiul libertăţii contractuale permite participanţilor la circuitul civil să încheie o mare varietate de contracte. Unele din ele sunt prevăzute
expres de Codul civil. Însă diversificarea vieţii economice şi sociale duce la apariţia unor noi forme juridice, care nu sunt reglementate în mod
special. Acest fapt a determinat necesitatea clasificării contractelor. Clasificarea oferă posibilitatea de a determina trăsăturile caracteristice ale
diferitelor categorii de contracte în vederea facilitării procesului de calificare a acestora şi aplicării corecte a normelor juridice.
Există mai multe criterii de clasificare a contractelor. La cele vizate expres în Codul civil se adaugă criteriile elaborate de doctrină. Printre
criteriile principale de clasificare sunt: conţinutul, modul de formare, scopul urmărit de părţi, reglementarea în legislaţia civilă, efectele produse,
modul de executare, corelaţia între contracte etc.

Clasificarea contractelor după conținutul lor

În funcţie de criteriul numit, contractele se împart în: sinalagmatice (A) şi unilaterale (B). Acest criteriu de clasificare are la bază repartizarea
obligaţiilor între părţile contractului.
A. Contractele sinalagmatice (bilaterale). Potrivit art. 704 CC, un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc,
astfel încât obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte. În contractele sinalagmatice există o corelaţie şi interdependenţă
între obligaţiile reciproce ale părţilor: obligaţia ce revine unei părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi. Fiecare parte
are concomitent atât calitatea de creditor, cât şi cea de debitor faţă de cealaltă parte. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul este
debitorul obligaţiei de a preda bunul în proprietatea cumpărătorului şi, totodată, creditorul obligaţiei de plată a preţului, iar cumpărătorul este
debitorul obligaţiei de plată a preţului şi creditorul obligaţiei de livrare. Sunt sinalagmatice contractele de schimb, de locaţiune, de transport,
de asigurare etc. Particularităţile contractelor sinalagmatice au determinat inserarea în Codul civil a unor prevederi speciale dedicate acestei
categorii de contracte, care au fost grupate intr-un capitol distinct (art. 704–7 11 CC).
B. Contractele unilaterale sunt acelea care generează obligaţii doar pentru ana dintre părţi (art. 666, alin. (3) CC). În aceste contracte o
parte este numai creditor, iar cealaltă numai debitor. Astfel de contracte sunt: comodatul, depozitul, mandatul, fideiusiunea gratuită etc.
Este important a deosebi contractul unilateral de actul juridic unilateral. Astfel, actul juridic unilateral este rezultatul manifestării voinţei unei
singure părţi. Sunt acte juridice unilaterale testamentul (art. 1449), acceptarea succesiunii (art. 1516), renunţarea la succesiune (art. 1526),
procura (art. 252), oferta art. 681), promisiunea publică de recompensă (art. 1371–1374) etc. Contractul este întotdeauna un act juridic bi- sau
multilateral, adică un acord a două sau mai multe voinţe. Contractul este unilateral atunci când obligaţia contractuală îi revine numai uneia
dintre părţi. Criteriul pentru a deosebi actul juridic unilateral de cel bilateral este numărul voinţelor participante, iar în cazul deosebirii
contractului unilateral de cel bilateral (sinalagmatic), criteriul îl constituie numărul părţilor obligate.
Importanţa practică a clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilaterale se manifestă sub aspectul deosebirilor dintre regimul juridic al
efectelor produse de aceste două categorii de contracte. Caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor în contractele sinalagmatice
determină anumite efecte specifice, care nu se pot găsi la contractele unilaterale:
a) excepţia de neexecutare, care constă în aceea că partea contractului sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în
măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă, dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din
lege sau din natura obligaţiei (art. 705, alin. (1) CC);
 7
b) riscul contractual în cazul imposibilităţii fortuite de executare a contractului de către una dintre părţi. În acest sens art. 707, alin. (1) CC
dispune că, dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, partea care trebuie să execute
prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. Prin urmare, riscul contractual îl suportă partea
contractului care este debitorul obligaţiilor imposibil de executat;
c) rezoluţiunea contractului pentru neexecutare. Dacă una dintre părţile contractului sinalagmatic nu execută obligaţiile sale contractuale,
cealaltă parte este îndreptăţită să rezoluţioneze contractul (a se vedea art. 709-711 CC).
Delimitarea între aceste două categorii de contracte nu este întotdeauna rigidă. Caracterul sinalagmatic sau unilateral al unui contract depinde
în mare măsură de voinţa părţilor. Nimic nu împiedică ca părţile prin voinţa lor să transforme un contract unilateral prin natura sa într-un
contract sinalagmatic. Spre exemplu, contractul de mandat, care este unilateral, devine sinalagmatic dacă părţile convin să se plătească
mandantului o remuneraţie.
De asemenea, un contract unilateral la momentul încheierii sale poate deveni oneros, dacă pe parcursul executării lui se nasc obligaţii în
sarcina părţii care iniţial nu era obligată. Astfel, dacă în cadrul unui contract de mandat gratuit mandatarul a trebuit să suporte unele cheltuieli,
mandantul este ţinut să-i compenseze aceste cheltuieli (art. 1046, alin. (1) CC).

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părți

În funcţie de criteriul numit, contractele se clasifică în: contracte cu titlu oneros (A) şi contracte cu titlu gratuit (B).
A. Contractele cu titlu oneros sunt acele contracte în care avantajului patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte părţi sau unui terţ îi
corespunde un avantaj patrimonial corelativ. Sunt contracte cu titlu oneros vânzarea-cumpărarea (art. 753 CC), schimbul (art. 823 CC),
locaţiunea (art. 875CC), antrepriza (art. 946 CC) ş.a.
Avantajul corelativ avantajului conferit de partea din contractul cu titlu oneros nu trebuie să fie procurat neapărat anume acestei părţi, ci
poate fi acordat şi unui terţ, fără ca prin aceasta contractul să-şi piardă caracterul oneros. Ca exemplu poate servi contractul de asigurare, în
care asigurătorul se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat, suma asigurată ori despăgubirea unui terţ – beneficiarului asigurării
(art. 1301 CC).
B. Contractele cu titlu gratuit (de binefacere) sunt acele contracte în care avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părţi nu are
drept scop obţinerea avantajului corelativ. Contracte cu titlu gratuit sunt: donaţia (art. 827 CC), comodatul (art. 859 CC), depozitul (art. 1088
CC).
Contractele cu titlu gratuit se clasifică, la rândul lor, în contracte dezinteresate şi liberalităţi. Prin contractele dezinteresate, dispunătorul
face un serviciu gratuit gratificatului, dar nu-şi micşorează patrimoniul propriu. Drept exemple pot servi: comodatul, mandatul neremunerat
(art. 1030, 1033 CC), fideiusiunea gratuită (art. 1146 CC). Liberalităţile sunt contractele prin care se operează un transfer de valori patrimoniale
de la dispunător la gratificat, transfer care diminuează patrimoniul dispunătorului. La categoria de liberalităţi sunt atribuite, în special,
contractele de donaţie.
Există contracte care, prin esenţa lor, pot fi numai gratuite sau numai oneroase. De exemplu, comodatul este întotdeauna un act gratuit
(art. 859 CC). Dacă pentru darea în folosinţă a bunului comodantul ar primi o remunerare, acest raport şi-ar schimba natura juridică şi ar deveni
locaţiune.
Alte acte pot fi atât gratuite, cât şi oneroase, în funcţie de opţiunea părţilor participante. Astfel mandatul, fidejusiunea, depozitul, împrumutul
(art. 867, 869 CC) pot fi atât acte oneroase, cât şi gratuite, în funcţie de faptul dacă în contract s-a stipulat sau nu o remuneraţie.
În ceea ce priveşte criteriul distincţiei dintre contractele cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit, în literatura de specialitate s-a arătat că acesta
poate fi de natură subiectivă (intenţia părţilor) sau de natură obiectivă (echivalenţa între prestaţii). Este cu titlu gratuit contractul în care
dispunătorul a acţionat într-o intenţie liberală (criteriul subiectiv) sau când o persoană cedează o valoare patrimonială fără a urmări obţinerea
unui folos echivalent (criteriul obiectiv).
În acest context unii autori pun accentul pe elementul intenţional, psihologic – scopul determinant pe care partea îl urmăreşte în contract
(criteriul cauzei). Va fi contract cu titlu gratuit acela care are drept cauză determinantă intenţia de a procura un folos altuia, fără a urmări nimic
în schimb. Dimpotrivă, va fi oneros acel contract care a fost încheiat în scopul de a obţine un folos în schimbul obligaţiei asumate.
Având în vedere clasificarea contractelor în sinalagmatice şi unilaterale, menţionăm că majoritatea contractelor sinalagmatice sunt cu titlu
oneros, în timp ce majoritatea contractelor unilaterale sunt cu titlu gratuit. Însă această corespondenţă nu este deplină. Dreptul RM cunoaşte,
spre exemplu, contracte unilaterale cu titlu oneros: contractul de mandat remunerat, deşi este fără îndoială un contract unilateral, totodată este
şi cu titlu oneros.
Importanţa practică a clasificării contractelor în contracte cu titlu gratuit sau oneros se manifestă sub următoarele aspecte:
a) încheierea contractelor cu titlu gratuit este supusă unor reguli mai stricte din punctul de vedere al formei. De exemplu, în scopul protejării
procesului de formare a consimţământului donatarului şi pentru а-i atrage atenţia asupra importanţei acţiunilor sale, legea stabileşte că pentru
a produce efecte, contractul care conţine promisiunea de a transmite în viitor un bun trebuie încheiat în formă autentică (art. 830, alin. (1) CC);
b) în scopul protejării intereselor persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, legea interzice
încheierea contractelor cu titlu gratuit în numele acestor persoane de către tutore sau curator (art. 43, alin. (1) CC);
c) în contractele cu titlu gratuit este mai relevant elementul intuitu personae, care constă în aceea că persoana cocontractantului este decisivă
la încheierea contractului. Din aceasta rezultă că eroarea asupra persoanei constituie motiv de anulare a unui asemenea contract. Când un
donator, dorind să facă o donaţie unei persoane pe care o consideră o rudă de a sa, face în realitate o donaţie unei persoane străine, eroarea
donatorului constituie un viciu de consimţământ, deoarece aici calitatea de rudă este motivul determinant al donaţiei;
d) în cazul contractelor cu titlu oneros obligaţiile părţilor şi răspunderea lor contractuală sunt reglementate mai sever decât în cazul
contractelor cu titlu gratuit. De exemplu, legea prevede că mandatarul răspunde doar pentru actele sale intenţionate sau pentru culpă gravă,
dacă acesta îndeplineşte mandatul cu titlu gratuit (art. 1049 CC);
e) în mod diferit se soluţionează problema revendicării de către proprietar a bunurilor aflate în posesiunea unui dobânditor de bună-credinţă
în funcţie de faptul dacă bunul a fost dobândit cu titlu oneros sau cu titlu gratuit (art. 375, alin. (1) şi (2) CC).

Subclasificarea contractelor cu titlu oneros: contracte comutative (A) și contracte aleatorii (B)
A. Contractele comutative sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor este certă şi poate fi apreciată chiar la
momentul încheierii contractului. Marea majoritate a contractelor cu titlu oneros sunt comutative: vânzarea-cumpărarea, schimbul, locaţiunea,
antrepriza, transportul etc.
B. Contractele aleatorii sunt acele contracte în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor, sau numai a uneia dintre ele, depinde de
un eveniment incert astfel încât, la momentul încheierii contractului, nu se poate cunoaşte şi nu se poate aprecia cu certitudine câştigul sau
pierderea fiecărei părţi şi uneori nici nu se poate şti dacă va exista un câştig sau o pierdere. Astfel, în contractul de asigurare naşterea obligaţiei
 8
asigurătorului de plată a despăgubirii de asigurare depinde de un eveniment viitor, posibil, dar incert, care poate să aibă loc sau nu – riscul
asigurat (art. 1301-1307 CC).
De asemenea, sunt contracte aleatorii: înstrăinarea bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art. 839 CC), renta viageră (art. 847-848 CC).
Elementul aleatoriu constă în faptul că întinderea prestaţiilor la care se obligă părţile depinde de perioada cât va trăi beneficiarul întreţinerii, în
cazul înstrăinării bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, sau credirentierul, în cazul rentei viagere.
Importanţa practică a distincţiei între contractele comutative şi aleatorii se manifestă sub următoarele aspecte:
a) ca rezultat al elementului aleatoriu, care face imposibilă aprecierea reciprocităţii şi echivalenţei prestaţiilor, în privinţa unui asemenea
contract nu se poate intenta acţiunea în anulare pentru leziune (art. 230 CC);
b) un contract aleatoriu va fi lovit de nulitate dacă îi lipseşte elementul aleatoriu.

Clasificarea contractelor după modul de formare

În funcţie de criteriul numit, contractele se clasifică în: consensuale (A), solemne (B), înregistrate (C) şi reale (D).
A. Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi nevoie de vreo formă
specială de manifestare a voinţei lor. Dacă manifestarea de voinţă este însoţită de un înscris, aceasta se face nu pentru a da validitate
contractului, ci pentru a asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia. În dreptul RM majoritatea contractelor sunt
consensuale.
Participanţii la raporturile juridice civile pot îmbrăca în formă scrisă orice contract, dacă legea nu cere expres o altă formă, de exemplu, forma
autentică. Pe lângă recurgerea opţională a subiecţilor de drept civil la forma scrisă, aceasta este cerută în anumite condiţii prin lege. De exemplu,
legea dispune că trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre
persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei (art. 210, alin. (1) CC).
Nerespectarea formei scrise a contractului (actului juridic), de regulă, nu atrage nulitatea lui, ci lipseşte părţile de a cere, în caz de litigiu,
proba cu martori pentru dovedirea acestui contract (art. 211 CC). Părţile sunt în drept să dovedească contractul în cauză cu toate celelalte
mijloace de probă prevăzute de lege. Totodată, este cert că, în măsura în care existenţa contractului nu poate fi dovedită, el este lipsit de orice
eficienţă juridică şi partea interesată să-l invoce se află în aceeaşi situaţie ca în cazul în care contractul nu ar fi fost încheiat. În această măsură
cerinţele formei scrise pentru dovedirea contractului pot produce, sub aspect practic, efecte asemănătoare cerinţelor de formă impuse ca o
condiţie de validitate a contractului.
B. Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror validitate, pe lângă acordul de voinţă, mai este necesară îndeplinirea unor
formalităţi, impuse de lege sau convenite de părţi, pentru însăşi validitatea contractului. Legea dispune că, dacă pentru valabilitatea contractului
legea stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii
condiţiei de formă (art. 680 CC). În aceste cazuri forma solemnă a contractului este un element constitutiv al acestuia, în lipsa căreia el nu
poate fi valabil încheiat.
În literatura juridică s-a arătat că îndeplinirea unor condiţii de formă este menită să atragă atenţia părţilor asupra importanţei actului pe care
îl săvârşesc şi totodată să le ofere prilejul unui răgaz înainte de a trece la încheierea contractului. Pe de altă parte, redactarea unui înscris
înseamnă precizie în stabilirea efectelor contractului şi a răspunderilor ce decurg, precizie care serveşte, desigur, părţilor, dar cu deosebire
terţelor persoane, care voind să contracteze cu una din ele trebuie să aibă certitudinea juridică a raportului existent. În alte cazuri, forma scrisă
este cerută în interes public, pentru a face posibilă cunoaşterea de către autorităţile competente a modificărilor intervenite în situaţia juridică a
unor bunuri de mare importanţă pentru societate.
Forma solemnă, la rândul ei, se împarte în formă scrisă şi formă autentică. Nerespectarea formei scrise a contractului (actului juridic) are
drept consecinţă nulitatea acestuia numai atunci când această formă este cerută ca o condiţie de validitate. Legea dispune că nerespectarea
formei scrise a contractului (actului juridic) atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul
părţilor (art. 211, alin. (2) CC). Codul civil prevede sancţiunea nulităţii drept consecinţă a nerespectării formei scrise pentru diferite categorii
de contracte (acte juridice), printre care: clauza penală (art. 625), contractul de fidejusiune (art. 1147), contractul de franchising (art. 1172) etc.
Forma autentică poate fi impusă atât prin lege, cât şi prin acordul părţilor (art. 212 CC). Printre contractele care trebuie să fie încheiate
în formă autentică în virtutea legii sunt următoarele:
 contractul privind transmiterea patrimoniului prezent şi grevarea lui cu uzufruct (art. 673 CC),
 contractul de ipotecă (art. 468, alin. (2) CC),
 contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii (art. 818),
 contractul de rentă (art. 849),
 contractul de donaţie ce conţine promisiunea de a transmite un bun în viitor (art. 830, alin. (1) CC) etc.
Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea absolută a contractului (art. 213, alin. (2) CC).
C. Contractele înregistrate sunt acele contracte care, pentru a fi valabile, în unele cazuri, sau opozabile terţilor, în alte cazuri, trebuie să fie
înregistrate în modul stabilit de lege. De exemplu, art. 214, alin. (1) CC stabileşte obligaţia de înregistrare a contractelor (actelor juridice civile)
care au ca obiect bunurile imobile. Înregistrarea acestor contracte are menirea să asigure publicitatea unor asemenea acte. Înregistrarea constă
în înscrierea într-un registru public unic a informaţiei despre toate actele juridice care au ca obiect bunuri imobile, ceea ce permite a avea o
informaţie completă şi veridică cu privire la proprietarul bunului imobil, grevările acestui bun etc. Scopul acestei cerinţe de formă a actului
juridic este protecţia terţilor, deoarece aceştia au interesul, când actele juridice referă la bunuri imobile, să cunoască exact situaţia acestor
bunuri, operaţiile de constituire, modificare, transmitere sau stingere a drepturilor reale.
În afară de contractele care au ca obiect bunurile imobile, prin lege este impusă condiţia înregistrării unor alte contracte. De exemplu, conform
art. 818 CC, contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii ca complex patrimonial unic se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat. Un
alt exemplu este contractul de gaj înregistrat, care poate avea ca obiect atât bunuri mobile, cît şi imobile (art. 455 CC).
Ca regulă generală, consecinţa nerespectării condiţiei de înregistrare a contractelor constă în inopozabilitatea lor faţă de terţi. Această
formalitate nu afectează valabilitatea contractului sau admisibilitatea anumitor mijloace de probă şi intervine deja după naşterea valabilă a
contractului. Între părţi contractul respectiv îşi produce, de regulă, toate efectele, dar eficienţa practică a actului este anihilată substanţial, dacă
nu se îndeplineşte cerinţa de înregistrare. Astfel, locatarul în cadrul unui contract de locaţiune a unui imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani
nu poate opune drepturile sale privind acest imobil locatarului ulterior al aceluiaşi imobil, care a înscris însă mai înainte contractul de locaţiune
în registrul bunurilor imobile (art. 876, alin. (2) CC). Inopozabilitatea este consecinţa nerespectării condiţiei de înregistrare a actelor juridice
atât în cazurile expres stipulate de lege, cât şi atunci când legea nu prevede expres consecinţele nerespectării acestei condiţii.
În unele cazuri legea impune obligaţia de înregistrare ca o condiţie de existenţă valabilă a contractului, înregistrarea având caracter constitutiv.
De exemplu, legea dispune că gajul înregistrat apare în momentul înregistrării sale (art. 466, alin. (2) CC). Referitor la contractul de ipotecă,
legea prevede că acesta se prezintă pentru înregistrare la organul cadastral teritorial în termen de 3 luni de la data încheierii lui. Nerespectarea
 9
termenului atrage nulitatea contractului (art. 470, alin. (2) CC). În general, nerespectarea obligaţiei de înregistrare a actelor juridice atrage
nulitatea lor numai în cazul în care acest efect rezultă în mod cert din prevederile legii sau când înregistrarea este cerută de lege ca o condiţie
de existenţă a contractului. În celelalte cazuri efectul este inopozabilitatea.
D. Contractele reale sunt contractele pentru a căror formare, pe lângă acordul de voinţă, mai este necesară remiterea unui bun de către una
dintre părţi către cealaltă. Tradiţional sunt calificate drept contracte reale: împrumutul, comodatul, depozitul, gajul şi transportul. Aceste
contracte se consideră încheiate numai din momentul predării materiale a bunului care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi. Înţelegerea
părţilor premergătoare transmiterii bunului are valoarea unei promisiuni de a contracta – unui antecontract – în baza căruia promitentul se
obliga să încheie ulterior contractul prin remiterea efectivă a bunului.
În acest context se poate pune problema efectelor nerespectării de către partea care a consimţit să remită bunul a angajamentului său. Are
oare cealaltă parte dreptul de a cere predarea bunului dacă contractul nu se consideră valabil încheiat? Soluţia dată de legiuitor în cadrul
contractelor de comodat şi de împrumut este aceea că, în cazul în care comodantul nu execută obligaţia de a da bunul, iar împrumutătorul –
obligaţia de a da cu împrumut, comodatarul şi, respectiv, împrumutatul pot cere doar repararea prejudiciului cauzat astfel (art. 860, alin. (2),
art. 868 CC).

Clasificarea contractelor după modul de executare

În funcţie de criteriul numit, contractele se clasifică în contracte cu executare instantanee (A) şi contracte cu executare succesivă (B).
A. Contractele cu executare instantanee (imediată) sunt acele contracte care au ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută dintr-
o dată, instantaneu. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut, iar
cumpărătorul îşi execută obligaţia de plată a preţului imediat, dintr-o dată.
B. Contractele cu executare succesivă sunt acele contracte a căror executare se desfăşoară în timp, fie ca o prestaţie continuă (aşa este
contractul de locaţiune), fie ca o succesiune de prestaţii (aşa este contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate). Printre aceste contracte
sunt renta, asigurarea, leasingul, comodatul, societatea civilă etc.
Contractele cu executare succesivă se împart, la rândul lor, în:
 contracte cu executare continuă – raportul obligaţional este permanent, continuu (locaţiunea, societatea civilă);
 contracte cu executare eşalonată – contractul se execută sub formă de prestaţii repetate (vânzarea eşalonată a volumelor unei enciclopedii).
Criteriul acestei subdiviziuni rezidă în caracterul indivizibil al prestaţiilor eşalonate, care împiedică împărţirea “în tranşe”, cum este cazul
contractului de locaţiune, care poate fi împărţit în perioade. Interesul acestei distincţii vizează mai ales cazul neexecutării parţiale: chiar dacă
neexecutarea afectează o parte infimă a contractului, ea poare servi ca temei pentru rezoluţiunea totală a contractului, întrucât celelalte prestaţii
izolat nu mai prezintă interes.
Distincţia între contractele cu executare imediată şi cele cu executare succesivă nu este foarte rigidă. Părţile pot, prin acordul lor, să schimbe
caracterul contractului, adică, deşi prin natura sa contractul se execută, în mod normal, dintr-o dată, părţile pot conveni ca el să se execute prin
prestaţii succesive.
Importanţa practică a acestei clasificări constă în următoarele:
a) în contractele cu executare imediată, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiei de către una din părţi, sancţiunea va fi rezoluţiunea – care
are efect retroactiv, pe când în contractele cu executare succesivă sancţiunea va fi rezilierea – care desfiinţează contractul numai pentru viitor;
b) în materia nulităţii actelor juridice, prin excepţie de la regula generală, conform căreia actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din
momentul încheierii, în cazul contractelor cu executare succesivă efectele nulităţii se aplică numai pentru viitor. Într-adevăr, un contract de
locaţiune, în virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat pentru trecut, întrucât
beneficiul folosinţei este ireversibil. Deci restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar aduce la îmbogăţirea fără justă cauză a locatarului
(art. 1389-1397 CC);
c) numai în contractele cu executare succesivă se poate pune problema suspendării executării obligaţiei pe o perioadă de timp: de exemplu,
pe perioada cât durează un eveniment de forţă majoră ce împiedică executarea obligaţiei, sau atât timp cât cealaltă parte nu îşi execută obligaţia
corelativă (excepţia de neexecutare).

Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt expres reglementate de lege
În funcţie de acest criteriu contractele se clasifică în contracte numite (A), contracte nenumite (B) şi contracte complexe (C).
A. Contractele numite sunt acele contracte ce corespund unei operaţiuni juridice determinate, poartă fiecare câte un nume specific şi sunt
reglementate expres de lege.
B. Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire legală specifică şi nu sunt expres reglementate de lege, întrucât nu se
încadrează într-o categorie determinată.
C. Contractele complexe sunt acele contracte care îmbină elemente ale unor contracte diferite, numite sau nenumite.
Existenţa contractelor nenumite şi complexe rezidă în principiul libertăţii contractuale, care presupune posibilitatea pentru părţile
contractante de a găsi forme juridice netradiţionale pentru a îmbrăca operaţiunile pe care le săvârşesc. Diversificarea vieţii economice duce la
aceea că contractele existente în legislaţia civilă se dovedesc a fi incapabile să satisfacă noile raporturi sociale. Practica generează în permanenţă
noi forme juridice menite să perfecteze marea varietate a operaţiunilor realizate de participanţii la circuitul civil. Astfel, pe lângă contractele
tradiţionale, preluate încă din dreptul roman: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, locaţiunea, împrumutul, comodatul etc. în legislaţia
civilă modernă au apărut noi contracte: asigurarea, leasingul, franchisingul, factoringul.
Un exemplu concludent în această privinţă este evoluţia contractului de societate. Cunoscut încă de dreptul roman, acest contract a căpătat
o dezvoltare vertiginoasă în epoca contemporană, creându-se forme diverse de societăți comerciale. Aceste instituţii nu mai pot fi cuprinse de
prevederile codurilor civile în materie de societate civilă, ceea ce a determinat necesitatea unor noi reglementări, astfel încât în dreptul ţărilor
cu economie de piaţă avansată se distinge ca o ramură aparte dreptul societăţilor.
De asemenea, participanţii la raporturile civile pot conveni să aplice diferite reglementări ale contractelor numite, „inventând” noi construcţii
juridice. De exemplu, o parte poate înstrăina un bun, dar nu în schimbul unui preţ, cum ar fi cazul contractului de vânzare-cumpărare, ci în
schimbul prestării de către cealaltă parte a unor servicii. Într-o atare ipoteză, drepturile şi obligaţiile părţii care livrează bunul ar fi reglementate
de prevederile referitoare la contractul de vânzare-cumpărare, iar drepturile şi obligaţiile celeilalte părţi – de prevederile în materia contractului
respectiv de prestări de servicii.
Uneori, îmbinându-se într-un contract complex, elementele contractelor civile numite se modifică, căpătând trăsături specifice operaţiunii pe
care o perfectează. Spre exemplu, în practică contractele care deservesc operaţiunile te leasing deseori au un caracter complex, cuprinzând
elemente ale contractelor de locaţiune, vânzare-cumpărare şi mandat. Însă un asemenea contract nu reprezintă o îmbinare mecanică a
elementelor menţionate, deoarece fiecare dintre acestea capătă valenţe proprii menite să asigure desfăşurarea operaţiunii în cauză.
 10
Importanţa clasificării date se manifestă din punctul de vedere al reglementărilor aplicabile acestor categorii de contracte. Contractelor numite
li se aplică, în primul rând, reglementările speciale referitoare la fiecare contract în parte, precum şi dispoziţiile generale care guvernează
contractele şi obligaţiile. Datorită faptului că legea conţine reglementări complete, părţile nu au necesitatea să determine foarte detaliat clauzele
contractuale. În măsura în care părţile nu au derogat expres de la prevederile legale în domeniul contractului respectiv, acestea îi sunt aplicabile.
Situaţia este diferită în cazul contractelor nenumite şi complexe, întrucât se poate pune problema calificării corecte acestora. Contractelor în
cauză, fără îndoială, li se aplică prevederile generale în materie de contracte şi obligaţii, iar alte reglementări aplicabile sunt stabilite prin
acordul de voinţă al părţilor. De asemenea, în virtutea regulilor privind analogia legii, acestor contracte li se pot aplica reglementările în
domeniul contractelor celor mai apropiate. Uneori, rolul de interpretare a clauzelor acestor contracte în vederea stabilirii voinţei reale a părţilor
îi revine instanţei de judecată.

Clasificarea contractelor după corelația între ele

În funcţie de acest criteriu contractele se clasifică în: contracte principale (A) şi contracte accesorii (B).
A. Contractele principale sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu depinde de alte contracte. Marea
majoritate a contractelor civile fac parte din această categorie.
B. Contractele accesorii sunt acele contracte care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind. De exemplu, contractul de
gaj şi contractul de fidejusiune sunt contracte accesorii menite să asigure executarea unor contracte principale: un contract de împrumut sau un
contract de credit bancar.
Contractul accesoriu poate fi încheiat printr-un contract distinct sau poate fi inserat într-o clauză specială în cuprinsul contractului principal.
Drept exemplu poate servi clauza penală (art. 624 CC) – convenţie care are ca scop contribuirea la executarea unui contract principal, situându-
se printre alte clauze ale acestuia.
Importanţa delimitării acestor categorii de contracte se manifestă prin faptul că, în timp ce validitatea contractului principal se analizează în
mod independent de alte contracte, în funcţie numai de propriile sale elemente, soarta contractului accesoriu este determinată de cea a
contractului principal pe care îl însoţeşte, după principiul: accesoriul urmează soarta principalului. Această dependenţă se manifestă atât sub
aspectul condiţiilor de validitate, cât şi sub aspectele momentului încheierii şi încetării contractului; anularea sau încetarea contractului principal
atrage, de plin drept, anularea sau încetarea contractului accesoriu.

Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voința părților

În funcţie de acest criteriu contractele pot fi clasificate în: contracte negociate (A), contracte de adeziune (B), contracte obligatorii (C) şi
contracte autorizate (D).
A. Contractele negociate sunt acele contracte ale căror clauze sunt rezultate din negocierile dintre părţi, fără intervenţia vreunei voinţe din
exterior. Aceste contracte sunt tradiţionale pentru dreptul civil. Încheierea lor presupune, de obicei, existenţa unei faze precontractuale, în
cadrul căreia partenerii contractuali poartă tratative, discuţii privind obiectul viitoarei prestaţii, natura şi întinderea obligaţiilor şi alte condiţii
ale operaţiunii juridice preconizate. Negocierile se finalizează prin adoptarea de către părţile contractante a unor decizii comune asupra tuturor
aspectelor esenţiale ale operaţiunii lor, care se materializează în clauzele contractului.
B. Contractele de adeziune sunt acele contracte ale căror clauze sunt prestabilite de către una dintre părţi (numită utilizator), cealaltă parte
(numită aderent) neavând putinţa să le negocieze şi să influenţeze asupra conţinutului lor. Partea căreia i se propune contractul de adeziune are
două posibilităţi: ea poate să-l accepte, adică să adere la el, sau să renunţe la încheierea contractului.
În epoca modernă contractele de adeziune devin tot mai frecvente în toate sferele activităţii economice: în domeniul producţiei, comerţului,
prestării serviciilor. Ele sunt utilizate pe larg de companiile de transporturi, de asigurări, de către bănci şi de către alţi întreprinzători. De regulă,
aceste contracte se prezintă sub forma unor “condiţii generale”, “contracte-tip” inserate pe formulare tipizate, cu clauze prestabilite, care sunt
propuse potenţialilor contractanţi.
Această categorie de contracte prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Aspectul pozitiv al acestor contracte constă în aceea că, fiind stabilite
pentru toţi consumatorii unui produs sau serviciu, ele simplifică derularea operaţiunii în cauză, scutesc părţile de cheltuielile de bani, timp şi
eforturi necesare în vederea negocierii fiecărui contract sau clauze contractuale în parte. Utilizarea îndelungată a unor contracte tipizate duce
la constituirea unor noi categorii de raporturi contractuale şi chiar la apariţia unor noi instituţii de drept. De exemplu, asemenea contracte
moderne cum sunt leasingul, franchisingul, factoringul, constituie rezultatul folosirii îndelungate în practică a unor contracte-tip, condiţii
generale standardizate, elaborate de mari companii sau asociaţii profesionale, care au fost treptat legiferate la nivel de acte normative.
În ceea ce priveşte dezavantajele acestei modalităţi de contractare, ele se manifestă prin pericolul abuzurilor din partea participanţilor
profesionişti la circuitul civil şi comercial faţă de participanţii neprofesionişti. Datorită poziţiei sale superioare economice, sociale, intelectuale
etc., întreprinzătorul are posibilitatea de a dicta condiţiile sale, astfel încât contractul nu mai constituie rodul acordului echilibrat de voinţă a
părţilor, întrucât lipseşte negocierea echitabilă a clauzelor contractuale. Impunerea unilaterală a condiţiilor favorabile părţii mai puternice
uzurpează libertatea voinţei aderentului, contravine principiilor egalităţii participanţilor la raporturile civile, echităţii şi bunei-credinţe.
În vederea contracarării acestor fenomene negative, legislatorul a instituit o serie de reglementări, printre care: art. 712-720 CC privind
clauzele contractuale standard, Legea nr. 105/2003 privind protecţia consumatorilor etc. Finalitatea acestor dispoziţii legale este controlul
echităţii clauzelor contractelor de adeziune şi respectarea echilibrului între interesele părţilor contractului.
C. Contractele obligatorii (forţate) sunt acele contracte a căror încheiere şi conţinut sunt impuse prin lege. Existenţa contractelor
obligatorii în dreptul civil constituie o excepţie de la principiul libertăţii contractuale. Caracterul excepţional al contractelor obligatorii rezultă
din dispoziţia Codului civil: “obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor când obligaţia de a contracta este
prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol”.
Codul civil prevede cazuri când încheierea contractelor de către anumite categorii de subiecţi este obligatorie. Astfel, dacă deţine o poziţie
dominantă pe piaţă, una dintre părţile contractante este obligată să contracteze în acest domeniu (art. 669, alin. (1) CC).
Un alt caz în care încheierea contractului este obligatorie se referă la activitatea profesioniştilor şi întreprinzătorilor. Aceşti subiecţi nu pot
refuza fără motive temeinice încheierea unui contract cu persoanele care obţin sau folosesc bunuri sau servicii în scopuri necomerciale, ca şi
faţă de cele care caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială. De exemplu, o unitate de comerţ cu amănuntul nu poate refuza să vândă unui
consumator o marfă care este oferită publicului spre comercializare.
Legea prevede şi alte cazuri de încheiere obligatorie a unor contracte. Astfel, Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă
pentru pagube produse de autovehicule nr. 414-XVI din 22 decembrie 2006 prevede încheierea obligatorie a contractelor de asigurare de
răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule pentru pagube cauzate unor terţe persoane şi bunurilor acestora prin accidente produse de
autovehicule. Un alt tip de asigurare obligatorie este reglementat de Legea nr. 1553/1998 cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere
civilă a transportatorilor faţă de călători.
 11
Obligaţia de a contracta rezultă şi din unele prevederi legale ce consacră dreptul de preempţiune în cazul vânzării unor bunuri (art. 152, 352
CC).
D. Contractele autorizate sunt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot produce efecte fără o autorizaţie (acord,
încuviinţare, permisiune, consimţământ) din partea unui terţ.
Legea prevede obligativitatea acordului terţului privind încheierea anumitor categorii de contracte, care ating nemijlocit interesele terţului în
cauză. De exemplu, contractele prin care se dispune de bunurile imobile proprietate comună în devălmăşie pot fi încheiate numai cu acordul
tuturor coproprietarilor devălmaşi (art. 369, alin. (2) CC).
Pentru alte categorii de contracte acordul terţului este necesar în vederea exercitării controlului asupra conţinutului acestora. Aici
încuviinţarea este impusă în vederea protecţiei unui participant la actul juridic. Este cazul unor categorii de contracte încheiate de persoanele
limitate în capacitatea de exerciţiu (art. 25 CC), de minorii în vârstă de la 14 la 18 ani (art. 34 CC), pentru care se cere acordul curatorului sau,
după caz, autorizaţia autorităţii tutelare (art. 42 CC).
Uneori prin intermediul autorizaţiei statul îşi exercită controlul asupra unor contracte de interes public. De exemplu, întreprinderea nu poate
fără autorizaţia fondatorului să dea în arendă, locaţiune sau comodat ori în gaj bunurile sale, să participe cu aceste bunuri la activitatea
structurilor nestatale şi să investească mijloace în alte state (art. 3 alin. (4) al Legii nr. 146/1994 cu privire la întreprinderea de stat).

Clasificarea contractelor după efectele produse

În funcţie de acest criteriu contractele se împart în două grupe:
1. contractele constitutive sau translative de drepturi reale (A),
2. contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii) (B).
A. Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contacte prin care se constituie sau se transferă dreptul de
proprietate, dreptul de gaj, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute sau dreptul de superficie. În unele cazuri aceste contracte
transferă drepturi de la data predării bunului (art. 321, alin. (1) CC). Însă uneori, pentru a produce efecte, legea impune înregistrarea acestor
contracte (art. 321, alin. (2), 466 alin. (2) CC).
B. Contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii) sunt toate celelalte contracte civile, care nu fac parte din
categoria precedentă. Aceste contracte produc efecte numai între părţi, una dintre care – creditorul – este în drept să pretindă de la cealaltă
parte – debitor – executarea unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute.
A doua grupă cuprinde:
1. contractele constitutive sau translative de drepturi (A),
2. contractele declarative de drepturi (B).
A. Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc efecte din momentul încheierii lor numai pentru
viitor. Majoritatea contractelor civile fac parte din această categorie.
B. Contractele declarative de drepturi sunt acele prin care se recunosc, se constată, se consolidează drepturi care deja există. Drept
exemplu poate servi contractul de tranzacţie (art. 1331 CC), prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un proces, prin recunoaşterea unor
drepturi preexistente ale părţilor. Aceste contracte au nu numai efecte pentru viitor, dar şi efecte retroactive.

Încheierea contractului
Considerații generale
Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă asupra clauzelor lui esenţiale (art. 679, alin. (1) CC). Acordul se
realizează prin propunerea unei persoane de a încheia un contract făcută unei alte persoane – ofertă, şi consimţământul destinatarului acestei
oferte de a încheia contractul respectiv în condiţiile propuse de ofertant – acceptarea ofertei. Se poate spune, deci, că mecanismul încheierii
contractului presupune îmbinarea a două elemente principale: oferta şi acceptarea. În jurul celor două elemente pot interveni discuţii, negocieri,
tratative, propuneri de modificări ale clauzelor contractuale şi alte acţiuni ce alcătuiesc procesul de pregătire şi încheiere a contractului.
Pentru a fi încheiat valabil, contractul trebuie să întrunească anumite condiţii (elemente), care sunt:
 capacitatea de a contracta,
 consimţământul,
 obiectul,
 cauza,
 forma.

Oferta de a contracta
Oferta de a contracta este propunerea adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract
şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei (art. 681, alin. (1) CC). Din această definiţie legală a ofertei, precum
şi din alte dispoziţii legale (art. 682, alin. (3) CC) pot fi deduse elementele ei definitorii, care sunt următoarele:
a) Oferta este un act juridic unilateral – o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice. În acest sens oferta trebuie să
întrunească toate condiţiile de validitate a actului juridic (capacitate, consimţământ, obiect, cauză).
b) Oferta trebuie să fie fermă; ea trebuie să exprime voinţa neîndoielnică a autorului ei de a se obliga în sens juridic în caz de acceptare.
Întrucât această voinţă este rar declarată în mod expres, deseori este necesar de a o deduce din circumstanţele fiecărui caz în parte. Voinţa
ofertantului poate rezulta din modul în care acesta prezintă propunerea sa (de exemplu, definind-o expres ca ofertă sau ca o simplă “declaraţie
de intenţii”). De asemenea au importanţă pentru calificarea ofertei ca atare conţinutul şi destinatarii ei. Cu cât propunerea este mai detaliată,
cu atât mai mari sunt şansele ei de a fi considerată ca ofertă. O propunere adresată unei sau mai multor persoane concrete va fi mai uşor
calificată ca ofertă, decât o propunere adresată publicului în general.
c) Oferta trebuie să fie precisă şi completă, ea trebuie să cuprindă toate elementele necesare pentru realizarea acordului de voinţă, astfel
încât contractul să fie încheiat prin simpla acceptare a ei. Dintre aceste elemente sunt indispensabile: natura contractului şi obiectul contractului.
Nu este, în schimb, obligatoriu de indicat clauzele şi condiţiile contractului, reglementate prin norme supletive. Nu este cu putinţă de a stabili
în termeni generali dacă o ofertă întruneşte sau nu aceste elemente, ci trebuie analizat ansamblul circumstanţelor fiecărui caz în parte. În
literatura de specialitate s-a relevat că, chiar şi în lipsa unor clauze esenţiale, cum sunt descrierea precisă a bunului sau a serviciului ce urmează
să fie prestat, preţul ce urmează a fi plătit, momentul şi locul executării prestaţiei etc., oferta nu este neapărat considerată ca insuficient de
precisă. Este important a şti dacă ofertantul, făcând propunerea, a avut cu adevărat intenţia să fie legat prin contract şi dacă clauzele ce lipsesc
pot fi determinate în funcţie de intenţia comună a părţilor (art. 725, alin. (2) CC), natura contractului, circumstanţele în care el a fost încheiat,
comportamentul părţilor de până la şi după încheierea contractului, lege, uzanţe sau principiul echităţii (art. 726, 727 CC).
 12
d) Oferta trebuie să fie univocă. Oferta nu va fi univocă atunci când este făcută cu rezerve, fie exprimate expres de autorul ei, fie care rezultă
din natura contractului. Astfel, în contractele încheiate intuitu personae (în considerarea persoanei cocontractantului), oferta făcută unui cerc
nedeterminat de persoane deseori comportă implicit o rezervă ce ţine de calităţile persoanei (de exemplu, contractul de locaţiune a unui spaţiu
de locuit): acordul va fi definitiv numai după ce ofertantul va accepta persoana cocontractantului.
e) Oferta trebuie să fie serioasă. Nu va fi o ofertă propunerea făcută în glumă sau în orice alt mod din care ar rezulta cu certitudine, după
împrejurări sau obiceiuri, că persoana respectivă nu a intenţionat să se angajeze juridic.
Formele ofertei pot fi cele mai variate. Ea poate fi făcută în scris sau prin acţiuni ce denotă intenţia de a încheia un contract: staţionarea
unui taximetru, afişarea unui meniu la intrarea într-un restaurant, plasarea unei propuneri pe un site pe Internet, expunerea unei mărfi la vitrină
etc.
Oferta poate fi adresată unei persoane determinate sau publicului. În ultimul caz, în funcţie de împrejurările concrete, uneori este vorba
despre o simplă propunere de a negocia, iar în alte situaţii poate exista o veritabilă ofertă, atunci când persoana destinatarului nu contează (de
ex., în cazul ofertei unor mărfuri identitatea cumpărătorului nu este importantă, o dată ce acesta achită preţul). Referitor la oferta publică a
bunurilor în contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor pentru consum, legea prevede expres că expunerea bunului cu etichete în vitrină,
punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea bunului, descrierea lui în cataloage şi alte propuneri adresate unui cerc nedeterminat de persoane
se consideră ofertă publică pentru încheierea contractului, indiferent dacă se indică preţul bunului şi alte clauze esenţiale pentru încheierea
contractului (art. 805 CC).

Oferta și invitația la negocieri (chemarea la ofertă)

Legea dispune: “o propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la ofertă dacă această propunere
nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare” (art. 681, alin. (2) CС). O asemenea propunere va fi o invitaţie de
a negocia; nici un consimţământ nu este încă dat, autorul propunerii voind să exploreze posibilitatea de a iniţia negocieri, tratative în vederea
încheierii unui contract.
În dreptul continental şi în commom law există abordări diferite în ceea ce priveşte calificarea unei propuneri în calitate de ofertă sau de
invitaţie la negocieri. Astfel, în sistemul common law, spre deosebire de cel continental, regula generală este că expunerea mărfurilor pe rafturi
sau la vitrina unui magazin nu este o ofertă de vânzare, ci o invitaţie către client de a face o ofertă de cumpărare. Clientul face o ofertă de
cumpărare atunci când prezintă marfa pentru plată, comerciantul având posibilitatea să accepte această ofertă sau s-o respingă. Argumentul în
susţinerea acestei reguli este că magazinul este un loc pentru negocieri şi nu pentru vânzare obligatorie.
Această poziţie a fost criticată în doctrină, indicându-se că magazinul modern, unde mărfurile sunt vândute conform condiţiilor stabilite de
comerciant, nu este tocmai locul pentru negocieri şi că comerciantul nu trebuie să expună mărfurile pe care nu doreşte să le vândă. În acest
context s-a emis părerea că condiţiile şi împrejurările în care este făcută expunerea mărfurilor pot constitui dovadă a intenţiei comerciantului
de a se obliga, în aşa fel anihilându-se regula generală precum că expunerea mărfii nu este o ofertă.
Interesul delimitării ofertei de invitaţia la negocieri se manifestă din punctul de vedere al consecinţelor pe care le produce renunţarea la
propunerea respectivă. Astfel oferta, în anumite condiţii, este irevocabilă; retragerea ei are ca efect răspunderea ofertantului. Cât priveşte
invitaţia la negocieri, aceasta, în principiu, poate fi retrasă în orice moment. Persoana care a lansat propunerea este liberă să înceteze negocierile
la orice etapă a acestora (până când nu a fost lansată o ofertă propriu-zisă).
În literatura juridică s-a precizat că unica limitare în acest sens constă în obligaţia generală de a respecta principiul bunei-credinţe. Astfel, va
fi contrar principiului bunei-credinţe faptul prelungirii artificiale a negocierilor fără intenţia reală de a contracta, de exemplu, pentru a obţine
informaţii confidenţiale. Asemenea acţiuni sunt calificate ca abuz de drept, antrenând răspundere de natură delictuală: persoana prejudiciată
poate cere despăgubiri, dar nu şi încheierea contractului.
În acest sens, legea RM dispune că faptul iniţierii şi desfăşurării negocierilor de încheiere a contractului poate fi generator de obligaţii. O
parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea cheltuielilor făcute în baza îndreptăţitei încrederi în încheierea contractului, dacă în
urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat (art. 515 CC).
Forţa obligatorie a ofertei. Revocarea ofertei. Atât timp cât nu este acceptată, oferta este un act juridic pur unilateral. În acest context se
pune problema de a şti dacă acest act leagă deja autorul lui sau el poate fi revocat în orice moment. Două consideraţii cu caracter contradictoriu
trebuie avute în vedere. Pe de o parte, trebuie să fie respectată libertatea individului, ceea ce înseamnă, în cazul ofertei, posibilitatea ofertantului
de a revoca propunerea. Pe de altă parte, operaţiunilor juridice trebuie să li se confere siguranţă, ceea ce înseamnă că oferta trebuie să fie
menţinută o anumită perioadă de timp necesară destinatarului pentru a o studia, a cugeta asupra ei şi a da răspuns.
În literatura de specialitate s-a relevat că problema forţei obligatorii a ofertei se soluţionează diferit, în funcţie de faptul dacă propunerea se
face unei persoane prezente sau dacă ea se face unei persoane absente, precum şi dacă între ofertă şi acceptare curge un interval de timp.
A. În cazul în care oferta este făcută unei persoane prezente, adică ofertantul şi destinatarul ofertei se află în acelaşi loc, fără să se fi acordat
un termen pentru a o accepta, oferta îl obligă pe autorul ei numai dacă a fost acceptată imediat, integral şi fără rezerve. Consecinţa acceptării
este încheierea contractului pe loc. Dacă oferta nu este acceptată imediat, ofertantul nu are nici o obligaţie. Legea dispune că oferta făcută unei
persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc (art. 688, alin. (1) CC).
B. În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, adică care nu se află în acelaşi loc şi este transmisă prin poştă, fax, telex, curier,
e-mail, radio, televiziune etc., sunt posibile două situaţii:
1. Atât timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber, fără a suporta anumite consecinţe, cu condiţia ca
revocarea să ajungă cel târziu o dată cu oferta (art. 683, alin. (2) CC). De exemplu, oferta făcută prin poştă poate fi revocată prin fax sau prin
e-mail.
2. În cazul în care oferta a ajuns la destinatar, problema se soluţionează în funcţie de câteva condiţii:
a) dacă oferta include un termen pentru acceptare, ea nu poate fi revocată până la expirarea acestui termen;
b) dacă termenul pentru acceptare nu este stabilit sau, dacă acest termen este nejustificat de mic, oferta nu poate fi revocată în termenul
necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii
stabilite între părţi şi uzanţelor (art. 683, alin. (3) CC);
c) oferta poate fi irevocabilă pe alte temeiuri. Legea nu precizează care sunt temeiurile irevocabilităţii ofertei (în afară de cazul în care
oferta prevede termenul pentru acceptare). Unele soluţii ar putea fi inspirate din uzanţe internaţionale standardizate în materie contractuală
şi din doctrină. Principiile Unidroit privind contractele de comerţ internaţional prevăd că oferta nu poate fi revocată atunci când indicaţia
referitoare la irevocabilitatea ofertei figurează în însăşi oferta, precum şi atunci când destinatarul are temeiuri rezonabile să creadă că
oferta este irevocabilă şi când el a acţionat în consecinţă. Această încredere a destinatarului poate fi cauzată fie de comportamentul
ofertantului, fie de natura ofertei. Ca exemplu poate servi o ofertă a cărei acceptare este legată de efectuarea unor cheltuieli substanţiale de
către destinatar sau o ofertă făcută pentru a permite destinatarului să facă o ofertă unui terţ.
 13
Cât priveşte efectele revocării ofertei înainte de expirarea termenului, nu există o abordare unică în doctrina şi în jurisprudenţa diferitelor
ţări. Unii autori afirmă că din moment ce există o ofertă şi revocarea ei este ilicită, trebuie de admis în toate cazurile că această revocare este
ineficientă. Prin urmare, acceptantul este îndreptăţit să ceară constatarea faptului că contractul a fost încheiat. Alţii consideră că asemenea
revocare atrage răspunderea ofertantului pentru prejudiciile astfel cauzate. Nu există o unitate de opinii nici în privinţa temeiului juridic al
răspunderii pentru revocarea ilicită a ofertei.
Pornindu-se de la necesitatea stabilităţii circuitului civil, considerăm că, în cazul retragerii unei oferte ce este, în virtutea diferitelor temeiuri,
irevocabilă, o dată ce oferta a fost acceptată de destinatarul ei, contractul trebuie să fie considerat valabil încheiat. Prin urmare, acceptantul
este îndreptăţit să ceară atât executarea obligaţiilor ce rezultă din contract, cât şi repararea prejudiciului cauzat prin revocarea ofertei.
Această concluzie rezidă în faptul că oferta este un act juridic unilateral, care dă naştere unui raport obligaţional. Ofertantul este debitorul
unei obligaţii de a nu face, adică de a nu revoca oferta în decursul termenului pentru acceptare (sau oferta care este irevocabilă în alte temeiuri),
iar destinatarul ofertei este creditorul acestei obligaţii. Drept consecinţă, revocarea ofertei antrenează răspunderea ofertantului în baza art. 602,
alin. (1) CC, care dispune că, în cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat
astfel, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă. Totodată, este important de reţinut că repararea prejudiciului în cauză
nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură (art. 602, alin. (3) CC), adică ofertantul este ţinut să execute obligaţiile ce decurg
din contractul intervenit între el şi acceptant.

Oferta și antecontractul
Până la adoptarea actualului Cod civil, legislaţia RM nu conţinea prevederi referitoare la antecontract. În prezent noţiunea de antecontract
este prevăzută de art. 679, alin. (3) CC, care stipulează că “prin contract se poate naşte obligaţia de a se încheia un contract”. Antecontractul
(promisiunea de a contracta) este definit ca fiind un acord de voinţă prin care una dintre părţi (promitentul) sau ambele părţi se obligă să încheie
în viitor un anumit contract, al cărui conţinut esenţial este determinat în prezent.
Spre deosebire de ofertă, care este un act juridic unilateral, antecontractul este un contract, adică un act juridic de formaţie bilaterală, având
la bază un acord de voinţă. Sub aspectul conţinutului juridic, obiectul antecontractului îl constituie obligaţia de a încheia în viitor un contract
civil, deci o prestaţie de a face.
Antecontractul dă naştere nuînai unui drept de creanţă, chiar dacă prin contractul în vederea căruia s-a făcut promisiunea s-ar constitui ori
s-ar transmite un drept real. Constituirea sau transmiterea dreptului real are loc numai în momentul perfectării contractului propriu-zis, prin
realizarea antecontractului. Obligaţia promitentului durează atât timp cât s-a convenit, iar dacă nu s-a prevăzut nici un termen, ea durează cât
prevede termenul de prescripţie de drept comun, care începe să curgă de la data încheierii antecontractului.
Antecontractul cunoaşte mai multe varietăţi:
 Antecontractul unilateral este un contract prin care o persoană, promitentul, se angajează în faţa unei alte persoane, beneficiar, să încheie
un contract, condiţiile căruia sunt deja determinate, în caz dacă beneficiarul va cere acest lucru. De exemplu, proprietarul unui bun convine cu
altă persoană să-i vândă acest bun la un preţ determinat, dacă acea persoană îşi va exprima dorinţa să-l cumpere.
 În antecontractul sinalagmatic ambele părţi se obligă reciproc, una faţă de cealaltă, fiecare având concomitent calitatea de promitent şi
beneficiar. Antecontract sinalagmatic este atunci când două persoane se angajează reciproc să încheie ulterior un contract, cu condiţia ca o
formalitate suplimentară să fie îndeplinită în viitor. De exemplu, constatând acordul lor asupra tuturor condițiilor esenţiale ale contractului,
părţile convin să perfecteze ulterior contractul lor în faţa unui notar.
 Pactul de preferinţă este un antecontract prin care o persoană, promitentul, se angajează faţă de cealaltă parte, beneficiar, de a încheia cu
acesta un contract ulterior, cu preferinţă faţă de un terţ. De exemplu, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, prin pactul de preferinţă
proprietarul unui bun se obligă faţă de o persoană ca, în cazul în care va vinde bunul, să îi acorde preferinţă, la preţ egal. Promitentul nu se
obligă să vândă bunul, ci doar să îi acorde preferinţă beneficiarului, în cazul în care s-ar decide să vândă bunul respectiv. Pactul de preferinţă
nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului; acest efect se va produce numai dacă promitentul se va decide să vândă
bunul şi, pe această bază, va cădea de acord cu beneficiarul asupra bunului şi asupra preţului.
Cât priveşte forma antecontractului, legea dispune că forma stabilită pentru contract se aplică şi pentru antecontract (art. 679, alin. (3) CC).
De exemplu, dacă contractul principal trebuie să fie încheiat în formă scrisă, antecontractul trebuie să fie încheiat în aceeaşi formă.
Interesul distincţiei între antecontract şi ofertă constă în fapul că antecontractul sau promisiunea de a contracta, spre deosebire de ofertă, nu
poate fi revocat(ă) de promitent în nici un caz. Nerespectarea antecontractului atrage răspunderea contractuală a promitentului. Beneficiarul
este în drept să ceară promitentului şi terţului de rea-credinţă cu care a contractat promitentul, încălcând promisiunea de a contracta, repararea
prejudiciului cauzat prin nerespectarea promisiunii de a contracta (art. 703 CC).
În literatura de specialitate s-a arătat că promitentul, în caz de refuz de a încheia contractul la care se referă promisiunea, poate cere ca instanţa
judecătorească să oblige cealaltă parte la încheierea contractului.

Caducitatea ofertei
Potrivit art. 685 CC, oferta devine caducă în două cazuri:
a) dacă nu a fost acceptată în termen, adică în termenul stabilit în ofertă, sau dacă un atare termen nu este stabilit – în termenul necesar
pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între
părţi şi uzanţelor;
b) dacă oferta este respinsă. Respingerea ofertei poate fi expresă sau implicită. Un caz frecvent al respingerii implicite este un răspuns la
ofertă care se prezintă ca o acceptare, dar care conţine modificări substanţiale ale condiţiilor ofertei. În absenţa unei respingeri exprese,
declaraţiile sau comportamentul destinatarului ofertei trebuie să fie de aşa natură încât ofertantul să fie îndreptăţit să creadă că destinatarul nu
are nici o intenţie să accepte oferta.
Legea prevede expres că oferta nu devine caducă prin decesul sau pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi şi nici dacă una dintre părţi
pierde dreptul de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii patrimoniului ei în administrare unei alte persoane (art. 684 CC).

Acceptarea ofertei
Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile ofertei care i-а fost adresată.
“Constituie acceptare declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă consimţirea ofertei” (art. 687, alin. (1) CC). Ca şi oferta,
acceptarea constituie un act juridic unilateral. În această calitate, pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească toate
condiţiile de validitate a actului juridic, impuse de lege.
 14
Acceptarea este în principiu liberă. Nimeni nu este obligat să accepte o ofertă. În unele cazuri, totuşi, acceptarea este obligatorie: într-un
contract dintre un profesionist şi un consumator, profesionistul nu poate refuza vânzarea unei mărfi sau prestarea unor servicii propuse
publicului (art. 669, alin. (2) CC).

Forma acceptării
Legea nu impune cerinţe speciale faţă de forma acceptării, din moment ce ea exprimă voinţa certă a acceptantului de a contracta în condiţiile
propuse de ofertant. Ea poate fi expresă (scrisă, verbală sau printr-un gest în cazul licitaţiilor publice) sau tacită. Acceptarea este tacită atunci
când rezultă cu certitudine din comportamentul destinatarului ofertei. Din prevederile legii rezultă că “în virtutea ofertei, a practicii stabilite
între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-şi manifeste consimţământul prin săvârşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului” (art. 687,
alin. (2) CC). Legea nu precizează forma acestor acţiuni; deseori ele marchează începutul derulării contractului: clientul urcă în autobuz,
furnizorul expediază marfa comandată, cumpărătorul achită în avans o parte din preţ etc.
În legătură cu acceptarea tacită se pune problema dacă simpla tăcere are sau nu valoare de acceptare. De regulă, tăcerea, ca şi inacţiunea, nu
constituie o modalitate de exprimare a consimţământului. Legea prevede că tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din
practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel (art. 694, alin. (1) CC).
Un exemplu de prevedere legală care conferă tăcerii valenţă de acceptare este tacita reconducţiune (prelungire) a contractului de locaţiune.
Astfel, legea dispune că, dacă raporturile contractuale continuă în mod tacit după expirarea contractului de locaţiune, acesta se consideră
prelungit pe un termen nedeterminat (art. 904, alin. (1) CC). Prin urmare, simpla tăcere a locatorului, care permite locatarului să folosească în
continuare bunul, reprezintă o acceptare a ofertei de prelungire a contractului. Un alt exemplu în acest sens este prevederea art. 977 CC
referitoare la contractul de prestări servicii: dacă relaţiile dintre părţi vor continua, cu ştiinţa celeilalte părţi, şi după încetarea termenului,
contractul de prestări servicii se consideră prelungit pe termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat această prelungire.
De asemenea, atunci când între părţi s-a statornicit deja o practică pentru acelaşi tip de contract, se consideră că partea contractului care
primeşte o nouă comandă trebuie să protesteze imediat, dacă intenţionează să refuze comanda, altfel tăcerea ei va valora ca acceptare.
O regulă specială este instituită pentru domeniul raporturilor comerciale: dacă un comerciant a cărui activitate constă în comercializarea
anumitor bunuri primeşte o ofertă asupra unor astfel de bunuri din partea cuiva cu care se află în relaţii de afaceri, comerciantul este obligat să
răspundă fără întârziere, tăcerea sa putând fi considerată acceptare a ofertei (art. 694, alin. (2) CC).
Nu există nici o contraindicaţie ca părţile, prin contractul lor, să convină că simpla tăcere după primirea ofertei valorează ca acceptare.

Cerințele pe care trebuie să le întrunească acceptarea

a) Potrivit regulii generale, acceptarea trebuie să fie conformă ofertei. Ea trebuie să fie pură şi simplă. Orice modificare, limitare ori
condiţionare a ofertei va fi considerată nu ca o acceptare, ci ca o nouă ofertă (contraofertă), care va face caducă oferta iniţială (art. 691, alin.
(2) CC). În practica negocierilor, deseori, încheierea definitivă a contractului este precedată de un schimb de contraoferte succesive.
Prin derogare de la regula generală, legea dispune că răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau condiţii
diferite ce nu afectează material condiţiile ofertei constituie o acceptare, dacă ofertantul nu le respinge fără întârziere nejustificată. Dacă
ofertantul nu obiectează, contractul se încheie în condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin în acceptare (art. 691, alin. (3) CC). Legea nu
precizează ce înseamnă modificări “ce afectează material condiţiile ofertei”; totul depinde de împrejurările concrete ale fiecărui caz în parte.
Condiţii adiţionale sau condiţii diferite referitoare la preţ, la modalitatea de plată, la locul şi momentul executării unei obligaţii nepecuniare, la
întinderea răspunderii părţilor constituie de obicei, dar nu în mod necesar, modificări ce afectează material condiţiile ofertei.
La fel ca modificările menţionate, condiţiile adiţionale sau condiţiile modificate dintr-un înscris expediat într-un termen rezonabil de la data
încheierii contractului între comercianţi, care are drept scop confirmarea acestuia, devin parte a contractului, cu excepţia cazului când ele îl
alterează material sau când partea care îl recepţionează le respinge fără întârzieri nejustificate (art. 696 CC).
O altă excepţie de la regula generală evocată este prevăzută pentru domeniul raporturilor de afaceri la art. 693 CC. Astfel, dacă în relaţiile
comerciale acceptarea este făcută cu extinderi sau modificări, contractul se consideră încheiat atunci când acceptantul poate conta pe acordul
ofertantului, iar acesta nu refuză neîntârziat.
Cât priveşte întinderea concordării dintre ofertă şi acceptare, se pune problema de a şti dacă este necesar ca acceptantul să-şi dea acordul
asupra tuturor condiţiilor ofertei sau este suficient acordul asupra unor anumite condiţii. În baza jurisprudenţei, în literatura de specialitate
s-au evidenţiat două ipoteze:
 Dacă oferta este completă, adică cuprinde toate condiţiile viitorului contract (condiţii esenţiale şi accesorii), este suficient ca
acceptantul să-şi exprime acordul asupra ansamblului condiţiilor propuse. Totuşi, dacă destinatarul acceptă numai condiţiile esenţiale ale
viitorului contract (de exemplu, este de acord cu preţul, dar nu şi cu modalitatea de livrare), contractul nu se va considera încheiat.
 Dacă oferta conţine doar condiţiile esenţiale (de exemplu, specificarea bunului şi a preţului într-un contract de vânzare-cumpărare),
este suficient ca acceptarea să se refere la aceste condiţii pentru ca contractul să fie valabil încheiat. Dacă părţile nu sunt de acord asupra
condiţiilor accesorii, contractul rămâne valabil, părţile urmând să concordeze ulterior aceste detalii.
b) Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică.
c) Acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate
accepta. Dacă însă este cazul unei oferte publice, oferta poate proveni de la orice persoană care doreşte să încheie contractul.
d) Acceptarea trebuie să fie făcută înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată.

Termenul pentru acceptarea ofertei

Problema termenului în care se face acceptarea ofertei se soluţionează în mod diferit în funcţie de faptul dacă oferta a fost făcută unei persoane
prezente sau unei persoane absente şi dacă în ofertă a fost stabilit un asemenea termen.
1. Potrivit art. 688, alin. (1) CC, oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc, imediat. Această regulă se aplică şi în
cazul în care oferta este făcută de la om la om prin mijloace de telecomunicaţie instantanee (de ex., prin telefon).
2. În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, care nu se află în acelaşi loc şi este transmisă prin poştă, fax, telex, curier,
e-mail, radio, televiziune etc., sunt posibile două situaţii:
 dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în termen (art. 689 CC);
 dacă oferta nu conţine un termen pentru acceptare, ea poate fi acceptată doar până în momentul în care ofertantul se poate aştepta, în
condiţii normale, având în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului (art. 688, alin. (2) CC).
Regulile evocate se aplică de asemenea situaţiilor în care, în conformitate cu art. 687 CC, acceptantul poate să-şi manifeste consimţământul
prin săvârşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului. În asemenea cazuri, aceste acţiuni trebuie să fie săvârşite în termenele stipulate.
 15
Revocarea acceptării
Referitor la revocarea acceptării acţionează aceeaşi regulă ca şi pentru revocarea ofertei: acceptarea ofertei se consideră revocată dacă
înştiinţarea despre revocare parvine ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea (art. 695 CC).

Acceptarea tardivă
Acceptarea este tardivă când intervine după ce oferta a fost revocată sau a devenit caducă. În mod normal, acceptarea tardivă nu produce
efecte. Aceasta rezultă din regula generală conform căreia, pentru ca acceptarea să producă erecte, ea trebuie să intervină înăuntrul
termenului stabilit în ofertă sau, în lipsa indicării lui, într-un termen rezonabil. Acceptarea tardivă este considerată o nouă ofertă (art.
691, alin. (1) CC).
Totuşi, acceptarea tardivă poate produce efecte, dacă ofertantul comunică neîntârziat acceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen
(art. 692, alin. (1) CC). În acest caz contractul se va considera încheiat din momentul în care acceptarea tardivă a parvenit ofertantului.
Atât timp cât acceptarea este tardivă din cauza că destinatarul nu a expediat-o în termen, este normal de a o considera fără efecte. Situaţia
este diferită în cazul în care destinatarul a răspuns la timp, dar acceptarea parvine ofertantului cu întârziere din motive independente de voinţa
părţilor, spre exemplu, din cauza reţinerilor intervenite în procesul transmiterii (greva lucrătorilor serviciului poştal). Pentru aceste cazuri regula
este că, dacă din acceptarea parvenită cu întârziere reiese că a fost expediată la timp, aceasta este considerată tardivă numai dacă ofertantul
comunică imediat celeilalte părţi faptul întârzierii (art. 692, alin. (2) CC).

