1.1. Structura si funcţiile membranelor biologice.

Mecanismele transportului pasiv

(difuzia simplă, difuzia facilitată, filtraţia si osmosa). Transportul activ primar si
secundar (uniport, simport, antiport).

1. Structura membranelor biologice

Membrana este o parte componentă a celulelor care are următoarele funcţii:
- Rol de delimitare a mediului intracelular de cel extracelular
- Asigură distribuţia asimetrică a componentelor ionice datorită permiabilităţii
selective.
- Transfer de informaţie (hormonii acţionează la nivel de membrană ca mai
apoi informaţia să se transmită în celulă)
- Rol de apărare şi secreţie prin fagocitoză, endocitoză şi exocitoză.
- Rol în recunoaşterea intercelulară şi apărarea imunitară
- Reglarea şi limitarea creşterii orgaelor
- Adezivitatea şi relaţiile intercelulare
Membrana este formată dintr-un bistrat lipidic a căror parte hidrofobă este
orientată în interior, iar cea hidrofilă la exterior. Între stratul de lipide se află
proteine integrale care formează canale ionice. La exteriorul stratului
dublulipidic se află proteine libere ce au funcţia de receptori. Iar la exterior este
glicocalixul.
În repaus membrana celulei
este permiabilă doar pentru
cationi, şi anume cationii de
K+. Dacă asupra membranei
acţionează un excitant atunci
membrana se excită, dacă
răspunde la acţiunea
excitantului. Această
capacitate este caracteristică
numai pentru ţesuturile
excitabile.
Ţesuturile excitabile:
1. Ţesutul muscular
2. Ţesutul nervos
3. Ţesutul glandular

Transportul se face prin două tipuri de sisteme:

1. Sisteme de microtransport
A) Transport pasiv
 Difuzie simplă (pasaj direct) şi prin canale sau difuzie facilitată (mediată
de transportori)
 Filtraţia
 Osmoză
 Solvent drag

1
  Echilibrul Donnan
B) Transport activ, care este realizat de pompe pentru electroliţi şi neelectroliţi
 În contragradient de concentraţie
 Prin translocare de grup
2. Sisteme de macrotransport
 Endocitoză
 Exocitoză
 Transcitoză
 Coloidopexia
 Rofeocitoza

1.2. Potenţialul de membrană. Legea lui Nernst. Conductanţa selectivă.

Impermeabilitatea membranelor excitabile pentru ionii de Na+ în repaus.
În repaus între suprafaţa externă a membranei electric pozitivă şi interior
electric negativă există o diferenţă de potenţial – potenţial de membrană (potenţial
de repaus). Din cauza permeabilităţii selective a membranei celulare ionii se
repartizează în următorul mod:
- La exterior Na+ 150 mM/l, K+ 5,5 mM/l, Cl- 120 mM/l;
- La interior Na+ 15 mM/l, K+ 150 mM/l, Cl- 9 mM/l, radicalii proteici OH-,
COO-
În timpul potenţialului de repaus sunt deschise canalele de scurgere care permit
ieşirea K+ şi pătrunderea Na+ în celulă. Permeabilitatea pentru K este de 100 ori
mai mare ca pentru Na din următoarele motive:
- ionii de Na au un diametru mai mare decât cei de K
- numărul canalelor specifice pentru Na este mai mic ca cele pentru K.
Mai activează pompa Na/K ATP-aza care transportă 2K spre interior contra 3Na
spre exterior. În timpul potenţialului de repaus transportul net prin membrana este
zero.
Valoarea potenţialului de echilibru (E) pentru fiecare ion poate fi calculat după
formula lui Nernst

Unde Ек- potenţialul de echilibru; R – constanta gazelor; T – temperatura absolută; n –

valenţa; F – constanta Faraday; Ci – concentraţia intracelulară a ionilor; Ce – concentraţia
extracelulară a ionilor.
Masurarea potenţialului de membrană se
face cu un electrod minuscul, umplut cu
soluţie electrolitică puternică (KCl)
implantat în celulă şi un electrod
indiferent plasat în lichidul interstiţial.
Ambii electrozi se unesc cu un
amplificator de biocurenţi şi oscilograf,
pe ecranul oscilografului se înregistrează
valoarea potenţialului de repaus.
2
 1.3.Potenţialul de acţiune, fazele lui. Particularităţile răspunsului local şi
a potenţialului de acţiune. Canalele de Na+, K+ şi Ca2+
Potenţial de acţiune este alternarea rapidă a potenţialului de repaus, cu durata de
ordinul milisecundelor, în timpul căruia potenţialul membranar variază până la
100mV (de la -70 până la +30), cu repolarizarea ulterioară şi revenirea la valoarea
potenţialului de repaus.
Fazele potenţialului de acţiune:
- perioada de latenţă: intervalul de timp dintre momentul stimulării şi
începutul potenţialului de acţiune, potenţialul de membrană se deplasează
progresiv spre valoarea pragului de excitaţie.
- depolarizarea: în această fază membrana devine foarte permeabilă pentru
ionii de Na+ cu pătrunderea lor masivă în interiorul celulei; valoarea potenţialului
membranar ajunge până la +30mV.
- repolarizarea: la câteva zecimi de milisecundă canalele pentru Na + se închid
şi e deschid canalele pentru K+ cu revenirea potenţialului spre valoarea
potenţialului de repaus.
- postpotenţial vestigial negativ: se manifestă ca o întârziere a repolarizării ce
devine mai lentă faţă de perioada iniţială a repolarizării.
- postpotenţial vestigial pozitiv: pompa Na/K transportă 2K spre interior şi
3Na spre exterior ce duce la un deficit tranzitor de sarcini pozitive în interior, ce
determină hiperpolarizarea membranei (valoarea potenţialului membranar mai
mică de -90mV).
Răspunsul local. Nivelul critic al depolarizării.
Toţi excitanţi după putere se împart:
1. pragali – care pot genera potenţial de acţiune, adică excitaţie
2. subpragali – intensitate mică şi nu pot genera potenţial de acţiune
3. suprapragali – mai puternici ca cei pragali.
Dacă asupra membranei acţionează un excitant subpragal nu apare potenţial de
acţiune, doar răspuns local, adică are loc depolarizarea membranei cu modificarea
permeabilităţii pentru Na+ numai în locul acţiunii excitantului.
Proprietăţile răspunsului local:
1. Apare la acţiunea excitanţilor subpragali
2. Nu se răspândeşte
3. Se sumează
4. Nu se supune legii totul sau nimic – la acţiunea excitantului pragal şi
suprapragal apare potenţialul de acţiune +30mV „totul”, la acţiunea excitantului
subpraga nu apare potenţialul de acţiune „nimic”.
5. Valoarea lui depinte de intensitatea excitantului „legea forţei”
Răspunsul local se sumează până la un anumit nivel care poartă denumirea de
nivel critic al depolarizării care coincide cu 30% din valoarea potenţialului de
acţiune. Nivelul critic pentru diferite ţesuturi este diferit dar în mediu este de -60
mV.

