Curs Evaluare IDIFR PDF

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN
GALAŢIF
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT
LA DISTANŢĂ ȘI FRECVENȚĂ REDUSĂ
FACULTATEA DE ŞTIINŢE
ECONOMICE
EVALUAREA ÎNTREPRINDERII
Anul III, Semestrul I
RODICA PRIPOAIE
Evaluarea întreprinderii
CUPRINS
1. Premisele teoretice ale evaluării întreprinderii
1.1. Evaluarea întreprinderii – noţiuni introductive
1.2. Patrimoniul întreprinderii
1.3. Modalităţi de exprimare a valorii întreprinderii
1.4. Situaţiile financiare – premisă pentru evaluarea unei întreprinderii
1.5. Diagnosticul întreprinderii evaluate
1.6. Clasificarea metodelor de evaluare a întreprinderii
1.7. Alegerea metodelor de evaluare
2. Metode de evaluare patrimonială
2.1. Activul net contabil
2.2. Activul net corectat
2.3. Valoarea substanţială
2.4. Valoarea matematică
2.5. Metoda C.P.N.E
3. Metode de evaluare nepatrimoniale
3.1. Metoda valorii de rentabilitate (metoda capitalizării profitului net)
3.2. Metoda GOODWILL-ului
3.3.Metode bursiere
4. Metoda actualizării cash-flow-ului net (DCF)
4.1. Perioada de previziune a Cash-flow-ului net
4.2. Etapele necesare pentru aplicarea metodei DCF
4.3. Teste grilă cu răspuns
4.4. Teste grilă fără răspuns
Bibliografie (de elaborare a cursului)
INTRODUCERE
Modulul intitulat Evaluarea întreprinderii se studiază în anul III, semestrul I şi
vizează dobândirea de competenţe în domeniul contabil.
După ce vei învăţa acest curs, vei dobândi competenţe specifice profesiei ]n
vederea cultivării unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii financiar-
contabile.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
 asumarea informaţiilor esenţiale din curs şi din bibliografie;
 însuşirea noţiunilor esenţiale ale Evaluării întreprinderii;
 dezvoltarea capacităţii de a realiza corelaţii între diferiţi indicatori

financiari – contabili;
 corelarea cunoştinţelor de evaluare cu cele dobândite la alte

discipline.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:
 Premisele teoretice ale evaluării întreprinderii

 Metode de evaluare patrimoniale
 Metode de evaluare nepatrimoniale
 Metoda actualizării cash-flow-ului net (DCF)
În prima unitate de învăţare, intitulată Premisele teoretice ale evaluării

întreprinderii, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice, care-ţi
vor permite:
- să descrii funcţiile Evaluării întreprinderii;
- să argumentezi despre metodele de evaluare a întreprinderii;
- să distingi între diferitele tipuri de metode de evaluare.

După ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia
recomandată, pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste
adecvate.
În a doua unitate de învăţare, Metode de evaluare patrimoniale vei achiziţiona,
odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe. Acestea îţi propun exerciţii şi teste
adecvate și vei putea:
- să aplici metoda Activului net contabil și a Activului net corectat;
- să știi să reevaluezi elementele patrimoniale în scopul determinării
Activului net corectat;
- să cunoști valoarea substanțială și cea matematică, necesare pentru
aplicarea altor metode de evaluare, care îţi vor permite să aplici, în
probleme concrete de natură economică, cunoştinţele învăţate.
Ca să-ţi pot evalua gradul de însuşire a cunoştinţelor rezolvă o lucrare de evaluare, pe

care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de
învăţare pentru modulele următoare.
În a treia unitate de învăţare, intitulată Metode de evaluare nepatrimoniale vei regăsi

operaţionalizarea următoarelor obiective specifice, care-ţi vor conferi capacitatea:
- să aplici metoda valorii de rentabilitate;
- să știi să calculezi valoarea Goodwill-ului și a valorii globale a unei

întreprinderi;
- să cunoști metodele de evaluare bursiere.

După ce vei studia conţinutul cursului, vei parcurge şi bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare se propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce vei parcurge informaţia esenţială, din a patra unitate de învăţare, Metoda
actualizării cash-flow-ului net (DCF), vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite,
noi competenţe, care-ţi vor permite:
- să estimezi cash-floul brut și net;

- să știi să aplici etapele necesare pentru utilizarea metodei DCF;
- să determini valoarea unei întreprinderi prin actualizarea cash-flow-ului
net, care îţi vor permite să aplici, în probleme concrete de natură
economică, cunoştinţele învăţate.
Ca să-ţi pot evalua gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva teste de evaluare, pe
care, după corectare, le vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de
învăţare pentru modulele următoare.
Ca să-ţi se pot evalua gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva teste de evaluare,
pe care, după corectare, le vei primite cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă
de învăţare pentru modulele următoare.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Să se citească modulul cu maximă atenţie;
 Să se evidenţieze informaţiile esenţiale cu culoare, să fie notate pe hârtie,

sau adnotate în spaţiul alb rezervat;
 Să se răspundă la întrebări şi să se rezolve exerciţiile propuse;
 Să se simuleze evaluarea finală, autopropunându-vă o temă şi rezolvând-

o fără să apelaţi la suportul scris;
 Să se compare rezultatul cu suportul de curs şi să vă explicaţi de ce aţi
eliminat (eventual) anumite secvenţe;
 În caz de rezultat nesatisfăcător să se reia întreg demersul de învăţare.

Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 3 şi 6. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse
suplimentare indicate. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să
operaţionalizezi obiectivele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul
de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii
suplimentare vei apela la tutorele indicat.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.
1. PREMISELE TEORETICE ALE EVALUĂRII
ÎNTREPRINDERII
1.4. Situaţiile financiare – premisă pentru evaluarea unei întreprinderii
1.5. Diagnosticul întreprinderii evaluate
1.6. Clasificarea metodelor de evaluare a întreprinderii
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să descrii funcţiile Evaluării întreprinderii;
 să argumentezi despre metodele de evaluare a întreprinderii;
 să distingi între diferitele tipuri de metode de evaluare.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3-4 ore
Evaluarea unei întreprinderi reprezintă o preocupare centrală pentru specialiştii

români din diverse domenii de activitate, necesară nu doar în privatizarea
societăţilor comerciale, ci şi în procesul de tranziţie spre economia de piaţă.
Astfel, problema cunoaşterii cât mai precise a valorii unei firme se pune atunci
când are loc o emisiune de titluri de valoare, o vânzare de active sau când se
declanşează procedura de reorganizare şi lichidare juridică a unei întreprinderi;
în aceste situaţii este necesar să se stabilească valoarea firmei nu doar având în
vedere valoarea activelor fixe şi circulante deţinute, ci şi în funcţie de
capacitatea viitoare a întreprinderii de a produce profit.
Există în literatura de specialitate occidentală numeroase metode de evaluare a
întreprinderii şi care reprezintă rezultatul a peste opt decenii de studii în
domeniu. Aceste metode de evaluare au fost concepute pentru mediul
concurenţial al economiei de piaţă. Trecerea economiei româneşti de la sistemul
centralizat către o economie de piaţă funcţională impune cu necesitate
cunoaşterea şi aplicarea metodologiei de calcul a valorii întreprinderii.
Analiştii financiari manifestă un interes deosebit pentru determinarea valorii
întreprinderilor care cotează pe pieţe financiare mai puţin lichide şi pentru cele
care nu cotează la bursa de valori, întrucât acestor firme nu li se pot aplica
metodele de evaluare bursiere, bazate pe cursul bursier al acţiunilor.
Evaluarea întreprinderilor reprezintă o preocupare pentru analiştii financiari în
sensul rezolvării dilemei dintre preţul şi valoarea întreprinderii, căci cu toată
multitudinea de metode de evaluare, valoarea întreprinderii rămâne încă o
mărime aproximativă şi subiectivă. Subiectivitatea evaluării întreprinderii face
necesară existenţa nu a unei valori unice, ci a unui „ecart“ între care poate
evolua preţul, de la un preţ maxim suportabil pentru cumpărător (Pcump) la un
preţ minim acceptabil pentru vânzător (Pvânz), cu condiţia: Pcump = Pvânz.
Nerespectarea acestei condiţii face ca procesul de negociere a vânzării-
cumpărării să nu ajungă la un preţ de tranzacţie.
În ţările occidentale o experienţă teoretică şi practică de peste 80 de ani a
condus la dezvoltarea unor principii şi tehnici de evaluare relativ riguroase spre
deosebire de România, în care situaţia este complet diferită. Aplicarea
metodelor de evaluare în cazul întreprinderilor româneşti se confruntă cu o serie
de dificultăţi întrucât evaluarea se bazează în principal pe inventarierea
patrimoniului şi pe stabilirea valorii rămase de amortizat, şi nu toţi indicatorii
financiar-contabili din sistemul de gestiune occidental pot fi regăsiţi sau
asimilaţi celor din sistemul financiar-contabil al întreprinderilor româneşti.
Opţiunea pentru o metodă sau alta este deosebit de dificilă, dar trebuie avut în
vedere principiul general potrivit căruia metoda sau setul de metode alese
pentru evaluare trebuie să corespundă domeniului de activitate şi specificului
întreprinderii.
Toate metodele de evaluare pot fi înlocuite cu succes de procedeul de evaluare
prin intermediul cash-flow-ului care poate fi adaptat uşor la sistemul
informaţional din întreprinderile româneşti.
Evaluarea întreprinderii asigură cele mai sigure date şi informaţii ce privesc
valoarea unei întreprinderi la un moment dat, ţinând seama atât de elementele
patrimoniale şi nepatrimoniale, corporale şi necorporale.
În ţara noastră trecerea la economia de piaţă şi perspectivele privatizării au

adus în prim-planul preocupărilor agenţilor economici şi problema determinării
valorii întreprinderilor. O întreprindere nu înseamnă doar cifrele înscrise în
bilanţul contabil, ci mult mai mult, căci ea înseamnă o marcă, o poziţie în
cadrul unei ramuri economice şi pe piaţă, înseamnă experienţa şi
profesionalitatea oamenilor săi, elemente care nu pot fi exprimate în cifre, dar
care sunt părţi ale valorii întreprinderii. De asemenea o întreprindere trebuie
evaluată având în vedere capacitatea sa de a produce un profit viitor durabil.
În procesul de evaluare a întreprinderii trebuie avut în vedere şi scopul* în care
este făcută estimarea, persoana care o solicită (vânzător, cumpărător, o terţă
persoană), precum şi alte elemente în măsură să determine opţiunea pentru o
anumită metodă de evaluare.**
Dificultatea constă în a alege metoda sau combinaţia de metode care se
potriveşte cel mai bine scopului în care este făcută evaluarea. În teoria
evaluării întreprinderilor se utilizează o serie de noţiuni specifice pentru
desemnarea valorii, dintre care cele mai importante sunt: patrimoniul, valoare
substanţială, valoarea de randament, valoarea totală, goodwill-ul.
Definiţie
Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor aflate în proprietatea subiectului
economic şi pe care acesta o mobilizează pentru a-şi atinge obiectivele
lucrative. Din punctul de vedere al dinamicii economice, valoarea unei
întreprinderi se identifică cu cea a unui patrimoniu exploatat pentru realizarea
unui scop economic, deci cu valoarea patrimonială.
Definiţie
Valoarea patrimonială reprezintă suma valorilor bunurilor aflate în
proprietatea întreprinderii, la care se adaugă valoarea drepturilor de folosire a
unor elemente. Valoarea patrimonială este, în general, netă, adică din suma
precedentă sunt scăzute toate datoriile la valoarea lor netă. Valoarea
patrimonială nu poate exista în afara productivităţii sau rentabilităţii bunurilor
care constituie patrimoniul. Valoarea pe care o atribuie un subiect economic
unui patrimoniu creşte în aceeaşi măsură ca şi profitul ce poate fi realizat prin
exploatarea acestuia, în timp ce o masă patrimonială care nu promite beneficii
satisfăcătoare este lipsită de valoare sau ea nu mai are decât valoare lichidativă.
Definiţie
Valoarea substanţială este dată de ansamblul bunurilor care participă la
activitatea curentă a unei întreprinderi, ea reprezintă deci valoarea însumată a
componentelor sale tangibile, a aparatului său de producţie: fonduri fixe,
terenuri, materii prime, materiale, semifabricate, obiecte de inventar şi titluri de
participare la capitalul altor întreprinderi.
Definiţie
Valoarea de randament este calculată pe baza profitului mediu anterior sau a
celui mediu viitor (estimat) al întreprinderii, evidenţiindu-se capacitatea
acesteia de produce profit, iar nu valoarea în sine a aparatului productiv.
Definiţie
Goodwill-ul reprezintă acea fracţiune a valorii totale a întreprinderii asigurată
de ansamblul componentelor sale intangibile specifice (reputaţia tehnică şi
comercială, competenţa personalului şi a conducătorilor, calitatea sa
managerială etc.). El este generat practic de un beneficiu suplimentar al
întreprinderii faţă de cel normal al ramurii de activitate respective, datorat
tocmai caracteristicilor menţionate mai sus şi este considerat a fi egal cu
diferenţa dintre valoarea de randament şi valoarea substanţială a întreprinderii.
În calculul valorii totale a întreprinderii următoarele elemente: valoarea
substanţială, valoarea de randament şi goodwill-ul intră în proporţii şi formule
diferite, opiniile specialiştilor în domeniu fiind uneori contradictorii. Teoria
evaluării întreprinderilor se confruntă de altfel în acest sens cu două probleme
esenţiale: prima constă în a stabili care dintre cele două valori - substanţială
sau de randament – reflectă cel mai bine valoarea totală a întreprinderii, iar a
doua în a găsi metodele şi algoritmii cei mai buni cu ajutorul cărora să se
atribuie acestor două valori o expresie numerică în funcţie de importanţa lor
relativă în cadrul valorii de ansamblu.
Introducerea şi cunoaşterea metodelor evoluate de stabilire a valorii
întreprinderii nu pot fi ignorate, cel puţin din următoarele motive:
1. la nivelul întreprinderii, evaluarea şi compararea valorii substanţiale şi a
valorii de randament ar conduce la aprecierea, chiar aproximativă, a nivelului
goodwill-ului şi a ponderii acestuia în valoarea totală, oferind o primă imagine
asupra diagnosticului întreprinderii.
2. la nivelul ramurii sau domeniului de activitate, prin existenţa aceluiaşi
sistem de referinţă, s-ar putea realiza pe baza acestor procedee analiza şi
compararea mai multor unităţi economice cu profit similar (în condiţiile
păstrării proporţiilor de mărime şi recunoaşterii diferenţelor de înzestrare
tehnică) în scopul punerii în evidenţă a acelor întreprinderi cu randament
ridicat şi un bun nivel al goodwill-ului care ar putea intra în relaţii de
cooperare economică cu parteneri străini. În acest context în cazul economiei
româneşti, un goodwill ridicat, expresie a unei exploatări globale eficiente a
întreprinderii, a eforturilor depuse pentru crearea unei imagini şi impunerea
unei mărci de fabricaţie sau comercializare, poate fi un argument mai puternic
pentru iniţierea unor acţiuni de cooperare decât o dotare tehnică relativ bună.
Deşi la rândul său perisabil în timp, goodwill-ul este în fond, pentru partenerul
străin, o garanţie a preluării sau păstrării unei pieţe de desfacere prospere.
3. în practica internaţională evaluarea întreprinderilor în scopul vânzării lor,
asigurării, fuzionării etc., se realizează prin intermediul unor birouri de
expertiză specializate şi cu tradiţie în acest domeniu. Este posibil ca eventualii
parteneri străini care intenţionează să constituie societăţi mixte cu
întreprinderile româneşti să solicite în acest scop evaluarea prin birouri de
expertize occidentale.
4. trecerea la economia de piaţă va introduce în sistemul economiei româneşti
elementele specifice mecanismului concurenţial şi liberei iniţiative, inclusiv
cotarea la bursă a acţiunilor, vânzarea sau fuzionarea întreprinderilor,
lichidarea sau falimentul acestora etc. Cunoaşterea şi utilizarea metodologiei
de calcul a valorii întreprinderii se impune, deci cu necesitate.
Expertul care realizează evaluarea are şi rolul de a stabili un preţ pentru
întreprindere, însă cum aceasta nu este un bun oarecare şi modul de stabilire a
preţului său diferă faţă de al celorlalte bunuri. Valoarea bunurilor, în general,
este dată de aptitudinea lor de a satisface unele nevoi, dar aceasta nu e
măsurabilă ca relaţie între subiect şi obiect şi nu îşi găseşte o expresie
numerică decât în momentul în care subiectul e dispus să achite un anumit preţ
pentru a obţine bunul. Acest preţ creşte în măsura în care dificultăţile şi
sacrificiile cerute pentru a face bunul disponibil sunt mai grele, în măsura în
care acest bun este mai dorit datorită utilităţii lui şi în care investiţia de capital
corespunzătoare oferă mai bune garanţii de securitate.
Pentru bunurile fungibile preţul se determină pe piaţă, în jocul cererii şi al
ofertei; dar întreprinderile nu au o piaţă. Fiecare întreprindere constituie un caz
singular, ceea ce necesită efectuarea unui calcul special pentru determinarea
valorii fiecărei întreprinderi. Acceptarea unui anumit preţ, atât de către
cumpărător cât şi de către cel care vinde, este precedată de o serie de analize
efectuate de cei doi parteneri.
Valoarea întreprinderii este o anticipare a speranţei de câştig din vânzarea ei
imediată sau din cumpărarea ei pentru exploatarea viitoare. Cele două estimări
ale vânzătorului şi ale cumpărătorului, nu sunt în mod necesar egale. Acestea
sunt determinate de informaţiile de care aceştia dispun, de comportamentul
fiecăruia vizavi de risc, de capacitatea de previzionare a fiecăruia.
Prin jocul de interese antagoniste între vânzător şi cumpărător, există un preţ
minim al vânzătorului de întreprindere şi un preţ maxim al cumpărătorului.
Preţul posibil se va găsi între aceste limite, ca rezultat al procesului de
negociere a elementelor patrimoniale şi financiare. Preţul, ca valoare reciproc
acceptată, este fondat pe un compromis între opiniile subiective ale părţilor,
valoarea obiectivă degajată de expert constituind baza de negociere prealabilă
acordului. O astfel de valoare obiectivă coincide cu preţul atunci când este
acceptată de ambele părţi. Rolul expertului care realizează evaluarea constă
deci în a recunoaşte preţul pe care vânzătorul şi cumpărătorul prezumtivi l-ar
putea cere sau obţine.
Complexitatea şi dificultatea procesului de evaluare a unei întreprinderi

afectează posibilitatea determinării unei valori reale, riguroase şi indiscutabile.
O astfel de valoare se poate obţine într-o oarecare măsură, luând în considerare
şi combinând mai multe estimări de bază: valoare substanţială, valoarea de
randament, valoarea matematică contabilă, valoarea bursieră, valoarea de
asigurare, valoarea venală, valoarea de lichidare, valoarea potenţială
(dinamică), valoarea economică globală a întreprinderii, aceasta deoarece
„evaluarea întreprinderii are ca scop stabilitatea unei valori obiective ce
reprezintă un preţ normativ de negociere între partenerii animaţi doar de
motive financiare“*. Valoarea stabilită este o calitate convenţională a unui
obiect, determinată ca urmare a calculelor şi expertizelor.
Stabilirea valorii impune obiectivitate, independenţa şi folosirea unui grup de
metode de calcul, ce utilizează următoarele elemente legate de valoare:
Definiţie
1. Valoarea substanţială desemnează valoarea de ansamblu a bunurilor,
fără a ţine cont de natura, modul lor de finanţare şi statutul lor juridic, care
participă la activitatea curentă a unei întreprinderi, adică valoarea aparatului de
producţie. Valoarea substanţială corespunde deci evaluării masei de bunuri de
care dispune întreprinderea sau activul său.
Definiţie
2. Valoarea de randament este dată de beneficul capitalizat al
întreprinderii. Potrivit prezentării făcute în „Dictionnaire de gestion
financière“, Dunod, 1979, valoarea de randament exprimă mărimea capitalului
financiar care, plasat sau investit la un anumit nivel al dobânzii, ar produce un
venit echivalent profitului anual, trecut sau previzionat, al întreprinderii
considerate.
Definiţie
3. Valoarea matematică contabilă reprezintă diferenţa între ansamblul
bunurilor materiale şi financiare aflate în proprietatea întreprinderii şi
ansamblul datoriilor sale.
Definiţie
4. Valoarea bursieră ca rezultat al produsului dintre beneficiu per acţiune
(BPA) şi coeficientul de capitalizare bursieră (PER), multiplicat cu numărul de
acţiuni emise, sau altfel spus este dată de produsul între cursul la bursă al unei
acţiuni şi numărul de acţiuni emise de întreprindere.
Definiţie
5. Valoarea de reconstituire exprimă totalitatea capitalurilor ce trebuie
investite, pentru crearea, în condiţii normale, a unei întreprinderi identice cu
cea considerată.
Definiţie
6. Valoarea de asigurare se obţine prin corectarea valorii de reconstituire
cu un coeficient de uzură.
Definiţie
7. Valoarea venală reprezintă preţul mediu probabil ce poate fi obţinut
prin vânzarea unei întreprinderi în activitate, în starea sa actuală.
Definiţie
8. Valoarea de lichidare este dată de suma valorilor obţinute prin
vânzarea forţată, separat, a diferitelor bunuri care constituie patrimoniul
întreprinderii.
Definiţie
9. Valoarea potenţială (dinamică) ia în considerare acele cheltuieli
financiare, cum ar fi cele pentru cercetare, lansare de noi produse,
perfecţionarea personalului precum şi acele elemente care ţin de calitatea
organizării întreprinderii, de valoarea oamenilor săi etc., toate în măsură să
asigure deschiderea spre viitor a întreprinderii.
Nu este necesară estimarea tuturor acestor valori în procesul de evaluare a unei