Momentul și locul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acela în care se întâlnesc oferta şi acceptarea, şi deci este format acordul de voinţă.
Importanţa determinării momentului încheierii contractului se manifestă sub următoarele aspecte:
a) în funcţie de momentul încheierii contractului se apreciază capacitatea părţilor de a contracta;
b) în raport cu acest moment se pot constata cauzele de nulitate a contractului, inclusiv existenţa viciilor de consimţământ;
c) momentul încheierii contractului constituie criteriul după care se va stabili legea aplicabilă în caz de conflict de legi în timp;
d) momentul încheierii contractului este punctul de plecare al tuturor efectelor acestuia, dacă legea sau părţile nu fixează alt termen;
e) momentul încheierii contractului constituie momentul din care încep să curgă anumite termene legale şi convenţionale, cum este, de
exemplu, termenul de prescripţie extinctivă;
f) în cazul unei oferte făcute mai multor persoane şi care a fost acceptată succesiv de mai mulţi destinatari, numai primul contract va fi
considerat valabil încheiat;
g) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.
Determinarea acestui moment se face în funcţie de două ipoteze: contractul se încheie între prezenţi – părţile se află în acelaşi loc,
faţă în faţă (A); contractul se încheie între absenţi – părţile se află în locuri diferite, iar contractul se încheie prin corespondenţă (B):
A. Încheierea contractului între prezenţi. Stabilirea momentului încheierii acestor contracte nu pune probleme deosebite. Momentul
încheierii contractului va fi acela în care ofertantul şi acceptantul, aflându-se faţă în faţă, cad de acord asupra încheierii contractului.
În mod similar se determină momentul încheierii contractului prin telefon, deoarece părţile îşi percep direct şi nemijlocit declaraţiile de
voinţă.
B. Încheierea contractului între absenţi. Dificultatea stabilirii momentului încheierii contractului constă în faptul că momentul manifestării
acceptării de către destinatarul ofertei nu coincide cu acela al cunoaşterii acceptării de către ofertant. În legislaţiile diferitelor ţări, în
reglementările internaţionale, precum şi în doctrină s-au conturat mai multe sisteme. Unul din sisteme este cel al emisiunii (declaraţiunii)
acceptării, potrivit căruia contractul se consideră încheiat în momentul acceptării ofertei. Acest sistem cunoaşte, la rândul său, două varietăţi:
 sistemul emisiunii propriu-zis,
 sistemul expedierii acceptării: contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său pozitiv.
Un alt sistem este cel al recepţiei acceptării. Potrivit acestui sistem contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea parvine
ofertantului. Şi acest sistem cunoaşte două varietăţi:
 sistemul recepţiei propriu-zis, care consideră contractul încheiat în momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant, indiferent de faptul
dacă acesta a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei,
 sistemul informării, conform căruia momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare.
Legislatorul a adoptat sistemul recepţiei acceptării. Conform art. 699, alin. (1) CC, contractul se consideră încheiat în momentul primirii
acceptului de către ofertant. Acest sistem este recunoscut de doctrină ca fiind cel mai raţional. El este consacrat în reglementările internaţionale
în materie (p. 18 (2) al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, ratificată
prin Hotărârea Parlamentului RM din 12 mai 1994).
Un aspect legat de momentul încheierii contractului este cel ce ţine de momentul din care contractul produce efecte. În mod normal, contractul
produce efecte şi dă naştere drepturilor şi obligaţiilor părţilor în momentul încheierii lui. În literatura juridică s-a remarcat că, totuşi, nimic nu
se opune ca părţile să convină că clauzele contractului încheiat se vor aplica şi raporturilor care s-au constituit între ele până la încheierea
contractului. De exemplu, în cazul în care un furnizor a livrat o marfă, iar destinatarul a primit-o, fără ca între părţi să existe un contract, părţile
pot perfecta un contract de vânzare-cumpărare, care se va aplica raporturilor existente deja între ele.
Locul încheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de voinţă al părţilor. Acest loc prezintă importanţă din punctul de vedere
al dreptului internaţional privat, deoarece acest loc este un criteriu pentru determinarea legii aplicabile contractului cu element de extraneitate.
De asemenea, locul încheierii contractului poate prezenta interes din punctul de vedere al dreptului procesual civil, deoarece permite, uneori,
de a determina competenţa teritorială a instanţelor de judecată chemate să soluţioneze litigiile născute din contract.
Determinarea locului încheierii contractului se face în corelaţie cu sistemul adoptat pentru stabilirea momentului încheierii lui.
Nu întâlnim dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea locului încheierii contractului între prezenţi, locul fiind acela în care se găsesc părţile.
În cazul contractului încheiat prin telefon se consideră că locul încheierii este acela unde se află ofertantul.
În cazul contractelor încheiate între absenţi, regula consacrată de legea R este aceea că contractul se consideră încheiat la domiciliul sau la
sediul ofertantului, dacă în contract nu este indicat un alt loc (art. 699 (2) CC).
Contractele solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formalităţile prevăzute de lege pentru validitatea lor.

Încheierea contractului prin mijloace electronice

Reglementări. Cadrul juridic al contractului încheiat prin mijloace electronice îl alcătuiesc în special dispoziţiile Legii nr. 284/2004 privind
comerţul electronic. Unele aspecte particulare ale acestor contracte sunt reglementate de alte acte normative, cum ar fi Legea nr. 91/2014
privind semnătura electronică şi documentul electronic.
 16
Printre reglementările internaţionale în materie menţionăm: Legea model a UNCITRAL privind comerţul electronic şi ghidul de aplicare a
Legii model, aprobate prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 51/162 din 16 decembrie 1996; Legea model UNCITRAL privind
semnăturile electronice, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 56/80 din 12 decembrie 2001; Uzanţele generale privind
comerţul internaţional efectuat sub formă digitală, adoptate de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris din 1997; Directiva 2000/31/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte ale serviciilor societăţii informatice.
Definiţia şi caracterizarea generală a contractului electronic. O dezvoltare vertiginoasă în ultimii ani a căpătat comerţul electronic.
Termenul “comerţ electronic” este unul generic, care înglobează un amalgam complex de tehnologii, infrastructuri, procese şi produse. Sub
aspect legal comerţul electronic este definit ca activitate de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice de vânzare a bunurilor, executare a
lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectuată cu utilizarea comunicărilor electronice şi/sau a contractelor electronice (art. 4, alin. (3) al Legii
nr. 284/2004).
Contractul electronic este principalul instrument juridic prin care se realizează operaţiunile comerciale prin mijloace electronice. El este
definit ca totalitatea documentelor electronice ce constituie contractul de drept civil, urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi
şi obligaţii civile, al căror obiect îl pot constitui bunurile, lucrările sau serviciile (art. 4, alin. (6) al Legii nr. 284/2004).
Legea prevede expres că, sub formă de contract electronic, nu pot fi încheiate:
a) contracte în baza cărora apar sau se transmit drepturile de proprietate asupra bunurilor imobile, cu excepţia contractelor de locaţiune sau
arendă;
b) contracte a căror încheiere necesită, conform legislaţiei, participarea instanţelor de judecată, autorităţilor administraţiei publice sau
demnitarilor publici;
c) contractele de fidejusiune şi de gaj al valorilor mobiliare, executate de persoane ce acţionează în scopuri nelegate de activitatea lor
comercială;
d) contractele ce sunt reglementate de dreptul familial sau dreptul succesoral (art. 19, alin. (6) al Legii nr. 284/2004).
Subiecţii contractului electronic pot fi persoanele fizice şi juridice, inclusiv străine, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare
juridică, precum şi statul ca subiect de drept, care participă la comerţul electronic. Părţile contractului electronic sunt: agentul comerţului
electronic, pe de o parte, şi cumpărătorul sau beneficiarul, pe de altă parte.
Agent al comerţului electronic poate fi orice persoană fizică sau juridică, care efectuează comerţ electronic, abilitată, în modul stabilit de
legislaţie, cu dreptul de practicare a activităţii de întreprinzător. Dreptul de a efectua comerţul electronic apare din momentul înregistrării de
stat a persoanei juridice sau a întreprinzătorului individual, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia privind licenţierea unor genuri de
activitate. În cazul în care pentru vânzarea bunurilor, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor este necesară licenţă sau autorizaţie, comerţul
electronic poate fi efectuat din momentul :bţinerii licenţei sau autorizaţiei pentru practicarea genului de activitate respectiv (art. 9 al Legii nr.
284/2004).
Cumpărător în comerţul electronic este considerată persoana fizică sau juridică ce comandă şi/sau procură bunuri.
Beneficiar în comerţul electronic este considerată persoana fizică sau juridică ce recepţionează lucrări sau servicii (art. 10 al Legii nr.
284/2004).
Obiecte ale contractului electronic pot fi:
a) bunurile ce pot fi înstrăinate conform prevederilor legale;
b) lucrările;
c) serviciile (art. 8 al Legii nr. 284/ 2004).
Forma. Cât priveşte forma, potrivit art. 19 alin.(3) al Legii nr. 284/2004, după puterea juridică, contractul electronic se echivalează cu
contractul întocmit în formă scrisă şi semnat de părţi, inclusiv autentificat cu ştampilele părţilor.
Conţinutul. Legea dispune că contractul electronic trebuie să conţină următoarele clauze obligatorii:
a) modul şi etapele de încheiere şi executare a contractului;
b) modul de aplicare a semnăturii digitale;
c) limba în care se întocmeşte contractul;
d) modul de prezentare şi retragere a ofertei şi acceptării;
e) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor;
f) natura, caracteristicile şi preţul bunului, tariful lucrării sau serviciului;
g) modul de efectuare a achitărilor între părţi;
h) condiţiile de renunţare la actul juridic;
i) modul şi termenele de executare a obligaţiilor;
j) modul de modificare a clauzelor contractuale;
k) clauzele ce se includ în contract cu referinţă la documentele electronice şi comunicările electronice şi modul de acces la asemenea
referinţe;
l) clauzele de încetare a contractului;
m) adresele juridice şi electronice şi elementele de identificare bancare ale părţilor;
n) alte clauze coordonate între părţi (art. 20, alin. (3) al Legii nr. 284/2004).

Mecanismul juridic al încheierii contractului electronic

Una dintre etapele încheierii contractului electronic este informarea cumpărătorilor şi beneficiarilor cu privire la agentul comerţului electronic
şi contractul ce se preconizează de a fi încheiat. Potrivit art. 11 al Legii nr. 284/2004, agentul comerţului electronic este obligat să asigure
celorlalţi subiecţi ai comerţului electronic şi organelor de control ale statului accesul la informaţia autentică despre sine în formă electronică,
care va cuprinde următoarele date:
a) denumirea completă şi forma de organizare juridică – în cazul persoanei juridice; numele şi prenumele – în cazul persoanei fizice
înregistrate în calitate de întreprinzător individual;
b) datele cu privire la înregistrarea de stat, codul fiscal al persoanei juridice sau al întreprinzătorului individual;
c) adresa juridică, adresa de poştă electronică a persoanei, numărul telefonului pentru bărbaţi;
d) numărul şi termenul de valabilitate al licenţei sau autorizaţiei (în cazul în care pentru efectuarea activităţii este necesară licenţa sau
autorizaţie), precum şi denumirea autorităţii administraţiei publice ce a eliberat licenţa sau autorizaţia;
e) datele privind condiţiile expedierii, precum şi preţurile bunurilor destinate vânzării, tarifele lucrărilor ce vor fi executate sau serviciilor
ce vor fi prestate;
 17
f) preţurile bunurilor, tarifele lucrărilor sau serviciilor, care trebuie indicate cu precizarea reducerilor, includerii sau neincluderii în preţuri
şi tarife a impozitelor;
g) includerea sau neincluderea în preţuri şi tarife a cheltuielilor de livrare si/sau a altor cheltuieli, precum şi valoarea acestora, dacă este
cazul;
h) alte date ce urmează a fi prezentate în conformitate cu contractul dintre părţi şi cu actele legislative sau la decizia agenţilor comerţului
electronic.
Ofertele sau informaţiile cu privire la bunurile, lucrările sau serviciile propuse de agentul comerţului electronic trebuie să fie prezentate în
formă electronică în aşa fel încât să permită reproducerea informaţiei fără denaturări și formarea unei imagini clare despre agentul comerţului
electronic, precum despre bunurile, lucrările şi serviciile propuse de acesta, preţurile şi tarifele lor şi condiţiile de vânzare, executare sau
prestare. Agentul comerţului electronic poartă răspundere, în conformitate cu legea, pentru prezentarea de informaţii neveridice organelor de
control ale statului sau subiecţilor comerţului electronic.
Ca şi în orice alt contract, mecanismul încheierii contractului electronic constă din îmbinarea celor două elemente esenţiale: oferta şi
acceptarea. Legea prevede că schimbul de oferte şi acceptări se efectuează în modul prevăzut de regulile privind circulaţia documentelor
electronice. De asemenea, legea dispune că faţă de ofertă şi acceptare se aplică normele generale ale legislaţiei cu privire la încheierea
contractelor.
Oferta, potrivit art. 18, alin. (1) al Legii nr. 284/2004, reprezintă un document electronic prin care o persoană propune încheierea unui
contract şi expediază altor persoane textul contractului ce conţine clauzele contractuale, inclusiv cele obligatorii, prevăzute de lege. Oferta este
valabilă în decursul termenului indicat în ea. Oferta poate fi retrasă până la momentul primirii de către expeditorul ei a acceptării în modul
prevăzut de lege. Retragerea ofertei se tăce prin expedierea către destinatar a înştiinţării privind retragerea ofertei, în formă de document
electronic, în care trebuie să se indice cauzele retragerii.
Acceptarea, potrivit art. 18, alin. (3) al Legii nr. 284/2004, reprezintă un document electronic prin care o persoană îşi exprimă acordul de a
încheia contractul cu respectarea condiţiilor propuse în ofertă. Acceptarea va conţine textul contractului, propus de către ofertant, fără
modificarea clauzelor lui. În cazul în care ofertantului i se trimite acceptarea cu clauzele contractului modificate, o asemenea acceptare se
consideră drept o nouă ofertă.
Legea nu recunoaşte ca dovadă a încheierii contractului electronic:
a) expedierea confirmării despre recepţionarea ofertei;
b) neexpedierea sau nerecepţionarea acceptării.
În ceea ce priveşte momentul în care oferta şi acceptarea produc efecte, legea dispune că atât oferta, cât şi acceptarea se consideră primite
din momentul expedierii de către destinatar a înştiinţării, în formă de comunicare electronică, despre primirea lor, dacă părţile nu au convenit
altfel. Dacă o astfel de înştiinţare nu a fost primită de către expeditor în termenul de valabilitate a ofertei, expeditorul poate înştiinţa destinatarul
despre neprimirea confirmării şi indica termenul în care trebuie să fie expediată confirmarea. În cazul în care confirmarea nu a fost primită în
termenul indicat, contractul electronic nu se consideră încheiat.
Momentul încheierii contractului. Prevederile Legii nr. 284/2004 referitoare la momentul încheierii contractului sunt în armonie cu regulile
generale ale Codului civil în această materie. Astfel, art. 21, alin. (4) al legii în cauză prevede că contractul electronic se consideră încheiat din
momentul primirii de către partea care a expediat oferta a acceptării ei, expediate de către cealaltă parte, dacă contractul electronic nu prevede
altfel.
Locul încheierii contractului electronic se consideră locul unde se află agentul comerţului electronic, dacă contractul nu prevede altfel (art.
21, alin. (5) al Legii nr. 284/2004).

Conținutul contractului
Considerații generale
Conţinutul contractului este alcătuit din totalitatea clauzelor lui asupra cărora părţile au căzut de acord şi care reglementează drepturile şi
obligaţiile lor contractuale.
În virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să insereze în contractul lor cele mai diverse clauze, cu condiţia ca ele să nu
contravină normelor imperative de drept. Însă nu toate stipulaţiile susceptibile de a fi incluse în contract au aceeaşi valoare pentru formarea şi
desfăşurarea acestuia. Există o ierarhie a clauzelor contractuale în funcţie de importanţa lor pentru eficienţa şi chiar existenţa contractului dat.
Există diferite criterii de clasificare a clauzelor contractuale.
În funcţie de importanţa şi impactul lor asupra existenţei contractului, se disting clauze esenţiale, numite şi necesare, şi clauze accesorii sau
opţionale. Clauzele esenţiale sau necesare sunt acele prevederi existenţa cărora este determinantă pentru oricare contract şi de prezenţa cărora
în contract depinde însăşi valabilitatea lui. Alte clauze, cele accesorii sau opţionale, nu sunt absolut indispensabile pentru constituirea şi
desfăşurarea raporturilor contractuale, părţile sunt libere să le includă în contract sau să le omită. Prezenţa sau lipsa lor nu afectează valabilitatea
contractului. Ele sunt menite să concretizeze clauzele esenţiale ale contractului, să confere contractanţilor o anumită certitudine şi securitate
juridică în ce priveşte executarea obligaţiilor contractuale.
Conform unei alte clasificări, clauzele se împart în exprese şi implicite. Sunt exprese clauzele inserate în mod explicit în cuprinsul
contractului. Clauzele implicite, deşi nu sunt indicate expres în textul contractului, produc efecte în virtutea faptului că rezultă implicit din
natura contractului. Aceste clauze nu necesită să fie neapărat negociate de părţi şi inserate în cuprinsul contractului, puterea lor juridică se
bazează pe dispoziţiile legii, pe uzanţe sau pe principiile generale ale dreptului civil.
O categorie distinctă de clauze contractuale reprezintă clauzele standard, numite şi generale. Aceste clauze sunt caracteristice pentru
contractele de adeziune şi sunt supuse unui control sub aspectul echităţii lor, în vederea respectării echilibrului intereselor părţilor contractante.
Datorită importanţei pe care o are această categorie de clauze contractuale pentru protejarea părţii mai slabe a contractului, legislatorul a reunit
reglementările în această materie într-un capitol aparte al Codului civil: cap. IV al Titlului II al Cărţii a treia.

Clauzele esențiale (necesare) și accesorii (opționale) ale contractului

Clauzele esenţiale (necesare). Sunt esenţiale clauzele necesare şi suficiente pentru încheierea contractului. Pentru ca contractul să fie valabil
încheiat este necesar ca părţile să cadă de acord asupra tuturor acestor clauze. Atât timp cât nu va fi realizat acordul de voinţă al contractanţilor
asupra cel puţin uneia din clauzele esenţiale, contractul nu va fi încheiat. De aceea este primordial de a stabili care stipulaţii contractuale au
calitatea de clauze esenţiale.
Conform legii, sunt esenţiale clauzele stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din
părţi, trebuie realizat un acord (art. 679, alin. (2) CC).
Această prevedere legală conţine criteriile pe care se fundamentează calificarea clauzelor contractuale în calitate de clauze esenţiale:
 18
1. În unele cazuri însăşi legea stabileşte care clauze contractuale sunt considerate esenţiale (art. 9 al Legii vânzării de mărfuri nr. 134/1994).
Deseori legea obligă părţile de a include în contract anumite clauze, fără a le numi esenţiale. Astfel, art. 468, alin. (4) CC enumeră clauzele ce
urmează a fi indicate într-un contract de gaj, art. 1341, alin. (2) CC – clauzele pe care trebuie să le conţină un contract de societate civilă, iar
art. 1308 CC – clauzele ce se vor indica în contractul de asigurare.
2. Clauzele esenţiale pot decurge din natura contractului. Sunt acele clauze fără de care contractul dat nu poate exista ca fenomen juridic.
De exemplu, în contractul de asigurare este indispensabil de stipulat riscul asigurat, iar contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi încheiat
fără a se specifica bunul ce urmează a fi vândut. Deseori clauzele esenţiale pot fi deduse din definiţia legală a contractului respectiv. Astfel,
din definiţia locaţiunii, potrivit căreia prin acest contract locatorul se obligă să dea locatarului un bun determinat individual în folosinţă
temporară sau în folosinţă şi posesiune temporară, iar acesta se obligă să plătească chirie (art. 875 CC), rezultă că clauzele esenţiale ale acestui
contract sunt bunul obiect al locaţiunii şi termenul.
3. Sunt esenţiale clauzele asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi, trebuie realizat un acord. Părţile contractului au facultatea de a decide
care clauze, în opinia lor, sunt necesare pentru a încheia acordul de voinţă şi a da naştere raportului juridic contractual. Astfel, o clauză care,
în mod normal, nu este esenţială pentru un anumit gen de contract nici prin lege, nici prin natura contractului, va deveni esenţială, dacă una
dintre părţi doreşte ca ea să fie inclusă în contract. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare clauza cu privire la ambalarea mărfii
vândute nu este una esenţială. Dacă însă cumpărătorul procură un lucru pentru a-1 face cadou, ambalajul poate constitui pentru el un element
esenţial, astfel încât fără a realiza un acord asupra acestuia, contractul ar putea să nu fie încheiat.
Realizarea acordului părţilor asupra clauzelor esenţiale reprezintă încheierea contractului. Din această teză rezultă că, în lipsa acordului
asupra cel puţin a uneia din aceste clauze, contractul nu poate fi recunoscut ca fiind valabil încheiat. În acest context prezintă interes problema
efectelor nerealizării acordului părţilor asupra clauzelor esenţiale. În literatura de specialitate au fost propuse soluţii diferite ale acestei
probleme. Potrivit unei opinii, efectele nerealizării acestui acord sunt aceleaşi ca şi efectele nulităţii contractului (actului juridic). Într-o altă
accepţiune, faptul nerealizării acordului asupra unor condiţii esenţiale atrage, în cazul în care părţile au executat unele prestaţii, obligaţiile
prevăzute de reglementările în materia îmbogăţirii fără justă cauză (cap. XXXIII CC).
Soluţionarea acestei probleme depinde de temeiul în baza căruia o clauză este calificată ca esenţială. Dacă clauza este stabilită ca atare prin
lege, un asemenea contract este nul în virtutea dispoziţiei privind nulitatea actului juridic ce contravine legii (art. 220, alin. (1) CC).
În cazul în care clauza care este considerată esenţială de către una dintre părţi nu a fost inclusă în contract, acesta este nul din cauza lipsei
consimţământului – ca o condiţie de validitate a contractului. Partea care invocă nulitatea contractului pe acest motiv trebuie să demonstreze
că ea a cerut într-adevăr ca asupra clauzei date să fie realizat acordul părţilor.
Uneori legea desemnează clauzele pe care trebuie să le conţină un anumit gen de contracte, fără a le numi esenţiale. Lipsa unor asemenea
clauze nu atrage în mod necesar nulitatea contractului. Unii autori consideră că, în cazul apariţiei litigiului privind caracterul şi importanţa unei
clauze, care este inclusă în lista clauzelor cerute pentru contractele de genul respectiv, dar nu este expres numită clauză esenţială, aprecierea
acesteia o va face instanţa judecătorească, pornind de la prezumţia potrivit căreia clauza vizată este esenţială.
Calificarea clauzei ca esenţială se va face de instanţa de judecată şi în cazul litigiului privind clauza al cărei caracter esenţial reiese din natura
contractului. La judecarea cauzei instanţa va interpreta contractul ţinând cont atât de natura lui, cât şi de circumstanţele în care a fost încheiat,
de interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor, precum şi de uzanţe (art. 726 CC).
Legea stabileşte doar criteriile generale de calificare a clauzelor contractuale în calitate de clauze esenţiale. În doctrină au fost expuse opinii
diferite în ceea ce priveşte determinarea atât a clauzelor esenţiale comune pentru ansamblul contractelor, cât şi a celor ce sunt calificate ca atare
pentru anumite categorii de contracte. Potrivit unii opinii majoritare, o asemenea clauză este cea referitoare la obiectul contractului.

Obiectul contractului
În literatura de specialitate s-a relevat că orice contract are drept obiect crearea de obligaţii, al căror obiect este întotdeauna o
prestaţie; prestaţia la rândul ei are drept obiect fie transmiterea unui drept, fie un fapt al debitorului (fapt pozitiv sau o abstenţiune).
Prestaţiile care formează obiectul obligaţiilor contractuale se înscriu în clasificarea generală: a da, a face ori a nu face.
Obligaţia de a da, adică de a transfera un drept real, se poate concretiza, spre exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, în livrarea unei
mărfi şi, respectiv, în plata unei sume de bani cu titlu de preţ al mărfii.
Obligaţia de a face, în care prestaţia constă într-un fapt pozitiv pe care debitorul se obligă să-l săvârşească, se poate concretiza în prestări de
servicii (contractul de transport, contractul de asigurare, contractele bancare etc.) sau executarea de lucrări (contractul de antrepriză).
Obligaţia de a nu face constă în abţinerea de la săvârşirea unor anumite fapte. De exemplu, legislaţia cu privire la protecţia concurenţei obligă
agenţii economici de a se abţine de la săvârşirea actelor de concurenţă neloială, inclusiv în cadrul contractelor încheiate de aceştia. Este interzis
agenţilor economici să-şi exercite drepturile în vederea limitării concurenţei, abuzului de situaţia lor dominantă şi lezării intereselor legitime
ale consumatorului, inclusiv prin impunerea partenerilor contractuali de a încheia contracte în condiţii vădit nefavorabile acestora (art. 3, 11,
14 etc. ale Legii concurenţei nr. 183/2012).
Regulile referitoare la obiect sunt comune pentru toate obligaţiile, inclusiv pentru cele ce rezultă din contracte. Totuşi, aplicarea lor în materie
de contracte are unele particularităţi importante. Una dintre particularităţi rezultă din faptul că majoritatea contractelor generează mai multe
obligaţii. Este, în special, cazul contractelor sinalagmatice, care prin natura lor creează obligaţii reciproce: în contractul de vânzare-cumpărare,
obiectul contractului cuprinde atât livrarea mărfii de către vânzător, cât şi plata preţului de către cumpărător.
În doctrină s-a arătat că în orice contract sinalagmatic se disting cel puţin două obligaţii:
1) pecuniară (ea nu are nimic caracteristic, existând practic în toate contractele sinalagmatice),
2) permite a da contractului un nume şi desemnează conţinutul economic al operaţiunii contractuale. Cea de-a doua obligaţie este numită
obligaţie fundamentală, care are ca obiect prestaţia caracteristică.
Importanţa noţiunii de obligaţie fundamentală se manifestă, în special, sub două aspecte:
 valabilitatea contractului,
 soluţionarea eventualelor probleme de calificare.
Sub aspectul valabilităţii contractului importanţa obligaţiei fundamentale constă în aceea că părţile nu o pot omite în contractul lor sub
sancţiunea nulităţii. În virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot decide de a exclude sau a modifica unele obligaţii care, în mod
normal, sunt prevăzute pentru contractul pe care intenţionează să-l încheie. Această teză însă este valabilă pentru obligaţiile accesorii, dar nu
şi pentru obligaţia fundamentală, în lipsa căreia contractul nu poate fi încheiat.
Obligaţia fundamentală din contract are importanţă şi pentru calificarea contractului. Încadrarea contractului într-o anumită categorie are la
bază identificarea acelei prestaţii contractuale care este determinantă pentru definirea naturii juridice a contractului şi a conţinutului său
economic.
Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 19
a) Obiectul contractului trebuie să existe – în principiu, raportul obligaţional se poate naşte doar atunci când el ţine de un bun ce există la
momentul incheierii contractului. Dacă părţile au contractat, ignorând faptul că bunul nu mai există, lipseşte un element esenţial al contractului,
ceea ce atrage nulitatea absolută a acestuia. Dacă pierderea bunului se produce după încheierea contractului, obligaţia va fi valabil formată, dar
va rămâne, în vederea stabilirii efectelor juridice ale pierderii, de determinat dacă aceasta este fortuită sau este datorată unor acţiuni culpabile.
Pierderea fortuită a bunului (independentă de voinţa şi culpa părţilor) ridică problema riscului contractual în cadrul contractelor sinalagmatice,
iar dacă pierderea este datorată culpei uneia dintre părţi, se pune problema răspunderii contractuale.
Sunt însă valabile contractele care au ca obiect bunurile viitoare (art. 206, alin. (3) CC): un lucru care urmează a fi fabricat, un imobil ce
urmează a fi construit, recolta anului viitor etc.
Este important de avut în vedere că contractele asupra unor bunuri viitoare comportă anumite riscuri, deoarece nu este întotdeauna posibil de
a aprecia corect valoarea acestor bunuri. În acest sens, este nul contractul prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor sau o
parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu uzufruct (art. 674 CC). Nul este şi contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă (art. 675,
alin. (1) CC).
Contractul asupra unui bun viitor va deveni caduc, dacă bunul preconizat nu va exista, cu excepţia culpei uneia dintre părţi care va pune
problema responsabilităţii. Legea dispune că, dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi,
partea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. Astfel, în cazul vânzării
unui bun ce urmează a fi fabricat, cumpărătorul va fi obligat să achite preţul numai dacă bunul va fi efectiv livrat. Dacă bunul vândut nu a fost
fabricat din motive ce nu sunt imputabile nici vânzătorului, nici cumpărătorului, ambele părţi nu vor mai avea obligaţii.
b) Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil – determinarea obiectului contractului, indiferent dacă acesta ţine de
un bun sau de un drept, implică o identificare precisă. Nu poate fi vândut “un imobil” sau “un teren”, ci se vinde un imobil anumit sau un teren
anumit. La fel, nu pot fi cesionate “creanţe” (de exemplu, în cadrul contractului de factoring), fără a preciza identitatea debitorului, originea şi
natura creanţelor.
În acest sens, legea prevede nulitatea contractului prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori o parte din acel patrimoniu
sau să-l greveze cu uzufruct (art. 674 CC), întrucât este imposibil a evalua, la momentul încheierii unui asemenea contract, totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor patrimoniale care îi vor aparţine unei persoane într-un moment viitor. Această regulă este concretizată în prevederea referitoare
la contractul de donaţie, care stipulează că un asemenea contract, prin care donatorul se obligă să transmită în viitor întreg patrimoniul actual
sau o fracţiune din el, fără a specifica bunurile care urmează să fie predate, este nul (art. 827, alin. (2) CC).
Cât priveşte contractul cu privire la patrimoniul prezent, avându-se în vedere importanţa unor asemenea acte de dispoziţie pentru persoana
care le săvârşeşte, legea instituie un control din partea notarului asupra acestor contracte (art. 673 CC).
Nu este necesar ca precizarea să fie totală, este suficient ca obiectul să fie determinabil la momentul executării conform indicaţiilor din
contract. În asemenea cazuri se cere ca elementele pe baza cărora se va face determinarea ulterioară a obiectului să fie stabilite de părţi încă în
momentul încheierii contractului, astfel încât precizarea obiectului să nu necesite un nou acord.
Părţile pot conveni ca obiectul prestaţiei să fie determinat de una dintre părţile contractante sau chiar de un terţ. În acest caz legea impune să
fie respectat principiul echităţii. Dacă se încalcă principiul echităţii, precum şi în caz de tergiversare sau de refuz, determinarea se face prin
hotărâre judecătorească (art. 676 CC).
O regulă specială este prevăzută pentru contractele sinalagmatice în cazul în care întinderea contraprestaţiei nu este determinată. Legea
dispune că, în caz de dubiu, determinarea se face de către partea care pretinde contraprestaţia, instituindu-se, ca şi în situaţia precedentă, un
control judecătoresc în vederea respectării principiului echităţii şi a evitării abuzurilor (art. 677 CC).
În obligaţia de a da obiectul prestaţiei îl poate constitui un bun determinat individual sau un bun determinat generic. Dacă obiectul unei
prestaţii de a da este un bun determinat individual: un obiect de artă, un imobil etc., actul juridic trebuie să conţină suficiente elemente pentru
individualizarea bunului. O desemnare insuficient de precisă ar putea da naştere unei erori în obiect (art. 227 CC). Bunurile determinate generic
care formează obiectul prestaţiei trebuie să fie determinate cel puţin în specia lor: grâu, petrol, un automobil de un anumit model etc. Asemenea
bunuri trebuie să fie determinate şi sub aspectul cantităţii lor. Astfel, este nul contractul de vânzare-cumpărare în cazul în care nu este stabilită
cantitatea bunului vândut sau modul de determinare a acesteia (art. 774, alin. (4) CC).
Prin urmare, identificarea obiectului contractului poate fi, în cea mai elementară formă, exprimată prin formula “ce şi cât”. În unele cazuri
legea face referire şi la alte criterii de determinare a obiectului contractului, cum sunt, de exemplu, în contractele de vânzare-cumpărare,
condiţiile referitoare la asortimentul bunurilor (art. 775 CC), completivitate (art. 777 CC), ambalaj (art. 779 CC) etc. Aceste criterii de
determinare a obiectului sunt facultative, adică depind de voinţa părţilor de a le specifica sau nu în contract. Clauzele privind condiţiile
referitoare la obiect analizate dobândesc calitatea de clauze esenţiale atunci când, la cererea uneia dintre părţi, asupra lor trebuie realizat acordul
de voinţă.
c) Obiectul contractului trebuie să fie licit – această condiţie cere ca acţiunea sau inacţiunea ce constituie obiectul contractului să fie în
concordanţă cu legea. Astfel, este nul contractul care are ca obiect săvârşirea unor operaţiuni pentru care este necesară o autorizaţie specială
sau care pot fi efectuate numai de anumiţi subiecţi. De exemplu, băncile nu se pot angaja în activităţi financiare neprevăzute în autorizaţia
eliberată de Banca Naţională a Moldovei (art. 26 al Legii instituţiilor financiare nr. 550/1995). De asemenea, contractul nu poate avea ca obiect
alienarea unor prerogative fundamentale ale persoanei umane: este nul angajamentul de a renunţa la unele drepturi, cum este dreptul la vot şi
de a fi ales, angajamentul de a se căsători sau de a nu se căsători etc.
Totodată, atunci când obiect al contractului este abţinerea de la săvârşirea unor acţiuni, aceasta trebuie să fie de asemenea licită. De exemplu,
conform Legii concurenţei nr. 183/2012 (art. 5, alin. (1), (2)), sînt interzise, fără a fi necesară o decizie prealabilă în acest sens, orice acorduri
între întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi, orice decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi orice practici concertate care au ca obiect sau
efect împiedicarea, restrîngerea sau denaturarea concurenţei pe piaţa RM sau pe o parte a acesteia. Acordurile interzise în temeiul prezentului
articol sînt nule de drept.
d) Obiectul contractului trebuie să se afle în circuitul civil – nu pot constitui obiect valabil al contractului bunurile inalienabile (viaţa,
sănătatea şi integritatea personală a persoanei umane), bunurile circuitul cărora este interzis sau restrâns în scopul protejării sănătăţii şi
securităţii publice (substanţe toxice, droguri), bunurile care prin natura lor aparţin tuturor (lumina, aerul), bunurile domeniului public (art. 296
CC).
e) Obiectul contractului trebuie să fie posibil – este nul contractul al cărui obiect îl reprezintă o prestaţie imposibilă (art. 670 CC).
Imposibilitatea trebuie însă să fie absolută (obiectivă), adică prestaţia să fie cu neputinţă nu numai pentru debitor, ci şi pentru orice altă persoană.
Imposibilitatea relativă (subiectivă), datorită incapacităţii personale a debitorului de a executa prestaţia, nu afectează valabilitatea contractului,
iar debitorul răspunde în faţa creditorului pentru neexecutare. De exemplu, antreprenorul într-un contract de antrepriză nu va fi scutit de
obligaţia de executare a lucrării la care s-a angajat din motivul că nu dispune de mijloacele necesare, dacă un alt antreprenor ar putea s-o facă.
 20
În afară de nulitatea contractului, imposibilitatea prestaţiei poate atrage răspunderea uneia dintre părţi. Dacă ambele părţi
contractante cunoşteau imposibilitatea obiectivă a executării prestaţiei, problema răspunderii nu se pune. Dacă însă una dintre părţi, la
momentul încheierii contractului, ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea executării lui, ea este obligată la reparaţia prejudiciului suferit
de cealaltă parte, care considera cu bună-credinţă contractul valabil. Despăgubirea nu va depăşi suma venitului pe care partea prejudiciată l-ar
fi primit în cazul valabilităţii contractului (art. 671, alin. (1) CC).
Imposibilitatea prestaţiei trebuie să existe la momentul încheierii contractului. Dacă imposibilitatea apare ulterior, ea nu atrage nulitatea
contractului, ci ridică numai problema riscului contractual în cadrul contractelor sinalagmatice.
Imposibilitatea prestaţiei poate fi materială sau juridică. Ea este materială dacă se datorează unei stări de fapt, ca, de exemplu, inexistenţa
bunului individual determinat care face obiectul prestaţiei. Imposibilitatea este juridică când prestaţia nu poate fi executată din motive de drept.
Este cazul, de exemplu, gajării unui bun de către o persoană care nu este proprietar sau un alt posesor şi uzufructuar legal al acestui bun (art.
456, alin. (2) CC).
Imposibilitatea prestaţiei nu atrage nulitatea contractului, dacă este provizorie. Dacă imposibilitatea poate fi ridicată şi contractul este
încheiat pentru cazul când prestaţia devine posibilă, contractul este valabil (art. 672, alin. (1) CC). Este, de pildă, cazul în care partea care se
obligă să transmită un bun, nu poate să dispună de el, întrucât, la momentul încheierii contractului, nu are titlul de proprietate sau dreptul de
dispoziţie asupra bunului. Însă partea contractantă vizată poate obţine titlul de proprietate sau dreptul de dispoziţie asupra bunului în cauză
într-un moment ulterior încheierii contractului. Atunci contractul va fi perfect valabil. Dacă acest lucru nu se întâmplă, se vor aplica regulile
în materie de neexecutare a obligaţiilor.
Clauzele accesorii (opţionale). Toate clauzele contractuale care nu sunt calificate ca esenţiale sunt clauze accesorii. În virtutea principiului
libertăţii contractuale, părţile sunt libere să insereze în contractul lor cele mai diverse clauze.
Clauza cu privire la calitatea prestaţiei. În principiu, determinarea expresă a calităţii prestaţiei în contract nu este necesară. Regula generală,
care este cuprinsă la art. 572, alin. (2) CC, dispune că “obligaţia trebuie executată în mod corespunzător”. În cazul în care părţile au stabilit în
contract parametrii calităţii prestaţiei, executarea trebuie să corespundă parametrilor specificaţi. Dacă părţile au omis să includă în contract
aceste stipulaţii, în caz de litigiu, calitatea prestaţiei ce face obiectul contractului va fi determinată de instanţa de judecată, în funcţie de
circumstanţele cauzei. În asemenea cazuri se va aplica norma dispozitivă înscrisă în art. 589 CC, care prevede că, în cazul în care calitatea
prestaţiei nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute o prestaţie de cel puţin o calitate medie.
O soluţie similară este consacrată în Principiile Unidroit privind contractele de comerţ internaţional (art. 5-6): “atunci când calitatea prestaţiei
nu este fixată prin contract sau determinabilă în virtutea acestuia, o parte este ţinută să presteze o prestaţie de calitate rezonabilă şi, ţinând cont
de împrejurări, cel puţin egală cu cea medie”.
Conform prevederilor legale în materie de vânzare-cumpărare (art. 763 CC), vânzătorul este obligat să predea bunul fără vicii
materiale, adică bunul care, la transferarea riscurilor, are caracteristicile convenite, iar în cazul în care nu s-a convenit asupra
caracteristicilor, bunul care:
a) corespunde destinaţiei stabilite în contract;
b) corespunde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate
aştepta ţinând cont de felul bunului.
Legea conţine prevederi similare şi referitor la contractul de antrepriză: “antreprenorul trebuie să transmită clientului lucrarea liberă de orice
viciu material sau juridic. Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calităţile convenite. În cazul în care nu s-a convenit asupra unor
calităţi, lucrarea este liberă de vicii materiale dacă este corespunzătoare utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă nu se poate deduce
o asemenea utilizare, utilizării obişnuite” (art. 948 CC).
Clauza cu privire la termen. Deşi, pentru majoritatea contractelor, această clauză nu este calificată ca esenţială, ea este una dintre cele mai
importante clauze contractuale. Pentru unele categorii de contracte legea conferă acestei clauze calitatea de clauză esenţială. Astfel, printre
clauzele pe care trebuie să le conţină un contract de asigurare se numără “începutul şi durata asigurării” (art. 1308, alin. (3), lit. d) CC).
Prin termene se stabilesc atât limitele în timp ale existenţei contractului nsuşi, cât şi momentul (perioada) în care trebuie să fie executate
prestaţiile ce constituie obiectul contractului. Termenul prezintă importanţă atât în contractele cu executare instantanee, cât şi în cele cu
executare succesivă.
Prin termen se înţelege un eveniment viitor care va surveni în mod necesar. Dacă data survenirii lui se cunoaşte, este vorba de un termen
cert. Această dată poate fi fixată direct (de exemplu, termenul contractului va expira pe data de 31 decembrie), sau ea poate fi desemnată prin
referinţă la o perioadă de timp (de exemplu, contractul va avea o durată de un an). Atunci când data la care se va produce evenimentul nu poate
fi cunoscută, este vorba de un termen incert (de exemplu, decesul credirentierului în contractul de rentă viageră).
Acest eveniment viitor poate marca punctul de plecare al contractului – în acest caz este vorba de un termen suspensiv, sau survenirea lui va
însemna stingerea contractului – atunci este vorba de un termen extinctiv. Deseori într-un singur contract se îmbină diferite termene. Ca
exemplu poate servi un contract de locaţiune încheiat în luna ianuarie pentru perioada de la 1 iunie (termen suspensiv) până la 31 august (termen
extinctiv).
În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre termenul retroactiv, care este atunci când părţile convin ca contractul să aibă efecte înaintea
încheierii lui (de exemplu, un contract de prestări de servicii încheiat la 5 octombrie va fi considerat ca având putere juridică începând cu 1
septembrie). În legislaţia civilă a RM această situaţie nu este reglementată. În diferite ţări abordarea acestei probleme este diversă. Astfel, în
legislaţia Federaţiei Ruse este prevăzut expres că părţile pot conveni ca clauzele contractului lor să fie aplicate raporturilor dintre ele apărute
înaintea încheierii contractului (art. 425, alin. (2) CC al Federaţiei Ruse). În doctrina franceză s-a remarcat că asemenea practică, care în mod
cert nu are efecte faţă de terţi, este de o valabilitate dubioasă chiar şi între părţi, deoarece ea deseori duce la fraudarea unor norme legale
imperative. În special, în cazul în care legea stabileşte un termen minimal al contractului, conferirea retroactivităţii efectelor contractului are
drept consecinţă diminuarea duratei reale a acestuia.
Potrivit regulii generale, contractul produce efecte şi este obligatoriu pentru părţi din momentul încheierii lui. În virtutea principiului
consensualismului, contractul se consideră încheiat din momentul în care părţile ajung la un acord privind toate clauzele lui esenţiale. Această
regulă este valabilă pentru contractele consensuale, care constituie majoritatea contractelor civile.
Pentru unele categorii de contracte momentul producerii efectelor contractului este legat de îndeplinirea unor cerinţe:
 autentificarea (în contractele solemne),
 înregistrarea (în contractele înregistrate),
 remiterea unui bun (în contractele reale).
Însă, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili prin acordul lor un termen suspensiv, la survenirea căruia contractul
devine eficient (de exemplu, părţile convin ca contractul, care este încheiat la 25 august, să intre în vigoare la 1 septembrie).
 21
Cât priveşte durata efectelor contractului, aceasta poate fi prevăzută sau nu în contract. Deseori părţile determină durata contractului lor,
fixând un termen extinctiv. Acest termen poate fi cert (de exemplu, un contract de prestări de servicii încheiat pe un an) sau incert (de exemplu,
un contract de societate civilă încheiat pe durata realizării scopului pentru care a fost creată societatea). În aceste cazuri este vorba de contracte
pe termen determinat. În unele cazuri prin lege sunt stabilite unele termene minim sau maxim pentru unele categorii de contracte. Astfel,
contractul de locaţiune nu poate fi încheiat pe un termen mai mare de 99 de ani (art. 877 CC).
O dată cu expirarea termenului pentru care a fost încheiat, contractul îşi pierde eficienţa. În ipoteza cea mai generală, acest fapt duce la
stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Aceasta înseamnă că din acest moment se pot naşte numai drepturi şi obligaţii noi. Astfel, furnizorul
care s-a angajat să livreze mărfuri pe parcursul unei anumite perioade de timp trebuie să înceteze livrarea mărfurilor la expirarea termenului
contractului.
Însă expirarea termenului contractului are efecte numai pentru viitor şi nu afectează existenţa obligaţiilor pentru trecut. Prestaţiile
neexecutate înainte de împlinirea termenului continuă să existe: cumpărătorul este obligat să achite preţul mărfurilor livrate pe durata
contractului, chiar şi după expirarea termenului contractului. Prin urmare, obligaţia care s-a născut anterior continuă să existe atât timp cât nu
va fi executată în modul corespunzător sau nu vor surveni alte temeiuri de stingere a obligaţiilor prevăzute de art. 642-655 CC.
Există cazuri în care unele obligaţii contractuale “supravieţuiesc” şi după încetarea contractului. Drept exemplu poate servi clauza de
neconcurenţă (numită uneori şi clauză despre concurenţă), în virtutea căreia o parte se obligă să nu desfăşoare, pe parcursul unei perioade de
timp, activităţi care ar face concurenţă cocontractantului, chiar şi după încetarea raporturilor contractuale (art. 1210 CC).
În unele contracte durata lor poate să nu fie indicată. În aceste cazuri este vorba de contractele pe termen nedeterminat. De exemplu, legea
prevede posibilitatea încheierii pe un termen nedeterminat a contractului de locaţiune art. 904, alin. (1) CC), contractului de prestări de servicii
(CC), contractului de depozit (art. 1086 CC), contractului de agenţie (art. 1208, alin. (2) CC), contractului de depozit bancar la vedere (art.
1222, alin. (1) CC), contractului de cont curent bancar (art. 1233, alin. (1) CC) etc.
O trăsătură specifică a contractelor încheiate pe termen nedeterminat este dreptul părţilor de a rezilia contractul în mod unilateral.
Principiile Unidroit privind contractele de comerţ internaţional (art. 5-8) prevăd în acest sens următoarele: “fiecare din părţi poate rezilia un
contract cu durată nedeterminată, notificând un preaviz de o durată rezonabilă”.
Deşi legea RM nu consacră o regulă generală în acest sens, posibilitatea rezilierii unilaterale a contractelor cu durată nedeterminată este
prevăzută în reglementările privind unele contracte speciale (art. 905, alin. (1), art. 974, alin. (2), art. 1209, alin. (1), art. 1233, alin. (1) CC).
Clauza cu privire la preţ. Deşi această clauză în majoritatea contractelor nu este considerată ca esenţială, ea este imanentă tuturor contractelor
cu titlu oneros. Întrucât caracterul echivalent al prestaţiilor este caracteristic raporturilor civile, în general, şi raporturilor contractuale, în
special, majoritatea contractelor civile sunt cu titlu oneros şi, prin urmare, presupun plata unei contravalori a prestaţiei efectuate. În acest sens,
noţiunea de preţ cuprinde atât termenul propriu-zis preţ, folosit pentru desemnarea contravalorii bunului vîndut în contractul de vânzare-
cumpărare, a lucrărilor efectuate în contractul de antrepriză, a serviciilor acordate în contractul de prestări de servicii cât şi termenii: chirie –
în contractul de locaţiune; comision – în contractul de comision; dobândă – în contractele de împrumut, depozit bancar şi credit bancar; primă
de asigurare – în contractul de asigurare; remuneraţie – într-o serie de alte contracte etc.
În unele categorii de contracte preţul este desemnat de lege în calitate de clauză esenţială. Printre acestea sunt, de exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare a bunurilor pentru consum (art. 807 CC), contractul de servicii turistice (art. 1136, alin. (1) CC). În alte categorii de contracte
preţul este enumerat printre clauzele pe care trebuie să le conţină un contract din categoria respectivă, fără a-1 numi clauză esenţială, ca, de
exemplu, în contractul de asigurare (art. 1308, alin. (3), lit. f) CC).
Preţul în contract poate fi determinat sau determinabil. În materia contractului de vânzare-cumpărare legea dispune că, dacă preţul nu este
indicat direct în contract, părţile pot conveni asupra modului de determinare a acestuia (art. 753, alin. (3) CC).
În acele contracte în care preţul nu este considerat drept clauză esenţială, omiterea indicării preţului sau a criteriilor de determinare a lui nu
atrag nulitatea acestor contracte. În acest sens, în privinţa contractului de vânzare-cumpărare încheiat între comercianţi legea prevede că, dacă
preţul bunului nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor
prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială
respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. În cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa
unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor (art. 756, alin. (2) CC).
Dispoziţii asemănătoare se conţin în reglementările în materie de antrepriză şi prestări de servicii. Potrivit art. 932, alin. (2) CC, dacă în
asemenea contracte nu este stabilit cuantumul retribuţiei, se consideră că s-a convenit, în cazul existenţei unor tarife, asupra retribuţiei tarifare,
iar în cazul inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei obişnuite.
De regulă, preţul este stabilit prin acordul comun al părţilor. Însă există unele contracte pentru care preţurile sunt reglementate prin lege.
Scopul acestor reglementări este asigurarea prin lege a unui cadru juridic uniform pentru existenţa şi funcţionarea unor raporturi juridice stabile
în domenii de interes public. Astfel, prin Legea nr. 1308/1997 privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului sunt
reglementate preţurile pentru anumite categorii de contracte de vânzare-cumpărare şi de arendare a terenurilor de pământ.
Totodată, legea conţine reglementări în vederea asigurării libertăţii contractuale în domeniul preţurilor. Asemenea reglementări se găsesc,
bunăoară, în legislaţia cu privire la protecţia concurenţei. Astfel, este interzis agenţilor economici să-şi exercite drepturile, abuzând de situaţia
lor dominantă, în vederea limitării concurenţei şi lezării intereselor legitime ale consumatorului. În special, sunt interzise şi considerate
nevalabile în întregime sau parţial orice acorduri (acţiuni coordonate) dintre agenţii economici concurenţi, care deţin în comun o situaţie
dominantă pe piaţă, privind stabilirea (menţinerea) preţurilor, tarifelor, rabaturilor, adaosurilor în scopul lezării intereselor concurenţilor (art.3
şi urm. ale Legii concurenţei nr. 183/2012).
Una dintre problemele care se pun în contextul clauzei cu privire la preţ este cea referitoare la posibilitatea modificării preţului stabilit în
contract. În virtutea principiului forţei obligatorii a contractului, conform căruia părţile sunt obligate să execute riguros obligaţiile asumate,
clauza cu privire la preţ trebuie să fi respectată pe tot parcursul existenţei contractului şi nu poate fi modificată în mod unilateral. Această
regulă generală îşi găseşte concretizarea în unele prevederi speciale. Astfel, în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii legea
dispune că, în cazul în care lucrarea sau prestaţia a fost contractată la un preţ forfetar, beneficiarul este obligat să plătească retribuţia convenită
şi nu poate pretinde o reducere a retribuţiei pe motiv că lucrarea sau prestaţia a solicitat mai puţin lucru sau mai puţine cheltuieli decât se
preconizau. La fel, antreprenorul sau prestatorul nu poate cere majorarea retribuţiei pentru motive contrare. Preţul forfetar rămâne acelaşi chiar
dacă au fost aduse modificări termenelor sau condiţiilor iniţiale de executare, dacă părţile nu au convenit altfel (art. 935 CC).
Modificarea clauzei cu privire la preţ poate fi operată doar atunci când părţile convin în acest sens (modificarea convenţională) sau atunci
când legea prevede o asemenea posibilitate (modificarea legală). Codul civil recunoaşte dreptul uneia dintre părţile contractului, pentru care
executarea contractului a devenit prea oneroasă din cauza schimbării în mod considerabil a împrejurărilor care au stat la baza încheierii lui, de
a cere modificarea contractului în vederea ajustării lui la noile împrejurări. Însă pentru a putea fi operată o asemenea modificare este necesar
să fie întrunite toate condiţiile prevăzute la art. 623 CC.
 22
În anumite situaţii legea prevede posibilitatea uneia dintre părţile contractului de a reduce preţul în calitate de sancţiune pentru executarea
defectuoasă a contractului de către cealaltă parte. Astfel, în materia contractului de vânzare-cumpărare se prevede că cumpărătorul poate
pretinde reducerea preţului, stabilit la momentul încheierii contractului, în cazul vânzării unui bun ce are vicii (art. 771 CC), sau în cazul livrării
necomplete a bunurilor (art. 778, alin. (3) CC).
Cât priveşte modificarea clauzei cu privire la preţ prin acordul părţilor, o asemenea modificare poate interveni în baza unei clauze de revizuire
a preţului – stipulaţiei contractuale prin care părţile convin ca, atunci când între momentul perfectării contractului şi acela al executării lui
survin modificări semnificative ale preţului materiilor prime, energiei, forţei de muncă sau alte elemente avute în vedere la stabilirea preţului
contractual, fie oricare dintre părţi să fie îndreptăţită să procedeze în mod unilateral la recalcularea preţului, fie părţile să procedeze la
renegocierea preţului.
În conformitate cu art. 583 CC, preţul (ca şi orice altă obligaţie pecuniară) se exprimă în monedă naţională. Părţile pot conveni asupra
exprimării preţului în valută străină în măsura în care acest lucru nu este interzis prin lege. Dacă obligaţia de plată a preţului exprimat în valută
străină trebuie executată pe teritoriul ţării, executarea poate fi făcută în monedă naţională (cu excepţia cazului când executarea în valută străină
a fost stipulată expres). În acest caz se va lua în considerare rata de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei din momentul executării obligaţiei.
Prevederile legale enunţate deschid posibilitatea inserării în contract a clauzelor de consolidare valutară. Acestea sunt stipulaţiile contractuale
care urmăresc ca scop protejarea părţilor contractului contra riscului aferent devalorizării monedei de plată. Clauzele vizate presupun stabilirea
de către părţi a două monede – una de plată (care este mai puţin stabilă, mai expusă fluctuaţiei şi deprecierii), iar alta de cont (care este mai
puternică, mai stabilă). În virtutea acestor stipulaţii deprecierea suferită de moneda de plată nu mai poate afecta valoarea reală a creanţei
vânzătorului, prestatorului de servicii sau executantului de lucrări, deoarece debitorul trebuie să plătească atâtea unităţi de plată câte corespund
sumei exprimate în valuta de cont.
În acest context legea prevede că, dacă înainte de scadenţa unei obligaţii pecuniare s-a modificat rata de schimb a valutei de plată faţă de
valuta de cont, debitorul este obligat să efectueze plata conform cursului de schimb existent la data executării, dacă contractul nu prevede altfel.
Legea mai precizează că riscul schimbării ratei de schimb a valutei de executare este suportat de partea care este în întârziere (art. 584 CC).

Clauzele exprese și clauzele implicite

Atunci când un contract este încheiat în formă verbală, la stabilirea conţinutului clauzelor lui se pune, în primul rând, întrebarea: ce au spus
părţile? O dată ce s-a reuşit să se obţină răspuns la această întrebare, următoarea problemă ce se poate pune este cea referitoare la sensul
termenilor utilizaţi. Într-o opinie expusă în doctrina Common Law, o parte nu poate cere executarea contractului în sensul pe care l-a dat ea
clauzelor lui, dacă acest sens diferă de cel pe care l-a dat cealaltă parte în mod rezonabil acestor clauze. În cazul contractelor încheiate în formă
scrisă conţinutul contractului se stabileşte în funcţie de clauzele inserate în el. Însă, în afară de obligaţiile părţilor prevăzute de clauzele expres
inserate în contract, obligaţiile rezultă şi din clauzele implicite.
Legea dispune că contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în
conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii (art. 668, alin. (1) CC).
Divizarea clauzelor în exprese şi implicite este consacrată şi în Principiile Unidroit privind contractele de comerţ internaţional. Astfel, potrivit
art. 5.1, obligaţiile contractuale ale părţilor sunt exprese sau implicite. Art. 5.2 descrie sursele obligaţiilor implicite: a) natura şi scopul
contractului; b) practicile stabilite între părţi şi uzanţele; c) buna-credinţă; d) ceea ce este rezonabil.
Clauzele implicite au fost clasificate, la rândul lor, în trei grupuri:
1. clauzele implicite de fapt, adică acele clauze care nu au fost expres stipulate în contract, dar pe care părţile trebuiau să înţeleagă să le
includă;
2. clauzele implicite în puterea legii, adică acele clauze care operează chiar dacă părţile nu le-au inclus în contract;
3. clauzele implicite în virtutea uzanţelor.
Sunt calificate drept clauze implicite de fapt acele prevederi contractuale care nu au fost expres stipulate de părţi din motivul că sunt atât de
evidente, rezultând din natura sau scopul contractului, precum şi din principiile echităţii şi bunei-credinţe, încât părţile le consideră în vigoare
fără a le menţiona. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui teren de pământ vânzătorul s-a angajat în faţa cumpărătorului
ca, în cazul în care va decide să vândă alte terenuri alăturate, să-i acorde acestuia preferinţă. Această clauză exclude posibilitatea înstrăinării
terenurilor în cauză altor persoane prin donaţie, deşi acest lucru nu este expres stipulat.
Totodată, aceste clauze trebuie să fie dictate de necesitatea “eficienţei afacerilor”, adică buna desfăşurare a operaţiunii contractuale să fie
determinată de aplicarea prevederii în cauză. Însă această cerinţă nu înseamnă că instanţa de judecată trebuie să impună o clauză numai de
aceea că ar fi rezonabil ca ea să existe în contract. Principiul rezonabilităţii poate fi utilizat la interpretarea clauzelor exprese care sunt imprecise
sau ambigue. Însă în ceea ce priveşte clauzele implicite, sarcina instanţei este de a stabili dacă părţile ar fi fost de acord să le includă în contract
şi nu dacă acest lucru ar fi fost rezonabil. O asemenea clauză nu poate fi inclusă implicit în contract, dacă ea intră în contradicţie cu clauzele
lui exprese.
Partea care invocă existenţa unei clauze implicite trebuie să dovedească, în primul rând, că implicarea este necesară, că contractul nu ar fi
avut sens fără ea şi, în al doilea rând, că clauza a fost omisă, întrucât era atât de evidentă încât nu a fost nevoie să fie stipulată explicit.
Cele mai importante clauze implicite sunt cele care trebuie considerate ca fiind parte a contractului în puterea legii. Aceste clauze constituie
o limitare a principiului libertăţii contractuale şi sunt expresie a ordinii publice de dirijare şi a ordinii publice de protecţie. De exemplu, o
societate ce furnizează o reţea de tehnică informaţională este obligată să-l informeze pe cumpărător despre modul de funcţionare a sistemului,
chiar dacă această obligaţie nu figurează în contract. Această obligaţie poate fi considerată ca fiind implicită, deoarece este evident că, în
vederea realizării scopului acestui contract, furnizorul unei mărfi sofisticate trebuie să acorde cocontractantului un minimum de informaţii. În
afară de aceea că obligaţia de informare rezultă din principiile echităţii şi bunei-credinţe, ea este consacrată şi în prevederile legale. Astfel,
legea dispune că “raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare fără ca acesta să fie stipulat în mod expres. Punerea la dispoziție
a informaţiei presupune și obligaţia de eliberare a documentelor corespunzătoare” (art. 516, alin. (1) CC).
În unele cazuri legea poate conţine prevederi imperative referitoare la conţinutul unor clauze contractuale sau chiar al unor contracte în
întregime. Impunerea prin lege a unor asemenea exigenţe are loc, de regulă, în contractele din domeniile de interes public, de exemplu, de
furnizare a energiei electrice a serviciilor comunale, poştale, de telefonie, transport public etc. Scopul acestei imixtiuni din partea puterii publice
în raporturile contractuale este garantarea prin lege a unui cadry juridic minim necesar pentru asigurarea unor raporturi juridice stabile în
domenii de interes public, precum şi uniformizarea raporturilor juridice de aceeaşi natură.
Printre clauzele care implicit fac parte din contract se numără și clauzele al căror conținut este determinat de prevederile supletive
(dispozitive) ale legii. Aceste clauze devin parte integrantă a contractului de plin drept si nu necesită să fie negociate de părţi, o dată ce acestea
au ales un anumit model de comportament prevăzut de normele legale supletive. Astfel, încheind un contract de locațiune, părțile implicit
consimt să se conformeze regulii potrivit căreia locatorul se obligă să efectueze reparația capitală a bunului închiriat (art. 898 CC).
 23
Însă, spre deosebire de clauzele impuse pin normele legale imperative, părțile pot deroga de la prevederile normelor supletive şi pot stabili
în contractul lor reguli diferite de cele prevăzute în normele supletive. Astfel, părţile unui contract de locaţiune pot conveni, prin derogare de
la regula art. 898 CC, ca obligația de reparație capitală a bunului închiriat să-i revină nu locatorului, ci locatarului.
Sunt implicite şi acele clauze care rezultă din uzanţe. Aceste clauze implicite sunt caracteristice mai ales contractelor comerciale. În acest
sens prezintă interes prevederile inserate în Principiile Unidroit privind contractele de comerţ internațional. Astfel, art. 1.8, alin. (1) prevede că
părţile sunt legate prin uzanțele pe care le-au consimţit, precum şi prin practicile stabilite între ele. Această regulă reprezintă o aplicaţie a
principiului libertăţii contractuale. Într-adevăr, părțile pot negocia toate clauzele contractuale sau, pentru unele chestiuni, pot să se refere la
alte surse, inclusiv la uzanţe.
Printre factorii ce determină conţinutul clauzelor implicite legea numeşte şi principiile echităţii. Acestea din urmă sunt o categorie ce face
parte din sfera moralei sociale şi se exprimă în formă de idei, reprezentări şi sentimente cu privire la coraportul just între acţiunile subiectului
vizavi de alţi subiecţi şi acţiunile respective, corelative ale acestora. Totodată, regulile echităţii reprezintă un sistem de norme sociale ce
reglementează comportamentul persoanelor, iniţial ca norme morale, iar apoi, edictate la rang de norme juridice. Regulile echităţii, fiind fixate
în norme de drept, constituie un criteriu, recunoscut şi ocrotit de stat, de evaluare a acţiunilor subiecţilor sociali. În domeniul raporturilor
contractuale regulile echităţii presupun protejarea părţii vulnerabile a contractului, respectarea echilibrului economic al contractului.

Clauzele standard (generale)

Precizări prealabile
Fenomenul juridic al clauzelor contractuale standard este o trăsătură marcantă a epocii moderne şi reprezintă o limitare a principiului
autonomiei de voinţă şi a libertăţii contractuale. Dezvoltarea social-economică, mai cu seamă în secolul trecut, a dus la apariţia şi răspândirea
contractelor de adeziune, alcătuite din clauze prestabilite şi, în principiu, nenegociabile, care sunt propuse de către participanţii profesionişti
la circuitul civil şi comercial partenerilor lor contractuali, în special, consumatorilor. Acest fenomen obiectiv, care prezintă atât avantaje, cât
şi efecte negative, a avut un impact important asupra dezvoltării dreptului civil modern şi a determinat apariţia unor reglementări speciale în
această materie. Sarcina legiuitorului, în acest sens, este nu de a interzice fenomenul clauzelor standard în relaţiile contractuale, ci de a crea un
cadru juridic care să reglementeze utilizarea echitabilă a acestora de către întreprinzători, respectându-se echilibrul contractual şi principiul
bunei-credinţe. Acest cadru juridic este alcătuit, în special, de prevederile art. 712-720 CC privind clauzele contractuale standard (se aplică atât
contractelor cu consumatorii, cât şi contractelor cu întreprinzătorii, şi contractelor în general) şi de Legea nr. 105/2003 privind protecţia
consumatorilor (se referă numai la clauze contractuale standard care se folosesc în contractele cu consumatorii).

Definiția și caracterele clauzei standard

Potrivit art. 712, alin. (1) CC, clauze contractuale standard sunt toate clauzele formulate anticipat pentru o multitudine de contracte, pe
care o parte contractantă (utilizator) le prezintă celeilalte părţi la încheierea contractului.
Caracterele esenţiale ale noţiunii de clauză standard:
a) clauza este formulată anticipat – o clauză contractuală este formulată anticipat (preformulată) atunci când aceasta este imprimată ori fixată
într-un alt mod pentru o utilizare multiplă. Forma în care o clauză este imprimată sau fixată, precum şi modul în care o asemenea clauză este
inclusă într-un contract este irelevantă. Legea dispune că este indiferent dacă prevederile formează un document separat sau sunt parte a
documentului ce reprezintă contractul, de asemenea, nu importă numărul condiţiilor şi forma contractului (art. 712, alin. (1) CC). Astfel, clauza
poate fi imprimată pe hârtie şi inserată în contract sau anexată la acesta; precum şi fixată în orice alt mod, ca de exemplu prin afişarea în faţa
unui local, în formă electronică (o pagină web pe Internet) sau pe ecranul unui televizor etc. Irelevant este faptul dacă clauza este formulată
direct de către utilizator sau de către o terţă persoană (o asociaţie comercială sau profesională etc.). De asemenea, nu are importanţă volumul
clauzelor standard; acestea pot fi un ansamblu complet de stipulaţii contractuale care acoperă toate aspectele importante ale contractului sau
câteva prevederi referitoare, spre exemplu, la exonerarea de răspundere.
O modalitate de stipulare a clauzelor standard este redactarea unor formulare tipizate, care lasă aderentului posibilitatea de a completa unele
spaţii libere, capacitatea de influenţare a conţinutului contractului fiind însă limitată prin stabilirea doar a unor opţiuni, între care aderentul
poate alege. Asemenea clauze contractuale sunt de asemenea preformulate, întrucât opţiunile sunt determinate anticipat tot de către utilizator
şi nu constituie în sine înseşi o exprimare de voinţă liberă a aderentului.
b) clauza este destinată utilizării pentru o multitudine de contracte – clauza standard este destinată utilizării în mai multe contracte. Clauzele
prevăzute doar pentru folosirea într-un singur contract nu reprezintă clauze standard. Excepţie sunt clauzele în contractele cu consumatorii.
Art. 720, alin. (4), lit. b) CC are drept scop extinderea regulilor prevăzute pentru clauzele contractuale standard şi asupra acelor clauze care
sunt stabilite de către întreprinzător pentru o singură folosinţă, dacă consumatorul nu a avut posibilitatea de a negocia pe marginea lor.
Clauzele nu trebuie neapărat formulate pentru o utilizare într-o multitudine nedeterminată de cazuri. Se prezumă că clauza este destinată
utilizării multiple, dacă a fost folosită în mai mult de două contracte. Mai mult ca atât, este suficientă doar intenţia utilizatorului de a folosi
această clauză pentru o multitudine de contracte (de exemplu, imprimarea formularelor tipizate la tipografie într-o multitudine de exemplare).
Într-o atare ipoteză asemenea stipulaţie va fi calificată drept clauză standard chiar dacă a fost utilizată o singură dată, cu condiţia că va fi
demonstrată intenţia utilizatorului de a o folosi repetat. În asemenea cazuri va acţiona prezumţia existenţei clauzei standard, prezumţie ce poate
fi răsturnată prin proba contrariului de către utilizator.
c) clauza este prezentată de către utilizator celeilalte părţi (aderentului) – clauza contractuală este prezentată celeilalte părţi la încheierea
contractului. Termenul “prezentare” presupune că utilizatorul cere unilateral acceptarea de către aderent a clauzei contractuale preformulate,
fără а-i acorda posibilitatea influenţării conţinutului acesteia. Legea oferă o protecţie sporită consumatorilor, instituind prezumţia prezentării
clauzelor standard de către utilizator, dacă acestea nu au fost introduse în contract de către consumator (art. 720, alin. (4), lit. a) CC).
Pentru ca o clauză contractuală să fie calificată drept clauză standard, caracterele menţionate trebuie întrunite cumulativ.

Includerea clauzelor standard în contract

În mod normal, clauzele standard devin numai atunci parte integrantă a contractului, când acestea au fost valabil incluse în contract de către
părţile contractante . Există însă cazuri în care, în virtutea legii, clauzele standard pot fi incluse în contract şi în alt mod.
Potrivit art. 712, alin. (3) CC, clauzele standard devin parte a contractului numai atunci când au fost satisfăcute anumite cerinţe:
a) Aducerea expresă a clauzelor standard la cunoştinţa aderentului. Utilizatorul va comunica aderentului conţinutul clauzelor standard în
orice formă apropriată (în scris sau oral) în aşa mod încât un aderent cu o diligenţă medie să poată lua cunoştinţă fără dificultăţi de includerea
clauzei standard în contractul ce urmează a fi încheiat. Aducerea la cunoştinţă trebuie să fie expresă, şi nu echivocă sau ascunsă în textul
contractului.
 24
b) Asigurarea posibilităţii efective aderentului de a lua cunoştinţă de conţinutul clauzelor standard. Art. 712, alin. (3) CC permite aducerea
la cunoştinţa aderentului în orice mod a clauzelor standard. Astfel, acestea pot fi comunicate prin afişarea menţiunilor respective la locul
încheierii contractului (de exemplu, la intrarea într-un local, în faţa unui distribuitor automat etc.) atunci când nu este cu putinţă aducerea la
cunoştinţă a clauzelor standard fiecărui cocontractant în parte, cu condiţia ca afişul să fie suficient de vizibil şi clar, astfel încât aderentul să nu
poată nicidecum să-l treacă cu vederea.
Legea cere expres luarea în considerare a handicapului aderentului. Astfel, o persoană care suferă în mod evident de un handicap (de exemplu,
o persoană cu vederea slabă sau oarbă) are dreptul de a fi informată despre conţinutul clauzelor standard într-o formă accesibilă ei (de exemplu,
prin citirea acestora cu voce tare).
c) Aducerea la cunoştinţă a clauzelor standard la momentul încheierii contractului. Utilizatorul va aduce la cunoştinţa aderentului includerea
clauzelor standard la faza precontractuală, într-o discuţie sau prin corespondenţă, dar nu mai târziu de momentul în care acesta din urmă îşi
manifestă voinţa de a încheia contractul. Numai în aşa mod aderentului i se va asigura libertatea de a încheia sau a renunţa la încheierea
contractului ori de a negocia clauzele respective.
d) Acordul aderentului. Contractul ce conţine clauze standard, ca şi orice alt contract, reprezintă un acord de voinţă. Un asemenea acord va
exista atunci când aderentul a avut posibilitatea efectivă de a lua cunoştinţă de aceste clauze şi nu s-a opus includerii lor în contract. Acordul
poate fi exprimat, după caz, expres sau prin acţiuni concludente.
Prin derogare de la regula generală, alin. (4) al art. 712 CC prevede posibilitatea includerii unor clauze contractuale standard în anumite tipuri
de contracte în alt mod decât cel prevăzut la alin. (3). În asemenea cazuri legea trebuie să stabilească expres atât modul în care se permite
includerea clauzelor standard în contracte prin derogare de la art. 712, alin. (3), cât şi tipurile concrete de contracte în care este permisă o
asemenea excepţie.
Legea prevede nu numai excepţii de la modul general de includere a clauzelor standard în contract, prevăzut de art. 712, alin. (3) CC, ci oferă
legiuitorului posibilitatea prestabilirii conţinutului unor clauze standard, care vor face parte din contract prin efectul legii. Art. 713 CC dispune:
“chiar şi fără respectarea condiţiilor prevăzute la art. 712, alin. (3), se consideră incluse în contract clauzele contractuale standard stabilite de
lege pentru anumite tipuri de contracte”. Scopul art. 713 este asigurarea prin lege a unei reglementări uniforme şi stabile a raporturilor juridice
în domenii de interes public (de exemplu, în contractele de furnizare a energiei electrice, energiei termice, apei, combustibilului, de prestare a
serviciilor comunale, poştale, de telefonie, de transport public etc.).