3
1.4.Modificările excitabilităţii în cursul potenţialului de acţiune. Perioada
refractară.
Excitabilitate este proprietatea materiei vii sau capacitatea ţesutului de a răspunde
la excitare în mod specializat cu o viteză maximă
Excitaţia proces biologic caracterizat prin modificarea proceselor metabolice şi
termogenetice, prin depolarizarea temporară a membranei celulare şi prin alte
manifestări fiziologice specifice
Excitant sau stimul – orice agent din mediu capabil să producă o reacţie de
răspuns din partea structurii vii.
În timpul potenţialului de repaus excitabilitatea membranei este 100%.
În faza de latenţă excitabilitatea membranei creşte deoarece membrana parţial
este depolarizată, un excitant subpragal poate declanşa potenţial de acţiune.
În faza de depolarizare toate canalele de Na + sunt deschise în totalitate,
membrana este incapabilă să răspundă la un nou stimul indiferent de intensitatea
lui, excitabilitatea este zero, aceasta se numeşte perioada refractară absolută.
În faza repolarizării membrana poate răspunde la stimuli de o intensitate
suprapragală, ne reacţionând la stimuli de intensitate pragala. Excitabilitatea creşte
treptat până la normă şi se numeşte perioada refractară relativă.
În faza potenţialului vestigial
negativ excitabilitatea este mai sus
de normă şi un excitant subpragal
poate provoca excitaţie, perioada
supranormală.
În timpul potenţialului vestigial
pozitiv excitabilitatea este scăzută
şi pentru generarea PA e nevoie de
un excitant suprapragal, aceasta
este perioada subnormală sau
hiperpolarizare.

1.5.Parametrii excitabilităţii
(pragul de intensitate şi de timp).
Legile excitării. Relaţia
intensitate-durată (reobază,
cronaxie).
Pragul de excitaţie: aplicarea unui stimul slab nu determină apariţia potenţialului
de acţiune, ci doar un răspuns local, ce se manifestă ca o depolarizare limitată a
membranei. Cu creşterea intensităţii stimulului depolarizarea se accentuiază. La
atingera pragului de excitaţie se declanşează potenţialul de acţiune.

4
Reobaza – intensitatea minimă de curent
capabilă să producă excitaţia într-un timp
nedefinit; micşorarea intensităţii
curentului în limite inferioare faţă de
valoarea critică nu provoacă apariţia
excitaţiei, indiferent de durata acţiunii
Timpul util – durata minimă de timp în
care un curent cu o anumită intensitate
produce excitaţia; micşorarea timpului de
acţiune a stimulului sub valoarea critică
nu va provoca apariţia excitaţiei
Cronaxia – timpul minim necesar de a
produce excitaţia cu o intensitate dublă
reobazei

Legile excitării.
1. Legea forţei – la acţiunea cu stimuli subpragali răspunsul local este direct cu
intensitatea stimulului.
2. Legea sumaţiei – la acţiunea a doi stimuli subpragali într-o unitate scurtă de
timp duce la sumarea răspunsului
3. Legea „totul sau nimic” – la acţiunea cu stimuli pragali sau suprapragali
răspunsul va fi acelaşi.
Parabioza şi labilitatea.
Termenul parabioză este introdus de Vedeski în traducere înseamnă „para” – lângă,
„bios” – viaţă, stare lângă viaţă.
Parabioza – este o stare cu labilitate scăzută
Labilitate – este proprietatea fibrei musculare, nervoase de a transmite un anumit
interval de timp.
Labilitatea nervului este – 1000Hz, muşchiului – 300-400Hz, sinapsa 100 –
1500Hz.
Parabioza include următoarele faze:
1. egalare
2. paradoxală
3. ultraparadoxală
4. narcoza
Parabioza este o stare revesibilă şi apare la acţiunea diferitor factori: fizici,
chimici etc. Restabilirea la normă merge în aceiaşi consecutivitate.
Exemplu de parabioză: - narcoza locală
- îngheţarea degetelor
- extinderea nervului.