întreprinderi, deoarece unele dintre aceste valori au o destinaţie precisă – cum
ar fi valoarea de asigurare, care se determină atunci când se pune problema
asigurării întreprinderii, sau valoarea de lichidare, care se calculează atunci
când se pune problema vânzării forţate a întreprinderii, fără să se ţină cont de
utilizarea normală a bunurilor care sunt lichidate.
Altele au un caracter informativ-previzional, cum este valoarea potenţială
(dinamică), ce arată care sunt perspectivele întreprinderii: în cazul unei
tendinţe de expansiune, valoarea rezultată în urma calculelor va fi considerată
o valoarea minimă, iar dacă tendinţa este de regresie, valoarea va fi considerată
maximă.
Dintre aceste valori, două sunt considerate a fi absolut necesare oricărui proces
de evaluare, şi anume: valoarea substanţială şi valoarea de randament.
VALOAREA SUBSTANŢIALĂ
Orice acţiune de evaluare a întreprinderii trebuie să înceapă cu inventarierea

elementelor de activ, după care trebuie calculată valoarea actuală a acestor
elemente, obţinându-se astfel o valoare de bază a întreprinderii – valoarea
substanţială.
Necesitatea calculării valorii substanţiale se bazează pe următoarele
considerente:
cunoaşterea mărimii sale permite desprinderea unor concluzii cu privire
la poziţia întreprinderii în cadrul ramurii şi asupra riscurilor concurenţei;
analiza mărimii şi structurii sale furnizează informaţii asupra riscului
inerent întreprinderii.
În calculul valorii substanţiale nu sunt avute în vedere cheltuielile de
organizare, cheltuielile de cercetare-dezvoltare etc., ele fiind considerate parte
componentă a goodwill-ului.
Calcularea valorii substanţiale presupune identificare a valorii fiecărui element
din masa de bunuri delimitată. Pentru fiecare categorie de bunuri, pentru
fiecare tip din cadrul unei categorii se folosesc metode specifice de estimare,
fapt care permite folosirea a numeroase metode de evaluare şi alegerea metodei
celei mai adecvate scopului urmărit şi datelor disponibile.
VALOAREA DE RANDAMENT
Literatura economică de specialitate acordă, de multe ori, rolul cel mai

important în evaluarea întreprinderilor valorii de randament, considerând că
valoarea intrinsecă a bunurilor întreprinderii este mult diminuată dacă aceste
bunuri nu sunt însoţite de o rentabilitate suficientă. Altfel spus un cumpărător
potenţial va fi mai puţin interesat de valoarea bunurilor de care dispune
întreprinderea şi mai mult de mărimea profitului care poate fi obţinut cu aceste
bunuri.
Definiţie
Valoarea de randament se determină prin relaţia:
𝑃𝑟
𝑉𝑅 =
𝑖
unde:
VR= valoarea de randament
Pr = profitul
i = rata dobânzii (sau rata de rentabilitate)
= rata de capitalizare
Dificultăţile în aplicarea acestei relaţii constau în determinarea elementelor
care o compun. Profitul poate fi:
 profitul din activitatea de exploatare;

 profitul contabil (este cel preferat în calculul valorii de randament);
De asemenea profitul luat în considerare poate fi cel anterior sau cel viitor. Se
utilizează profitul viitor, căci o întreprindere este cumpărată pentru capacitatea
sa de profit viitoare şi nu pentru rezultatele trecute. Perioadele pentru care se
fac estimările fiind de 3-5 ani, se va ţine cont de influenţa variaţiei preţurilor
precum şi de variaţia capitalului investit.
Rata de capitalizare permite compararea valorilor care se realizează în
perioade diferite şi exprimă rentabilitatea minimă sperată de investitor. Ea
serveşte la determinarea beneficiilor ce vor fi obţinute în perioade diferite şi
indică remunerarea care trebuie atribuită patrimoniului întreprinderii care se
evaluează.
Definiţie
În ceea ce priveşte valoarea economică globală, metodele de estimare se pot
baza pe valoarea de capitalizare bursieră, pe valoarea actuală a fluxului de
dividende viitoare, pe o relaţie între valoarea de randament şi valoarea
substanţială. Ultima modalitate de clacul se poate reduce la o formulă generală
de tipul:
Vt = VS + a · [(Pr/i) - VS]
unde:
VS = valoarea substanţială;
a = factorul de actualizare;
Pr = profitul realizabil;
i = rata dobânzii;
Diferitele metode de estimare se diferenţiază doar prin modul de determinare a

factorului „a“, care este totdeauna mai mic decât 1 şi de care depinde
apropierea valorii totale a întreprinderii de o extremitate sau alta a intervalului
care separă valoarea substanţială de valoarea de randament.
GOODWILL-ul
Goodwill-ul este un element esenţial în evaluarea întreprinderii, pe lângă

valoarea substanţială şi valoarea de randament.
Definiţie
În sens literar, termenul de goodwill exprimă consideraţia, stima de care se
bucură o întreprindere din partea clienţilor săi şi a celor care o împrumută. Prin
prisma teoriei economice a întreprinderii, putem spune că goodwill-ul
reprezintă diferenţa dintre profitul capitalizat (valoarea de randament) şi
valoarea substanţială, diferenţă apărută în întreprinderile rentabile, în care
profitul realizabil permite remunerarea capitalului investit pe baza unei rate
superioare celei a dobânzii normale, sau altfel spus goodwill-ul reprezintă un
beneficiu suplimentar, datorat următoarelor elemente:
• renumele firmei;
• existenţa unor drepturi nemateriale (brevete, licenţe, mărci drepturi de
reproducere, drepturi de autor);
• utilizarea unui amplasament avantajos, folosirea unei mâini de lucru
calificate;
• valoarea conducătorilor.
Se pot deosebi două componente ale goodwill-ului:
a) componenta bănească, formată din cheltuieli care vor genera venituri în
cursul perioadelor contabile următoare: drepturi nemateriale, cheltuieli de
organizare, cheltuieli de cercetare şi dezvoltare, cheltuieli de publicitate;
b) valoarea conducătorilor şi creditul de care ei se bucură, cunoştinţele şi
capacităţile colaboratorilor, calitatea produselor şi a prestaţiilor, poziţia
întreprinderii în mediul economic.
Faţă de celelalte elemente ale valorii întreprinderii, goodwill-ul se distinge prin
următoarele caracteristici:
 nu există decât în funcţie de o rentabilitate a întreprinderii, superioară

unui anumit nivel dat;
 este ultimul efect al factorilor care influenţează favorabil sau
defavorabil rentabilitatea firmei; devine deci negativ când rentabilitatea scade
sub acest nivel dat;
 reprezintă valoarea nematerială pe care o întreprindere o poate poseda
peste nivelul activelor sale; nu poate exista deci, decât dacă întreprinderea
continuă să producă;
 este limitat în timp; dispare deci, pe măsură ce elementele care l-au
determinat încetează să mai existe; dacă întreprinderea rămâne la fel de
rentabilă, aceasta se datorează creării unui nou goodwill pe măsura diminuării
valorii celuilalt;
 din punct de vedere contabil, goodwill-ul este cel mai imobil dintre
active, el neputând fi transferat decât împreună cu întreprinderea.
Goodwill-ul transmis de vânzătorul unui întreprinderi se diminuează în timp
până la epuizare, cumpărătorul trebuind să depună eforturi corespunzătoare
pentru a acumula unul nou.
Definiţie
Metodele de determinare a goodwill-ului sunt numeroase şi, de multe ori, ele
dau caracteristicile esenţiale metodelor de estimare a valorii globale a
întreprinderii.** Astfel, goodwill-ul poate apare ca element component al
valorii totale, alături de valoarea substanţială:
Vt = VS + GW,
unde:
Vt = valoarea totală;
GW = goodwill.
Definiţie
Acolo unde se pune accentul pe valoarea de randament, goodwill-ul se
consideră a fi diferenţa între valoarea de randament şi valoarea substanţială.
GW = VR –VS
Dacă GW>0 înseamnă că se obţine un profit suplimentar (goodwill), în timp ce

dacă GW<0 activitatea este ineficientă (badwill).
Goodwill-ul surprinde faţa mai puţin văzută a întreprinderii, acele elemente
care fac din fiecare organism economic un caz particular şi care sunt în măsură
ca, în condiţii egale de dotare tehnică şi tehnologică, de asigurare cu forţă de
muncă, să dea un plus de eficienţă acelei întreprinderi care va şti să le
exploateze mai bine.
1.4. SITUAŢIILE FINANCIARE – premisă pentru evaluarea unei
întreprinderii
Situaţiile financiare ale întreprinderilor sunt de regulă următoarele:

• Bilanţul contabil – arată patrimoniul întreprinderii, adică mijloacele
economice deţinute şi sursele de finantare (capitaluri proprii şi capitaluri
împrumutate).
• Contul de profit si pierdere – reflectă performanţele firmei evaluate, pe
baza veniturilor realizate, a cheltuielilor perioadei, precum şi cu ajutorul
profitului sau pierderii înregistrate în cursul exerciţiului financiar-contabil
respectiv.
• Situaţia fluxurilor de numerar – reflectă poziţia financiară a
întreprinderii cu ajutorul fluxurilor de numerar (încasări si plăţi) ale activităţii
de exploatare, financiare şi de investiţii.
• Situaţia modificării capitalurilor proprii – reflectă modificarea poziţiei
financiare.
• Notele explicative
În evaluarea oricărei întreprinderi se porneşte de la bilanţul contabil şi contul
de profit şi pierdere, dar evaluatorul trebuie să construiască pe baza
diagnosticului întreprinderii evaluate un bilanţ economic, având la bază
valorile juste ale elementelor patrimoniale din situaţiile financiare. În
standardele internaţionale de evaluare, valoarea justă este definită ca fiind
„suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de
bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în
care preţul este determinat obiectiv.”
1.5. DIAGNOSTICUL ÎNTREPRINDERII EVALUATE
Definiţie
Diagnosticul întreprinderii supuse evaluării presupune examinarea funcţiilor
sale şi stabilirea concluziilor acestei examinări. „Întreprinderea, percepută ca
un organism viu într-un mediu în continuă mişcare, există prin funcţiile sale şi
este influenţată de condiţiile mediului său înconjurător: favorabile(oportunităţi)
sau nefavorabile (riscuri) şi de condiţiile date de modalitatea organizării sale:
bune(puncte forte) sau rele(puncte slabe)."
Diagnosticul întreprinderii evaluate presupune realizarea mai multor
diagnostice parţiale care corespund funcţiilor întreprinderii, astfel:
 pentru aprecierea funcţiei administrării sau managementului se va
efectua un diagnostic al administrării sau managementului;
 pentru cuantificarea funcţiei comerciale se va realiza un diagnostic
comercial;
 pentru evaluarea funcţiei juridice se va efectua un diagnostic juridic;
 pentru examinarea funcţiei tehnice de exploatare se va face un
diagnostic tehnic şi de exploatare;
 pentru aprecierea funcţiei financiar – contabile se va realiza un
diagnostic financiar-contabil.
Pentru fiecare diagnostic parţial se va realiza o fişă sintetică a diagnosticului
în care se vor trece punctele forte, respectiv punctele slabe şi oportunităţile,
respectiv riscurile.
“Efectuarea diagnosticului nu va trebui să urmărească realizarea unui studiu
sau să caute probe, ca în cazul unui control tehnic sau al unui audit financiar, ci
este necesar să constate existenţa şi modalitatea de manifestare a funcţiilor
întreprinderii.”
1.5.1. DIAGNOSTICUL JURIDIC
Definiţie
Diagnosticul juridic are ca obiectiv potrivit normelor de evaluare, „aprecierea
modalităţii de manifestare a situaţiei juridice şi a caracteristicilor acesteia în
raport cu mediul exterior întreprinderii şi cu cel organizatoric intern al
acesteia.”
Diagnosticul juridic se realizează pe baza documentelor şi informaţiilor primite
din partea întreprinderii, precum şi a datelor şi informaţiilor suplimentare
obţinute din afara întreprinderii.
Se vor analiza aspectele îndeplinirii prevederilor legale şi a reglementărilor în
vigoare privind drepturile şi obligaţiile întreprinderii, referitoare la:
 Legea societăţilor comerciale - se vor observa documentele juridice

generale (contractul de societate, statutul, registrul adunărilor generale,
registrul şedinţelor consiliului de administraţie, registrul şedinţelor comitetului
de direcţie, registrul acţionarilor).
 Dreptul civil - se analizează şi verifică existenţa şi legalitatea actelor de
proprietate pentru activele întreprinderii .
 Dreptul comercial - se analizează şi verifică existenţa şi legalitatea
actelor şi contractelor privind dreptul de proprietate pentru imobilizările
financiare, acte şi contracte privind modul de exploatare a întreprinderii
(închiriere, locaţie de gestiune, concesiuni, licenţe, brevete), precum şi acte şi
contracte privind finanţarea pe o perioadă mai mare de un an. De asemenea, se
cercetează şi actele şi contractele privind aprovizionarea şi vânzarea produselor
sau serviciilor întreprinderii.
 Dreptul muncii - se verifică existenţa şi legalitatea contractelor de
muncă individuale şi colective, evidenţele obligatorii (evidenţa personalului,
statele de plată), precum şi conflictele sociale care au avut loc în relaţia cu
sindicatele din întreprindere.
1.5.2. DIAGNOSTICUL COMERCIAL
Definiţie
Diagnosticul funcţiei comerciale are ca obiectiv analiza pieţei şi locului ocupat
de întreprindere pe această piaţă(cota de piaţă).
Piaţa poate fi definită ca un spaţiu delimitat geografic, în care au loc
tranzacţiile comerciale ca urmare a cererii şi ofertei , concurenţa vizavi de
produsele sau serviciile realizate sau prestate de întreprinderile dintr-un anumit
sector de activitate.
„Diagnosticul se efectuează asupra elementelor care acţionează şi
condiţionează piaţa, adică asupra: produselor/serviciilor, furnizorilor, clienţilor,
modalităţilor de vânzare - distribuire a produselor/serviciilor şi a concurenţei.”
Se vor utiliza datele şi informaţiile furnizate de întreprindere, precum şi cele
obţinute direct (pe baza chestionarelor), atât din interiorul întreprinderii, cât şi
din afara ei.
1.5.3. DIAGNOSTICUL TEHNIC, TEHNOLOGIC ŞI DE EXPLOATARE
Definiţie
Diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare are ca obiectiv evaluarea
măsurii în care mijloacele de producţie răspund nevoilor actuale sau viitoare
ale întreprinderii sau ale cumpărătorului său potenţial. Se vor utiliza
informaţiile şi datele primite din partea întreprinderii, precum şi cele primite
din afara întreprinderii, dar şi cele obţinute de la un expert dacă este cazul,
referitoare la : procesul de fabricaţie sau de prestări servicii, tehnologiile de
fabricaţie, calitatea produselor şi a serviciilor prestate, starea fizică a
mijloacelor fixe, dinamica acestora, etc.
1.5.4. DIAGNOSTICUL ADMINISTRĂRII SAU MANAGEMENTULUI
Definiţie
Diagnosticul administrării sau managementului are ca obiectiv analiza
modalităţii organizării şi conducerii întreprinderii respective, precum şi a
structurii umane şi a capacităţii sale de a contribui la realizarea activităţilor
întreprinderii.
Se vor utiliza informaţiile şi datele primite din partea întreprinderii, precum şi
cele primite din afara întreprinderii, referitoare la structura organizatorică a
întreprinderii, structura salariaţilor pe vârstă şi sexe, precum şi structura
salariaţilor pe nivel de pregătire profesională.
1.5.5. DIAGNOSTICUL FINANCIAR - CONTABIL
Definiţie
Diagnosticul financiar – contabil are drept obiectiv:
„a) aprecierea fiabilităţii datelor cuprinse în situaţiile financiare;
b) examinarea şi estimarea stării de sănătate financiară privind: creşterea
activităţii, echilibrul financiar, rentabilitatea şi riscurile financiare.”
Evaluatorul va analiza situaţiile financiare pe ultimii trei ani, şi anume: bilanţul
contabil, contul de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu,
situaţia fluxurilor de trezorerie, politicile contabile şi notele explicative, dacă
întreprinderea supusă evaluării aplică Standardele Internaţionale de Raportare
Financiară(IFRS)
A) Aprecierea fiabilităţii datelor cuprinse în situaţiile financiare are în vedere
concluziile celorlalte diagnostice parţiale realizate şi verifică dacă situaţiile
financiare sunt coerente, dacă respectă principiile contabile şi dacă prezintă o
imagine fidelă a întreprinderii evaluate.
B) Analiza situaţiei financiare a întreprinderii

Elaborarea strategiei financiare presupune cunoaşterea în ansamblu şi în
amănunt a întreprinderii respective, pe baza datelor din documentele contabile
de sinteză (bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere şi anexele la bilanţ). Pe
baza acestor informaţii se pot determina punctele tari şi punctele slabe ale
întreprinderii, probabilitatea de a da faliment, precum şi posibilităţile de
redresare şi a posibilităţilor de creştere şi dezvoltare în viitor.
Aceste informaţii sunt solicitate atât de către managerii întreprinderii cât şi de
acționari în vederea exercitării controlului asupra modului în care sunt utilizate
fondurile financiare şi resursele materiale ale întreprinderii în vederea utilizării
cât mai eficiente a capitalului. De asemenea, aceste informaţii sunt necesare şi
potenţialilor investitori care doresc să cunoască situaţia întreprinderii în care îşi
vor plasa capitalurile în vederea minimizării riscurilor asociate acestor
plasamente. De altfel, şi instituţiile şi organismele financiare sunt interesate să
cunoască aceste informaţii pentru a se asigura că împrumuturile pe care le vor
acorda vor putea fi restituite la scadenţă, iar riscul de nerambursare este minim.
Organele administraţiei financiară sunt şi ele interesate de cunoaşterea cât mai
exactă a situaţiei economico-financiare, a firmelor în scopul determinării
impozitelor şi taxelor care trebuiau plătite către bugetele de stat locale şi
centrale, precum şi în vederea determinării majorărilor şi penalităţilor care
trebuiesc achitate de către agenţii economici.
B.1. Analiza situaţiei financiare a întreprinderii pe baza informaţiilor

oferite de bilanţul financiar şi funcţional
B.1.1. Construcţia bilanţului financiar
Definiţie
Construirea bilanţului financiar se face pe baza datelor din bilanţul contabil
care sunt regrupate atât în Activ, cât şi în Pasiv, în funcţie de durată şi apoi se
fac o serie de corecţii specifice.
Se regrupează elementele bilanţiere astfel:
BILANŢUL FINANCIAR
ACTIV PASIV
MIJLOACE STABILE RESURSE DURABILE
(cu durata mai mare de 1 an) (cu durata mai mare de 1 an)
MIJLOACE RESURSE
(cu durata mai mică de 1 ani) ( cu scadenţa mai mică de 1 an)
ACTIVE DE TREZORERIE PASIVE DE TREZORERIE
TOTAL ACTIV TOTAL PASIV
Definiţie
Bilanţul financiar (patrimonial) studiază riscul nerambursării datoriilor de către
firmă şi reflectă solvabilitatea acesteia pe termen lung sau pe termen scurt
(lichiditatea). Construcţia bilanţului financiar se bazează pe comparaţia pe
orizontală a activelor şi pasivelor, în funcţie de lichiditatea, respectiv
exigibilitatea lor.
BILANŢUL FUNCŢIONAL
ACTIV PASIV
I. Mijloace stabile I. Resurse durabile (RD)
(MS) (Imobilizări)
II. Active circulante de exploatare II. Pasive de exploatare (PE)