Raportul dintre clauzele standard și clauzele negociate

Art. 712, alin. (2) CC stipulează că nu există clauze contractuale standard în măsura în care condiţiile contractului au fost negociate în
particular între părţi. O clauză va fi negociată atunci când conţinutul ei este pus integral la dispoziţia aderentului, iar acesta din urmă are
posibilitatea reală să însuşească acest conţinut şi să exprime în aceeaşi măsură ca şi utilizatorul voinţa sa conştientă, responsabilă şi liber
exprimată.
O clauză nu este negociată dacă cocontractantului i se oferă doar posibilitatea de a opta între încheierea contractului cu clauza standard
respectivă sau renunţarea la un asemenea contract. Negocierea reală este atunci, când cocontractantului i se oferă libertatea de a-şi asigura
interesele proprii prin posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei.
Negocierea unei clauze contractuale standard nu înseamnă neapărat că aderentul trebuie să modifice conţinutul acesteia. Dacă cocontractantul,
după efectuarea unor negocieri reale, pătrunde în esenţa conţinutului acestei clauze şi este de acord s-o includă în contract fără a o modifica,
aceasta va reflecta şi voinţa aderentului.
Prin urmare, o clauză este negociată atunci când conţinutul concret al acesteia este determinat nu numai de voinţa utilizatorului, ci şi de cea
a aderentului, astfel realizându-se un adevărat acord de voinţă al părţilor contractante.
Art. 714 CC dispune că clauzele contractuale negociate au prioritate faţă de clauzele contractuale standard. Este firesc ca, atunci când părţile
negociază şi cad de acord asupra anumitor prevederi din contract, aceste prevederi să prevaleze asupra celor care sunt incompatibile cu cele
negociate şi care figurează în clauze standard, întrucât este mai probabil ca anume prevederile negociate să reflecte voinţa reală a părţilor.
Prioritatea clauzelor negociate are ca efect excluderea clauzelor standard în măsura în care acestea contravin clauzelor negociate.

Dispozițiile surprinzătoare
Potrivit art. 715 CC, dispoziţiile din clauzele contractuale standard care, în funcţie de împrejurări şi, în special, în raport cu aspectul sau
aparenţa exterioară a contractului, sunt atât de neobişnuite, încât partea care contractează nu trebuie să presupună existenţa lor, nu devin clauze
contractuale.
O dispoziţie particulară cuprinsă în clauzele standard poate constitui “o surpriză” pentru aderent în cazul în care această dispoziţie este de
aşa natură încât o persoană rezonabilă, plasată în aceleaşi condiţii ca şi aderentul, nu putea să se aştepte s-o vadă figurând în clauzele de acest
gen. O clauză surprinzătoare creează o discrepanţă considerabilă între aşteptările rezonabile şi obişnuite ale aderentului şi conţinutul real al
acesteia. Drept criteriu pentru determinarea caracterului neobişnuit al clauzei vor fi aşteptările unui aderent cu discernământ şi diligenţă medie,
aflat în raporturi contractuale asemănătoare. Totodată, se vor lua în consideraţie şi caracteristicile subiective ale aderentului, în special,
capacităţile, calităţile şi experienţa lui personală. Astfel, dacă aderentul aparţine aceluiaşi grup profesional ca şi utilizatorul clauzelor
surprinzătoare, acestea din urmă ar putea să nu fie neobişnuite pentru aderent, în comparaţie cu un cocontractant ce nu face parte din acest
grup.
Pentru a determina dacă o dispoziţie este sau nu surprinzătoare trebuie de ţinut cont, pe de o parte, de dispoziţiile care sunt cuprinse în mod
obişnuit în clauzele standard utilizate în general în domeniul dat, iar pe de altă parte, de împrejurările concrete ale cazului, în special de
aspectul sau aparenţa exterioară a contractului. De ex., într-un contract încheiat între o întreprindere înregistrată în RM, care este filiala unei
companii străine, şi un consumator autohton printre clauzele contractuale standard numeroase este cuprinsă şi una ce desemnează ca lege care
va guverna raporturile contractuale legea ţării companiei străine. Dacă această clauză nu va fi inserată cu caractere aldine sau evidenţiată într-
un alt mod ce ar putea suscita atenţia aderentului, ea nu va avea efecte, deoarece consumatorul autohton nu se poate aştepta în mod normal să
găsească într-un contract încheiat cu o întreprindere care activează în ţara lui o clauză care să desemneze o lege străină ca lege aplicabilă acestui
contract. Protecţia oferită de art. 715 CC nu poate fi invocată dacă dispoziţia în cauză a fost acceptată de aderent în mod expres.

Controlul echității clauzelor standard

O dată ce s-a stabilit, prin prisma normelor art. 712-715 CC, caracterul standard şi includerea valabilă a unei clauze într-un contract, urmează
a efectua un control al acesteia din punctul de vedere al echităţii. Cadrul juridic al unui asemenea control îl alcătuiesc prevederile art. 716, 718
şi 719 CC. Este important de reţinut ordinea aplicării articolelor menţionate în cadrul verificării unei clauze standard:
 25
1. Clauza respectivă se va examina prin prisma prevederilor art. 719, care enumeră un şir de clauze standard considerate de legiuitor
inechitabile prin însăşi natura lor. Datorită caracterului lor vădit inechitabil şi efectelor deosebit de negative produse de aceste clauze faţă de
aderent, legea nu oferă posibilitatea evaluării caracterului inechitabil al acestora, judecătorul având doar posibilitatea de a constata existenţa
condiţiilor descrise în dispoziţiile acestui articol. Prin urmare, clauzele standard care cad sub incidenţa art. 719 sunt nule prin efectul legii.
2. Dacă clauza contractuală standard supusă controlului nu conţine nici una din condiţiile asupra cărora ar putea fi aplicată vreo dispoziţie
a art. 719, clauza va fi examinată prin prisma art. 718. Acest articol enumeră o serie de clauze standard care, de obicei, în practică sunt
inechitabile. Legea nu instituie prezumţia inechităţii tuturor clauzelor descrise în cuprinsul art. 718. Determinarea caracterului inechitabil pentru
aderent este posibilă doar în contextul concret în care este utilizată clauza. O asemenea clauză poate fi declarată nulă de către instanţa de
judecată, dacă se va stabili, pornind de la împrejurările concrete ale cauzei, că ea prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-
credinţe, cealaltă parte a contractului.
3. În cazul în care nici o dispoziţie a art. 718 nu este incidenţă clauzei supuse controlului, se va recurge la aplicarea art. 716. Prevederile
art.716 reprezintă pivotul reglementărilor privind controlul echităţii clauzelor standard. Potrivit alin.(l) al acestui articol, o clauză standard este
lipsită de efect, dacă prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului. Pentru ca o clauză standard
să fie nulă în temeiul art. 716, alin. (1), ea trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:
a) clauza vizată trebuie să prejudicieze cealaltă parte a contractului. Termenul “prejudiciu”, utilizat în art. 716, nu se limitează la
prejudiciul material, ci are un sens larg, incluzând noţiunile de “dezavantaj”, “dezechilibru”;
b) prejudiciul cauzat trebuie să fie disproporţionat, contrar bunei-credinţe. Prejudiciul este disproporţionat, atunci când echilibrul
contractual este vădit deteriorat, când repartizarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor contravine principiilor egalităţii participanţilor la
raporturile civile şi echităţii. De asemenea, prejudicierea trebuie să fie contrară principiilor bunei-credinţe, aceasta însemnând că prin
intermediul clauzei standard utilizatorul urmăreşte obţinerea abuzivă a beneficiilor pe seama celeilalte părţi contractante.
La aprecierea caracterului disproporţionat al prejudiciului legea permite luarea în considerare şi a altor circumstanţe, cum ar fi conţinutul
contractului, împrejurările în care este încheiat contractul, interesele reciproce ale părţilor contractante sau alte împrejurări.
Alin. (2) al art. 716 reprezintă o concretizare a dispoziţiei generale a art. 716, alin. (1), descriind câteva situaţii în care o clauză standard
prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a contractului. În aceste cazuri legea instituie o prezumţie a inechităţii anumitor clauze standard.
Această prezumţie va fi aplicată în cazul când există dubii, adică are un caracter relativ, fiind admisă proba contrarie. Astfel, caracterul
inechitabil al clauzelor standard se prezumă, dacă o prevedere:
a) nu este compatibilă cu principiile de bază (esenţiale) ale reglementărilor de la care derogă;
b) limitează drepturile sau obligaţiile esenţiale, care rezultă din natura contractului, într-o manieră care periclitează scopul contractului;
c) nu este clară.
Norma alin. (2) al art. 716, având un grad mai înalt de concretizare, se va aplica înaintea normei alin. (1) al aceluiaşi articol, care este
formulată în termeni cât mai generali, pentru a putea acoperi un domeniu cât mai vast al clauzelor standard şi a putea fi aplicată cazurilor
neprevăzute de art. 719, 718 şi alin. (2) al art. 716.
Potrivit art. 716, alin. (3), aprecierea caracterului inechitabil al clauzelor contractuale standard nu trebuie să se refere la determinarea
obiectului contractului sau la proporţionalitatea preţului ori a remuneraţiei, pe de o parte, şi nici la bunurile sau serviciile furnizate, pe de altă
parte, în măsura în care clauzele contractuale sunt formulate în mod clar şi precis. Asemenea clauze sunt scoase expres de sub controlul echităţii
reglementat de art. 716, 718, 719, întrucât dispoziţiile art. 712-720 nu au drept scop supravegherea echităţii prestaţiei sau a preţului; acestea
reprezintă rezultatul cererii şi ofertei pe o piaţă liberă de bunuri şi servicii, neputând constitui obiectul supravegherii judecătoreşti. Prin urmare,
instanţa nu are dreptul de a determina care ar fi obiectul echitabil al contractului şi nici nu are dreptul de a aprecia dacă raportul dintre prestaţie
şi contraprestaţie se află într-un echilibru echitabil.

Efectele neincluderii sau nulității clauzelor standard

Potrivit art. 717, alin. (1) CC, în cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit parte integrantă a contractului ori sunt nule în tot
sau în parte, contractul este valabil în partea rămasă.
Însă neincluderea sau nulitatea clauzelor contractuale pot duce la imposibilitatea unei reglementări adecvate a raporturilor între părţi în partea
rămasă a contractului. Legea prevede pentru cazurile neincluderii sau nulităţii, totale sau parţiale, a clauzelor substituirea sau completarea
acestora cu dispoziţii legale speciale sau generale incidente (art. 717, alin. (2) CC).
Totodată, se poate întâmpla ca, în cazul excluderii unor clauze standard, menţinerea valabilităţii contractului să nu mai fie rezonabilă. În
cazurile în care respectarea contractului ar constitui o rigoare nerezonabilă pentru una dintre părţile contractante, contractul va fi nul (art. 717,
alin. (3) CC).

Dispoziții speciale privind domeniul de aplicare

1. Legea stabileşte anumite reguli particulare în ceea ce priveşte aplicarea clauzelor standard faţă de unele categorii de contracte. Astfel, art.
720, alin. (1) CC exclude aplicarea art. 718 şi 719, precum şi a art. 712, alin. (1) şi (2) CC în cazul clauzelor contractuale standard care se
folosesc faţă de un întreprinzător, o persoană juridică de drept public sau faţă de un patrimoniu cu regim special de drept public. În aceste
categorii de contracte controlul echităţii clauzelor standard se efectuează doar în baza regulilor generale din art. 716, alin. (1) şi (2) CC, luând
în considerare în modul corespunzător uzanţele din circuitul comercial.
2. Art. 720, alin. (3) CC exclude aplicarea art. 718 şi 719 clauzelor standard utilizate în anumite categorii de contracte, a căror condiţii sunt
reglementate de către organele de stat (contracte de livrare a energiei electrice, a gazului, a energiei termice la distanţă şi a apei).
3. Legea oferă o protecţie sporită consumatorilor, instituind reguli speciale pentru contractele încheiate cu această categorie de subiecţi:
a) clauzele contractuale standard se consideră ca fiind stabilite de întreprinzător, dacă nu au fost introduse în contract de către
consumator;
b) art. 715-719 CC se aplică clauzelor contractuale preformulate şi atunci când acestea sunt determinate pentru folosinţa de o singură
dată, în măsura în care consumatorul nu a putut influenţa conţinutul prevederilor din cauza preformulării lor;
c) la aprecierea defavorizării disproporţionate, conform art. 716, alin. (1) şi (2) CC, se iau în consideraţie şi împrejurările existente la
încheierea contractului (art. 720, alin. (4) CC).
4. Legea exclude aplicarea art. 712-719 CC contractelor din domeniul dreptului muncii, moştenirii, familiei şi societăţilor comerciale (art.
720, alin. (5) CC).
 26
EFECTELE CONTRACTULUI
Precizări preliminare
Contractele civile sunt încheiate cu scopul de a produce efecte juridice, adică pentru a da naştere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi
juridice obligaţionale. Obligaţia civilă apare ca un raport juridic între subiecte determinate, fiecărui subiect revenindu-i drepturi ori obligaţii,
sau, după caz, atât drepturi, cât şi obligaţii.
Efectele contractului sunt dominate de două principii:
 principiul forţei obligatorii a contractului – domină asupra efectelor acestuia între părţile contractante,
 principiul relativităţii efectelor contractului – se referă la efectele lui faţă de terţele persoane, care n-au participat la încheierea contractului.
Examinarea efectelor contractului implică abordarea următoarelor aspecte principale:
a) interpretarea contractului în vederea stabilirii conţinutului său;
b) efectele contractului între părţile contractante;
c) efectele contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părţi contractante;
d) modificarea şi desfiinţarea (rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea) contractului.

Interpretarea contractului
Considerații generale
Interpretarea contractului este operaţia logico-juridică prin care se determină conţinutul concret al contractului, existenţa, sensul şi
întinderea exactă a obligaţiilor contractuale, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în corelaţie cu voinţa lor internă.
Interpretarea contractului se face mai des cu prilejul soluţionării de către instanţa de judecată a unui litigiu izvorât dintr-un contract.
Necesitatea interpretării contractului apare fie atunci când clauzele contractului sunt incomplete, neclare sau contradictorii, fie atunci când
termenii juridici sunt utilizaţi greşit sau impropriu, fie atunci când voinţa declarată nu corespunde voinţei reale a părţilor. Finalitatea interpretării
este de a înlătura obstacolele rezultate din deficienţele menţionate, în vederea executării contractului în conformitate cu acordul real al voinţelor
părţilor.
Înainte de a trece la interpretarea contractului, instanţa de judecată trebuie să constate existenţa lui. Deşi interpretarea contractului este strâns
legată cu proba lui, ea nu se confundă cu aceasta. Dovada existenţei contractului incumbă părţilor contractante, potrivit normelor legale
referitoare la probe. Interpretarea contractului se face de către instanţa de judecată după alte reguli decât cele referitoare la probe.
Interpretarea contractului este strâns legată de operaţia de calificare juridică a contractului. Contractele sunt clasificate în diferite categorii,
care sunt supuse regulilor specifice. Operaţia de calificare constă în plasarea contractului în categoria corespunzătoare conţinutului său. Acest
lucru presupune stabilirea dacă este vorba de vânzare, donaţie, schimb, locaţiune etc., deoarece fiecare dintre aceste operaţiuni este supusă unui
regim juridic diferit. O asemenea definire a contractului în raport cu categoriile juridice existente implică ea însăşi o operaţie de interpretare,
pentru a se identifica elementele definitorii în baza cărora să se poată determina categoria din care face parte contractul respectiv. Interpretarea
contractului este, deci, o operaţie prealabilă ce permite calificarea lui.
De multe ori calificarea contractului nu este suficientă, întrucât neclaritatea, echivocul şi obscuritatea clauzelor lui pot persista. De aceea,
interpretarea trebuie să se desfăşoare în continuare. În afară de aceasta, trebuie să avem în vedere că încadrarea juridică a contractului într-o
anumită categorie atrage după sine efectele juridice proprii acestei categorii, care pot constitui şi ele obiect de interpretare. În aşa fel,
interpretarea se înfăţişează ca un proces continuu care se întrepătrunde cu procesul de calificare, ambele având aceeaşi finalitate – stabilirea
naturii juridice a contractului, precizarea conţinutului concret al acestuia, a sensului şi întinderii lui, a obligaţiilor pe care le generează.

Reguli de interpretare
Legea prevede unele reguli de care urmează să se conducă instanţa în opera sa de interpretare. Regulile de interpretare prezintă
următoarele caracteristici:
 nu sunt imperative, ci numai sfaturi şi îndrumări pentru a suplini insuficienţele contractului;
 sunt subsidiare, în sensul că dacă termenii contractului sunt clari, precişi, aceştia nu pot fi nesocotiţi sub pretextul interpretării lor;
 au caracter subiectiv, în sensul că scopul acestor reguli este de a descoperi voinţa reală a părţilor contractante.
a) Ţinând cont finalitatea sa, interpretarea este dominată de principiul bunei-credinţe (art. 725, alin. (1) CC). Această prevedere este
o continuare logică a regulilor generale potrivit cărora participanţii la raporturile juridice civile “trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute
obligaţiile cu bună-credinţă” (art. 9, alin. (1) CC); debitorul şi creditorul unei obligaţii “trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi diligenţă la
momentul naşterii, pe durata existenţei, la momentul executării şi stingerii obligaţiei” (art. 513, alin. (1) CC). Interpretarea contractului trebuie
să asigure ca ceea ce s-a convenit să se execute întocmai, în mod onest, loial, fără dol sau fraudă.
b) Prioritatea voinţei reale a părţilor. Legea stabileşte că interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor, fără a se limita
la sensul literal al termenilor utilizaţi (art. 725, alin. (2) CC). Aceasta înseamnă că interpretarea trebuie să se facă pornindu-se de la voinţa reală
a părţilor şi nu de la cuvintele în care acest acord a fost exprimat. Prioritatea voinţei reale a părţilor însă nu înlătură importanţa declaraţiei de
voinţă. Se prezumă, până la proba contrară, că voinţa declarată în contract reflectă voinţa reală a contractanţilor. Sarcina de a dovedi că voinţa
reală nu corespunde cu voinţa declarată revine părţii interesate. Proba în cauză se face prin orice mijloace de dovadă.
Dacă părţile au folosit termeni nepotriviţi fie pentru a califica însuşi contractul, fie pentru determinarea unor clauze ale acestuia, instanţa de
judecată poate înlătura titlul dat contractului de către părţi, atribuindu-i calificarea şi efectele pe care le indică voinţa reală a părţilor, stabilită
prin interpretare. Astfel, dacă părţile au denumit contractul ca fiind un comodat (împrumut pentru folosinţă), în funcţie de conţinutul clauzelor
cuprinse în el poate să se constate că, de fapt, este vorba de o locaţiune, dacă se prevede plata unei sume de bani (chirie) pentru folosinţa
bunului, întrucât comodatul este prin esenţă un contract cu titlu gratuit.
Stabilirea voinţei reale a părţilor se face luându-se în consideraţie toţi factorii care influenţează interpretarea contractului:
 natura lui,
 circumstanţele în care a fost încheiat,
 interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de până la şi de după încheierea
contractului,
 uzanţele (art. 726 CC).
Discrepanţele dintre voinţa reală şi cea declarată nu trebuie să se confunde cu simulaţia contractului, când părţile, în mod intenţionat, urmăresc
să mascheze existenţa unui act juridic real, dar ascuns, printr-un act juridic aparent, simulat. Simulaţia presupune întotdeauna două contracte
diferite, deci două manifestări de voinţă, pe când în situaţia analizată se interpretează un unic contract.
 27
c) Efectele nestipulate (implicite). Interpretarea contractului se face pornindu-se de la consideraţia că acesta produce nu numai efecte
stipulate expres de părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanţe sau din principiul echităţii (art. 727 CC).
Această regulă de interpretare reiese din prevederile art. 668 CC.
În general, dacă părţile au omis să includă în contract unele clauze obişnuite, acestea pot fi prezumate ca fiind avute în vedere în mod tacit
de către părţi. De asemenea, dacă părţile n-au prevăzut anumite clauze pe care trebuie să le includă un contract de acest gen, se prezumă că ele
au înţeles să se supună aplicării normelor supletive ale legii care reglementează materia în cauză. Referitor la normele legale în cauză, s-a
estimat că ele sunt expresia voinţei probabile a părţilor, care vin să “suplinească” voinţa lor reală în cazul tăcerii lor. Aceste dispoziţii pot fi
înlăturate printr-o clauză contrară, dar, în cazul tăcerii, ele se vor aplica în mod necesar. Traducând mai curând concepţia legislatorului decât
cea a părţilor, care deseori nu se gândesc la chestiunea în cauză, aceste dispoziţii vin să completeze contractul. Astfel, dacă părţile au căzut de
acord cu privire la bunul ce urmează a fi vândut, precum şi la preţul lui, contractul de vânzare-cumpărare este încheiat şi se consideră că el
cuprinde toate normele supletive cu privire la acest contract prevăzute de legislaţia civilă.
d) Interpretarea coordonată a clauzelor. Clauzele oricărui contract alcătuiesc un întreg. De aceea clauzele şi expresiile utilizate de părţi
nu trebuie să fie privite izolat, ci făcând parte integrantă din contextul general. Toate clauzele contractului se interpretează unele prin altele,
dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din contractul întreg. Numai aşa este posibilă determinarea voinţei reale a părţilor. În acest sens art. 728
CC dispune că clauzele contractuale se interpretează în contextul întregului contract.
e) Interpretarea utilă. Legea dispune că clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care
nu ar produce nici un efect (art. 729, alin. (1) CC), deoarece nu se poate concepe că părţile au stipulat o clauză, fără a fi urmărit să producă
efecte. În doctrină s-a relevat că orice contract reprezintă un efort uman şi o utilitate socială, care au preţul lor şi merită a fi, în măsura
posibilităţii, salvgardate.
f) Interpretarea termenilor polisemantici. Pornind de la prevederile art. 729, alin. (2) CC, când un termen utilizat în contract poate avea
două înţelesuri, ambele susceptibile de a produce efecte, el se interpretează în înţelesul care se potriveşte mai mult naturii contractului.
g) Alte reguli de interpretare:
 dacă părţile includ în contract un exemplu pentru facilitarea înţelegerii unor clauze, întinderea obligaţiei nu se limitează la exemplul dat
(art. 730 CC);
 clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricât de generali ar fi termenii folosiţi în el (art. 731 CC);
 neclarităţile din condiţiile contractuale standard se interpretează în defavoarea părţii care le-a formulat (art. 732, alin. (1) CC);
 în caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligaţia şi în defavoarea celui care a stipulat-o. În toate
cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a consumatorului.

Efectele contractului între părțile contractante

Principiul forței obligatorii a contractului
Principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) şi-a găsit formula clasică în Codul civil francez (art. 1134): “convenţiile legal
formate ţin locul legii pentru cei care le-au încheiat”. Acest principiu este unul universal; el nu este propriu numai dreptului francez, ci îşi
găseşte reflectarea, într-o formă sau alta, în toate sistemele de drept naţionale. În legislaţia RM el rezultă din prima parte a art. 668. alin. (1)
CC: “contractul încheiat legal obligă părţile (...)”.
În doctrina franceză s-a relevat că principiul obligativităţii contractelor se justifică, în primul rând, prin morală, care cere ca orice om să fie
ţinut, prin onoarea şi conştiinţa sa, să respecte angajamentele sale. În al doilea rând, el se justifică prin ideile filozofice: respectare cuvântului,
adică a contractului, se explică prin voinţa exprimată; omul se angajează numai de aceea că a vrut acest lucru.
Totodată, în literatura de specialitate s-a arătat că obligativitatea contractelor prezintă o importanţă fundamentală nu numai în raporturile
dintre părţile contractante, dar şi pentru certitudinea şi eficienţa raporturilor juridice, în general. “În climatul de securitate şi ordine juridică ce
trebuie să existe în societate, respectarea contractelor constituie un deziderat ce se impune în cazul tuturor contractelor, deoarece prin aceste
contracte se realizează drepturile subiective juridiceşte ocrotite ale persoanelor fizice sau juridice. De aceea, principiul pacta sunt servanda nu
poate fi fundamentat numai pe cerinţele morale ale respectării cuvântului dat ori pe cerinţele juridice ale respectării voinţelor individuale
exprimate, ci se înscrie în rândul cerinţelor societăţii înseşi, cerinţe întărite cu puterea pe care dreptul le-o conferă.”
Principiul forţei obligatorii a contractului se manifestă prin două laturi:
 pozitivă – sub aspect pozitiv, acest principiu înseamnă că părţile trebuie să respecte riguros obligaţiile lor, dacă una din părţi nu-şi respectă
angajamentele, cealaltă este în drept să ceară executarea efectivă a contractului;
 negativă – sub aspect negativ, acest principiu se exprimă prin aceea că părţile nu pot desfiinţa în mod unilateral ceea ce a fost convenit
de comun acord. O derogare de la contract sau o modificare a lui vor trebui să facă obiectul unui nou acord.
Din aceste consideraţii, se poate estima că forţa obligatorie a contractului are următoarele consecinţe:
1) Părţile contractante sunt ţinute să execute întocmai prestaţiile la care s-au obligat. Executarea prestaţiilor trebuie să aibă loc în
condiţiile stabilite de părţi în contract. Creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în
natură a prestaţiilor datorate de către debitor. Atunci când executarea în natură nu mai este posibilă, obligaţia debitorului de a executa prestaţiile
sale contractuale se transformă în obligaţia de despăgubire a creditorului conform regulilor privind răspunderea contractuală.
2) Obligaţiile contractuale trebuie să fie executate cu bună-credinţă. Principiul executării cu bună-credinţă care este comun obligaţiilor
în general (art. 772, alin. (2) CC), în materia contractelor se concretizează în două obligaţii ce revin părţilor contractante:
 obligaţia de loialitate,
 obligaţia de cooperare.
Obligaţia de loialitate impune părţilor contractante abţinerea de la săvârşirea oricăror acţiuni dolosive sau culpabile în executarea prestaţiilor.
Debitorul este obligat să execute în mod onest şi complet prestaţiile sale, inclusiv să depună eforturile necesare în vederea asigurării obţinerii
de către creditor a avantajelor la care acesta se aşteaptă de la executarea contractului. Astfel, în contractele de transport, în care nu este prevăzut
nici un termen de executare a prestaţiei de către cărăuş, jurisprudenţa, bazându-se pe noţiunea de bună-credinţă, estimează că acest termen
trebuie să fie, în orice caz, “rezonabil”.
Creditorul, la rândul său, nu trebuie să facă nimic din ceea ce l-ar pune pe debitor, în cadrul executării contractului, într-o situaţie mai grea
decât cea normală. Obligaţia de loialitate îi interzice creditorului să abuzeze de situaţia sa, ca, de exemplu, atunci când locatorul profită de o
încălcare neînsemnată din partea locatarului pentru a obţine o reziliere profitabilă a contractului de locaţiune.
Obligaţia de loialitate presupune îndatorirea cărţilor de a se informa reciproc pe toată durata executării contractului.
Obligaţia de cooperare (colaborare). Un contract trebuie privit nu numai ca un punct în care se întâlnesc interese diferite, ci şi ca un proiect
comun la care părţile trebuie să colaboreze. Obligaţia de cooperare constă în îndatorirea părţilor de a facilita reciproc executarea contractului
în vederea asigurării echilibrului prestaţiilor. Fiecare parte trebuie să se comporte în aşa mod încât să evite efectuarea unor cheltuieli inutile de
 28
către cocontractant. Astfel, transportatorul trebuie să aleagă calea cel mai puţin costisitoare pentru clientul său. Obligaţia de cooperare se
învederează mai pronunţat în contractele bazate pe încrederea reciprocă: într-un contract de societate civilă toţi asociaţii trebuie să colaboreze
la activitatea societăţii în vederea realizării scopului propus.
3) Contractul nu poate fi modificat sau desfiinţat prin voinţa uneia dintre părţile contractante. Legea dispune că “contractul poate fi
modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor, dacă legea nu prevede altfel” (art. 668, alin. (3) CC).
Aceeaşi idee este reluată în art. 733 CC: “contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decât în temeiuri prevăzute de lege sau prin
acordul părţilor”. Prin urmare, desfiinţarea contractului se poate produce doar atunci când legea prevede o asemenea posibilitate sau atunci
când părţile convin în acest sens. Această prevedere este una din modalităţile realizării principiului autonomiei voinţei părţilor. În ea îşi
găseşte reflectarea simetria existentă între modul de încheiere a contractului şi modul de desfiinţare a lui. Deoarece contractul este rezultatul
unui acord de voinţă, el poate fi desfiinţat tot printr-un acord de voinţă.
Prin excepţie de la regula generală invocată, contractul poate fi modificat sau desfiinţat şi altfel decât prin acordul părţilor.
Principiul forţei obligatorii a contractului este valabil pe toată durata existenţei contractului. Atunci însă când un contract este încheiat pe un
termen, expirarea acestuia duce la ineficienţa contractului; din acest moment părţile, în principiu, nu mai au drepturi şi obligaţii. Totuşi, există
cazuri în care efectele contractului pot fi prelungite. În acest sens se disting următoarele situaţii:
 prorogarea contractului, care reprezintă prelungirea, prin acordul părţilor, a termenului convenit iniţial, înaintea expirării lui. În acest caz
este de faţă modificarea unei clauze contractuale – cea referitoare la termen;
 tacita reconducţiune, care reprezintă prelungirea contractului fără acordul expres al părţilor. Un exemplu în acest sens este contractul de
locaţiune, pentru care legea prevede că, dacă raporturile contractuale continuă în mod tacit după expirarea contractului de locaţiune, acesta se
consideră prelungit pe un termen nedeterminat (art. 904, alin. (1) CC). Prin urmare, un asemenea contract este prelungit prin efectul legii.
 reînnoirea contractului, care reprezintă un acord, la expirarea contractului, în vederea încheierii unui nou contract, dar în aceleaşi condiţii
ca şi contractul iniţial. Acest acord poate fi expres sau tacit şi poate rezulta dintr-o clauză stipulată în contractul iniţial de genul: “contractul se
va reînnoi din an în an, dacă părţile nu vor conveni altfel”.
Forţa obligatorie a contractului se impune nu numai părţilor contractante, dar şi instanţei judecătoreşti. În cazul în care debitorul nu-şi execută
de bună-voie obligaţia asumată, creditorul este îndreptăţit să se adreseze instanţei judecătoreşti, aceasta fiind ţinută să respecte conţinutul
contractului.

Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Cosiderații generale
Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor părţilor contractante: fiecare
dintre părţi are, concomitent, faţă de cealaltă parte, atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de creditor; obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi
are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi.
Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor decurg anumite efecte specifice:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor, în principiu, trebuie să fie executate simultan. De la această regulă fac excepţie acele contracte care, prin
efectul legii, prin natura lor sau prin acordul părţilor, se execută altfel. Oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei
proprii atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută propriile sale obligaţii ce rezultă din acelaşi contract. Această
posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus);
b) dacă una dintre părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte este îndreptăţită la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului;
c) în cazul în care nu poate cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către debitor, creditorul are dreptul
la reducerea proporţională a obligaţiei sale corelative (art. 746 CC);
d) dacă o parte se află în imposibilitate de a executa contractul, cealaltă parte este eliberată de executarea obligaţiilor sale şi contractul
încetează. În asemenea situaţii se pune problema suportării riscurilor contractului.

Excepția de neexecutare a contractului

Legea dispune că persoana obligată în baza unui contract sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în măsura în care
cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă, dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din
natura obligaţiei (art. 705, alin. (1) CC).
Excepţia de neexecutare a contractului este definită ca un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic,
în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.
Astfel, cumpărătorul poate refuza plata preţului atâta timp cât vânzătorul nu execută obligaţia de predare a bunului, antreprenorul poate refuza
să continue lucrul, atâta timp cât clientul nu-1 remunerează pentru lucrările deja efectuate etc.
Excepţia de neexecutare poate fi invocată dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
 să existe o neexecutare, fie ea chiar parţială, dar importantă, a obligaţiilor contractuale;
 obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. Nu este posibilă invocarea excepţiei de către o parte pe motiv că
cealaltă parte nu şi-a îndeplinit o obligaţie ce rezultă dintr-un alt contract decât cel în cauză;
 neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, ci să fie determinată de o altă împrejurare care nu-i este
imputabilă;
 partea care invocă excepţia de neexecutare să nu fie obligată să execute prima, obligaţie ce ar putea rezulta din acordul părţilor, din lege
sau din natura obligaţiei.
Totodată, legea pune şi la dispoziţia părţii care este obligată să execute prima mijloace de apărare a intereselor sale în cazul în care aceasta
este îndreptăţită să creadă că cealaltă parte nu-şi va executa obligaţiile. Potrivit art. 706 CC, partea obligată să presteze prima poate refuza
executarea obligaţiei dacă, după încheierea contractului, apar indicii că dreptul său la contraprestaţie este periclitat de imposibilitatea executării
obligaţiei de către cealaltă parte. În asemenea cazuri partea obligată să presteze prima poate stabili un termen rezonabil, în care cealaltă parte
să execute treptat contraprestaţia sau să ofere garanţii privind executarea obligaţiei. Dispoziţii similare sunt cuprinse în art. 736 CC, conform
căruia partea care, pornind de la circumstanţe concrete, consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea celeilalte
părţi, poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate să suspende pentru această perioadă executarea propriei obligaţii.
Excepţia de neexecutare se invocă direct între părţile contractante, fără a fi necesar să se pronunţe instanţa judecătorească. De asemenea, nu
este necesară punerea în întârziere a celeilalte părţi. Este posibil însă ca partea contra căreia se invocă excepţia să sesizeze instanţa de judecată,
dacă consideră că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv. De exemplu, cel căruia i se opune excepţia de neexecutare poate cere instanţei să
constate că neexecutarea se datorează faptei înseşi a celui care invocă excepţia.
 29
Excepţia de neexecutare are ca efect suspendarea (provizorie) a forţei obligatorii a contractului. Ea poate fi considerată, în acelaşi timp, ca
mijloc de apărare a părţii care o invocă şi ca mijloc de presiune asupra celeilalte părţi pentru a obţine executarea contractului. Însă ea nu rezolvă
definitiv problema neexecutării, întrucât contractul, fiind pur şi simplu suspendat, rămâne valabil.
În literatura de specialitate franceză s-a relevat că excepţia de neexecutare fiind un mijloc de “justiţie privată”, un fel de “legitimă apărare
contractuală”, comportă atât avantaje, cât şi riscuri. Printre avantaje se numără: supleţea, rapiditatea şi eficacitatea. Cât priveşte riscurile, se
menţionează că partea care invocă această excepţie ar putea să abuzeze de ea sau s-o folosească ca pretext pentru a se eschiva de la propriile
obligaţii. În acest sens jurisprudenţa cere o „ripostă pe măsură”. Problema nu se pune în cazul neexecutării totale. Însă în cazul neexecutării
parţiale contractantul va putea suspenda propria prestaţie doar în mod proporţional. Astfel, în materia contractului de locaţiune, jurisprudenţa
refuză locatarului dreptul de a suspenda plata chiriei atunci când locatorul nu-şi execută obligaţia de menţinere a stării bunului închiriat (art.
878, alin. (1) CC), întrucât locatarul continuă să beneficieze de bun, ceea ce ţine de esenţa locaţiunii. Situaţia va fi diferită în cazul în care
neîndeplinirea obligaţiei de menţinere a stării bunului îl face neutilizabil.

Riscurile contractuale
Problema riscurilor contractuale se pune în situaţia în care, dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi se află în
imposibilitate de a-şi executa obligaţia. Atunci când o obligaţie contractuală nu poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră, deci
independent de orice culpă, ea se stinge. Această regulă generală este consacrată de art. 663, alin. (1) CC: “obligaţia se stinge prin
imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde”.
În contractele sinalagmatice se pune problema de a şti dacă partea cealaltă rămâne ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine, o dată ce ea nu
mai poate primi contraprestaţia la care se aştepta, ori, dimpotrivă, ea este exonerată de obligaţia sa. Bunăoară, un imobil pe care proprietarul
l-a închiriat a fost distrus de un caz de forţă majoră; locatorul este eliberat de obligaţia de a acorda locatarului folosinţa imobilului respectiv.
Care este situaţia locatarului în această ipoteză: va fi el scutit de obligaţia de a plăti chiria, sau dimpotrivă, el va fi ţinut să plătească chiria pe
toată durata contractului?
Cu alte cuvinte, cine suportă riscurile imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia dintre părţi? Dacă locatarul, în exemplul dat,
deşi nu poate primi contraprestaţia celeilalte părţi, ar fi totuşi obligat să execute prestaţia sa, ar însemna că partea respectivă suportă riscul,
potrivit regulii consacrate în doctrină sub formula res perit creditori. Dacă, din contra, drept consecinţă a imposibilităţii fortuite de a executa
obligaţia contractuală, cealaltă parte este şi ea scutită de obligaţia sa, atunci partea a cărei obligaţie este imposibil de executat va trebui să
suporte riscurile, potrivit regulii res perit debitori.
Soluţia consacrată de legislaţia RM se găseşte în art. 663, alin. (3) şi 707, alin. (1) CC. Astfel, art. 663, alin. (3) prevede că debitorul care este
în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia nu poate pretinde executarea unei obligaţii corelative de către creditor. Aceeaşi idee este reluată în
art. 707, alin. (1): dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, cea care trebuie să execute
prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. Prin urmare, regula este res perit debitori: riscul este
suportat de către partea a cărei obligaţie, datorită unei cauze independente de voinţa sa, nu mai poate fi executată.
Temeiul regulii res perit debitori rezidă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor în contractul sinalagmatic: obligaţia fiecărui
contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de
cauză obligaţia creditorului. Cu alte cuvinte, imposibilitatea executării obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte
părţi, care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.
Legea reglementează unele aplicaţii ale acestei reguli. Astfel:
 în materia contractului de locaţiune, conform art. 903, lit. (b) CC, în cazul pieirii bunului închiriat contractul încetează de plin drept. În
acest caz, locatorul, fiind debitorul unei obligaţii imposibil de executat – acordarea folosinţei unui bun – suportă riscul contractului (nu mai
poate pretinde chiria);
 în materia contractului de antrepriză, art. 956, alin. (1) CC prevede că riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului contractului până
la recepţionarea lui îl suportă antreprenorul, ceea ce înseamnă că acesta nu va putea pretinde de la client plata pentru munca depusă;
 în materia contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, din interpretarea art. 844 şi 855 CC reiese că dobânditorul,
aflat în imposibilitatea executării obligaţiilor contractuale în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa lui, suportă riscul contractului
prin faptul că va fi ţinut să restituie beneficiarului întreţinerii bunul dobândit sau valoarea lui, neputând să pretindă restituirea valorii întreţinerii
prestate.
În situaţia în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de executat regula consacrată de legislaţia RM este formulată în art. 663, alin.
(4) şi 707, alin. (1) CC. Astfel, conform art. 664(4), “dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibil de executat, creditorul
este ţinut să execute o obligaţie corelativă până la concurenţa îmbogăţirii sale”, iar art. 707, alin. (1) prevede că, “în cazul în care imposibilitatea
este parţială, obligaţia corelativă se reduce corespunzător”.
În literatura de specialitate s-a propus şi o altă soluţie – încetarea în întregime a contractului atunci când ceea ce ar putea fi executat din
obligaţia debitorului nu asigură nici măcar parţial satisfacerea scopului pentru care contractul a fost încheiat; riscul contractului va fi suportat
în întregime de debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Ce soluţie se impune în situaţia în care, deşi o parte a contractului nu şi-a executat obligaţia din cauza imposibilităţii fortuite, cealaltă parte
şi-a executat totuşi obligaţia corelativă? Art. 663, alin. (3) CC prevede că debitorul aflat în imposibilitatea de executare trebuie să restituie tot
ceea ce a primit. Art. 707, alin. (3) precizează, în acest sens, că restituirea a ceea ce este prestat se poate cere în conformitate cu regulile privind
îmbogăţirea fără justă cauză.
Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate. În cadrul acestor contracte trebuie să se ţină cont că pot
interveni, concomitent, atât riscul pieirii fortuite a bunului, cât şi riscul imposibilităţii de executare a contractului. Cât priveşte riscul pieirii
fortuite a bunului, regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de proprietate riscul contractului îl suportă acea
parte care avea calitatea de proprietar al bunului la momentul pieirii fortuite a acestuia – res perit domino. Această regulă rezultă din prevederile
art. 318 CC: riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Este cazul, spre exemplu, contractelor translative de proprietate, când bunul ce constituie obiectul contractului piere dintr-o cauză fortuită,
adică fără culpa vreuneia dintre părţi. Bunăoară, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui bun mobil, după încheierea contractului, dar
înainte de predarea bunului către cumpărător, bunul piere în urma unui eveniment de forţă majoră. Va putea oare vânzătorul să pretindă plata
preţului de la cumpărător?
Dacă e să admitem că vânzătorul are acest drept, aceasta ar însemna că riscul contractual este suportat de cumpărător, care este creditorul
obligaţiei imposibil de executat – res perit creditori. Dacă admitem că vânzătorul nu are acest drept, atunci riscul contractual este suportat de
vânzător, care este debitorul obligaţiei imposibil de executat – res perit debitori.
 30
În situaţia dată trebuie de avut în vedere regulile privind momentul dobândirii dreptului de proprietate. Astfel, conform art. 321, alin. (1) CC,
dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În baza
acestei reguli, riscul contractual îl va suporta vânzătorul, deoarece el este proprietarul bunului vândut până în momentul predării bunului. El
va suporta atât riscul pieirii bunului, conform regulii res perit domino, cât şi riscul neexecutării contractului conform regulii res perit debitori.
În cazul contractelor ce au ca obiect bunuri imobile, vânzătorul va suporta riscurile până în momentul înscrierii dreptului de proprietate a
cumpărătorului în registrul bunurilor imobile, întrucât, potrivit art. 321, alin. (2) CC, în cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se
dobândeşte la data înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege.

Efectele contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părți contractante

Principiul relativității efectelor contractului
Formularea principiului
Art. 668, alin. (2) CC prevede: “contractul produce efecte numai între părţi, dacă legea nu prevede altfel”. Acesta este principiul
relativităţii efectelor contractului. El rezultă indirect şi din principiul forţei obligatorii a contractului. Potrivit acestui principiu, contractul nu
poate produce efecte decât între părţile contractante, în sensul că el nu poate genera drepturi şi obligaţii în folosul şi, respectiv, în sarcina altor
persoane. Nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane, la fel cum drepturile apărute din contract aparţin şi profită părţilor contractante,
care au calitatea de titulare ale lor. Nimeni nu poate asuma obligaţii şi dobândi drepturi printr-un contract la a cărui încheiere nu şi-a dat
consimţământul. Acest principiu îşi găseşte justificarea în însăşi natura contractului, care este un acord de voinţă. Dacă este firesc ca cineva să
devină debitor sau creditor prin manifestarea lui de voinţă, tot atât de firesc este ca nimeni să nu poată deveni debitor sau creditor printr-un
contract fără voinţa sa.
Ca excepţie de la principiul evocat, printr-un contract părţile pot prevedea drepturi în folosul unei alte persoane: este cazul contractului în
beneficiul terţei persoane.
Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au incheiat, direct sau prin reprezentare, contractul.
Terţii sunt persoanele străine de contract, care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea contractului.
Există o categorie intermediară de persoane care nu au participat la încheierea contractului nici direct, nici prin reprezentare. Este categoria
aşa-numiţilor succesori ai părţilor, numiţi şi avânzi cauză. Succesori ai părților sunt persoanele care deţin toate sau o parte din drepturile lor
de la o altă persoană, numită autor şi care, cu privire la acele drepturi, iau locul autorului, având aceeaşi poziţie ca acesta din urmă.
Succesorii părţilor sau avânzii cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane, deoarece se aseamănă cu părţile, în sensul că efectele
contractului se produc şi faţă de ele, şi se aseamănă cu terţii, întrucât nu au participat la încheierea contractului.
Din categoria succesorilor fac parte:
 succesorii universali,
 succesorii cu titlu universali,
 succesorii cu titlu particular,
 creditorii chirografari ai părţilor.
Succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale autorului lor, considerate ca
o universalitate juridică. Sunt succesori universali: moştenitorul legal unic al unei persoane, legatarul universal căruia testatorul i-а lăsat întregul
patrimoniu succesoral, persoanele juridice primitoare de patrimoniu în caz de reorganizare prin fuziune (contopire sau absorbţie). Succesorii
universali devin debitori sau creditori în locul autorilor lor.
Succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc o cotă-parte sau o fracţiune din patrimoniul autorului lor. Sunt succesori cu
titlu universal: moştenitorul legal care a moştenit o parte din patrimoniul succesoral, legatarul cu titlu universal, persoanele juridice primitoare
de patrimoniu în caz de reorganizare prin dezmembrare (divizare sau separare). Succesorii cu titlu universal beneficiază de drepturi şi răspund
pentru obligaţii în limitele fracţiunii pe care au dobândit-o.
Succesorii universali şi cu titlu universal primesc, integral sau parţial, drepturile şi obligaţiile care au aparţinut părţilor, adică primesc şi
însuşesc toate efectele contractelor pe care le-au încheiat părţile. În acest sens legea prevede că contractul produce efecte şi pentru succesorii
universali sau cu titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel (art. 668, alin. (2) CC).
De la regula că succesorii universali şi cu titlu universal dobândesc drepturile şi obligaţiile autorului sunt următoarele excepţii:
 contractele intuitu personae încetează, de regulă, o dată cu moartea părţii contractante în considerarea identităţii sau calităţilor căreia
s-au încheiat. Efectele lor nu se vor produce faţă de succesorii universali sau cu titlu universal. Din această categorie fac parte contractele: de
rentă viageră, de mandat, de prestare a unor servicii, de societate civilă etc.;
 părţile pot prevedea expres că efectele contractului nu se vor transmite de la părţi către alte persoane. De exemplu, într-un contract de
locaţiune părţile pot stipula că în cazul în care locatarul va deceda, contractul nu va continua pentru moştenitorii lui.
Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un drept anumit, privit ca un drept de sine stătător, şi nu ca parte componentă
a unui patrimoniu. Ei nu dobândesc un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu ca în cazul succesorilor universali şi cu titlu universal. Sunt
succesori cu titlu particular: cumpărătorul unui bun, donatarul, cesionarul unei creanţe, persoana juridică dobânditoare a bunurilor rămase după
lichidarea unei persoane juridice dizolvate etc.
În principiu, succesorul cu titlu particular nu răspunde pentru obligaţiile şi nu beneficiază de drepturile pe care autorul le-a dobândit prin
contracte cu alte persoane. Totuşi, în doctrină s-a pus problema privind efectele contractelor încheiate de autor cu alte persoane în cazul
în care aceste efecte au legătură strânsă, sunt conexe cu dreptul transmis către succesorul particular. În acest context s-a relevat că:
 în ceea ce priveşte drepturile dobândite de autor prin contract anterior cu alte persoane, se admite că de aceste drepturi profită şi succesorul
cu titlu particular. Condiţia necesară este ca aceste drepturi să fie conexe, să aibă legătură strânsă cu dreptul transmis. De exemplu, cesionarul
unei creanţe, care este succesor cu titlu particular, va beneficia, în lipsa unei prevederi contrare, de garanţiile care însoţesc acea creanţă (gaj,
fidejusiune), pe care cedentul le-a contractat anterior cu o altă persoană;
 în ceea ce priveşte obligaţiile asumate de autor prin contract anterior cu alte persoane, acestea nu se transmit asupra succesorului cu titlu
particular, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. Faţă de aceste obligaţii succesorul cu titlu particular are calitatea de terţ.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de o garanţie reală a realizării dreptului lor de creanţă asupra patrimoniului
debitorului. Practic, un asemenea creditor este terţ faţă de contractul încheiat de debitorul său. Cu toate acestea, mişcările care se produc în
interiorul patrimoniului debitorului său, prin mărirea sau micşorarea activului ori pasivului, sunt opozabile creditorului chirografar, care va
putea urmări numai acele bunuri ce se află în patrimoniu la data când creanţa devine exigibilă.
Principiul relativităţii contractului şi opozabilitatea contractului faţă de terţi. Relativitatea efectelor contractelor nu înseamnă că
contractul ar fi lipsit de valoare în raport cu terţele persoane. Contractul, ca situaţie juridică, ca realitate socială, nu poate fi ignorat şi nesocotit
 31
de către persoanele care nu au participat la încheierea lui. În acest sens contractul este opozabil tuturor, inclusiv terţilor. Acest lucru nu înseamnă
că terţele persoane devin obligate prin contract, ci doar că situaţiile juridice create de el trebuie să fie respectate.
În doctrină prin opozabilitatea contractului, în sens larg, se înţelege că el produce efecte între părţile contractante şi avânzii cauză ai părţilor,
precum şi faptul că situaţia juridică născută din contractul dat trebuie respectată de către orice persoană.
În acest sens noţiunea de opozabilitate a contractului este alcătuită din două laturi:
 opozabilitatea contractului faţă de părţi şi succesorii părţilor,
 opozabilitatea contractului faţă de terţi.
Opozabilitatea faţă de părţi şi succesorii lor se confundă cu relativitatea efectelor contractului. A spune că contractul este opozabil părţilor şi
succesorilor lor înseamnă a spune că el produce efecte juridice. În această ipoteză, cuvintele “produce efecte” şi “este opozabil” au acelaşi
sens.
Cât priveşte opozabilitatea faţă de terţi, această noţiune are o altă semnificaţie. În această ipoteză ea nu se confundă cu relativitatea efectelor
contractului. Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor de a respecta situaţia juridică creată prin contract.
Printre cazurile de opozabilitate a contractului faţă de terţi pot fi numite următoarele:
 invocarea contractului faţă de un terţ, ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă. De exemplu, pârâtul într-o acţiune în revendicare
poate invoca contra reclamantului un contract încheiat cu o altă persoană, prin care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului
revendicat;
 invocarea contractului de către posesorul de bună-credinţă a bunului contra proprietarului bunului ca dovadă pentru a justifica uzucapiunea;
 invocarea contractului ca dovadă pentru a justifica mărirea patrimoniului împotriva unei terţe persoane care a introdus o acţiune întemeiată
pe îmbogăţirea fără justă cauză contra părţii contractante.
Uneori opozabilitatea contractului faţă de terţi este condiţionată de o anumită publicitate, cum este cazul înregistrării actelor juridice care au
ca obiect bunurile imobile (art. 214 CC).

Contractul în folosul unui terț

Contractul în folosul unui terţ este un contract sau o clauză într-un contract prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă
parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane, numită beneficiar.
Contractul în folosul unui terţ, numit şi stipulaţie pentru altul, reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului,
întrucât în cadrul lui iau naştere drepturi ce aparţin unei persoane care are calitatea de terţ, prin urmare, care nu a participat nici direct, nici prin
reprezentare la încheierea contractului şi nici nu are calitatea de succesor al părţilor.
Art.721, alin.(1) CC prevede că “părţile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să efectueze prestaţia nu creditorului
(stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau neindicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul
său”.
În afară de prevederile exprese în materia dată, legislaţia civilă conţine şi câteva aplicaţii ale acestui contract în diferite materii
speciale:
a) în cazul contractului de donaţie condiţionată, din interpretarea art. 843, alin. (1) CC rezultă că donatorul (având calitatea de stipulant)
şi donatarul (având calitatea de promitent) pot conveni în contract ca acesta din urmă să îndeplinească o sarcină (prestaţie) în favoarea unei
terţe persoane;
b) în cazul contractului de rentă, art. 847, alin. (3) CC prevede că renta poate fi constituită în favoarea unui terţ. Astfel, credirentierul are
calitatea de stipulant, debirentierul – pe cea de promitent, iar terţul în favoarea căruia s-a constituit renta – de beneficiar;
c) în cazul contractului de transport de bunuri, din prevederile art. 1001 şi 1002 CC rezultă că expeditorul (stipulant) poate conveni cu
transportatorul (promitent) ca ultimul să predea încărcătura destinatarului, care nu este parte la contract (beneficiar);
d) în cazul contractului de asigurare, art. 1301 CC prevede că asiguratul (stipulant) poate stipula ca asigurătorul (promitent) să plătească
suma asigurată ori despăgubirea unui terţ (beneficiar).
Pe lângă condiţiile generale de validitate ale oricărui contract (capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul şi cauza), contractul în
folosul unui terţ trebuie să îndeplinească şi unele condiţii specifice:
a) voinţa de a stipula în favoarea unei terţe persoane trebuie să fie certă, neîndoielnică; din ea trebuie să rezulte că beneficiarul dobândeşte
dreptul subiectiv de sine stătător de a pretinde promitentului să execute o prestaţie în favoarea sa;
b) persoana beneficiarului trebuie să fie determinată sau, cel puţin, determinabilă. Legea prevede că “nu este obligatoriu ca beneficiarul să
fie determinat sau să existe la momentul stipulaţiei. Este suficient ca el să fie determinabil şi să existe la data executării contractului” (art. 721,
alin. (2) CC). Prin urmare, în calitate de beneficiar poate fi, spre exemplu, moştenitorul stipulantului sau o persoană juridică în curs de
constituire.
În legătură cu condiţiile de validitate ale contractului în folosul unui terţ se pune întrebarea dacă este sau nu necesară acceptarea beneficiarului.
În literatura de specialitate s-a susţinut că consimţământul beneficiarului nu este o condiţie a existenţei stipulaţiei pentru altul. Bineînţeles că
dreptul născut din stipulaţie nu poate fi impus beneficiarului fără acordul lui. De aceea el poate accepta, dar poate şi renunţa la dreptul stipulat
în favoarea sa. Acceptarea acestui drept nu are efect constitutiv: dreptul se dobândeşte nu în virtutea acceptării, ci în virtutea contractului
încheiat între stipulant şi promitent. Acceptarea beneficiarului are ca efect consolidarea dreptului dobândit, având valoarea unei renunţări la
dreptul de a refuza beneficiul atribuit.
În acelaşi context se pune şi problema posibilităţii revocării şi modificării stipulaţiei în folosul terţului. Soluţia dată de lege este că,
în principiu, stipulaţia poate fi revocată şi modificată, respectându-se următoarele condiţii:
 revocarea sau modificarea stipulaţiei poate avea loc doar până la momentul informării de către beneficiar a stipulantului sau a
promitentului despre acceptarea stipulaţiei;
 revocarea sau modificarea stipulaţiei poate fi făcută numai de stipulantul însuşi; succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de
revocare sau de modificare a stipulaţiei (art. 721, alin. (3) CC).
Cât priveşte efectele revocării stipulaţiei, ale refuzului beneficiarului la dreptul conferit de stipulaţie sau ale ineficacităţii stipulaţiei pentru
beneficiar din oricare alte motive, legea dispune că stipulantul poate cere executarea prestaţiei faţă de sine dacă din contract sau din natura
obligaţiei nu rezultă altfel (art. 723 CC).
În cadrul contractului în folosul unui terţ iau naştere următoarele categorii de raporturi:
1) Raporturile dintre stipulant şi promitent – sunt marcate de unele trăsături caracteristice în ceea ce priveşte drepturile şi acţiunile
stipulantului faţă de promitent în legătură cu prestaţia pe care acesta din urmă s-a obligat s-o execute în folosul beneficiarului. Este important
de remarcat că stipulantul are la dispoziţie toate mijloacele juridice conferite de lege oricărui creditor într-un raport contractual.
Astfel, dacă promitentul nu-și execută obligaţiile faţă de beneficiar, stipulantul este îndreptăţit la următoarele:
 32
 să acţioneze în justiţie pe promitent pentru a fi obligat să execute prestaţia pe care o datorează beneficiarului;
 să invoce excepţia de neexecutare a contractului;
 să efectueze rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt;
 să pretindă despăgubiri, în măsura în care va dovedi producerea în patrimoniul propriu a unui prejudiciu datorat neexecutării de către
promitent a obligaţiei către beneficiar. De exemplu, stipulantul urmărea ca prin intermediul contractului în folosul terţului să-şi achite o
datorie pe care o avea către terţ, astfel încât neexecutarea de către promitent a obligaţiei asumate faţă de acest terţ l-a prejudiciat direct pe
stipulant, care, din această cauză, nu şi-a putut achita datoria şi a fost obligat să-l despăgubească pe terţ.
2) Raporturile dintre promitent şi beneficiar – deşi beneficiarul nu este parte la contract, el dobândeşte nemijlocit dreptul creat în folosul
său. Acest drept ia naştere direct în patrimoniul beneficiarului. De aici apar următoarele consecinţe:
 beneficiarul nu suportă eventuala insolvabilitate a stipulantului, deoarece dreptul nu face parte din patrimoniul stipulantului. Tot din
acest motiv, moştenitorii stipulantului nu pot avea pretenţii asupra acestui drept;
 dacă beneficiarul decedează înainte de a fi acceptat dreptul, acesta se transmite moştenitorilor săi, deoarece dreptul făcea parte din
patrimoniul său.
Din contractul încheiat în folosul terţului între acesta şi promitent se naşte un raport obligaţional; terţul beneficiar are calitatea de creditor,
iar promitentul are calitatea de debitor. Prin urmare, în realizarea dreptului său el se poate folosi de toate mijloacele juridice pe care le are orice
creditor. Astfel, beneficiarul poate cere, de rând cu stipulantul, executarea contractului în măsura în care legea sau contractul nu dispune altfel
şi acest lucru este posibil prin natura prestaţiei (art. 722 CC). De asemenea, beneficiarul poate pretinde despăgubiri pentru recuperarea
prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării. El nu are însă dreptul la rezoluţiunea contractului încheiat de stipulant şi promitent, întrucât nu
este parte a acestui contract.
Cât priveşte promitentul, acesta poate opune beneficiarului excepţiile fundate pe contractul din care beneficiarul şi-a obţinut dreptul. De
exemplu, promitentul ar putea să refuze executarea obligaţiei către beneficiar, invocând faptul că nici stipulantul nu şi-a îndeplinit obligaţia
ce-i revenea şi care condiţiona angajamentul pe care şi-l asumase faţă de terţ. Promitentul nu poate însă opune excepţiile fundate pe alte
raporturi dintre promitent şi stipulant (art. 724 CC).
3) Raporturile dintre stipulant şi beneficiar – contractul în folosul unui terţ nu creează, prin el însuşi, raporturi între stipulant şi beneficiar,
scopurile urmărite de stipulant fiind exterioare contractului. Astfel, prin stipulaţie se poate urmări achitarea unei datorii anterioare faţă de
beneficiar, acordarea unui împrumut acestuia etc. Natura raporturilor existente între stipulant şi beneficiar va determina şi regimul juridic care
le va fi aplicabil.

Modificarea, rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractului

Considerații generale
Contractul este rezultatul unui acord de voinţă, în urma căruia iau naştere obligaţii contractuale. În virtutea principiului forţei obligatorii a
contractului, părţile nu se pot sustrage prin voinţa lor unilaterală de la executarea obligaţiilor lor contractuale. Legea dispune că contractul
poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor, dacă legea nu prevede altfel (art. 668, alin. (3)
CC). Prin urmare, modificarea sau desfiinţarea contractului se poate produce doar atunci când părţile convin în acest sens sau atunci când legea
prevede o asemenea posibilitate. Această prevedere este una din aplicaţiile principiului autonomiei voinţei. În ea îşi găseşte reflectarea simetria
existentă între modul de încheiere a contractului și modul de modificare şi desfiinţare a lui: deoarece contractul este rezultatul unui acord de
voinţă, el poate fi desfiinţat tot printr-un acord de voinţă.
Necesitatea consimţământului părţilor pentru modificarea sau încetarea contractului, fiind o regulă generală, nu exclude unele
excepţii. Aceste excepţii trebuie să fie prevăzute în mod expres în lege:
 Codul civil recunoaşte dreptul uneia dintre părţile contractului, pentru care executarea contractului a devenit prea oneroasă din cauza
schimbării în mod considerabil a împrejurărilor care au stat la baza încheierii lui, de a cere modificarea contractului în vederea ajustării lui la
noile împrejurări. În cazul în care o asemenea ajustare devine imposibilă, partea dezavantajată poate cere desfiinţarea contractului.
 Legea prevede posibilitatea desfacerii unui contract de către una dintre părţile lui ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de către
cealaltă parte, fie din culpa debitorului obligaţiei neexecutate, fie dintr-o împrejurare neimputabilă părţii în cauză.
 Pentru unele specii de contracte este legiferată posibilitatea desfacerii contractului prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi.
 O modalitate specifică de desfacere a contractului – revocarea – este prevăzută de Codul civil pentru contractele cu participarea
consumatorilor.

Modificarea contractului
Precizări preliminare
Chestiunea modificării contractului interesează în special contractele cu executare succesivă; în aceste contracte, pe parcursul desfăşurării
lor, se pot modifica anumite elemente. Aceste modificări produc, de regulă, efecte pentru viitor. Însă modificarea contractului nu poate fi
exclusă nici din domeniul contractelor cu executare instantanee. Se poate întâmpla, de exemplu, ca părţile unui contract de vânzare-cumpărare
deja încheiat să dorească, din diferite motive, să modifice preţul bunului. În acest caz modificarea ar putea opera nu numai pentru viitor, ci şi
pentru trecut, având un caracter retroactiv.
Din dispoziţiile art. 668, alin. (3), rezultă că modificarea contractului poate fi de două feluri:
 modificarea legală, adică efectuată în temeiurile prevăzute de lege,
 modificarea convenţională, adică efectuată prin acordul părţilor.

Modificarea legală a contractului

Legea reglementează diferite situaţii în care una dintre părţile contractului este îndreptăţită să ceară modificarea unui contract în curs de
desfăşurare.
Art. 623 CC reglementează ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor. Potrivit alin. (1) al acestui articol, “dacă
împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzând
această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se
poate pretinde unei părţi, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor,
menţinerea neschimbată a contractului”.
Aceste prevederi consacră conceptul de hardship (sau impreviziune), care, fiind un produs al practicii comerciale anglo-saxone, a fost
preluat şi de dreptul unor alte ţări, cum ar fi dreptul italian (art. 1467-1469 CC), dreptul german (§313 CC), dreptul rus (art. 451 CC), dreptul
 33
ungar (art. 107 CC), dreptul grec (art. 388 CC) etc. De asemenea, instituţia de hardship este consacrată şi în culegerile de uzanţe comerciale
internaţionale standardizate, dintre care cele mai cunoscute sunt Principiile Unidroit şi Clauza de hardship a Camerei de Comerţ Internaţionale.
În conformitate cu prevederile art. 6.2.2 al Principiilor Unidroit, există hardship atunci când survin evenimente care alterează
fundamental echilibrul prestaţiilor fie datorită faptului că cheltuielile de executare a obligaţiilor au crescut, fie datorită faptului că
valoarea contraprestaţiei a scăzut şi:
a) evenimentele apar sau devin cunoscute părţii afectate după încheierea contractului,
b) partea afectată nu a putut lua în considerare în mod rezonabil aceste evenimente la momentul încheierii contractului;
c) evenimentele sunt în afara controlului părţii afectate;
d) riscul acestor evenimente nu a fost asumat de partea afectată.
Conceptul de hardship capătă o răspândire tot mai mare în legislaţiile diferitelor ţări datorită avantajelor pe care le prezintă şi, mai ales,
faptului că oferă părţilor o soluţie flexibilă de ajustare a contractelor cu executare succesivă la fluctuaţiile economico-financiare. Această
instituţie se integrează în tendinţa dominantă de asigurare a stabilităţii contractelor prin promovarea unor mecanisme juridice susceptibile să
permită adaptarea acestora la conjunctura dinamică a pieţei printr-o procedură complexă de renegociere şi soluţionare a eventualelor litigii,
prevăzută de reglementările legale în materie.
Instituţia de hardship reprezintă o aplicaţie specifică a regulii rebus sic stantibus, fiind o excepţie de la principiul pacta sunt servanda. În
acest context este important de subliniat că, în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului, o parte contractantă este obligată să execute
obligaţiile sale contractuale chiar dacă anumite evenimente au făcut executarea mai oneroasă, mai grea decât ar fi putut prevedea la momentul
încheierii contractului. Dreptul de a cere ajustarea contractului apare doar atunci când sunt întrunite toate condiţiile necesare de existenţă a
situaţiei de hardship, în conformitate cu prevederile art. 623 CC.
Pentru ca o situaţie să poată fi calificată ca hardship şi, prin urmare, să poată servi ca temei pentru ca una dintre părţile contractului
să fie îndreptăţită să ceară ajustarea acestuia, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1) Situaţia de hardship există atunci când împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil
după încheierea acestuia. Atunci când se încheie un contract, părţile îşi asumă obligaţii având în vedere circumstanţele şi realităţile economice
la momentul dat. Însă, în cazul în care, după încheierea contractului, pe parcursul executării sale, se produc evenimente: războaie, revoluţii,
crize economice, cataclisme naturale, acţiuni ale autorităţilor etc., cu consecinţe nefaste cum sunt: inflaţia, scăderea puterii de cumpărare a
banilor, creşterea excesivă a preţurilor, penuria de mărfuri etc., între valoarea prestaţiilor părţilor pot apărea dezechilibre grave ce pot cauza
ruina economică pentru o parte şi îmbogăţirea nejustificată, inechitabilă pentru cealaltă.
Importantă este nu gravitatea evenimentului în sine, ci impactul acestuia asupra raporturilor contractuale. O modificare substanţială a
împrejurărilor în care a fost încheiat contractul, dar care are un efect neînsemnat asupra prestaţiilor părţilor nu va constitui un eveniment de
hardship. Numai atunci când împrejurarea survenită afectează în mod fundamental echilibrul contractual, astfel încât pentru una dintre părţi
prestaţia devine deosebit de împovărătoare, excesiv de oneroasă, partea dezavantajată poate cere modificarea contractului. Efectele ivirii
situaţiei de hardship se apreciază cu privire la întregul contract, iar nu numai referitor la unele prestaţii. Astfel, nu va fi hardship dacă
evenimentul afectează grav o prestaţie, dar are efecte neînsemnate asupra contractului în ansamblu.
Situaţia de hardship poate fi invocată atât în cazul în care partea care efectuează prestaţia, prin apariţia evenimentului în cauză, urmează să
suporte cheltuieli excesive, cât şi în cazul în care profitul s-a diminuat radical şi este evident disproporţionat cu câştigul obţinut de cocontractant.
Însă simpla nerealizare a beneficiului scontat iniţial nu îndreptăţeşte pe nici una dintre părţi să ceară modificarea contractului.
2) Este hardship atunci când împrejurările s-au schimbat (sau au devenit cunoscute) după încheierea contractului. Dacă partea
afectată a avut cunoştinţă (sau a putut să aibă cunoştinţă) despre aceste evenimente la momentul încheierii contractului, ea ar fi putut să ţină
cont de ele la acel moment şi nu ar putea invoca situaţia de hardship ulterior.
3) Situaţia de hardship există atunci când schimbarea împrejurărilor era imprevizibilă la momentul încheierii contractului, astfel
încât, dacă ar fi prevăzut această schimbare, părţile nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii. Mecanismul de
ajustare a contractului poate fi pus în mişcare numai atunci când există evenimente exterioare voinţei părţilor, adică independente de
posibilitatea lor de control. Partea afectată nu poate invoca situaţia de hardship şi cere modificarea contractului, dacă schimbarea împrejurărilor
era sub controlul ei şi, prin urmare, ea putea să întreprindă măsuri pentru contracararea consecinţelor ei negative. Această teză se bazează pe
principiul bunei-credinţe ce domină raporturile obligaţionale (art. 513 CC).
4) Este situaţie de hardship dacă partea afectată nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor (art. 623, alin. (3) CC).
Asumarea riscurilor poate deriva din însăşi natura contractului. În contractele aleatorii, de exemplu, suportarea riscurilor este un element
imanent acestei categorii de contracte, chiar dacă împrejurările au făcut ca prestaţia să devină mai împovărătoare decât s-a aşteptat. De exemplu,
într-un contract de rentă viageră debirentierul nu poate cere reducerea cuantumului rentei numai din motivul că veniturile lui s-au diminuat. La
fel, într-un contract de asigurare asigurătorul nu poate invoca situaţia de hardship în cazul în care riscul asigurat a depăşit substanţial ceea ce
a fost preconizat la momentul încheierii contractului.
5) Situaţia de hardship există atunci când este inechitabil ca efectele situaţiei în cauză să fie suportate exclusiv de partea afectată. În
acest sens, art. 623 alin. (1) CC prevede că “se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luând în
considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului”.
Această condiţie pune la dispoziţia părţilor (iar în caz de litigiu – a instanţei de judecată) un criteriu de restabilire a echilibrului contractual,
care permite acestora nu pur şi simplu să readapteze elementele contractului alterate de schimbarea împrejurărilor, ci să facă acest lucru în
conformitate cu principiul echităţii, care este unul fundamental în dreptul civil.
În dreptul anglo-saxon situaţia de hardship se aseamănă cu cea de forţă majoră. Elementul lor comun este imprevizibilitatea. În dreptul
anglo-saxon ambele situaţii se întrunesc în conceptul mai larg de frustration, în cadrul căruia se face distincţia între situaţia de impossibility,
care este atunci când executarea contractului devine imposibilă din cauza unor evenimente imprevizibile survenite după încheierea lui, şi
situaţia de impracticability, care include “dificultăţi, cheltuieli, prejudicii sau pierderi extreme şi nerezonabile” pe care le suportă una dintre
părţi din cauza survenirii evenimentelor de aceeaşi natură.
În dreptul continental însă, între instituţia de Hardship şi cea de forţă majoră se face o distincţie esenţială. Astfel, aceste instituţii relevă
deosebiri în ceea ce priveşte:
a) insurmontabilitatea: în timp ce evenimentul de hardship face numai mult mai oneroasă executarea obligaţiei de către una dintre părţi,
evenimentul de forţă majoră atrage, de regulă, imposibilitatea executării contractului;
b) scopul urmărit de părţi: invocarea situaţiei de hardship are ca scop ajustarea contractului la noile împrejurări, pe când în cazul de forţă
majoră, scopul este de a reglementa suspendarea sau încetarea efectelor contractului şi a exonera de răspundere partea aflată în imposibilitate
de executare.
 34
Există situaţii care pot fi considerate în acelaşi timp cazuri de hardship şi de forţă majoră. În aceste situaţii partea afectată de aceste
evenimente va decide asupra mijlocului juridic pe care îl va folosi. Dacă partea contractului urmăreşte să justifice neexecutarea prestaţiei, ea
va invoca forţa majoră. Dacă însă partea urmăreşte ajustarea contractului pentru a permite existenţa lui în continuare, ea va invoca situaţia de
hardship.
Cât priveşte mecanismul ajustării contractului la noile împrejurări, legea prevede, în primul rând, obligaţia părţilor de a proceda la
renegocierea contractului. În acest sens art. 623, alin. (2) CC dispune că părţile vor încerca mai întîi să realizeze pe baza bunei înţelegeri
ajustarea contractului la noile împrejurări.
Procedura renegocierii începe cu depunerea de către partea îndreptăţită a cererii de ajustare a contractului. Conform prevederilor
art. 623, alin. (3) CC, cererea în cauză trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
a) cererea de ajustare a contractului trebuie să fie făcută fără întârziere. Termenul în decursul căruia partea îndreptăţită poate înainta cererea
depinde de circumstanţele fiecărui caz în parte. Partea afectată nu pierde dreptul de a cere renegocierea contractului numai din motivul că nu
a acţionat îndată. Totuşi, depunerea cererii cu întârziere poate avea repercusiuni negative, în special, în ceea ce priveşte posibilitatea de a
demonstra existenţa situaţiei de hardship;
b) cererea de ajustare a contractului trebuie să fie motivată. Partea îndreptăţită este ţinută să indice temeiurile pe care se bazează cererea sa
pentru a permite cocontractantului să înţeleagă mai bine dacă cererea este justificată sau nu. O cerere incompletă trebuie să fie considerată ca
nefiind depusă la timp, cu excepţia cazului în care motivele pretinsei situaţii de hardship sunt atât de evidente încât este inutil a le expune în
cerere.
În legătură cu procedura renegocierii contractului pentru cauza de hardship se mai impun următoarele precizări:
 depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile împrejurări nu serveşte drept temei pentru refuzul executării obligaţiei (art. 624,
alin. (4) CC);
 renegocierea contractului trebuie să se desfăşoare cu bună-credinţă. Deşi această regulă nu este prevăzută expres în articolul Codului civil
consacrat materiei studiate, ea rezultă din principiul general al bunei-credinţe care domină obligaţiile contractuale (art. 513 CC).
În urma renegocierii contractului se pot crea situaţii diferite:
1) părţile izbutesc să găsească soluţiile ajustării contractului la noile împrejurări şi perfectează modificările respective la contract;
2) negocierile eşuează din cauza că cealaltă parte neagă existenţa situaţiei de hardship sau nu răspunde la cererea de ajustare ori din orice alt
motiv.
Deşi legea nu conţine prevederi exprese în acest sens, în cazul eşecului negocierilor partea afectată poate pretinde ajustarea contractului prin
instanţa de judecată. Deoarece conceptul şi reglementările în materie de hardship în dreptul RM sunt similare celor consacrate în Principiile
Unidroit, considerăm relevante soluţiile date în reglementările vizate şi comentariile acestora. Astfel, potrivit art. 6.2.3, alin. (4), instanţa de
judecată care constată existenţa unui caz de hardship poate adapta contractul în vederea restabilirii echilibrului prestaţiilor. În acest scop instanţa
va încerca să procedeze la o repartizare justă a pierderilor între părţi. În funcţie de natura cazului de hardship, aceasta poate implica sau nu o
adaptare a preţului. Totuşi, ajustarea nu va reflecta în mod necesar totalitatea pierderilor cauzate de schimbarea împrejurărilor, deoarece instanţa
va trebui, de exemplu, să ia în considerare în ce măsură una dintre părţi şi-a asumat un risc şi în ce măsură partea beneficiară a prestaţiei poate
încă să beneficieze de aceasta.
Legea prevede că dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi, partea
dezavantajată poate cere rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea lui (art. 623, alin. (5) CC).
După cum se estimează în Principiile Unidroit, instanţa de judecată poate să pună capăt contractului sau să-l ajusteze numai dacă consideră
acest lucru rezonabil. Împrejurările pot fi de aşa natură încât nici rezoluţiunea, nici ajustarea să nu fie oportune şi, ca urmare, unica soluţie
rezonabilă pentru instanţă va fi fie să oblige părţile de a relua negocierile în vederea ajungerii la un acord privind ajustarea contractului, fie să
confirme clauzele contractului în versiunea existentă.
În materia contractului de vânzare-cumpărare, art. 771 CC prevede că, în cazul vânzării unui bun ce are vicii, cumpărătorul poate pretinde
reducerea preţului, stabilit la momentul încheierii contractului, într-un volum echivalent cheltuielilor de remediere a viciului.
În materia contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, art. 841, alin. (1) CC prevede că, în cazul neexecutării de
către dobânditor a obligaţiei de întreţinere, beneficiarul întreţinerii poate cere modificarea contractului în vederea stabilirii obligaţiei de
întreţinere prin efectuarea unor plăţi periodice în bani în locul întreţinerii în natură.
În materia contractului de locaţiune, art. 887, alin. (1) CC prevede dreptul locatorului de a cere o dată pe an modificarea chiriei în cazul în
care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă. La rândul său, locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care
condiţiile, stipulate în contract, de folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutăţit considerabil în virtutea unor circumstanţe independente de
voinţa locatarului (art. 887, alin. (2) CC).
În materia contractului de antrepriză, art. 964 CC prevede că, în cazul viciilor lucrării, clientul poate reduce retribuţia cu o sumă
corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului.
În materia contractului de depozit, art. 1093 CC prevede că depozitarul are dreptul să modifice, după caz, condiţiile de depozitare numai după
ce l-a înştiinţat pe deponent şi a obţinut încuviinţarea lui, iar în cazul în care modificarea condiţiilor depozitului este strict necesară pentru
înlăturarea riscului de distrugere, pierdere sau deteriorare a bunului, depozitarul este în drept să modifice modul, locul şi alte condiţii de păstrare
fără a cere deponentului încuviinţarea.
În materia contractului de servicii turistice, art. 1136 CC prevede dreptul organizatorului de a modifica, înainte de începutul călătoriei,
clauzele esenţiale ale contractului, cu condiţia notificării imediate a clientului despre acest fapt.
În materia contractului de credit bancar, art. 1237, alin. (3) CC prevede dreptul creditorului de a modifica în mod unilateral mărimea dobânzii
în cazurile prevăzute de lege.

Operarea modificării contractului

Legislaţia civilă nu conţine dispoziţii speciale privind modul de operare a modificării contractului, în temeiurile prevăzute de lege.
Însă, pornind de la formulările utilizate de legiuitor în reglementările în cauză, putem conchide că sunt posibile următoarele modalităţi
de operare a modificărilor contractelor:
1) În cazurile în care este prevăzut că una dintre părţile contractului “poate cere” sau “poate pretinde” modificarea contractului (de exemplu,
art. 771, 841 alin. (1), 887 CC), partea interesată trebuie să obţină încuviinţarea celeilalte părţi pentru modificarea în cauză. În acest scop ea va
expedia celeilalte părţi o propunere de modificare. Cocontractantul va examina propunerea în termenul stabilit în propunere sau, în lipsa lui,
într-un termen rezonabil şi îi va expedia părţii care a făcut propunerea o înştiinţare privind:
 acceptarea modificării. În acest caz modificarea contractului va produce efecte din momentul primirii de către partea care a propus
modificarea a acceptului cocontractantului privind modificarea în cauză;
 35
 neacceptarea modificării. În acest caz, precum şi în cazul neprimirii răspunsului în termen, partea interesată se poate adresa în instanţa de
judecată, care va soluţiona litigiul ivit. Dacă instanţa se va pronunţa pentru modificarea contractului, aceasta va produce efecte din momentul
în care hotărârea judecătorească rămâne definitivă (devine executorie);
 o propunere de modificare a contractului în alte condiţii (contrapropunere). În această ipoteză sunt posibile două situaţii:
a) partea care a făcut propunerea iniţială cade de acord cu propunerea de modificare a cocontractantului şi atunci contractul se consideră
modificat în condiţiile propuse de cocontractant din momentul în care acceptul contrapropunerii parvine autorului acesteia,
b) partea care a făcut propunerea iniţială nu este de acord cu condiţiile propuse de cocontractant şi atunci ea poate acţiona în justiţie,
în această situaţie condiţiile modificării vor fi dispuse prin hotărârea instanţei de judecată.
2) În cazurile în care legea dispune că una dintre părţi “are dreptul să modifice contractul” sau conţine o formulă similară (de exemplu, art.
1093, 1136, 1237, alin. (3) modificarea), modificarea contractului operează prin notificarea celeilalte părţi. Cât priveşte momentul în care
modificarea produce efecte, se pune întrebarea dacă acest moment este cel al emiterii notificării privind modificarea, sau cel al recepţionării ei
de către cocontractant? Întrucât notificarea în cauză este un act juridic, ei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 200 modificarea, potrivit cărora
manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în momentul în care parvine acesteia (indiferent de faptul dacă
a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei).

Modificarea convențională a contractului

Acordul de voinţă privind modificarea contractului este supus aceloraşi condiţii de fond şi de formă ca şi contractul în cauză, care este
modificat. Deşi legea nu conţine prevederi speciale în acest sens, din natura acestui acord, care reprezintă de fapt un act juridic, se poate afirma
că el trebuie să întrunească condiţiile privind capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul şi cauza. Cât priveşte forma acordului în cauză,
acesteia îi sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile referitoare la acordul privind rezoluţiunea contractului, care, potrivit art. 734, alin. (2) CC,
trebuie să fie încheiat în forma prevăzută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel. Astfel, dacă un contract de locaţiune
este încheiat în formă autentică, actul privind modificările în acest contract trebuie să fie încheiat la fel în formă autentică.
Modificarea convenţională a contractului poate avea loc pe diferite căi:
1) Prin manifestarea expresă a voinţei de către ambele părţi. În acest caz, în mod uzual, părţile, în urma negocierilor, încheie un act
adiţional la contract (sau perfectează o redacţie nouă a contractului), în care sunt stipulate modificările contractului. Încheierea acestui act se
va supune regulilor generale privind încheierea contractului.
2) Printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului (clauză de revizuire), prin care părţile se obligă ca, la survenirea anumitor
împrejurări, sau la anumite intervale de timp, să reexamineze contractul şi să procedeze la ajustarea lui, ţinând cont de schimbările constatate
în circumstanţele economice, în vederea restabilirii echilibrului contractual.
O specie a clauzei de revizuire este clauza de hardship. Prevederile art. 623 CC referitoare la ajustarea contractului în cazul modificării
împrejurărilor au caracter general şi supletiv, astfel încât părţile pot reglementa prin clauze contractuale (care pot deroga de la dispoziţiile
legale respective) obligaţia părţilor de a proceda la modificarea conţinutului contractului atunci când pe parcursul executării sale se produc,
fără culpa părţilor, evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul încheierii contractului, dar care, schimbând substanţial elementele avute
în vedere de părţi în momentul contractării, creează pentru unul dintre contractanţi o îngreunare substanţială a executării contractului, şi care
deci ar fi inechitabil să fie suportată numai de partea afectată.
3) Printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului, care atribuie uneia dintre părţi dreptul de a modifica în mod unilateral, în sensul şi
în limitele convenite, anumite clauze ale contractului.
Uneori legea prevede expres posibilitatea includerii în contract a clauzei privind dreptul modificării contractului de către una dintre părţi.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1237, alin. (3) CC referitoare la contractul de credit bancar, în cazurile prevăzute de contract,
creditorul poate modifica în mod unilateral mărimea dobânzii la credit. La fel, în materia contractului de servicii turistice, art. 1136, alin. (2)
dispune că contractul în cauză poate prevedea posibilitatea modificării preţului serviciilor de către organizator, indicându-se modalitatea
calculării preţului modificat.
În vederea protejării părţii mai slabe a contractului (atât contractul de credit bancar, cât şi contractul de servicii turistice sunt contracte de
adeziune), legea stabileşte că, în cazul în care contractul prevede dreptul de modificare unilaterală a contractului, aceasta se va face în funcţie
de anumiţi factori exteriori, de natură obiectivă, independenţi de voinţa părţii ce operează modificarea. Astfel, modificarea mărimii dobânzii
la creditul bancar se va face în funcţie de modificarea ratei de refinanţare a Băncii Naţionale, ratei inflaţiei, evoluţia pieţei, ţinându-se cont de
regulile echităţii, iar modificarea preţului pentru serviciile turistice se va opera în mod excepţional, în cazul schimbării preţurilor pentru
transport, a taxelor pentru anumite servicii (taxa de îmbarcare şi debarcare în porturi şi aeroporturi, alte taxe). În ambele contracte, dacă nu este
de acord cu modificările operate, clientul este îndreptăţit să rezilieze contractul (art. 1242, alin. (2) şi 1136, alin. (3) CC).

Efectele modificării contractului

Modificarea operează, în principiu, pentru viitor, însă nu este exclus ca, în unele situaţii, modificarea să aibă putere retroactivă.

Modificarea pentru viitor

În contractele cu executare succesivă, conform regulii generale, perioada anterioară modificării contractului nu este pusă în cauză; părţile nu
sunt in drept să ceară restituirea prestaţiilor executate. Astfel, dacă părţile unui contract de locaţiune au convenit ca, începând cu luna următoare,
mărimea chiriei să fie redusă cu 20%, locatarul, în mod normal, nu poate cere restituirea a 20% din sumele chiriei achitate până la momentul
modificării contractului.
În cazul modificării, contractul va produce în viitor efectele care rezultă din noul său conţinut. În acest context apare următoarea întrebare:
este oare acesta contractul vechi, care subzistă având elemente noi, sau ia naştere un contract nou, care îl înlocuieşte pe cel vechi?
Răspunsul la această întrebare depinde de natura modificărilor contractului care se produc. Este cert că, dacă modificările efectuate schimbă
calificarea contractului, nu se poate vorbi de o simplă modificare, ci de crearea unui nou contract. De exemplu, dacă într-un contract de
comodat părţile prevăd pentru viitor plata unei remuneraţii pentru folosinţa bunului, acesta se transformă într-un contract de locaţiune. Această
situaţie cade sub incidenţa instituţiei novaţiei (art. 665 CC). În orice caz, este important de a stabili dacă se modifică un element (clauză)
esenţial sau accesoriu al contractului. Dacă se modifică un element esenţial al contractului, sunt mai mari şansele ca un asemenea contract să-
şi schimbe natura juridică, prin urmare şi calificarea (cu consecinţele respective), decât în cazurile în care se modifică un element accesoriu.

Modificarea retroactivă
În virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot conveni, în unele cazuri, ca modificările operate să aibă efecte şi pentru trecut. Astfel,
în contractul de locaţiune, în care părţile au convenit să reducă mărimea chiriei, nimic nu se opune ca această modificare să opereze şi pentru
 36
trecut, adică locatorul să fie ţinut la restituirea sumelor chiriei plătite de locatar în mărimea proporţională cu noul cuantum al chiriei (de
exemplu, 20%).
Cât priveşte contractele cu executare instantanee, retroactivitatea efectelor modificării contractului depinde de faptul dacă contractul a fost
sau nu executat. Astfel, nu poate fi modificat un contract cu executare instantanee care a fost deja executat. Această teză reiese din faptul că,
în acest caz, contractul, ca şi obligaţiile ce rezultă din el, încetează (se stinge) prin executare (art. 643 CC). De aceea nu se poate modifica
ceea ce nu mai există. De exemplu, dacă părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare şi l-au executat (vânzătorul a predat bunul, iar
cumpărătorul a plătit preţul), părţile nu mai pot conveni asupra modificării acestui contract, întrucât, din momentul executării lui, el şi-a încetat
existenţa.
Chestiunea retroactivităţii efectelor modificării contractului trebuie privită sub două aspecte:
 între părţi eficacitatea modificării cu caracter retroactiv nu trezeşte îndoieli, o dată ce voinţa părţilor de a plasa noul lor acord în “albia”
vechiului contract este certă şi condiţiile de validitate a acestuia sunt îndeplinite;
 faţă de terţi însă, o asemenea modificare nu este opozabilă. De exemplu, dacă debitorul unei obligaţii contractate sub condiţie (art. 234
CC) acceptă să modifice contractul în sensul suprimării condiţiei, fidejusorul său va rămâne obligat numai sub rezerva condiţiei. Mai mult
decât atât, legea dispune că, în cazul modificării, fără acordul fidejusorului, a obligaţiei garantate, când această modificare atrage mărirea
răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile pentru fidejusor, fidejusiunea încetează (art. 1167, alin. (2) CC).

Rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractului

Terminologie
În virtutea principiului pacta sunt servanda, contractul legal încheiat are putere de lege între părţi şi urmează a fi executat. În unele cazuri
însă se pune problema desfiinţării contractului înainte ca el să fie executat.
Codul civil cunoaşte următoarele modalităţi de desfiinţare a contractului:
 Rezoluţiunea constă în desfiinţarea retroactivă a contractului cu executare instantanee şi repunerea părţilor în situaţia existentă anterior
încheierii lui.
 Rezilierea constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, având efecte numai pentru viitor.
 Revocarea constă în desfiinţarea de către consumator a contractului încheiat cu un întreprinzător în cazul în care îi revine un asemenea
drept conform legii.
Este necesar a face deosebire între desfiinţarea contractului pe cale de rezoluţiune, reziliere şi revocare, pe de o parte, şi nulitatea contractului,
pe de altă parte. Cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente cu momentul încheierii contractului. Nulitatea se bazează pe premisa că un
contract nu a fost valabil încheiat. Cauzele rezoluţiunii, rezilierii şi revocării însă sunt întotdeauna posterioare încheierii contractului şi
operează în privinţa unui contract valabil încheiat, care, în temeiul legii sau prin acordul părţilor, este desfiinţat. Nulitatea, în funcţie de natura
contractului, poate avea efect retroactiv, asemenea rezoluţiunii, sau poate opera numai pentru viitor, ca în cazul rezilierii (art.219, alin. (1) CC).
Art. 733, alin. (1) CC stabileşte că contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decât în temeiuri prevăzute de lege sau
prin acordul părţilor. Din această prevedere legală rezultă două modalităţi de rezoluţiune (reziliere) a contractului:
A. rezoluţiunea şi rezilierea legală, adică efectuată în temeiurile prevăzute de lege,
B. rezoluţiunea şi rezilierea convenţională, adică efectuată prin acordul părţilor.

A. Rezoluțiunea și rezilierea legală a contractului

a) Rezoluţiunea în cazul neexecutării contractului.
În cazul în care una dintre părţile contractului nu execută obligaţiile asumate, cealaltă parte are posibilitatea de a alege una din
următoarele opţiuni:
 să invoce excepţia de neexecutare a contractului în condiţiile evocate mai sus;
 să ceară executarea silită în natură (dacă aceasta mai este posibilă) sau executarea silită prin echivalent (despăgubiri),
 să rezoluţioneze contractul, pretinzând eventual şi despăgubiri.
Pentru creditorul obligaţiei neexecutate uneori este preferabil să desfiinţeze contractul, pentru a pune astfel capăt incertitudinii cu privire la
atitudinea debitorului şi pentru a primi înapoi, integral, prestaţia ce a făcut-o; la această finalitate răspunde instituţia rezoluţiunii pentru
neexecutare. În acest sens, rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului, aplicată debitorului obligaţiei neexecutate.
Domeniul de aplicare a rezoluţiunii. Tradiţional, în doctrina ţărilor ce fac parte din sistemul dreptului continental, se afirmă că rezoluţiunea
se aplică numai categoriei contractelor sinalagmatice, întrucât interdependenţa obligaţiilor contractuale este specifică doar acestor contracte.
Totuşi, unii autori au remarcat că mecanismul rezoluţiunii, deşi desemnat sub alte sintagme (de exemplu, revocare), se regăseşte şi în contractele
unilaterale.
Cât priveşte legislaţia RM, domeniul de aplicare a rezoluţiunii (sau a rezilierii în cazul contractelor cu executare succesivă) cuprinde
totalitatea contractelor, inclusiv a celor unilaterale. Într-adevăr, prevederile referitoare la rezoluţiune, reziliere şi revocare sunt situate într-un
capitol aparte al Titlului II “Despre contracte în general” al Cărţii a treia şi nu în capitolul consacrat contractului sinalagmatic. În favoarea
aceleiaşi concluzii vorbesc şi prevederile legale în materia unor contracte unilaterale. Astfel, art. 834, alin. (3) şi art. 835 CC prevăd posibilitatea
revocării contractului de donaţie, care în esenţă reprezintă o rezoluţiune.
Temeiul juridic al rezoluţiunii. În doctrină au fost expuse mai multe opinii privind temeiul juridic al rezoluţiunii în cazurile neexecutării
contractului. Diferiţi autori au reliefat diferite laturi ale fundamentului juridic pe care se bazează instituţia rezoluţiunii pentru neexecutare, care
se combină şi se completează reciproc.
Astfel, s-a relevat că temeiul rezoluţiunii constă într-o condiţie rezolutorie tacită existentă în fiecare contract sinalagmatic. Neexecutarea
obligaţiei constituie, în acest sens, îndeplinirea condiţiei rezolutorii, având ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului.
De asemenea, desfiinţarea contractului pentru neexecutare are caracter de sancţiune pentru partea culpabilă, având drept scop preîntâmpinarea
producerii unui prejudiciu în patrimoniul creditorului, pentru a evita situaţia să suporte riscurile insolvabilităţii debitorului.
O altă latură, evidenţiată de majoritatea autorilor, o constituie caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor în contractele sinalagmatice;
existenţa şi executarea obligaţiilor unei părţi îşi are cauza juridică în existenţa şi executarea obligaţiilor celeilalte părţi. Neexecutarea obligaţiilor
de către o parte lipseşte de temei juridic obligaţiile celeilalte, astfel încât se impune desfiinţarea întregului contract.
Condiţiile exercitării rezoluţiunii. Pentru ca să fie exercitată rezoluţiunea, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1) Una dintre părţi să nu fi executat obligaţiile sale. Potrivit art. 602, alin. (2) CC, neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv
executarea necorespunzătoare sau tardivă. Însă nu orice neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru rezoluţiunea contractului. Art. 735 (1) CC
stipulează că o parte poate rezolvi contractul doar dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi, adică nu este doar o neexecutare
neînsemnată.
 37
În literatura de specialitate s-au analizat diferite aspecte şi ipoteze privind neexecutarea obligaţiilor ca temei pentru rezoluţiunea contractului.
Astfel, s-a încercat de a fundamenta teza privind posibilitatea rezoluţiunii în cazul neexecutării parţiale a obligaţiei. Neexecutarea este parţială
dacă debitorul a executat numai o anumită cantitate din prestaţiile asumate, sau a executat aceste prestaţii integral, dar în mod defectuos, astfel
încât valoarea lor economică este diminuată în raport cu ceea ce s-a contractat iniţial. În acest context s-a apreciat că partea din obligaţia
neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului. Cu referire la contractele sinalagmatice, legea precizează că dacă
neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un
interes în executarea parţială a prestaţiei (art. 709, alin. (3) CC). Dacă însă executarea parţială prezintă interes pentru creditor, el poate s-o
accepte, iar cât priveşte partea neexecutată, el are dreptul de opţiune: fie să ceară executarea silită a părţii neexecutate, fie să rezoluţioneze
parţial contractul.
Rezoluţiunea este admisibilă executării necorespunzătoare a obligaţiilor, dacă viciile prestaţiei sunt importante. Nu este justificată
rezoluţiunea în ipoteza în care bunul livrat prezintă unele defecţiuni, care nu-1 fac imposibil de a fi folosit conform destinaţiei sau care pot fi
uşor înlăturate.
De asemenea, s-a pus problema rezoluţiunii în cazul întârzierii în executarea obligaţiilor. În acest context s-a specificat că dacă obligaţia nu
este executată în termen, întârzierea constituie o neexecutare temporară, creditorul având dreptul să reclame despăgubiri pentru a acoperi
prejudiciul cauzat printr-o asemenea neexecutare (daune-interese moratorii). Dacă însă, din cauza întârzierii, creditorul nu mai are nici un
interes să primească prestaţia de la debitor, creditorul este îndreptăţit la rezoluţiune, având şi în acest caz dreptul la despăgubiri (daune-interese
compensatorii).
Art. 735, alin. (2) CC conţine o listă a circumstanţelor care trebuie să fie luate în considerare pentru a determina, în fiecare caz
aparte, dacă neexecutarea este esenţială:
a) Neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului. De exemplu, un auditor
s-a angajat să efectueze auditul raportului financiar anual al unei societăţi. Dacă, în urma unei erori comise de auditor, societatea a fost amendată
pentru încălcarea legislaţiei fiscale, aceasta este îndreptăţită să rezoluţioneze contractul cu auditorul.
Creditorul nu poate rezolvi contractul dacă debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă în mod rezonabil acest rezultat.
De exemplu, A a încheiat cu В un contract de antrepriză, prin care s-a obligat să construiască pentru В un local pentru o fabrică în cursul anului
2004. В nu l-a informat pe A despre aceea că el a închiriat echipament la un preţ foarte înalt pentru a începe lucrările la 2 ianuarie 2005. В nu
poate rezolvi contractul pe motivul că A nu a finisat construcţia înainte de 2 ianuarie.
b) Executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului. Această circumstanţă nu ţine de gravitatea reală a neexecutării, ci de
natura obligaţiei contractuale, a cărei strictă executare poate fi esenţială. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare momentul executării
obligaţiei de predare a bunului este considerat, în mod uzual, ca esenţial, astfel încât nerespectarea termenului de predare a bunului poate servi
ca temei pentru rezoluţiunea contractului. De exemplu, A a încheiat cu В un contract de vânzare-cumpărare, în virtutea căruia A s-a obligat să
livreze lui В o partidă de brazi de revelion între 20 şi 25 decembrie 2003. Dacă A a livrat brazii la 2 ianuarie 2004, В poate refuza primirea
livrării şi rezolvi contractul.
c) Neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă. Dolul (intenţia) şi culpa gravă, fiind cele mai grave forme ale vinovăţiei, comportă
şi o sancţiune mai severă – rezoluţiunea contractului. Totuşi, rezoluţiunea contractului ar putea fi contrară principiului bunei-credinţe, dacă
neexecutarea, chiar şi intenţionată, este neînsemnată.
d) Neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. Creditorul este în drept
să rezoluţioneze contractul, dacă, bazându-se pe totalitatea circumstanţelor, el nu are nici o speranţă în executarea conformă a contractului în
viitor. Dacă una dintre părţi trebuie să execute obligaţia eşalonat, prin prestaţii consecutive, şi este evident că viciile depistate în prestaţiile
precedente se vor repeta şi în cadrul prestaţiilor ulterioare, cealaltă parte poate rezolvi contractul, chiar dacă viciile în executarea anterioară nu
justificau prin sine rezoluţiunea.
Prevederile enunţate, fiind inspirate din Principiile Unidroit (art. 7.3.1), care nu fac distincţie între rezoluţiune şi reziliere, sunt aplicabile în
egală măsură atât rezoluţiunii, cât şi rezilierii.
2) Neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Problematica culpei debitorului ca o condiţie necesară pentru
rezoluţiunea contractului a suscitat controverse în doctrină. Unii autori includ în sfera termenului de rezoluţiune toate cazurile de desfiinţare a
contractelor sinalagmatice ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de una dintre părţi, indiferent dacă neexecutarea este culpabilă sau
este determinată de o împrejurare neimputabilă părţii respective. Majoritatea autorilor, susţin însă că neexecutarea trebuie să fie culpabilă.
Dacă neexecutarea este consecinţa unor cauze neimputabile celeilalte părţi, se pune problema încetării contractului pentru imposibilitate fortuită
de executare şi a riscurilor contractuale, astfel cum s-a arătat anterior.
În cazurile în care nu sunt întrunite condiţiile pentru efectuarea rezoluţiunii, legea dispune că creditorul are dreptul la reducere proporţională
a obligaţiei sale corelative, care se determină în funcţie de toate circumstanţele pertinente (art. 746 CC).
Particularităţile rezoluţiunii contractelor sinalagmatice. Pe lângă prevederile în materia rezoluţiunii contractelor în general, Codul civil
conţine şi prevederi speciale consacrate rezoluţiunii contractelor sinalagmatice. Conform art. 709, alin. (1) CC, dacă una dintre părţi nu execută
sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă decurgând dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără
rezultat a unui termen rezonabil pe care l-a stabilit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea
seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii.
Comparând prevederile art. 709, alin. (1) CC cu cele cuprinse în art. 735 CC, putem constata unele particularităţi de abordare a
condiţiilor de rezoluţiune a contractelor sinalagmatice în raport cu cele ce se referă la contracte în general:
a) spre deosebire de art. 735, în ipoteza prevăzută de art. 709 rezoluţiunea poate fi exercitată pentru orice fel de neexecutare a contractului,
şi nu numai pentru neexecutarea esenţială;
b) o altă particularitate se referă la condiţia acordării unui termen de graţie sau a somaţiei. Astfel, dacă în condiţiile art. 735 acordarea unui
termen de graţie nu este cerută expres, atunci, potrivit art. 709, rezoluţiunea poate fi efectuată dacă se întrunesc următoarele condiţii:
 debitorului i s-a stabilit anterior un termen rezonabil pentru prestaţie sau remediere (în cazul în care nu a fost stabilit un termen sau
termenul este necorespunzător de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil);
 termenul a expirat fără nici un rezultat;
 debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenta rezoluţiunii.
Legea mai precizează că dacă în raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen, se face o somaţie.
Totodată, legea (art. 710 CC) enumeră cazurile în care nu este necesară stabilirea unui termen de graţie sau somaţia:
 debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea;
 încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract
interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen;
 38
 datorită unor împrejurări speciale, luându-se în considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată;
 a expirat termenul de 30 de zile de la scadenţă şi de la intrarea unei note de plată sau a unei alte invitaţii de plată similare (art. 617, alin.
(4) CC) fără ca obligaţia să fie executată.
În toate cazurile enumerate, dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare, creditorul
poate rezolvi contractul imediat.
Mai mult decât atât, creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă, dacă este evident că premisele dreptului
de rezoluţiune se vor realiza (art. 709, alin. (4) CC). De exemplu, un antreprenor se angajează să construiască un imobil până la 1 decembrie.
Către 1 noiembrie nu s-a construit decât fundaţia imobilului, astfel încât, ţinând cont de capacităţile antreprenorului, este evident că lucrările
vor fi terminate cu o întârziere semnificativă. În ipoteza în care termenul este o condiţie esenţială a contractului, clientul este îndreptăţit să
rezoluţioneze contractul înainte de 1 decembrie.
Legea stabileşte în mod expres cazurile în care un contract sinalagmatic nu va putea fi rezolvit:
 încălcarea obligaţiei este neînsemnată;
 nu este executată o obligaţie în sensul art. 512, iar creditorului i se poate pune în seamă, în condiţiile încălcării, menţinerea contractului;
 creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea obligaţiei, ori neexecutarea obligaţiei pentru care nu trebuie să
răspundă debitorul a intervenit într-un moment în care creditorul este în întârziere de primire;
 pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul a ridicat-o deja sau o va ridica după rezoluţiune (art. 711 CC).
Operarea rezoluţiunii. Legislaţiile diferitelor ţări conţin două abordări diferite în materia operării rezoluţiunii. Astfel, în legislaţiile unor ţări
(Franţa, Italia, Olanda, România, Rusia etc.) rezoluţiunea are un caracter judiciar, ceea ce implică necesitatea pronunţării sale de către organul
de jurisdicţie. Rezoluţiunea poate opera de plin drept, fără intervenţia instanţei de judecată, doar cu titlu de excepţie, în cazurile expres prevăzute
de lege, sau dacă părţile au inserat în contract o clauză rezolutorie (pact comisoriu), prin care au prevăzut condiţiile în care rezoluţiunea se va
produce în mod automat. Conform legislaţiilor altor ţări (Germania, Austria, Anglia etc.), dacă creditorul are dreptul de a rezolvi contractul,
rezoluţiunea se face prin simpla notificare a celeilalte părţi.
Legiuitorul RM a adoptat cea de a doua soluţie. Astfel, în conformitate cu art. 737, alin. (1) CC, rezoluţiunea contractului operează prin
declaraţie scrisă faţă de cealaltă parte. Declaraţia (notificarea) privind rezoluţiunea contractului constituie un act juridic unilateral. În această
calitate, pentru a produce efecte juridice, ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a actului juridic impuse de lege.
Cât priveşte momentul în care rezoluţiunea produce efecte, se pune întrebarea: acest moment este cel al emiterii notificării de rezoluţiune sau
cel al recepţionării ei de către cocontractant? Întrucât notificarea în cauză este un act juridic, ei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 200 CC, potrivit
cărora manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în momentul în care parvine acesteia (indiferent de
faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei).
Notificarea debitorului cu privire la rezoluţiunea contractului trebuie făcută fără întârziere. Dacă prestaţia este oferită cu întârziere sau nu
corespunde în alt fel prevederilor contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune, dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil
de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre oferta sau executarea necorespunzătoare (art. 737, alin. (2) CC). Caracterul “rezonabil”depinde
de circumstanţele fiecărui caz aparte. În cazul în care creditorul poate obţine uşor o altă executare şi poate deci specula pe o creştere sau scădere
a preţului, notificarea trebuie să fie făcută imediat. Dacă însă el are nevoie de timp pentru a găsi o altă executare, termenul rezonabil va fi mai
lung. Obligaţia de notificare într-un termen rezonabil a declaraţiei de rezoluţiune permite debitorului să evite prejudiciile ce s-ar putea ivi din
incertitudinea în privinţa posibilităţii debitorului de a şti dacă creditorul va accepta executarea.
Termenul de rezoluţiune a contractului poate fi stabilit prin acordul părţilor. Dacă însă părţile nu s-au înţeles în acest sens, celui îndreptăţit i
se poate stabili de către cealaltă parte un termen rezonabil pentru rezoluţiune. Dacă nu exercită acest drept până la expirarea termenului,
creditorul poate rezolvi contractul numai la expirarea fără rezultat a unui termen de graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o somaţie rămasă
fără efect (art. 741 CC).
În contractele cu pluralitate de subiecţi dreptul de rezoluţiune nu poate fi exercitat decât de toţi creditorii sau debitorii contra tuturor debitorilor
sau creditorilor, iar dacă dreptul de rezoluţiune se stinge pentru unul dintre cei îndreptăţiţi, se stinge şi pentru ceilalţi (art. 746 CC).
În legătură cu operarea rezoluţiunii se pune problema de a şti dacă mai este necesară şi condiţia punerii în întârziere a debitorului. Din
prevederile Codului civil rezultă că debitorul nu este de drept pus în întârziere prin simplul fapt al neexecutării sau prin împlinirea termenului
de scadenţă a datoriei, în afară de cazul expres prevăzut de art. 617, alin. (4) şi ţinându-se seama de prevederile art. 617, alin. (2), care enumeră
cazurile în care somaţia nu este necesară. Astfel, din dispoziţia art. 617, alin. (1) reiese că debitorul se consideră în întârziere numai dacă nu
execută obligaţia în urma somaţiei primite de la creditor după scadenţă.
Cât priveşte contractele sinalagmatice, necesitatea somaţiei este expres prevăzută de lege (art. 709, alin. (2) CC). În ceea ce priveşte alte
contracte, care nu intră în categoria celor sinalagmatice, considerăm că somaţia nu este o condiţie necesară pentru declararea rezoluţiunii.
Totuşi, punerea în întârziere este foarte importantă pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă.
De asemenea, punerea în întârziere este de dorit atunci când urmează a se soluţiona problema obligării la plata de despăgubiri moratorii.
Efectele rezoluţiunii. Rezoluţiunea contractului comportă următoarele efecte:
a) contractul este desfiinţat şi părţile sunt eliberate de obligaţia de a presta în viitor;
b) părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituind una alteia prestaţiile executate şi veniturile realizate în temeiul
contractului desfiinţat – restitutio in integrum (art. 738, alin. (1) CC).
Rezoluţiunea se aplică numai pentru neexecutarea contractelor cu executare instantanee (imediată). De exemplu, în contractul de vânzare-
cumpărare, care este un contract cu executare instantanee, dacă uneia dintre părţi îi este imputabilă o neexecutare esenţială a obligaţiilor sale,
cealaltă parte este în drept să rezoluţioneze contractul, care va duce la desfiinţarea lui retroactivă, părţile trebuind să-şi restituie reciproc tot ce
şi-au prestat: cumpărătorul va restitui bunul, iar vânzătorul – preţul.
Obligaţiile părţilor născute din rezoluţiune trebuie să fie executate simultan (art. 740 CC).
Există cazuri în care restituirea prestaţiei în natură, din diferite motive, nu este posibilă. Atunci repunerea părţilor în situaţia
anterioară are loc prin oferirea compensaţiei în bani. Art. 738, alin. (2) enumeră cazurile când se procedează la asemenea înlocuire:
a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;
b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;
c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă destinaţiei nu se ia în considerare.
Obligaţia compensării în bani în locul restituirii prestaţiei în natură se exclude în următoarele cazuri:
a) atunci când viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării obiectului;
b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului;
c) atunci când deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor;
 39
d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi
acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmând să fie restituită (art. 738, alin. (5) CC).
Pe lângă restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a prestaţiilor primite, debitorul este ţinut să restituie şi veniturile realizate din
fructificarea bunului care a constituit obiect al prestaţiei. În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de
pe urma bunului, deşi acest lucru ar fi fost posibil (manifestând acea diligenţă pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri), el este
obligat faţă de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate. Totodată, debitorul este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor necesare făcute
în legătură cu bunul (art. 739 CC).
Operarea rezoluţiunii, ca sancţiune pentru neexecutarea contractului de către debitor, nu îl lipseşte pe creditor de dreptul de a cere repararea
prejudiciului cauzat prin neexecutare, conform regulilor Codului civil privind răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor (art. 602-619). De
exemplu, A a încheiat un contract de antrepriză cu B, obligându-se să construiască o casă. În urma executării defectuoase a lucrărilor de
construcţie, casa s-a năruit. В este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul şi să ceară repararea prejudiciilor.
Mărimea despăgubirii poate fi evaluată anticipat printr-o clauză penală sau prin acordul părţilor intervenit după producerea prejudiciilor. În
cazul în care părţile nu vor ajunge la o înţelegere în această privinţă, mărimea despăgubirii se va stabili, la cerere, de către instanţa de judecată.
Dacă rezoluţiunea contractului poate fi operată fără a se adresa în instanţa de judecată, în cazul în care debitorul refuză să repare prejudiciul
reclamat, creditorul nu poate să se îndestuleze din patrimoniul debitorului prin propria sa putere. Repararea prejudiciului se va produce, deci,
prin efectul unei hotărâri a organului jurisdicţional, susceptibilă de executare pe cale silită.
De asemenea, debitorul poate fi obligat şi la plata despăgubirilor pentru prejudiciile suferite de creditor, în condiţiile răspunderii civile
delictuale. De exemplu, în cazul rezoluţiunii unui contract de vânzare-cumpărare vânzătorul este îndreptăţit la recuperarea prejudiciului în
cazul degradării bunului vândut, din culpa debitorului.
În pofida faptului că rezoluţiunea are ca efect încetarea contractului, există unele clauze care pot supravieţui rezoluţiunii. Acestea sunt, în
special, clauzele privind soluţionarea litigiilor, dar pot exista şi altele, care, prin natura lor, sunt destinate să producă efecte şi după rezoluţiunea
contractului (art. 738, alin. (6) CC). De exemplu, contractul poate conţine o clauză care prevede obligaţia unuia dintre cocontractanţi să nu
divulge informaţia confidenţială care i-a parvenit în cadrul derulării raporturilor contractuale, chiar şi după încetarea contractului (clauză de
confidenţialitate). Un alt exemplu este clauza de neconcurenţă, în virtutea căreia o parte se obligă să nu desfăşoare, pe parcursul unei perioade
de timp, activităţi care ar face concurenţă cocontractantului, chiar şi după încetarea raporturilor contractuale (art. 1210 CC).
Legea prevede cazurile în care rezoluţiunea nu produce efecte:
 dacă una dintre părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-şi îndeplineşte obligaţia, rezoluţiunea nu
produce efecte atunci când cealaltă parte se poate elibera de obligaţie prin compensare şi declară compensarea imediat după ce a primit
declaraţia de rezoluţiune (art. 743 CC);
 în cazul în care dreptul de rezoluţiune a contractului este stipulat cu condiţia de a se plăti penalitatea, rezoluţiunea este fără efect dacă
penalitatea nu a fost plătită până la declaraţia de rezoluţiune sau concomitent cu ea, iar cealaltă parte, din acest motiv, a respins neîntârziat
declaraţia. Rezoluţiunea produce, totuşi, efecte dacă, după respingerea sa, penalitatea este plătită neîntârziat (art. 745 CC).
În ceea ce priveşte efectele rezoluţiunii contractului faţă de terţi, ţinem să precizăm că, în principiu, rezoluţiunea contractului desfiinţează
toate drepturile transmise terţilor de către dobânditorul prestaţiei care a format obiectul contractului rezolvit. Deci, rezoluţiunea contractului
primar atrage şi desfiinţarea contractului subsecvent, încheiat de o parte cu un terţ. Bineînţeles că terţul dobânditor se poate apăra, invocând
posesiunea de bună-credinţă (art. 375 CC).

Rezilierea în cazul neexecutării contractului sau pentru alte motive întemeiate

Contractele cu executare succesivă pot fi desfiinţate numai pentru viitor, lăsându-se neatinse prestaţiile care au avut loc înaintea rezilierii. De
exemplu, într-un contract de locaţiune, în cazul neexecutării esenţiale a obligaţiilor sale de către una dintre părţi, cealaltă poate rezilia contractul.
În urma rezilierii, efectele contractului încetează pentru viitor, fără însă a fi afectate prestaţiile care au fost deja realizate. Într-adevăr, contractul
de locaţiune, în virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat pentru trecut, întrucât
beneficiul folosinţei este ireversibil. Deci restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar duce la îmbogăţirea fără justă cauză a locatarului.
O excepţie în acest sens este prevăzută referitor la contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Legea dispune:
“beneficiarul întreţinerii este în drept să ceară rezoluţiunea contractului în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către dobânditor”
(art. 844, alin. (1) CC). Deşi legiuitorul utilizează termenul rezoluţiune, în realitate este vorba de reziliere, întrucât acest contract este prin
natura sa un contract cu executare succesivă. În urma desfacerii acestui contract de către beneficiarul întreţinerii, acesta este îndreptăţit să ceară
restituirea bunului înstrăinat. Dobânditorul nu poate cere restituirea valorii întreţinerii prestate. Deci, în acest caz rezilierea are un efect
retroactiv specific – restituirea de către una dintre părţi a prestaţiei primite. Finalitatea acestor dispoziţii este apărarea intereselor beneficiarului
întreţinerii care este considerat ca fiind partea mai vulnerabilă a contractului şi sancţionarea dobânditorului pentru neexecutarea obligaţiilor
sale contractuale. Pe de altă parte, este necesar să se vegheze ca beneficiarul întreţinerii să nu exercite abuziv dreptul său la rezilierea
contractului, ci doar în cazurile unor încălcări esenţiale de către dobânditor ale obligaţiilor sale contractuale.
Rezilierii i se aplică majoritatea reglementărilor în materie de rezoluţiune (art. 747, alin. (2) CC). Nu se vor aplica însă rezilierii prevederile
ce ţin de retroactivitatea efectelor desfiinţării contractului, precum şi altele ce contravin esenţei rezilierii. Totodată, legea prevede şi o derogare
de la regula generală privind efectele rezilierii numai pentru viitor. Astfel, potrivit art. 748, alin. (4), dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate
nu mai prezintă interes pentru cel îndreptăţit să rezilieze, el poate extinde rezilierea şi asupra acestor prestaţii. Drept consecinţă, va opera
repunerea părţilor în situaţia anterioară, în acest caz vor fi aplicabile regulile respective în materia rezoluţiunii.
Legea conţine şi unele prevederi specifice rezilierii. La acestea se referă regulile privind posibilitatea rezilierii contractelor sinalagmatice cu
executare succesivă pentru motive temeinice (art. 748 CC). Conform regulii generale, dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei
obligaţii contractuale (chiar dacă această neexecutare nu este esenţială), cealaltă parte poate rezilia contractul cu condiţia stabilirii unui termen
de remediere (termen de graţie) sau a somaţiei. Contractul poate fi reziliat la expirarea fără rezultat a termenului de remediere sau dacă somaţia
a rămas fără efect. Regulile menţionate trebuie să fie aplicate în armonie cu prevederile art. 709-711 CC.
De asemenea, fără a se stabili un termen de graţie sau fără somaţie, poate fi reziliat contractul cu executare succesivă pentru motive întemeiate.
Există motiv întemeiat atunci când, luându-se în considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici
uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale până la expirarea termenului de graţie sau de somaţie (art. 748, alin. (2) CC).
În afară de prevederile generale referitoare la rezilierea contractului enunţate, legislaţia civilă conţine aplicaţii ale acestor reguli în diferite
materii speciale. De exemplu, în materia contractului de rentă, legea prevede că atât debirentierul, cât şi credirentierul au dreptul de a cere
rezilierea contractului de rentă dacă, în urma neexecutării obligaţiilor sau din alte motive temeinice, continuarea acestor raporturi nu mai este
posibilă (art. 856, alin. (1) CC).
 40
În materia contractului de antrepriză, legea prevede dreptul clientului de a rezilia contractul din cauza viciilor lucrării, cu condiţia respectării
prevederilor art. 709 CC.
În materia contractului de servicii turistice, legea dispune că, în cazul în care călătoria este, ca urmare a unor lipsuri, prejudiciată în mod
considerabil, turistul poate rezilia contractul. Rezilierea contractului este admisibilă doar dacă organizatorul a lăsat să expire un termen care
i-а fost stabilit de către turist, fără a efectua remedierea. Nu este necesară stabilirea unui termen dacă remedierea este imposibilă sau este
refuzată de organizator ori dacă rezilierea imediată a contractului este justificată de un interes special al turistului (art. 1139 CC).
Codul civil conţine şi alte reglementări privind rezilierea contractului din cauza neexecutării obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi
sau din alte motive întemeiate. Printre acestea se numără: art. 866 (contractul de comodat); art. 884, 886, 889, alin. (2), 890, alin. (1), 901, alin.
(2), 905, alin. (1) şi (2), 906, 907 (contractul de locaţiune); art. 942, 943, 949, 951 (contractul de antrepriză); art. 992, alin. (2) şi (3) (contractul
de transport); art. 1073 (contractul de comision); art. 1242 (contractul de credit bancar), art. 1314, 1317,1318, 1324 (contractul de asigurare);
art. 1352, alin. (2) (contractul de societate civilă).

Rezilierea prin manifestarea de voință a unei părți

Legea reglementează anumite situaţii în care un contract cu executare succesivă poate fi reziliat printr-o manifestare unilaterală de
voinţă:
 în materia contractului de locaţiune, art. 905, alin. (1) CC dispune că rezilierea contractului încheiat fără termen poate avea loc la cererea
oricărei părţi (cu condiţia unui preaviz de 3 luni);
 în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii, art. 942 CC prevede dreptul beneficiarului de a rezilia contractul oricând până
la realizarea completă a lucrării sau a prestaţiei (respectându-se condiţiile indicate), iar art. 974, alin. (2) CC prevede dreptul oricăreia dintre
părţile contractului de prestări de servicii de a rezilia un contract pe termen nedeterminat;
 în materia contractului de transport, art. 992, alin. (1) CC prevede dreptul pasagerului de a rezilia contractul în orice moment (dacă prin
aceasta nu cauzează întârzieri);
 în materia contractului de mandat, art. 1050 CC reglementează condiţiile rezilierii (denunţării) unilaterale a mandatului;
 în materia contractului de comision, art. 1072 CC acordă comitentului dreptul de a rezilia contractul în orice moment;
 în materia contractului de prestări de servicii turistice, art. 1143, alin. (1) CC dispune că înainte de începutul călătoriei, turistul poate rezilia
oricând contractul;
 în materia contractului de franchising, art. 1176, alin. (2) CC prevede că dacă durata nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, oricare dintre
părţi are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de un an;
 în materia contractului de intermediere, art. 1183, alin. (1) CC prevede dreptul oricăreia dintre părţi de a rezilia un contract pe termen
nedeterminat;
 în materia contractului de cont curent bancar, art. 1233, alin. (1) CC dispune că contractul încheiat pe un termen nedeterminat poate fi
reziliat în orice moment de titularul contului, cu condiţia unui preaviz. Cât priveşte rezilierea contractului de către bancă, legea impune anumite
condiţii în vederea protejării titularului de cont (art. 1233, alin. (2) CC);
 în materia contractului de credit bancar, art. 1243, alin. (3) CC prevede dreptul debitorului de a rezilia în orice moment un contract de credit
cu dobândă fluctuantă (cu condiţia unei notificări);
 în materia contractului de asigurare, potrivit art. 1313, alin. (4) CC, în cazul contractelor încheiate pe termen nelimitat, ambele părţi sunt
îndreptăţite să rezilieze contractul, respectând un termen de preaviz de cel puţin o lună şi de cel mult 3 luni;
 în materia contractului de societate civilă, art. 1352, alin. (1) CC dispune că dacă în contract nu este prevăzută o durată determinată a
societăţii civile, fiecare asociat poate rezilia contractul cu un preaviz de 3 luni.

Rezoluțiunea și rezilierea în cazul schimbării împrejurărilor care au stat la baza încheierii contractului
Un caz particular de rezoluţiune (reziliere) a contractului reglementat de lege este situaţia de hardship. Dacă ajustarea contractului la noile
împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu
executare succesivă în timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului (art. 623, alin. (5) CC).

Revocarea și restituirea în contractele cu consumatorii

O modalitate particulară de desfiinţare este prevăzută de legislaţia civilă pentru contractele dintre un consumator şi o persoană care acţionează
în exercitarea unei profesii, încheiate într-un cadru specific voiajorilor comerciali. Reglementările în cauză au drept scop protejarea
consumatorilor contra eventualelor abuzuri din partea întreprinzătorilor, care sunt mai experimentaţi în domeniul afacerilor şi pot impune
consumatorilor condiţii dezavantajoase.
Specificul acestor contracte constă în faptul că ele produc efecte doar dacă, în decursul unei săptămâni, consumatorul nu le revocă în scris,
cu excepţia situaţiei în care contractul este executat pe loc de ambele părţi (art. 697, alin. (1) CC). Legea dispune că dacă consumatorul revocă
contractul în termenul stabilit, el nu mai este legat de exprimarea voinţei în legătură cu încheierea acestui contract (art. 749, alin. (1) CC). Prin
urmare, acest contract este desfiinţat. Astfel, consumatorului i se acordă un termen pentru gândire, pentru a putea aprecia oportunitatea realizării
operaţiunii contractate. Revocarea este necondiţionată, consumatorul nefiind ţinut să prezinte vreo justificare.
Referitor la forma în care se exprimă revocarea, legea precizează că aceasta trebuie scrisă pe hârtie, formulată pe un alt suport de date durabil
sau se poate realiza prin expedierea bunului în termen de 2 săptămâni (art. 749, alin. (2) CC). Acest termen începe să curgă din momentul în
care consumatorului i s-au pus la dispoziţie, pe un suport de date durabil, explicaţii formulate clar referitoare la dreptul său de revocare, numele
sau denumirea, adresa destinatarului revocării, precum şi o trimitere la începerea termenului şi la modalităţile exercitării acestui drept în
conformitate cu reglementarea art. 749, alin. (2) CC. Prin “suport de date durabil” se înţelege orice document sau alt suport de informaţii
exprimate sub o formă lizibilă care îi permite consumatorului să reproducă întocmai informaţiile într-un termen corespunzător cerinţelor actului
juridic. Sarcina probei pentru conţinutul informaţiilor sau declaraţiei revine întreprinzătorului (art. 752, alin. (1) CC).
În cazul încheierii contractului pe baza prospectului de vânzare, legea poate prevedea înlocuirea dreptului de revocare printr-un
drept nelimitat de restituire. Acest drept poate fi realizat dacă:
a) prospectul de vânzare conţine o explicaţie clară referitoare la dreptul de restituire;
b) consumatorul a putut lua cunoştinţă în detaliu de prospectul de vânzare în lipsa întreprinzătorului;
c) consumatorului i se asigură, pe un suport de date durabil, dreptul de restituire.
În cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarată doar prin înapoierea bunului în interiorul termenului (art. 750 CC).
Întrucât exercitarea dreptului de revocare sau de restituire are ca efect desfiinţarea contractului, prevederile referitoare la rezoluţiune se aplică
în modul corespunzător (art. 751, alin. (1) CC). Ca rezultat, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară. În acest context legea precizează că
 41
consumatorul este obligat să înapoieze bunul pe cheltuiala şi riscul întreprinzătorului (art. 751, alin. (2) CC). Dacă obiectul în cauză este
deteriorat sau a pierit, consumatorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură. În asemenea caz consumatorul răspunde şi pentru
înrăutăţirile survenite prin folosirea bunului, dacă anterior a primit lămuriri asupra consecinţelor juridice şi a posibilităţii de a le evita (art. 751,
alin. (3) CC).

B. Rezoluțiunea și rezilierea convențională a contractului

Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate fi efectuată şi prin acordul părţilor. Acest acord poate fi realizat printr-un act juridic separat,
intervenit într-un moment ulterior încheierii contractului sau poate fi încorporat în contract. În orice caz, acest acord trebuie să fie încheiat în
forma cerută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel (art. 734, alin. (2) CC).
Potrivit art. 734, alin. (1) CC, părţile îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluţiune a contractului. Clauza prin care părţile
prevăd dreptul de a rezolvi (rezilia) contractul în cazul survenirii anumitor evenimente sau împrejurări în literatură poartă şi denumirea clauză
rezolutorie sau pact comisoriu.
Este important de a distinge între clauza rezolutorie şi condiţia rezolutorie, reglementată de art. 240 CC, care este o modalitate a actului
juridic civil. În cazul condiţiei rezolutorii desfiinţarea contractului depinde de un eveniment viitor şi incert, exterior comportamentului părţilor.
În cazul clauzei rezolutorii, însă, rezoluţiunea se datorează comportamentului culpabil al debitorului. Condiţia rezolutorie, având natură
obiectivă, dacă se realizează, desfiinţează prin ea însăşi contractul, pe când, în cazul clauzei rezolutorii, mai este necesară şi manifestarea de
voinţă a creditorului.
Pactele comisorii pot fi sinalagmatice şi unilaterale. În cazul pactului sinalagmatic oricare dintre părţile contractului poate să utilizeze
acest pact pentru desfiinţarea contractului prin rezoluţiune în cazul în care cealaltă nu îşi execută obligaţiile contractuale. Pactul comisoriu
este unilateral atunci când în contract este inserată o clauză prin care se prevede că în caz de neexecutare numai una dintre părţi poate rezolvi
contractul. Nimic însă nu se opune ca cealaltă parte să obţină rezoluţiunea sau rezilierea contractului, invocând temeiurile prevăzute de lege.
În practica circuitului civil s-au statornicit mai multe modalităţi de redactare a clauzelor rezolutorii. În funcţie de conţinutul lor se determină
modul de operare a rezoluţiunii sau rezilierii şi efectele produse.
Astfel, uneori, clauza rezolutorie prevede că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi execută obligaţiile, contractul este considerat rezolvit
(reziliat). O asemenea clauză va însemna că rezoluţiunea va opera, potrivit legii, prin declaraţia scrisă faţă de cealaltă parte. În această situaţie
trebuie să fie respectate prevederile legale privind punerea în întârziere a părţii contractante care nu şi-a onorat obligaţiile, astfel cum s-a arătat.
În alte situaţii clauza rezolutorie poate prevedea că, în cazul neexecutării obligaţiilor, contractul este rezolvit (reziliat) de plin drept, fără a
mai fi necesară vreo somaţie sau punere în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă. O asemenea stipulaţie are ca efect desfiinţarea
necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat fără rezultat termenul de executare a obligaţiilor contractuale.
Părţile pot de asemenea insera o clauză rezolutorie prin care convin ca rezoluţiunea să fie pronunţată de instanţa de judecată. În acest caz,
prin derogare de la regula generală privind operarea rezoluţiunii pe cale extrajudiciară, puterea de a statua asupra rezoluţiunii este atribuită, în
virtutea principiului autonomiei de voinţă a părţilor contractului, instanţei de judecată, care va verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute în
clauza rezolutorie.
În cuprinsul clauzei poate fi stipulat în mod explicit neexecutarea căror obligaţii atrage rezoluţiunea contractului. În acest context se pune
problema de a şti dacă orice neexecutare a obligaţiilor contractuale serveşte ca temei de rezoluţiune a contractului sau numai o neexecutare
esenţială. Dat fiind faptul că dispoziţiile legale privind caracterul esenţial al neexecutării obligaţiilor contractuale, ca o condiţie necesară pentru
exercitarea rezoluţiunii, sunt supletive, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot prevedea rezoluţiunea ca sancţiune pentru orice
neexecutare a obligaţiilor contractuale. În cazul în care părţile omit să indice expres care anume neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru
rezoluţiunea contractului, rezoluţiunea poate fi exercitată dacă se constată orice neconcordanţă între prestaţia promisă prin contract şi prestaţia
efectiv executată.
Ţinem să mai precizăm în legătură cu clauzele rezolutorii următoarele:
 numai creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze (rezilieze) contractul. Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a
pretinde rezoluţiunea (rezilierea) contractului;
 creditorul are posibilitatea de a opta fie în favoarea rezoluţiunii (rezilierii) contractului, fie în favoarea executării silite (în natură sau prin
echivalent) a obligaţiilor de către debitor.
În literatura de specialitate română s-a relevat că clauzele rezolutorii prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje şi pericole:
 pot compromite stabilitatea situaţiilor juridice;
 terţii sunt expuşi la toate consecinţele ce decurg din retroactivitatea rezoluţiunii;
 în raporturile dintre părţile contractante ele sunt adesea surse de inechitate, o dată ce sunt impuse de partea mai puternică economic a
contractului.
Având în vedere aceste aspecte, pactele comisorii (clauzele rezolutorii) sunt interpretate restrictiv şi cu o mare severitate de practica judiciară.
În jurisprudenţa franceză s-au conturat următoarele cerinţe faţă de clauzele rezolutorii:
 pentru a fi valabilă, clauza rezolutorie trebuie să fie fără echivoc;
 clauza nu poate sancţiona decât neexecutarea obligaţiilor stipulate expres în contract, dar nu şi a celor implicite;
 clauza îşi pierde automat eficacitatea în cazul în care şi cealaltă parte nu şi-a onorat obligaţiile contractuale;
 clauza nu trebuie să fie aplicată contrar principiilor bunei-credinţe şi echităţii;
 acordarea unui termen de graţie suspendă acţiunea clauzei rezolutorii.

Tema: RĂSPUNDEREA CIVILĂ

Noțiunea de răspundere civilă și importanța ei
Existenţa şi dezvoltarea oricărei societăţi necesită prezenţa unor reguli de conduită morală şi juridică, care urmează a fi respectate de orice
persoană. Nimeni nu este îndreptăţit să încalce aceste reguli. Şi dacă, totuşi, regulile sunt încălcate, oricine răspunde pentru faptele sale.
Aprecierea comportamentului fiecăruia în corespundere cu regulile stabilite de societate se manifestă sub forma răspunderii sociale.
Răspunderea socială care cuprinde întreaga sferă a realizării normelor sociale poate îmbrăca mai multe forme specifice. Distingem răspunderea
morală, răspunderea politică, răspunderea etică, răspunderea juridică, precum şi diferite alte modalităţi în care, sub o formă sau alta, oamenii
sunt chemaţi să dea seama pentru modul în care se comportă în viaţa socială.
Răspunderea morală şi etică vine în cazul nerespectării normelor morale, societăţii şi are drept consecinţe aprobarea sau dezaprobarea
societăţii, precum şi aplicarea unor sancţiuni de ordin moral.
Răspunderea politică se referă la domeniul realizării unor activităţi politice care trebuie să coincidă cu interesele societăţii, iar în caz de
nerespectare a acestor interese pot fi aplicate sancţiuni politice care au rol de restabilire a echilibrului social în societatea respectivă.
 42
Răspunderea socială se deosebeşte de răspunderea juridică, care s-a ivit în viaţa socială numai după formarea statului şi dreptului, prin aceea
că prima presupune încălcarea unor îndatoriri care nu corespund unor drepturi corelative şi care, în consecinţă, nu este susceptibilă să fie
sancţionată prin mijlocirea constrângerii de stat, ci este reprobată de colectivitate. În cazul răspunderii juridice, reacţia faţă de fapta reprobabilă
şi eventual păgubitoare primeşte o formă tot mai organizată, care implică posibilitatea recurgerii la constrângerea de stat. Şi astfel, răspunderea
devine juridică.
Răspunderea juridică, în viziunea contemporană, este un fenomen social caracterizat prin determinarea unui anumit comportament al
individului în raport cu alţi indivizi şi în raporturile lui cu societatea.
Fiind definită ca o categorie generală a dreptului, răspunderea juridică este studiată în cadrul diferitelor ramuri de drept: dreptul civil, dreptul
penal, dreptul familiei, dreptul administrativ, dreptul muncii etc. Între răspunderea juridică dintre diferitele ramuri de drept există atât trăsături
comune, cât şi deosebiri esenţiale, ceea ce determină plasarea ei într-o anumită ramură de drept. Fiecare formă a răspunderii juridice se tratează
în cadrul disciplinelor specifice de drept sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă. Ca instituţii distincte ale unor ramuri de drept autonome,
formele răspunderii juridice sunt cercetate pe larg în ramura căreia aparţin.
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să
repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Răspunderea penală poate fi definită: restrâns şi larg. În sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege obligaţia infractorului de a suporta
şi executa o pedeapsă, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni.
Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice care prezintă anumite trăsături specifice şi intervine atunci când a fost
săvârşită o anumită faptă ilicită, denumită contravenţie.
Răspunderea disciplinară şi răspunderea materială sunt două forme ale răspunderii de dreptul muncii, fiind legate de executarea
contractului de muncă individual. Răspunderea disciplinară intervine în cazurile în care o persoană încadrată cu contract de muncă săvârşeşte,
cu vinovăţie, o abatere de la obligaţiile de serviciu asumate prin contractul de muncă, încălcând obligaţia de a respecta disciplina muncii, iar
răspunderea materială reprezintă una din formele răspunderii juridice, care impune obligaţia persoanelor încadrate cu contractul de muncă de
a repara, în condiţiile legii, prejudiciul provocat unităţii în cursul executării contractului, printr-o faptă ilicită, în legătură cu munca lor şi
săvârşită cu vinovăţie.
Aceste răspunderi se pot întâlni separat, alteori pot fi cumulate cu o altă formă de răspundere juridică (de exemplu, răspunderea penală poate
fi dublată cu răspunderea civilă sau disciplinară).
Răspunderea juridică civilă îşi are fundamentul în izvoarele dreptului civil, principalul dintre care este Codul civil ce reglementează modul
de aplicare, condiţiile de fond şi de formă.
Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice, deoarece ea are drept scop
asigurarea circuitului civil şi a funcţionării normale a mecanismului relaţiilor economice în societate.
Problema formulării unei definiţii unice a răspunderii juridice civile a fost şi rămâne pentru doctrina dreptului civil una dintre cele mai
controversate. Definiţiile savanţilor, fiind multiple, diferă în funcţie de scopul care este urmărit la efectuarea cercetărilor ştiinţifice.
Astfel, L. Pop defineşte răspunderea civilă ca “o instituţie juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează
obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală ori pentru care este chemată de
lege să răspundă”.
După O. S. Ioffe, “răspunderea juridică civilă este o sancţiune pentru fapta ilicită care produce consecinţe negative pentru delincvent,
exprimate în pierderea drepturilor subiective, civile sau impunerea unor obligaţiuni civile noi ori adăugătoare”.
V. P. Gribanov defineşte răspunderea civilă ca fiind “o formă a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor patrimoniale în scopul
restabilirii drepturilor lezate şi stimularea raporturilor economice normale între subiectele egale ale circuitului civil”.
Sensul frecvent al noţiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă, este acela de obligaţie de a suporta consecinţele
nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie ce incumbă autorului faptei, contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta
dezaprobării sociale a unei asemenea conduite.
În acest sens, răspunderea este identificată cu sancţiunea, deoarece nu sunt luate în considerare laturile psihologice ale răspunderii.
Deşi răspunderea şi sancţiunea sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen social, ele sunt diferite. Şi anume, răspunderea apare ca un complex
de drepturi şi obligaţii care se nasc în baza legii ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de
către stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice. Deci, altfel spus, răspunderea juridică este cadrul juridic de realizare pentru sancţiune. Definită
astfel, răspunderea juridică nu se confundă cu sancţiunea juridică, deoarece nu orice sancţiune prevăzută de normele de drept este o răspundere
juridică.
Astfel, art. 622, alin. (1) CC prevede că, în cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară
ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie predat sieşi. În cazul dat suntem în prezenţa unei sancţiuni exprimate în luarea forţată a bunului şi
transmiterea acestuia creditorului, adică este o executare silită a obligaţiei. Debitorul nu a suferit nici o schimbare în situaţia lui patrimonială,
deoarece a fost executat ceea ce el trebuia să execute în temeiul obligaţiei pe care o datora. De aici putem concluziona că răspunderea civilă
este prezentă în cazul în care debitorul este impus să execute ceea ce este prevăzut de lege sau contract şi adăugător îi sunt impuse noi sarcini
sau el este lipsit de unele drepturi subiective civile.
Răspunderea juridică civilă poate fi definită ca fiind o formă a constrângerii de stat care constă în obligaţia oricărei persoane de a repara
prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ilicită prevăzută de lege sau de contract.
Răspunderea juridică civilă are o importanţă teoretică şi practică, fiind bazată pe principii de răspundere patrimonială a subiectelor care se
află pe poziţie de egalitate juridică şi contribuind efectiv la ocrotirea drepturilor subiective şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi
juridice.
Importanţa răspunderii civile constă în normele sale cuprinzătoare, construcţiile teoretice reuşite care corelează cu răspunderea din alte ramuri
de drept, corespund cerinţelor de echitate socială şi de securitate juridică a oamenilor.
Răspunderea juridică civilă are câteva caractere specifice, care o deosebesc de alte forme de răspundere juridică, și anume:
 caracterul patrimonial, deoarece ea este în toate cazurile urmată de repararea prejudiciului cauzat, recuperarea daunelor, plata clauzei
penale, ceea ce determină însăşi esenţa răspunderii civile;
 baza răspunderii civile o constituie răspunderea delincventului în faţa pătimaşului. Aceasta reiese din faptul că dreptul civil
reglementează relaţiile dintre subiectele care se află pe poziţie de egalitate juridică. În circuitul civil, neîndeplinirea obligaţiei de către un
subiect duce la încălcarea dreptului celuilalt. De aceea, sancţiunea patrimonială prevăzută de răspunderea juridică civilă are ca scop restabilirea
sau compensarea de către delincvent a dreptului încălcat al pătimaşului;
 43
 răspunderea civilă nu se declanşează din oficiu, ci numai la cererea titularului dreptului subiectiv lezat, adică ea pune faţă în faţă
pătimaşul faptei ilicite păgubitoare cu autorul acestei fapte. Societatea se implică numai în măsura în care victima manifestă interes apelând la
forţa de constrângere a statului;
 aplicarea unui volum egal de măsuri ale răspunderii civile faţă de diferiţi participanţi ai circuitului civil pentru încălcări de acelaşi fel
(acest caracter se desprinde din principiul egalităţii juridice a subiectelor raportului civil). Faptul se lămureşte prin aceea că, la aprecierea
culpei, se are în vedere gradul de diligenţă ce se poate pretinde autorului faptei ilicite. Aceasta înseamnă că se constată dacă persoana aflată în
situaţia autorului faptei ilicite a luat măsurile de precauţiune care erau posibile pentru evitarea sau preîntâmpinarea prejudiciului pe care, în
condiţii identice, ar fi trebuit să le ia orice persoană. Deci, la aprecierea culpei delincventului nu se iau în vedere calităţile personale ale acestuia
şi nici un etalon general de diligenţă – dar un etalon abstract – diligenţă maximă în situaţia respectivă;
 există o corelaţie dintre cuantumul răspunderii şi cuantumul prejudiciului sau al despăgubirilor. Aceasta presupune o limită a răspunderii
civile, care se manifestă prin caracterul compensatoriu ce ar satisface dreptul pătimaşului de a-şi restabili situaţia materială existentă anterior,
ceea ce este scopul principal al răspunderii;
 aplicarea răspunderii nu exclude executarea obligaţiei în natură, în marea majoritate a cazurilor. Excepţie poate fi cazul când, datorită
unor circumstanţe obiective, creditorul pierde interesul pentru executare.