(ACE)
III. Active circulante în afara III. Pasive în afara exploatării

exploatării (ACIE) (PIE)
IV. Active de trezorerie (AT) IV. Pasive de trezorerie (PT)
TOTAL ACTIV TOTAL PASIV
Elaborarea bilanţului financiar se realizează având în vedere două principii, şi

anume:
- principiul ordonării posturilor de activ în ordinea strictă a lichidităţii;
- principiul ordonării posturilor de pasiv în ordinea strictă a exigibilităţii.
În cadrul bilanţului financiar, activele şi pasivele sunt structurate în funcţie de
durata lor astfel:
- pe o perioadă mai mare de 1 an: activele imobilizate şi capitalul
permanent;
- pe o perioadă mai mică de 1 an: activele circulante şi datoriile pe termen
scurt.
Astfel, potrivit teoriei patrimoniale, o firmă este solvabilă, adică poate face faţă
obligaţiilor scadente, dacă există un echilibru între categoriile bilanţiere de
aceeaşi durată. Astfel, trebuie să existe un echilibru între activele durabile şi
resursele durabile, altfel spus între imobilizări şi capitaluri permanente, pe de o
parte, şi între activele pe termen scurt şi resursele pe termen scurt, adică între
activele circulante şi datoriile de exploatare, pe de altă parte. Firma trebuie să
dispună la fiecare scadenţă a unei obligaţii de disponibilităţi suficiente pentru a
le putea achita. Aceasta este dificil de realizat întrucât „în timp ce exigibilitatea
obligaţiilor pe termen scurt este certă, transformarea activului în disponibilităţi
este aleatoare, putând fi perturbată de o serie de factori economici, financiari şi
de conjunctura lor. Această asimetrie impune necesitatea constituirii unei
rezerve, a unei marje în măsură să facă faţă neregularităţilor la scadenţă,
cunoscută sub denumirea de FOND DE RULMENT“. (Coşea & Nastovici,
1997, p. 51)
Indicatorii echilibrului financiar al firmei
1. Fondul de rulment
Definiţie
Fondul de rulment reprezintă excedentul capitalului permanent faţă de
imobilizările nete, sau excedentul activelor circulante faţă de datoriile pe
termen scurt, şi are o importanţă deosebită în aprecierea situaţiei financiare a
unei întreprinderi, şi deci şi a riscului de faliment al acesteia.
„Fondul de rulment este un indicator al solvabilităţii firmei, existenţa lui

marcând absenţa riscului de insolvabilitate, iar nivelul său insuficient este un
semn al lipsei de lichidităţi şi al riscului de neplată.” (Dalotă & Dalotă, 2000, p.
206)
Valoarea ridicată a fondului de rulment constituie premisa unei capacităţi
sporite de plată. Aprecierea corespunzătoare a semnificaţiei fondului de rulment
pentru echilibrul financiar necesită luarea în considerare a duratei medii de
rotaţie a activelor şi pasivelor. Dacă activele circulante se rotesc mai repede
decât obligaţiile, societatea îşi poate asigura echilibrul financiar. Dacă activele
circulante se rotesc mai lent decât obligaţiile pe termen scurt, menţinerea
echilibrului financiar necesită un fond de rulment pozitiv şi de o valoare
ridicată. Dacă activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen
scurt, echilibrul financiar este asigurat cu un fond de rulment mai mic, chiar
negativ. (Niculescu, 1997, p. 421)
Analiza fondului de rulment poate fi utilizată pentru aprecierea echilibrului
financiar, doar dacă se cunosc următoarele elemente:
 valoarea fondului de rulment;
 gradul de lichiditate a activelor sau timpul mediu necesar transformării în
lichidităţi;
 gradul de exigibilitate a pasivelor sau timpul mediu de achitare a
obligaţiilor.
Astfel, nu există o relaţie directă între fondul de rulment şi riscul de faliment al

unei întreprinderi. Unele firme se caracterizează prin echilibru financiar, chiar
dacă au un fond de rulment negativ, în timp ce altele sunt insolvabile, în ciuda
unui fond de rulment pozitiv. De asemenea, unele întreprinderi îşi menţin
solvabilitatea cu un fond de rulment scăzut, în timp ce altele cunosc dificultăţi
financiare în ciuda unui fond de rulment de valoare foarte mare. Fără a nega
utilitatea fondului de rulment majoritatea specialiştilor susţin necesitatea
implicării în analiză şi a altor caracteristici economico-financiare ale
întreprinderii. (Niculescu, 1997, pg. 422, 423)
Se consideră, în literatura de specialitate, că fondul de rulment al unei societăţi
industriale trebuie să reprezinte circa o treime din cifra de afaceri. Specialiştii
apreciază că situaţia unei firme se îmbunătăţeşte în momentul în care are loc
creşterea fondului de rulment ca urmare a creşterii capitalului propriu.
Fondul de rulment indică, la un anumit moment, marja de siguranţă de care
dispune întreprinderea pentru finanţarea ciclului de exploatare. Fondul de
rulment serveşte împreună cu creditele furnizor şi creditele bancare pe termen
scurt la finanţarea activelor circulante.
Fondul de rulment exprimă condiţiile echilibrului financiar pe termen scurt
care rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt şi
exigibilitatea pasivelor pe termen scurt.
Fondul de rulment reprezintă excedentul activelor cu lichidităţi mai mici de 1
an faţă de pasivele cu exigibilităţi mai mici de 1 an. Fondul de rulment este un
mijloc de finanţare şi în acelaşi timp un indicator de lichiditate. Cu cât Fondul
de rulment este mai mare cu atât vor fi mai mici datoriile pe termen scurt
pentru finanţarea activelor circulante.
Fondul de rulment poate fi:
- Fond de rulment brut (FRB), se determină ca diferenţă între ansamblul
elementelor de A care pot fi transformate în bani într-un termen mai mic
de 1 an şi care efectuează cel puţin o rotaţie pe an (activele circulante)
- Fondul de rulment net (FRN) este acea parte a capitalului permanent care
poate fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante sau excedentul
activelor cu lichidităţi mai mici de 1 an, asupra pasivelor cu exigibilităţi
mai mici de 1 an sau excedentul capitalului permanent asupra activelor
imobilizate.
- Fondul de rulment propriu (FRP) reprezintă excedentul capitalului
propriu asupra activelor imobilizate sau autonomia firmei în ceea ce
priveşte finanţarea investiţiilor.
- Fondul de rulment străin (FRS) reprezintă diferenţa dintre FRN şi FRP,
adică datoriile la termen.
Exemplu:
Bilanţul contabil al unei firme se prezintă astfel:
A P - mii lei -
Imobilizări 260 Capit.social 280
- corporale 200 Rezerve 25
- necorporale 10 Profit nerep. 15
- financiare 20 DTL 50
Active circulante 440 DTM 30
- stocuri 300 Furnizori 200
- clienţi 120 Avansuri primite 10
- avansuri ac. 5 DTS 90
- disp. băneşti 15
Total Activ = 700 Total Pasiv = 700
Să se determine: FRB, FRN, FRP, FRS.

 FRB = Active circulante = 440 mii lei;
 FRN = C Permanent – Imobilizări.
C permanent = CP + DTML
CP = CS + Rezerve + Fonduri + Profit nerep.
C Permanent = (280 + 25+15) + (50+30) = 400 mii lei
 FRN = 400 – 260 = 140 mii lei;
 FRP = CP – Imobilizări;
 CP = CS + Rez. + Profitul nerep. = 280 + 25 + 15 = 320 mii lei.
FRP = 320 – 260 = 60 mii lei

 FRS = FRN – FRP = 140 – 60 = 80 mii lei.
FRS = Datorii pe t.l. + Datorii pe t.m. = 50 + 30 = 80 mii lei
2. Necesarul de fond de rulment
Activitatea unei întreprinderi necesită nu doar finanţarea utilizărilor stabile, ci şi

acoperirea unor nevoi imediate. Firma cumpără materii prime, obiecte de
inventar şi alte stocuri pe care le depozitează şi abia ulterior la va da în
producţie sau vinde. Produsele finite obţinute sunt mai întâi stocate şi abia apoi
vândute. Aceste fluxuri de natură materială pot fi sau nu însoţite imediat de
fluxuri monetare.
„Stocurile şi creanţele firmei reprezintă imobilizări temporare care se vor

materializa în încasări, dar până atunci ele trebuie acoperite din alte resurse. Ele
formează nevoile de exploatare sau în afara exploatării.
Datoriile faţă de furnizori şi alte datorii nefinanciare se vor materializa în plăţi,
dar până atunci ele sunt resurse atrase temporar, care acoperă nişte utilizări sau
nevoi cu acelaşi caracter temporar. Ele alcătuiesc resursele de exploatare sau în
afara exploatării.” (Dalotă & Dalotă, 2000, p. 210)
Diferenţa dintre nevoile şi resursele de exploatare, precum şi cele în afara
exploatării, reprezintă necesarul sau nevoia de fond de rulment. De asemenea,
diferenţa dintre resursele şi nevoile de exploatare, precum şi cele în afara
exploatării este definită ca excedent de fond de rulment.
Definiţie
În literatura de specialitate, necesarul de fond de rulment mai este definit ca
fiind partea din activele circulante ce sunt finanţate din resurse durabile,
respectiv partea din activele circulante (stocuri şi creanţe), care nu sunt
finanţate de datoriile de exploatare.
NFR = (Stocuri + Creanţe) – Datorii nebancare cu scadenţa < 1 an,
unde: NFR = necesarul de fond de rulment
3. Trezoreria netă
Definiţie
Trezoreria netă – reprezintă diferenţa dintre fondul de rulment şi necesarul de
fond de rulment. Trezoreria reprezintă ansamblul mijloacelor băneşti de care
dispune o firmă la un moment dat şi pe baza cărora se asigură pe termen scurt
echilibrul financiar al întreprinderii respective. Trezoreria de care dispune o
întreprindere se determină prin două metode, şi anume:
1. TN = FR – NFR
2. TN = AT – PT,
unde: TN = trezoreria netă;
FR = fondul de rulment;
NFR = necesarul de fond de rulment;
AT = activele de trezorerie;
PT = pasivele de trezorerie.
Activele de trezorerie reprezintă ansamblul următoarelor elemente
patrimoniale: disponibilităţile băneşti, valorile mobiliare de plasament (acţiuni,
obligaţiuni), precum şi alte titluri de valoare.
Pasivele de trezorerie sunt acele conturi curente descoperite pe termen scurt,
precum şi efectele scontate şi neajunse la scadenţă
În ceea ce priveşte trezoreria, se urmăreşte optimizarea acesteia, prin aducerea

ei cât mai aproape de zero, şi nu aşa cum am fi tentaţi să credem, maximizarea
ei. Atunci când trezoreria este negativă evidenţiază dificultăţi în acoperirea
necesarului de fond de rulment din resursele durabile şi întreprinderea
respectivă este nevoită să apeleze la credite bancare, ea fiind considerată
vulnerabilă. Atunci când trezoreria este pozitivă arată că sume importante
rămân neutilizate. „Soldul de trezorerie pozitiv ar putea fi însă semnul unei
fragilităţi potenţiale pe termen mediu sau lung. Abundenţa de resurse stabile
semnifică o utilizare insuficient de eficace a acestora, ceea ce în perspectivă
medie sau lungă generează dificultăţi în remunerarea capitalului şi rambursarea
împrumuturilor.” (Coşea & Nastovici, 1997, p. 67)
„Trezoreria reflectă lichidităţile efective, precum şi alte resurse care nu sunt

imediat lichide, rămase după acoperirea nevoilor de investiţii şi de exploatare.”
(Dalotă & Dalotă, 2000, p. 212) „Pragurile cele mai utilizate în normele
bancare sunt următoarele:
 creditele de trezorerie nu trebuie să fie mai mari decât jumătate din nevoia
de fond de rulment (de exploatare);
 fondul de rulment (funcţional) trebuie să fie mai mare decât jumătate din
nevoia de fond de rulment (de exploatare).” (Stancu, 1997, p. 513)
Cu toate acestea, aceste valori sunt doar orientative, şi rămân la aprecierea
instituţiei bancare. „Nivelul fondului de rulment necesar echilibrului financiar
depinde de variabilitatea nevoii de fond de rulment şi de mărimea riscului de
faliment pe care creditorii sunt dispuşi să-l suporte.” (Charreaux, 1995, p. 60)
Pe baza analizei lichiditate – exigibilitate sunt evidenţiate regulile pentru
menţinerea echilibrului financiar al unei întreprinderi, precum şi riscul de
faliment (de insolvabilitate) cu care se vor confrunta acţionarii şi creditorii.
Analiza lichiditate – exigibilitate pune în evidenţă, îndeosebi riscul de faliment

sau de insolvabilitate al unei firme, fapt care prezintă un interes deosebit pentru
creditori şi bănci.
Nu există stabilită mărimea optimă a fondului de rulment, iar aprecierea

acestuia se face comparativ cu FR al întreprinderilor din acelaşi sector de
activitate sau se analizează evoluţia sa în timp. Un FR negativ şi o evoluţie
defavorabilă a acestuia constituie, indiscutabil, în marea majoritate a situaţiilor,
simptome ale riscului de faliment, consideră G. Vintilă în lucrarea
„Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor”.
Exemplu:
Pe baza bilanţului următor să se calculeze fondul de rulment, necesarul de fond de
rulment şi trezoreria netă:
ACTIV -lei - PASIV –lei -
Active 20000 Capital social 22000

imobilizate
nete
Stocuri 5000 Provizioane pentru 1000

riscuri şi cheltuieli
Clienţi 3000 Imprumuturi 8000

termen lung
Creanţe diverse 2000 Datorii furnizori 2000
Titluri de 2000 Alte datorii pe 2000

plasament termen scurt
Disponibilităţi 8000 Credite bancare 5000

termen scurt
TOTAL 40000 TOTAL PASIV 40000

ACTIV
Rezolvare:
Fondul de Rulment(FR) = Cpermanent - Imobilizari;
Cpermanent = Cap. Propriu + Datorii>1 an;
Cap. Propriu = Cap. Social + Rezerve + Provizioane + Prime + Rezultatul
Reportat;
C.P. = 22000 + 1000 = 23000 lei;
Cperm = 23000 + 8000 = 31000 lei;
FR = 31000 – 20000 = 11000 lei;
Necesarul de Fond de Rulment(NFR) = Stocuri + Creante - Datorii nebancare
<1an;
NFR = (5000 + 3000 + 2000) - (2000 + 2000) = 10000 – 4000 = 6000 lei;
Trezoreria Neta (TN) = FR - NFR;
TN = 11000 – 6000 = 5000 lei.
Analiza situaţiei economico-financiare pe baza contului de profit şi pierdere
In trecut, conform OMF 3055 /2009 veniturile şi cheltuielile se clasificau în:

 venituri şi cheltuieli de exploatare;
 venituri şi cheltuieli financiare;
 venituri şi cheltuieli extraordinare.
In prezent, conform OMF 1802/2014 cu aplicare din 1.01.2015 si OMFP 4160/2015,

veniturile şi cheltuileli se clasifică în:
 venituri şi cheltuieli exploatare;
 venituri şi cheltuieli financiare.
Pe baza informaţiilor din contul de profit şi pierderi, se pot obţine informaţii cu

privire la o serie de rezultate obţinute ca diferenţă între diferite categorii de
cheltuieli şi venituri, şi anume:
1) Rezultatul exploatării (V din exploatare – Ch. din exploatare);

2) Rezultatul financiar (V fin. – Ch. fin.);
3) Rezultatul exerciţiului (Rez. expl. + Rez. fin.);
1) Rezultatul exploatării.
Apare ca un surplus rezultat din diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
aferente activităţii curente a întreprinderii, adică din operaţiunile de
aprovizionare, producţie şi vânzare.
Veniturile din exploatare provin din:
a) vânzări de produse finite şi mărfuri;
b) servicii prestate şi lucrări executate;
c) venituri din producţia stocată sau imobilizată.
Cheltuielile de exploatare includ:
a) consumuri de materii prime, materiale, lucrări şi servicii procurate de la
terţi;
b) impozite şi taxe asimilate activităţilor curente;
c) salarii şi cheltuieli sociale aferente;
d) cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele.
Rezultatul exploatării este influenţat de alegerea metodelor de evaluare a
anumitor elemente patrimoniale cum ar fi:
a) stocurile, care se pot evalua sintetic (metoda inventarului permanent sau
intermitent) şi analitic (LIFO, FIFO, CMP);
b) alegerea metodei de amortizare (liniară, degresivă sau accelerată) în
funcţie de DNU;
c) provizioanele au un caracter previzional, şi ca urmare reprezintă o
estimare aproximativă a riscurilor.
2) Rezultatul financiar
Rezultă ca diferenţă dintre veniturile şi cheltuielile financiare.
Cheltuielile financiare se referă la:
- cheltuielile financiare privind amortizarea şi provizioanele;
- pierderi din creanţe legate de participaţie;
- cheltuieli din diferenţe de curs valutar;
- cheltuieli cu titluri de plasament cedate.
Veniturile financiare sunt:
- venituri financiare din provizioane;
- venituri din cedarea titlurilor de plasament;
- venituri din diferenţe favorabile de curs valutar.
4) Rezultatul exerciţiului
Rezultatul exerciţiului evidenţiază profitul realizat de întreprindere sau
pierderea înregistrată în cursul exerciţiului financiar-contabil.
OMFP 1802/ 2014 la art. 429. prevede că:
” (1) Contul de profit şi pierdere cuprinde: cifra de afaceri netă, veniturile şi
cheltuielile exercițiului, grupate după natura lor, precum şi rezultatul exercițiului
(profit sau pierdere).
(2) Atunci când, în baza unor prevederi legale exprese, în conturile de venituri
au fost cuprinse sume reprezentând diverse impozite şi taxe reflectate concomitent în
conturi de cheltuieli, cu ocazia întocmirii contului de profit şi pierdere, la cifra de
afaceri netă se vor înscrie sumele reprezentând veniturile menționate, corectate cu
cheltuielile corespunzătoare acelor impozite şi taxe.
(3) Exemple de situații care impun ajustarea cifrei de afaceri nete, prezentată în
contul de profit şi pierdere, pot fi următoarele:
‐ impozitul se determină în funcție de nivelul cifrei de afaceri; ‐ impozitul

se datorează ca urmare a vânzării unui produs sau a unui serviciu;
‐ impozitul se colectează în numele autorităților, în legătură cu vânzarea unui

produs sau a unui serviciu.”
De asemenea, OMFP 1802/ 2014 stabilește în cadrul art. 430, respective art.
434, următoarele:
(art. 430) - ”Conturile sintetice de venituri şi de cheltuieli se pot dezvolta pe
conturi analitice, în funcție de necesitățile impuse de anumite reglementări sau potrivit
necesităților proprii ale entității”
(art. 434) - Contabilitatea veniturilor se ține pe feluri de venituri, după natura
lor, astfel: a) venituri din exploatare; şi b) venituri financiare.
Soldurile intermediare de gestiune (S.I.G.)