Fundamentul și principiile răspunderii civile

Răspunderea civilă se consideră o sancţiune de drept civil. Un principiu care guvernează răspunderea civilă este cel al răspunderii întemeiate
pe culpă. Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă a-l repara pe acela din a cărui greşeală sau culpă s-a produs, însă
legislaţia în vigoare reglementează răspunderea civilă şi în lipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu (art. 1405, 1410–
1412 CC). Aceasta a determinat că în doctrină s-au reliefat mai multe concepţii referitoare la fundamentul răspunderii civile, mai ales al celei
delictuale.
Teoria răspunderii subiective. Adepţii acestei teorii consideră că răspunderea civilă este o sancţiune specifică dreptului civil, cu caracter
reparator, aplicabilă numai în cazul săvârşirii de fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Pentru a putea fi angajată, răspunderea trebuie să se
întemeieze pe culpa autorului faptei, ea fiind condiţionată de atitudinea psihică a autorului sau a persoanei răspunzătoare faţă de consecinţele
faptei prejudiciabile.
Atunci când se cauzează prejudiciu fără vinovăţie nu există temei pentru aşa o condamnare a comportamentului persoanei, de aceea aici nu
trebuie să fie vorba despre răspundere dar despre forme speciale de repartizare a daunei cauzate întâmplător. Un alt autor afirmă că trebuie
considerate norme ce reglementează răspunderea, numai acele norme în care se exprimă condamnarea socială a faptei ilicite. Este condamnabilă
social numai fapta vinovată.
Aplicarea răspunderii civile în lipsa vinovăţiei îndeplineşte o funcţie compensatorie şi stimulează comportamentul licit, ceea ce este un scop
de bază al echităţii sociale. La angajarea răspunderii civile, după cum afirmă doctrina, culpa se prezumă, ceea ce este mai caracteristic pentru
răspunderea contractuală. Răspunderea delictuală poate fi angajată şi în lipsa vinovăţiei, victima trebuind să dovedească culpa autorului, ceea
ce este o sarcină foarte grea pentru cel prejudiciat, fiind vorba de un element psihic, de atitudinea internă a autorului faptei nesusceptibilă de
observare directă. Astfel, este greu de a accepta teoria subiectivă, cu atât mai mult că nu există o deplină concordanţă a acesteia cu construcţiile
legale.
Teoria răspunderii obiective. Ritmul accelerat de dezvoltare economică, rezultatele revoluţiei industriale concretizate în noi mecanisme,
maşini, capacităţi de producţie tot mai complexe, instalaţii etc. au făcut ca viaţa şi munca să devină tot mai complexe şi greu de conciliat cu
grija şi prudenţa necesară pentru a evita accidentele şi primejdiile deosebite ce puteau interveni dintr-o atare activitate. În aceste condiţii, teoria
răspunderii subiective, cel puţin în unele cazuri, se neutralizează treptat. Dificultăţile au putut fi sesizate, mai ales, în legătură cu accidentele
de muncă, apoi accidentele auto, aeronave ş.a. În aceste împrejurări, culpa nu se putea dovedi sau dovada acesteia devenea dificilă. Victima
fiind păgubaşă trebuia să suporte toată povara.
Astfel, au apărut noi orientări în doctrină spre o altă fundamentare a răspunderii juridice civile.
Dintre unele teorii germane, unde a fost formulată răspunderea obiectivă, teoria riscului a avut cea mai largă audienţă. În formularea ei s-a
pornit de la caracterul periculos al unor acte cauzatoare de prejudicii care creează un risc, adică riscul producerii unor consecinţe dăunătoare
pentru alţii. Cu toate justificările invocate în susţinerea acestei teorii, ea nu a dus la înlăturarea concepţiei răspunderii subiective întemeiată pe
culpă.
Teoria riscului a inspirat o bogată literatură şi o abundentă jurisprudenţă orientată în favoarea victimei, dar a întâmpinat serioase dificultăţi
în tendinţa sa de a convinge şi, mai ales, în generalizarea acceptării ei ca unic fundament al întregului sistem al răspunderii civile. Însemnătatea
teoriei riscului constă în explicarea regimului special al răspunderii civile în anumite situaţii, pe temei obiectiv, în lipsa vinovăţiei sau existenţa
unor raporturi de subordonare.
Teorii mixte. Atât teoria obiectivă, cât şi cea subiectivă nu au putut satisface concepţiile privind fundamentul răspunderii civile, iar criticile
formulate au dat naştere la teorii mixte.
Practica judiciară a confirmat că acceptarea, în unele cazuri, a concepţiei obiective are justificare morală, argumentată de pe poziţii de echitate,
şi nu este de natură a paraliza activităţile productive. Când urmările păgubitoare ale unor conduite sau activităţi sunt imposibil de prevăzut şi
evitat cu o diligenţă medie, obişnuită, trebuie să se admită angajarea răspunderii civile indiferentă de culpă.
Realitatea este că nici teoria subiectivă şi nici cea obiectivă nu poate explica ea singură, izolat, în mod complet şi satisfăcător, întreaga
instituţie a răspunderii civile, fiindcă sunt cazuri când răspunderea se antrenează fără a putea dovedi culpa şi sunt cazuri când culpa se impune
a fi examinată şi în condiţiile în care răspunderea este întemeiată pe ideea de risc.
Astfel a fost elaborată teoria garanţiei. Conform acestei teorii prejudiciile sau daunele se grupează în două categorii:
1) prejudicii corporale şi materiale;
2) prejudicii economice şi morale.
Repararea daunelor corporale şi materiale este garantată obiectiv, fără să fie necesară dovada culpei persoanei răspunzătoare. Dimpotrivă,
repararea daunelor economice şi morale nu este garantată obiectiv, ele putând fi cauzate prin exerciţiul normal al unor drepturi, de aceea, pentru
angajarea răspunderii civile trebuie să fie făcută proba culpei autorului lor.
Explicarea fundamentului diferit, care stă la baza obligaţiei de reparare a celor două categorii de prejudicii, rezultă din faptul că în teoria
garanţiei unele valori cum sunt dreptul la viaţă, integritate corporală şi integritate materială a bunurilor sunt ocrotite de societate într-un mod
mai ridicat, şi toţi cei ce cauzează asemenea pagube sunt obligaţi să le repare în temeiul ideii de garanţie obiectivă. În celelalte cazuri când a
fost cauzat un prejudiciu, el urmează să fie reparat, dacă se va face dovada vinovăţiei persoanei responsabile. Deci, elaborarea teoriei garanţiei
a avut ca scop înlăturarea unor neajunsuri ale teoriei obiective şi celei subiective şi justificarea coexistenţei lor. Această teorie nu este pe deplin
împărtăşită de autorii din doctrina juridică.
 44
Fundamentul răspunderii civile în doctrină şi legislaţie se bazează pe un numitor comun al tuturor teoriilor: obligaţia fiecăruia de a nu provoca
pagube celorlalţi şi a se comporta în aşa mod ca să nu fie încălcate drepturile, interesele şi libertăţile altor persoane.
Regulile de bază care asigură realizarea funcţiilor răspunderii civile sunt după unii autori: principiul legalităţii, principiul reparării
integrale a prejudiciului şi principiul răspunderii pentru culpă; iar după alţii – principiul reparării în natură a prejudiciului şi principiul reparării
prompte a prejudiciului.
Savantul L. Pop consideră că principiul legalităţii este un principiu general al dreptului, care nu este necesar şi nici util să fie reţinut ca un
principiu al răspunderii juridice civile. La fel, principiul răspunderii bazată pe culpă nu este unul specific numai răspunderii civile, deoarece el
stă la baza întregii răspunderi juridice în toate formele ei. În ce priveşte principiul reparării prompte a prejudiciului, el este absorbit de principiul
reparării integrale a prejudiciului.
După Codul civil al RM la baza răspunderii civile stau două principii:
 principiul reparării integrale a prejudiciului – reiese din prevederile Codului civil, şi anume din art. 602, alin. (1) “în cazul în care nu
execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat”, şi art. 1398, alin. (1) CC, “cel care acţionează
faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial”.
Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale nerespectării prevederilor contractului
sau ale unei fapte ilicite în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară. Această afirmaţie rezultă din art. 607, alin. (1) CC, conform căruia
“cel obligat la repararea prejudiciului trebuie să restabilească situaţia care ar fi existat în cazul în care împrejurarea cauzatoare de prejudiciu
nu survenea”.
Repararea prejudiciului este un principiu datorită faptului că cea mai esenţială şi mai largă consecinţă a încălcării drepturilor civile este
cauzarea de prejudicii. De fapt, repararea prejudiciului este nu numai un principiu, ci şi o formă obligatorie a răspunderii care se aplică în toate
cazurile de încălcare a drepturilor civile, dacă legea sau contractul nu prevede altceva. Deoarece răspunderea civilă se realizează prin repararea
prejudiciului cauzat, această reparare nu poate fi decât integrală. Chiar dacă textul Codului civil nu defineşte că repararea prejudiciului trebuie
să fie integrală, aceasta decurge din esenţa şi finalitatea răspunderii civile, cât şi din practica judiciară care dispune că “instanţa impune
responsabilitatea recuperării pagubei în mărime deplină”;
 principiul reparării în natură a prejudiciului – nu este prevăzut expres în textul Codului civil, dar el reiese din conţinutul articolelor ce
reglementează răspunderea juridică civilă. Astfel, art. 608 CC stipulează că, “dacă restabilirea situaţiei existente anterior cauzării prejudiciului
nu este posibilă sau este posibilă cu cheltuieli disproporţionate, creditorul este despăgubit în bani”. Deci, întotdeauna răspunderea civilă
porneşte de la repararea în natură a prejudiciului, concretizată în: restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de
acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrurilor făcute cu încălcarea unui drept al
altuia etc. Repararea în natură poate fi exprimată şi printr-o operaţie juridică, cum ar fi ignorarea de către instanţa de judecată a faptului revocării
intempestive a unei oferte de a contracta şi constatarea prin hotărâre că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării. Indiferent că este
o operaţie materială sau o operaţie juridică, repararea în natură are ca scop înlăturarea prejudiciului suferit de o persoană şi, deci, repunerea
acesteia în situaţia anterioară.

Funcțiile răspunderii civile

Doctrina juridică susţine că răspunderea civilă îndeplineşte două funcţii importante care nu pot fi concepute în mod separat, în sensul că una
o presupune pe cealaltă. Acestea sunt funcţia preventiv-educativă şi funcţia reparatorie.
Funcţia preventiv-educativă este determinată de însăşi natura juridică a răspunderii civile. Încă din vechime s-a stabilit că persoana şi
patrimoniul ei este ocrotit de lege, şi orice faptă ilicită, întemeiată pe culpă şi care a cauzat un prejudiciu, este sancţionată de lege. Sancţiunea
cu caracter reparatoriu, fiind specifică dreptului civil, are o importanţă educativă, deoarece exercită o influenţă asupra conştiinţei oamenilor
prin faptul că este îndreptată împotriva patrimoniului celui ce este culpabil de cauzarea prejudiciului. Scopul aplicării răspunderii civile este
educativ şi preventiv, deoarece are ca efect micşorarea numărului faptelor ce aduc pagube şi respectarea obligaţiilor asumate prin acte juridice.
Altfel spus, ea previne cauzarea unor prejudicii şi întăreşte disciplina contractuală.
Răspunderea civilă este un fenomen social care se materializează în reacţia organizată a societăţii în limitele prescrise de lege. Aplicarea ei
este o metodă prin care în conştiinţa oamenilor se insuflă respectarea legii, regulă prevăzută în art. 9 CC şi necesară în orice stat de drept.
Funcţionarea răspunderii civile ca instituţie a dreptului civil, corelaţia acestei instituţii cu scopurile generale ale sistemului juridic sunt strâns
legate de credinţa că legea este dreaptă şi impune persoanelor necesitatea de a acţiona cu bună-credinţă, a nu prejudicia pe alţii, a respecta
drepturile şi interesele altor persoane, ceea ce în final duce la întărirea relaţiilor economice în ţară.
Funcţia reparatorie. Membrii societăţii sunt chemaţi să dea seama pentru modul în care se comportă în viaţa socială, ceea ce constituie
răspunderea juridică. Între diferitele forme ale răspunderii, cea civilă se deosebeşte anume prin răspunderea patrimonială. Asta înseamnă că
persoana care a cauzat un prejudiciu prin comportamentul său ilicit este obligată să-l repare. Din prevederile art. 602, 604, 1406-1408 CC
reiese că omul este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin fapta sau prin neglijenţa, sau prin imprudenţa sa, cât şi pentru fapta
reprezentantului legal, a prepusului, a minorului sau a persoanei incapabile supravegheate de el.
Răspunderea civilă este o instituţie care ocroteşte drepturile civile ale persoanelor fizice şi juridice, şi esenţa ei, după cum rezultă din
prevederii art. 607 CC, constă în obligaţia de a înlătura consecinţele negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, apărute ca urmare a
lezării drepturilor subiective ale persoanei prin repararea prejudiciului cauzat.
Realizarea răspunderii civile se efectuează prin restabilirea stării materiale a persoanei prejudiciate din contul patrimoniului delincventului
sau din contul persoanei responsabile pentru prejudiciul cauzat. Deci, funcţia reparatorie este prezentă în toate cazurile răspunderii civile. Cu
toate acestea, unii autori consideră că funcţia reparatorie a răspunderii civile este relativă, deoarece ei se realizează numai în raporturile dintre
subiectele obligaţiei de reparare a prejudiciului. Chiar şi în aceste raporturi, oricât de mare ar fi răspunderea, încă nu se poate afirma că valorile
deteriorate sau distruse pot fi întotdeauna recuperate pe deplin în materialitatea sa.

Formele răspunderii civile

Răspunderea civilă, fiind instituţia juridică de drept civil care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează condiţiile în care o persoană
răspunde pentru prejudiciul cauzat altei persoane şi poate fi obligată să repare acest prejudiciu, există în două forme: delictuală şi contractuală.
Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat din fapte ilicite (delicte civile).
Răspunderea civilă contractuală este obligaţia debitorului, care izvorăşte dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin
faptul neexecutării, executării necorespunzătoare sau tardive a prestaţiei datorate.
Ambele forme ale răspunderii civile se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii: un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită
extracontractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, culpa sau vinovăţia autorului faptei şi existenţa
unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Reieşind din faptul că aplicarea ambelor forme ale răspunderii civile are un scop
 45
comun, care este repararea prejudiciului cauzat, şi că atât pentru răspunderea delictuală, cât şi pentru acea contractuală sunt necesare, practic,
aceleaşi condiţii, în doctrină s-a pus întrebarea dacă cele două forme de răspundere civilă pot fi considerate ca alcătuind o singură instituţie
juridică sau trebuie privite ca două feluri de răspundere fundamental şi esenţial deosebite una faţă de alta.
În rezultatul discuţiilor dintre savanţi s-au conturat două teorii principale: teoria dualităţii şi teoria unităţii răspunderii civile.
Susţinătorii teoriei dualităţii răspunderii civile consideră că între răspunderea delictuală şi cea contractuală există deosebiri fundamentale
şi ireductibile, și anume:
 originea răspunderii delictuale se află direct în lege, expresie a puterii şi voinţei publice, iar originea răspunderii contractuale se găseşte în
contract, adică în acordul de voinţe al părţilor;
 capacitatea delictuală are o sferă mai largă decât cea contractuală;
 în cazul răspunderii delictuale, reparaţia este întotdeauna integrală, iar în cazul răspunderii contractuale este posibilă şi o atenuare a
răspunderii.
Potrivit teoriei unităţii răspunderii civile, între cele două forme ale răspunderii nu există deosebiri de esenţă. Astfel, s-a menţionat că
diferenţa ireductibilă, ce se pretinde că ar exista, este lipsită de orice bază; ea este numai o iluzie rezultată dintr-un examen superficial, deoarece
ambele generează, în mod egal, o obligaţie de a repara prejudiciul cauzat; ambele presupun existenţa unei obligaţii anterioare, care este încălcată
printr-o faptă ilicită şi prejudiciabilă.
În doctrina RM, având la bază prevederile Codului civil, este susţinută teoria dualităţii răspunderii civile. Într-adevăr, cele două forme ale
răspunderii au o esenţă economică comună, finalitatea lor fiind repararea prejudiciului cauzat prin fapte ilicite. Totuşi, între aceste forme ale
răspunderii există deosebiri considerabile.
În plan teoretic s-a stabilit că deosebirile dintre răspunderea delictuală şi cea contractuală sunt următoarele:
a) în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care revine tuturor – de a nu leza drepturile
altora prin fapte ilicite. În cazul răspunderii contractuale este încălcată o obligaţie concretă, stabilită prin contractul preexistent;
b) în cazul răspunderii delictuale, prejudiciul se cauzează de o persoană care are obligaţia pasivă ce aparţine tuturor – de a se abţine de la
lezarea drepturilor subiective ale terţelor persoane. Acţiunea pentru aplicarea răspunderii poate fi invocată, în unele cazuri, nu numai de
pătimaş, dar şi de terţi. În cazul răspunderii contractuale, răspunderea poate fi invocată numai de părţile contractante;
c) izvorul răspunderii delictuale îl constituie încălcarea unei obligaţii extracontractuale, pe când izvorul răspunderii contractuale este
contractul;
d) în ce priveşte capacitatea de a răspunde, în materia delictuală aceasta implică existenţa discernământului; minorul care a împlinit vârsta
de 14 ani răspunde personal pentru prejudiciul cauzat. În materie contractuală, capacitatea de a răspunde implică existenţa capacităţii depline
de exerciţiu;
e) în materie delictuală se răspunde atât pentru daune previzibile, cât şi pentru daune imprevizibile, iar în materia contractuală numai pentru
daune previzibile, cu excepţia prevăzută la art. 610, alin. (5) CC;
f) în cazul răspunderii delictuale, culpa autorului trebuie dovedită, iar în cazul răspunderii contractuale, culpa debitorului se prezumă;
g) o altă deosebire între cele două forme ale răspunderii se află în caracterul solidar al răspunderii delictuale pentru dauna cauzată în comun
şi în caracterul, în principiu, divizibil al obligaţiei de reparare a prejudiciului în cazul răspunderii contractuale.
Aceste două forme ale răspunderii civile se aplică separat. Ori de câte ori a existat un contract din a cărei neexecutare au rezultat prejudicii,
se apelează la răspunderea contractuală şi nicidecum la cea delictuală.
Într-un singur caz, cumulul este permis, şi anume, în ipoteza în care neexecutarea contractului constituie, în acelaşi timp, o infracţiune,
cumulul vizând doar posibilitatea de alegere între calea unei acţiuni în răspunderea contractuală şi calea unei acţiuni în răspunderea delictuală.
Doctrina juridică mai cunoaşte şi o altă clasificare a formelor de răspundere civilă. În funcţie de conţinut şi numărul persoanelor cărora
li se impune obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, răspunderea civilă poate fi:
 solidară – răspunderea civilă este solidară în caz că este expres stipulată în contract sau reiese din conţinutul legii, sau atunci când prestaţia
este indivizibilă. Astfel, spre exemplu, răspund solidar posesorii izvoarelor de pericol sporit pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin interacţiunea
acestor izvoare (art. 1410, alin. (4) CC);
 pe cote-părţi – în cazul unei obligaţii cu mai mulţi debitori suntem în prezenţa răspunderii pe cote-păţi. Fiecare dintre debitori va răspunde
în faţa creditorului în mărimea cotei-părţi care îi revine conform legii sau contractului. Dacă cuantumul acesteia nu este sau nu poate fi
determinat, debitorii vor fi răspunzători în părţi egale. Spre exemplu, dacă prejudiciul a fost cauzat de doi sau mai mulţi minori în vârstă de
până la 14 ani şi care au părinţi diferiţi, aceştia vor răspunde faţă de partea vătămată nu solidar, ci pe cote-părţi, deoarece ei nu sunt autori ai
faptei ilicite. Dacă minorii au acelaşi tată şi aceeaşi mamă, răspunderea lor va fi solidară;
 subsidiară – răspunderea subsidiară se angajează în cazul când suntem în prezenţa a doi debitori, unul fiind principal, iar celălalt –
secundar. Astfel, art. 1407, alin. (2) CC prevede că în cazul în care minorul între 14 şi 18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru
repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea nereparată, de către părinţi, adoptatori sau curator, dacă nu
demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.
În acest caz, răspunderea părinţilor, a adoptatorilor sau a curatorului este subsidiară, fiind angajată numai atunci când minorul nu are mijloace
suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat. Fiind subsidiară, răspunderea părinţilor, a adoptatorilor sau curatorului încetează la atingerea
majoratului de către autorul prejudiciului sau dacă el dobândeşte bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului.
Răspunderea subsidiară nu se confundă cu răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului (art. 604 CC). În acest caz, între
reprezentant sau prepus şi creditor nu există un raport juridic obligaţional propriu, deoarece executantul îndeplineşte funcţiile încredinţate de
către debitor în vederea executării contractului. Prejudiciul cauzat creditorului se consideră a fi cauzat de însuşi debitor, acesta fiind prezumat
vinovat pentru că a ales greşit reprezentantul sau nu l-a supravegheat în modul cuvenit. Reprezentantul legal sau prepusul va răspunde numai
în cazul expres prevăzut de lege.

Răspunderea delictuală
Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru
faptele ei. Ea apare ca un instrument de ocrotire a drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor şi reglementează procesul de înlăturare a
consecinţelor negative care se datorează unei fapte ilicite.
Răspunderea delictuală este o sancţiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă. Spre deosebire de pedeapsă,
răspunderea civilă delictuală, privită ca o sancţiune civilă, se aplică nu în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci în considerarea
patrimoniului său. Aşa fiind în caz de deces al făptuitorului, obligaţia de dezdăunare se va transmite moştenitorilor săi, ceea ce demonstrează
că răspunderea delictuală nu are caracterul unei pedepse.
 46
Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere civilă delictuală poartă denumirea de delict. Componenţa delictului civil
constituie o totalitate de trăsături şi elemente esenţiale formulate de legiuitor ca necesare şi suficiente pentru angajarea răspunderii civile.
Răspunderea civilă delictuală se angajează indiferent de faptul dacă culpa are forma unui dol, unei imprudenţe, neglijenţe sau chiar în forma
cea mai uşoară, iar în unele cazuri chiar şi în lipsa culpei.
Principiile şi regulile răspunderii civile delictuale sunt aplicabile în toate situaţiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu
printr-o faptă ilicită extracontractuală:
1) se are în vedere conduita prin care se încalcă obligaţia generală prevăzută de lege de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime
ale celorlalţi;
2) prin fapta ilicită extracontractuală se înţelege şi neexecutarea lato sensu a obligaţiilor născute dintr-o faptă licită (îmbogăţirea fără justă
cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri).
Răspunderea delictuală are un şir de caractere juridice care îi dezvăluie esenţa: ea apare ca rezultat al încălcării unor drepturi absolute
ale persoanei vătămate, care pot avea un caracter patrimonial (dreptul de proprietate) sau un caracter personal nepatrimonial (dreptul la viaţă,
sănătate). Obligaţiile care se nasc din cauzarea de daune sunt extracontractuale, uneori, chiar şi în cazul când dreptul a fost încălcat de o
persoană cu care pătimaşul se află în relaţii contractuale (art. 1399 CC).
Răspunderea delictuală are ca scop repararea integrală a prejudiciului cauzat, indiferent de persoana căruia i-а fost cauzat, de felul
prejudiciului şi de formele care urmează a fi utilizate pentru reparare. Obligaţia de reparare a prejudiciului poate fi impusă nu numai
delincventului, ci şi altor persoane prevăzute de lege (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, răspunderea părinţilor pentru
prejudiciul cauzat de un minor sub vârsta de 14 ani etc.).
Răspunderea juridică se caracterizează prin aceea că fiecare este răspunzător pentru încălcarea prevederilor legii sau ale contractului, adică
pentru fapta proprie. Răspunderea pentru fapta proprie implică obligarea la repararea prejudiciului a înseşi persoanei care a săvârşit fapta
păgubitoare. Răspunderea pentru fapta proprie poate avea ca subiect pasiv orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul. În cazul răspunderii
pentru fapta proprie, domeniul principal al acesteia are la bază culpa făptuitorului, culpă care nu se prezumă, ci trebuie dovedită de către
victimă.
În viaţa socială apare necesitatea ocrotirii intereselor unor persoane care au suferit prejudicii fără nici o vină din partea lor, ceea ce a impus
extinderea răspunderii civile delictuale dincolo de limitele faptei proprii. Pentru aceste cazuri, Codul civil prevede răspunderea pentru fapta
altei persoane (ceea ce include răspunderea părinţilor, adoptatorilor, tutorelui sau curatorului pentru prejudiciul cauzat de un minor, răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului); precum şi răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale (cum ar fi răspunderea pentru prejudiciul cauzat
de produse defectuoase, de vicii de construcţie, de animale).
Codul civil prevede angajarea răspunderii civile delictuale în următoarele cazuri:
a) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică, de o persoană cu funcţie de răspundere, prin erori judiciare sau de anchetă;
b) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minori, persoane incapabile sau de prepus;
c) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit;
d) răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea sănătăţii sau prin deces;
e) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, ruina construcţiei sau de produse defectuoase.
Condiţiile răspunderii delictuale reies din conţinutul art. 1398 CC şi sunt următoarele: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
Ţinând cont de faptul că răspunderea delictuală se concretizează într-un raport de obligaţii, în legislaţie şi în practica judiciară ea mai este
denumită şi obligaţie delictuală. Obligaţiile delictuale sunt o varietate a obligaţiilor civile, au aceleaşi elemente specifice oricărui raport
obligaţional şi sunt reglementate de Titlul III, Cartea a treia a Codului civil la categoriile concrete de obligaţii.

Răspunderea contractuală
Potrivit art. 668 CC, contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în
conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii. Asta înseamnă că părţile contractante trebuie să execute în natură obligaţiile
asumate şi la termenele asumate, neputând să desfiinţeze contractul decât în cazurile prevăzute de lege, deoarece acţionează principiul pacta
sunt servanda. Dacă debitorul nu-şi execută voluntar obligaţia de a face, de a nu face sau de a preda un bun, creditorul poate cere prin instanţa
judecătorească obligarea debitorului la executarea silită sau la constrângerea economică a debitorului în scopul executării obligaţiei asumate
de către debitor.
În situaţia în care debitorul nu-şi execută obligaţia asumată prin contract şi nici nu se realizează executarea silită, creditorul poate obţine
executare prin echivalent, angajându-se răspunderea civilă a debitorului, adică răspunderea contractuală.
În doctrină, răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său
prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau tardivă a prestaţiei datorate.
În Codul civil, răspunderea delictuală este reglementată în mod distinct (art. 1398 – 1431), iar răspunderea contractuală este tratată la efectele
neexecutării obligaţiilor (art. 602 – 623). Efectul comun al oricărei obligaţii civile este de a-1 impune pe debitor ca să-şi îndeplinească prestaţia,
ceea ce duce la stingerea obligaţiei contractate. Dacă acest efect nu poate fi realizat, se angajează răspunderea civilă contractuală.
Obligaţiile care se nasc din negocierea contractului pot fi contractuale numai în cazul când contractul între părţi a fost încheiat, iar dacă
negocierile nu s-au finisat cu încheierea contractului, răspunderea va fi delictuală. Astfel, din conţinutul art. 703 CC rezultă că neexecutarea
promisiunii unilaterale sau bilaterale de a încheia un contract face opozabil beneficiarului promisiunii contractul încheiat cu terţul în detrimentul
intereselor sale şi, respectiv, repararea prejudiciului suferit prin comportamentul culpabil al promitentului şi, după caz, a terţului.
Aşadar, ca răspunderea să fie contractuală este nevoie să existe un contract încheiat legal. Normele juridice care reglementează răspunderea
contractuală pot fi cele care sunt aplicabile răspunderii contractuale în general şi cele care sunt aplicabile pentru răspunderea în fiecare contract
numit (vânzare-cumpărare, locaţiune, arendă etc.).
Din prevederile Codului civil reiese că pentru aplicarea răspunderii contractuale este necesar să fie întrunite condiţiile:
 fapta ilicită care constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale pe care şi le-a asumat debitorul prin contractul valabil încheiat cu
creditorul obligaţiei;
 existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului;
 existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul creditorului;
 culpa (imprudenţa sau neglijenţa), dolul (intenţia) debitorului ori altă formă a vinovăţiei stipulată în contract.
Fapta ilicită. Ilicite sunt acţiunile sau inacţiunile prin care se încalcă drepturile şi obligaţiile prevăzute sau sancţionate de normele dreptului
civil, sau chiar dacă nu sunt prevăzute de o normă concretă, contravin principiilor esenţiale şi conţinutului legislaţiei civile. Fapta ilicită constă
în acţiunea interzisă de dreptul obiectiv.
 47
Acţiunea care este făcută pentru exercitarea unui drept subiectiv, în limitele prevăzute de lege, nu constituie o încălcare a legii, chiar şi în
cazul în care produce un efect negativ asupra altor persoane. Cum ar fi, de exemplu construcţia unei case de locuit, cu respectarea tuturor
regulilor prevăzute de legislaţie, prin care fapt în casa vecinului pătrunde mai puţină lumină.
Ilicită este recunoscută fapta care cauzează un prejudiciu persoanei sau patrimoniului unei persoane fizice sau juridice, prin comportamentul
ce nu corespunde cerinţelor înaintate pentru executarea unei obligaţii. Aceste cerinţe pot fi prevăzute de lege, alte acte normative, uzanţă sau
contract. Astfel, în cazul existenţei unui contract încheiat între părţi, fapta ilicită constă în încălcarea de către debitor a dreptului de creanţă al
creditorului prin neexecutarea obligaţiilor contractuale.
Conform art. 602, alin. (2) CC, neexecutarea obligaţiilor contractuale include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea
necorespunzătoare sau tardivă.
Aşadar, în doctrină se menţionează că există două înţelesuri ale neexecutării obligaţiilor contractuale, şi anume: lato sensu, care cuprinde
neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau tardivă a obligaţiilor, şi stricto sensu care constă în neexecutarea totală sau parţială a acelor
obligaţii.
Neexecutarea obligaţiei poate fi totală sau parţială. Constatarea neexecutării obligaţiei ca fiind totală sau parţială se distinge după obiectul
obligaţie. Dacă obiectul obligaţiei este o prestaţie indivizibilă prin natura sa ori prin convenţia părţilor, executarea parţială are valoarea unei
neexecutări totale. În cazul obligaţiei al cărui obiect este divizibil, urmează a se aprecia măsura în care obligaţia este executată cu diminuarea
corespunzătoare a despăgubirilor pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului său.
Executarea necorespunzătoare constă în executarea prestaţiei cu nerespectarea condiţiilor de calitate stabilite de clauzele contractuale sau
standardele uzuale. În funcţie de caz executarea necorespunzătoare a obligaţiei poate fi apreciată ca o neexecutare totală sau parţială. De
exemplu, într-un contract de servicii turistice a fost stipulat că turistul, în călătorie, va beneficia de un apartament de lux la hotel, însă i s-a pus
la dispoziţie un pat într-o odaie lipsită de condiţiile necesare şi împreună cu alte persoane. Aici suntem în prezența executării necorespunzătoare
parţiale. Executarea necorespunzătoare totală poate fi în cazul când debitorul confecţionează pentru creditor o uşă nu după dimensiunile indicate
în contract, dar alta, mult mai mare, care nu poate fi instalată la intrarea din casa lui.
Prin executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale se înţelege faptul că debitorul a executat în natură prestaţiile lui sau este gata să
le execute după expirarea termenului stabilit în contract. Executarea cu întârziere poate fi considerată, ca şi în cazul neexecutării sau executării
necorespunzătoare, ca fiind o neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor. Astfel, prezintă o neexecutare totală acea obligaţie care urma să fie
executată la un anumit termen stipulat în contract, pe care debitorul nu l-a respectat, ulterior, creditorul neavând nici un interes pentru executare.
De exemplu, debitorul urma să coasă o rochie pentru mireasă, la o anumită dată, când trebuia să fie încheiată căsătoria.
Condiţie pentru angajarea răspunderii contractuale nu este numai acţiunea sau inacţiunea debitorului dar aceea că prin fapta ilicită a fost
încălcat un drept subiectiv al creditorului fiindu-i cauzat un prejudiciu. În majoritatea cazurilor de angajare a răspunderii civile contractuale,
fapta ilicită, care a provocat neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor, se prezumă, şi creditorul nu trebuie
să prezinte careva probe. Şi numai în cazul în care debitorul apelează la unele circumstanţe, care l-au împiedicat să execute obligaţia, sau în
lipsa vinovăţiei lui, aprecierea faptei, ca fiind ilicită, dobândeşte o importanţă juridică, şi debitorul urmează să prezinte probele necesare.
Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de
creanţă aparţinând creditorului său contractual, prin neexecutarea lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat.
Repararea prejudiciului cauzat este o metodă generală a răspunderii civile. Alte metode ale răspunderii civile se aplică doar în cazurile
expres prevăzute de lege sau contract şi sunt denumite metode speciale.
Repararea prejudiciului are un conţinut patrimonial care se exprimă prin aceea că autorul faptei ilicite plăteşte bani sau transmite bunuri din
patrimoniul său în patrimoniul celui prejudiciat. Totodată, repararea prejudiciului are un caracter compensatoriu, deoarece persoanei vătămate
i se restabileşte, din contul făptuitorului, situaţia patrimonială pe care el o avea înainte de a se produce prejudiciul.
În funcţie de caracterul valorilor lezate, prejudiciul poate fi clasificat în:
 prejudiciul patrimonial – deteriorarea sau distrugerea bunurilor generează apariţia prejudiciului patrimonial;
 prejudiciul nepatrimonial – apare în cazul atingerii aduse valorilor nepatrimoniale.
Funcţia principală a răspunderii contractuale este repararea prejudiciului cauzat. Aşadar, pentru angajarea răspunderii contractuale,
prejudiciul patrimonial trebuie să fie real, adică să fie sigură existenţa lui, să poată fi stabilită întinderea lui. Cel căruia i s-a încălcat un drept
subiectiv are obligaţia de a prezenta probe care să confirme prejudiciul cauzat. Din această regulă sunt şi unele excepţii, cum este cazul
obligaţiilor care au drept obiect sume de bani, unde legea fixează drept despăgubire dobânda legală. În această situaţie, prin lege se consideră
că lipsa de folosinţă a unei sume de bani provoacă creditorului un prejudiciu, care este egal cu dobânda legală.
Aşadar, din prevederile art. 619 CC rezultă câteva reguli speciale, aplicabile obligaţiilor pecuniare, şi anume:
 creditorul obligaţiei pecuniare nu trebuie să facă dovada că prin întârziere i s-a cauzat un prejudiciu;
 creditorul poate pretinde ca echivalent al prejudiciului dobânda stabilită de lege – 5% peste rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei
şi 9% – în cazurile când nu participă consumatorul, dacă legile speciale sau contractul nu prevăd altfel. În cazurile dobânzii de 5 la sută se
admite proba unui prejudiciu mai redus, iar în cazul dobânzii de 9 la sută, când nu participă consumatorul, proba unui prejudiciu mai redus nu
se admite;
 dobânzile de întârziere nu se aplică la dobânzi.
Articolul 610 CC stipulează că “despăgubirea pe care o datorează debitorul pentru neexecutare cuprinde atât prejudiciul efectiv, cauzat
creditorului, cât şi venitul ratat”. Din prevederile legale reiese că consecinţele dăunătoare ale neexecutării obligaţiei de către debitor sunt
compuse din două părţi:
 prejudiciul efectiv – cuprinde cheltuielile pe care creditorul le-a efectuat sau urmează să le efectueze pentru restabilirea dreptului încălcat,
pierderea sau deteriorarea patrimoniului său. Prejudiciul trebuie să fie cert. Este cert prejudiciul care s-a produs în totalitate până la data când
se cere repararea lui;
 venitul ratat – conform art. 610, alin. (2) CC se consideră venitul care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea
autorului prejudiciului în împrejurări normale.
Articolul 611 CC prevede că la determinarea întinderii prejudiciului se ţine cont de interesul pe care creditorul îl avea în executarea
corespunzătoare a obligaţiei. Determinante pentru această estimare sunt locul şi timpul prevăzute pentru executarea obligaţiilor contractuale.
Prevederile menţionate au o importanţă deosebită în condiţiile actuale, când preţurile sunt nestabile, iar rata inflaţiei creşte permanent.
Astfel, dacă prejudiciul a apărut în urma neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei, cuantumul lui se determină ţinând cont
de preţurile în locul unde prestaţia urma să fie executată şi la data executării benevole a prestaţiei datorate. Calcularea prejudiciului după
regulile menţionate se face dacă contractul încheiat de părţi nu prevede altfel. Instanţa judecătorească este în drept să satisfacă cererea
creditorului privind repararea prejudiciului care este cert, adică este stabilită atât existenţa, cât şi întinderea lui. Dacă prejudiciul poate fi reparat
în natură prin procurarea anumitor lucruri, îndeplinirea unor servicii, valoarea acestora se va calcula la data când trebuia să fie executată
 48
obligaţia şi la preţul din localitatea unde urma să fie executarea, chiar şi în cazul când cheltuielile încă nu au fost făcute de către creditor. Există
cazuri când restabilirea situaţiei anterioare nu este posibilă sau este posibilă doar cu cheltuieli disproporţionate, şi atunci, în locul prestaţiei,
creditorului i se poate oferi echivalentul bănesc al obiectului specific al obligaţiei, adică despăgubirea.
Principiul angajării răspunderii civile care prevede repararea integrală a prejudiciului cauzat presupune că repararea are ca scop restabilirea
situaţiei existente în cazul în care împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea. Astfel, debitorul trebuie să repare prejudiciul efectiv
cauzat şi venitul ratat.
Venitul ratat este câştigul nerealizat de creditor, în urma neexecutării obligaţiei de către debitor, pe care el putea să-l primească în condiţiile
circuitului civil normal, dacă dreptul lui subiectiv nu ar fi fost încălcat. Spre exemplu, în baza unui contract de locaţiune, locatarul a făcut
inundaţie în apartamentul închiriat, prin care fapt a cauzat un prejudiciu locatorului. Apartamentul a fost reparat timp de două luni. Locatarul
este obligat să restituie costul reparaţiei (prejudiciul efectiv) şi plata chiriei pentru două luni (venitul ratat), de care a fost lipsit locatorul din
cauza reparaţiei. Alin. (4), art. 610 CC stipulează că despăgubirea nu se extinde asupra prejudiciului care, conform experienţei debitorului, nu
poate fi prevăzut în mod raţional, în cazul unei aprecieri obiective. Din această prevedere rezultă că creditorul poate cere recuperarea venitului
ratat numai în aşa măsură care i-ar restabili situaţia în care el trebuia să se afle dacă obligaţia ar fi fost executată. Orice depăşire neîntemeiată
a venitului ratat din partea creditorului poate fi considerată ca îmbogăţire fără justa cauză.
În ce priveşte prejudiciile nepatrimoniale, repararea lor bănească este admisă cu valoarea de regulă generală de către doctrina juridică şi
practica judiciară, dacă au fost cauzate printr-o faptă ilicită extracontractuală (art. 616 CC). Angajarea răspunderii contractuale pentru
prejudiciile nepatrimoniale are un domeniu restrâns de aplicaţie. Astfel, repararea bănească a unor asemenea prejudicii intervine în contractele
de valorificare a drepturilor de autor şi inventator, în contractele de transport de persoane, precum şi în alte contracte care cuprind obligaţiile
implicite de protecţie a persoanelor. Prejudiciul nepatrimonial apare în doctrina şi practica judiciară sub denumirea de prejudiciu moral.
Răspunderea pentru prejudiciul moral are un caracter compensator. Compensarea bănească a prejudiciului are ca scop înlăturarea consecinţelor
negative din patrimoniul psihic şi moral al persoanei vătămate. Legislaţia în vigoare nu reglementează mărimea prejudiciului moral, lăsând
această funcţie instanţei judecătoreşti. Practica judiciară, la determinarea mărimii prejudiciului moral, ia în vedere gradul de vinovăţie a
autorului prejudiciului, caracterul individual al suferinţelor morale şi fizice, consecinţele pentru persoana vătămată şi alte momente ce merită
atenţie.
Raportul de cauzalitate între neexecutarea obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit de creditor este de asemenea o condiţie pentru
antrenarea răspunderii civile contractuale. Această condiţie este prevăzută expres în art. 610, alin. (3) CC, unde se menţionează că este reparabil
numai prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit (direct) al neexecutării.
Cauza este acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar. Constatarea raportului de cauzalitate devine importantă atunci
când se pune problema reparării prejudiciului cauzat.
Importanţa raportului de cauzalitate apare cu evidenţă în cazurile în care vinovăţia este prezumată de lege, precum şi în cazul răspunderii fără
vinovăţie, de aceea el nu trebuie confundat cu vinovăţia. Raportul de cauzalitate este şi condiţia în funcţie de care se determină cuantumul
despăgubirii.
De cele mai dese ori, existenţa raportului de cauzalitate este uşor de stabilit, legătura dintre fapta ilicită şi prejudiciu fiind clară. Alteori,
raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit, mai ales când prejudiciul a fost precedat de mai multe acţiuni sau împrejurări.
Doctrina civilă cunoaşte mai multe sisteme de stabilire a raportului de cauzalitate:
Sistemul echivalenţei condiţiilor. Conform acestui sistem, în cazul în care nu se poate determina cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie
valoarea egală tuturor faptelor şi evenimentelor ce au precedat acest prejudiciu, ori altfel spus, se atribuie valoarea cauzală fiecărei condiţii în
lipsa căreia prejudiciul nu s-ar fi produs.
Pe plan practic, aceasta duce la extinderea excesivă a cercului de persoane ce urmează a fi trase la răspundere, între ele fiind unele care au
săvârşit fapte ce se află într-o relaţie întâmplătoare cu prejudiciul care s-a produs. De exemplu, şeful secţiei copiilor nou-născuţi i-а dat
medicului de serviciu indicaţii să examineze un copil nou-născut. Acesta a constatat boala şi a prescris tratamentul necesar. Asistenta medicală,
din greşeală, i-а picurat copilului în ochi alt medicament decât cel indicat de medic şi, ca rezultat, copilul a pierdut vederea. Astfel,
comportamentul asistentei medicale este rezultatul indicaţiilor medicului şi, în acelaşi timp, cauza pierderii vederii de către copil. Dacă
analizăm şi următoarea legătură, comportamentul medicului, care este indicaţia şefului secţiei de a examina copilul, putem ajunge la cele mai
îndepărtate cauze ale acestui eveniment, ceea ce nu ne dă un răspuns concret privind cauza prejudiciului. După cum reiese din exemplul
menţionat, sistemul echivalenţei condiţiilor nu rezervă loc întâmplării, iar aceasta duce la o cauzalitate nelimitată, şi într-o astfel de situaţie
însăşi ideea cauzalităţii se dispersează într-un complex de condiţii şi încetează de a mai fi condiţie obiectivă a răspunderii, deoarece toate
fenomenele în natură sunt legate reciproc, deşi cu diferită intensitate.
Sistemul cauzei proxime. Din întreaga sferă a elementelor şi faptelor care au precedat producerea efectului păgubitor, acest sistem, retrăgând
câmpul cauzal, reţine drept cauză ultima faptă, cea care este imediat anterioară efectului, apreciindu-se că în lipsa ei prejudiciul nu s-ar fi
produs. Deci, în lipsa acestei cauze, denumită cauza proximă, nici celelalte condiţii antecedente nu ar fi devenit eficiente sub aspect cauzal.
Uneori, cauza proximă este definită prin prezenţa elementelor de previzibilitate.
Dacă sistemul echivalenţei condiţiilor lărgeşte atât de mult câmpul cauzalităţii, încât cuprinde şi condiţiile necesare necauzale, sistemul cauzei
proxime, dimpotrivă, restrânge câmpul cauzalităţii într-atât încât lasă în afara acestui câmp toate condiţiile necesare care au contribuit la
cauzarea prejudiciului, în afară de una singură, cea de pe urmă.
Neajunsul acestui sistem este că el poate duce la o restrângere excesivă şi arbitrară a cercului persoanelor care ar urma să fie trase la
răspunderea pentru cauzarea unui prejudiciu.
Sistemul cauzei adecvate. Potrivit acestui sistem, în determinarea raportului de cauzalitate sunt considerate cauze numai acele fapte sau
împrejurări anterioare care întrunesc calitatea de tipice, adică în mod normal, obişnuit, conform experienţei umane, produc asemenea prejudicii,
fiind previzibile. Astfel, din câmpul cauzal sunt excluse împrejurările care din intersectarea unor evenimente sau fapte umane au dus la cauzarea
prejudiciului.
Acest sistem introduce în aprecierea raportului cauzal elementul subiectiv, fiind considerat raport cauzal numai acel raport care poate fi
prevăzut. Soluţia dată nu corespunde realităţii, deoarece raportul cauzal este un raport obiectiv, care există independent de cunoştinţa autorului
faptei ilicite. Problema previzibilităţii, indiferent că este privită sub aspectul unui criteriu subiectiv al celui care acţionează, ori aspectul obiectiv
al “observatorului normal”, constituie o problemă de imputabilitate a faptei, şi nu una de cauzalitate.
Sistemul cauzalităţii necesare este cel mai răspândit în literatura de specialitate. Esenţa lui constă în a desprinde din totalitatea faptelor care
au precedat efectul pe acelea care pot fi considerate drept cauză a prejudiciului. Deşi sistemul recunoaşte importanţa pe care o au condiţiile ce
favorizează producerea prejudiciului, ca element al angajării răspunderii civile este numai fenomenul care în mod necesar a produs rezultatul.
Aşadar, în raport de cauzalitate cu prejudiciul cauzat se află nu acele fapte care au constituit cauza, ci numai condiţiile desfăşurării acţiunii
dăunătoare.
 49
Potrivit acestui sistem, pot rămâne nesancţionate civil acele fapte ilicite care au avut rolul de condiţii, deşi, aşa cum arată autorii sistemului,
“caracterul necesar al legăturii dintre cauză şi efect nu înseamnă că fenomenul cauză singur poate produce, provoca, genera efectul”, că
“existenţa condiţiilor corespunzătoare creează posibilitatea pentru un anumit fenomen (cauza) să realizeze în mod obligatoriu un alt fenomen
(efectul)”.
Sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii. Teza principală a acestui sistem este aceea că în stabilirea raportului cauzal trebuie să
avem în vedere faptul că fenomenul cauză nu acţionează izolat, ci desfăşurarea lui este condiţionată de anumiţi factori, care fără a produce
efectul păgubitor favorizează producerea lui, înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea procesului sau agravându-
i ori asigurându-i rezultatele negative.
Condiţiile exterioare care au contribuit la realizarea efectului păgubitor alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauzală o unitate indivizibilă în
cadrul căreia asemenea condiţii dobândesc, prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal.
În legătura cu aceste premise teoretice, în literatură a fost propusă noţiunea de complex cauzal, aptă să explice atât acţiunea unitară a unor
cauze de diferite tipuri, cât şi acţiunea unitară a cauzelor şi condiţiilor în direcţia producerii unui efect unic.
Acestea sunt teoriile doctrinare privind raportul de cauzalitate pentru angajarea răspunderii civile. Noţiunea raportului de cauzalitate instituită
în drept desemnează un cerc de fenomene separate artificial din totalitatea celor cunoscute de noi, şi scopul care impune această separare este
angajarea răspunderii pentru faptele ilicite.
Existenţa raportului de cauzalitate, în materie contractuală, este prezumată de lege având suportul în art. 603, alin. (1) CC, care prevede că
debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
Din prevederile legale reiese că debitorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, dacă neexecutarea se datorează forţei majore (art. 606 CC),
cazului fortuit, vinovăţiei celui prejudiciat (art. 612 CC) ori a persoanei pentru care răspunde cel prejudiciat, deoarece în aceste cazuri lipseşte
raportul de cauzalitate.
Culpa sau vinovăţia debitorului. Art. 603 CC prevede că debitorul poartă răspundere pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau
neglijenţă). Alineatul doi al aceluiaşi articol stabileşte că este nulă orice stipulaţie care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz
de dol sau culpă gravă. Articolul 604 stipulează că debitorul răspunde pentru vina reprezentantului lui în aceeaşi măsură ca pentru propria vină.
Din conţinutul acestor articole, reiese că legiuitorul foloseşte noţiunea de dol, culpă şi vină.
Dicţionarul explicativ al limbii române dă următoarele explicaţii:
 dolul este acţiunea făcută cu rea-intenţie, cu viclenie, pentru a determina pe cineva să încheie un contract nefavorabil sau să admită o
clauză nefavorabilă într-un contract;
 culpa este greşeala care constă în îndeplinirea neconformă a unei obligaţii sau în neîndeplinirea ei, greşeală care constă în săvârşirea unui
fapt păgubitor sau pedepsit de lege;
 vina este fapta care constituie o abatere de la ceea ce este considerat drept sau bun; greşeală, vinovăţie, păcat, culpă.
Aşadar, din aceste explicaţii reiese că noţiunea de vină este identică cu noţiunea de culpă.
În doctrină, vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul
imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările ei.
Noţiunea vinovăţiei menţionate, împrumutată din dreptul penal, se explică în egală măsură faţă de persoanele fizice şi faţă de persoanele
juridice. Răspunderea presupune săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie. Lipsa vinovăţiei, de regulă, înlătură răspunderea, chiar dacă fapta a fost
săvârşită şi prin ea a fost cauzat un prejudiciu.
Răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat întâmplător, adică fără vinovăţie, se admite, prin excepţie, în cazurile expres prevăzute de
lege.
Întemeierea răspunderii pe vinovăţie este o parte a fundamentului răspunderii civile, o necesitate socială, o garanţie a funcţiei educative a
răspunderii. La angajarea răspunderii civile contractuale condiţia de culpă trebuie să existe în mod obligatoriu. Gradele culpei au şi ele o
importanţă. Astfel, legea consideră nulă orice stipulaţie care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de dol sau culpă gravă (art.
603, alin. (2) CC). Şi în acelaşi timp, în caz de punere a debitorului în întârziere, acesta răspunde şi pentru imprudenţă şi pentru neglijenţă,
chiar şi pentru cazul fortuit. Culpa este un criteriu subiectiv al răspunderii civile, ea este determinată de procesele psihologice care au loc în
conştiinţa omului în momentul săvârşirii faptei ilicite şi care este temeiul aprecierii formei vinovăţiei. În Codul civil este stipulat că răspunderea
se angajează pentru dol sau culpă.
În doctrină, dolul definit ca intenţie este de două feluri, şi anume:
a) intenţia directă, când autorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acestei fapte;
b) intenţia indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-1 urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui;
Culpa este şi ea de două feluri:
a) imprudenţa (uşurinţa), când autorul faptei prevede rezultatul faptei lui, dar nu-1 acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce;
b) neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei lui, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Distincţia dintre aceste forme ale vinovăţiei nu întotdeauna prezintă interes, deoarece răspunderea civilă are la bază principiul reparării
integrale a prejudiciului. Aceasta însă nu înseamnă că gravitatea vinovăţiei nu are importanţă la angajarea răspunderii civile.
În unele cazuri, forma vinovăţiei care stă la baza răspunderii civile este mixtă (art. 612 CC) şi se caracterizează prin următoarele:
a) prejudiciul este cauzat în rezultatul vinovăţiei debitorului şi a vinovăţiei creditorului;
b) prejudiciul s-a situat numai în patrimoniul unei părţi, şi anume al creditorului;
c) prejudiciul este comun şi nu se poate determina în ce parte este cauzat de debitor şi în care parte de creditor.
Astfel, dacă cărăuşul a întârziat la transportarea unei încărcături supuse deteriorării naturale, iar clientul a întârziat să primească încărcătura,
prejudiciul care a luat naştere prin deteriorarea mărfurilor este cauzat prin vina cărăuşului şi prin vina clientului, neputându-se delimita cui şi
ce măsură a vinovăţiei îi aparţine. În acest caz, instanţa judecătorească poate micşora cuantumul prejudiciului care urmează a fi reparat de
debitor. Micşorarea prejudiciului pentru debitor poate avea loc şi în cazul când creditorul a omis să preîntâmpine sau să diminueze prejudiciul.
În cazul vinovăţiei mixte, când nu este posibilă delimitarea vinovăţiei debitorului şi creditorului, pot fi aplicate gradele culpei pentru
determinarea întinderii prejudiciului fiecăreia dintre părţi. Astfel, cel care a acţionat cu un grad al culpei mai intens va purta o răspundere mai
mare.
Culpa mixtă nu trebuie confundată cu cauzarea de daună în comun. Cauzarea de daună în comun se caracterizează prin următoarele:
a) prejudiciul este cauzat patrimoniului numai unei părţi – creditorului;
b) prejudiciul este cauzat de două sau mai multe persoane;
c) prejudiciul cauzat este un tot întreg şi nu există posibilitatea să se determine cotele despăgubirilor datorate de fiecare dintre două sau mai
multe persoane;
d) debitorii poartă răspunderea solidară în faţa creditorului.
 50
Potrivit art. 602, alin. (1) CC, culpa debitorului este prezumată. Această prezumţie este relativă şi operează de îndată ce creditorul face dovadă
că debitorul nu a executat obligaţia. Debitorul se consideră vinovat atâta timp cât nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
Debitorul poate fi recunoscut ca fiind nevinovat, dacă va dovedi că a folosit toate mijloacele necesare ca să desfăşoare o activitate diligentă
pentru a obţine un anumit rezultat. În executarea obligaţiilor contractuale, comportamentul diligent are în vedere diligenţă unui bun proprietar,
adică cel ce acţionează cu grijă faţă de interesele societăţii şi membrilor ei, subordonându-şi conduita exigenţelor impuse de lege şi de bunele
moravuri.
Creditorul nu este obligat să probeze culpa debitorului. Dar dacă acesta nu a obţinut rezultatul la care s-a obligat sau se susţine că obligaţia
este executată necorespunzător, creditorul trebuie să dovedească că împotriva lui a fost săvârşită o faptă ilicită prin care i s-au cauzat daune,
cât şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi daunele cauzate sau, după caz, executarea necorespunzătoare a obligaţiei.
Cauze care influenţează răspunderea debitorului. În caz de neexecutare a obligaţiei în termenul stabilit, apare încălcarea obligaţiei prin
întârziere. Punerea în întârziere constă în manifestarea unilaterală de voinţă prin care creditorul pretinde executarea prestaţiei ce i se datorează
de către debitor. Punerea debitorului în întârziere se face în condiţiile prevăzute de art. 617 CC. Debitorul nu se socoate pus în întârziere prin
simplul fapt al neexecutării sau prin expirarea termenului stabilit pentru executarea obligaţiei. Punerea în întârziere a debitorului potrivit art.
617, alin. (1) CC se face printr-o somație primită după scadenţă din partea creditorului.
Debitorul este de drept în întârziere, fără somaţie, în cazul în care:
a) este stabilită o dată calendaristică pentru executarea obligaţiei;
b) înaintea executării obligaţiei trebuie să aibă loc un eveniment, iar perioada pentru executarea obligaţiei este stabilită astfel încât poate fi
calculată calendaristic de la producerea evenimentului;
c) părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la expirarea termenului la care trebuia să execute obligaţia, fără îndeplinirea
vreunei formalităţi;
d) obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a o executa;
e) debitorul obligaţiei cu executare succesivă refuză sau omite în mod repetat să o execute;
f) obligaţia de a nu face nu se execută;
g) este evident că somaţia nu va avea nici un rezultat;
h) intrarea în întârziere se justifică din motive întemeiate, luându-se în considerare interesele ambelor părţi;
i) debitorul a declarat în scris că nu doreşte să execute obligaţia (art. 616, alin. (2) CC).
Debitorul este în întârziere dacă nu execută obligaţia în termen de 30 de zile de la scadenţă şi de la intrarea unei note de plată sau unei alte
invitaţii de plată similare. Această dispoziţie se aplică debitorului consumator numai dacă în nota de plată sau în invitaţia de plată similară sunt
indicate în mod special efectele menţionate.
Punerea în întârziere obligă debitorul la răspunderea pentru orice imprudenţă sau neglijenţă, chiar şi în cazul când răspunderea este limitată
în baza legii sau a contractului. El răspunde şi pentru cazul fortuit, adică pentru întâmplare, pentru lipsa culpei. Nu va răspunde debitorul pentru
prejudiciul care s-ar fi produs chiar dacă obligaţia era executată în termen (art. 618 CC).
Dacă executarea obligaţiei în urma punerii în întârziere a debitorului nu mai prezintă interes pentru creditor, acesta poate refuza prestaţia şi
cere despăgubire (art. 609 CC). Despăgubirile se acordă într-o sumă bănească globală sau sub formă de plăţi efectuate periodic, acestea fiind
supuse indexării.
Punerea în întârziere a debitorului se poate datora şi întârzierii creditorului. Astfel, dacă creditorul a refuzat primirea de la debitor a obligaţiei
executate în modul corespunzător sau creditorul nu şi-a executat obligaţia pusă în seama lui, de care era legată obligaţia debitorului pe care
acesta nu a putut s-o execute, debitorul nu este pus în întârziere. Răspunderea în aceste cazuri se va angaja în măsura în care prejudiciul este
cauzat de o parte sau de cealaltă parte. Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobânzi pe perioada întârzierii în conformitate cu art. 619 CC.
Evaluarea despăgubirilor pe care le datorează debitorul pentru neexecutare poate fi făcută de instanţa de judecată prin acordul de voinţă al
părţilor şi direct prin lege. Dacă creditorul a cerut despăgubire, el nu mai poate pretinde executarea în natură a prestaţiilor. Sumele de bani pe
care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului, cu titlul de despăgubiri, trebuie să corespundă întinderii prejudiciului cauzat.
Conform principiului reparării integrale a prejudiciului, art. 610 CC prevede că despăgubirile includ:
 prejudiciul efectiv care reprezintă efectul nemijlocit al neexecutării şi prin care se înţelege micşorarea patrimoniului creditorului cauzată
de neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale de către debitor;
 venitul ratat, adică sporul patrimonial pe care l-ar fi obţinut creditorul, în condiţiile obişnuite ale circuitului civil, dacă debitorul ar fi
executat întocmai, în natură şi la timp, obligaţiile la care s-a îndatorat.
Prejudiciile pot fi previzibile şi imprevizibile. Legea dispune că debitorul răspunde pentru prejudiciile care au putut fi prevăzute la încheierea
contractului, ţinându-se cont de experienţa debitorului, acţionarea lui în mod raţional şi aprecierea obiectivă.
Dacă însă neexecutarea obligaţiei este cauzată prin dol, debitorul răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil. Răspunderea mai agravantă, în
acest caz, se explică prin caracterul delictual al dolului, care are ca efect transferarea problemei reparării prejudiciului din domeniul contractual
pe terenul răspunderii delictuale. Răspunderea delictuală se angajează, deopotrivă, pentru daunele previzibile şi daunele imprevizibile.
Prejudiciile se mai clasifică în directe şi indirecte. Conform prevederilor art. 610, alin. (3) CC, este reparabil numai prejudiciul care reprezintă
efectul direct al neexecutării. Prejudiciile indirecte nu sunt supuse reparării, deoarece în acest caz lipseşte raportul de cauzalitate dintre ele şi
neexecutarea obligaţiilor.
Principiul reparării integrale a prejudiciului face ca determinarea lui să aibă loc fiind raportată la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti,
prin care fapt se urmăreşte obţinerea echivalentului bănesc necesar pentru repunerea creditorului în situaţia anterioară. În unele contracte,
avându-se în vedere situaţiile permanente de risc sporit, cât şi în scopul evitării ruinei economice a debitorului, legea stabileşte un plafon maxim
al despăgubirilor. Astfel, art. 1014 CC prevede că cărăuşul răspunde pentru pierderea totală sau parţială a încărcăturii în mărime ce nu depăşeşte
valoarea încărcăturii. Aceleaşi prevederi le întâlnim şi în cazul de transport aerian.
Stabilirea întinderii despăgubirilor poate avea loc şi prin acordul de voinţă al părţilor, înainte de producerea prejudiciului. Acest acord se
numeşte clauză penală şi este reglementat de art. 624-630 CC.
Clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulând că debitorul, în cazul
neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun.
Clauza penală se face în scris. Ea poate fi cuprinsă în textul contractului din care se naşte obligaţia sau într-o convenţie ulterioară, încheiată
înainte de neexecutarea obligaţiei.
Codul civil a plasat reglementarea clauzei penale în capitolul “Mijloacele de garantare a executării obligaţiilor”, dar ea este în acelaşi
timp şi o formă a răspunderii civile contractuale. Concluzia dată îşi are fundamentul în următoarele:
 clauza penală se plăteşte benevol sau se încasează printr-o hotărâre a instanţei judecătoreşti, în cazul neexecutării sau executării
necorespunzătoare a obligaţiei;
 51
 este o obligaţie suplimentară pentru debitor, care se manifestă prin pierderi patrimoniale ale acestuia;
 clauza penală este realizată în prezenţa aceloraşi condiţii pentru care se angajează răspunderea civilă;
 obligaţia debitorului de a plăti clauza penală se asigură prin constrângerea de stat, ceea ce rezultă din art. 9 CC, care, între metodele de
apărare a drepturilor civile, include şi încasarea clauzei penale.
Clauza penală poate fi stabilită într-o mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea obligaţiei sau din partea neexecutată a obligaţiei.
Esenţa clauzei penale constă în aceea că părţile, anticipat, evaluează prejudiciul care poate fi cauzat prin neexecutarea obligaţiei. Ea este,
totodată, un stimul pentru executarea la timp şi în modul corespunzător a obligaţiilor contractuale. Anume în scopul cominatoriu, părţile pot
conveni asupra unei clauze penale mai mari decât prejudiciul. Ea are o importanţă practică, deoarece se evită dificultăţile la evaluarea judiciară
a prejudiciului, creditorul nefiind obligat să dovedească existenţa şi întinderea acestuia. Pentru a obţine plata sumei stabilită în clauza penală
este suficient ca creditorul să dovedească faptul neexecutării, executării necorespunzătoare sau tardive a obligaţiei.
Suma de bani prevăzută în clauza penală se datorează în locul despăgubirilor care s-ar putea stabili pe cale judecătorească în cazul neexecutării
sau executării necorespunzătoare şi, îndeosebi, tardive a obligaţiei. Debitorul nu poate alege între executarea în natură şi plata sumei prevăzută
în clauza penală. Această posibilitate de a alege o are numai creditorul, şi numai în cazul când obligaţia principală nu a fost executată în natură
de debitor. În cazul în care a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a rezervat expres acest drept la primirea
executării (art. 626, alin. (3) CC).
Corelaţia dintre clauza penală şi prejudiciul cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei poate fi
exprimată prin mai multe aspecte prevăzute de lege sau contract, şi anume:
a) creditorul poate pretinde repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă);
b) creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă);
c) creditorul poate cere repararea prejudiciului peste penalitate (clauza penală punitivă). Această sancţiune, de regulă, se aplică în cazul
livrării mărfurilor necalitative sau defectuoase;
d) creditorul poate cere doar penalitatea (clauza penală exclusivă). Cel mai des se întâlneşte această clauză penală în contractul de transport.
Clauza penală are forţă obligatorie între părţile contractuale şi se impune să fie respectată întocmai de instanţele de judecată indiferent de
faptul dacă este egală, mai mică sau mai mare decât prejudiciul. Potrivit art. 630 CC, în cazuri excepţionale, luându-se în consideraţie toate
împrejurările, instanţa de judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari.

Cazurile care exclud răspunderea civilă

Răspunderea civilă se angajează atunci când sunt prezente cele 4 condiţii generale:
 prejudiciul,
 fapta ilicită,
 raportul de cauzalitate;
 culpa.
Există însă situaţii şi împrejurări care pot diminua ori exclude răspunderea civilă. Acestea pot privi fapta prejudiciabilă, raportul de cauzalitate
sau culpă.
Există anumite situaţii în care caracterul ilicit al faptei prejudiciabile poate fi înlăturat şi, respectiv, răspunderea civilă nu este
angajată. Acestea sunt:
 legitima apărare – legitima apărare este reglementată de art. 1401 CC, care prevede că nu este pasibil de reparaţie prejudiciul cauzat de o
persoană în stare de legitimă apărare, dacă nu a depăşit limitele ei. Prin legitima apărare se înţelege fapta săvârşită în scop de apărare a vieţii,
a integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor, fie ale celui care se apără, fie ale persoanei sau unui interes public împotriva
atacului ilicit al unei persoane, faptă de apărare prin care se cauzează agresorului un prejudiciu. Pentru ca fapta să fie considerată a fi fost
săvârşită în legitimă apărare, se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a) atacul la care se reacţionează să fie material, direct, imediat, injust;
b) atacul să fie îndreptat împotriva persoanei, fie împotriva bunurilor ori unui interes public;
c) atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile respective ori interesul public;
d) apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului.
Dacă în timpul apărării împotriva unui atac s-a cauzat prejudiciu unui terţ, prejudiciul urmează să fie reparat de atacator.
 extrema necesitate – extrema necesitate este fapta săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent viaţa, integritatea corporală, sănătatea
sau un bun al autorului sau altei persoane ori un interes public, care nu putea fi înlăturat prin alte mijloace. Potrivit art. 1402 CC, prejudiciul
cauzat de o persoană în caz de extremă necesitate urmează a fi reparat de ea. Totodată, Codul civil dispune că instanţa de judecată poate lua în
consideraţie împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, şi răspunderea civilă va fi angajată în funcţie de aceste împrejurări. Important este
ca prin fapta respectivă să se producă urmări mai puţin grave decât acelea care au fost preîntâmpinate.
Persoana care acţionează în stare de extremă necesitate şi cauzează prejudiciul în legătură cu stingerea unui incendiu se exonerează de
răspundere. În acest caz, repararea prejudiciului cauzat se pune pe seama autorului incendiului, dacă acesta se cunoaşte;
 îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege – fapta prejudiciabilă săvârşită în îndeplinirea unei îndatoriri legale sau numai
permise de lege, precum şi fapta săvârşită în executarea unui ordin dat de o autoritate publică legitimă şi competentă, dacă acel ordin nu
este vădit ilegal, nu este ilicită şi nu atrage răspunderea civilă. Din această definiţie rezultă două categorii de fapte care exclud angajarea
răspunderii civile, şi anume: faptele săvârşite în îndeplinirea îndatoririi impuse de lege şi faptele săvârşite în executarea unui ordin dat de o
autoritate publică competentă;
 consimţământul persoanei vătămate – potrivit art. 1398, alin. (4) CC, prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu
consimţământul persoanei vătămate şi dacă fapta autorului nu vine în contradicţie cu normele de etică şi morală.
Aceste clauze de nerăspundere în materie contractuală sunt valabile în anumite limite, şi numai în legătură directă cu gravitatea culpei. În
materie delictuală, clauzele care înlătură sau restrâng răspunderea delictuală pot fi privite ca valabile atunci când este vorba de drepturile
patrimoniale sau de lezarea drepturilor nepatrimoniale, în aşa măsură în care sunt conforme normelor morale şi de etică şi sunt îndreptăţite prin
scopul lor;
 exercitarea unui drept subiectiv – exercitarea unui drept subiectiv ce-i aparţine autorului faptei prejudiciabile nu are caracter ilicit, chiar
dacă prin aceasta se cauzează un prejudiciu altei persoane. Desigur, dreptul subiectiv nu poate fi exercitat în mod abuziv, nu poate depăşi
limitele determinate de scopul lui. Exercitarea dreptului subiectiv cu rea-credinţă sau cu un alt scop decât cel prevăzut de lege constituie o faptă
ilicită şi dă naştere la obligaţia de a repara prejudiciul cauzat.
 52
Legea prevede că anumite fapte şi împrejurări pot exclude existenţa raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi, respectiv, se va
exclude răspunderea civilă. Este problema înlăturării vinovăţiei din cauza unor împrejurări mai mult sau mai puţin exterioare subiectului, care
se intersectează cu activitatea acestuia, influenţând ori chiar determinând această activitate. Este problema forţei majore şi cazului fortuit.
În doctrină s-au elaborat diverse teorii privind noţiunea unică sau distinctă a forţei majore şi cazului fortuit. Dintre teoriile care
susţin că aceste două noţiuni sunt distincte, menţionăm teoria subiectivă şi teoria obiectivă:
 teoria subiectivă a fost elaborată de şcoala germană şi are la bază conceptul de culpă. Majoritatea autorilor care susţin această opinie
consideră că forţa majoră se deosebeşte de cazul fortuit prin caracterul absolut imprevizibil şi inevitabil, care nu poate fi evitat chiar cu cea
mai deplină diligenţă şi prudenţă a omului. Cazul fortuit are un caracter relativ, deoarece nu poate fi prevăzut şi evitat cu diligenţă şi prudenţa
medie a omului. Aceasta înseamnă că, pentru înlăturarea răspunderii civile în cazul de forţă majoră, legea impune persoane; răspunzătoare o
diligenţă maximă;
 teoria obiectivă fundamentează distincţia dintre cele două noţiuni, fără a avea în vedere conceptul de culpă. În această concepţie, forţa
majoră se deosebeşte de cazul fortuit prin caracterul exterior faţă de persoana chemată să răspundă şi de sfera de activitate, cum ar fi în cazul
unor fenomene naturale. Deci, originea forţei majore este externă, iar a cazului fortuit – internă, situându-se în sfera de activitate a celui chemat
să răspundă.
Forţa majoră. Codul civil (art. 606) stipulează că “neexecutarea obligaţiei nu este imputabilă debitorului în cazul în care se datorează unei
forţe majore ...” în continuare nefiind dată o noţiune a acestui eveniment.
Potrivit doctrinei, forţa majoră este un fenomen natural sau social exterior, extraordinar, de nebiruit şi exclude în întregime angajarea
răspunderii, dacă a tost cauza exclusivă a prejudiciului. Astfel de fenomene pot fi diferite împrejurări, de origine externă, cu caracter
excepţional, care sunt invincibile, cum ar fi: inundaţiile, cutremurele şi alte cataclisme naturale, precum şi unele evenimente sociale
extraordinare ca: acţiunile militare, revoluţiile, epidemiile.
Forţa majoră, fiind unul dintre cazurile care exclud existenţa raportului de cauzalitate şi, respectiv, angajarea răspunderii civile, operează atât
în cazul răspunderii contractuale, cât şi în cazul răspunderii delictuale.
Pentru ca un eveniment sau o împrejurare să poată fi calificată drept caz de forţă majoră este necesar să întrunească următoarele
condiţii:
 să fie externă,
 imprevizibilă,
 inevitabilă sau irezistibilă.
Exterioritatea forţei majore înseamnă că ea îşi are originea în afara celui care ar fi trebuit chemat la răspundere, în afara câmpului său de
activitate, adică nu are nici o legătură cu lucrul care a produs paguba sau cu însuşirile acestuia.
Imprevizibilitatea înseamnă imposibilitatea de prevedere a unui eveniment de origine exterioară. O dată cu dezvoltarea omenirii s-ar putea
de afirmat că e posibil ca omul să prevadă cutremurele, inundaţiile, războaiele şi alte evenimente de acest ordin. Şi atunci nu s-ar mai putea
folosi în practica judiciară noţiunea de forţă majoră ca element imprevizibil. Din punct de vedere al definirii noţiunii de forţă majoră putem
afirma că aceasta are un caracter relativ, deoarece la ea pot fi atribuite acele evenimente care sunt extraordinare şi invincibile la momentul când
s-a cauzat prejudiciul.
Astfel, s-a constatat că forţa majoră presupune o imprevizibilitate cu caracter obiectiv şi absolut. Imposibilitatea de prevedere se restrânge la
evenimentele care, deşi se pot prognoza, sunt, totuşi, foarte rare şi prin esenţa lor extraordinară.
Evenimentul de forţă majoră trebuie să fie irezistibil, adică inevitabil, să nu existe posibilitatea de a preîntâmpina producerea lui şi de a evita
efectele lui păgubitoare.
Cazul fortuit. Prin caz fortuit înţelegem o împrejurare internă care îşi are originea în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau
într-o împrejurare externă care nu are caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţă şi prudenţă de care este în stare omul cel
mai capabil.
Împrejurările interne care îşi au originea în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă pot fi:
 viciile ascunse ale lucrului,
 defectele de fabricaţie,
 sperietura unui animal etc.,
 împrejurări care nu sunt imputabile persoanei respective.
Din altă categorie de împrejurări de origine externă, care nu au caracter extraordinar şi nu sunt absolut imprevizibile şi inevitabile,
pot fi:
 alunecările de teren,
 ploile torenţiale,
 îngheţurile în anotimpul în care ele nu se întâmplă etc.
Cazul fortuit se plasează în zona care desparte forţa majoră de culpă. El începe unde încetează culpa şi se sfârşeşte unde începe forţa majoră.
Cazul fortuit exclude culpa şi, în principiu, exclude existenţa răspunderii civile.
Dar există şi unele excepţii, când cazul fortuit nu exclude răspunderea. Aceste cazuri sunt următoarele:
 răspunderea în contractul de arendă;
 răspunderea în contractul de depozit;
 răspunderea în contractul de transport.
Fapta unei terţe persoane şi fapta victimei sau a creditorului sunt şi ele nişte cauze care exclud, total sau parţial, angajarea răspunderii
civile. În cazul răspunderii contractuale, prin fapta victimei înţelegem fapta creditorului care l-a pus pe debitor în imposibilitatea de a executa
în natură obligaţiile pe care şi le-a asumat prin voinţa lui. În afară de creditor sau debitor, în raportul contractual poate exista fapta unui terţ.
Răspunderea civilă este înlăturată pentru fapta terţului, fie că el este cunoscut, fie că el este necunoscut. Important este ca fapta terţului să nu
fi fost provocată de debitor.
În materie delictuală, prin terţ înţelegem orice persoană, cu excepţia pârâtului, a victimei şi acelora pentru care pârâtul ar putea fi obligat să
răspundă: copii minori, prepuşi, persoane incapabile, autorii viciului ascuns al lucrului sau ai viciului de constricţie ori lipsei de întreţinere,
care s-au ruinat.
Şi în cazul faptei unei terţe persoane şi în cazul faptei victimei sau a creditorului se impun a fi analizate două situaţii:
1) cea în care culpa pârâtului nu este prezumată de lege – atunci când legea nu prezumă culpa pârâtului, acesta răspunde dacă reclamantul
face dovadă caracterului ilicit şi culpabil al faptei săvârşite de pârât şi existenţei raportului de cauzalitate dintre ele. El poate dovedi că
prejudiciul a fost cauzat de fapta terţului şi, în acest caz, se va angaja răspunderea solidară a pârâtului şi a persoanei terţe. Dacă pârâtul a plătit
întreaga despăgubire, el are dreptul la o acţiune de regres împotriva terţului în temeiul art. 1415 CC;
 53
2) cea când legea prezumă culpa pârâtului – pârâtul poate face dovadă că prejudiciul se datorează total sau parţial faptei terţului. Pârâtul va
fi eliberat de răspundere, dacă fapta terţului îndeplineşte trăsăturile forţei majore. În caz contrar, el va răspunde solidar cu terţul.
Aceleaşi dispoziţii sunt aplicate şi în cazul faptei victimei sau a creditorului.
În cazul când răspunderea pârâtului este prezumată, el se poate apăra de răspundere dacă înlătură prezumţia respectivă. Aceasta poate fi
înlăturată sau diminuată prin dovadă că prejudiciul a fost cauzat numai de fapta victimei sau şi de această faptă, iar în materie contractuală, de
fapta culpabilă a creditorului.
Răspunderea pârâtului poate fi exclusă în întregime, dacă fapta victimei îndeplineşte trăsăturile forţei majore (să fie absolută, imprevizibilă
ori inevitabilă). În caz contrar, răspunderea va exista în funcţie de partea de contribuţie a pârâtului şi a victimei la producerea prejudiciului.
Când legea nu prezumă culpa sau răspunderea pârâtului, victima este ţinută să dovedească prezenţa tuturor condiţiilor răspunderii. Dacă
această dovadă s-a făcut, pârâtul nu mai poate fi apărat total de răspundere. Răspunderea lui va putea fi diminuată în măsura în care victima a
contribuit la producerea prejudiciului.

Tema: EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR

Noțiunea și principiile executării obligațiilor
Prin natura sa, raportul juridic obligaţional este menit să producă efecte juridice. Efectul general al oricărei obligaţii este de a da creditorului
dreptul de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a obligat. În vorbirea juridică, un asemenea efect este asimilat cu
noţiunea de executare a obligaţiilor.
Prin prisma definiţiilor formulate în literatura juridică de specialitate, noţiunea de executare a obligaţiilor nu comportă probleme specifice de
definire, astfel încât majoritatea autorilor definesc executarea obligaţiilor ca:
 “acţiunile pe care debitorul trebuie să le săvârşească în vederea satisfacerii creanţelor creditorului”;
 “actele pe care debitorul trebuie să le îndeplinească în temeiul obligaţiei, precum ar fi: transmiterea unui bun, executarea unei lucrări,
plata unei sume de bani etc”;
 în opinia savantului rus K. Pobedonosţev, executarea obligaţiilor “constă în aceleaşi acţiuni care constituie obiectul obligaţiei”.
Din punct de vedere terminologic, noţiunea de executare a obligaţiei este sinonimă cu noţiunea de plată. Sensul juridic al cuvântului plată
este mai cuprinzător decât cel din vorbirea curentă, în care cuvântul “plată” se utilizează numai cu privire la executarea unei obligaţii constând
dintr-o sumă de bani. A plăti, în sens juridic, înseamnă a executa de bunăvoie o obligaţie, oricare ar fi obiectul acesteia: a transfera dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut, a executa o lucrare sau un serviciu, a plăti preţul obiectului cumpărat etc.
Principiul executării în natură a obligaţiilor. Principiul executării în natură a obligaţiilor desemnează îndeplinirea obligaţiei în natura ei
specifică, adică realizarea prestaţiei stabilite de către părţi. Părţile sunt ţinute să execute prestaţia la care s-au obligat, neputându-se libera prin
plata unui echivalent bănesc al daunelor cauzate prin neexecutare. Prin urmare, între două forme posibile de executare, primordială este
executarea în natură, executarea prin echivalent având un caracter excepţional şi subsidiar.
Codul civil conţine un şir de norme care vin să confirme importanţa şi necesitatea executării în natură a obligaţiei, printre care
menţionăm:
 creditorul obligaţiei de a face are dreptul, atunci când debitorul nu execută obligaţia, să execute el însuşi sau să încredinţeze unui terţ
executarea, cheltuielile urmând să fie puse în sarcina debitorului (art. 620 CC);
 în cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară predarea forţată a bunului (art. 622 CC);
 cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale, dacă o astfel de cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi
pentru protecţia drepturilor cumpărătorului, în special dacă cumpărătorul nu poate achiziţiona acele bunuri de la alte persoane sau dacă aceste
acţiuni de achiziţionare nu au efect (art. 782 CC) etc.
Aşadar, principiul în cauză are o influenţă determinantă asupra executării obligaţiilor pe toată perioada de acţiune – atât în faza executării
benevole, cât şi în faza încălcării acestora.
Principiul executării corespunzătoare a obligaţiilor. De esenţa acestui principiu este faptul că obligaţiile se consideră executate în mod
corespunzător, dacă sunt respectate toate condiţiile prevăzute în actul din care au luat naştere, precum ar fi cele privitoare la obiectul, subiectele,
locul, timpul şi modul de executare. În corelaţie cu acest principiu, Codul civil reglementează, spre exemplu, condiţia privitoare la obiectul
executării – în art. 582-584, 588-589; condiţia privitoare la subiecte – în art. 579-582; cea privitoare la locul de executare – în art. 573-574;
momentul executării – în art. 575-578; modul de executare – în art. 587. Aceste prevederi poartă un caracter general, ele fiind completate în
funcţie de specificul fiecărei obligaţii, de normele corespunzătoare ale Părţii speciale.
Respectarea doar a unora din aceste condiţii nu este suficientă pentru a considera obligaţia executată în mod corespunzător. Spre exemplu, o
prestaţie efectuată cu respectarea condiţiilor privitoare la cantitate, dar de o altă calitate decât cea prevăzută de contract, precum şi efectuată cu
depăşirea termenului de executare, nu poate fi considerată executată în mod corespunzător. Tot astfel vor fi considerate prestaţiile care sunt
efectuate faţă de o persoană neîmputernicită de a primi executarea, în alt loc decât cel convenit la momentul naşterii obligaţiei sau executate
într-un alt mod decât cel prevăzut.
Condiţiile, cărora trebuie să corespundă executarea obligaţiilor, sunt determinate de lege sau contract. Această cerinţă rezultă din conţinutul
art.9, care obligă părţile să-şi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi bunele moravuri. În
cazul în care obligaţia îşi are izvorul în lege, este evident că executarea va fi considerată corespunzătoare, în ipoteza în care conţinutul ei nu va
contraveni prevederilor legii sau a altor acte normative din care a luat naştere. Însă, în ipoteza în care obligaţia se va naşte din contract, atunci
ea va fi pasibilă de executare, dacă nu va contraveni atât contractului din care a luat naştere, cât şi prevederilor imperative ale legii, ordinii
publice şi bunelor moravuri. Această regulă are menirea de a determina limitele în care voinţa juridică a părţilor trebuie să se circumscrie.

Subiectele executării obligațiilor

Prin prisma subiectelor lui, raportul juridic obligaţional se înfăţişează, de regulă, ca un raport juridic simplu, având un singur creditor şi un
singur debitor. Uneori însă, el are un caracter complex şi plural, stabilindu-se cu participarea fie a mai multor creditori şi a unui singur debitor,
fie a mai multor debitori şi a unui singur creditor, fie, în fine, a mai multor creditori şi a mai multor debitori. În funcţie de subiecţii de drept
între care se stabileşte acest raport juridic, obligaţia pe care el o exprimă poate să fie, la rându-i, simplă sau complexă.
Obligaţiile simple nu ridică probleme juridice aparte. Referitor la persoanele care pot să efectueze plata, art. 581 CC prevede: “dacă din lege,
contract sau natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ”.
Aşadar, obligaţiile se execută:
1) de către debitor. Acesta poate plăti în mod valabil personal sau prin reprezentant;
2) de o persoană îndatorată alături de debitor (un codebitor solidar sau indivizibil), precum şi de către o persoană îndatorată pentru debitor
(fidejusorul (art. 1146 CC), comitentul pentru prepus (art. 1403 CC), părinţii pentru copiii lor minori (art. 1406-1407 CC) etc.);
 54
3) de către o persoană interesată în protejarea unui drept propriu (art. 582 CC) (dobânditorul unui bun imobil ipotecat, care, plătind datoria
debitorului, evită urmărirea silită a acelui imobil şi previne o eventuală pierdere a dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv);
4) de orice persoană neinteresată, care acţionează în numele debitorului, în baza unui contract de mandat sau în cadrul unei gestiuni de
afaceri, fie în nume propriu, gratificându-1 pe debitor cu ceea ce acesta datora creditorului.
Când executarea este făcută în numele debitorului, terţul se va subroga în drepturile creditorului, iar atunci când terţul plăteşte în nume
propriu, nu se poate subroga în drepturile acestuia fără consimţământul lui.
De la regula că plata poate fi făcută de orice persoană există următoarele excepţii:
a) când legea prevede în mod expres că obligaţia poate fi executată doar de către debitor, afară de cazul în care părţile au convenit altfel.
Aşadar, conform art. 1036, alin. (1) CC, mandatarul este obligat să execute mandatul personal, dacă nu i se permite prin contract transmiterea
mandatului către un terţ. La fel, conform art. 1091, alin. (1) CC, depozitarul nu are dreptul, fără încuviinţarea deponentului, să transmită unui
terţ spre depozitare bunul primit;
b) când părţile au stabilit expres prin acordul lor de voinţă că plata nu poate fi făcută decât de debitorul acelei obligaţii. În această situaţie,
debitorul nu va putea fi substituit de o altă persoană, chiar dacă obligaţia ar putea fi executată de orice persoană;
c) când prin natura sa obligaţia poartă un caracter strict personal (intuituu personae), cum ar fi de exemplu obligaţia unui pictor, cunoscut
şi apreciat de creditor pentru valoarea artistică a lucrărilor sale, de a executa un tablou pe baza convenţiei încheiate cu creditorul. Asemenea
obligaţii au ca obiect prestaţii a căror îndeplinire face apel la aptitudinile, deprinderea, experienţa sau alte însuşiri ale debitorului, fiind prin
excelenţă obligaţii intuituu personae.
Plata fiind un act juridic, părţile trebuie să îndeplinească condiţiile de capacitate cerute, în general, pentru săvârşirea unui asemenea act. În
cazul obligaţiilor de a da, în care plata este translativă de proprietate, debitorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul cu care se
săvârşeşte plata. Aceasta înseamnă că cel care efectuează plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu şi, în acelaşi timp,
proprietarul lucrului ce formează obiectul plăţii. Nerespectarea acestor condiţii se sancţionează cu nulitatea actului juridic al plăţii. Cu toate
acestea, nu se poate cere nulitatea plăţii, şi respectiv, restituirea bunurilor, atunci când obiectul plăţii îl constituie sume de bani sau bunuri
consumptibile, dacă creditorul le-a consumat cu bună-credinţă, deşi plata a fost efectuată de o persoană care nu era proprietarul bunurilor cu
care s-a plătit şi nu avea capacitatea deplină de exerciţiu. Dacă creditorul a fost de rea-credinţă, adică a cunoscut că debitorul nu era proprietarul
lor, atunci va fi obligat la restituire, chiar dacă le-a consumat. Dacă plata s-a făcut prin predarea unui bun aparţinând altei persoane, adevăratul
proprietar îşi va putea recupera bunul promovând o acţiune în revendicare împotriva creditorului, însă acesta din urmă va putea opune
uzucapiunea sau dobândirea proprietăţii bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă (art. 331 CC).
Dacă, după regula generală, “obligaţia poate fi executată de oricine”, rezultă soluţia logică, care de altfel este consacrată şi de legislaţie, că
“creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terţa-persoană pentru debitor” (art. 581, alin. (1) CC). Pentru aceasta este necesar ca
plata făcută de către terţ să aibă ca obiect exact bunul datorat de debitor. Astfel, dacă bunul datorat constă dintr-o sumă de bani, plata trebuie
să se facă în bani, iar nu în valori mobiliare sau în natură. De asemeni, terţul trebuie să achite obligaţia în întregime, neputând să constrângă
pe creditor să primească o plată parţială a datoriei. Dacă creditorul refuză să primească plata, debitorul sau terţul care efectuează plata pentru
debitor va efectua plata prin consemnare.
Cu referire la întrebarea cui trebuie făcută plata, actualul Cod civil, în art. 579, alin. (1), prevede că: “debitorul trebuie să execute obligaţia
către creditor sau persoana împuternicită de acesta ori către persoana împuternicită prin lege sau hotărâre judecătorească”.
Pe lângă creditor, capacitatea de a primi executarea o pot avea:
 reprezentanţii legali (părinţii, tutorii, curatorii etc.),
 reprezentanţii convenţionali (mandatarii, comisionarii etc.),
 persoanele împuternicite prin hotărâre judecătorească (administratorii, în cadrul procedurii de insolvabilitate etc.).
Executarea, conform art. 579, alin. (2) CC, poate fi valabil făcută unei alte persoane decât creditorul sau împuternicitul lui, în situaţia în care
“creditorul o confirmă sau profită în vreun fel de aceasta”.
În caz de ratificare a plăţii, persoana neîmputernicită va fi considerată, cu efect retroactiv, drept mandatar. Dacă plata a folosit creditorului,
de pildă, când debitorul în loc să-i plătească acestuia a plătit creditorului lui, atunci plata profită adevăratului creditor în măsura în care
determină stingerea obligaţiei principale. Aceleaşi consecinţe apar şi în cazul în care plata este făcută unui creditor incapabil. Căci, în caz
contrar, sancţiunea plăţii către un incapabil este nulitatea relativă. Făcând însă aplicarea principiului îmbogăţirii fără cauză, debitorul nu va fi
ţinut să plătească a doua oară, dacă dovedeşte că “plata a profitat creditorului”, adică se află în patrimoniul său fie lucrul plătit, fie echivalentul
său. În toate aceste situaţii, soluţiile sunt impuse în scopul ocrotirii debitorului care a efectuat deja plata, spre a nu fi silit să facă cercetări
deosebite pentru a stabili calitatea creditorului.
În cazul obligaţiilor complexe, pe lângă regulile generale, legislaţia dă amploare şi unor reguli speciale, și în special obligaţiilor divizibile
sau conjuncte şi obligaţiilor indivizibile.
Obligaţiile conjuncte sunt definite în literatura de specialitate ca obligaţiile ce leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, între care
creanţa sau datoria este divizibilă, în sensul că fiecare creditor nu are drept decât la partea lui şi fiecare debitor nu datorează şi nu poate fi
urmărit decât pentru partea lui. Este deci o obligaţie ce comportă o pluralitate de obligaţii distincte, care au, în esenţă, o viaţă juridică proprie.
Prin prisma prevederilor art. 520 CC, obligaţiile conjuncte constituie regula sau dreptul comun în materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecte,
în sensul că atunci când acestea nu sunt indivizibile, ele sunt neapărat conjuncte, adică divizibile de plin drept.
Fiind o unitate a unei pluralităţi de raporturi juridice, obligaţia divizibilă produce efecte specifice, care în literatura de specialitate
au fost precizate după cum urmează:
a) dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate fi urmărit numai pentru plata părţii sale din datorie;
b) dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate pretinde de la debitor numai pentru partea sa din creanţă;
c) dacă unul dintre debitori devine insolvabil, consecinţele insolvabilităţii acestuia vor fi suportate de către creditor, deoarece el nu poate
urmări pe ceilalţi debitori pentru partea debitorului insolvabil;
d) punerea în întârziere a debitorului sau întreruperea prescripţiei, făcută de unul din creditori, nu profită şi celorlalţi creditori, căci în cadrul
obligaţiei conjuncte fiecare creditor acţionează exclusiv în apărarea propriilor sale interese. La fel, punerea în întârziere a unui debitor, ca şi
întreruperea prescripţiei faţă de un debitor, nu produce efecte faţă de ceilalţi debitori.
Obligaţiile indivizibile sunt acele obligaţii cu pluralitate de subiecte, al căror obiect nu este susceptibil de divizare prin natura sa ori prin
convenţia părţilor. De aici rezultă concluzia că, după izvorul său, indivizibilitatea este de două feluri: naturală şi convenţională.
Indivizibilitatea este naturală, când obiectul obligaţiei nu este susceptibil de împărţire şi constituie, deci, un obstacol la executarea fracţionată
a obligaţiei. De exemplu, în cazul în care trei codebitori sunt obligaţi să predea un autoturism, nu se poate ca fiecare din ei să predea câte o
treime. Prin urmare, obligaţia de predare, care este de altfel o obligaţie de a face, nu este divizibilă nici material, nici intelectual. În schimb,
dacă ne referim la obligaţia de a da, observăm că ideal fiecare codebitor poate să-şi execute fracţionat obligaţia de a transfera dreptul de
 55
proprietate. Prin urmare, obligaţia de a da este susceptibilă de diviziune pe plan intelectual. În ceea ce priveşte obligaţiile de a nu face, în
literatura de specialitate s-a remarcat, pe bună dreptate, că acestea sunt indivizibile, întrucât orice fapt contrar obligaţiei de a nu face este în
mod necesar indivizibil, fiindcă o executare parţială a acestei obligaţii nu se poate concepe.
Indivizibilitatea convenţională intervine atunci când, deşi prestaţia, obiect al obligaţiei, este prin natura sa divizibilă, părţile se înţeleg să o
considere ca fiind indivizibilă. De exemplu, obligaţia mai multor întreprinzători de a construi o casă; obligaţia mai multor debitori de a plăti o
sumă de bani etc.
Efectul principal al indivizibilităţii obligaţiei, consacrat în art. 521, alin. (2) CC, constă în faptul că fiecare creditor (când există o pluralitate
de creditori) poate pretinde executarea integrală a prestaţiei la care se referă creanţa colectivă şi, respectiv, fiecare debitor (când există o
pluralitate de debitori) poate fi constrâns să execute integral prestaţia la care are dreptul creditorul. Pe de altă parte, plata făcută valabil de
oricare dintre codebitori, oricăruia dintre cocreditori, stinge datoria în privinţa tuturor celorlalţi debitori obligaţi indivizibil.
În aria de cuprindere a obligaţiilor indivizibile, operează, prin excelenţă, obligaţiile solidare.
Obligaţiile solidare sunt acele obligaţii cu pluralitate de subiecte, în cadrul căror fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie sau
fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate creditorului.
Din conţinutul art. 523 şi 531 CC rezultă că solidaritatea nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci când prestaţia este
indivizibilă. În situaţia în care izvorul solidarităţii îl constituie actele juridice, solidaritatea trebuie să fie stipulată expres, deoarece ea constituie
o excepţie de la regula de drept comun a divizibilităţii datoriei. Pentru aceasta nu este necesar de folosit careva termeni speciali, ci doar ca
intenţia părţilor să fie exprimată clar şi neîndoielnic, în sensul că debitorii se obligă solidar. Fiind neprezumată, solidaritatea trebuie dovedită
de către cel care o invocă. Proba ei se va face după regulile dreptului comun ce guvernează dovada actelor juridice civile.
De esenţa solidarităţii este faptul că datoria sau creanţa nu se divide între subiecţii raportului juridic obligaţional. Există două specii distincte
de solidaritate – activă şi pasivă –, precum şi o varietate mixtă a acestora. Solidaritatea activă împiedică divizarea creanţei şi se înfăţişează
ca solidaritate între creditori, iar solidaritatea pasivă împiedică divizarea datoriei, înfăţişându-se ca solidaritate între debitori; în fine, prin
efectul solidarităţii, care se realizează deopotrivă între creditori şi debitori, în cel de-al treilea caz, este împiedicată în egală măsură atât
divizarea creanţei, cât şi divizarea datoriei. Aceasta din urmă nu reprezintă particularităţi proprii şi nici nu este supusă unor reguli aparte; ea
reuneşte în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional particularităţile şi regulile caracteristice fiecăruia dintre cele două specii de bază:
solidaritatea activă şi solidaritatea pasivă.
Solidaritatea activă, potrivit art. 522 CC, presupune existenţa a doi sau mai mulţi creditori care au dreptul să pretindă la o prestaţie, în aşa fel
încât fiecare să poată pretinde la întreaga prestaţie, iar prestaţia făcută unuia dintre creditori eliberează debitorul.
Efectele juridice ale solidarităţii active se analizează în două planuri distincte:
 cel al raporturilor dintre creditori şi debitori – raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun sunt guvernate de principiul
potrivit căruia dreptul de a pretinde şi primi plata integrală a creanţei aparţine fiecărui creditor, iar plata făcută de către debitor aceluia dintre
ei care exercită acest drept are efect liberator în privinţa lui faţă de toţi creditorii. Din conţinutul art. 524 CC rezultă că debitorul poate să
execute obligaţia faţă de oricare dintre creditori după cum crede de cuviinţă, atâta timp cât nici unul dintre creditori nu a cerut executarea
obligaţiei. Însă, în cazul în care debitorul va fi acţionat în justiţie de către unul dintre creditorii solidari, atunci el va trebui să-şi execute obligaţia
doar faţă de creditorul reclamant;
 cel al raporturilor dintre creditori – raporturile dintre creditorii solidari sunt dominate de principiul consacrat prin art. 529 CC, potrivit
căruia între creditorii solidari există un mandat tacit de reprezentare reciprocă în îndeplinirea actelor de conservare ale obligaţiilor. “Creditorul
solidar reprezintă pe toţi cocreditorii în toate actele care au drept scop conservarea obligaţiei”. Deci, fiecare creditor solidar nu este stăpânul
creanţei în întregimea ei, creanţa nu-i aparţine decât pentru partea lui, iar dacă o poate încasa în totalitate este numai pentru că a fost împuternicit
la aceasta de către ceilalţi cocreditori.
Fiecărui creditor solidar îi revine îndatorirea, pe de o parte, de a conserva creanţa colectivă, iar pe de altă parte, de a nu întreprinde nimic de
natură să înrâurească negativ drepturile celorlalţi creditori solidari. Drept urmare, hotărârea judecătorească pronunţată la cererea unuia dintre
creditori îşi extinde efectele şi asupra celorlalţi creditori numai în măsura în care aceste efecte sunt favorabile acestora, iar efectele defavorabile
ale unei asemenea hotărîri nu pot înrâuri negativ interesele creditorilor care nu au participat la proces. La fel, remiterea de datorie convenită
între un creditor solidar cu debitorul produce efecte numai asupra părţii care revine acelui creditor (art. 526 CC), iar în privinţa celorlalţi
creditori creanţa va rămâne solidară.
Creditorul solidar care a primit întreaga prestaţie este obligat să o împartă cu ceilalţi cocreditori, dacă nu demonstrează că obligaţia este
contractată numai în interesul lui (art. 528, alin. (1) CC). Distribuirea între creditorii solidari a ceea ce a executat debitorul lor comun se face
după regula proporţionalităţii, fiecare creditor primind o parte proporţională cu drepturile sale din creanţa comună. În ipoteza că drepturile
respective nu sunt determinate, creanţa se împarte, potrivit art. 528, alin. (2) CC, în fracţiuni egale şi se distribuie între cocreditorii solidari
conform regulii egalităţii.
Solidaritatea pasivă, potrivit art. 530 CC, constituie acea modalitate a obligaţiei cu pluralitate de subiecte, în temeiul căreia “doi sau mai
mulţi debitori datorează o prestaţie în aşa fel încât fiecare este dator să efectueze întreaga prestaţie, iar creditorul poate pretinde fiecăruia din
debitori executarea obligaţiei”.
Obligaţiile afectate de solidaritate pasivă se caracterizează prin următoarele trăsături specifice:
a) comportă o pluralitate de debitori care se obligă la aceeaşi prestaţie, care formează obiectul unic al obligaţiei lor comune;
b) pluralitate de legături obligaţionale distincte între creditor şi codebitori;
c) divizibilitatea obligaţiei în cadrul transmiterii ei prin succesiune.
La fel ca şi solidaritatea activă, solidaritatea pasivă generează simultan două grupe distincte de raporturi juridice, şi anume:
1) raporturile dintre codebitorii solidari şi creditorul lor comun – în raporturile dintre codebitorii solidari şi creditorul lor comun, efectele
solidarităţii pasive se centrează în jurul principiului potrivit căruia, pe de o parte, fiecare codebitor solidar este obligat faţă de creditor ca şi
cum el ar fi singurul debitor al acestuia, iar pe de altă parte, toţi creditorii sunt obligaţi faţă de creditorul comun, unii pentru ceilalţi şi fiecare
pentru toţi, la întreaga datorie. Doctrina juridică împarte aceste efecte în principale şi secundare;
2) raporturile dintre codebitorii solidari.
Drept consecinţă, efectele ei juridice sunt şi ele diferite, după cum se analizează prin prisma uneia sau alteia dintre acestea.
Efectul principal al solidarităţii pasive constă în obligaţia fiecărui codebitor de a executa obligaţia în întregime. Acest lucru se explică prin
faptul că obligaţia cu solidaritate pasivă are un singur obiect, la care sunt îndatoraţi toţi codebitorii. Debitorul căruia i s-a cerut executarea
obligaţiei nu poate opune creditorului beneficiul diviziunii. Aşa fiind, oricare dintre codebitori este expus urmăririi de către creditor pentru a
executa singur întreaga prestaţie ce constituie obiectul obligaţiei.
Creditorul are libertate de opţiune în ce priveşte codebitorul solidar de la care urmează să pretindă plata în parte sau în întregime a datoriei
(art. 533 CC). Această libertate se analizează, pe de o parte, ca o consecinţă logică a faptului că toţi codebitorii solidari sunt debitori principali,
 56
iar pe de altă parte, ca un reflex al situaţiei debitorului urmărit, care nu poate opune creditorului beneficiul de diviziune spre a-1 obliga pe
acesta să-şi dividă urmărirea.
Promovând acţiunea împotriva unuia dintre codebitorii solidari, creditorul păstrează, conform art. 541, alin. (2) CC, dreptul de a chema în
judecată pe ceilalţi debitori solidari. Prin urmare, ori de câte ori debitorul urmărit este insolvabil, creditorul are facultatea să urmărească pe
oricare dintre ceilalţi codebitori, până ce creanţa lui va fi realizată integral (art. 546 CC). Datorită acestui efect, solidaritatea pasivă este privită
în literatura de specialitate ca o adevărată garanţie a realizării creanţei, creditorul având un drept de gaj general asupra a două sau mai multe
patrimonii, în funcţie de numărul codebitorilor solidari.
Din punct de vedere procesual, debitorul care a fost acţionat în judecată de către creditor pentru plata întregii creanţe are facultatea să-i
introducă în proces pe toţi ceilalţi codebitori solidari, punându-şi astfel în valoare, încă de la început, dreptul de regres pe care îl are împotriva
lor. De precizat însă că, pe această cale, debitorul-pârât nu poate evita urmărirea sa de către creditor pentru executarea întregii prestaţii, ci el
îşi creează doar premisa necesară spre a se putea întoarce cu acţiunea în regres, după ce va executa singur prestaţia în totalitatea sa, împotriva
celorlalţi codebitori solidari. Debitorul împotriva căruia a fost înaintată acţiunea nu poate, din punct de vedere procesual, să înainteze anticipat
acţiunea de regres faţă de ceilalţi codebitori, deoarece creditorul comun, în orice moment, poate să îndrepte acţiunea faţă de oricare dintre
codebitori, cerând plata întregii datorii.
Executarea obligaţiei de către unul dintre debitorii solidari, potrivit art. 536 CC, are efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari. Dar,
în afară de executarea prin plată, obligaţia codebitorilor se poate stinge şi prin alte modalităţi juridice decât plata, dintre care sunt:
a) compensaţia, care stinge datoriile reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele. Dacă unul dintre codebitorii solidari are o creanţă
faţă de creditor, obligaţiile reciproce se vor stinge prin compensaţie, care va putea fi opusă de oricare debitor solidar, cu consecinţa că toţi vor
fi liberaţi de datorie (art. 536 CC);
b) confuziunea, care liberează total sau parţial debitorii solidari, în cazul în care unul dintre debitorii solidari întruneşte concomitent şi
calitatea de creditor (art. 537 CC);
c) orice alt mod de stingere a obligaţiilor (novaţie, remitere de datorie etc.) între creditor şi unul dintre debitorii solidari, care va libera pe
ceilalţi debitori de creditorul comun.
Efectele secundare derivă din principiul înscris în art. 549 CC, potrivit căruia debitorul solidar îi reprezintă pe codebitorii lui în toate actele
îndreptate la stingerea sau reducerea obligaţiei. Acest principiu se aplică şi actelor ce urmăresc păstrarea şi conservarea obligaţiei solidare, nu
şi a acelora care fac datoria mai oneroasă.
Debitorul solidar căruia i s-a pretins executarea prestaţiei are dreptul, conform art. 534 CC, să opună creditorului toate excepţiile care îi sunt
personale ori sunt comune tuturor debitorilor solidari. Excepţiile respective sunt deci mijloace de apărare ale debitorului solidar, menite să
determine încetarea urmăririi exercitate de creditor împotriva sa. Din conţinutul prevederii citate, rezultă că legea distinge între excepţii comune
şi cele personale.
Excepţiile comune pot fi opuse creditorului de către oricare dintre debitorii solidari, acestea fiind:
a) cauzele de nulitate absolută sau relativă care afectează acordul de voinţă al părţilor;
b) modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă, cum este cazul în care toţi debitorii s-au obligat sub o condiţie sau sub rezerva unui
termen, oricare dintre ei poate invoca neîndeplinirea condiţiei sau neajungerea la termen, spre a scăpa de urmărirea creditorului;
c) cauzele de stingere a obligaţiilor care au determinat stingerea datoriei faţă de toţi codebitorii solidari, precum ar fi: plata, confuziunea,
compensaţia, novaţia, remiterea de datorie, pieirea fortuită a bunului etc.
Excepţiile personale, adică cele ce pot fi invocate numai de către un codebitor solidar şi profită numai lui, și anume:
a) cauzele de nulitate relativă care operează numai în privinţa unuia dintre codebitorii solidari, cum ar fi, de pildă, un viciu de consimţământ,
care poate fi invocat numai de către codebitorul a cărui consimţământ a fost viciat şi care antrenează anularea actului juridic faţă de codebitorul
respectiv, lăsând neînrâurită validitatea lui faţă de ceilalţi codebitori solidari;
b) modalităţile obligaţiei (termenul sau condiţia) consimţite de creditor doar în favoarea unuia dintre codebitorii solidari.
Alături de excepţiile pur personale (ce profită doar codebitorului care le invocă), există şi anumite excepţii personale care folosesc în
mod indirect şi celorlalţi codebitori, precum ar fi:
a) compensaţia parţială intervenită între creditor şi unul dintre codebitorii solidari liberează pe toţi codebitorii pentru partea acestuia;
b) confuziunea stinge obligaţia pentru partea din datorie ce revine codebitorului faţă de care a operat, ceilalţi codebitori fiind ţinuţi în solidari
numai pentru partea din datorie nestinsă (art. 537 CC);
c) renunţarea la solidaritate, făcută de creditor în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, menţine acţiunea solidară în contra celorlalţi
debitori, scăzându-se partea debitorului pe care l-a eliberat de solidaritate (art. 540 CC);
d) remiterea de datorie consimţită unuia dintre codebitorii solidari profită tuturor codebitorilor solidari, deoarece, în caz contrar, ei ar trebui
să plătească întreaga datorie, situaţie care l-ar obliga pe debitorul care a plătit să se întoarcă şi împotriva debitorului pentru care s-a făcut
remiterea de datorie şi, astfel, remiterea ar rămâne fără efecte juridice.
În raporturile dintre codebitorii solidari, efectul principal al solidarităţii pasive constă în aceea că ori de câte ori un codebitor solidar plăteşte
întreaga creanţă, prestaţia executată se împarte de plin drept între codebitori, între aceştia neexistând solidaritate, obligaţia lor fiind divizibilă.
Potrivit art. 544, alin. (1) CC, debitorul solidar care a executat obligaţia are dreptul să intenteze o acţiune de regres împotriva celorlalţi
debitori solidari pentru părţile acestora din obligaţie.
Împărţirea între codebitorii solidari a ceea ce s-a plătit se face, de regulă, corespunzător părţii fiecăruia din obligaţie, iar în cazul în care
determinarea părţii fiecărui debitor este imposibil de stabilit, împărţirea se face în părţi egale (art. 544, alin. (2) CC).
În cazul în care unul dintre codebitorii solidari este insolvabil, partea acestuia va fi suportată în părţi egale de ceilalţi debitori, inclusiv de cel
faţă de care creditorul a renunţat la solidaritate, dacă legea sau contractul nu prevede altfel (art. 546 CC).

Obiectul executării obligațiilor

În literatura de specialitate, prin obiectul executării obligaţiei, se înţelege “prestaţia pe care debitorul o datorează creditorului” sau altfel
spus “bunul, lucrarea sau serviciul pe care debitorul, în temeiul obligaţiei, este obligat să-l transmită, execute sau presteze creditorului”.
Pentru ca prestaţia să fie considerată corespunzătoare, debitorul este obligat să plătească creditorului exact ceea ce datorează. Din punct de
vedere legal, această regulă este consacrată în art. 588 CC, din prevederile căruia rezultă că creditorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie
decât cea datorată, chiar dacă prestaţia propusă are o valoare mai mare. Nimic nu se opune însă ca respectivul creditor să accepte o altă prestaţie
decât cea datorată, dar, în acest caz, obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci printr-un alt mod de stingere care se numeşte dare în plată.
În cazul în care obiectul obligaţiei este prestaţia de a da un bun cert, debitorul se liberează prin predarea lui în starea în care se află la
momentul plăţii. El nu va răspunde de pieirea totală sau parţială a bunului, dacă aceasta se datorează cazului fortuit sau forţei majore. Totuşi,
 57
debitorul va răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului după punerea sa în întârziere, cu excepţia cazului în care va dovedi că bunul ar fi
pierit şi la creditor.
Atunci când obiectul obligaţiei de a da constă dintr-o cantitate de bunuri generice, debitorul nu poate fi liberat de predare prin pieirea sau
stricăciunea lor, chiar dacă neexecutarea obligaţiei nu se datorează vinovăţiei sale (art. 590 CC), deoarece bunurile generice din punct de vedere
juridic nu pot să piară (genera non pereunt). El va trebui să le înlocuiască, pe cât este posibil, cu alte bunuri de acelaşi gen, iar dacă înlocuirea
nu este posibilă, atunci el va răspunde faţă de creditor prin plata daunelor-interese. Calitatea prestaţiei supuse executării se determină, de regulă,
prin convenţia părţilor, iar atunci când aceasta nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestaţia de cel puţin o
calitate medie (art. 589 CC)
Specificul executării fiecărei prestaţii depinde în totalitate de specificul obligaţiei ce urmează a fi executată. Cel mai des obligaţia are ca
obiect o singură prestaţie, însă, uneori, ea poate avea ca obiect mai multe prestaţii, dintre care urmează să fie executate una sau câteva din ele.
În această ordine de idei, doctrina şi legislaţia distinge aşa-zisele obligaţii cu pluralitate de obiecte, care apar sub forma obligaţiilor alternative
şi facultative.
Obligaţiile alternative, potrivit art. 550 CC, sunt acele obligaţii care au ca obiect două sau mai multe prestaţii principale, dintre care
executarea uneia eliberează integral debitorul. De exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului fie 100 kg de grâu, fie 100 kg de porumb.
Debitorul va fi liberat de obligaţie când va preda unul dintre cele două lucruri la care s-a obligat.
Alegerea prestaţiei ce urmează să fie executată, conform art. 551, alin. (1) CC, aparţine debitorului, dacă nu a fost expres atribuită creditorului.
În acest caz, se face o aplicare a regulii din materia interpretării contractelor, potrivit căreia, când există îndoială, convenţia se interpretează în
favoarea debitorului. Alegerea se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte sau prin executarea propriu-zisă a prestaţiei (art. 551, alin. (3) CC).
În cazul în care debitorul are dreptul de alegere a prestaţiei, el poate executa pe oricare dintre ele, dar în întregime. El nu poate sili pe creditor
să primească o plată parţială, adică o parte dintr-o prestaţie şi o parte din cealaltă (art. 552 CC).
În privinţa creditorului, obligaţia alternativă îndeplineşte, printre altele, şi o funcţie de garanţie a plăţii, deoarece are posibilitatea să obţină
plata chiar şi atunci când executarea uneia din prestaţii a devenit imposibilă datorită forţei majore, cazului fortuit, culpei debitorului sau scoaterii
din circuitul civil. În asemenea cazuri, cealaltă prestaţie continuă să fie datorată, deoarece ea a constituit dintr-un început obiectul obligaţiei,
iar obligaţia respectivă, din obligaţie alternativă, a devenit o obligaţie simplă.
Efectele obligaţiilor alternative sunt abordate de către legiuitor în funcţie de faptul dacă dreptul de a alege prestaţia ce trebuie executată
aparţine debitorului sau, dimpotrivă, creditorului.
În ipoteza în care alegerea prestaţiei aparţine debitorului, şi una din prestaţii nu poate fi executată, debitorul este obligat să execute prestaţia
rămasă (art. 553, alin. (1) CC). Dacă executarea ambelor prestaţii a devenit imposibilă din culpa debitorului, acesta este ţinut să despăgubească
creditorul până la concurenţa valorii prestaţiei care a rămas ultima (art. 553, alin. (2) CC).
Când alegerea prestaţiei aparţine creditorului, şi una dintre prestaţii a devenit imposibilă, independent de vinovăţia debitorului, creditorul
este ţinut să accepte executarea prestaţiei rămase (art. 554, alin. (1) CC). Dacă însă prestaţia a devenit imposibilă din culpa debitorului,
creditorul are dreptul să ceară fie executarea prestaţiei rămase, fie repararea prejudiciului adus prin neexecutarea prestaţiei a cărei executare a
devenit imposibilă (art. 554, alin. (2) CC). Dacă executarea ambelor prestaţii devine imposibilă din culpa debitorului, creditorul poate cere
repararea prejudiciului adus prin neexecutarea uneia sau alteia dintre prestaţii (art. 554, alin. (3) CC). Dacă ambele prestaţii devin imposibile
fără culpa debitorului, obligaţia se stinge (art. 663 CC).
Obligaţiile facultative, potrivit art. 555 CC, sunt acele obligaţii care au ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate fi
eliberat prin executarea unei alte prestaţii. De pildă, debitorul se obligă să predea un automobil, aceasta fiind obligaţia lui unică, dar prin
contract i se dă dreptul să se libereze şi prin darea unei sume de bani. Există deci o singură prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar o pluralitate de
obiecte în ce priveşte posibilitatea de a plăti.
Din împrejurarea că obligaţia facultativă are un singur obiect rezultă concluzia că creditorul unei obligaţii facultative nu poate cere decât
executarea prestaţiei principale, care de fapt constituie obiectul obligaţiei, cealaltă alcătuind doar o posibilitate a debitorului de a se elibera de
datorie, care diferă de obligaţia alternativă, în care creditorul poate să ceară ambele lucruri, urmând ca debitorul să aleagă pe care dintre acestea
îl va preda.
Dacă obiectul obligaţiei piere prin caz fortuit sau este scos din circuitul civil, debitorul este liberat, deoarece el era ţinut numai la această
prestaţie, care (singură) constituie obiectul obligaţiei. Spre deosebire de obligaţia alternativă, unde pieirea unuia dintre lucruri are drept efect
doar restrângerea posibilităţii de alegere, debitorul este dator să dea celălalt lucru, care constituie de asemenea obiect al obligaţiei.
Între obligaţia facultativă şi cea alternativă există următoarele deosebiri:
a) în cazul obligaţiei alternative, creditorul poate cere în justiţie oarecare din lucrurile datorate, iar în cazul obligaţiei facultative poate cere
numai executarea obligaţiei principale, deoarece aceasta are o singură prestaţie, cealaltă fiind doar o facultate;
b) în cazul obligaţiei alternative, pieirea fortuită a unuia dintre lucruri împiedică posibilitatea de opţiune, iar în cazul obligaţiei facultative,
pieirea fortuită a lucrului duce la stingerea acesteia;
c) dacă la obligaţia alternativă prestaţia executată determină natura obligaţiei, la obligaţia facultativă, caracterul obligaţiei este cert de la
început, fiind determinat de prestaţia care constituie singurul obiect al obligaţiei;
d) dacă obiectul obligaţiei alternative este ilicit sau imposibil, obligaţia nu este nulă, ea fiind restrânsă la celălalt obiect pe care creditorul
poate să-l ceară, iar dacă obiectul obligaţiei facultative este ilicit sau imoral, atunci obligaţia este nulă şi creditorul nu poate să ceară executarea;
e) natura mobiliară sau imobiliară a obligaţiei alternative rămâne nedeterminată până la alegere, în timp ce la obligaţia facultativă ea este
determinată imediat ce obligaţia s-a format şi este mobiliară sau imobiliară, după cum lucrul este mobil sau imobil.
În afară de obligaţiile alternative şi facultative, literatura de specialitate a sesizat existenţa celei de-a treia categorii de obligaţii cu pluralitate
de obiecte, şi anume a obligaţiilor conjuncte. Se numesc conjuncte obligaţiile ce se particularizează prin faptul că debitorul datorează cumulativ
aceluiaşi creditor, prin efectul aceluiaşi raport juridic, două sau mai multe prestaţii distincte pe care trebuie să le execute deopotrivă, în
totalitatea lor. Spre exemplu, prin efectul contractului de servicii hoteliere se nasc 3 obligaţii distincte în sarcina hotelierului, pe care acesta
trebuie să le îndeplinească concomitent: el trebuie să asigure clientului folosinţa unui spaţiu locativ, să presteze în beneficiul lui anumite servicii
pe timpul şederii în hotel şi să asigure securitatea bagajelor sale. Debitorul obligaţiei conjuncte este liberat numai dacă execută integral fiecare
dintre prestaţiile aferente acestora. Executarea uneia dintre obligaţii nu produce ca efect stingerea tuturor obligaţiilor.

Locul executării obligațiilor

În literatura de specialitate, locul executării obligaţiei este definit ca “punctul teritorial unde trebuie să aibă loc acţiunea prevăzută de
conţinutul obligaţiei” sau altfel spus “locul unde debitorul este obligat să presteze executarea, iar creditorul să recepţioneze obiectul obligaţiei”.
De cele mai multe ori, locul executării este determinat prin acordul comun al părţilor exprimat în contract, caz în care “debitorul nu poate sili
creditorul a primi, nici creditorul de a plăti, în alt loc”.
 58
Uneori, locul executării rezultă din natura obligaţiei, cum ar fi de exemplu în cazul obligaţiilor născute în baza procurării unui bilet la teatru
etc.
Dacă legea nu priveşte locul executării ca pe o condiţie esenţială pentru naşterea şi existenţa obligaţiei şi, respectiv, acesta nu este specificat
şi nici nu rezultă din natura obligaţiei, atunci locul de executare a obligaţiilor se va determina în conformitate cu regulile prevăzute în art. 573
CC. Potrivit prevederilor alineatului 1, lit. a), ale acestui articol, obligaţiile pecuniare, adică cele care au ca obiect transmiterea unei sume de
bani (cum ar fi achitarea preţului de către cumpărător sau restituirea unui împrumut bănesc de către împrumutat), se vor executa la domiciliul
creditorului, iar dacă creditorul este o persoană juridică la sediul ei, din momentul naşterii obligaţiei. Când obligaţia are ca obiect un bun
individual determinat şi părţile nu au stabilit locul plăţii, aceasta se va face, conform art. 573, alin. (1), lit. b) CC, la locul unde se găsea obiectul
în momentul încheierii contractului. Toate celelalte obligaţii se vor executa, de regulă, la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată
de obligaţie, cum ar fi, de exemplu, locul de depozitare sau de fabricare a bunului ori locul de prestare a serviciului. În lipsa acestuia, obligaţia
se va executa la domiciliul sau sediul debitorului.
În literatura de specialitate s-a remarcat că, în cazul în care plata se face la domiciliul sau sediul debitorului, plata se numeşte cherabilă, iar
dacă se efectuează la domiciliul sau la sediul creditorului, atunci se spune că plata este portabilă.
În cazul în care până la data executării obligaţiei debitorul sau creditorul şi-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate şi a înştiinţat
despre aceasta pe cealaltă parte, atunci, în conformitate cu art. 574 CC, obligaţia se va executa la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate. În
acest caz, partea care şi-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate va suporta toate cheltuielile ocazionate de executarea obligaţiei la
noul domiciliu, sediu sau loc de activitate, cum ar fi, de exemplu, cheltuielile de transport, taxe vamale, prime de asigurare etc. Asemenea
cheltuieli vor fi suportate doar în măsura în care depăşesc cheltuielile legate de executarea obligaţiei la vechiul domiciliu, sediu sau loc de
executare. Pe cale de consecinţă, neînştiinţarea celeilalte părţi despre schimbarea domiciliului, sediului sau locului de activitate decade partea
din dreptul de a pretinde executarea obligaţiei la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate. În acest caz, plata efectuată la vechiul domiciliu va
fi considerată ca o executare corespunzătoare a obligaţiei.

Termenul executării obligațiilor

Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afectează executarea sau stingerea unei obligaţii. În marea majoritate a
cazurilor, termenul este fixat de părţi în contract, el fiind determinat de o dată calendaristică la care debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia
faţă de creditor (să plătească o sumă de bani, să predea o lucrare efectuată, să predea un lucru, să remită posesia unui obiect etc.) sau rezultă
din natura contractului, adică din circumstanţele care determină data la care creditorul va primi prestaţia datorată de către debitor (de exemplu,
în cazul încheierii unui contract privitor la vânzarea roadei viitoare, fără indicarea termenului, se subînţelege că livrarea acesteia va avea loc la
coacerea ei).
Dacă termenul de executare nu este determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia, atunci obligaţia este susceptibilă de executare imediată.
Aceasta înseamnă că debitorul este în drept de a-şi executa obligaţia în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate
prin referire la contract, iar creditorul este obligat să primească executarea propusă de către debitor. La rândul lui, creditorul este îndreptăţit de
a cere executarea obligaţiei în orice moment de la data naşterii raportului juridic obligaţional, iar debitorul este obligat de a o executa în termen
de 7 zile din momentul cererii creditorului, dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei.
În genere, termenul de executare poate fi stipulat în favoarea uneia sau alteia dintre părţi ori în favoarea ambelor.
Regula generală, acceptată în unanimitate de doctrină şi consacrată expres de legislaţie (art. 575, alin. (2) CC), stabileşte beneficiul
termenului în favoarea debitorului. Aceasta înseamnă că creditorul nu poate cere executarea obligaţiei decât la împlinirea termenului stabilit,
iar debitorul este în drept de a executa obligaţia chiar şi înainte de expirarea acestuia. Această prezumţie îşi are suportul pe regula generală de
interpretare, potrivit căreia, în caz de îndoială, convenţia se interpretează în favoarea părţii care se obligă.
Prin derogaie de la această regulă, termenul de executare poate fi stipulat în favoarea creditorului, în cazul în care acesta are motive temeinice
de a refuza executarea. Astfel de motive pot să rezulte din înţelegerea părţilor prin care creditorului i se acordă dreptul de a cere executarea
obligaţiei înainte de termen sau din prevederile legii ori din natura obligaţiei. Un exemplu de acest gen este contractul de depozit, care acordă
deponentului (creditorului) dreptul de a-şi ridica oricând bunul depozitat, chiar şi atunci când contractul prevede un termen de depozitare (art.
1096, alin. (1)).
Uneori, termenul se stipulează în favoarea ambelor părţi, adică atât a debitorului, cât şi a creditorului. O stipulaţie de acest gen se inserează
în contractul de împrumut, căci aici debitorul are interes să plătească numai la scadenţă, neavând pentru moment suma necesară efectuării
plăţii, iar creditorul are interes să nu primească plata cu anticipaţie, pentru a nu pierde din dobânda la care este îndreptăţit.
Chestiunea de a şti în interesul cui este stipulat termenul prezintă importanţă din punctul de vedere al renunţării la termen, deoarece o atare
renunţare poate fi valabil făcută numai de către persoana în favoarea căreia s-a stipulat termenul, iar în ipoteza în care este prevăzut în folosul
ambelor părţi, nu se poate renunţa la beneficiul său decât prin acordul ambelor părţi. Renunţarea la termen produce efecte întocmai ca şi
împlinirea lui, în sensul că obligaţia devine imediat exigibilă. Pe lângă renunţare, debitorul poate fi decăzut din beneficiul termenului înainte
de expirarea acestuia. În asemenea situaţii, creditorul poate urmări imediat executarea obligaţiei. Prin urmare, alături de expirarea termenului
şi de renunţare, decăderea sau pierderea beneficiului termenului atrage exigibilitatea obligaţiei. Decăderea, spre deosebire de renunţare nu
este voluntară, ci contrară voinţei debitorului. Ea se produce în cazul în care există unul din următoarele temeiuri:
a) Incapacitatea de plată a debitorului. Conform definiţiei date de art. 2 al Legii insolvabilităţii (nr. 149/2012), incapacitatea de plată este
situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea lui de a îşi executa obligaţiile pecuniare scadente, inclusiv obligaţiile fiscale.
Incapacitatea de plată este, de regulă, prezumată în cazul în care debitorul a încetat să efectueze plăţi. Decăderea debitorului din beneficiul
termenului, în baza acestui temei, nu se produce prin simpla invocare de către creditor a incapacităţii de plată a debitorului, ci trebuie ca această
stare financiară a debitorului să fie confirmată printr-o hotărâre judecătorească. În cazul debitorului-persoană fizică, creditorul este ţinut în
mod preponderent să probeze incapacitatea de plată a debitorului, căci în funcţie de aceasta se va aprecia dacă prestaţia solicitată a devenit sau
nu scadentă. Incapacitatea debitorului-persoană fizică poate fi confirmată atât printr-un proces judiciar preliminar, cât şi în cadrul aceluiaşi
proces. În cazul în care debitorul este o persoană juridică sau un întreprinzător individual, decăderea din beneficiul termenului nu are loc prin
efectul unei simple încetări a plăţilor, ci se produce numai după adoptarea de către instanţa de judecată a hotărârii de intentare a procesului de
insolvabilitate, care are ca efect să facă exigibile toate datoriile persoanei insolvabile. Raţiunea pentru care datoriile debitorului insolvabil devin
exigibile se bazează, pe de o parte, pe considerentul că creditorul nu acordă, în genere, un termen decât întemeindu-se pe solvabilitatea
debitorului, aşa încât termenul trebuie să cadă o dată cu încetarea solvabilităţii. Pe de altă parte, acest efect al insolvabilităţii se bazează pe
necesitatea ca întregul pasiv al persoanei insolvabile să poată fi reglat şi lichidat în acelaşi timp, căci, în caz contrar, şi-ar încasa creanţele
numai creditorii cu creanţa exigibilă în momentul declarării insolvabilităţii. În cazul unei datorii solidare, incapacitatea de plată a unuia dintre
debitorii solidari nu dă dreptul creditorului să urmărească pe ceilalţi codebitori, care nu sunt decăzuţi din beneficiul termenului.
 59
b) Reducerea garanţiilor anterior convenite. După cum rezultă din textul acestui articol, decăderea debitorului din beneficiul termenului
are loc în cazul în care debitorul a dat garanţii creditorului, şi aceste garanţii sunt diminuate prin fapta lui. Textul se referă numai la garanţiile
convenite anterior, adică la garanţiile convenţionale, precum ar fi gajul sau ipoteca. În ce priveşte creditorii chirografari, care nu dispun de o
garanţie reală, ci doar de gajul general tacit asupra întregului patrimoniu al debitorului, decăderea din beneficiul termenului nu operează, pentru
că ei nu sunt garantaţi prin garanţii convenţionale. La fel, decăderea din beneficiul termenului nu se aplică la garanţiile legale, derivând din
puterea legii, în loc de a deriva din voinţa expresă a părţilor sau dintr-o dispoziţie a legii care interpretează numai voinţa părţilor. Astfel, ea nu
se aplică gajului legal (art. 467 CC). Se consideră că garanţiile au fost reduse când debitorul a scăzut prin fapta lui valoarea materială a bunului
dat drept garanţie. Astfel, va fi decăzut din termen debitorul care, după ce a ipotecat o casă, o dărâmă sau o lasă să se ruineze sau debitorul
care, ipotecând o livadă, face tăieri extraordinare şi anticipate. Orice degradare, orice schimbare, orice act de proastă administrare constituie,
în regula generală, o cauză de decădeie din beneficiul termenului. Dacă reducerea garanţiilor provine din faptul creditorului care a neglijat, de
exemplu, să îndeplinească anumite formalităţi pentru garantarea plăţii creanţei, decăderea din termen nu va avea loc. La fel nu va avea loc
decăderea din termen în cazul în care reducerea garanţiilor provine dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră. În cazul în care, pe lângă garanţiile
micşorate, mai există şi alte garanţii, debitorul nu va putea să înlocuiască garanţiile care au fost reduse cu alte garanţii sau să profite de faptul
că garanţiile rămase sunt suficiente pentru garantarea executării obligaţiei la termenul fixat. Diminuarea garanţiilor este o chestiune de fapt.
Constatarea acestui fapt trebuie să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească.
c) Neprezentarea garanţiilor promise. Debitorul este decăzut din beneficiul termenului dacă nu a prezentat garanţiile promise prin
contract, deoarece acest caz trebuie asimilat cu acela când debitorul micşorează garanţiile ce le-a dat prin contract. Astfel, debitorul este decăzut
din beneficiul termenului când a promis să aducă garanţia unei anumite persoane (fidejusiune), şi nu a adus-o; în acest caz, debitorul nu poate
să beneficieze de termen, aducând garanţia altei persoane sau constituind ca garanţie un gaj sau o ipotecă. Există diferenţă între cazul când
debitorul a micşorat garanţiile date şi cazul când debitorul nu a dat garanţiile promise, deoarece, în primul caz, debitorul este decăzut din termen
fără a avea dreptul să completeze sau să restabilească garanţiile, iar în cel de-al doilea caz, până ce termenul nu a expirat şi nu s-a pronunţat
decăderea, debitorul poate da garanţiile ce le-a promis şi pe care a întârziat să le dea.
d) În alte cazuri prevăzute de lege, decăderea din beneficiul termenului are loc numai dacă există o prevedere expresă care să acorde
creditorilor o asemenea posibilitate. Astfel, conform art. 45, alin. (4) al Legii 1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni, creditorii societăţii
pe acţiuni, în termen de o lună de la data publicării hotărârii cu privire la reducerea capitalului social, au dreptul să ceară de la societate la
alegerea acesteia acordarea de cauţiuni sau garantarea obligaţiilor asumate de ea ori executarea înainte de termen a obligaţiilor societăţii sau
încetarea înainte de termen a obligaţiilor societăţii şi repararea prejudiciilor cauzate de aceasta. La fel, în caz de reorganizare a persoanei
juridice, creditorii pot, în termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, să ceară persoanei
juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor (art. 72, alin. (2) CC).

Modul executării obligațiilor

În literatura de specialitate, prin modul de executare a obligaţiilor se înţelege ordinea de săvârşire de către debitor a actelor de executare a
obligaţiilor. Modul de executare a obligaţiei se află în legătură directă cu obiectul ei. Când obiectul obligaţiei se concretizează într-un anumit
lucru, executarea nu se poate face în alt mod decât prin transmiterea acelui lucru de către debitor creditorului, dintr-o dată şi în întregime.
Adesea, obligaţiile se stabilesc cu privire la o totalitate de lucruri. În acest caz, executarea se poate efectua nu numai printr-un singur act de
executare, dar şi sub forma unor prestaţii succesive efectuate la intervale de timp. Aşadar, în funcţie de modul de executare, obligaţiile se
execută în întregime sau în rate.
Conform regulii generale, conţinute în art. 587 CC, debitorul poate executa obligaţia în rate numai cu consimţământul creditorului, dacă din
lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese altfel. Aceasta înseamnă că debitorul nu se poate libera decât plătind tot ceea ce datorează,
chiar dacă obiectul plăţii ar fi divizibil prin natura lui, cum este cazul unei sume de bani. În acelaşi timp, nici creditorul nu poate constrânge pe
debitor ca să facă plata parţială a datoriei.
Prin urmare, executarea obligaţiei în rate este privită de către legiuitor ca o excepţie de la regula generală. Această excepţie este justificată,
mai întâi de toate, prin faptul că, prin natura lor, unele obligaţii nu sunt susceptibile de executare, decât în rate. De pildă, în cazul contractului
de vânzare-cumpărare a mărfurilor în credit, obligaţia cumpărătorului de achitare a preţului poate fi executată numai în rate, căci, în caz contrar,
vom fi în prezenţa unei alte modalităţi de vânzare-cumpărare.
De asemeni, prin natura lor, nu sunt susceptibile de executare dintr-o dată obligaţiile continue, adică obligaţiile care se înfăptuiesc prin acte
permanente de executare. Fac parte din această grupă obligaţiile de a nu face, precum şi anumite obligaţii de a face, cum ar fi, de exemplu,
furnizarea energiei electrice, a apei potabile ori a gazelor naturale.
În cazurile în care, prin natura ei, obligaţia poate fi executată în mod succesiv, ea poate fi executată şi în rate, numai dacă părţile vor conveni
astfel. Prin urmare, obligaţia de a transmite un bun individual determinat sau de a executa o prestaţie cu caracter simultan (uno ictu) nu poate
constitui obiectul executării în rate.
După regula generală, conţinută în art. 587 CC, creditorul are dreptul să refuze o prestaţie în rate, dacă la momentul contractării obligaţiei nu
s-a convenit ca obligaţia să fie executată anume într-un asemenea mod. În lipsa unor stipulaţii contrare, legea lasă la discreţia creditorului
posibilitatea de a primi executarea într-un alt mod decât cel convenit. Spre exemplu, obligaţiile pecuniare se execută, de regulă, prin prestaţii
simultane, însă, în cazul în care creditorul va accepta, expres sau tacit, o prestaţie parţială, făcută de către debitor, atunci, pentru acea parte a
obligaţiei, executarea se va considera corespunzătoare. Creditorul, într-un asemenea caz, are dreptul de a pretinde despăgubiri doar pentru
partea neexecutată. În caz contrar, dacă creditorul nu va accepta executarea parţială a obligaţiei, atunci el va avea dreptul de a cere despăgubiri
pentru neexecutarea întregii obligaţii.