Se referă la o serie de indicatori:
1) Cifra de afaceri (CA)
Nivelul CA este determinat de volumul afacerilor realizate de întreprindere cu
terţii ca urmare a activităţilor curente.
CA se determină astfel:
CA = V vânzări de mărfuri + V. din lucrări executate şi servicii prestate + V. din

activităţi diverse + V. din producţia vândută
2) Marja comercială (MC)
Acest indicator nu se determină decât pentru întreprinderile comerciale care
revând în aceeaşi stare produsele cumpărate. Marja comercială reprezintă
plusul de valoare adus de către întreprindere.
Marja comercială poate fi determinată şi pentru firmele producătoare, dar
numai pentru produsele care se revând în aceeaşi stare. Marja comercială se
determină cu următoarea formulă:
MC = Vvz. mărfurilor – Ch. cu mărfurile vândute
Marja comercială permite determinarea adaosului comercial ca diferenţă între

preţul de vânzare şi costul de achiziţie a mărfii vândute. Creşterea marjei
comerciale reprezintă un semnal pozitiv, dacă este însoţită şi de creşterea
rentabilităţii.
3) Producţia exerciţiului (Qex)
Acest indicator reflectă bunurile şi serviciile realizate de către o întreprindere

industrială sau comercială în timpul unui exerciţiu financiar indiferent de
destinaţia acestora (vânzare, stocare, imobilizare).
Producţia exerciţiului măsoară cu exactitate activitatea întreprinderii.
O întreprindere produce în cursul exerciţiului pentru:
- asigurarea vânzării;
- propriul consum;
- stocare.
Prin însumarea celor 3 elemente se determină nivelul activităţii întreprinderii
respective. Producţia exerciţiului se determină cu ajutorul următoarei formule:
Qex = Qstocată + Qimobilizată + Qvândută
sau
Qex = Qimobilizată + Qvândută ± Variaţia stocului
Observaţie: Qex trebuie calculată fără TVA pentru a elimina eventualele

influenţe ale acesteia. Qex nu este constituită din elemente evaluate în acelaşi
mod. Astfel, Qvândută este estimată în funcţie de Pv; Qstocată şi imobilizată
este estimată la nivelul Costului de producţie;
Qstocată mai poate fi influenţată şi de provizioanele constituite pentru
deprecierea stocurilor.
4) Consumurile de la terţi
Este un indicator care cuprinde totalitatea cheltuielilor necesare pentru

realizarea activităţii de producţie a întreprinderii. Pentru a-şi realiza activitatea
întreprinderea foloseşte în cursul exerciţiului materii prime, materiale
consumabile, precum şi servicii achiziţionate de la terţi. Toate aceste elemente
constituie consumul de la terţi sau consumul extern al întreprinderii.
Astfel o întreprindere are două mari categorii de cheltuieli:
1. Cheltuieli interne, adică cheltuielile cu stocurile aprovizionate şi variaţii ale
stocurilor aprovizionate;
2. Cheltuieli externe:
- cheltuielile cu materialele nestocabile (apă, gaze, energie electrică, etc.);
- servicii executate de către terţi;
Consumul extern = Cheltuieli cu aprovizionarea stocului
± Variaţia stocurilor
+ Cheltuieli cu închirieri de la terţi
+ Cheltuieli cu materialele consumabile
+ Cheltuieli cu servicii exterioare
5) Valoarea adăugată (VA)

Valoarea adăugată produsă măsoară ce a creat întreprinderea prin activitatea sa
în cadrul circuitului economic.
VA se determină cu relaţia:
VA = MC + Qex – CE
6) Excedentul brut de exploatare (EBE)

Este un indicator care corespunde rezultatului economic brut legat de
activitatea curentă a întreprinderii;Se determină astfel: EBE se determină ca
diferenţă între veniturile din exploatare care pot genera un flux de lichidităţi.
Ca urmare a unor încasări imediate sau viitoare şi cheltuielile de exploatare
care pot genera un flux de lichidităţi ieşite ca urmare a unor plăţi efectuate sau
care urmează să fie realizate. EBE este un surplus monetar potenţial generat de
activitatea curentă a întreprinderii.
EBE se determină pe baza relaţiei:
EBE = VA + Subv.ptr.expl. – Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate – Ch.de personal
7) Capacitatea de autofinanţare (CAF)

Exprimă capacitatea întreprinderii de a remunera deţinătorii capitalului şi de a
finanţa investiţii pentru dezvoltarea întreprinderii completând fondurile
constituite prin amortizare. CAF reprezintă diferenţa dintre totalitatea
veniturilor ce pot genera încasări şi totalitatea cheltuielilor ce pot genera plăţi.
Exemplu:
Să se determine marja comercială, producţia exerciţiului, valoarea adăugată şi
excedentul brut de exploatare, pe baza datelor din tabelul următor:
Valoare anuală
Nr. crt. Indicatori
- lei-
1. Venituri din vânzarea mărfurilor 750.000
2. Cheltuieli cu mărfurile vândute 700.000
3. Venituri din producţia vândută 3.500.000
4. Venituri din producţia stocată 1.500.000
5. Venituri din producţia imobilizată -
6. Consum intermediar 3.000.000
7. Subvenţii de exploatare -
8. Impozite şi taxe 300.000
9. Cheltuieli de personal 700.000
Rezolvare:
Marja Comercială (MC) =Venituri vanzarea marfurilor-Cheltuieli cu marfurile
vandute.
MC=750.000-700.000=50.000 lei.
Productia Exercitiului (Qex) =Productia vanduta+Productia stocata+Productia
imobilizata.
Qex=3.500.000+1.500.000=5.000.000 lei.
Valoarea Adaugata (VA) =MC+Qex-Consumul Intermediar.
VA=50.000+5.000.000-3.000.000=2.050.000 lei.
Excedentul Brut de Exploatare (EBE) =VA+Subventii de Exploatare- Chelt.
Impozite si Taxe-Cheltuieli de Personal.
EBE=2.050.000-300.000-700.000=1.050.000.
1.6. CLASIFICAREA METODELOR DE EVALUARE A

ÎNTREPRINDERII
Clasificare
Există o mulţime de clasificări privind metodele de evaluare, dar cea mai
importantă clasificare ţine seama mai ales de practică şi le grupează în
următoarele categorii:
a) metode care se bazează pe valorile patrimoniale ale întreprinderii
rezultată din activele şi pasivele bilanţiere;
b) metode care se bazează pe valorile de randament ale capitalului;
c) metode care se bazează pe fluxul disponibilităţilor băneşti rezultate din
activitatea desfăşurată de întreprinderi;
d) alte metode care au la bază cotaţiile bursiere, comparaţiile etc.
Una din clasificările de interes practic se bazează tocmai pe distincţia care se
face între: valoarea de randament, valoarea substanţială, goodwill. Din acest
punct de vedere se evidenţiază două mari categorii de metode de calcul:
- metodele directe (anglo-saxone);
- metode indirecte (sau germane), denumite şi „metodele practicienilor“
Alături de cele două mari categorii, care apreciază valoarea întreprinderii în
esenţă pe baza profitului, în practică au mai fost dezvoltate şi alte două
importante sisteme de evaluare care, în final, se opresc tot asupra
randamentului şi anume:
- metodele de evaluare pe bază de dividende (care se pot aplica întreprinderilor
constituite ca societăţi pe acţiuni);
- metode de evaluare pe baza cash-flow-ului (care urmăresc dinamica
fluxurilor financiare ale întreprinderii).
Clasificare
O altă clasificare împarte metodele de evaluare în:
1. metode clasice de evaluare, care cuprind:
a) abordarea patrimonială, prin care se evaluează activul net corijat;
b) abordarea prin rentabilitate, ce constă în determinarea capacităţii
beneficiare reproductibilă sau normativă.
2. metode bursiere, care cuprind în principal:
a) PER („Price earning ratio“) – care este un coeficient de cotaţie a
întreprinderii la bursă;
b) metoda actualizării „cash-flow-ului”
3. alte metode.
ANEVAR în lucrarea „Evaluarea întreprinderilor“, Bucureşti, 1992 propune
clasificarea metodelor de evaluare a întreprinderilor după cum urmează:
Clasificare
I. metode bazate pe valoare patrimonială:
1. valoarea activului contabil;
2. valoarea activului reevaluat sau valoarea matematică;
3. valoarea activului net reevaluat;
4. valoarea substanţială brută;
5. valoarea substanţială redusă;
6. valoarea substanţială netă.
II. metode bazate pe randament:
1. valoarea de randament propriu-zis;
2. valoarea de rentabilitate beneficiară ani limită;
3. valoarea de profit continuu.
4. metode bazate pe goodwill sau superprofit:
a) metode U.E.E.C.;
b) metoda directă sau anglo-saxonă;
c) metoda indirectă sau germană;
d) metoda de cumpărare cu anii;
e) metoda cu şi fără risc.
III. metode bazate pe cash-flow sau flux bănesc:
1. metoda disponibilităţilor totale;
2. metoda disponibilităţilor succesive;
IV. metode bazate pe valoarea bursieră:
1. pentru firme cotate la bursă;
2. pentru firme necotate.
V. alte metode:
1. valori care folosesc comparaţia;
2. valori calculate după alte criterii.
Din motive metodologice, modalitatea de calcul şi uzanţele specifice aplicării

unor metode de evaluare, în cadrul acestei cărţi metodele de evaluare sunt
prezentate în următoarea structură:
» metode patrimoniale;
» metode bazate pe valoarea de rentabilitate;
» metode bazate pe goodwill;
» metode bursiere;
» metoda actualizării cash-flow-ului.
Având în vere că în practică există o multitudine de moduri de alegere a unei

metode de evaluare specifică unei întreprinderi sau a activelor acesteia, este
necesar, pentru manageri, să ştie ce posibilităţii de alegere au şi care sunt
factorii determinanţi în stabilirea metodei ce se potriveşte mai bine cazurilor
din întreprinderile pe care le administrează.
1.7.1. Elemente esenţiale în alegerea metodelor

Se consideră că numeroase metode destinate determinării valorii globale (VG)
a unei întreprinderi nu diferă decât prin importanţa care este dată unui număr
de trei mărimi fundamentale şi anume:
a) valoarea activelor sau patrimoniului (P):
b) valoarea de randament sau rentabilitatea (R);
c) valoarea cifrei de afaceri (A);
Aceste trei valori fundamentale sunt legate prin relaţia următoare: VG = aP +
bR + cA
unde a+b+c=1, coeficienţii a, b, c luând valori între 0 şi 1.
Aşadar, în funcţie de ponderea celor trei coeficienţi se poate face alegerea
metodei de evaluare.
1.7.2. Factorii care determină alegerea metodelor de evaluare
Alegerea unei metode de evaluare este o problemă multicriterială şi aceasta

pentru că:
a) fiecare întreprindere reprezintă un caz particular la care regulile de
ordin general nu pot fi aplicate fără discernământ;
b) situaţia particulară a fiecărei întreprinderi determină evaluarea în
condiţii specifice.
Aşadar, ponderea acordată fiecărui factor în procesul de evaluare va depinde în
mod necesar de circumstanţele specifice în fiecare caz, funcţie de natura
întreprinderii, de profitabilitatea şi perspectivele sale de viitor.
Factorii care stau la baza alegerii metodelor de evaluare, a motivării şi
acceptării lor de către beneficiarii evaluării, se pot centraliza astfel:
a) natura întreprinderii şi istoricul ei;
b) mediul economic general şi cel particular;
c) valoarea matematică corijată a activelor şi situaţia financiară;
d) profitabilitatea întreprinderii;
e) rentabilitatea potenţială;
f) existenţa sau nu a goodwill-ului:
g) vânzarea acţiunilor şi dimensiunea capitalului în acţiuni;
h) valoarea de piaţă a acţiunilor societăţii în comparaţie cu întreprinderi
similare, ale căror active sunt negociate pe o piaţă liberă şi deschisă, care sunt
cotate sau nu la bursă.
Se aleg mai multe metode pentru evaluarea unei întreprinderi fie şi numai din
motivul de a verifica într-un fel apropierea dintre valorile rezultate. În general,
metodele sunt diferite supă cum întreprinderea este cu grad ridicat de
rentabilitate sau nu, este cotată sau nu la bursă, face parte din ramura direct
productivă sau din domeniul terţiar etc.
Nu există încă o metodă de evaluare care să satisfacă toate cerinţele
negociatorilor de pe piaţa întreprinderilor, dar utilizarea mai multor metode şi a
celor care corespund scopului urmărit şi naturii întreprinderii permit o evaluare
suficient de obiectivă a întreprinderii. Pentru aceasta este necesar ca indiferent
dacă raportul de evaluare este destinat vânzătorului sau cumpărătorului,
metodele pentru aceeaşi întreprindere trebuie să fie identice, iar evaluările
trebuie să constituie pentru oricare parte a negocierii o informare loială şi
sinceră.
Sarcina de lucru 1
Pe baza bilanţului următor să se calculeze fondul de rulment,
necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă:
ACTIV -lei - PASIV –lei -
Imobilizari 200 Capital social 2200

necorporale
Imobilizari 2000 Provizioane 100

corporale pentru riscuri şi
cheltuieli
Stocuri 500 Datorii cu 800

scadența > 1 an
Clienţi 300 Datorii furnizori 200
Creanţe diverse 200 Alte datorii cu 200

scadența < 1 an
Disponibilităţi 800 Credite bancare 500

banesti cu scadența < 1
an
TOTAL ACTIV 4000 TOTAL PASIV 4000
Rezumat
Evaluarea unei întreprinderi reprezintă o preocupare centrală
pentru specialiştii români din diverse domenii de activitate.
Problema cunoaşterii cât mai precise a valorii unei firme se
pune atunci când are loc o emisiune de titluri de valoare, o
vânzare de active sau când se declanşează procedura de
reorganizare şi lichidare juridică a unei întreprinderi; în aceste
situaţii este necesar să se stabilească valoarea firmei nu doar
având în vedere valoarea activelor fixe şi circulante deţinute, ci
şi în funcţie de capacitatea viitoare a întreprinderii de a produce
profit.
Există în literatura de specialitate occidentală numeroase
metode de evaluare a întreprinderii şi care reprezintă rezultatul a
peste opt decenii de studii în domeniu. Aceste metode de
evaluare au fost concepute pentru mediul concurenţial al
economiei de piaţă. Trecerea economiei româneşti de la
sistemul centralizat către o economie de piaţă funcţională
impune cu necesitate cunoaşterea şi aplicarea metodologiei de
calcul a valorii întreprinderii.
Opţiunea pentru o metodă sau alta este deosebit de dificilă, dar
trebuie avut în vedere principiul general potrivit căruia metoda
sau setul de metode alese pentru evaluare trebuie să corespundă
domeniului de activitate şi specificului întreprinderii.
Toate metodele de evaluare pot fi înlocuite cu succes de
procedeul de evaluare prin intermediul cash-flow-ului care
poate fi adaptat uşor la sistemul informaţional din
întreprinderile româneşti.
Test de autoevaluare
Pe baza bilanţului următor să se calculeze situaţia netă şi fondul de rulment:
ACTIV –lei - PASIV –lei -
Active imobilizate 12.000 Capital social 13.200
nete
Stocuri 3.000 Provizioane pentru 600
riscuri
Clienţi 1.800 Împrumuturi termen lung 4.800
Creanţe diverse 1.200 Datorii furnizori 1.200
Titluri de plasament 1.200 Alte datorii pe termen 1.200
scurt
Disponibilităţi 4.800 Credite bancare termen 3.000
scurt
TOTAL ACTIV 24.000 TOTAL PASIV 24.000
a) 14.200 lei 11.800 lei;
b) 14.400 lei 12.400 lei;
c) 13.800 lei 6.600 lei;
d) 14.600 lei 11.600 lei;
e) 14.400 lei 1.800 lei.
Răspuns: c
Dalotă, M. D. ş.a. (2000). Analiza şi evaluarea firmei.Timişoara.
Iştefănescu, A.; Anghel, I. ş.a. (2001). Ghid practic de evaluare a
întreprinderii. Bucureşti.
Pripoaie, R. (2008). Gestiunea financiară a întreprinderii. Bucureşti.
Pripoaie, R. (2008). Diagnosticul și evaluarea întreprinderii. Bucureşti.
Robu, V.; Anghel, I.; Șerban, C.; Tutui, D. (2010). Evaluarea întreprinderii.
București.
Stan, V. S.; Anghel, I. (2014). Evaluarea întreprinderii. București.
Toma, M. (2011). Inițiere în evaluarea întreprinderilor. București.
CECCAR. (2011). Standardul profesional nr. 37: misiunea de evaluare a
întreprinderii: ghid de aplicare. București.
OMFP 1802/2014
OMFP 4160/2015
2. METODE DE EVALUARE PATRIMONIALĂ
2.4. Valoarea matematică
2.5. Metoda C.P.N.E
Rezumat
 să aplici metoda Activului net contabil și a Activului net corectat;
 să știi să reevaluezi elementele patrimoniale în scopul determinării

Activului net corectat;
 să cunoști valoarea substanțială și cea matematică, necesare pentru

aplicarea altor metode de evaluare.
Rodica Pripoaie Evaluarea întreprinderii

Activul net contabil este cea mai simplă metodă de evaluare: aceastã metodă
permite rapid calcularea patrimoniului net, fară a apela la serviciile unei firme
de evaluare.
Totodată, metoda activului net contabil prezită o serie de neajunsuri, precum :
• existenţa unor neconcordanţe între datele contabile şi situatia reală,
ccea ce va afecta valoarea activului net contabil;
• valorile sunt exprimate în costurile perioadei de bază, fără a fi
actualizate şi fără a ţine seama de evoluţia preturilor de înlocuire;
• aplicarea unor reguli fiscale referitoare la amortizare, rezerve,
provizioane conduce la înregistrări contabile care deformează situaţia reală;
• valoarea obţinută prin această metodă este în contradicţie cu teoria
utilităţii, potrivit căreia preţul unui bun economic este în funcţie de satisfacţia
resimţitã de cumpărătorul acestuia iar adevărate satisfacţii rezultă din veniturile
nete viitoare (profit net, dividende, cash-flow net).
Definiţie
Pentru determinarea activului net contabil (ANC) se utilizeazã ultimul bilanţ
contabil, pe baza căruia se calculează:
ANC = TA – DT – ANV,
unde:
TA = total activ;
DT = datorii totale;
ANV = active cosiderate „non-valori“
Sunt considerate ca fiind „non-valori“ acele elemente care nu pot fi valorificate
independent pe piaţă, şi anume:
• cheltuielile de constituire (contul 201);
• cheltuielile înregistrate în avans (contul 471);
• cheltuielile de repartizat pe mai multe perioade;
• diferenţe de conversie-activ (contul 476).
În DT (datorii totale) se includ provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, în
următoarele situatii:
1. provizioanele pentru cheltuieli, dacă:
- probabilitatea utilizării lor este mare;
- cheltuiala pe care o acoperă este constatată în cursul exerciţiului
financiar;
- au un scop şi valoare precisă.
2. provizioanele pentru riscuri, dacă sunt destinate acoperirii unor riscuri
inevitabile pentru activitatea desfăşurată de întreprindere. O altă corecţie
necesară pentru calculul ANC este deducerea economiei de impozit pe profit
realizată, determinată de introducerea progresivă pe cheltuielile exerciţiilor
financiar-contabile viitoare a elementelor de „non-valori“ şi provizioanele
reglementate corectate anterior.
Exemplu: Se dau datele din tabelul 2.1
Tabelul nr. 2.1