Tema: CESIUNEA DE CREANȚĂ ȘI PRELUAREA DATORIEI

Precizări preliminare
Raportul juridic obligaţional, care se stabileşte între debitor şi creditor, conţine două elemente:
 dreptul de creanţă ce aparţine creditorului (elementul activ),
 datoria ce aparţine debitorului (elementul pasiv).
În circuitul civil, uneori, apare necesitatea transmiterii dreptului de creanţă şi a datoriei din conţinutul unui raport juridic. Aşa de exemplu, o
persoană este titularul unui drept de creanţă a cărui exigibilitate este afectată de un termen suspensiv, adică creanţa urmează a fi onorată la un
anumit termen. Însă, acest creditor doreşte să-şi valorifice creanţa înainte de termen, şi găseşte o persoană care este gata să aştepte îndeplinirea
termenului. Creditorul vinde creanţa sa acestei persoane (de obicei, la un preţ inferior valorii sale nominale). În aşa mod, el face o transmitere
(cesiune) de creanţă. La rândul lui, şi debitorul ar putea fi interesat să transmită datoria sa către o altă persoană. Transmiterile în cauză nu
afectează fiinţa obligaţiei. Ea se transmite aşa cum s-a născut şi exista în patrimoniul subiectelor iniţiale ale raportului juridic.
 60
Aceste operaţii juridice, prin intermediul cărora are loc transmiterea cu titlu particular a elementelor raportului juridic obligaţional – creanţei
şi datoriei – sunt legiferate în dreptul civil al RM prin instituţiile cesiunii de creanţă şi preluării (cesiunii) datoriei. Codul civil reglementează
aceste instituţii în Cap. III al Titlului I al Cărţii a treia.

Cesiunea de creanță
Definiție
Cesiunea de creanţă este contractul prin care creditorul transmite dreptul său de creanţă, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane.
Legea dispune că o creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată de titular (cedent) unui terţ (cesionar) în baza unui contract
(art. 556, alin. (1) CC). Această operaţie implică 3 persoane:
 creditorul care transmite creanţa, numit cedent;
 dobânditorul creanţei, numit cesionar;
 debitorul creanţei cedate, numit debitor cedat.
Părţile contractului de cesiune sunt cedentul şi cesionatul, debitorul cesionat fiind terţ faţă de contractul de cesiune.

Condițiile cesiunii de creanță

Fiind un contract, cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a contractelor.
Cât priveşte obiectul contractului, acesta poate fi orice creanţă transmisibila şi sesizabilă. Astfel, pot fi cedate creanţele născute dintr-o
promisiune de vânzare, dintr-un contract de locaţiune, creanţele afectate de modalităţi, precum şi creanţele viitoare. De cele mai dese ori se
cesionează creanţele cărora le corespunde datoria de a plăti o sumă de bani, afectate de un termen suspensiv. Există, însă, şi creanţe incesibile
(netransmisibile), cum sunt creanţele privitoare la încasarea pensiei alimentare, la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei,
precum şi la alte drepturi legate de persoana creditorului (art. 556, alin. (4) CC).
Cesiunea de creanţă nu trebuie să aducă atingere drepturilor debitorului şi nici nu poate face obligaţia acestuia mai oneroasă (art. 556, alin.
(2)), pentru că ea nu afectează fiinţa obligaţiei.
Întrucât debitorul nu este parte la contract, în principiu, consimţământul lui nu este necesar. Legea dispune că titularul unei creanţe o poate
transmite, fără consimţământul debitorului, unui terţ, dacă aceasta nu contravine esenţei obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii. Înţelegerea
cu debitorul asupra inadmisibilităţii cesiunii produce efecte doar atunci când acesta are un interes legitim în acest sens (art. 557 CC).
Referitor la condiţiile de formă, legea prevede că cesiunea de creanţă trebuie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui
temei s-a născut creanţa cesionată (art. 556, alin. (5) CC).
Efectele cesiunii de creanţă.
Efectele produse de cesiunea de creanţă trebuie privite sub două aspecte: între părţi (A) şi faţă de terţi (B).
A. Între părţi. Regula este că cesiunea de creanţă, chiar din momentul realizăiii acordului de voinţă, transferă cesionarului însăşi creanţa,
adică toate drepturile pe care cedentul le avea faţă de debitorul cedat. Cesionarul îl substituie pe cedent în toate drepturile ce decurg din creanţă.
Creanţa rămâne neschimbată, atât în ce priveşte natura ei, cât şi volumul. Potrivit legii, drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum
există în momentul transmiterii (art. 558, alin. (1) CC). Unicul element al obligaţiei care se schimbă este creditorul.
O dată cu creanţa asupra cesionarului trec şi toate drepturile accesorii, inclusiv, garanţiile (art. 558, alin. (2) CC).
Cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul care l-a plătit cedentului, în cazul în care cesiunea s-a
făcut cu titlu oneros. Dar, totodată, el nu poate dobândi mai multe drepturi cu creditorul cedent, în virtutea regulii nemo plus iuris ad alium
transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi). Drept urmare, debitorul este
îndreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a putut să le opună cedentului până în momentul comunicării cesiunii (art. 560 CC),
cum ar fi: nulitatea, plata, prescripţia, rezoluţiunea.
Unul dintre efectele importante ale cesiunii de creanţă îl constituie obligaţia de garanţie. Legea dispune că cedentul este responsabil în faţa
cesionarului de valabilitatea creanţei şi a mijloacelor de garantare a acesteia. Astfel, dacă după ce a avut loc cesiunea, creanţa a fost declarată
nulă prin hotărâre judecătorească, cesionarul este îndreptăţit să ceară cedentului rezoluţiunea contractului de cesiune şi repararea prejudiciului
suferit. Cedentul, însă, nu răspunde pentru neexecutarea acestei creanţe de către debitor, cu excepţia cazurilor când cedentul a garantat pentru
debitor faţă de cesionar (art. 559, alin. (1) CC).
Regulile enunţate mai sus nu se aplică în cazul cesiunii creanţei care rezultă dintr-un titlu de valoare la ordin, caz în care cedentul este
responsabil şi de executarea obligaţiei de către debitor (art. 559, alin. (2) CC). De exemplu, în cazul cesiunii cambiei la ordin prin gir, titularul
cambiei, în caz de neplată, poate exercita dreptul de acţiune şi împotriva cedentului (girantului) (art. 38 al Legii cambiei nr. 1527/1993). Soluţia
este analogică în materia cecului (art. 1274 CC).
B. Faţă de terţi. În materia cesiunii de creanţă sunt terţi toate persoanele care nu au luat parte la contractul de cesiune şi nu sunt succesori
universali sau cu titlu universal ai părţilor contractante, dar pentru care săvârşirea cesiunii prezintă interes. Se consideră că sunt terţi în
această materie: debitorul cedat, cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe şi creditorii cedentului.
Pentru opozabilitatea cesiunii de creanţă faţă de terţi trebuie îndeplinite anumite formalităţi. Astfel, faţă de terţi cesiunea produce efecte
numai din momentul notificării sau prezentării unui înscris privitor la cesiune debitorului cedat. Prin notificarea cesiunii de creanţă se aduce la
cunoştinţa debitorului persoana noului creditor şi clauzele esenţiale ale contractului de cesiune. Notificarea despre cesiune poate fi retrasă doar
cu consimţământul celui desemnat ca nou creditor (art. 564, alin. (2) CC).
Până în momentul în care notificarea sau înscrisul menţionat parvine debitorului, acesta se consideră legat numai faţă de cedent, putând
ignora contractul de cesiune, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt. Astfel, cesionarului i se pot opune prestaţiile efectuate de debitor,
după cesiune, pentru cedent, ca şi orice act juridic încheiat după cesiune între debitor şi cedent cu privire la creanţa transmisă, dacă debitorul
nu avea cunoştinţă, în momentul efectuării prestaţiei sau al întocmirii actului, de existenţa cesiunii (art. 561 CC). După îndeplinirea
formalităţilor indicate, cedentului i se poate opune de către debitor cesiunea şi atunci când ea nu a mai avut loc sau când este lipsită de efect
(art. 564, alin. (1) CC).
Este posibil ca un cedent să înstrăineze creanţa lui la mai mulţi cesionari. În acest caz se naşte un conflict între cesionarii ulteriori şi succesivi
ai aceleiaşi creanţe cedate. Legea prevede că dacă o creanţă este cedată de acelaşi titular de mai multe ori, creditor al obligaţiei este primul
cesionar (art. 562 CC). Primul cesionar va fi stabilit conform regulii qui prior tempore potior iure. Aceasta înseamnă că, între mai mulţi
cesionari, acela care notifică primul debitorul sau îi prezintă un înscris privitor la cesiune va avea prioritate.
În legătură cu cesiunea de creanţă se mai impun următoarele precizări:
 regulile privind cesiunea creanţei se aplică în modul corespunzător şi în cazul cesiunii altor drepturi (art. 565 CC);
 regulile enunţate se aplică în modul corespunzător, în cazul în care o creanţă este transmisă în baza legii, a unei hotărâri judecătoreşti sau
a unei decizii a autorităţii publice (art. 566 CC).
 61
Preluarea datoriei
Preluarea datoriei ţine de elementul pasiv al raportului juridic obligaţional.
Preluarea datoriei este o operaţie juridică prin care un debitor (debitorul iniţial) transmite datoria sa unui terţ (debitor nou), care se obligă
în locul său în faţa creditorului. Potrivit Codului civil există două modalităţi de preluare a datoriei:
1) Datoria poate fi transmisă printr-un contract încheiat între creditor şi un terţ, acesta substituindu-l pe debitorul iniţial. Legea
prevede că o datorie poate fi preluată de un terţ în temeiul unui contract cu creditorul art. 567, alin. (1) CC). În acest caz, debitorul iniţial
are dreptul să se opună contractului şi să execute el însuşi obligaţia (art. 567, alin. (2) CC).
2) Datoria poate fi transmisă în baza unui acord încheiat între terţ şi debitorul iniţial, cu condiţia ca acest acord să fie acceptat de
către debitor. Conform art. 568 CC, dacă preluarea datoriei a fost convenită între terţ şi debitor printr-un acord, acesta produce efecte doar cu
acceptarea din partea creditorului. Este cert că respectul drepturilor nu permite schimbarea debitorului într-un raport obligaţional fără
consimţământul creditorului. Creanţa este un raport personal, în care personalitatea debitorului (solvabilitate, cinste, spirit gospodăresc,
inteligenţă) prezintă un caracter primordial. Nu se poate deci concepe să i se dea creditorului, fără voia lui, un alt debitor.
Referitor la condiţiile de formă, ca şi în cazul cesiunii de creanţă, legea prevede că preluarea datoriei trebuie să fie încheiată în forma cerută
pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut datoria (art. 569 CC).
Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre
compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial (art. 570 CC).
Ca urmare a preluării datoriei, drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei se sting în măsura în care menţinerea lor nu este încuviinţată de
cei care le-au constituit (art. 571 CC). Este firesc să fie aşa, întrucât schimbarea debitorului interesează în mod esenţial pe cei care au garantat
datoria (garanţii personale sau reale). Aceştia s-au legat prin raporturile juridice respective în consideraţia persoanei debitorului, de aceea ei nu
pot fi ţinuţi să garanteze pe un nou debitor, impus fără voia lor.

Tema: GARANȚIILE EXECUTĂRII OBLIGAȚIILOR

Noțiuni generale privind garanțiile executării obligațiilor
În orice sistem de drept, o persoană care contractează o obligaţie (de a plăti o sumă de bani, de a livra un bun sau de a presta un serviciu)
răspunde de îndeplinirea obligaţiei asumate cu propriul ei patrimoniu. Pentru a se proteja contra eventualelor riscuri, inclusiv riscului
insolvabilităţii debitorului, creditorul solicită prezentarea unor garanţii. Deseori, în vederea obţinerii unor astfel de garanţii pentru creditor,
debitorul se adresează unor terţi. Oferind garanţiile, terţii, alături de debitorul principal, generează de cele mai multe ori o solidaritate în faţa
creditorului, sporind astfel gradul de securitate a acestuia.
În dreptul comparat şi în literatura de specialitate, noţiunea de garanţii este tratată în mod diferit.
Astfel, într-o accepţiune, consacrată în doctrina română, garanţiile sunt definite ca ansamblul mijloacelor juridice care conferă creditorului
garantat anumite prerogative suplimentare, prerogative care constau fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz
de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.
Autorii ce împărtăşesc această concepţie clasifică garanţiile în: personale şi reale.
Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa
obligaţia, în cazul în care debitorul principal nu o va face. Este cazul fidejusiunii, denumite şi cauţiune, şi garanţiei bancare.
Garanţiile reale constau în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei, în instituirea unui drept real accesoriu cu privire la
acest bun. Este cazul gajului, ipotecii şi privilegiilor reale. Ca o formă de garanţie reală imperfectă este privit dreptul de retenţie.
Alţi autori tratează noţiunea de garanţii într-un sens mai larg, atribuind la ea, pe lângă garanţiile propriu-zise, în sensul definiţiei de mai sus,
şi alte mijloace juridice, care au menirea de a spori şansele creditorului de executare a obligaţiilor. Astfel, V. D. Zlătescu consideră că garanţii
sunt toate acele mijloace tehnice, extrinseci raportului de obligaţie, dar care vin să se alăture acestuia, spre a contribui la conservarea anumitor
bunuri în vederea executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despăgubirea creditorului, în cazul în care executarea reală
nu mai are loc. Potrivit acestei concepţii, garanţiile se clasifică în:
a) garanţii preventive (dreptul de retenţie);
b) garanţii ale executării reale (clauza penală, arvuna);
c) garanţii propriu-zise sau reparatorii (fidejusiunea, garanţii reale, privilegii).
În legislaţia şi doctrina rusă, în calitate de mijloace de asigurare a executăiii obligaţiiloi sunt: clauza penală, gajul, retenţia, fidejusiunea,
garanţia bancară, arvuna, precum şi alte mijloace prevăzute de lege sau contract.

Fidejusiunea
Definiția și felurile fidejusiunii
Fidejusiunea este contractul prin care o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să execute integral sau parţial, gratuit sau
oneros obligaţia debitorului (art.1146 alin.(1) CC).
Fidejusiunea poate fi de 3 feluri:
a) convenţională, când înseşi părţile raportului obligaţional, debitorul și creditorul, convin că pentru garantarea executării obligaţiei debitorul
va aduce angajamentul unui fidejusor;
b) legală, atunci când o normă a legii prevede expres că debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru a garanta executarea obligaţiilor
pe care le are faţă de cealaltă parte;
c) judecătorească, în ipoteza în care obligaţia de a da o fidejusiune este impusă de instanţa de judecată.
Indiferent de felul ei, chiar dacă obligaţia debitorului de a prezenta o fidejusiune este impusă de lege sau de instanţa de judecată, fidejusiunea
ia naştere întotdeauna dintr-un contract încheiat între fidejusor şi creditor, prin care primul îşi ia angajamentul faţă de cel de-al doilea de a
garanta executarea obligaţiei principale de către debitor.

Reglementări
Sediul principal al materiei se află în Codul civil, în Cartea a treia, printre contracte. Prevederi referitor la fidejusiune există şi în alte
compartimente ale Codului civil. În unele cazuri, legea operează cu termenul generic garanţii, care include în sine şi fidejusiunea. Astfel,
prevederi referitor la garanţii, în general, şi fidejusiune, în special, se conţin în capitolele privind cesiunea de creanţă şi preluarea datoriei (art.
571), stingerea obligaţiilor (art. 658, 661, 662), contractul sinalagmatic (art. 706), rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului (art. 736).
Un rol deosebit de important îl au garanţiile ca mijloace de asigurare a rambursării creditului bancar. Astfel, art. 1240 CC stipulează că părţile
unui contract de credit bancar pot conveni asupra constituirii unor garanţii reale (gaj), personale (fidejusiune) sau a unor alte garanţii uzuale în
 62
practica bancară. Garanţiile personale sunt utilizate în practica bancară mai puţin decât cele reale, uneori ca mijloace de asigurare
complementare garanţiilor reale.
Prevederi referitor la garanţii găsim şi în Legea instituţiilor financiare nr. 550/1995, care stipulează că, la acordarea creditelor, băncile
urmăresc ca solicitanţii să dea dovadă de credibilitate în ceea ce priveşte rambursarea acestora la scadenţă. În acest scop, băncile cer
solicitanţilor garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin regulamentele lor de creditare (art. 32, alin. (2)).
Totodată, înseşi băncile pot acorda garanţii în vederea asigurării obligaţiunilor unor terţi. În acest caz, banca apare nu ca beneficiar al garanţiei,
ci ca garant. Aceste raporturi sunt reglementate de art. 1246-1255 CC.
În conformitatea cu Instrucţiunea Băncii Naţionale a Moldovei nr.126 din 06.06.2002 cu privire la înregistrarea şi autorizarea de către BNM
a angajamentelor externe private, garanţia este tratată ca o obligaţiune condiţionată în formă de document (scrisoare de garanţie, fidejusiune,
acreditiv “stand-by”) emis de către o persoană, numită garant, la solicitarea altei persoane, numite ordonator de garanţie, prin care garantul se
angajează faţă de a treia persoană, numită beneficiar de garanţie, de a achita datoria ordonatorului de garanţie în cazul neonorării de către
ultimul a obligaţiunilor asumate conform contractului de bază încheiat cu beneficiarul de garanţie (p. 1.12).
O modalitate specială a garanţiei, similară fidejusiunii, este avalul cecului şi al cambiei. Aceste materii sunt reglementate de art. 1270 CC şi
art. 26-28 ale Legii cambiei nr. 1527/1993, care stipulează că plata cecului sau a cambiei, parţial sau integral, poate fi garantată prin aval
(garanţie), dată de un terţ sau chiar de un semnatar al cecului sau al cambiei (avalist). Avalistul este răspunzător la fel ca şi toate persoanele
obligate prin cec sau cambie (trăgător, girant), adică este debitor solidar de rând cu aceştia faţă de titularul cecului sau al cambiei în cazul
neplăţii.
Obligaţia avalistului este valabilă şi în cazul în care obligaţia pe care a garantat-o este nulă din orice motiv. Această regulă deosebeşte avalul
de fidejusiune, ultima devenind nulă de plin drept în cazul declarării nulităţii obligaţiei principale.
Legea cu privire la gaj nr. 449/2001 prevede că, la cererea proprietarului bunurilor gajate legal, instanţa judecătorească stabileşte ce bunuri
ar putea fi gajate, poate reduce numărul lor sau permite reclamantului să substituie gajul legal cu o altă garanţie suficientă pentru plata creanţei.
În acest caz, instanţa judecătorească poate hotărî radierea înregistrării gajului legal (art. 35).
O altă prevedere a aceleiaşi legi stipulează că în cazul în care a primit bunul ca plată pentru acoperirea creanţei sale, prioritare şi/sau garantate,
anterioare celei menţionate în preaviz, sau în cazul în care a plătit creanţele prioritare şi/sau garantate anterior, terţul deţinător al bunului gajat
poate cere ca creditorul gajist să vîndă bunul el însuşi sau sub controlul instanţei judecătoreşti. Terţul nu este obligat totuşi să transmită bunul
dacă creditorul gajist nu îi prezintă garanţii, reale sau personale, că vînzarea bunului se va face la un preţ suficient pentru a-i acoperi integral
creanţele sale prioritare şi/sau garantate anterior (art. 73, alin. (3)).
Printre alte acte legislative în care se găsesc dispoziţii privind fidejusiunea (cauţiunea) se numără:
 Legea insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012 – art. 46, alin. (2);
 Legea privind finanţele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003 – art. 17, alin.(l);

Natura juridică
Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu (A), solemn (B), cu titlu gratuit sau oneros (C), unilateral (D) şi aleatoriu (E).
A. El este accesoriu faţă de obligaţia principală pe care o are debitorul faţă de creditor. Din acest caracter rezultă câteva consecinţe:
 fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale, atât sub aspectul condiţiilor de validitate, cât şi sub aspectele naşterii şi încetării ei,
după principiul accesorium sequitur principalem. Aceasta înseamnă că fidejusiunea poate garanta doar o obligaţie validă. Dacă obligaţia
garantată este declarată nulă, aceasta va atrage şi nulitatea fidejusiunii.
În ceea ce priveşte naşterea fidejusiunii, ea este determinată de apariţia obligaţiei principale. Chiar dacă contractul de fidejusiune a fost
încheiat înainte de contractul principal, fidejusiunea nu poate produce efecte înainte de a se naşte obligaţia principală. Prin fidejusiune se poate
garanta şi o obligaţie viitoare sau afectată de modalităţi (art. 1146, alin. (2) CC), de exemplu o obligaţie ce se naşte dintr-un act juridic sub
condiţie suspensivă (art. 234-241 CC).
La fel ca şi naşterea, stingerea fidejusiunii este determinată tot de soarta obligaţiei principale, astfel încât fidejusiunea întotdeauna încetează
o dată cu stingerea obligaţiei garantate (art. 1167 CC);
 fidejusiunea nu poate întrece datoria principală şi nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase. Dacă fidejusiunea excede datoria principală
sau este făcută în condiţii mai oneroase, ea este valabilă numai în limitele obligaţiei principale. Totodată, fidejusiunea poate fi contractată
numai pentru o parte a obligaţiei şi în condiţii mai puţin oneroase (art. 1152, alin. (1), (2) şi (3) CC);
 fidejusiunea se întinde la accesoriile datoriei principale. Legea stipulează că, în limitele sumei maxime menţionate în contract, fidejusorul
răspunde pentru:
a) totalul, din momentul respectiv, al datoriei principale, inclusiv sumele datorate din cauza vinovăţiei ori întârzierii debitorului principal,
precum şi penalităţile contractuale sau despăgubirea globală prevăzute pentru cazul încetării contractului, atunci când s-a convenit expres
în acest sens;
b) cheltuielile de reziliere a contractului şi de urmărire în justiţie dacă trebuie suportate de debitorul principal, în măsura în care
fidejusorului i s-a dat la timp posibilitatea de a le evita prin satisfacerea cerinţelor creditorului;
c) dobânzile datorate de debitorul principal, dacă s-a convenit în mod expres asupra acestui lucru (art. 1153 CC);
 fidejusorul poate opune creditorului toate excepţiile pe care le-ar putea opune debitorul principal, cum ar fi, de exemplu, excepţiile de
prescripţie sau de compensaţie care pot fi invocate de debitorul principal, excepţiile ce se întemeiază pe valabilitatea obligaţiei principale (lipsa
sau viciile de consimţământ) etc. (art. 1157 CC).
B. Contractul de fidejusiune este solemn, deoarece pentru încheierea lui valabilă se cere respectarea formei scrise. Legea prevede însă
posibilitatea înlăturării viciului de formă prin executarea efectivă a obligaţiei ce constituie obiectul contractului (art. 1147 CC).
C. În dreptul comparat, calificarea contractului de fidejusiune ca fiind cu titlu gratuit sau cu titlu oneros este controversată. Legea RM
stipulează expres că contractul de fidejusiune poate fi atât gratuit, cât şi oneros (art. 1146, alin. (1) CC), fără a stabili o prezumţie în acest sens.
Fiind recunoscut ca un contract cu titlu gratuit în doctrina clasică, fidejusiunea rămâne deseori şi astăzi ca atare, mai cu seamă în raporturile
dintre particulari raporturi întemeiate deseori pe relaţii de familie ori de prietenie, care se caracterizează prin gratuitate. Legislaţia şi doctrina
modernă însă au evoluat spre atribuirea caracterului oneros raporturilor de fidejusiune, acesta fund mai pronunţat în raporturile de afaceri, între
profesionişti, unde angajamentul de a plăti datoria altuia este, în mod normal, remunerat.
D. Contractul de fidejusiune cu titlu gratuit este un contract unilateral, deoarece generează o singură obligaţie – cea a fidejusorului faţă
de creditor de a garanta obligaţia debitorului. Raporturile care se nasc între fidejusor şi debitor nu izvorăsc din contractul de fidejusiune.
Contractul de fidejusiune este sinalagmatic în cazul în care creditorul datorează fidejusorului o remuneraţie.
 63
E. În ipoteza în care contractul de fidejusiune este un contract cu titlu oneros, el este aleatoriu (deşi în doctrină, în special în cea franceză,
s-a expus şi părerea că este comutativ), deoarece naşterea obligaţiei fidejusorului depinde de un eveniment incert – neexecutarea obligaţiei
principale de către debitor.

Condițiile de validitate
Fidejusiunea se supune regulilor generale de validitate a oricărui act juridic, precum şi unor reguli speciale.
A. Capacitatea de a contracta. Sunt capabile de a lua parte la raporturi juridice, în calitate de fidejusor, persoanele fizice cu capacitate de
exerciţiu deplină şi persoanele juridice legal constituite. Nu pot garanta persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, cu capacitate limitată sau
restrânsă. În privinţa contractării fidejusiunii de către persoanele juridice, trebuie de ţinut cont de principiul specialităţii capacităţii lor de
exerciţiu.
În afară de regulile generale privind capacitatea, legea stabileşte cerinţe speciale referitor la persoana fidejusorului. Astfel, debitorul obligat
să furnizeze o fidejusiune trebuie să propună o persoană fizică cu domiciliu sau reşedinţă în RM sau o persoană juridică înregistrată în RM,
care să dispună de bunuri suficiente pentru a garanta obligaţia. În cazul în care persoana propusă nu este acceptată, debitorul trebuie să propună
o altă persoană. Această regulă nu se aplică atunci când creditorul a cerut în calitate de fidejusor o anumită persoană (art. 1150, alin. (2) CC).
B. Consimţământul. Ca şi orice alt contract, fidejusiunea ia naştere prin manifestarea de voinţă a părţilor – fidejusorului şi creditorului –
care trebuie să fie persoane cu discernământ. Voinţa trebuie să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice, şi nu trebuie să fie viciată.
Din caracterul solemn al contractului reiese că consimţământul trebuie să fie manifestat expres.
Chiar dacă fidejusiunea este legală sau judecătorească, acest lucru nu afectează caracterul ei contractual. Într-adevăr, legea sau instanţa poate
impune doar furnizarea unei fidejusiuni. Raportul de fidejusiune, însă, ia naştere prin consimţământul părţilor manifestat în contract.
C. Obiectul contractului de fidejusiune este prestaţia promisă de fidejusor creditorului, în cazul în care debitorul principal nu-şi execută
obligaţia, prestaţie care, potrivit principiului accesorialităţii, urmează soarta obligaţiei principale.
Obligaţia fidejusorului de a garanta executarea obligaţiei de către debitor nu înseamnă că fidejusorul se angajează să efectueze anume acea
prestaţie la care s-a obligat debitorul. Se poate întâmpla ca fidejusorul să nu fie în stare să efectueze o asemenea prestaţie. De aceea, de regulă,
fidejusorul este obligat să achite o sumă în bani echivalentă datoriei principale şi accesoriilor ei. În practică, fidejusiunea se utilizează mai des
pentru garantarea obligaţiilor pecuniare.
Conform regulilor generale, obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, să fie în circuitul civil, să fie licit şi moral.
Pot fi garantate obligaţii prezente, obligaţii viitoare, precum şi obligaţii afectate de modalităţi.
D. Cauza fidejusiunii este obiectivul urmărit la încheierea actului juridic civil, acel interes pe care părţile caută să-l satisfacă. Cauza trebuie
să existe, să fie reală, licită şi morală.
E. Forma. Legea cere forma scrisă pentru contractul de fidejusiune, ca o condiţie de valabilitate a lui.

Structura raporturilor de fidejusiune

a. Raporturile dintre creditor și fidejusor
Aceste raporturi izvorăsc direct şi nemijlocit din contractul de fidejusiune.
Principala obligaţie a fidejusorului este de a executa obligaţia debitorului, în cazul în care acesta nu o execută. Legislaţia RM consacră
principiul solidarităţii obligaţiei fidejusorului şi debitorului în faţa creditorului (art. 1156, alin. (1) CC). Din acest principiu rezultă că, în caz
de neexecutare din partea debitorului, creditorul are alegerea de a urmări fie pe debitor, fie pe creditor, fără a fi obligat să respecte vreo ordine.
Urmărirea fidejusorului poate avea loc cu condiţia respectăiii regulilor de drept comun privind obligaţia de punere în întârziere (art. 617 CC).
Această concluzie reiese din caracterul accesoriu al fidejusiunii faţă de obligaţia principală; creditorul nu-1 poate urmări pe fidejusor decât în
cazul când poate fi urmărit şi debitorul principal. Astfel, după cum debitorul nu poate fi obligat să plătească decât după ce este pus în întârziere
în urma unei somaţii, tot aşa creditorul nu îl poate urmări pe fidejusor numai la simpla scadenţă a termenului şi neplata datoriei din partea
debitorului, cu excepţia cazurilor în care legea prevede expres că somaţia nu este necesară (art. 617, alin. (2) CC).
Însă regula privind solidaritatea obligaţiei fidejusorului şi debitorului în faţa creditorului are caracter supletiv, ceea ce înseamnă că părţile
pot conveni ca fidejusorul să fie obligat să plătească datoria numai după urmărirea debitorului. Această facultate a fidejusorului, convenită de
părţi în contract, de a cere creditorului care s-a îndreptat cu urmărire împotriva lui, să urmărească mai întîi bunurile debitorului şi numai după
aceea, dacă nu va fi îndestulat, să-l urmărească pe el, se numeşte în literatura de specialitate beneficiu de discuţiune. Pentru admiterea
acestei facultăţi, legea cere să fie întrunite următoarele condiţii:
a) fidejusorul trebuie să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite;
b) fidejusorul trebuie să avanseze cheltuielile pentru urmărirea acestor bunuri (art. 1156, alin. (2) CC).
O altă excepţie pe care o poate invoca fidejusorul, în cazul în care părţile au convenit în acest sens, este beneficiul de diviziune (art. 1159
CC). Conform regulii generale, în cazul în care mai multe persoane au prestat o fidejusiune aceluiaşi creditor pentru aceeaşi obligaţie, fiecare
din ele este obligată pentru întreaga datorie. Părţile însă pot conveni că cofidejusorii sunt îndreptăţiţi să ceară creditorului ca acesta să-şi
divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei. Invocarea excepţiei beneficiului de diviziune este o facultate a
fidejusorului faţă de care a început urmărirea.
Creditorul, la rândul lui, are următoarele obligaţii:
 să furnizeze, la cererea fidejusorului, toate informaţiile utile privind conţinutul şi modalităţile obligaţiei principale şi privind stadiul de
executare a acesteia (art. 1155 CC);
 să-l informeze pe fidejusor dacă debitorul principal este în întârziere cu executarea obligaţiilor sale (art. 1160 CC);
 dacă fidejusorul execută obligaţia, să-i remită documentele care atestă creanţa împotriva debitorului, precum şi drepturile care garantează
această creanţă (art. 1161, alin. (2) CC).

b. Raporturile dintre fidejusor și debitor

Aceste raporturi nu izvorăsc nemijlocit din contractul de fidejusiune, ci au la bază alte temeiuri juridice.
În cazul în care fidejusorul a plătit datoria debitorului, el are drept de regres împotriva acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei executate
în mărimea sumelor pe care le-a plătit, inclusiv datoria principală, dobânda aferentă, precum şi toate cheltuielile pe care le-a suportat în legătură
cu fidejusiunea (art. 1163, alin. (1) CC). Regresul fidejusorului contra debitorului se întemeiază pe faptul că fidejusorul a plătit datoria
altuia. În acest scop, fidejusorul are la dispoziţie două acţiuni:
a) acţiunea personală. În cazul în care fidejusiunea s-a constituit la indicaţia debitorului principal, această acţiune este întemeiată pe un
mandat intervenit între debitor şi fidejusor (art. 1030-1052 CC), deoarece, în această ipoteză, fidejusorul acţionează în calitate de mandatar ce
 64
execută ordinul mandantului (care este debitorul principal). Atunci când fidejusiunea s-a constituit fără consimţământul debitorului (posibilitate
prevăzută de art. 1148 CC), acţiunea personală se bazează pe gestiunea de afaceri (art. 1378-1388 CC);
b) acţiunea subrogatorie. Temeiul acţiunii subrogatorii este dispoziţia art. 1161, alin. (1) CC: fidejusorul care a executat obligaţia principală
se subrogă în drepturile pe care creditorul le avea contra debitorului.
Solidaritatea debitorilor se menţine şi faţă de fidejusor. Astfel, legea dispune că, în cazul în care există mai mulţi debitori solidari, fidejusorul
care a prestat fidejusiunea pentru toţi aceşti debitori are drept de regres contra fiecăruia dintre ei pentru a recupera integral ceea ce a plătit (art.
1163, alin. (4) CC).
De regulă, fidejusorul îşi exercită dreptul de regres după ce a plătit. Sunt însă cazuri când fidejusorul se poate îndrepta contra
debitorul lui chiar înainte de a fi plătit:
 dacă fidejusorul este urmărit în justiţie pentru plată;
 dacă debitorul s-a obligat să-l elibereze de fidejusiune într-un termen determinat, şi acesta a expirat (art. 1163, alin. (3) CC).
Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului, dacă acesta a plătit şi el datoria din cauza faptului că fidejusorul nu l-a anunţat
despre plata efectuată (art. 1163, alin. (2) CC). În acest caz, fidejusorul poate pretinde creditorului să-i restituie plata făcută pe temeiul
îmbogăţirii fără justă cauză (art. 1389-1397 CC).
Debitorul este obligat:
 să înştiinţeze de îndată fidejusorul, dacă a executat obligaţia garantată prin fidejusiune. În caz contrar, fidejusorul care a executat obligaţia
îşi menţine dreptul de a intenta o acţiune de regres împotriva debitorului (art. 1165 CC);
 să-l elibereze pe fidejusor de fidejusiune în cazul în care acesta s-a obligat la indicaţia debitorului principal sau dacă, în urma prestării
fidejusiunii, are faţă de debitorul principal drepturi de mandatar, în baza dispoziţiilor referitoare la gestiunea de afaceri, dacă:
a) situaţia patrimonială a debitorului principal s-a înrăutăţit considerabil;
b) urmăriiea în justiţie a debitorului principal este îngreuiată considerabil după preluarea fidejusiunii din cauza schimbării domiciliului,
reşedinţei, sediului acestuia;
c) debitorul principal este în întârziere cu îndeplinirea obligaţiei sale;
d) creditorul a obţinut o hotărâre judecătorească învestită cu formulă executorie împotriva fidejusorului.
Dacă însă obligaţia principală nu este încă scadentă, debitorul principal poate să dea fidejusorului garanţii în loc să-l elibereze (art. 1164 CC).
Fidejusorul este obligat, la rândul lui, să-l introducă în cauză pe debitor, dacă se intentează o acţiune împotriva sa. În caz contrar, debitorul
are dreptul să ridice în acţiunea de regres a fidejusorului toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune creditorului (art. 1162 CC).

c. Raporturile dintre cofidejusori

Legea prevede că, în cazul în care mai mulţi fidejusori au prestat fidejusiune pentru acelaşi debitor şi pentru aceeaşi obligaţie, fidejusorul
care a executat obligaţia are drept de regres contra celorlalţi fidejusori pentru partea fiecăruia dintre ei. În cazul insolvabilităţii unuia dintre
fidejusori, partea acestuia se repartizează proporţional între ceilalţi fidejusori (art. 1154 CC). Natura juridică a acţiunii în regres a fidejusorului
plătitor este aceeaşi ca şi acţiunea în regres a codebitorului plătitor contra celorlalţi codebitori (art. 544 CC).

d. Raporturile în cadrul fidejusiunii multiple (indirecte)

Legea dispune că fidejusiunea poate fi prestată atât pentru debitorul principal, cât şi pentru fidejusor. Fidejusorul ulterior, care s-a obligat în
privinţa îndeplinirii obligaţiei fidejusorului anterior, răspunde alături de acesta în acelaşi fel ca primul fidejusor alături de debitorul principal
(art. 1149 CC).

Încetarea fidejusiunii
Fidejusiunea poate înceta pe calea rezilierii contractului (A); pe cale indirectă ca efect al stingerii, modificării sau preluării datoriei principale
(B) sau pe cale directă, independent de obligaţia principală (C).
A. Pe lângă temeiurile pentru rezilierea contractului, prevăzute de regulile de drept comun (art. 733-748 CC), legea prevede unele
cazuri speciale de reziliere a acestui contract:
a) dacă fidejusiunea s-a constituit pentru garantarea obligaţiilor viitoare sau nedeterminate ori dacă nu s-a stabilit un termen pentru
fidejusiune, fidejusorul are dreptul, după expirarea a 3 ani de la constituirea fidejusiunii, să rezilieze contractul, cu un preaviz de 3 luni faţă de
creditor, de debitorul principal şi de ceilalţi fidejusori;
b) o fidejusiune stabilită pe termen poate fi reziliată după 5 ani cu respectarea unui termen de preaviz de 3 luni (art. 1166 CC).
B. Ţinând cont de caracterul accesoriu al fidejusiunii, ea poate înceta ca urmare a stingerii obligaţiei principale – fie prin plata
făcută de debitor, fie prin alte modalităţi prevăzute de lege:
a) prin compensarea creanţelor reciproce ale debitorului şi creditorului (art. 651-659 CC). În acest domeniu, legea dispune că fidejusorul
poate opune creditorului compensarea a ceea ce acesta din urmă datorează debitorului (art. 658 CC);
b) prin confuziune, adică prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţilor de debitor şi creditor; legea stipulează expres că asemenea
confuziune profită fidejusorului (art. 660, 661 CC);
c) dacă creditorul, în baza unei înţelegeri cu debitorul, îl eliberează pe acesta de executarea obligaţiei (remiterea de datorie – art. 662 CC);
d) în cazul modificării, fără acordul fidejusorului, a obligaţiei garantate, când această modificare atrage mărirea răspunderii sau alte
consecinţe nefavorabile pentru fidejusor (art. 1167, alin. (2) CC);
e) în cazul preluării datoriei garantate de către o altă persoană, dacă fidejusorul nu a acceptat să garanteze executarea obligaţiei de către noul
debitor (art. 1167, alin. (3), art. 571 CC).
C. Pe cale directă fidejusiunea poate înceta în următoarele moduri:
a) dată cu expirarea termenului pentru care a fost prestată (art. 1170, alin. (1) CC);
b) în cazul în care termenul nu este determinat, fidejusiunea încetează dacă creditorul, în decursul unui an de la scadenţa obligaţiei garantate,
nu a intentat nici o acţiune contra fidejusorului (art. 1170, alin. (2) CC);
c) în caz de deces al fidejusorului (art. 1168 CC);
d) atunci când, din cauza creditorului, nu mai poate avea loc subrogarea fidejusorului în drepturile creditorului faţă de debitor. Fidejusorul,
în acest caz, este eliberat în măsura prejudiciului suferit (art. 1169 CC);
e) prin compensaţie intervenită între fidejusor şi creditor;
f) prin confuziunea dintre fidejusor şi creditor;
g) prin remiterea de fidejusiune, creditorul renunţând la garanţie.
 65
Gajul
Definiția, reglementarea și caracterele juridice ale gajului
Potrivit Codului civil, gajul este un drept real în al cărui temei creditorul (creditorul gajist) poate pretinde satisfacerea creanţelor sale cu
preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor depuse în gaj în cazul în care debitorul (debitorul gajist) nu execută
obligaţia garantată prin gaj (art. 454, alin. (1) CC).
Potrivit unei alte definiţii legale, gajul este o garanţie reală în al cărei temei creditorul gajist poate urmări bunul gajat, având prioritate faţă
de alţi creditori, inclusiv faţă de stat, la satisfacerea creanţei garantate (art. 1, alin. (1) al Legii cu privire la gaj nr. 449-XV din 30.07.2001).
Raporturile în cadrul gajului sunt perfectate prin contract. În literatura de specialitate contractul de gaj a fost definit ca acel contract prin
care debitorul sau o terţă persoană remite creditorului sau unui terţ un bun mobil, corporal sau incorporal, în vederea garantării executării unei
obligaţii:
a) Gajul este un contract accesoriu faţă de raportul obligaţional principal, întrucât nu are o existenţă de sine stătătoare. Soarta acestui contract
depinde de soarta obligaţiei principale, pe care o garantează, conform regulii accesorium sequitur principalem. Prin gaj se poate garanta orice
obligaţie: pură şi simplă, sub condiţie, cu termen.
b) În funcţie de modul de formare, contractul de gaj poate fi real sau înregistrat. Gajul cu deposedare (amanetul) este un contract real,
deoarece pentru naşterea obligaţiei este necesară remiterea efectivă a bunului. Legea prevede expres că, în caz de amanet, gajul apare în
momentul transmiterii obiectului gajului, dacă în contractul de gaj nu este prevăzut altfel (art. 466, alin. (3) CC).
Remiterea bunului se face, de obicei, direct creditorului gajist, dar se poate face şi unui terţ care acţionează în numele creditorului gajist (art.
455, alin. (2) CC). Până la momentul remiterii bunului, dreptul real de garanţie care rezultă din contractul de gaj nu se naşte. În această ipoteză
suntem în prezenţa unui antecontract, care constituie o promisiune că bunul gajat va fi remis. În caz de neexecutare, creditorul poate cere
repararea prejudiciului.
Contractul de gaj fără deposedare (gajul înregistrat) face parte din categoria contractelor înregistrate. Codul civil prevede expres că gajul
înregistrat apare în momentul înregistrării lui, conform normelor stabilite de Codul civil (art. 466, alin. (2)).
c) Contractul de gaj este sinalagmatic (bilateral), deoarece el dă naştere obligaţiilor în sarcina ambelor părţi.

Clasificarea gajului
Legea prevede două tipuri de gaj:
1) gajul înregistrat (gajul fără deposedare) – obiectul gajului rămâne în posesiunea debitorului gajist sau a unui terţ care acţionează în numele
debitorului gajist;
2) amanetul (gajul cu deposedare) – obiectul gajului se transmite în posesiune creditorului gajist sau unui terţ care acţionează în numele
creditorului gajist. Conform contractului dintre creditorul gajist şi debitorul gajist, obiectul gajului, sigilat de către creditorul gajist, poate fi
lăsat la debitorul gajist (art. 455 CC).
Există mai multe criterii de clasificare a gajului. Legea dispune că gajul se constituie în virtutea legii sau a contractului (art. 466 CC).
În funcţie de temeiul constituirii, gajul poate fi:
1) legal – atunci când legea obligă anumite persoane să constituie un gaj, în vederea garantării executării unei obligaţii. Legea specifică
creanţele din care se poate naşte gajul legal:
a) creanţele statului, pentru sumele datorate conform legislaţiei fiscale;
b) creanţele persoanelor care au participat la construcţia imobilelor;
c) creanţele care rezultă dintr-o hotărâre judecătorească (art. 467 CC).
2) convenţional – atunci când părţile înseşi convin asupra necesităţii constituirii gajului.
În funcţie de natura raporturilor juridice ce constituie obiectul gajului, legea distinge următoarele categorii:
1) ipoteca – gajarea pământului, construcţiilor, altor imobile legate nemijlocit de pământ, împreună cu terenul aferent necesar asigurării
funcţionale a obiectului gajat sau cu dreptul de folosinţă a acestui teren. Constituie ipotecă şi grevarea chiriilor, prezente şi viitoare, pe care le
produce un imobil;
2) ipoteca de întreprinzător – gajul întreprinderii care se extinde asupra întregului ei patrimoniu, inclusiv asupra fondurilor fixe şi circulante,
asupra altor bunuri şi drepturi patrimoniale reflectate în bilanţul întreprinderii, dacă legea sau contractul nu prevede altfel;
3) gajul mărfurilor care se află în circulaţie sau în proces de prelucrare;
4) gajul bunurilor pe care debitorul gajist le va dobândi în viitor (art. 455, alin. (3) CC).

Natura juridică
Problema locului instituţiei gajului în dreptul civil suscită discuţii în literatura de specialitate. În decurs de mulţi ani, doctrinarii au polemizat
referitor la natura juridică a gajului: este oare gajul un drept real sau o garanţie? Diferite sunt abordările şi în sistemele naţionale de drept.
Astfel, în legislaţiile unor ţări, gajul este situat în compartimentele codurilor civile referitoare la drepturile reale, iar în altele – în cele referitoare
la garanţii. Această dualitate s-a reflectat şi în evoluţia conceptului consacrat de legiuitorul RM: în Codul civil din 1964, reglementările cu
privire la gaj se aflau în capitolul XV: “Garantarea executării obligaţiilor”, pe când în Codul civil actual, această instituţie este reglementată în
Capitolul V al Titlului IV al Cărţii a doua: “Drepturile reale”.
Din această calitate a gajului rezultă două elemente definitorii care nu se exclud, ci se întrepătrund şi se completează reciproc,
alcătuind conceptul de gaj, care este unul complex şi bivalent:
1) gajul este o garanţie. Gajul se instituie în legătură cu un alt raport juridic – raportul de bază, având menirea să asigure executarea cuvenită
a acestuia. Pentru a se proteja contra unor eventuale riscuri, creditorul solicită afectarea unor bunuri pentru garantarea obligaţiei principale.
Finalitatea gajului este sporirea gradului de siguranţă a creditorului că obligaţia va fi executată. Creditorul obligaţiei principale, prin constituirea
gajului, adaugă un nou raport obligaţional, făcând ca raporturile juridice să devină mai complexe. Însă al doilea raport obligaţional are un
caracter complementar; obligaţia se naşte doar în cazul în care debitorul obligaţiei garantate nu o execută în conformitate cu condiţiile acesteia.
Atâta timp cât debitorul va executa obligaţia principală, dreptul de gaj comportă doar limitarea dreptului de proprietate al debitorului gajist
asupra bunului; de regulă, este limitat dreptul de dispoziţie asupra bunului, iar în cazul gajului cu deposedare – şi drepturile de posesiune şi
folosinţă. Însă, din momentul în care debitorul nu va executa obligaţia garantată în modul stabilit, creditorul va putea exercita efectiv dreptul
său de gaj, prin urmărirea bunului gajat în vederea satisfacerii creanţelor sale;
2) gajul este un drept real, adică un drept subiectiv în virtutea căruia titularul poate să-şi exercite împuternicirile asupra unui bun, în mod
direct şi nemijlocit.
 66
Însă gajul este un drept real specific. Spre deosebire de alte drepturi reale (uzufructul, uzul şi abitaţia, servitutea şi superficia), gajul nu acordă
beneficiarului dreptul de a fructifica bunul. Chiar şi în cazul când bunul este transmis în posesia creditorului (gajul cu deposedare), creditorul
are calitatea de detentor precar, debitorul păstrând calitatea de proprietar, cu efectele ce rezultă din aceasta.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, din calitatea de drept real al gajului rezultă anumite atribute.
Titularul dreptului de gaj are dreptul de urmărire, adică de a pretinde exercitarea dreptului de gaj, indiferent de faptul în mâinile cui se
află bunul; aceasta presupune subzistenţa gajului în cazul transmiterii bunului de către persoana care a constituit gajul către un terţ, în virtutea
legii, actului juridic sau succesiunii. Pentru subzistenţa dreptului de urmărire ce aparţine titularului şi, respectiv, a gajului, nu este
relevant dacă transmiterea a fost oneroasă sau gratuită ori dacă bunul a fost transmis printr-un act volitiv, prin succesiune, sau a ieşit
din posesiune fără voia lui. Legea instituie unele excepţii de la această regulă:
 când creditorul gajist acordă debitorului gajist o autorizaţie de înstrăinare a obiectului gajului liber de gaj (art. 478, alin. (1) CC);
 când dobânditorul este de bună-credinţă, adică nu ştia şi nici n-ar fi trebuit să ştie de gaj. Dobânditor de bună-credinţă este prezumată
persoana care:
a) dobândeşte bunuri grevate cu gaj sub formă de mărfuri care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare;
b) dobândeşte bunuri grevate cu gaj, a căror vânzare la licitaţie a fost anunţată în mijloacele de informare în masă, cu excepţia bunurilor
imobile şi a drepturilor asupra bunurilor imobile;
c) dobândeşte documente de plată, conosamente, acţiuni, titluri de creanţă, valori mobiliare grevate cu gaj, cotate la bursă (art. 486, alin.
(3) CC);
 când bunul este dobândit de la persoana care îl înstrăinează în cadrul unei activităţi obişnuite (art. 59, alin. (2), lit. с) al Legii 449/2001).
O aplicaţie a dreptului de urmărire îşi găseşte locul în reglementările privind amanetul. Potrivit legii, amanetul subzistă în cazul în care
exercitarea posesiunii este împiedicată de un terţ, fără ca creditorul sa fi consimţit. Amanetul subzistă şi în cazul în care exercitarea posesiunii
este întreruptă provizoriu prin remiterea bunului sau titlului către debitorul gajist sau către un terţ pentru evaluare, reparare, transformare sau
ameliorare (art. 21 alin.(1)-(2) al Legii 449/2001).
Dreptul de urmărire presupune şi dreptul titularului de a revendica bunul gajat din mâinile oricui s-ar afla, inclusiv din posesiunea
debitorului gajist. Acest drept rezultă din caracterul absolut al dreptului de gaj şi poate fi realizat după regulile generale privind revendicarea
bunului din posesiunea nelegitimă a altuia. De asemenea, titularul dreptului de gaj poate cere înlăturarea încălcărilor ce afectează dreptul de
gaj, care nu sunt legate de privarea de posesiune.
Titularul dreptului de gaj are dreptul de preferinţă, adică de a fi plătit din produsul realizării bunului gajat cu prioritate faţă de alţi
creditori. Potrivit legii, consecutivitatea satisfacerii creanţelor ce decurg din câteva drepturi de gaj asupra unuia şi aceluiaşi bun se stabileşte în
funcţie de consecutivitatea apariţiei drepturilor de gaj (art. 481, alin. (1) CC). În acest sens gajul înregistrat apare în momentul înregistrării
sale, iar amanetul – în momentul transmiterii obiectului gajului, dacă în contractul de gaj nu este prevăzut altfel. Creanţele creditorului gajist
ulterior se satisfac numai după satisfacerea deplină a creanţelor creditorului gajist precedent. Însă, prin acord scris, creditorii pot conveni asupra
modificării gradului de prioritate, astfel încât un creditor de grad inferior să poată să-şi satisfacă creanţa din bunul gajat înaintea creditorilor de
grad superior (art. 481, alin. (2) şi (3) CC). Acest acord urmează a fi adus la cunoştinţa debitorului obligaţiei garantate (şi, eventual, debitorului
gajist, când acesta este un terţ) şi produce efecte juridice numai după înregistrarea lui în registrul public în care este înscris gajul (art. 482 CC).
O aplicaţie a dreptului de preferinţă este şi dreptul creditorului gajist de a fi satisfăcut în mod prioritar din contul despăgubirii de asigurare
pentru pieirea, pierderea sau deteriorarea bunului gajat, indiferent de faptul în a cui favoare a fost asigurat bunul gajat, dacă pieirea, pierderea
sau deteriorarea nu se datorează culpei creditorului gajist sau dacă în contractul de gaj nu este prevăzut altfel (art. 465 CC).
Titularul dreptului de gaj are dreptul să urmărească bunul gajat prin acţiunile sale proprii, indiferent de voinţa debitorului gajist.
Astfel, titularul poate vinde el însuşi bunul gajat pentru a se îndestula din produsul obţinut din vânzare.

Condițiile de validitate
Pentru constituirea gajului este necesar ca, pe lângă condiţiile generale de validitate a oricărui act juridic, să mai fie respectate anumite reguli
speciale care se referă: la subiecţii raportului de gaj (A), la obiectul gajului (B), la creanţa garantată prin gaj (C) şi la formalităţile ce trebuiesc
îndeplinite pentru constituirea gajului (D).
A. Contractul de gaj se încheie între părţile contractante, care se numesc creditor gajist şi debitor gajist. Atât debitor gajist, cât şi
creditor gajist poate fi orice persoană fizică sau juridică care îndeplineşte condiţiile generale în ceea ce priveşte capacitatea de a încheia un act
juridic.
Creditorul gajist este persoana obligaţiile faţă de care sunt garantate prin gaj (art. 456, alin. (1) CC). Creditor gajist este persoana care deţine
o creanţă garantată prin gaj.
Gajul poate fi constituit în favoarea unuia sau mai multor creditori. Pluralitatea creditorilor se poate naşte atunci când mai mulţi creditori
deţin gaj asupra aceluiaşi bun în baza unui contract încheiat de către toţi creditorii sau de un reprezentant ce acţionează în numele lor, precum
şi în cazul gajului ulterior, atunci când se constituie mai multe gajuri succesive, creditorii având diferit rang de prioritate.
Debitor gajist este proprietarul sau un alt posesor şi uzufructuar legal al bunurilor depuse în gaj, care are dreptul de a înstrăina aceste bunuri
(art. 456, alin. (2) CC).
Fiind un act juridic de dispoziţie, contractul de gaj poate fi încheiat numai de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină. Ţinînd cont de
prevederile art. 42 CC, asemenea contracte nu pot fi încheiate de către debitorul minor sau în numele lui, fără permisiunea prealabilă a autorităţii
tutelare.
Debitor gajist poate fi atât debitorul obligaţiei garantate, cât şi un terţ. Raporturile între terţul-debitor gajist şi debitorul obligaţiei principale
nu fac parte din raportul obligaţional de gaj. Terţul şi debitorul obligaţiei principale pot stabili prin acord condiţiile în care terţul garantează cu
bunul său pentru obligaţiile debitorului, precum şi obligaţiile celui din urmă faţă de terţ, în cazul urmăririi bunului de către creditor. Lipsa unui
astfel de acord nu afectează valabilitatea gajului; în cazul urmăririi bunului depus în gaj, terţul-debitor gajist este îndreptăţit să pretindă
debitorului obligaţiei principale recuperarea prejudiciului în baza reglementărilor în materia îmbogăţirii fără justă cauză.
B. Obiect al gajului poate fi orice bun, corporal sau incorporai, mobil sau imobil, consumptibil sau neconsumptibil, determinat
individual sau generic. Nu pot constitui obiect al gajului bunurile retrase din circuitul civil, bunurile inalienabile (de exemplu, bunurile
domeniului public) sau insesizabile (art. 457, alin. (2) CC).
Legea conţine o serie de prevederi speciale în materie de ipotecă:
a) bunul ipotecat trebuie să fie determinat în mod expres;
b) ipoteca asupra terenului se extinde şi asupra construcţiilor capitale amplasate pe acesta, dacă contractul nu prevede altfel;
c) ipoteca asupra construcţiilor capitale, apartamentelor sau încăperilor izolate, situate pe terenul care aparţine unui terţ, se extinde asupra
dreptului de folosinţă sau de arendă a terenului sau a cotei ideale respective;
 67
d) ipoteca se extinde asupra tuturor ameliorărilor bunului gajat;
e) construcţia nefinalizată poate fi grevată cu ipotecă şi în cazul în care terenul nu aparţine cu drept de proprietate persoanei care efectuează
construcţia, dacă la momentul constituirii ipotecii debitorul gajist deţine un drept de superficie (construcţie) asupra terenului pe care este
amplasată construcţia (art. 18-19 ale Legii 449/2001).
Obiect al gajului poate fi o universalitate de bunuri – mai multe bunuri omogene (universalitate de fapt) sau chiar şi neomogene, dar
considerate ca un tot întreg (universalitate de drept). Universalitatea de bunuri trebuie descrisă prin caracteristici de gen, astfel încât să permită,
în orice moment, determinarea apartenenţei unui bun particular la categoria dată. Nu este necesară individualizarea părţilor ei constitutive. Se
consideră gajate în mărimea stabilită de contract toate bunurile care, conform particularităţilor de gen indicate în contract, pot fi atribuite la
această universalitate. De exemplu, produsele fabricate de o rafinărie de petrol – benzină, motorină, păcură – vor fi grevate ca produse
petroliere.
Gajul asupra unei universalităţi de bunuri subzistă şi se extinde asupra bunului de aceeaşi natură care îl înlocuieşte pe cel vândut în cadrul
unei activităţi obişnuite. În cazul în care bunul vândut nu este înlocuit, în termenul stabilit de creditorul gajist, gajul se extinde asupra sumelor
de bani provenite din vânzarea bunurilor gajate, dacă acestea pot fi identificate (art. 24 al Legii 449/2001).
Un caz particular al gajului asupra unei universalităţii de bunuri este gajul asupra întreprinderii. Legea dispune că gajul asupra întreprinderii
în calitate de complex patrimonial se extinde asupra tuturor bunurilor necesare funcţionării acesteia sau asupra unei părţi din bunurile ei, care
ar permite cumpărătorului să-i asigure continuitatea funcţionării.
Pot fi gajate titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni, cambii etc.) şi drepturi confirmate prin certificate de acţiuni (de exemplu, certificatele cu
privire la dobânzi, dividende şi la alte venituri obţinute în temeiul dreptului exprimat în titlul de valoare). Titlurile de valoare pot fi gajate în
temeiul contractului de gaj, iar în cazurile prevăzute de lege – şi prin andosament (gir). Gajul titlurilor de valoare reprezentative (de exemplu,
conosamente, recipise de depozit) grevează bunurile indicate în titlu (art. 460 CC).
Obiect al gajului pot fi mărfurile care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare (stocurile de mărfuri, materie primă, materiale,
semifabricate, produse finite etc.). Debitorul gajist este în drept să modifice componenţa şi forma naturală a obiectului gajului cu condiţia ca
valoarea lor totală să nu se reducă faţă de valoarea menţionată în contractul de gaj. Valoarea acestor bunuri poate fi redusă numai proporţional
cu partea executată a obligaţiei garantate prin gaj, dacă în contract nu este prevăzut altfel. În cazul vânzării acestor bunuri, cumpărătorul le
dobândeşte libere de gaj. Pe de altă parte, mărfurile cumpărate de debitorul gajist, menţionate în contractul de gaj, devin obiect al gajului în
momentul în care debitorul gajist dobândeşte dreptul de proprietate sau de gestiune asupra lor. Condiţiile gajării mărfurilor şi datele despre
toate operaţiunile ce conduc la modificarea componenţei şi formei naturale a mărfurilor gajate trebuie să fie reflectate în registrul gajului (art.
459 CC).
Pot fi depuse în gaj bunuri care vor fi dobândite în viitor (art. 457, alin. (3) CC). Această prevedere este în armonie cu regula generală,
conform căreia pot constitui obiect al actului juridic şi bunurile viitoare (art. 206, alin. (3) CC), şi este valabilă indiferent de modul de dobândire
a bunului (art. 320, CC). De exemplu, poate constitui obiect al gajului un lucru care urmează a fi fabricat sau cumpărat, roada anului viitor etc.
Bineînţeles că gajul va greva aceste bunuri doar din momentul în care debitorul gajist devine proprietar.
Bunurile care, conform legii, nu pot fi transmise separat, nu pot fi grevate separat cu un gaj. Nu poate fi obiect al gajului o parte a bunului
indivizibil (art. 457, alin. (4) CC). În cazul bunului indivizibil, obiect al gajului va fi nu o parte reală a bunului în cauză, ci o cotă-parte a
dreptului de proprietate asupra acestui bun. De exemplu, coproprietarul unui automobil nu poate constitui un gaj asupra unei părţi a
automobilului, ci poate greva cota sa din dreptul de proprietate comună asupra bunului.
Legea pievede că, pentru gajarea bunurilor care se află în proprietate comună, de regulă, este necesar acordul tuturor coproprietarilor (art.
457, alin. (5) CC). Însă, unul dintre coproprietari poate depune în gaj cota lui din bunurile proprietate comună pe cote-părţi, fără acordul
celorlalţi coproprietari, dacă legea sau contractul nu prevede altfel (art. 457, alin. (6) CC).
Dreptul de gaj se extinde asupra accesoriilor bunului principal, obiect al gajului, dacă în contract nu este prevăzut altfel (art. 457, alin. (7)
CC). Accesoriile urmează soarta bunului principal, de aceea ele fac parte din obiectul gajului fără a fi indicate ca atare. Încetarea caracterului
de bun accesoriu nu este opozabilă creditorului care deţine un gaj asupra bunului principal (art. 292, alin. (4) CC). Astfel, motorul demontat
rămâne grevat de gajul constituit asupra autovehiculului. Dacă însă obiect al gajului a fost motorul, atunci acesta rămâne grevat de gaj la
montarea lui pe vehicul, adică la transformarea lui în bun accesoriu (art. 292, alin. (6) CC).
În ceea ce priveşte fructele bunurilor depuse în gaj, legea prevede că acestea vor fi grevate de gaj, doar în cazurile prevăzute în contract (art.
457, alin. (8) CC). Părţile pot conveni în contract ca creditorul să obţină fructele din obiectul gajului pentru a stinge obligaţia principală
garantată prin gaj (art. 477, alin. (5) CC).
Cel care are asupra bunului un drept afectat de modalităţi sau susceptibil de nulitate poate constitui doar un gaj afectat de aceleaşi modalităţi
sau condiţii de nulitate (art. 457, alin. (9) CC).
C. În ceea ce priveşte creanţa garantată prin gaj, legea dispune că gajul poate garanta una sau mai multe creanţe legale, existente
sau viitoare, pure şi simple sau afectate de modalităţi.
Legea stabileşte anumite reguli în ceea ce priveşte creanţa garantată prin gaj:
a) ea trebuie să fie determinată sau determinabilă;
b) ea trebuie să fie exprimată într-o sumă bănească;
c) gajul garantează creanţa în volumul existent la momentul satisfacerii, inclusiv capitalul, dobânzile, cheltuielile de urmărire şi cheltuielile
de întreţinere a bunului gajat, dacă în contract nu se prevede altfel. Astfel, prin contract, părţile pot extinde garanţia şi asupra penalităţilor şi
prejudiciului cauzat prin neexecutare;
d) o creanţă poate fi garantată cu mai multe bunuri (gajul comun) şi de mai multe persoane;
e) cu acordul creditorului gajist şi al debitorului gajist, în locul creanţei pentru care este constituit gajul poate fi pusă o altă creanţă, cu
condiţia ca înlocuirea creanţei garantate să nu afecteze drepturile creditorilor gajişti cu grad de prioritate inferior (art. 461 CC).
Legea instituie unele reguli speciale în privinţa cesiunii creanţei garantate prin gaj. În acest context, se dispune că gajul şi creanţa care stă la
baza acestuia pot fi transmise doar împreună şi simultan, astfel încât noul creditor dobândeşte dreptul de gaj, debitorul gajist rămânând obligat
faţă de creditorul cesionar. Gajul şi creanţa garantată trec asupra noului creditor așa cum existau la creditorul anterior (art. 484 CC).
Pe de alta parte, poate avea loc şi preluarea datoriei garantate prin gaj de către o altă persoană. Potrivit regulii generale, datoria garantată
prin gaj poate fi preluata de o altă persoană doar cu acordul creditorului gajist, iar în cazul în care debitorul obligaţiei garantate şi debitorul
gajist sunt persoane diferite, şi cu acordul acestuia din urmă de a răspunde pentru noul debitor.
Dacă debitorul gajist este o altă persoană decât debitorul obligaţiei garantate, datoria garantată prin gaj poate fi preluată de o altă persoană şi
fără acordul debitorului gajist. În cazul respectiv, gajul se stinge. În cazul în care debitorul obligaţiei garantate şi debitorul gajist reprezintă una
şi aceeaşi persoana, gajul se menţine, cu excepţia cazului în care creditorul gajist este de acord cu o altă garanţie sau cu stingerea gajului (art.
485 CC).
 68
De cele mai dese ori, gajul se instituie pentru a garanta plata unei sume de bani (de exemplu, în cadrul unui împrumut sau al unui credit
bancar). Legea prevede unele reguli speciale pentru aceste situaţii. Astfel, se dispune că gajul constituit pentru garantarea plăţii unei sume de
bani este valabil chiar dacă, la momentul constituirii lui, debitorul gajist încă nu a primit sau a primit doar parţial prestaţia pentru care se obligă
(de exemplu, atunci când gajul este instituit înainte ca creditul să fie efectiv eliberat). Dacă însă creditorul gajist refuză să predea sumele de
bani pe care s-a obligat să le dea cu împrumut şi în a căror garantare deţine un gaj, debitorul gajist poate obţine, pe cheltuiala creditorului,
reducerea (cu excepţia ipotecii) sau radierea gajului, plătind, în ultimul caz, doar sumele care i-au fost predate efectiv (art. 462 CC).
D. Cât priveşte formalităţile necesare constituirii gajului, urmează a fi respectate o serie de reguli, pentru a asigura opozabilitatea
gajului faţă de terţi, posibilitatea de probă sau chiar însăşi validitatea contractului.
Forma contractului de gaj este determinată de tipul şi obiectul gajului. Pentru constituirea amanetului nu se cere ca contractul de gaj să
îmbrace forma scrisă, pe când contractul de gaj fără deposedare se încheie în formă scrisă (art. 468, alin. (2) CC). Contractul de ipotecă se
încheie în formă autentică. Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea contractului (art. 468, alin. (2) CC). Contractul de gaj se încheie în
formă autentică şi în cazul în care pentru transmiterea bunului se cere această formă (art. 468, alin. (1) CC).
Raportul de gaj convenţional se poate perfecta atât sub forma unui contract aparte, cât şi sub forma unei clauze incluse în contractul în a cărui
bază apare obligaţia garantată prin gaj (art. 468, alin. (5) CC).
Legea prevede menţiunile pe care trebuie să le cuprindă contractul de gaj: numele sau denumirea părţilor, domiciliul sau sediul lor,
acordul expres al debitorului gajist de a constitui gajul în favoarea creditorului gajist, tipul gajului, descrierea bunului gajat, estimarea bunului
gajat şi locul aflării lui, esenţa, scadenţa creanţei garantate prin gaj şi valoarea maximă a acesteia fără dobânzi şi alte cheltuieli, permiterea sau
interzicerea gajului ulterior. Părţile sunt libere să includă în contractul lor şi alte clauze (art. 468, alin. (4) CC).
O condiţie necesară pentru constituirea gajului fără deposedare, atât legal, cât şi convenţional, este înscrierea lui în unul din registrele publice
indicate în lege (art. 470 CC, art. 7 al Legii 449/2001).
Înregistrarea gajului nu conferă validitate unui gaj lovit de nulitate. Chiar dacă au fost îndeplinite toate formalităţile legate de înregistrarea
gajului, acesta nu va fi valabil, dacă nu sunt întrunite condiţiile de validitate a gajului ca act juridic.
Gajul se înregistrează în modul următor:
a) ipoteca se înregistrează conform legislaţiei privind cadastrul bunurilor imobile la organul cadastral teritorial în a cărui rază teritorială este
amplasat bunul imobil ipotecat. Contractul de gaj se prezintă pentru înregistrarea ipotecii în termen de 3 luni de la data încheierii lui.
Nerespectarea termenului atrage nulitatea contractului. Dacă contractul de vânzare-cumpărare şi contractul de gaj sunt încheiate concomitent,
dreptul de proprietate şi ipoteca trebuie să fie înregistrate consecutiv;
b) ipoteca de întreprinzător se înregistrează în conformitate cu Codul civil, la biroul notarial în a cărui rază teritorială se află întreprinderea;
c) gajul titlurilor de valoare nominative se înscrie în registrul deţinătorilor titlurilor de valoare nominative;
d) gajul titlurilor de valoare ale statului se înscrie în registrul deţinătorilor titlurilor de valoare ale statului;
e) gajul celorlalte bunuri mobile se înscrie în registrul gajului bunurilor mobile;
f) gajul drepturilor de proprietate intelectuală se înscrie în registrul proprietăţii intelectuale.
În afară de efectul constitutiv, înregistrarea mai comportă şi alte efecte:
 efectul de informare, în virtutea căruia se prezumă că orice persoană cunoaşte despre existenţa gajului, întrucât orice persoană interesată
poate lua cunoştinţă de registrul gajului, poate obţine informaţie despre înregistrarea gajului şi extrase din registrul gajului în termen de 3 zile
de la data solicitării (art. 474, alin. (1) CC). Legea prevede că, din momentul înregistrării gajului, nimeni nu poate invoca necunoaşterea
informaţiei înscrise în registrul gajului (art. 471, alin. (3) CC). Legea oferă debitorului gajist posibilitatea de a interzice accesul public la
informaţia despre gajurile sale, însă în acest caz va opera prezumţia grevării întregului patrimoniu al persoanei în cauză;
 efectul de instituire a priorităţii: momentul înregistrării determină rangul gajurilor constituite succesiv;
 efectul de instituire a prezumţiei veridicităţii informaţiei cu privire la gaj înscrise în registrul gajului (art. 471, alin. (1) CC).