ACTIV PASIV
Imobilizări necorporale 7000 Capital social subscris vărsat 80000
Imobilizări corporale 56000 Provizioane reglementate 20000
Imobilizări financiare 25000 Profit 25000
Creanţe 45000 Furnizori 55000
Cheltuieli înregistrate în 5000 Datorii financiare 15000
avans
Disponibilităţi 12000 Datorii fiscale 15000
ANC = TA - DT - ANV,
unde:
ANV = cheltuieli înregistrate în avans = 5000 lei
DT = provizioane pentru riscuri şi cheltuieli + furnizori+ datorii financiare +
datorii fiscale = 10000 + 55000 + 15000 +15000 = 95000 lei;
ANC = (220.000 – 95.000 – 5.000) lei
ANC = 120.000 lei
Impozitul pe profit =16% PB, unde PB = profitul brut.
Provizioanele reglementate nu au fost impozitate ceea ce conduce la
următoarele corecţii:
DT’ = 95000 + 20000 · 0,16 = 98200
provizioane
reglementate
neimpozitate
unde: DT’ = datorii totale corectate
ANV’ (cheltuieli înregistrate în avans) = 5000 * (1-0,16) = 4.200 lei, unde:
(ANV’ = active considerate „non-valori“ corectate)
Deci, ANC = TA –DT’ –ANV’
ANC = 220000 – 98200 – 4200 =117.600 lei
Activul net corectat reprezintă o fotografie a întreprinderii la data evaluării;

această metodă analizează întreprinderea la un moment dat, deci este o analiză
statică, ce poate fi infirmată a doua zi evocând dinamica întreprinderii.
Patrimoniul este considerat ca o masă eterogenă de bunuri în acest caz, în mod
izolat şi nu ca ceea ce serveşte realmente exploatării şi asigură fluxul
veniturilor.
Această metodă este în contradicţie cu teoria utilităţii, conform căreia preţul
unui bun economic este în funcţie de satisfacţia resimţitã de cumpărătorul
acestuia, iar adevărata satisfacţie rezultă din veniturile nete viitoare (profitul
net, dividende, cash-flow net) pe care mizează investitorul de capital.
Definiţie
„Activul net corectat reprezintă mărimea capitalului necesar pentru a
reconstitui patrimoniul net existent al întreprinderii, la nivelul valorii reale de
utilitate a acestuia“*.
ANCr = ABCr - D.T.',
unde:
ABCr = activ brut corectat
ANCr = activ net corectat
DT ' = datorii totale (pe termen scurt, mediu şi lung)
sau
ANCr = ANC – Ch. avans(ct.471) - PRC(ct.151) - Dif. conv. A(ct.476) – Ch.
rep. m.m. ex.
Reevaluarea (corectarea) valorilor patrimoniale contabile implică o serie de
elemente specifice, în funcţie de elementele bilanţiere care sunt supuse
reevaluării. Specificul reevaluării elementelor patrimoniale este dat de
caracterul, mai mult sau mai puţin vandabil, al acestor elemente.
1. Activele necorporale sunt, în general, greu vandabile şi de aceea valoarea lor
se determină ca diferenţă între valoarea de randament şi valoarea patrimonială
a întreprinderii, căci se consideră că diferenţa celor două valori este dată de
existenţa unor active necorporale necontabilizate. Pentru activele necorporale
care pot fi tranzacţionate pe o piaţă secundară, la evaluarea acestora se va ţine
cont de preţurile medii de tranzacţie sau de fluxurile băneşti actualizate pe care
le va genera tranzacţia, astfel:
- licenţele, brevetele, mărcile pot fi evaluate în funcţie de redevenţele la care
acestea dau dreptul de încasare.
Exemplu: Pentru o redevenţă de 1,5 %, o rată de actualizare 20% şi o perioadă
de 3 ani, valoarea unei mărci comerciale va fi de 3,16% din cifra de afaceri:
- dreptul de leasing poate fi evaluat în funcţie de chiria anuală multiplicată cu

un coeficient (de la 3 la 6);
- know-how-ul (savoir-faire) se evaluează ca şi mărcile comerciale dar la o rată
de actualizare mai mare (în funcţie de prima de risc care măsoară volatilitatea
acestor active necorporale).
- clientela se evaluează la valoarea de înlocuire, adică la costul de formare a
reţelei de distribuţie: cheltuieli de recrutare a agenţilor comerciali + cheltuieli
de pregătire şi specializare + primele pentru ca aceştia să fie rentabili.
2. Activele corporale se reevaluează în funcţie de componenţa lor, după cum
urmează:
- terenurile, în funcţie de amplasarea lor şi de caracterul lor construibil sau nu.
Evaluarea terenurilor se face prin metoda preţul pieţei, aplicându-se o
diminuare de 30% pentru preţul pe m2 al terenului construit faţă de preţul pe
mp al terenului neconstruit.
- clădirile, construcţiile speciale - similar cu evaluarea terenurilor adică în
funcţie de preţul pieţei, dar având în vedere: poziţia lor, costul actual, gradul de
uzură fizică şi morală, etc.
- maşinile, utilajele şi mijloacele de transport se evaluează la preţul de
revânzare pe piaţa secundarã (de ocazie) sau la valoarea lor netă contabilă
multiplicată cu raportul dintre valoarea actuală şi valoarea de intrare (în
contabilitate).
3. Activele financiare (titlurile de participare, împrumuturile
acordate, valorile mobiliare de plasament) se evaluează la media
cursurilor lor bursiere (dacă acestea sunt cunoscute) sau la preţul de
revânzare (de rambursare) sau prin actualizarea dividendelor,
dobânzilor şi comisioanelor încasabile.
4. Activele circulante se evaluează fie la nivelul costurilor 1or
de cumpărare, metodele FIFO, LIFO, CMP (stocurile de materii
prime), fie la costurile de producţie (stocurile de produse în curs de
execuţie şi produse finite), fie la preţurile de vânzare (soldurile de
creanţe-clienţi).
- creanţele se evaluează, în opinia lui S.V. STAN, în lucrarea „Evaluarea
întreprinderilor“, Ed. Teora, în funcţie de riscul de neîncasare şi de vechimea
lor, după cum urmează:
- cele mai vechi de 1 an şi/sau cu probabilitate mare de neîncasare sunt
evaluate la valoarea zero;
- cele cu o vechime mai mare de 6 luni, dar încasabile, se evaluează la 70-75%
din valoare;
- cele pentru care se află în cadrul termenului de credit client se evaluează la
valoarea lor contabilă;
- cele exprimate în devize se evaluează la cursul de referinţă
al B.N.R. din ziua evaluării.
Dacă provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli privind activele circulante nu s-
au calculat corect, atunci evaluarea activelor circulante va face obiectul unui
audit contabil.
5. Activele asimilabile (plăţile anticipate, avansurile primite de la furnizori,
cheltuielile de repartizat pe mai multe perioade) nu se includ^ în evaluare.
6. Disponibilităţile băneşti în lei se evaluează la valoarea lor nominalã, iar cele
în valută se convertesc în lei la cursul de referinţă al B.N.R. din ziua evaluării.
7. Cecurile, cambiile, biletele la ordin şi alte valori se consideră la valoarea
cotaţiei de piaţă din data evaluării.
8. Mărcile poştale şi timbrele fiscale se evaluează la valoarea lor nominală (cu
excepţia celor cu valoare filatelică).*
Suma revalorizărilor tuturor activelor din bilanţul întreprinderii conduce la
obţinerea activului brut corectat (ABC).**
Pentru elementele din pasivul bilanţului, reevaluarea trebuie să conducă spre
determinarea aceleiaşi valori actuale a acestora, după cum urmează:
1. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli vor fi luate în calcul la mărimea
totală a cheltuielilor previzibile în viitor (şi nu la mărimea calculată a
provizioanelor), dacă riscul de producere al acestor evenimente este real.
Aceste provizioane ce se vor utiliza în mod cert (pentru impozite de plătit,
pentru cheltuieli sociale şi fiscale) vor fi reţinute ca datorii (latente) şi se vor
deduce din ABC.
2. Provizioanele reglementate se iau în calcul la valoarea prezentă minus
impozitul viitor aferent, căci prin introducerea acestor cheltuieli în materia
impozabilă a profitului, au loc economii fiscale.
3. Datoriile financiare vor fi evaluate în funcţie de evoluţia ratei dobânzii de
piaţă. Astfel, valoarea acestora va fi mai mică decât valoarea lor contabilă,
dacă rata dobânzii de piaţă este mai mare decât rata dobânzii datoriilor
financiare contractate, şi invers. Modificarea valorii datoriilor financiare
conduce la modificarea datoriei latente a impozitului pe profit, datorită
deductibilităţii fiscale a dobânzilor.
Definiţie
Valoarea patrimonială a capitalurilor proprii (activul net corectat = ANCr.) se
va obţine prin deducerea datoriilor reale şi latente (la valoarea lor actuală) din
activul brut corectat (ABC).
deci, ANCr = ABCr.- DT’
unde:
ABCr = activ brut corectat
DT’ = datorii totale (datorii reale + latente) la valoarea lor actuală
Deşi ANCr reprezintă o fotografie clară a patrimoniului net al unei
întreprinderi la data evaluării, ea nu exprimă preţul la care poate fi cumpărată o
întreprindere, căci nu reflectă valoarea goodwill-ului, a know-how-ului,
calitatea reţelei de distribuţie etc., consideră Stan, S. în lucrarea „Evaluarea
întreprinderilor – Metode şi uzanţe“
Definiţie
Valoarea substanţială se prezintă sub trei forme, şi anume:
a) valoarea substanţială brută
b) valoarea substanţială redusă
c) valoarea substanţială netă.
Definiţie
a) Valoarea substanţială brută desemnează valoarea de ansamblu a
bunurilor, indiferent de natura, modul lor de finanţare şi statutul lor juridic,
care participă la activitatea curentă a unei întreprinderi pentru realizarea
obiectului de activitate (producţia de bunuri şi/sau servicii) şi care asigurã
deci, continuitatea activităţii.
Necesitatea calculării valorii substanţiale se bazează pe următoarele

considerente:
• cunoaşterea mărimii sale permite desprinderea unor concluzii cu privire la
poziţia întreprinderii în cadrul ramurii şi asupra riscului concurenţei;
• analiza mărimii şi structurii furnizează informaţii asupra riscului inerent
întreprinderii.
VSB = ANCr + D.T.M.L + B.Î.L. + C.C. - C.R. ,
unde:
VSB = valoarea substanţială brută;
ANCr = activul net contabil recalculat;
D.T.M.L = datorii totale pe termen mediu şi lung;
B.Î.L. = valoarea bunurilor închiriate şi în leasing utilizate de întreprindere;
C.C. = cheltuieli de constituire;
C.R. = cheltuieli de reparaţii pentru menţinerea în stare de funcţionare a
mijloacelor de producţie.
În mărimea VSB nu se includ activele corporale şi necorporale care nu sunt
necesare funcţionării normale a întreprinderii.
Dacă în active sunt incluse bunuri închiriate şi în leasing, atunci în pasiv
trebuie inclusă valoarea actualizată a chiriilor şi redevenţelor, dacă nu au fost
avute în vedere când s-a calculat ANCr.
Dacă în active sunt incluse bunuri închiriate şi în leasing, atunci în pasiv
trebuie inclusă valoarea actualizată a chiriilor şi redevenţelor, dacă nu au fost
avute în vedere când s-a calculat ANCr.
Definiţie
b) Valoarea substanţială redusă se determină diminuând VSB cu mărimea
datoriilor nepurtătoare de dobânzi (cele acordate fără dobândă de către
acţionari sau manageri) şi cu mărimea creditelor acordate de furnizori în
condiţiile unei rate a dobânzii favorabile.
Definiţie
c) Valoarea substanţială netă se determină micşorând valoarea substanţială
brută cu mărimea datoriilor totale pe termen mediu şi lung
2.3. Valoarea matematică (V.M.)

Definiţie
Valoarea matematică reprezintă diferenţa dintre ansamblul bunurilor
materiale şi financiare aflate în proprietatea întreprinderii şi ansamblul
datoriilor sale. Sau altfel spus,
VM = ANCr - valoarea elementelor necorporale. – DT,
unde: DT = datorii totale.
În Franţa, VM se calculează ca „suma valorilor venale ale posturilor de activ
diminuată cu elementele de pasiv real. În activ se include doar fondul de
comerţ, nu şi goodwill-ul. Prin valoarea venalã a întreprinderii se înţelege
preţul mediu probabil ce poate fi obţinut prin vânzarea unei întreprinderi în
activitate, în starea sa actuală.
2.5. Metoda capitalurilor permanente necesare exploatării

(C.P.N.E.)
Definiţie
CPNE reflectă valoarea capitalului necesar pentru a crea o întreprindere cu
aceleaşi caracteristici, şi nu valoarea reală a întreprinderii . CPNE reflectă
totalul resurselor necesare pentru finanţarea imobilizărilor necesare exploatării
şi a necesarului de fond de rulment de exploatare. CPNE şi VSB nu sunt
utilizate ca metode de evaluare de sine-stătătoare, ci doar pentru determinarea
valorii întreprinderii prin metode bazate pe capitalizarea rentei de goodwill.
CPNE = I.N.E.Cr. + NFRE +I.L.Î.,

unde:
CPNE = capitaluri permanente necesare exploatării
INECr = imobilizări nete de exploatare corectate
ILÎ. = imobilizări în leasing şi închiriate
NFRE = necesar de fond de rulment de exploatare
sau: CNPE = AI + NFRE = Ai + AE – PE,

unde:
AI = active imobilizate
AE= active de exploatare
PE = pasive de exploatare
Sarcina de lucru 2
Precizați care sunt inconvenientele metodei de evaluare Activul net

contabil.
Rezumat
Activul net contabil este cea mai simplă metodă de evaluare: aceastã metodă
permite rapid calcularea patrimoniului net, fară a apela la serviciile unei firme
de evaluare.
Activul net corectat reprezintă mărimea capitalului necesar pentru a
reconstitui patrimoniul net existent al întreprinderii, la nivelul valorii reale de
utilitate a acestuia.
Valoarea substanţială se prezintă sub trei forme, şi anume:
a) valoarea substanţială brută
b) valoarea substanţială redusă
c) valoarea substanţială netă.
Valoarea matematică reprezintă diferenţa dintre ansamblul bunurilor
materiale şi financiare aflate în proprietatea întreprinderii şi ansamblul
datoriilor sale.
CPNE reflectă valoarea capitalului necesar pentru a crea o întreprindere cu
aceleaşi caracteristici, şi nu valoarea reală a întreprinderii . CPNE reflectă
totalul resurselor necesare pentru finanţarea imobilizărilor necesare
exploatării şi a necesarului de fond de rulment de exploatare. CPNE şi VSB
nu sunt utilizate ca metode de evaluare de sine-stătătoare, ci doar pentru
determinarea valorii întreprinderii prin metode bazate pe capitalizarea rentei
de goodwill
Se dau datele din tabelul 2.2.
Tabelul nr. 2.2.

ACTIV PASIV
Imobilizări necorporale 3500 Capital social subscris vărsat 40000
Imobilizări corporale 28000 Provizioane reglementate 10000
Imobilizări financiare 12500 Profit 12500
Creanţe 22500 Furnizori 27500
Cheltuieli înregistrate în 2500 Datorii financiare 7500
avans
Disponibilităţi 6000 Datorii fiscale 7500
Să se calculeze Activul net contabil.

a) 58.800 lei;
b) 100.200 lei;
c) 28.000 lei;
d) 53.100 lei;
e) 123.450 lei.
Răspuns: a)
București.
OMFP 1802/2014
OMFP 4160/2015
3. METODE DE EVALUARE NEPATRIMONIALE
3.1.Metoda valorii de rentabilitate (metoda capitalizării profitului net)
3.2. Metoda GOODWILL-ului
3.3.Metode bursiere
Rezumat
 să aplici metoda valorii de rentabilitate;
 să știi să calculezi valoarea Goodwill-ului și a valorii globale a unei

întreprinderi;
 să cunoști metodele de evaluare bursiere.
3.1. METODA VALORII DE RENTABILITATE (Metoda capitalizării profitului net)
Definiţie
Metoda valorii de rentabilitate derivă din teoria utilităţii, potrivit căreia
valoarea unui bun cumpărat este datã de satisfacţia pe care o resimte
cumpărătorul, adică de câştigurile viitoare realizabile din exploatarea
obiectului proprietăţii. Se obişnuieşte să se spună că „un cumpărător a plătit
pentru întreprinderea achiziţionată x profituri nete anuale“. Numărul de ani de
profit anual plătit exprimă un coeficient multiplicator prin care profitul net
anual reproductibil se transformă în capital, deci are loc capitalizarea profitului
net.
Se parcurg două etape:

1. - determinarea profitului net anual reproductibil
2. - stabilirea coeficientului multiplicator sau a ratei de capitalizare.
3.1.1. Profitul net anual reproductibil (PNr)
Definiţie
Profitul net anual reproductibil nu este acelaşi cu profitul net contabil, ci este
un profit net corectat în funcţie de evoluţia nivelului şi structurii cheltuielilor
întreprinderii evaluate. Stabilirea mărimii PNr se face pe baza analizei
dinamicii trecute, prezente şi previzibile pentru viitorul apropiat a cifrei de
afaceri exprimate în preţuri comparabile.
3.1.2. Stabilirea ratei de capitalizare sau a coeficientului multiplicator
Definiţie
Rata de calitalizare este un divizor cu ajutorul căruia un venit net se transformă
în capital, numai dacă venitul net este de natura unei anuităţi (mărimi anuale
egale).
1
(1) VR = PRr × = PNr ×k
t
unde:
VR = valoarea de randament
1/t = rata de capitalizare
k = coeficient multiplicator
1
şi k =
t
PNr
Din relaţia (1) se observă că t = , şi deci rata de capitalizare exprimă
VR
rata rentabilităţii (profit net/capital investit *100) pe care o acceptă un
investitor pentru a-şi plasa capitalul într-o afacere pe care o preferă altor
posibilităţi de plasament.
Coeficientul multiplicator (k) este inversul ratei de capitalizare şi arată
numărul de ani de profituri nete pe care cumpărătorul este dispus să le
plătească.
Pentru determinarea nivelului ratei de capitalizare se porneşte de la rata de
bază fără risc deflatată (idefl, deoarece PNr este exprimat în preturi constante)
la care se adaugă o primă de risc (R) care are o valoare de 25-200% din rata de
baza fără risc deflatată.
t deflt = i defl (1+R), i defl = i nedefl – f
unde:
i nedefl = rata dobânzii la obligaţiunile de stat
f = rata inflaţiei
De exemplu, pentru anul 2015:

Dacă f = 4%,
R = 50%; i nedefl = 10% → i defl = 10% - 4% = 6%
→ t defl = 6% ( 1+ 0,5) → t defl = 9%
sau VR = PNr * P.E.R., în cazul evaluării firmelor cotate la bursă, unde

P.E.R. = cursul acţiunii/ PN pe acţiune
Metoda valorii de rentabilitate este o metodă mai realistă de determinare a
valorii întreprinderii, în conformitate cu teoria utilităţii dar nu ia în considerare
structura bilanţieră, raportul dintre datoriile pe termen lung şi capitalurile
proprii. De asemenea, metoda nu poate fi utilizată în cazul societăţilor
comerciale aflate în dificultate şi în cazul celor la care rata profitului este mai
mică decât rata dobânzii la obligaţiunile de stat care este considerată o
investiţie fără risc şi cu un grad ridicat de lichiditate.
3.2. METODA GOODWILL-ULUI (GW)
Goodwill-ul este un element esenţial în evaluarea întreprinderii, pe lângă

valoarea substanţială şi valoarea de randament.
Definiţie
bucură o întreprindere din partea clienţilor săi şi a celor care o împrumută. Prin
prisma teoriei economice a întreprinderii, putem spune că goodwill-ul
• existenţa unor drepturi nemateriale (brevete, licenţe, mărci drepturi de
reproducere, drepturi de autor);
• utilizarea unui amplasament avantajos, folosirea unei mâini de lucru
calificate;
Se pot deosebi două componente ale goodwill-ului:

1) componenta bănească, formată din cheltuieli care vor genera venituri în
cursul perioadelor contabile următoare: drepturi nemateriale, cheltuieli de
organizare, cheltuieli de cercetare şi dezvoltare, cheltuieli de publicitate;
2) valoarea conducătorilor şi creditul de care ei se bucură, cunoştinţele şi
capacităţile colaboratorilor, calitatea produselor şi a prestaţiilor, poziţia
întreprinderii în mediul economic.
Faţă de celelalte elemente ale valorii întreprinderii, goodwill-ul se distinge prin
următoarele caracteristici:
• nu există decât în funcţie de o rentabilitate a întreprinderii, superioară
unui anumit nivel dat;
• este ultimul efect al factorilor care influenţează favorabil sau
defavorabil rentabilitatea firmei; devine deci negativ când rentabilitatea scade
sub acest nivel dat;
• reprezintă valoarea nematerială pe care o întreprindere o poate poseda
peste nivelul activelor sale; nu poate exista deci, decât dacă întreprinderea
continuă să producă;
• este limitat în timp; dispare deci, pe măsură ce elementele care l-au
determinat încetează să mai existe; dacă întreprinderea rămâne la fel de
rentabilă, aceasta se datorează creării unui nou goodwill pe măsura diminuării
valorii celuilalt;
• din punct de vedere contabil, goodwill-ul este cel mai imobil dintre
active, el neputând fi transferat decât împreună cu întreprinderea.
Goodwill-ul transmis de vânzătorul unui întreprinderi se diminuează în timp
până la epuizare, cumpărătorul trebuind să depună eforturi corespunzătoare
pentru a acumula unul nou.
Definiţie
Metodele de determinare a goodwill-ului sunt numeroase şi, de multe ori, ele
dau caracteristicile esenţiale metodelor de estimare a valorii globale a
întreprinderii.** Astfel, goodwill-ul poate apare ca element component al
valorii totale, alături de valoarea substanţială:
Vt = Vs + GW,
unde:
Vt = valoarea totală;
GW = goodwill.
Acolo unde se pune accentul pe valoarea de randament, goodwill-ul se

consideră a fi diferenţa între valoarea de randament şi valoarea substanţială.
GW = VR –VS
Dacă GW>0 înseamnă că se obţine un beneficiu suplimentar (goodwill), în
timp ce dacă GW<0 se înregistrează o activitate ineficientă (badwill).
Goodwill-ul surprinde faţa mai puţin văzută a întreprinderii, acele elemente

care fac din fiecare organism economic un caz particular şi care sunt în măsură
ca, în condiţii egale de dotare tehnică şi tehnologică, de asigurare cu forţă de
muncă, să dea un plus de eficienţă acelei întreprinderi care va şti să le
exploateze mai bine.
Operaţiunea de evaluare a întreprinderii este complexă şi dificilă, necesitând
mult timp, efort financiar şi o forţă de muncă specializată în astfel de lucrări.
Evaluarea întreprinderii trebuie să ţină seama că o întreprindere reprezintă mai
mult decât fondurile fixe şi mijloacele circulante din bilanţ, şi trebuie să aibă în
vedere şi aspectele care reflectă randamentul întreprinderii.
Metode de calcul a Goodwill-ului (GW)
A. Metode bazate pe capitalizarea rentei de GW

1. Metoda anglo-saxonă
Relaţia de calcul este următoarea:
VR  idefl  VSB
GW = , unde:
t defl
PN r
VR =
t defl
tdefl = idefl (1+R)

idefl = inedefl – f
inedefl= rata dobânzii la obligaţiunile de stat
f = rata inflaţiei
Astfel, potrivit metodei anglo-saxone de calcul a GW, valoarea globală a unei
firme se calculează potrivit relaţiei:
VG = ANCr + GW,
unde:
VG = valoarea globală a firmei
GW = goodwill-ul
2. Metoda simplificată a Uniunii Experţilor Contabili Europeni (U.E.E.C.)
Relaţia de calcul a GW este următoarea:

GW =(PN – idefl · Vpatrim.)· an
unde:
PN = PNCr sau VR
Vpatrim = ANCr sau VSB
1  ( 1  t defl ) n
an = ,
t defl
unde: tdefl = idefl(1+R)

idefl = inedefl – f
3. Metoda practicienilor
GW se determină pe baza relaţiei:
1  PN 

GW =   ANC r
2  t defl 

unde:
PN = profitul net real diminuat cu 30%
tdefl = idefl (1+R)
R = 25 – 50%
B. Metode indirecte de calcul a GW
GW = VR - ANCr
C. Metode directe de calcul a GW
Determinarea directă a GW se poate realiza doar pentru unităţile din comerţul

cu amănuntul, şi pentru cele în care se produc bunuri alimentare destinate
comercializării.
Determinarea directă a GW este aproximativă, dar rapidă, şi se realizează prin
aplicarea unor baremuri, cu modalităţi de exprimare diferite. De exemplu, în
literatura de specialitate din Franţa se utilizează pentru evaluarea directă a GW,
baremuri precum:
- pentru firmele ce au ca obiect de activitate prestarea de servicii de spălătorie
pentru populaţie, valoarea GW-ului se apreciază ca fiind de cca trei ori cifra de
afaceri lunară medie plus valoarea utilajelor deţinute;
- pentru firmele ce au ca obiect de activitate prestarea de servicii hoteliere,
valoarea GW-ului se consideră a fi de 2,5 – 4 ori CA medie anuală.
3.3 METODE BURSIERE
Metodele bursiere de evaluare se bazează pe analiza fundamentală, al cărui

scop este de a convinge un investitor potenţial şi circumspect să-şi plaseze
capitalul în achiziţionarea de acţiuni ale societăţilor cotate la bursa de valori pe
baza indicatorilor publicaţi de bursă, pe baza unei analize economico-
financiare aprofundate a întreprinderii; scopul acestei analize este aprecierea
valorii reale (intrinseci) a acţiunilor.
Toate metodele de evaluare bursiere se bazează pe actualizarea şi/sau
capitalizarea veniturilor viitoare pe care le vor obţine deţinătorii (profit net sau
dividend).
În principal sunt două metode de evaluare:
3.3.1. Metoda lui Irving Fisher
n
Dk Cn
(1) V0 = (1 t )
k 1
k

( 1  t )n
,
unde:
k = nr. de ani de previziune
V0 = valoarea actuală a unei acţiuni
Dk = dividendul în anul “k”
Cn = cursul acţiunii în anul „n”
t = rata de actualizare
Din formula (1) derivă alte două formule:
n
Dk
(a) V0 =  (1  t )
k 1
k
, când n  
Se aplică în cazul în care este posibil să se estimeze dividendul anual pe o

durată de previziune îndelungată, iar valoarea reziduală actualizată a acţiunii
este nesemnificativă sau egală cu zero.
Dl
(b) V0 =
t
3.3.2. Modelul Gordon-Shapiro
m
(1  g1 ) k (1  g1 ) m 1
V0 = D0 . 
k 1 (1  t )
k

(1  t ) m

t  g2
unde:
V0 = valoarea actuală a unei acţiuni
D0 = dividendul anual actual al unei acţiuni
g1 = rata anuală de creştere a dividendului în perioada 1, k
g2 = rata anuală de creştere a dividendului în perioada k  1,m
t = rata de actualizare.
Pe piaţa bursieră se tranzacţionează instrumente financiare sofisticate
(warrants, contracte pe indici bursieri, contracte futures etc.) care au generat noi
metode de evaluare a cursului instrumentelor financiare, care sunt mai mult de
competenţa analiştilor specializaţi în tranzacţiile bursiere, consideră S.Stan în lucrarea
„Evaluarea întreprinderilor – Metode şi uzanţe”, Editura Teora, pag. 88.
Sarcina de lucru 3
Sa se determine valoarea globala a unei firme prin metoda anglo – saxona

de calcul a Goodwill-ului daca se cunosc urmatoarele informatii:
 f ( rata inflaţiei) = 4 %
 inedefl ( rata dobânzii la obligaţiunile de stat) = 7%
 R (prima de risc) = 50%
 PNr (profitul net reproductibil)= 100.000 lei
 VSB = 50.000 lei
 ANCr = 25.000 lei
Rezumat
Metoda valorii de rentabilitate derivă din teoria utilităţii, potrivit căreia
valoarea unui bun cumpărat este datã de satisfacţia pe care o resimte
cumpărătorul, adică de câştigurile viitoare realizabile din exploatarea
obiectului proprietăţii. Se obişnuieşte să se spună că „un cumpărător a plătit
pentru întreprinderea achiziţionată x profituri nete anuale“. Numărul de ani de
profit anual plătit exprimă un coeficient multiplicator prin care profitul net
anual reproductibil se transformă în capital, deci are loc capitalizarea
profitului net.
bucură o întreprindere din partea clienţilor săi şi a celor care o împrumută.
Prin prisma teoriei economice a întreprinderii, putem spune că goodwill-ul
• existenţa unor drepturi nemateriale (brevete, licenţe,
mărci drepturi de reproducere, drepturi de autor);
• utilizarea unui amplasament avantajos, folosirea unei
mâini de lucru calificate;
Metodele bursiere de evaluare se bazează pe analiza fundamentală, al cărui
scop este de a convinge un investitor potenţial şi circumspect să-şi plaseze
capitalul în achiziţionarea de acţiuni ale societăţilor cotate la bursa de valori
pe baza indicatorilor publicaţi de bursă, pe baza unei analize economico-
financiare aprofundate a întreprinderii; scopul acestei analize este aprecierea
valorii reale (intrinseci) a acţiunilor.
Toate metodele de evaluare bursiere se bazează pe actualizarea şi/sau
capitalizarea veniturilor viitoare pe care le vor obţine deţinătorii (profit net
sau dividend).
1. Metoda valorii de rentabilitate este o metodă mai realistă decât metodele
patrimoniale de evaluare, dar prezintă dezavantajul că nu ia în considerare:
a) raportul dintre capitalul propriu şi totalul capitalurilor;
b) raportul dintre capitalul propriu şi capitalul total împrumutat pe termen
scurt;
c) raportul dintre datoriile pe termen mediu şi lung şi capitalurile proprii.
2. Goodwill-ul se caracterizează prin faptul că:

a) nu există decât în funcţie de o rentabilitate a întreprinderii, superioară
unuia anumit nivel dat;
b) reprezintă valoarea nematerială pe care o întreprindere o posedă peste
nivelul activelor sale;
c) dacă rentabilitatea firmei scade sub un nivel dat, devine negativ şi în
acest caz se numeşte badwill.
3. Ceea ce face ca o firmă să obţină un plus de eficienţă în aceleaşi condiţii de

dotare tehnică şi tehnologică şi de asigurare cu forţă de muncă este:
a) goodwill-ul;
b) vadul comercial;
c) calitatea echipei manageriale.
4. Toate metodele de evaluare bursiere se bazează pe:
a) actualizarea cash-flow-ului net;
b) capitalizarea dividendelor;
c) actualizarea şi/sau capitalizarea veniturilor viitoare pe care le vor obţine
deţinătorii acţiunilor(profit net sau dividend).
Răspunsuri: 1c; 2a,b,c; 3a; 4c.
București.
OMFP 1802/2014
OMFP 4160/2015
4. METODE DE EVALUARE NEPATRIMONIALE

4.1.Perioada de previziune a Cash-flow-ului net
4.2. Etapele necesare pentru aplicarea metodei DCF
4.3. Teste grilă cu răspuns
4.4. Teste grilă fără răspuns
Rezumat
 să estimezi cash-floul brut și net;
 să știi să aplici etapele necesare pentru utilizarea metodei DCF;
 să determini valoarea unei întreprinderi prin actualizarea cash-flow-

ului net.
4. METODA ACTUALIZĂRII CASH-FLOW-ului NET (DISCOUNTED CASH-

FLOW - DCF)
Pentru determinarea valorii unei întreprinderi prin actualizarea cash-flow-ului

(discounted cash-flow – DCF) sunt necesare cunoştinţe de eficienţă a
investiţiilor şi de apreciere a fezabilităţii unui proiect de investiţii.
În cazul DCF indicatorii economico-financiari se exprimă pentru perioada de
previziune explicită în preţuri curente, deci include şi influenţa inflaţiei, dar în
cazul ţărilor cu o inflaţie galopantă se calculează toate fluxurile băneşti viitoare
într-o valută stabilă sau se utilizează preţurile constante.
Fluxul de disponibilităţi nete reprezintă diferenţa dintre încasările şi plăţile
efectuate de o întreprindere pe parcursul unei exerciţiu-contabil, care se
numeşte şi cash disponibil (liber) care reflectă ceea ce-i revine proprietarului
după achitarea tuturor obligaţiilor de plată.
Mărimea reală a CF-ului net rezultat din funcţionarea întreprinderii pe
parcursul unui an este diferenţa dintre CF net existent la sfârşitul anului şi cel
existent la începutul anului.
Cash-flow-ul brut (marja brută de autofinanţare) este dat de suma dintre
profitul net corectat, amortizarea şi provizioanele cu caracter de rezervă; de
regulă se neglijează provizioanele cu caracter de rezervă deoarece se consideră
că sunt dificil de previzionat în mod credibil, iar ponderea acestora în totalul
CF brut este foarte redusă şi nu au o influenţă semnificativă asupra valorii
întreprinderii, calculată prin DCF.
Cash-flow-ul brut se determină cu relaţia:
CFb = PNCr + Am , (ct. 280, 281) + Proviz. cu caracter de rezervă (ct. 39)
Cash-flow-ul brut evidenţiază capacitatea unei firme de a restitui creditele
scadente, de a remunera acţionarii prin plata dividendelor cuvenite, de a face
noi investiţii şi de a asigura necesarul de fond de rulment necesar pentru
creşterea cifrei de afaceri.
Evaluarea unei firme prin capitalizarea cash-flow-ului brut se realizează cu
ajutorul relaţiei:
VCFB = CFb * K
unde: VCFB = valoarea întreprinderii prin DCF
K = coeficient multiplicator extras din anchete statistice privind vânzările
unor întreprinderi asemănătoare
K = 4 ,10
CFb = cash-flow-ul brut
Cash-flow-ul net disponibil reprezintă recompensa primită de proprietar pentru
plasarea capitalurilor în întreprinderea evaluată.
4.1. Perioada de previziune a cash-flow-ului net
Durata de viaţă a întreprinderii, din punct de vedere al evaluării se împarte în

două perioade, şi anume:
- durata de previziune explicită este perioada pentru care CF-ul se poate
calcula pentru fiecare an. Această perioadă este 5-10 ani pentru întreprinderile
industriale cu o dotare tehnică normală şi cu piaţă de desfacere în creştere.
- durata de previziune non-explicită este perioada pentru care CF-ul nu
mai poate fi calculat cu credibilitate. Pentru această perioadă se calculează
valoarea reziduală a întreprinderii care reprezintă cash-flow-ul total realizabil
între sfârşitul perioadei de previziune explicită şi infinit.
Fig. 1 – Perioadele de previziune a cash-flow-ului

unde:
CFn = cash-flow net, Vrez = valoarea reziduală
În elaborarea metodei DCF s-a pornit de la ideea că: „o unitate monetară astăzi
este mai puţin decât o unitate monetară mâine”, deoarece unitatea monetară de
mâine poate fi investită astăzi în aşa fel încât mâine aceasta să aducă un profit.
Fie „t” nivelul câştigului la care o întreprindere poate să plaseze banii de care
dispune. O sumă S0 plasată la acest nivel al câştigului, va fi:
într-un an: S1 = S0(1+t) (1)

în doi ani: S2 = S1(1+t) = S0(1+t)2 (2)
în „n” ani: Sn = S0(1+t)n (3)
Valoarea actuală a sumei ce se obţine în anul „n” pornind de la relaţia (3) va fi:
1
S0 = Sn
(1  t ) n
Deci, cash-flow-ul actualizat este suma valorilor actuale ale CF-urilor în timpul
întregii durate a vieţii acestora.
1
CFan = CFn ,
(1  t ) n
unde:
CFan = CF-ul din anul „n” actualizat
Prin tehnica actualizării se asigură comparabilitatea unor parametri tehnico-

economici de cheltuieli şi efecte ce se realizează şi se obţin în perioade diferite de
timp.
Formula de calcul a valorii unei întreprinderi prin actualizarea cash-flow-ului

net
Valoarea unei firme prin metoda actualizării cash-flow-ului (DCF) rezultă din
însumarea valorii actualizate a CF-ului net din anii de previziune explicită cu
valoarea actualizată a valorii reziduale.
CFn1 CFn 2 CFnk V

VDCF =   ...   rezK k
1  t (1  t ) 2
(1  t ) k
(1  t )
Deci,
k
 1  1
VDCF =   CF ni  i 
(1  t ) 
 VrezK 
(1  t ) k
,
i 1 
unde:
VDCF = valoarea întreprinderii prin metoda DCF
CFni = cash-flow-ul net în anul „i”
k = nr. de ani ai duratei de previziune explicită
Vrez = valoarea reziduală
1
= factor de actualizare corespunzător ratei de actualizare (t).
1 t
4.2. Etapele ce se parcurg pentru aplicarea metodei DCF
Pentru evaluarea întreprinderii prin metoda DCF sunt necesare analize

economico-financiare şi tehnice pentru aprecierea viabilităţii economice şi
profitabilităţii întreprinderii, şi anume:
– proiecţia contului de profit şi pierderi;
– estimarea NFR;
– determinarea valorii investiţiilor necesare pentru funcţionarea eficientă a
întreprinderii;
– determinarea valorii reziduale;
– fixarea ratei de actualizare;
– calcularea valorii finale a firmei;
– corectarea valorii finale;
– proiectarea bilanţului şi determinarea ratelor financiare de lichiditate,
solvabilitate şi rentabilitate pentru perioada de previziune explicită.
1) Proiecţia contului de profit şi pierdere
a) Proiecţia veniturilor se poate realiza pe baza:

- extrapolării evoluţiei cifrei de afaceri din anii precedenţi;
- previziunilor asupra evoluţiei pieţei de desfacere a produselor şi/sau
serviciilor realizate de întreprinderea respectivă;
- ritmului anual de creştere prognozat pentru PIB.
Evaluarea trebuie să asigure un grad de credibilitate cât mai mare proiecţiei
veniturilor, inclusiv prin realizarea mai multor variante: pesimistă, normală şi
optimistă.
b) Proiecţia cheltuielilor trebuie să se facă ţinând cont că:

- rămân constante cheltuielile fixe;
- cheltuielile variabile evoluează aproximativ în acelaşi ritm cu veniturile;
- creşterea veniturilor trebuie să aibă loc într-un ritm superior majorării
costurilor salariale directe.
Rezultatul proiecţiei contului de profit şi pierdere reprezintă profitul net
corectat. Profitul net corectat al anului situat în mijlocul perioadei de
previziune explicită poate fi folosit pentru determinarea valorii întreprinderii
prin metoda valorii de rentabilitate, dacă veniturile evoluează într-o pantă
ascendentă relativ stabilă, adică în ritmuri anuale de creştere apropiate.
2. Estimarea evoluţiei NFR
NFR (necesar de fond de rulment) reprezintă activele circulante care trebuie să

fie finanţate din FR precum şi partea din capitalul permanent pe care trebuie să
o utilizeze o întreprindere peste cea alocată finanţării imobilizărilor, pentru a-şi
asigura o funcţionare normală.
NFR = St + Cr –DNB< 1 an
unde:
St = stocuri
Cr = creanţe
DNB < 1 an = datorii nebancare cu scadența mai mică de un an
Modificarea anuală a NFR este influenţată de viteza de rotaţie a stocurilor,

creanţelor şi datoriilor nebancare, şi presupune parcurgerea mai multor etape,
şi anume:
1. – se calculează viteza de rotaţie a elementelor pe baza cărora se determină
mărimea NFR, exprimată în: număr de zile de venituri pentru creanţe; număr
de zile de cost complet de producţie pentru produsele finite şi producţia
neterminată, etc.
2. – se evaluează dacă viteza de rotaţie este normală; dacă viteza de rotaţie nu
este normală va încerca modificarea acesteia în vederea normalizării
aprovizionării cu materii prime şi desfacerii produselor finite, diminuării
duratei producţiei neterminate, etc.
3. – după calcularea mărimii NFR anuale în perioada de previziune explicită se
determină modificarea anuală a NFR, pe baza relaţiei:
NFR = NFR1 – NFR0
Dacă rezultă o modificare anuală a NFR în sens negativ (micşorare) această

diferenţă duce la majorarea cash-flow-ului net, şi invers.
Dacă NFR are o pondere foarte scăzută în veniturile totale (sau în cifra de
afaceri), de exemplu 2-5%, NFR anual se calculează prin aplicarea acestei
ponderi asupra veniturilor anuale viitoare sau asupra cifrei de afaceri, apreciază
S.Stan în lucrarea „Evaluarea întreprinderilor – Metode şi influenţe”, Ed.
Teora, p. 49.
3. Investiţiile necesare funcţionării eficiente a întreprinderii
Atunci când se stabilesc investiţiile necesare pentru funcţionarea eficientă a