Efectele contractului de gaj

Contractul de gaj dă naştere la anumite drepturi şi obligaţii. Astfel, creditorul gajist are următoarele drepturi şi obligaţii:
a) Creditorul gajist poate desemna un gestionar al gajului. Gestionarul acţionează în numele creditorului gajist şi întreprinde orice
acţiune în legătură cu obiectul gajului, în limitele drepturilor acestuia, cu excepţia dreptului de a transmite obligaţia garantată prin gaj (art. 476,
alin. (2) CC).
b) În cazurile prevăzute de contract, creditorul gajist este în drept să folosească obiectul gajului, urmând să prezinte debitorului gajist
o dare de seamă despre utilizarea lui (art. 477, alin. (5) CC).
c) În cazul gajului ulterior (repetat), creditorul gajist poate ceda unui alt creditor gajist gradul de prioritate în mărimea creanţei
garantate cu gaj, astfel încât ultimul să treacă în locul primului în mărimea creanţei creditorului care a cedat gradul de prioritate.
Gradul de prioritate între creditorii gajişti se stabileşte în funcţie de tipul gajului şi legea aplicabilă la momentul constituirii gajului. Gradul
de prioritate asupra amanetului este determinat de respectarea cerinţelor de publicitate, făcută prin exercitarea continuă a posesiunii bunului
(art. 20, alin. (3) al Legii 449/2001). Dacă mai mulţi creditori deţin un drept de amanet, prioritatea revine celui care exercită posesiunea bunului,
dacă nu există un acord care ar modifica gradul de prioritate. Gradul de prioritate al gajurilor fără deposedare este determinat de momentul
înregistrării. Creanţa care a fost garantată mai devreme va fi satisfăcută cu prioritate faţă de cea garantată mai târziu.
Gradul de prioritate are importanţă, în primul rând, la distribuirea mijloacelor obţinute din vânzarea bunului gajat, obţinut cu ocazia urmăririi
gajului sau a înstrăinării gajului cu autorizaţia creditorilor gajişti. Gradul de prioritate rămâne neschimbat la distribuirea sumelor transmise
creditorului în schimbul bunului ieşit din proprietatea debitorului (art. 479, alin. (2) CC) şi a despăgubirii de asigurare pentru pieirea, distrugerea
sau deteriorarea bunului gajat (art. 9 al Legii 449/2001).
Cedarea gradului de prioritate se efectuează, respectându-se următoarele reguli:
 creditorul gajist care a cedat gradul de prioritate are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la cedare, să înştiinţeze despre aceasta pe debitor şi
pe debitorul gajist când acesta este un terţ;
 cedarea gradului de prioritate al gajului se face numai în cadrul aceluiaşi registru public şi pentru acelaşi bun;
 cedarea gradului de prioritate este posibilă în măsura în care nu sunt lezate astfel drepturile unui alt creditor gajist care deţine un gaj pentru
acelaşi bun;
 cedarea gradului de prioritate se înregistrează în baza cererii creditorului gajist, în acelaşi mod ca şi înregistrarea gajului, şi produce efecte
de la data înregistrării (art. 482 CC).
d) Dacă debitorul gajist nu a executat conform contractului sau a executat în mod necorespunzător obligaţia garantată ori o parte
a acesteia, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege şi contract, creditorul gajist poate să exercite dreptul de gaj (art. 487 CC).
 69
Creditorul gajist poate exercita următoarele drepturi:
 să vândă el însuşi bunurile gajate;
 să le vândă sub controlul instanţei de judecată;
 să le ia în posesiune spre a le administra.
Pentru a exercita dreptul de gaj, creditorul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1) Creditorul gajist care intenţionează să-şi exercite dreptul de gaj trebuie să notifice acest lucru debitorului creanţei garantate şi, după caz,
debitorului gajist şi terţului deţinător al bunului gajat (art. 488, alin. (1) CC).
2) După notificare, creditorul gajist depune la registrul în care a fost înregistrat gajul un preaviz, la care anexează dovada notificării
debitorului gajist. Preavizul trebuie să indice mărimea creanţei garantate, temeiul începerii urmăririi, dreptul pe care creditorul gajist
intenţionează să-l exercite, să conţină descrierea bunului gajat şi somaţia ca debitorul gajist să transmită, în termenul acordat de creditorul
gajist, bunul gajat (art. 488, alin. (1) şi (2) CC).
3) În cazul gajului înregistrat, întrucât bunul se află în posesiunea debitorului gajist sau a unui terţ ce acţionează în numele acestuia, pentru
a exercita drepturile enunţate, creditorul gajist trebuie să preia posesiunea bunului. Transmiterea bunului gajat în posesiune creditorului gajist
poate fi benevolă ori silită.
Transmiterea în posesiune este benevolă dacă, înaintea expirării termenului indicat în preaviz, debitorul gajist transmite în mod efectiv bunul
gajat în posesiune creditorului gajist sau consimte în scris, în formă autentică, să-l pună la dispoziţia acestuia la momentul convenit.
Transmiterea silită are loc în baza unei hotărîri judecătoreşti, după expirarea termenului din preaviz în conformitate cu legea.
Creditorul gajist are dreptul să vândă el însuşi bunurile gajate. Legea prevede că vânzarea poate fi efectuată prin negocieri directe, prin tender
sau prin licitaţie publică. Se mai precizează că el trebuie să procedeze la vânzare fără nici o întârziere nejustificată, contra unui preţ comercial
rezonabil şi în interesul major al debitorului gajist (art. 491, alin. (1) CC).
4) În cazul în care creditorul gajist optează pentru vânzarea bunului gajat sub controlul instanţei de judecată, aceasta desemnează persoana
care va efectua vânzarea bunurilor gajate, determină condiţiile şi sarcinile vânzării, indică modalitatea de efectuare a vânzării – prin negocieri
directe, tender sau prin licitaţie publică – şi stabileşte, după caz, preţul după o expertiză a valorii bunului (art. 492, alin. (1) CC).
Legea prevede anumite cazuri în care obiectul gajului trebuie să fie vândut în mod obligatoriu sub controlul instanţei. Această
obligaţie apare atunci când:
 lipseşte autorizaţia sau acordul unei alte persoane, necesar la încheierea contractului de gaj pentru validitatea acestuia;
 obiectul gajului îl constituie bunurile de valoare istorică, artistică sau culturală;
 debitorul gajist lipseşte şi nu poate fi identificat locul aflării lui (art. 492, alin. (5) CC).
În ceea ce priveşte distribuirea mijloacelor obţinute din vânzarea bunului gajat, legea prevede următoarele reguli:
 creditorul gajist are dreptul, de pe urma vânzării, doar la ceea ce este necesar satisfacerii creanţei lui;
 creditorul trebuie să plătească din produsul vânzării bunului gajat cheltuielile aferente vânzării, apoi creanţele prioritare drepturilor lui şi
după aceea creanţele proprii;
 dacă există şi alte creanţe care urmează să fie plătite din produsul vânzării bunului gajat, creditorul gajist care a vândut bunul va depune
instanţei judecătoreşti, care ar fi fost competentă pentru vânzarea bunului, o dare de seamă cu privire la produsul vânzării bunului gajat şi îi va
transmite suma rămasă după plată. În caz contrar, creditorul gajist este obligat să prezinte, în termen de 10 zile de la data vânzării bunului, o
dare de seamă proprietarului bunului vândut şi să-i remită surplusul, dacă acesta există;
 dacă vânzarea bunului gajat are loc sub controlul instanţei de judecată şi produsul nu este suficient pentru satisfacerea tuturor creanţelor
garantate, persoana împuternicită cu vânzarea scade cheltuielile de vânzare, plasează soldul într-un cont special, întocmeşte un plan de împărţire
pe principiul rangului gajurilor şi îl prezintă instanţei de judecată, care dă celor în drept posibilitatea de a se pronunţa asupra lui. După ce planul
este aprobat definitiv de instanţă, persoana însărcinată cu vânzarea efectuează plăţile în baza lui.
În cazul în care produsul obţinut din vânzarea bunului nu este suficient pentru stingerea creanţelor şi acoperirea cheltuielilor creditorului
gajist, acesta conservă o creanţă neprivilegiată pentru diferenţa datorată de debitorul lui. În sensul acestei reguli, prin debitor se înţelege
debitorul obligaţiei principale. În cazul în care debitor gajist este un terţ, creditorul nu poate pretinde satisfacerea creanţelor şi recuperarea
cheltuielilor neacoperite prin mijloacele obţinute din vânzarea bunului din alte bunuri ale terţului decât cele gajate.
e) Prin derogare de la regula generală, conform căreia gajul poate fi pus sub urmărire dacă obligaţia principală nu este executată
la scadenţă, în anumite cazuri, stabilite de lege, creditorul gajist este îndreptăţit să ceară executarea înainte de termen a obligaţiei.
Astfel, creditorul gajist este în drept să ceară executarea înainte de termen a obligaţiei garantate prin gaj:
 în cazul în care a încetat dreptul debitorului gajist asupra obiectului gajului în temeiurile prevăzute de legislaţie, precum şi în cazul
confiscării obiectului gajului respectiv ca sancţiune pentru săvârşirea unei contravenţii sau comiterea unei infracţiuni (art. 483, alin. (1) CC);
 în cazul în care, din motivul şi în modul stabilit de lege, se stinge dreptul debitorului gajist asupra bunului, iar debitorului i se pune la
dispoziţie un alt bun sau i se restituie o sumă corespunzătoare (art. 479 alin. (2) CC).
De asemenea, legea (art. 483, alin. (2) CC) prevede că creditorul gajist este în drept să ceară executarea înainte de termen a obligaţiei
garantate prin gaj, iar în cazul neexecutării creanţei sale, să pună sub urmărire obiectul gajului, dacă debitorul gajist:
 a încălcat regulile gajului următor (art. 480 CC);
 a înstrăinat obiectul gajului fără a dispune de autorizaţie în acest sens (art. 477, alin. (3) CC);
 nu a executat obligaţiile de păstrare şi întreţinere a bunului (art. 477, alin. (6) CC);
 nu se află în posesiunea obiectului gajului, contrar condiţiilor contractului de gaj;
 a încălcat regulile de înlocuire a obiectului gajului (art. 479, alin (1) CC);
 a încălcat termenul de efectuare a plăţilor scadente;
 nu a notificat în scris creditorul gajist cu privire la drepturile terţilor asupra obiectului gajului, dacă drepturile terţilor diminuează garanţia
creditorului (art. 469 CC).
Creditorul gajist nu poate exercita dreptul asupra gajului prin preluarea bunului în proprietatea sa. Legea sancţionează cu nulitate absolută
clauza prin care creditorul poate să-şi apropie bunul (art. 13 Legea 449/2001). Totuşi, o astfel de formulă negativă nu împiedică părţile să
convină asupra transmiterii obiectului gajului în proprietatea creditorului, prin contract de novaţie sau vânzare-cumpărare cu compensarea
creanţelor monetare.
f) În cazul în care deţine bunul gajat, creditorul gajist este obligat să-l păstreze şi să-l întreţină, respectând dreptul de folosire a
acestuia. Dacă apare pericolul pierderii sau deteriorării bunului gajat, creditorul gajist este obligat să informeze imediat debitorul gajist, iar
acesta este în drept să-l examineze (art. 477, alin. (6) CC).
g) În cazul când acest lucru este prevăzut în contract, creditorul gajist este obligat să obţină fructele din obiectul gajului pentru a
stinge obligaţia principală garantată prin gaj (art. 477, alin. (5) CC).
 70
La rândul lui, debitorul gajist are următoarele drepturi şi obligaţii:
a) Debitorul gajist are dreptul să folosească obiectul gajului conform destinaţiei şi să dobândească fructele acestuia dacă din contract sau
din esenţa gajului nu reiese altfel (art. 477 CC).
b) Debitorul gajist, având acordul prealabil al creditorului gajist, are dreptul să greveze bunul gajat cu drepturi reale sau să-l dea în arendă
ori în folosinţă terţilor, ulterior constituirii gajului. Drepturile constituite ulterior, fără acordul creditorului gajist, pe un termen care depăşeşte
data scadenţei obligaţiei garantate, terţul le pierde la expirarea termenului de o lună de la data notificării acestuia de către creditorul gajist
despre intenţia de a exercita dreptul de gaj. Această regulă nu se aplică asupra constituirii gajului (art. 477, alin. (2) CC).
c) Debitorul gajist este în drept să înstrăineze bunurile gajate (indiferent de tipul gajului), dacă dispune de o autorizaţie în acest sens, eliberată
de creditorul gajist, iar în cazul gajului ulterior – de toţi creditorii gajişti (art. 477, alin. (3) CC). Creditorul poate autoriza debitorul gajist să
înstrăineze bunul, cu sau fără degrevarea acestuia. Dacă autorizaţia de înstrăinare nu degrevează bunul, cumpărătorul va fi în continuare obligat
faţă de creditor, în virtutea caracterului real al gajului. Autorizaţia de înstrăinare a bunului liber de gaj are ca efect stingerea gajului şi radierea
înscrierii din registru. Înstrăinarea bunurilor gajate se efectuează respectându-se anumite reguli:
 în cazul gajării mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare, debitorul gajist poate înstrăina unele mărfuri din rezervele
sale de mărfuri grevate prin gaj, vânzându-le în cadrul unei activităţi comerciale obişnuite (art. 478, alin. (3) CC);
 în cazul gajului fără deposedare (înregistrat) debitorul gajist poate să înstrăineze obiectul gajului liber de gaj, dacă dispune de o
autorizaţie expresă în acest sens, eliberată de creditorul gajist. O astfel de înstrăinare trebuie să fie făcută cu titlu oneros şi în modul stabilit
pentru înlocuirea obiectului gajului. Dacă acordarea de autorizaţie este prevăzută în contractul de gaj, dobânditorul procură bunurile
degrevate de gaj (art. 478, alin. (1) şi (2) CC);
 autorizaţia de înstrăinare a bunului care face obiectul gajului se suspendă o dată cu înregistrarea preavizului cu privire la urmărirea
bunului gajat, până la data radierii acestui preaviz (art. 478, alin. (4) CC).
 întrucât regulile enunţate se referă doar la gajul înregistrat, autorizaţia de înstrăinare a obiectului gajului devine nulă o dată cu
transformarea gajului înregistrat în amanet (art. 478, alin. (5) CC).
d) Debitorul poate înlocui sau substitui obiectul gajului, în cazul şi în condiţiile stabilite prin acordul părţilor.
e) Debitorul gajist poate constitui mai multe gajuri asupra aceluiaşi bun, în favoarea unuia sau diferitor creditori, dacă grevarea repetată nu
este interzisă prin contractele de gaj precedente. De regulă, gajul ulterior se constituie în cazul bunurilor indivizibile, a căror valoare depăşeşte
cu mult valoarea obligaţiei garantate.
f) În cazul în care deţine bunul gajat, debitorul gajist este obligat să-l păstreze şi să-l întreţină. Dacă apare pericolul pierderii sau deteriorării
bunului gajat, debitorul gajist este obligat să informeze imediat creditorul gajist, iar acesta este în drept să-l examineze (art. 477, alin. (6) CC).
g) Debitorul gajist are obligaţia de a informa fiecare creditor gajist următor despre toate grevările existente asupra bunului, răspunzînd pentru
prejudiciile cauzate creditorului gajist prin neîndeplinirea acestei obligaţii (art. 480, alin. (2) CC).
h) Debitorul gajist este obligat să notifice în scris creditorul gajist cu privire la drepturile terţilor asupra obiectului gajului, cunoscute de el
la momentul constituirii gajului. Neexecutarea acestei obligaţii acordă creditorului gajist dreptul de a cere executarea anticipată a obligaţiei
garantate prin gaj sau modificarea condiţiilor contractului de gaj, dacă drepturile terţilor diminuează garanţia creditorului (art. 469 CC).

Încetarea gajului
Fiind un contract accesoriu, gajul încetează ca consecinţă a încetării obligaţiei principale. Prin urmare, dacă obligaţia garantată prin gaj se
stinge în baza temeiurilor generale de stingere a obligaţiilor, prevăzute de legea civilă, încetează şi gajul. Dacă obligaţia principală încetează
prin executare, compensaţie, remitere de datorie, confuziune, imposibilitate fortuită de executare, nulitate, rezoluţiune (reziliere), încetează şi
gajul.
De asemenea, gajul încetează în rezultatul exercitării de către creditorul gajist a dreptului de gaj în cazul în care debitorul gajist nu a executat
conform contractului sau a executat în mod necorespunzător obligaţia garantată ori o parte a acesteia, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege
şi contract.
Gajul poate înceta şi independent de obligaţia principală, prin modurile obişnuite de stingere a obligaţiilor.
Legea prevede expres că gajul încetează în cazul:
 expirării termenului pentru care a fost constituit gajul;
 pieirii bunurilor gajate;
 punerii bunurilor în afara circuitului civil;
 exproprierii bunurilor (art. 495 CC, art. 80 al Legii 449/2001).
De asemenea, legea prevede că amanetul se stinge o data cu încetarea posesiunii, iar ipoteca se stinge în termen de 30 de ani de la data
înregistrării sau de la data unei noi înregistrări (art. 80 al Legii 449/2001).
Încetarea gajului este însoţită de anumite formalităţi. Astfel, legea dispune că, în urma stingerii gajului, informaţia cu privire la gaj urmează
a fi radiată din registrul gajului.
Pot solicita radierea informaţiei cu privire la gaj:
a) creditorul gajist;
b) debitorul gajist, în baza unui demers semnat de ambele părţi, a declaraţiei scrise a creditorului cu privire la renunţarea la gaj sau a hotărârii
judecătoreşti;
c) terţul care a dobândit obiectul gajului, în baza declaraţiei scrise a creditorului gajist cu privire la radierea gajului din registrul gajului, a
certificatului eliberat de executorul judecătoresc prin care se confirmă că bunul a fost dobândit în cadrul procedurii de executare silită, a
certificatului eliberat de instanţa de judecată pentru confirmarea faptului că bunul a fost dobândit în cadrul procesului de insolvabilitate, a
hotărârii judecătoreşti cu privire la expirarea gajului (art. 473 CC).

Clauza penală
Definiția și caracterizarea generală a clauzei penale
Clauza penală este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulând că debitorul, în cazul neexecutării
obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun (art. 624, alin. (1) CC).
Din definiţia clauzei penale rezultă că, ea are natură contractuală, adică, de regulă, este stabilită prin acordul părţilor – clauza penală
convenţională. Însă pot exista cazuri când, în mod excepţional, plata penalităţii este prevăzută de lege – clauza penală legală. În aceste cazuri,
creditorul poate cere plata penalităţii indiferent dacă există o convenţie a părţilor în acest sens. Penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă
şi nici micşorată anticipat prin acordul părţilor (art. 629 CC).
 71
Clauza penală se aplică numai dacă nu este executată obligaţia principală a contractului, care poate să se înfăţişeze ca o neexecutare totală
sau parţială, ca o executare necorespunzătoare sau ca o executare cu întârziere; neexecutaiea poate fi, de asemenea, în acelaşi timp, atât
necorespunzătoare, cât şi cu întârziere. Prin urmare, clauza penală acoperă atât funcţia despăgubirilor compensatorii, cât şi a celor moratorii.
De asemenea, clauza penală poate fi utilizată nu numai în cazul obligaţiilor contractuale, ci şi în privinţa unor obligaţii care au un alt izvor.
Obiectul clauzei penale îl constituie, în mod uzual, o sumă de bani, determinată sau determinabilă, numită penalitate. Ea poate fi stabilită
fie global, fie procentual, în raport cu valoarea obiectului contractului la care se referă. Legea prevede în acest sens că clauza penală poate fi
stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate (art. 624, alin. (3)
CC).
În ipoteza caracterului contractual al clauzei penale, ea trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate impuse de lege pentru orice contract
(act juridic civil): capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul şi cauza.
Cât priveşte condiţiile de formă, clauza penală întotdeauna trebuie să îmbrace forma scrisă, chiar dacă obligaţia principală pentru garantarea
căreia a fost stipulată nu ar îmbrăca această formă. Nerespectarea formei scrise a clauzei penale este sancţionată cu nulitatea (art. 625 CC).
Fiind expresia principiului libertăţii contractuale, clauza penală prezintă o deosebită importanţă practică, deoarece se evită dificultăţile la
evaluarea judiciară a prejudiciului, creditorul nefiind obligat să dovedească existenţa şi întinderea acestuia. Pentru a obţine plata sumei stabilită
în clauza penală, este suficient ca creditorul să dovedească faptul neexecutării, executării necorespunzătoare sau tardive a obligaţiei. Suma de
bani prevăzută în clauza penală se datorează în locul despăgubirilor care s-ar putea stabili pe cale judecătorească în cazul neexecutării, sau
executării necorespunzătoare şi, îndeosebi, tardive a obligaţiei. Totodată, în literatura de specialitate s-a atenţionat că clauzele penale pot
prezenta şi unele pericole, în cazurile când sunt impuse de către partea mai puternică a contractului. Astfel, s-a relevat că în contractele cu
consumatorii, deşi aceste clauze nu sunt ilicite ca atare, ele pot fi recunoscute ca abuzive, de exemplu atunci când nu există reciprocitate în
aplicarea lor de către părţi.
În contextul contracarării efectelor negative pe care le pot antrena clauzele penale în contractele de adeziune, potrivit art. 718, alin.
(1), lit. e) şi f) CC, sunt nule clauzele contractuale standard:
 privind evaluarea globală a dreptului utilizatorului la despăgubiri pentru prejudicii sau la despăgubiri pentru diminuarea valorii, dacă în
cazurile reglementate valoarea globală depăşeşte prejudiciile sau diminuarea valorii, care erau de aşteptat în condiţii obişnuite, sau dacă
partenerului său de contract nu i se permite să dovedească că nu s-a produs nici un prejudiciu sau nici o diminuare a valorii ori că acestea sunt
substanţial mai reduse decât valoarea globală;
 prin care utilizatorului i se promite plata unei penalităţi, dacă obligaţia nu este executată sau este executată cu întârziere, dacă întârzie
plata sau dacă partenerul lui de contract reziliază contractul.
În literatura de specialitate au fost expuse mai multe opinii în ce priveşte natura juridică a clauzei penale:
 majoritatea autorilor francezi şi români califică clauza penală ca o modalitate de evaluare anticipată a prejudiciului suferit de creditor, ca
urmare a neexecutării obligaţiei de către debitor;
 clauza penală este un mijloc de garanţie a executării obligaţiei, pe care îl are la îndemână creditorul;
 clauza penală este un mijloc de evaluare anticipată a despăgubirilor la care dă naştere neexecutarea obligaţiei, dar şi un mijloc de garanţie
a executării obligaţiilor, deci are o natură dublă;
 în legislaţia şi doctrina rusă, accentul se pune pe funcţia clauzei penale de garantare a executării obligaţiilor, această instituţie avându-şi
sediul în Capitolul 23 al Codului civil intitulat “Asigurarea executării obligaţiilor”.
Clauza penală este o instituţie multifuncţională. Principalele funcţii ale clauzei penale sunt:
 funcţia de garanţie – clauza penală îndeplineşte funcţia de garanţie, cât priveşte executarea obligaţiei principale, prin faptul că perspectiva
consecinţelor neexecutării obligaţiilor contractuale îndeamnă pe debitor la executarea reală a contractului. Funcţia de garanţie se învederează
mai pronunţat în situaţia în care cuantumul penalităţii este stabilit în mod corespunzător, într-o sumă care este cel puţin egală cu despăgubirile
pe care debitorul ar fi obligat să le plătească în lipsa unei clauze penale;
 funcţia de evaluare – în literatura de specialitate se accentuează că clauza penală apare ca modalitate de evaluare convenţională anticipată
a prejudiciului care poate fi cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiei şi, respectiv, a întinderii reparaţiei sub formă de despăgubiri pe
care debitorul o datorează creditorului;
 funcția compensatorie (reparatorie) – clauza penală are menirea de a compensa prejudiciul suferit de creditor prin neonorarea obligaţiilor
contractuale de către debitor;
 funcţia de sancţionare – penalitatea se plăteşte independent de întinderea prejudiciului, putând să depăşească limitele acestuia, şi chiar în
lipsa oricărui prejudiciu. Anume în scopul cominatoriu, părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decât prejudiciul. În acest
context, clauza penală poate fi privită şi ca o modalitate a răspunderii civile contractuale, ca o “sancţiune pecuniară”, o măsură de “pedeapsă
privată”;
 funcţia de stimulare a debitorului la o conduită corectă – făcând din plata penalităţii o consecinţă inevitabilă a încălcării obligaţiilor
contractuale, clauza penală îşi învederează rolul său mobilizator, determinând părţile la executarea reală a contractelor. Ea este un stimul pentru
executarea la timp şi în modul corespunzător a obligaţiilor contractuale.

Caracterele juridice ale clauzei penale

a) Clauza penală are un caracter accesoriu, astfel încât validitatea obligaţiei principale constituie o condiţie esenţială pentru existenţa
clauzei penale. În acest sens, legea dispune că prin clauză penală se poate garanta numai o creanţă valabilă (art. 624, alin. (2) CC). Nulitatea
sau stingerea obligaţiei principale se răsfrânge şi asupra clauzei penale conform regulii accesorium sequitur principalem. Astfel, dacă obiectul
obligaţiei principale piere din caz de forţă majoră sau caz fortuit, se va stinge şi obligaţia debitorului de a executa prestaţia stipulată în clauza
penală. Caracterul accesoriu al clauzei penale rezultă şi din scopul său: prin stipularea clauzei se urmăreşte executarea obligaţiei principale, şi
nu încasarea penalităţilor. Nulitatea clauzei penale însă nu atrage nulitatea obligaţiei principale.
b) Debitorul nu poate alege între executarea în natură şi plata sumei prevăzută în clauza penală. Scopul clauzei penale este de a
determina întinderea despăgubirii, şi nu crearea unei posibilităţi pentru debitor de a se degreva de obligaţia principală printr-o altă prestaţie –
plata penalităţii. Această posibilitate de a alege o are numai creditorul şi numai în cazul când obligaţia principală devenită exigibilă nu a fost
executată în natură de debitor.
c) În ceea ce priveşte cumulul penalităţilor cu executarea obligaţiei, regula este că creditorul nu poate cere concomitent executarea
prestaţiei şi plata clauzei penale, cu excepţia cazurilor în care sunt stipulate penalităţi şi pentru executarea necorespunzătoare sau
tardivă a obligaţiei (art. 626, alin. (1) CC). În cazul în care a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a rezervat
expres acest drept la primirea executării (art. 626, alin. (3) CC).
 72
d) Pentru a se putea aplica clauza penală, este necesar să fie întrunite toate condiţiile acordării de despăgubiri. Această cerinţă derivă
din faptul că semnificaţia clauzei penale este evaluarea convenţională a despăgubirilor datorate creditorului pentru neexecutarea contractului
şi că ea reprezintă, de fapt, o modalitate a răspunderii civile contractuale.
Cât priveşte condiţia existenţei vinovăţiei, legea prevede expres că debitorul nu este obligat să plătească penalitate în cazul în care
neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale (art. 624, alin. (5) CC). În cazul în care neexecutarea se datorează parţial unui caz fortuit sau dacă
există alte împrejurări ce exonerează pe debitor de răspundere, cum ar fi, de exemplu, acţiunile culpabile ale creditorului care au contribuit la
survenirea prejudiciului, instanţa de judecată va trebui să aprecieze în ce măsură debitorul este exonerat de răspundere, şi drept urmare,
penalitatea se va aplica numai proporţional cu partea din obligaţie a cărei neexecutare se datorează vinovăţiei debitorului.
e) Creditorul obligaţiei cu clauză penală este un creditor chirografar, care vine în concurs cu ceilalţi creditori fără vreun drept de
preferinţă faţă de ceilalţi creditori chirografari ai aceluiaşi debitor.
f) În ceea ce priveşte corelaţia dintre clauză penală şi despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei, potrivit
art. 626, alin. (2) CC, ea poate fi exprimată prin mai multe modalităţi, şi anume:
 ca regulă generală, creditorul poate pretinde repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă);
 creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă);
 creditorul poate cere repararea prejudiciului peste penalitate (clauza penală punitivă), ceea ce înseamnă că se plăteşte atât penalitatea,
cât şi suma integrală a despăgubirilor în mărimea prejudiciului suportat;
 creditorul poate cere doar penalitatea (clauza penală exclusivă).
g) Clauza penală are forţă obligatorie între părţile contractului şi, în principiu, se impune să fie respectată întocmai de instanţele de
judecată, indiferent de faptul dacă este egală, mai mică sau mai mare decât prejudiciul. Însă, potrivit art. 630 CC, în cazuri excepţionale,
luându-se în consideraţie toate împrejuiările, instanţa de judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. La reducerea
clauzei penale trebuie să se ţină cont nu numai de interesele patrimoniale, ci şi de alte interese, ocrotite prin lege, ale creditorului. Totodată,
legea prevede că nu se admite reducerea penalităţii în cazul în care aceasta deja a fost plătită. Deşi nu este expres prevăzut de lege, în caz de
executare parţială, instanţa de judecată poate micşora cuantumul penalităţilor proporţional cu ce s-a executat.
Reducerea în cazurile enunţate a mărimii penalităţilor constituie o facultate, dar nu o obligaţie a instanţei. Dacă instanţa decide să modifice
mărimea penalităţii, ea trebuie să-şi motiveze decizia, ceea ce nu este cazul atunci când instanţa refuză s-o modifice. Instanţa este îndreptăţită
să revizuiască clauza penală din oficiu, fără ca părţile să ceară acest lucru, în vederea protejării părţii slabe a contractului. Revizuirea clauzei
penale de către instanţa de judecată constituie o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului în favoarea principiului echităţii.
Sistemele naţionale de drept au poziţii foarte diferite faţă de corelaţia dintre penalităţile prevăzute în clauza penală şi mărimea prejudiciului
efectiv suportat de creditor şi posibilitatea modificării cuantumului penalităţilor de către instanţa jurisdicţională. Astfel, în majoritatea ţărilor
dreptului continental, clauzei penale i se recunoaşte şi funcţia sancţionatoare alături de cea de compensare, instituindu-se uneori un control
judiciar asupra clauzelor deosebit de oneroase. Conform acestei concepţii, dacă debitorul nu-şi onorează obligaţia asumată, creditorul este
îndreptăţit la despăgubirile prevăzute de clauza penală, fără a trebui să dovedească existenţa şi mărimea prejudiciului suferit. Pe de altă parte,
legislaţiile sistemului common law refuză să recunoască validitatea clauzelor penale care stabilesc despăgubiri mai mari decât prejudiciul
suportat. Principiile Unidroit în acest sens au propus o soluţie de compromis:
1) Dacă contractul prevede că debitorul ce nu şi-a onorat obligaţia va plăti o sumă anumită, această sumă va fi alocată creditorului
independent de prejudiciul suportat efectiv.
2) Totuşi, indemnitatea poate fi redusă la o sumă rezonabilă, dacă ea este evident excesivă în raport cu prejudiciul rezultat din neexecutare
(art. 7.4.13).
Legea prevede unele reguli speciale pentru cazurile pluralităţii debitorilor:
 în cazul în care obligaţia garantată este indivizibilă, dacă neexecutarea acesteia se datorează vinovăţiei unui debitor, penalitatea poate fi
cerută fie integral de la debitorul vinovat, fie de la fiecare codebitor pentru partea acestuia. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de
acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea (art. 627 CC);
 în cazul în care obligaţia garantată este divizibilă, penalitatea este de asemenea divizibilă şi curge doar împotriva codebitorului care nu a
executat obligaţia, şi doar pentru partea din obligaţie la care acesta este ţinut. Regula enunţată nu se aplică obligaţiilor solidare şi nici în cazul
în care clauza penală a fost stipulată pentru a preveni plata parţială, iar unul din codebitori a împiedicat executarea integrală a obligaţiei. În
acest caz, codebitorul este ţinut pentru întreaga penalitate, iar ceilalţi, corespunzător părţii lor din obligaţie. În ultimul caz, fiecare codebitor
are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea (art. 628 CC).

Arvuna
Arvuna este o sumă de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a confirma încheierea contractului şi а-i
garanta executarea (art. 631, alin. (1) CC).
Înţelegerea cu privire la arvună, indiferent de suma ei, trebuie să fie întocmită în scris (art. 631, alin. (2) CC). Legea nu prevede nulitatea ca
sancţiune pentru nerespectarea formei scrise a acestui act juridic, prin urmare, neîndeplinirea cerinţei în cauză va atrage consecinţele prevăzute
în art. 211 CC.
Arvuna îndeplineşte mai multe funcţii:
a) Legea prevede că arvuna se ia în calcul la executarea prestaţiei (art. 632 CC). Prin această caracteristică arvuna îndeplineşte funcţia de
plată. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, dacă cumpărătorul execută obligaţiile sale, suma constituind arvuna se include în preţ. În
acest sens, arvuna se aseamănă cu plata în avans. Pentru a evita eventualele confuziuni între aceste categorii juridice, legiuitorul a dispus că,
în caz de dubii, suma plătită este considerată avans (art. 631, alin. (1) CC). Prin urmare, dacă din înţelegerea încheiată între părţi nu rezultă
voinţa certă a părţilor de a îmbrăca suma în cauză în forma juridică de arvună, atunci suma plătită va fi calificată ca avans în contul plăţii
preţului.
b) Arvuna îndeplineşte şi funcţia de confirmare a încheierii contractului, ceea ce rezultă chiar din definiţia legală a acesteia.
c) Arvuna îndeplineşte funcţia de garanţie, care este cea principală. Legea dispune că dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde
partea care a dat arvuna, aceasta rămâne celeilalte părţi. Dacă însă pentru neexecutarea contractului răspunde partea care a primit arvuna, ea
este obligată să plătească celeilalte părţi dublul arvunei (art. 633, alin. (1) CC). Aceste reguli conferă arvunei un caracter sancţionator,
apropiind-o de măsurile de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale. În acest context, arvuna se aseamănă cu clauza penală,
dar se deosebeşte de ultima prin faptul că arvuna constă într-o prestaţie efectivă, pe când în cazul clauzei penale suma ce constituie penalitatea
este numai promisă.
 73
d) Arvuna îndeplineşte şi funcţia de compensare în ipoteza în care partea culpabilă de neexecutarea obligaţiilor contractuale este ţinută să
repare prejudiciile cauzate cocontractantului. În acest caz, prejudiciul va fi reparat în partea neacoperită prin plata arvunei (art. 633, alin. (2)
CC).
Art. 632 CC prevede că, în cazul în care executarea prestaţiei nu s-a făcut, arvuna se restituie. Deşi legea nu conţine prevederi exprese în
acest sens, o asemenea restituire poate avea loc doar atunci când neexecutarea prestaţiei a avut loc în virtutea unei înţelegeri între părţi, prin
care părţile renunţă expres la executare sau în cazul imposibilităţii fortuite de executare. Această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 633,
alin. (1), care prevăd efectele neexecutării culpabile a obligaţiei principale de către părţi. Lipsa vinovăţiei părţilor pentru neexecutarea
contractului şi stingerea obligaţiei principale fac lipsită de sens existenţa garanţiei, în general, şi a arvunei, în particular. Reţinerea arvunei în
folosul părţii care a primit-o ar aduce în acest caz la îmbogăţirea ei fără justă cauză.

Retenția
Dreptul de retenţie este acel drept care conferă celui care deţine un bun pe care trebuie să-l remită sau să-l restituie (debitorului, retentorului)
posibilitatea de a reţine acest bun, în cazul prevăzut de lege, atâta timp cât creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe
care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat (art. 637 CC).
Legislaţia prevede aplicaţii ale dreptului de retenţie în diferite materii, în special:
 în materia contractului de vânzare-cumpărare, art. 780, alin. (4) CC prevede că, în cazul în care bunul vândut trebuie conservat, partea
obligată să ia măsuri de conservare a bunului are drept de retenţie asupra lui până când i se va plăti o recompensă pentru păstrare;
 în materia contractului de antrepriză, potrivit art. 952 CC, antreprenorul are drept de retenţie şi de gaj asupra bunului mobil produs sau
îmbunătăţit de el, dacă, în cursul producerii sau al îmbunătăţirii, bunul a ajuns în posesiunea lui;
 în materia contractului de transport, potrivit art. 1006 CC, cărăuşul are drept de retenţie asupra încărcăturii atâta timp cât poate dispune
de încărcătură pentru toate costurile care decurg din contractul de transport;
 în materia contractului de mandat, legea dispune că mandatarul are dreptul să reţină din sumele pe care trebuie să le remită mandantului
ceea ce mandantul îi datorează pentru executarea mandatului; de asemenea, el are dreptul să reţină din sumele încredinţate pentru executarea
mandatului ceea ce i se cuvine (art. 1033, alin. (4) CC);
 în materia contractului de comision, legea prevede că, în scopul garantării creanţelor ce izvorăsc din contractul dat, comisionarul este în
drept să reţină bunurile care trebuie să le predea comitentului sau persoanelor indicate de acesta (art. 1066 CC);
 în materia contractului de depozit, potrivit art. 1103 CC, depozitarul are dreptul să reţină bunul depozitat peste termenul prevăzut în
contract până la momentul retribuirii sale şi compensarea cheltuielilor de păstrare.
În cazurile când dreptul de retenţie este prevăzut expres de lege în favoarea unui creditor care este în acelaşi timp debitorul obligaţiei de
restituire sau remitere a bunului, el operează ex lege (de drept). Problema se pune de a şti dacă dreptul de retenţie se poate naşte şi în alte
situaţii, care nu sunt prevăzute de lege. În literatura de specialitate s-a apreciat că dreptul de retenţie poate apărea şi pe cale convenţională, iar
în jurisprudenţa s-a statuat că: “Dreptul de retenţie nu este o simplă favoare pe care instanţele să o acorde de la caz la caz, prin apreciere.
Dimpotrivă, el este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu bunuri supuse restituirii. La cererea
părţii interesate, instanţele constată acest drept şi îl recunosc, în fapt, ca o garanţie a realizării prin plată a acelor creanţe. Prin urmare, de vreme
ce s-a stabilit existenţa unei creanţe substanţiale în legătură cu imobilul în litigiu, dreptul de retenţie trebuie constatat la cerere...”
Creanţa retentorului constă, de obicei, în sumele cheltuite pentru păstrarea, întreţinerea, îmbunătăţirile aduse bunului, precum şi eventualele
prejudicii cauzate de bunul în cauză. În doctrină s-a precizat că, pentru naşterea dreptului de retenţie, trebuie să fie întrunite următoarele
condiţii:
a) creanţa retentorului să fie certă, lichidă şi exigibilă;
b) dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual al bunului respectiv;
c) între bun şi creanţă să existe o conexiune. În ceea ce priveşte această conexiune, s-a estimat că există drept de retenţie nu numai atunci
când creanţa s-a născut în legătură cu bunul, ci şi atunci când deţinerea bunului de către retentor şi creanţă izvorăsc din acelaşi raport juridic,
cum ar fi reţinerea de către mandatar a bunurilor primite pentru mandant, până i se restituie cheltuielile făcute cu executarea mandatului;
d) bunul respectiv este corporal, mobil sau imobil, aflat în stăpânirea retentorului;
În acest sens, legea RM dispune că prin retenţie se poate garanta de asemenea o creanţă care, deşi nu este legată direct de bunul deţinut, se
bazează pe o obligaţie ale cărei părţi sunt comercianţii (art. 637, alin. (2) CC).
Legea prevede cazurile în care dreptul de retenţie nu poate fi exercitat, şi anume:
 dacă posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori ilegală;
 dacă bunul este insesizabil;
 dacă posesorul este de rea-credinţă (art. 638 CC).
Natura juridică a dreptului de retenţie a suscitat discuţii controversate în literatura de specialitate din ţările în care această instituţie este
consacrată de lege. Astfel, unii autori au considerat că dreptul de retenţie constituie o expresie a excepţiei de neexecutare. Alţii au relevat
distincţiile între aceste instituţii: dreptul de retenţie are caracter absolut, fiind opozabil tuturor, în timp ce excepţia de neexecutare are caracter
relativ, izvorând dintr-un contract sinalagmatic. În doctrină, de asemenea, s-au indicat asemănările şi deosebirile între dreptul de retenţie şi gaj.
Mulţi autori consideră că dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect. Este real pentru că este opozabil nu numai
cocontractantului, ci şi faţă de unele terţe persoane, externe raportului juridic care l-au generat. În acest context, legea RM prevede că dreptul
de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate (art. 639, alin. (1) CC). Mai mult ca atât, în unele cazuri,
retentorului îi este recunoscut dreptul de urmărire a bunului. Astfel, potrivit art. 639, alin. (3) CC, retentorul poate revendica bunul dacă a fost
deposedat de el contrar voinţei.
Dreptul de retenţie este însă un drept real imperfect, întrucât conferă retentorului numai o detenţie materială, astfel încât el nu dobândeşte în
proprietate fructele bunului, acestea fiind imputate asupra creanţei lui (art. 640 CC). El funcţionează atâta timp cât bunul se află la retentor; în
cazul în care bunul ajunge în posesiunea creditorului sau titularului dreptului, dreptul de retenţie se stinge (art. 641 CC).

Tema: STINGEREA OBLIGAȚIILOR

Noțiunea și clasificarea mijloacelor de stingere a obligațiilor
Prin stingerea obligaţiilor înţelegem încetarea raporturilor juridice dintre subiectele acestora care pierd drepturile şi obligaţiile subiective ce
rezultă din conţinutul raportului obligaţional. Din prevederile Capitolului VII al Codului civil constatăm că, în rezultatul stingerii obligaţiei,
părţile nu mai sunt legate între ele. Creditorul nu mai poate pretinde, iar debitorul nu mai este obligat să plătească dobânda şi penalităţile ori
să repare prejudiciul.
 74
Obligaţia se stinge odată ce a fost executată, în natură sau prin echivalent, direct sau indirect, voluntar sau silit. Modurile de stingere a
obligaţiilor sunt prevăzute de Capitolul VII al Codului civil şi sunt următoarele:
 executarea;
 consemnarea;
 compensarea;
 confuziunea;
 remiterea de datorie;
 imposibilitatea fortuită de executare;
 novaţia;
 decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice;
 legislaţia stabileşte o durată limitată de valabilitate a raporturilor juridice obligaţionale prin fixarea unor termene de prescripţie extinctivă,
înăuntrul cărora creditorul are posibilitatea valorificării pe calea constrângerii de stat a drepturilor sale subiective, şi, corelativ a executării silite
a prestaţiilor la care s-a obligat debitorul. După expirarea termenului de prescripţie, titularul dreptului nu mai este ocrotit de lege şi nu mai are
posibilitatea de a constrânge debitorul la executarea obligaţiei, deşi debitorul poate să o execute voluntar;
 stingerea obligaţiilor prin intermediul unei alte instituţii juridice se mai întâlneşte indirect în cazul nulităţii sau rezoluţiunii, care prin
efectul lor duc la desfiinţarea retroactivă a raportului juridic.
În cazurile menţionate se stinge dreptul la acţiune în sens material, nu însuşi dreptul de creanţă şi obligaţia, ci posibilitatea de a o mai realiza
silit în caz de refuz al debitorului, ea continuând însă să existe ca obligaţie naturală.
Nu toate modurile de stingere a obligaţiilor prevăzute de Codul civil sunt propriu-zis moduri de stingere a obligaţiilor. Astfel, sunt
moduri de stingere a obligaţiilor:
 care satisfac creanţa, cum este executarea în natură, exactă şi la termen a obligaţiei;
 care nu satisfac creanţa, cum este remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuită de executare;
 care desfiinţează însăşi obligaţia în mod retroactiv, cum este nulitatea sau rezoluţiunea contractului.
Clasificarea modurilor de stingere a obligaţiilor poate fi făcută în funcţie de două criterii, şi anume:
a) rolul voinţei părţilor în încetarea raportului juridic obligaţional;
b) faptul realizării sau nerealizării creanţei creditorului.
După rolul voinţei părţilor la încetarea raportului obligaţional se disting:
 moduri voluntare de stingere a obligaţiilor, care implică manifestarea voinţei părţilor, spre exemplu, remiterea de datorie sau compensarea;
 moduri de stingere a obligaţiilor care produc efecte indiferent de voinţa părţilor, cum sunt confuziunea sau imposibilitatea fortuită de
executare.
În funcţie de criteriul realizării sau nerealizării creanţei creditorului, distingem:
 moduri de stingere a obligaţiei care duc la realizarea creanţei, cum sunt: executarea obligaţiei, confuziunea, compensarea;
 moduri de stingere a obligaţiei care nu duc la realizarea creanţei creditorului, cum sunt: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de
executare.

Stingerea obligațiilor prin executare

Cel mai important mod de stingere a obligaţiilor este executarea efectuată în modul corespunzător, deoarece aceasta este esenţa
obligaţiei juridice civile, care presupune că ea urmează să fie executată.
Raportul juridic obligaţional înseamnă dreptul creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, prestaţie pe care
acesta din urmă este îndatorat să o execute, sub sancţiunea constrângerii de stat. Executarea acestui raport are ca efect realizarea dreptului de
creanţă al creditorului, eliberarea debitorului de datorie şi stingerea obligaţiei.
Executarea obligaţiei poate fi:
a) directă sau în natură – executarea în natură este atunci când debitorul execută prestaţia pe care o datorează în natura ei specificată. Prestaţia
datorată în acest caz nu poate fi înlocuită cu o altă prestaţie sau cu despăgubiri băneşti fără acordul creditorului, îndeplinirea prestaţiei trebuie
să fie exactă şi la termenul stabilit, ceea ce duce la realizarea creanţei creditorului;
b) indirectă sau prin echivalent – conform prevederilor art. 643, alin. (2) CC, obligaţia se poate stinge şi în cazul în care creditorul acceptă
o altă executare în locul celei datorate. Modul de stingere menţionat este o executare indirectă sau prin echivalent şi este denumit darea în
plată.
Darea în plată presupune transmiterea de către debitor creditorului, în locul prestaţiei datorate, a unui alt bun, plata unei sume de bani,
prestarea unor servicii etc. Cuantumul, termenul şi modalitatea executării prin darea în plată sunt stabilite de părţi. Important este că creditorul
şi debitorul obligaţiei au convenit asupra acestui mod de executare a obligaţiei cu ocazia executării, şi nu în momentul contractării obligaţiei.
Darea în plată este un mod de stingere a obligaţiei printr-o prestaţie care constituie o alternativă la obligaţia asumată de debitor, obligaţie
simplă, şi nu executarea unei obligaţii de alternativă care are drept obiect două sau mai multe prestaţii principale, dintre care executarea uneia
eliberează integral debitorul.
Executarea obligaţiei prin darea în plată este asemănătoare cu o vânzare, atunci când obiect al obligaţiei este prestaţia de a da un bun cert.
Debitorul trebuie să fie proprietarul bunului, şi pentru viciile prestaţiei el răspunde ca un vânzător.
Darea în plată stinge raportul de obligaţie cu toate accesoriile şi garanţiile sale personale sau reale.
Atât naşterea raportului obligaţional, cât şi stingerea lui se supun regulilor prevăzute de legislaţia civilă privind forma actului juridic. Astfel,
dacă obligaţia a fost încheiată în formă scrisă, şi executarea ei urmează să fie stinsă cu probe scrise.
Conform art. 644 CC, debitorul, în urma executării obligaţiei, are dreptul de a primi chitanţă şi de a cere titlul original.
Astfel, creditorul participă activ la stingerea obligaţiei prin faptul că trebuie să confirme executarea obligaţiei prin eliberarea chitanţei;
restituirea titlului original cu confirmarea executării sau, în cazul imposibilităţii restituirii titlului original, a unei declaraţii autentificate notarial
despre stingerea obligaţiei. Încălcarea acestei obligaţii de către creditor înseamnă că el este pus în întârziere cu efectele respective (art.597 CC).
Restituirea de către creditor a documentului constatator al executării creanţei confirmă o plată reală, o executare reală a obligaţiei şi semnifică
eliberarea debitorului de prestaţie şi stingerea obligaţiei sale. La eliberarea documentului privind plata datoriei de bază, se prezumă că au fost
achitate şi dobânzile, şi cheltuielile.

Stingerea obligației prin consemnare

Consemnarea este un mijloc juridic aflat la dispoziţia debitorului pentru a se elibera de datorie în cazul în care creditorul refuză să primească
prestaţia fără temei legal sau dacă pentru executarea prestaţiei se cere o acţiune din partea creditorului, iar el nu efectuează această acţiune. La
 75
acest mijloc de stingere a obligaţiei se poate recurge şi în cazul când debitorul, din motive neimputabile lui, nu cunoaşte identitatea sau
domiciliul creditorului. Consemnarea, fiind un mod de stingere a obligaţiei, prin executarea ei constă în depunerea banilor, valorilor mobiliare
sau a altor documente, a bijuteriilor la bancă sau la notar.
Potrivit art. 645 Codul civil, consemnarea stinge obligaţia din momentul depunerii bunurilor sau echivalentului lor la bancă sau la notar.
Dacă bunurile ce urmează să fie consemnate sunt depuse la oficiul poştal, ele se consideră consemnate din momentul predării la oficiul poştal.
Pentru ca obligaţia să se stingă prin consemnare, părţile trebuie să respecte întocmai prevederile legale. În cazul în care ambele sau una din
părţi încalcă măcar una din prevederile privind consemnarea, obligaţia nu se stinge, dar se complică, prin impunerea penalităţilor, plata
despăgubirilor etc.
Astfel, debitorul poate recurge la consemnare doar când creditorul este în întârziere sau el nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului,
din motive neimputabile lui. Debitorul este obligat să depună bunurile la locul executării obligaţiei, care a fost prevăzut la contractarea ei;
să-l informeze pe creditor despre consemnare, cu excepţia cazului când el se află în imposibilitatea de a executa această obligaţie.
Creditorul, la rândul lui, poate prelua bunurile consemnate într-un termen de 3 ani de la momentul când a aflat sau trebuia să afle despre
consemnare; el suportă cheltuielile de consemnare şi toate riscurile prestaţiei din momentul consemnării.
Atunci când executarea obligaţiei de către debitor este condiţionată de executarea simultană a unei obligaţii de către creditor, debitorul este
în drept să condiţioneze eliberarea bunurilor consemnate cu executarea obligaţiei de către creditor.
Stingerea obligaţiei prin consemnare este în interesul direct al debitorului, deoarece, efectuând-o, el nu mai este obligat să suporte riscurile,
să plătească dobândă, penalităţi sau să compenseze veniturile ratate. Dar se poate întâmpla că au intervenit careva schimbări, şi atunci debitorul
poate să ceară restituirea bunului consemnat.
Legislaţia în vigoare, art. 648 Codul civil, enumeră cazurile când nu se permite restituirea bunului consemnat, şi anume:
a) debitorul a renunţat expres, la momentul consemnării, la dreptul de restituire;
b) creditorul a declarat instituţiei la care sunt depuse bunurile că le primeşte;
c) la instituţia la care sunt depuse bunurile este prezentată o hotărâre judecătorească definitivă, prin care consemnarea este recunoscută
legală;
d) împotriva debitorului a fost intentat un proces de insolvabilitate.
În cazul în care bunul consemnat se restituie debitorului, consemnarea se desfiinţează cu efect retroactiv, adică se consideră că nu a avut loc
niciodată.

Stingerea obligației prin compensare

Potrivit art. 651, alin. (1) Codul civil compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei creanţe opuse, certe, lichide, de aceeaşi
natură şi exigibile.
Astfel, prin acest mijloc de stingere a obligaţiilor existente între două persoane, fiecare dintre ele este concomitent creditor şi debitor al
celeilalte.
Stingerea obligaţiei prin compensare este un mod simplificat al executării obligaţiilor. Prin aplicarea lui se evită efectuarea a două plăţi cu
cheltuielile respective, pierderea de timp şi riscurile pe care le presupune orice plată. Totodată, compensarea asigură egalitatea subiectelor
raportului juridic obligaţional şi este o garanţie adăugătoare în executarea obligaţiei, prin faptul că creditorul, compensând creanţa sa împotriva
debitorului, care este în acelaşi timp şi creditorul său, cu creanţa acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puţin, până la concurenţa
propriei datorii faţă de cealaltă parte.
Compensarea se poate face atunci când se întâlnesc o obligaţie şi o creanţă opuse, de aceeaşi natură, care au ajuns la scadenţă sau chiar dacă
nu sunt scadente, executarea lor poate fi pretinsă în acelaşi timp. Creanţele supuse compensării se sting integral în cazul în care ele sunt
echivalente, iar în caz că ele nu sunt echivalente, se stinge doar creanţa acoperită integral.
Pentru stingerea obligaţiei prin compensare este necesar ca una din părţi să facă declaraţie faţă de cealaltă parte şi să fie întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
 părţile să participe la două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură, având una faţă de cealaltă atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de
creditor;
 obiectul obligaţiei să fie sume de bani sau bunuri de aceeaşi natură, în aşa mod ca înaintea compensării să nu fie necesar acordul părţilor
privind schimbarea obiectului prestaţiei;
 creanţele trebuie să fie certe (adică existenţa lor să nu fie discutabilă din punct de vedere juridic), lichide (adică valoarea să fie determinată
sau determinabilă pentru a putea deduce cea mai mică şi cea mai mare) şi exigibile (adică scadente sau să poată fi cerută executarea). Acordarea
în favoarea unei părţi a unui termen de graţie nu amână exigibilitatea creanţei şi, respectiv, nu împiedică compensarea.
De regulă, nu pot fi compensate obligaţiile contractate sub condiţie suspensivă, întrucât până la îndeplinirea ei însăşi existenţa lor este
suspendată. Dar, ca excepţie, dacă debitorul renunţă la beneficiul termenului, datoria devenită scadentă poate fi compensată.
Atunci când prin compensare se pretinde stingerea mai multor creanţe, solicitantul poate stabili care anume creanţe vor fi compensate. Dacă
nu există o astfel de concretizare, se aplică regulile privind prioritatea efectuării plăţilor.
Un caz separat de compensare este cesiunea de creanţă sau preluarea datoriei. Astfel, în cazul cesiunii creanţei, debitorul are dreptul să opună
noului creditor creanţa sa faţă de vechiul creditor, dacă scadenţa acestei creanţe are loc înainte de primirea înştiinţării despre cesiune, dacă
scadenţa nu este indicată sau dacă executarea poate fi cerută oricând (art. 656 CC). Dacă cesiunea de creanţă a devenit opozabilă debitorului
prin notificare, aceasta împiedică compensarea creanţelor dobândite de debitor împotriva cedentului după notificare. Pentru creanţele anterioare
notificării, debitorul cedat opune compensarea creditorului cedent şi chiar cesionarului, deoarece până la notificare debitorul este un terţ faţă
de cesiunea intervenită între cedent şi cesionar.
În cazul preluării datoriei, noul debitor nu are dreptul să opună o creanţă ce aparţine vechiului debitor.
Fidejusorul poate opune creditorului compensarea creanţei debitorului a cărui datorie o garantează. În schimb, debitorul nu poate opune
compensarea creanţei fidejusorului împotriva creditorului său.
Compensarea stinge creanţele reciproce la fel ca şi plata. O dată cu datoriile stinse prin compensare se vor stinge şi garanţiile lor.
Legea conţine prevederi exprese asupra cazurilor în care compensarea nu este admisă. Astfel, art. 659 Codul civil prevede că nu este admisă
compensarea creanţelor:
a) cu termenul de prescripţie expirat, această regulă nu se aplică în cazul în care termenul de prescripţie a expirat după data la care creanţa
al cărei termen de prescripţie a expirat putea fi compensată;
b) privind repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea sănătăţii sau prin cauzarea morţii;
c) privind plata pensiei alimentare;
d) privind întreţinerea pe viaţă;
 76
e) dacă obiectul prestaţiei este un bun insesizabil;
f) când obligaţia s-a născut dintr-o faptă ilicită intenţionată;
g) în alte cazuri prevăzute de lege.
Alineatul doi al aceluiaşi articol din Codul civil menţionează că nu se admite compensarea creanţei exclusă prin contract. Această prevedere
rezultă din libertatea părţilor la încheierea contractului, din exprimarea liberă a acordului lor de voinţă la contractarea obligaţiei, iar
compensarea este un act juridic unilateral, deoarece pentru angajarea ei este de ajuns declaraţia uneia dintre părţi, acordul celeilalte nefiind
cerut.

Alte temeiuri de stingere a obligațiilor

Confuziunea
Confuziunea este un mod de stingere a obligaţiilor, care constă în faptul că o singură persoană întruneşte calitatea de creditor şi cea de
debitor (art. 660 Codul civil). Astfel, este cazul când creditorul moşteneşte pe debitorul său şi invers ori când intervine o cesiune de creanţă
între creditor şi debitor.
În cazul persoanelor juridice legate între ele prin raporturi obligaţionale, confuziunea intervine în procesul reorganizării lor prin comasare
sau divizare.
Atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cazul persoanelor juridice, dispare un subiect al raportului obligaţional şi, respectiv, încetează însuşi
raportul juridic.
Confuziunea stinge obligaţia integral sau parţial. În cazul când raportul obligaţional se stinge integral, se sting şi toate garanţiile şi accesoriile
lui. Confuziunea care operează prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţilor de creditor şi debitor profită fidejusorului, deoarece el este
eliberat de obligaţia de garanţie. Stingerea operează în limita în care executarea obligaţiei a devenit imposibilă prin faptul că o parte a obligaţiei
a devenit propriul său creditor sau debitor.
Atunci când confuziunea se realizează prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţii de fidejusor şi de creditor sau de fidejusor şi debitor,
obligaţia principală nu se stinge (art. 661 Codul civil), se stinge numai obligaţia secundară de garanţie.
Codul civil prevede că în unele cazuri, dacă confuziunea încetează să existe, efectele ei încetează de asemenea. Aceasta poate avea loc atunci
când actul prin care debitorul a devenit propriul său creditor sau invers a fost declarat nul şi, prin efectul retroactiv al nulităţii, efectele
confuziunii se anulează, şi obligaţia renaşte cu toate consecinţele ce recurg din aceasta.

Remiterea de datorie
Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei, care constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la
dreptul său de creanţă. Din această definiţie rezultă că remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral, ci un contract, a cărui încheiere
face necesară existenţa consimţământului debitorului. Nu se cere o formă anumită pentru exprimarea consimţământului. În practică,
consimţământul poate fi exprimat prin acţiunile debitorului care presupun acordul. Remiterea de datorie sau, cu alte cuvinte spus, iertare de
datorie este una din formele donaţiei, contract, în principiu, cu titlu gratuit sau, după cum menţionează doctrina, o liberalitate.
Remiterea de datorie este renunţarea gratuită pe care creditorul o face debitorului său, cu acordul acestuia, la plata creanţei sale. Ea este totală
dacă nu a fost stipulat expres că este parţială (art. 662, alin. (1) Codul civil).
Remiterea de datorie, ca act juridic bilateral prin care se stinge obligaţia, poate fi realizată în orice formă scrisă sau verbală, expresă sau
tacită. Această afirmare se deduce din art. 662, alin (2) Codul civil, care prevede că obligaţia se stinge, de asemenea, printr-un contract în care
creditorul recunoaşte că obligaţia nu există.
Remiterea de datorie faţă de debitorul principal are efecte şi faţă de garanţi (art. 662, aim. (3) Codul civil). Aceasta se lămureşte prin faptul
că nu poate exista o garanţie care să fie grefată pe o obligaţie principală stinsă.
Renunţarea de către creditor la un mijloc de garanţie nu permite a se prezuma că a renunţat la creanţă garantată. În acest caz, iertarea datoriei
are un caracter personal şi nu produce efecte în privinţa debitorului principal. Deci, creditorul care a remis datoria fidejusorului păstrează
dreptul său contra debitorului principal.
Remiterea de datorie faţă de un garant are efecte şi faţă de ceilalţi garanţi.
Este interzisă remiterea de datorie dacă remiterea încalcă drepturile de creanţa ale terţilor faţă de creditor. Această situaţie poate apărea în
cazul când ci editorul a fost declarat insolvabil şi remiterea de datorie încalcă drepturile persoanelor cărora le este dator creditorul.

Novația
Obligaţia se stinge în baza înţelegerii dintre părţi de a o înlocui cu o altă obligaţie (art. 665 Codul civil). Spre deosebire de alte acorduri ale
părţilor care duc la stingerea obligaţiilor, cum ar fi darea în plată, novaţia nu încetează raportul juridic dintre părţi, deoarece obligaţia care se
stinge este înlocuită cu alta care se execută, subiectele obligaţiei rămânând aceleaşi.
Suntem în prezenţa novaţiei atunci când subiectele raportului juridic obligaţional, înlocuind obiectul sau modul de executare a obligaţiei, în
special, trebuie să menţioneze ca obligaţia anterioară încetează, fiind înlocuită cu alta.
În acest sens, art. 665, alin. (2) Codul civil prevede: “voinţa de a înlocui o obligaţie cu alta trebuie să fie stipulată expres.”
Novaţia se caracterizează prin următoarele caractere:
 prezenţa acordului între părţi, prin care se înlătură litigiul privind existenţa obligaţiei anterioare şi privind condiţiile obligaţiei noi;
 încetarea obligaţiei anterioare;
 încetarea tuturor obligaţiilor accesorii care garantau executarea obligaţiei principale, dacă părţile nu au stipulat expres altfel;
 naşterea între aceleaşi persoane a unei noi obligaţii ce conţine condiţia înlocuirii obiectului prestaţiei anterioare cu un alt obiect sau cu un
alt mod de executare.
Alin. (3), art. 665 Codul civil prevede că stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile accesorii, dacă părţile nu au stipulat
expres altfel. Din aceasta rezultă că norma este dispozitivă şi, respectiv, părţile pot conveni să stingă obligaţiile accesorii sau, după necesitate,
să se modifice şi acestea.
Novaţia se admite în privinţa tuturor obligaţiilor valabile. Dacă se stabileşte că obligaţia anterioară a fost nevalabilă, va fi nevalabilă şi
obligaţia nouă prin care a fost înlocuită.

Decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice

Obligaţia se stinge prin decesul debitorului, dacă executarea ei este imposibilă fără participarea personală a acestuia sau dacă este legată în
alt mod de persoana debitorului (art. 664, alin. (1) Codul civil).
 77
Obligaţia se stinge prin decesul creditorului dacă executarea îi este destinată personal sau dacă este legată în alt mod de persoana creditorului
(art. 664, alin. (2) Codul civil).
Regula generală este că orice obligaţie patrimonială care nu este legată de persoana debitorului sau creditorului, cu moartea acestora, nu
încetează, dar trece la moştenitori.
În obligaţiile cu caracter personal, adică acolo unde este o legătură inseparabilă dintre debitor sau creditor şi însăşi obligaţia,
drepturile şi obligaţiile nu se transmit prin moştenire, dar se sting o dată cu decesul creditorului sau debitorului. Astfel sunt:
 obligaţia de întreţinere,
 obligaţia de reparare a daunei cauzate sănătăţii,
 contractul de mandat,
 contractul de fidejusiune etc.
Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanelor juridice (debitor sau creditor), cu excepţia cazurilor în care obligaţia sau creanţa persoanei
juridice lichidate se transmite prin lege unor altor persoane (art. 664, alin. (3) Codul civil). Persoana juridică lichidată îşi încetează existenţa
ca subiect de drept de la data radierii ei din Registrul de stat, şi din această dată se sting toate obligaţiile la care ea a fost parte. Lichidarea
persoanei juridice este precedată de faptul că lichidatorul trebuie să prevină toţi creditorii că a avut loc dizolvarea, să-şi onoreze toate obligaţiile
faţă de ei, să încaseze de la debitori creanţele pe care le are, să disponibilizeze angajaţii, respectând drepturile acestora, să întreprindă toate
măsurile pentru a finaliza operaţiunile începute până la dizolvare şi să distribuie activele rămase după satisfacerea creanţelor.
În unele cazuri, obligaţia sau creanţa persoanei juridice lichidate poate fi transmisă prin lege. Astfel, art. 1420, alin. (4) Codul civil prevede
că, în caz de lichidare a persoanei juridice răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare
a sănătăţii ori prin deces, sumele respective sunt capitalizate şi transferate organului de protecţie socială pentru ca acesta să efectueze
pătimaşului plata lunară.

Imposibilitatea fortuită de executare

Obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării, dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde
(art. 663, alin. (1) Codul civil). Sunt supuse stingerii în acest mod obligaţiile care au drept obrect a da un bun determinat individual, a face sau
a nu face. Dacă obiectul prestaţiei este un bun generic, obligaţia nu se va stinge, deoarece el poate fi înlocuit cu alt bun de acest gen.
Pentru ca imposibilitatea de executare să se considere fortuită, trebuie să fie prezente mai multe condiţii, între care:
 imposibilitatea de executare să apară după contractarea obligaţiei, din care fapt reiese că ea nu a putut fi prevăzută;
 imposibilitatea de executare trebuie să fie obiectivă, adică a apărut în aşa mod încât nici debitorul, nici creditorul nu puteau să o
preîntâmpine;
 imposibilitatea de executare trebuie să fie întâmplătoare, să nu fie prezentă culpa debitorului sau creditorului.
Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării obligaţiei revine debitorului. Obligaţia nu se va stinge dacă în momentul pieirii lucrului din
cauză de forţă majoră debitorul era deja pus în întârziere, cu excepţia cazului când debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, în
cazul când i l-ar fi transmis sau predat.
Codul civil prevede că debitorul, care este în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia, nu poate pretinde executarea unei obligaţii corelative
de către creditor, iar dacă aceasta este executată, trebuie să restituie tot ceea ce a primit, cu excepţia cazului în care debitorul demonstrează că
imposibilitatea executării a apărut din vina creditorului (art. 663, alin. (3) Codul civil).
Dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibilă de executat, creditorul este ţinut să execute o obligaţie corelativă până la
concurenţa îmbogăţirii sale (art. 663, alin. (4) Codul civil).
Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu garanţiile şi accesoriile ei. De la această regulă pot fi şi unele excepţii, cum
ar fi obligaţia în care debitorul şi-a asumat expres răspunderea şi pentru unele cazuri de forţă majoră.
Dacă imposibilitatea fortuită de executare este temporară, obligaţia nu se stinge, ci se suspendă executarea ei.