întreprinderii se au în vedere următoarele:
- utilajele necesare;
- valoarea utilajelor necesare şi furnizorul de unde pot fi achiziţionate;
- data punerii în funcţiune şi de unde vor fi achitate;
- estimarea efectelor economice obţinute ca urmare a punerii lor în funcţiune.
Dacă bunurile pentru investiţii sunt achiziţionate prin leasing valoarea lor nu
va fi inclusă în investiţii ci, se va include doar chiria anuală în costurile de
regie generală, însă dacă investiţiile sunt finanţate din împrumuturi pe termen
lung, pe de o parte primirea creditelor reprezintă o majorare de disponibilităţi,
iar pe de altă parte, ratele scadente reprezintă o diminuare de disponibilităţi.
4. Determinarea valorii reziduale a firmei
Valoarea reziduală reprezintă suma cash-flow-urilor din perioada de previziune

non-explicită, iar mărimea sa în totalul valorii întreprinderii depinde de trei
factori:
- durata perioadei de previziune explicită, cu care este invers proporţională;
- specificul activităţii întreprinderii evaluate;
- nivelul ratei de actualizare.
5. Actualizarea cash-flow-ului net şi a valorii reziduale
Nivelul ratei de actualizare se stabileşte în funcţie de:

- nivelul ratei neutre sau ratei dobânzii fără risc;
- mărimea riscului (economic şi financiar);
- mărimea ratei inflaţiei;
- structura financiară a bilanţului:
În cazul întreprinderilor necotate şi neîndatorate (fără datorii pe termen lung),
rata de actualizare se poate stabili în două moduri:
1. dacă se apreciază riscul la nivel global:
tdefl = idefl (1 + R), idefl = inedefl – f
unde:
R = prima de risc economic global;
idefl = rata de bază fără risc deflatată.
Rata de bază fără risc deflatată poate fi considerată în acest caz:
- rata dobânzii anuale deflatată a obligaţiunilor de stat;
- rata anuală medie a dobânzilor bancare pentru depunerile în conturi curente.
2. dacă prima de risc economic se calculează pe trepte de risc:
tdefl = idefl + RTI + RPM + RF + RSP + RDC + RP + RŢ ,
unde : RTI = riscul pentru talia întreprinderii:
0% pentru monopol
1% pentru oligopol
2-5% pentru o dimensiune redusă a firmei
6. Valoarea finală a întreprinderii prin metoda actualizării cash-flow-ului
net
Valoarea finală se stabileşte sintetizând rezultatele etapelor anterioare, cu

ajutorul următorului tabel:
Perioada de previziune
Nrcrt Indicatori Total
explicită
A A A A A
n n n n n
1 2 3 4 5
1. Profit net din exploatare
2. Amortizare
3. CASH-FLOW BRUT
(3=1+2)
4. Creşterea anuală a FRN
5. Credite pe termen lung
primite
6. Rambursări de credite pe
termen lung
7. Investiţii
8. CASH FLOW NET (CFN)
(8=3-4+5-6-7)
9. Valoarea reziduală la
sfârşitul perioadei de
previziune explicită
10. Factorul de actualizare
pentru o rată de actualizare
de...
11. Cash-ftow net şi valoarea
reziduală actualizată
12. Valoare finală = total 11.
VDCF
RPM = riscul pierderii managerilor; dacă nu există înlocuitori capabili să preia

sarcinile oacestora, creşte mărimea riscului de la 0% spre 5%.
RF = riscul financiar; cu cât raportul datorii pe termen lung/capital
permanent este mai mare cu atât creşte şi mărimea riscului de la 0% către 5%.
RSP = riscul pentru structura producţiei, adică numărul tipurilor de produse
existente în fabricaţie şi gradul de flexibilitate al producţiei, cu cât acest număr
de produse este mai mic şi flexibilitatea este mai limitată şi riscul este mai
mare şi invers.
RDC = riscul dependenţei de clienţi; mărimea riscului creşte pe măsură ce
creşte ponderea clienţilor în totalul vânzărilor, datorită riscului derivat din
pierderea acestora.
RP = riscul aferent previziunilor de nerealizare a acestora, este direct
proporţional cu durata de previziune explicită.
RT = riscul de ţară se apreciază în cazul evaluării unei întreprinderi în care
este interesat un investitor străin.
Evaluatorul poate lua în considerare şi alte trepte de risc (declinul unor
ramuri, a unor pieţe, etc.)
În cazul întreprinderilor cotate şi îndatorate pe termen lung se calculează costul
capitalului mediu ponderat, costul capitalului propriu şi costul datoriilor pe
termen lung.
7. Corecţii aduse valorii finale
Valoarea finală obţinută pe baza tabelului anterior se corectează de regulă cu:

- prima de control care este de 30% din VDCF pentru întreprinderile
necotate şi de 20-30% pentru întreprinderile cotate.
- diminuarea valorii finale cu 10-20%, în cazul societăţilor necotate la bursă,
datorită imposibilităţii sau dificultăţii vânzării acţiunilor proprii în cazul în
care lichidităţile ar fi insuficiente.
- valoarea disponibilităţilor băneşti existente în momentul evaluării se adaugă
la valoarea finală; această corecţie nu este absolut necesară dacă mărimea
disponibilităţilor băneşti este foarte mică, şi invers.
Concluzii asupra metodei actualizării cash-flow-ului net (DCF)
Metoda DCF evaluează întreprinderea în funcţie de speranţa câştigurilor

viitoare şi a continuităţii activităţii. Metoda DCF este relevantă doar la
societăţile în care ponderea profitului net în totalul cash-flow-ului brut este de
peste 50%, şi invers, este irelevantă dacă ponderea profitului net previzionat în
cash-flow-ul brut este de 5-20% şi amortizarea de 80-95%.
Această metodă, prezintă o serie de avantaje:
- flexibilitatea - se poate aplica indiferent dacă vânzătorul urmăreşte vânzarea
activelor sau continuarea exploatării;
- adaptabilitate la orice orizont de timp - se utilizează atât pentru analiza
efectelor lichidării în câteva luni cât şi pentru actualizarea unui flux financiar
previzionat la infinit;
- ia în considerare inflaţia, utilizând rate de actualizare deflatate şi nedeflatate.
- permite evaluarea oricărui tip de întreprindere, în sensul că pot fi evaluate cu
metoda DCF atât întreprinderile cotate cât şi cele necotate la bursa de valori
mobiliare (pentru cele necotate neputându-se aplica metodele bursiere), atât
întreprinderile care obţin beneficii cât şi cele care înregistrează pierderi (pentru
care metodele bazate pe valoarea de randament sunt inaplicabile).
- acoperă în întregime ansamblul metodelor clasice de evaluare.
Evaluarea întreprinderii prin metoda DCF este foarte utilă atunci când
evaluatorul nu se poate baza pe valoarea întreprinderii, mai ales în condiţiile în
care în România obişnuinţa pieţii financiare este la începuturi. Totodată,
metoda are şi o serie de limite şi anume:
- riscul previzionării evoluţiei ratei inflaţiei pe o perioadă mare de timp (pentru
cazul în care previzionarea cash-flow-ului se face în preţuri curente);
- probabilitatea ridicată ca previziunile să nu se realizeze;
- mărimea diferită a valorii reziduale în funcţie de metoda aleasă, ceea ce poate
denatura valoarea finală.
Cu toate aceste inconveniente, metoda DCF se recomandă a se utiliza în
evaluările de întreprinderi necotate, cu excepţia celor fără şanse reale de
redresare.
4.3. TESTE GRILĂ CU RĂSPUNSURI
1. Evaluarea firmei este necesară în următoarele cazuri:

a) numai în procesul de privatizare a societăţilor comerciale;
b) numai în tranziţia spre economia de piaţă;
c) nu numai în procesul de privatizare, ci şi pentru alte aspecte ale
tranziţiei spre economia de piaţă.
R: c
2. Aplicarea metodelor de evaluare în cazul firmelor din ţara noastră se

confruntă cu dificultăţi, întrucât:
a) evaluarea se bazează în România, în principal pe inventarierea şi pe
determinarea valorii rămase de amortizat;
b) este dificil de adaptat un sistem teoretic şi practic la o realitate diferită,
întrucât nu toţi indicatorii financiar-contabili din sistemul de gestiune
occidental pot fi regăsiţi sau asimilaţi celor din sistemul contabil românesc;
c) rata medie anuală a inflaţiei este ridicată.
R: a şi b
3. Pentru determinarea activului net contabil se utilizează:

a) un bilanţ previzionat pe următorii 3-5 ani;
b) ultimul bilanţ contabil din exerciţiul financiar încheiat;
c) buletinul informativ publicat de bursa de valori mobiliare.
R: b
4. Metoda activului net contabil consideră că sunt „non-valori”

următoarele elemente:
a) cheltuielile de constituire şi creanţele mai vechi de 6 luni;
b) cheltuielile de constituire, diferenţele de conversie activ, cheltuielile
înregistrate în avans şi cheltuielile de repartizat pe mai multe exerciţii;
c) cheltuielile de constituire, diferenţele de conversie pasiv, cheltuielile
înregistrate în avans şi cheltuielile de repartizat pe mai multe exerciţii.
R: b
5. Metoda activului net corectat este:

a) în conformitate cu teoria utilităţii;
b) în contradicţie cu teoria utilităţii;
c) o analiză statică a, o fotografie a firmei la un moment dat.
R: b şi c
6. În cadrul metodei activului net corectat, activele necorporale se

reevaluează în funcţie de:
a) diferenţa dintre valoarea de randament şi valoarea patrimonială a
firmei;
b) diferenţa dintre valoarea totală şi valoarea goodwill - ului;
c) mărimea cheltuielilor de constituire.
R: a
7. Evaluarea terenurilor în cazul metodei activului net corectat se face în

funcţie de :
a) amplasarea lor;
b) caracterul lor construibil sau neconstruibil;
c) amplasarea lor şi caracterul lor construibil sau neconstruibil.
R: c
8. Valoarea substanţială brută exprimă valoarea bunurilor:
a) în funcţie de natura lor;
b) în funcţie de modul lor de finanţare şi de statutul lor juridic;
c) indiferent de natura lor, modul lor de finanţare sau statutul lor juridic.
R: c
9. Valoarea substanţială netă se calculează diminuând valoarea
substanţială brută cu:
a) mărimea datoriilor nepurtătoare de dobânzi;
b) mărimea creditelor acordate de furnizori în condiţiile unei rate
favorabile a dobânzii;
c) mărimea datoriilor totale.
R: c
10. Stabilirea profitului net anual reproductibil se face pe baza analizei:

a) dinamicii trecute şi prezente a valorii adăugate;
b) dinamicii trecute, prezente şi previzibile pentru viitorul apropiat a cifrei
de afaceri exprimate în preţuri comparabile;
c) dinamicii trecute a profitului net.
R: b
11. Goodwill - ul reprezintă:

a) diferenţa dintre valoarea de randament şi valoarea substanţială;
b) un suprabeneficiu ce permite remunerarea capitalului investit pe baza
unei rate superioare celei a dobânzii normale;
c) consideraţia, stima de care se bucură o firmă din partea clienţilor săi şi
a celor care o împrumută.
R: a,b,c
12. Goodwill – ul se poate determina pe baza relaţiei:

a) GW = VT – AC;
b) GW = VT – VS;
c) GW = VR – VS.
Unde: GW = goodwill;
VT = valoarea totală a firmei;
AC = active circulante;
VR = valoarea de randament.
R: b,c
13. Indicatorii economico-financiari utilizaţi în cadrul evaluării prin

metoda discounted cash-flow sunt exprimaţi pentru perioada de previziune
explicită:
a) în preţuri constante;
b) în preţuri curente;
c) într-o valută stabilă dacă inflaţia este galopantă.
R: a,b,c
14. Cash-flow-ul brut este dat de suma dintre:

a) profitul net corectat, amortizare şi provizioanele cu caracter de rezervă;
b) profitul net corectat, amortizare şi provizioanele pentru riscuri şi
cheltuieli;
c) profitul net corectat, amortizare şi provizioanele reglementate.
R: a
15. Durata de viaţă a unei întreprinderi din punct de vedere al evaluării se

divide:
a) trei perioade: perioada de previziune explicită, relativ explicită şi non –
explicită;
b) două perioade: perioada de previziune explicită şi non – explicită;
c) „n” perioade, în funcţie de numărul anilor de previziune explicită.
R: b
16. Valoarea unei firme prin metoda actualizării cash-flow-ului net rezultă
din însumarea:
a) valorii actualizate a cash-flow-ului net din anii de previziune explicită
cu valoarea actualizată a valorii reziduale;
b) valorii actualizate a cash-flow-ului net previzionat pentru n→ ∞;
c) valorii actualizate a cash-flow-ului net din anii de previziune explicită
cu cash-flow-ul net din anii de previziune relativ explicită.
R: a
17. Proiecţia cheltuielilor în cadrul proiecţiei contului de profit şi pierderi

se face astfel:
a) cheltuielile fixe evoluează aproximativ în acelaşi ritm cu veniturile;
b) cheltuielile variabile evoluează aproximativ în acelaşi ritm cu
veniturile;
c) cheltuielile fixe rămân constante.
R: b,c
18. Valoarea reziduală reprezintă suma cash-flow-ului realizabil în

perioada de previziune non - explicită, iar mărimea sa în valoarea totală a
întreprinderii depinde de:
a) durata de previziune non-explicită;
b) durata de previziune explicită cu care este direct proporţională;
c) durata de previziune explicită cu care este invers proporţională.
R: c
19. Cash-flow-ul net (CFN) se determină cu relaţia:

a) CFN = CFB – Amortizarea, unde: CFB = cash-flow brut;
b) CFN = CFB - ∆ FRN + Rambursări de credite pe termen lung –
Investiţii, unde: CFB = cash-flow brut, ∆ FRN = variaţia fondului de rulment
net;
c) CFN = CFB – Provizioane reglementate, unde: CFB = cash-flow brut.
R: b
20. Valoarea finală a unei firme determinată prin metoda discounted cash-
flow se corectează cu:
a) prima de control;
b) valoarea disponibilităţilor băneşti existente în momentul evaluării;
c) 10-20% pentru lipsă de disponibilităţi.
R: a,b,c
21. Metoda actualizării cash-flow-ului net se bazează pe:

a) speranţa câştigurilor viitoare şi a continuităţii activităţii;
b) inventarierea patrimoniului;
c) corectarea valorii substanţiale.
R: a
22. Metoda discounted cash-flow este nerecomandată pentru firmele a

căror pondere a:
a) profitului net în totalul cash-flow-ului brut este de peste 50%;
b) profitului net în totalul cash-flow-ului brut este cuprinsă între 5 şi 20%;
c) amortizării în totalul cash-flow-ului brut este de 80-95%.
R: b,c.
23. Metoda discounted cash-flow este recomandată în cazul cumpărării

întreprinderii de către:
a) un investitor străin;
b) salariaţi;
c) alți acționari.
R: b
24. Activul net contabil, ca metodă de evaluare, are dezavantajul că:

a) este în contradicţie cu teoria utilităţii;
b) aplicarea unor reguli fiscale conduce la înregistrări contabile care
deformează situaţia reală;
c) valorile sunt exprimate în costurile perioadei de bază.
R: a,b
25. Activul net corectat reprezintă mărimea capitalului necesar pentru:

a) a reconstrui patrimoniul net existent al întreprinderii la nivelul valorii
reale de utilitate a acesteia;
b) a asigura funcţionarea eficientă a întreprinderii;
c) a obţine o rentabilitate superioară faţă de rata dobânzii normale.
R: a
26. În cadrul metodei activului net corectat maşinile, utilajele şi mijloacele

de transport se evaluează la :
a) preţul de revânzare pe piaţa secundară;
b) valoarea netă contabilă;
c) nici una din afirmaţiile precedente.
R: a
27. Valoarea matematică reprezintă diferenţa dintre:

a) activul net corectat şi valoarea datoriilor totale;
b) activul net corectat şi valoarea elementelor necorporale;
c) activul net contabil şi elementele considerate „non-valori”.
R: a
28. Valoarea venală a unei întreprinderi reprezintă:

a) preţul mediu probabil ce poate fi obţinut prin vânzarea sa în starea
actuală;
b) preţul obţinut prin vânzarea către un investitor străin;
c) costul investiţiilor necesare pentru funcţionarea eficientă a
întreprinderii.
R: a
29. Capitalurile permanente necesare exploatării reprezintă:
a) valoarea capitalului necesar creării unei firme cu aceleaşi caracteristici;
b) totalul resurselor necesare pentru finanţarea imobilizărilor necesare
exploatării şi a necesarului de fond de rulment de exploatare;
c) totalul resurselor necesare funcţionării întreprinderii la o rată a
rentabilităţii superioare ratei dobânzii normale.
R: a,b
30. Capitalizarea profitului net anual reproductibil se face printr-un:

a) coeficient multiplicator care exprimă numărul de ani de profit anual
plătit de investitor;
b) coeficient ce exprimă durata normată de funcţionare a utilajelor;
c) coeficient ce exprimă raportul dintre capitalul propriu şi capitalul
permanent.
R: a
31. Profitul net anual reproductibil se determină cu relaţia:
a) PNCr  PB  Ch.ec.corectate;
b) PNC r  PB  IPB ;
c) PNC r  PBC r  IPBC r , unde: PNC r  profitul net corectat;
PB = profitul brut;
IPB = impozitul pe profitul brut;
PBC r = profitul brut corectat;
IPBC r = impozitul pe profitul brut corectat.
R: a
32. Rata de capitalizare este un divizor cu ajutorul căruia are loc:

a) transformarea în capital a unui venit net;
b) transformarea în capital a unui venit net de natura unei anuităţi;
c) transformarea în capital a unui flux viitor de lichidităţi variabil de la un
an la altul.
R: b
33. Metoda valorii de rentabilitate este o metodă mai realistă decât

metodele patrimoniale de evaluare, dar prezintă dezavantajul că nu ia în
considerare:
b) raportul dintre capitalul propriu şi capitalul total împrumutat pe termen
scurt;
R: c

a) nu există decât în funcţie de o rentabilitate a întreprinderii, superioară
unuia anumit nivel dat;
b) reprezintă valoarea nematerială pe care o întreprindere o posedă peste
nivelul activelor sale;
c) dacă rentabilitatea firmei scade sub un nivel dat, devine negativ şi în
acest caz se numeşte badwill.
R: a,b,c
35. Ceea ce face ca o firmă să obţină un plus de eficienţă în aceleaşi

condiţii de dotare tehnică şi tehnologică şi de asigurare cu forţă de muncă este:
a) goodwill-ul;
b) vadul comercial;
R: a

R: c
37. Fluxul de disponibilităţi net este dat de diferenţa dintre:

a) încasările şi plăţile efectuate de o firmă pe parcursul unui exerciţiu
financiar;
b) încasările ce sunt previzionate pentru perioada de previziune explicită;
c) încasările ce sunt previzionate pentru perioada de previziune non-
explicită.
R: a
38. Trezoreria netă reprezintă:

a) excedentul de resurse permanente peste imobilizările pe termen lung;
b) partea din activele circulante finanţate din resursele permanente;
c) excedentul fondului de rulment faţă de necesarul de fond de rulment.
R: c
39. O firmă trebuie să fie evaluată având în vedere:

a) experienţa şi profesionalitatea salariaţilor săi;
b) capacitatea sa de a produce un profit viitor durabil;
c) experienţa şi profesionalitatea evaluatorului.
R: a,b
40. Subiectivitatea evaluării întreprinderii face necesară existenţa:

a) unei valori unice pentru preţul de vânzare/cumpărare;
b) unei valori fixe pentru preţul de vânzare/cumpărare;
c) unei „plaje” de valori între care poate evolua preţul de
vânzare/cumpărare, de la cel maxim suportabil pentru cumpărător la preţul minim
acceptabil pentru vânzător.
R: c
41. Aplicarea metodelor de evaluare în cazul firmelor româneşti se

caracterizează prin faptul că:
a) se confruntă cu dificultăţi, întrucât nu toţi indicatorii financiari-
contabili din sistemul de gestiune occidental pot fi regăsiţi sau asimilaţi celor
din sistemul financiar-contabil românesc;
b) nu se confruntă cu dificultăţi, întrucât toţi indicatorii financiari-
contabili din sistemul de gestiune occidental pot fi regăsiţi sau asimilaţi celor
din sistemul financiar-contabil românesc;
c) nu are nici o legătură cu metodele de evaluare occidentale.
R: a
42. Metoda de evaluare aleasă trebuie să corespundă:

a) domeniului de activitate;
b) specificului întreprinderii;
c) scopului pentru care se efectuează evaluarea.
R: a,b
43. Toate metodele de evaluare pot fi secondate în orice situaţie de

procedeul de evaluare prin intermediul:
a) activului net corectat;
b) valorii de randament;
c) cash-flow-ului.
R: c
44. Dezavantajele prezentate de metoda activului net contabil se referă la:

a) existenţa unor neconcordanţe între datele contabile şi situaţia reală;
b) calcularea rapidă a patrimoniului net;
c) faptul că valoarea obţinută este în contradicţie cu teoria utilităţii.
R: a,c
45. În cazul metodei activului net contabil sunt considerate „non-valori”, acele
elemente care nu pot fi valorificate independent pe piaţă, şi anume:
a) cheltuielile de constituire, cheltuielile înregistrate în avans şi
cheltuielile de repartizat pe un singur exerciţiu;
b) cheltuielile de constituire, cheltuielile înregistrate în avans, cheltuielile
de repartizat pe mai multe exerciţii şi diferenţele de conversie pasiv;
c) cheltuielile de constituire, cheltuielile înregistrate în avans, cheltuielile
de repartizat pe mai multe exerciţii şi diferenţele de conversie activ.
R: c

a) în contradicţie cu teoria utilităţii;
b) o fotografie a firmei la data evaluării;
c) o analiză dinamică a întreprinderii.
R: a,b
47. Valoarea substanţială se prezintă sub trei forme, şi anume:

a) valoare substanţială brută, valoare substanţială netă şi valoare
substanţială adăugată;
b) valoare substanţială brută, valoare substanţială redusă şi valoare
substanţială adăugată;
c) valoare substanţială brută, valoare substanţială netă şi valoare
substanţială redusă.
R: c
48. Cunoaşterea mărimii valorii substanţiale permite desprinderea unor

concluzii cu privire la:
a) poziţia întreprinderii în cadrul ramurii şi asupra riscului concurenţei;
b) riscul de faliment al firmei;
c) riscul de exploatare al firmei.
R:a,b
49. Metoda valorii de rentabilitate este:

b) în conformitate cu teoria utilităţii;
c) independentă de teoria utilităţii.
R: b
50. Coeficientul multiplicator prin care are loc capitalizarea profitului net
reprezintă:
a) numărul de ani de cifră de afaceri anuală plătită pentru cumpărarea
firmei respective;
b) numărul de ani de profit anual plătit pentru cumpărarea firmei
respective;
c) numărul de ani de excedent brut de exploatare anual plătit pentru
cumpărarea firmei respective.
R: b
51. Goodwill-ul reprezintă:

a) diferenţa dintre valoarea de randament şi valoarea matematică;
b) diferenţa dintre valoarea de randament şi valoarea substanţială;
c) diferenţa dintre valoarea matematică şi valoarea de randament.
R: b
4.4. TESTE GRILĂ FĂRĂ RĂSPUNS

a) numai în procesul de privatizare a societăţilor comerciale;
b) numai în tranziţia spre economia de piaţă;
c) nu numai în procesul de privatizare, ci şi pentru alte aspecte ale tranziţiei spre
economia de piaţă.
2. Metoda activului net contabil consideră că sunt „non-valori” următoarele

elemente:
a) cheltuielile de constituire şi creanţele mai vechi de 6 luni;
b) cheltuielile de constituire, diferenţele de conversie activ, cheltuielile
c) cheltuielile de constituire, diferenţele de conversie pasiv, cheltuielile
3. Goodwill – ul se poate determina pe baza relaţiei:

a) GW = VT – AC;
b) GW = VT – VS;
c) GW = VR – VS.
Unde: GW = goodwill;
VT = valoarea totală a firmei;
AC = active circulante;
VR = valoarea de randament.
4. Indicatorii economico-financiari utilizaţi în cadrul evaluării prin metoda
discounted cash-flow sunt exprimaţi pentru perioada de previziune explicită:
5. Durata de viaţă a unei întreprinderi din punct de vedere al evaluării se divide:

explicită;
6. Valoarea reziduală reprezintă suma cash-flow-ului realizabil în perioada de
previziune non - explicită, iar mărimea sa în valoarea totală a întreprinderii
depinde de:
a) durata de previziune non-explicită;
b) durata de previziune explicită cu care este direct proporţională;
c) durata de previziune explicită cu care este invers proporţională.
7. Valoarea finală a unei firme determinată prin metoda discounted cash-flow se
corectează cu:
a) prima de control;
b) valoarea disponibilităţilor băneşti existente în momentul evaluării;
c) 10-20% pentru lipsă de disponibilităţi.
9. Activul net corectat reprezintă mărimea capitalului necesar pentru:
a) a reconstrui patrimoniul net existent al întreprinderii la nivelul valorii reale de
utilitate a acesteia;
b) a asigura funcţionarea eficientă a întreprinderii;
c) a obţine o rentabilitate superioară faţă de rata dobânzii normale.
10. Valoarea matematică reprezintă diferenţa dintre:
a) activul net corectat şi valoarea datoriilor totale;
b) activul net corectat şi valoarea elementelor necorporale;
c) activul net contabil şi elementele considerate „non-valori”.
11. Metoda valorii de rentabilitate este o metodă mai realistă decât metodele
patrimoniale de evaluare, dar prezintă dezavantajul că nu ia în considerare:
b) raportul dintre capitalul propriu şi capitalul total împrumutat pe termen scurt;
13. Toate metodele de evaluare pot fi secondate în orice situaţie de procedeul de
evaluare prin intermediul:
a) cash flow-ului;
b) activului net contabil;
c) goodwill-ului.
14. Dezavantajele prezentate de metoda activului net contabil se referă la:
a) existenţa unor neconcordanţe între datele contabile şi situaţia reală;
b) valorile sunt exprimate în costurile perioadei de bază, fără a fi actualizate;
c) calcularea rapidă a patrimoniului net.
b) o fotografie a firmei la data evaluării;
c) o analiză dinamică a întreprinderii.
16. Goodwill-ul reprezintă:
a) diferenţa dintre valoarea totală şi valoarea matematică;
b) diferenţa dintre valoarea totală şi valoarea substanţială;
c) diferenţa dintre valoarea matematică şi valoarea de randament.
17. Coeficientul multiplicator prin care are loc capitalizarea profitului net
reprezintă:
a) numărul de ani de cifră de afaceri anuală plătită pentru cumpărarea firmei
respective;
b) numărul de ani de profit anual plătit pentru cumpărarea firmei respective;
c) numărul de ani de excedent brut de exploatare anual plătit pentru cumpărarea
firmei respective.
18. Aplicarea metodelor de evaluare în cazul firmelor din ţara noastră se confruntă
cu dificultăţi, întrucât:
a) evaluarea se bazează în România, în principal pe inventarierea şi pe
determinarea valorii rămase de amortizat;
b) este dificil de adaptat un sistem teoretic şi practic la o realitate diferită, întrucât
nu toţi indicatorii financiar-contabili din sistemul de gestiune occidental pot fi regăsiţi
sau asimilaţi celor din sistemul contabil românesc;
c) rata medie anuală a inflaţiei este ridicată.
19. Pentru determinarea activului net contabil se utilizează:
a) un bilanţ previzionat pe următorii 3-5 ani;
b) ultimul bilanţ contabil din exerciţiul financiar încheiat;
c) buletinul informativ publicat de bursa de valori mobiliare.
b) profitul net corectat, amortizare şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli;
21. Valoarea unei firme prin metoda actualizării cash-flow-ului net rezultă din
însumarea:
a) valorii actualizate a cash-flow-ului net din anii de previziune explicită cu
valoarea actualizată a valorii reziduale;
b) valorii actualizate a cash-flow-ului net previzionat pentru n→ ∞;
c) valorii actualizate a cash-flow-ului net din anii de previziune explicită cu cash-
flow-ul net din anii de previziune relativ explicită.
22. Proiecţia cheltuielilor în cadrul proiecţiei contului de profit şi pierderi se face
astfel:
a) cheltuielile fixe evoluează aproximativ în acelaşi ritm cu veniturile;
b) cheltuielile variabile evoluează aproximativ în acelaşi ritm cu veniturile;
c) cheltuielile fixe rămân constante.
24. Metoda discounted cash-flow este nerecomandată pentru firmele a căror
pondere a:
25. În cadrul metodei activului net corectat maşinile, utilajele şi mijloacele de
transport se evaluează la :
a) preţul de revânzare pe piaţa secundară;
b) valoarea netă contabilă;
c) nici una din afirmaţiile precedente.
26. Valoarea venală a unei întreprinderi reprezintă:
a) preţul mediu portabil ce poate fi obţinut prin vânzarea sa în starea actuală;
b) preţul obţinut prin vânzarea către un investitor străin;
c) costul investiţiilor necesare pentru funcţionarea eficientă a întreprinderii.
a) nu există decât în funcţie de o rentabilitate a întreprinderii, superioară unuia
anumit nivel dat;
b) reprezintă valoarea nematerială pe care o întreprindere o posedă peste nivelul
activelor sale;
c) dacă rentabilitatea firmei scade sub un nivel dat, devine negativ şi în acest caz
se numeşte badwill.
28. firmă trebuie să fie evaluată având în vedere:
29. Capitalurile permanente necesare exploatării reflectă:
a) valoarea reală a firmei;
b) valoarea capitalului necesar exploatării pentru continuarea activităţii firmei în
condiţii de profitabilitate;
c) valoarea capitalului necesar pentru a crea o întreprindere cu aceleaşi
caracteristici.
30. Valoarea substanţială se prezintă sub trei forme, şi anume:
a) valoare substanţială brută, valoare substanţială redusă şi valoare substanţială
adăugată;
b) valoare substanţială brută, valoare substanţială netă şi valoare substanţială
redusă;
c) valoare substanţială brută, valoare substanţială certă şi valoare substanţială
redusă.
31. Subiectivitatea evaluării întreprinderii face necesară existenţa:
a) unei valori unice pentru preţul de vânzare/cumpărare;
b) unei valori fixe pentru preţul de vânzare/cumpărare;
c) unei „plaje” de valori între care poate evolua preţul de vânzare/cumpărare, de
la cel maxim suportabil pentru cumpărător la preţul minim acceptabil pentru vânzător.
32. Valoarea substanţială brută exprimă valoarea bunurilor:

a) în funcţie de natura lor;
b) în funcţie de modul lor de finanţare şi de statutul lor juridic;
c) indiferent de natura lor, modul lor de finanţare sau statutul lor juridic.
33. Indicatorii economico-financiari utilizaţi în cadrul evaluării prin metoda
discounted cash-flow sunt exprimaţi pentru perioada de previziune explicită:
34. Cash-flow-ul net (CFN) se determină cu relaţia:

a) CFN = CFB – Amortizarea, unde: CFB = cash-flow brut;
b) CFN = CFB - ∆ FRN + Rambursări de credite pe termen lung – Investiţii,
unde: CFB = cash-flow brut, ∆ FRN = variaţia fondului de rulment net;
c) CFN = CFB – Provizioane reglementate, unde: CFB = cash-flow brut.
35. Metoda discounted cash-flow este nerecomandată pentru firmele a căror
pondere a:
36. Metoda discounted cash-flow este recomandată în cazul cumpărării
întreprinderii de către:
a) un investitor străin;
b) salariaţi;
c) alți acționari.
37. Activul net contabil, ca metodă de evaluare, are dezavantajul că:
a) este în contradicţie cu teoria utilităţii;
b) aplicarea unor reguli fiscale conduce la înregistrări contabile care deformează
situaţia reală;
c) valorile sunt exprimate în costurile perioadei de bază.
38. Ceea ce face ca o firmă să obţină un plus de eficienţă în aceleaşi condiţii de
dotare tehnică şi tehnologică şi de asigurare cu forţă de muncă este:
a) goodwill-ul;
b) vadul comercial;
39. Metoda valorii de rentabilitate este:
b) în conformitate cu teoria utilităţii;
c) independentă de teoria utilităţii.
40. În cadrul metodei activului net corectat, activele necorporale se reevaluează în
funcţie de:
a) diferenţa dintre valoarea de randament şi valoarea patrimonială a firmei;
b) diferenţa dintre valoarea totală şi valoarea goodwill - ului;
c) mărimea cheltuielilor de constituire.
41. Valoarea substanţială netă se calculează diminuând valoarea substanţială brută
cu:
a) mărimea datoriilor nepurtătoare de dobânzi;
b) mărimea creditelor acordate de furnizori în condiţiile unei rate favorabile a
dobânzii;
c) mărimea datoriilor totale.
b) profitul net corectat, amortizare şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli;
43. Durata de viaţă a unei întreprinderi din punct de vedere al evaluării se divide:
explicită;
44. Capitalizarea profitului net anual reproductibil se face printr-un:
a) coeficient multiplicator care exprimă numărul de ani de profit anual plătit de
investitor;
b) coeficient ce exprimă durata normată de funcţionare a utilajelor;
c) coeficient ce exprimă raportul dintre capitalul propriu şi capitalul permanent.
46. Evaluarea terenurilor în cazul metodei activului net corectat se face în funcţie
de :
a) amplasarea lor;
b) caracterul lor construibil sau neconstruibil;
c) amplasarea lor şi caracterul lor construibil sau neconstruibil.
47. Fluxul de disponibilităţi nete este dat de diferenţa dintre:
a) încasările şi plăţile efectuate de o firmă pe parcursul unui exerciţiu financiar;
c) încasările ce sunt previzionate pentru perioada de previziune non-explicită.


a)numai în procesul de privatizare a societăţilor comerciale;
b)numai în tranziţia spre economia de piaţă;
c)nu numai în procesul de privatizare, ci şi pentru alte aspecte ale tranziţiei spre
economia de piaţă.
50. Rata de capitalizare este un divizor cu ajutorul căruia are loc:
a) transformarea în capital a unui venit net;
b) transformarea în capital a unui venit net de natura unei anuităţi;
c) transformarea în capital a unui flux viitor de lichidităţi variabil de la un an la
altul.
51. Rezultatul proiecţiei contului de profit şi pierdere reprezintă:
a) profitul brut;
b) profitul net corectat;
c) profitul repartizat.
52. Cunoaşterea mărimii valorii substanţiale permite desprinderea unor concluzii
cu privire la:
a) poziţia întreprinderii în cadrul ramurii şi asupra riscului concurenţei;
b) riscul de faliment al firmei;
c) riscul de exploatare al firmei.
54. firmă trebuie să fie evaluată având în vedere:
55. Stabilirea profitului net anual reproductibil se face pe baza analizei:
a) dinamicii trecute şi prezente a valorii adăugate;
b) dinamicii trecute, prezente şi previzibile pentru viitorul apropiat a cifrei de
afaceri exprimate în preţuri comparabile;
c) dinamicii trecute a profitului net.
Sarcina de lucru 4
 Precizați care sunt avantajele metodei de evaluare DCF și ce

metode de evaluare poate înlocui.
Rezumat
Metoda DCF evaluează întreprinderea în funcţie de speranţa câştigurilor
viitoare şi a continuităţii activităţii. Metoda DCF este relevantă doar la
societăţile în care ponderea profitului net în totalul cash-flow-ului brut este de
peste 50%, şi invers, este irelevantă dacă ponderea profitului net previzionat
în cash-flow-ul brut este de 5-20% şi amortizarea de 80-95%.
Evaluarea întreprinderii prin metoda DCF este foarte utilă atunci când
evaluatorul nu se poate baza pe valoarea întreprinderii, mai ales în condiţiile
în care în România obişnuinţa pieţii financiare este la începuturi. Totodată,
metoda are şi o serie de limite şi anume:
- riscul previzionării evoluţiei ratei inflaţiei pe o perioadă mare de
timp (pentru cazul în care previzionarea cash-flow-ului se face în
preţuri curente);
- probabilitatea ridicată ca previziunile să nu se realizeze;
T
e - mărimea diferită a valorii reziduale în funcţie de metoda aleasă, ceea
s ce poate denatura valoarea finală.
t Cu toate aceste inconveniente, metoda DCF se recomandă a se utiliza în
evaluările de întreprinderi necotate, cu excepţia celor fără şanse reale de
dredresare
e
autoevaluare
1. Fluxul de disponibilităţi net este dat de diferenţa dintre:
a) încasările şi plăţile efectuate de o firmă pe parcursul unui exerciţiu
financiar;
c) încasările ce sunt previzionate pentru perioada de previziune non-
explicită.
R: a
2. Rezultatul proiecţiei contului de profit şi pierdere reprezintă:

a) profitul brut;
b) profitul net corectat;
c) profitul repartizat.
R: b
R: c

R: a,b
5. Toate metodele de evaluare pot fi secondate în orice situaţie de procedeul de

evaluare prin intermediul:
a) activului net corectat;
b) valorii de randament;
c) cash-flow-ului.
R: c
Răspunsuri: 1a; 2b; 3c; 4a și b; 5 c.
București.
OMFP 1802/2014
OMFP 4160/2015
Bibliografie (de elaborare a cursului)

București.
OMFP 1802/2014
OMFP 4160/2015

Curs Evaluare IDIFR PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Evaluare IDIFR PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN

1.1. Evaluarea întreprinderii – noţiuni introductive

1.2. Patrimoniul întreprinderii

1.3. Modalităţi de exprimare a valorii întreprinderii

1.4. Situaţiile financiare – premisă pentru evaluarea unei întreprinderii

1.5. Diagnosticul întreprinderii evaluate

1.6. Clasificarea metodelor de evaluare a întreprinderii

1.7. Alegerea metodelor de evaluare

2. Metode de evaluare patrimonială

2.1. Activul net contabil

2.2. Activul net corectat

2.3. Valoarea substanţială

2.4. Valoarea matematică

2.5. Metoda C.P.N.E

3. Metode de evaluare nepatrimoniale

3.1. Metoda valorii de rentabilitate (metoda capitalizării profitului net)

3.2. Metoda GOODWILL-ului

4. Metoda actualizării cash-flow-ului net (DCF)

4.1. Perioada de previziune a Cash-flow-ului net

4.2. Etapele necesare pentru aplicarea metodei DCF

4.3. Teste grilă cu răspuns

4.4. Teste grilă fără răspuns

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

 asumarea informaţiilor esenţiale din curs şi din bibliografie;

 însuşirea noţiunilor esenţiale ale Evaluării întreprinderii;

 dezvoltarea capacităţii de a realiza corelaţii între diferiţi indicatori

 corelarea cunoştinţelor de evaluare cu cele dobândite la alte

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

 Premisele teoretice ale evaluării întreprinderii

În prima unitate de învăţare, intitulată Premisele teoretice ale evaluării

- să descrii funcţiile Evaluării întreprinderii;

- să argumentezi despre metodele de evaluare a întreprinderii;

- să distingi între diferitele tipuri de metode de evaluare.

Ca să-ţi pot evalua gradul de însuşire a cunoştinţelor rezolvă o lucrare de evaluare, pe

În a treia unitate de învăţare, intitulată Metode de evaluare nepatrimoniale vei regăsi

- să aplici metoda valorii de rentabilitate;

- să știi să calculezi valoarea Goodwill-ului și a valorii globale a unei

- să cunoști metodele de evaluare bursiere.

- să estimezi cash-floul brut și net;

 Să se citească modulul cu maximă atenţie;

 Să se evidenţieze informaţiile esenţiale cu culoare, să fie notate pe hârtie,

 Să se răspundă la întrebări şi să se rezolve exerciţiile propuse;

 Să se simuleze evaluarea finală, autopropunându-vă o temă şi rezolvând-

 În caz de rezultat nesatisfăcător să se reia întreg demersul de învăţare.

1.1. Evaluarea întreprinderii – noţiuni introductive

1.2. Patrimoniul întreprinderii

1.3. Modalităţi de exprimare a valorii întreprinderii

1.4. Situaţiile financiare – premisă pentru evaluarea unei întreprinderii

1.5. Diagnosticul întreprinderii evaluate

1.6. Clasificarea metodelor de evaluare a întreprinderii

1.7. Alegerea metodelor de evaluare

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

 să descrii funcţiile Evaluării întreprinderii;

 să argumentezi despre metodele de evaluare a întreprinderii;

 să distingi între diferitele tipuri de metode de evaluare.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3-4 ore

Evaluarea unei întreprinderi reprezintă o preocupare centrală pentru specialiştii

1.2. Patrimoniul întreprinderii

În ţara noastră trecerea la economia de piaţă şi perspectivele privatizării au

1.3. Modalităţi de exprimare a valorii întreprinderii

Complexitatea şi dificultatea procesului de evaluare a unei întreprinderi

Nu este necesară estimarea tuturor acestor valori în procesul de evaluare a unei