Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tema Si Viziunea Despre Lume in Romanul ION de Liviu Rebreanu
Tema Si Viziunea Despre Lume in Romanul ION de Liviu Rebreanu
Ion, primul roman publicat de Liviu Rebreanu ( în 1920 ), este un roman realist de tip obiectiv, cu
tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de Eugen Lovinescu “cea mai
puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, romanul prezintă drama ţăranului ardelean integrat
într-o societate pentru care pământul este, mai mult decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al
valorii individuale.
Opera literara Ion este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii.
Este roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii (la
persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele
sale şi, omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit).
Complexitatea mesajului textului poate fi dedusă după atitudinile pe care romanul le generează la
nivelul receptorului. În acest sens, sunt cunoscute interpretările diferite ale criticilor Eugen
Lovinescu, George Călinescu şi Nicolae Manolescu.
Astfel, pentru Lovinescu, romanul este unul modern, acţiunile personajului Ion punând în valoare
inteligenţa ascuţită a acestuia, mobilitatea deosebită pe care mintea sa o are în a rezolva o situaţie
socială extrem de complicată : “Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia
pune o inteligenţă ascuţită, […] şi, mai ales, o voinţă imensă”. La polul opus, George Călinescu
interpretează textul într-un sens tradiţionalist, afirmând că Ion nu este nimic altceva decât o brută,
un individ primar, lipsit de inteligenţă, avand doar o viclenie procedurală tipică fiinţelor inferioare :
“Ion nu e însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune… Nu din inteligenţă a iesit
ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricarei fiinţe reduse.”
Cu toate acestea, interpretarea cea mai coerentă, în spiritual lumii textului, pare că o dă Nicolae
Manolescu, aşezând inţelegerea romanului într-o altă perspectivă. Din perspectiva lui Manolescu, atât
Lovinescu cât şi Călinescu se află în eroare, deoarece interpretările lor sunt făcute dintr-un unghi
moral, etic. Nicolae Manolescu spune că, de fapt, destinul lui Ion este unul tragic, că satul Pripas este
o comunitate aflată în afara moralei, element care anulează orice posibilă interpretare din perspectiva
actelor morale. Cu alte cuvinte, Ion nu ar fi putut acţiona altfel decât a făcut-o, faptele sale
desfăşurându-se în normalul psihologic presupus de existenţa în acea comunitate amorală, motiv
pentru care Ion nu poate fi acuzat de cruzime.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condiţiile socio-economice ale satului
ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta lui Ion, un ţăran sărac, pentru a
obţine pământ şi consecinţele actelor sale. Relaţia organică dintre Ion şi pământ este fixată chiar din
capitolul al II-lea, secvenţa a doua, prin prezentarea drumului lui Ion la cosit. Naratorul surprinde
atât drumul lui Ion, cât şi instinctul său de proprietate şi legătura sa cu pământul : “toată fiinţa lui
arde de dorul de a a avea pământ mult, cât mai mult. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.
Veşnic a pizmuit pe cei bogati şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă : trebuie să aibă pământ
mult, trebuie ! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”. Pământul este pentru Ion o
stihie, o forţă care îl cheamă, îi ordonă mişcările şi îl face să se simtă stăpân în aceiaşi măsură în care
este stăpânit. Deşi Ion o iubeşte pe Florica, satisfacerea patimii pentru pământ se realizează prin
intermediul căsătoriei cu Ana, forţându-l astfel pe Vasile Baciu să-i cedeze pământurile. După
căsătorie, “Ion ieşea deseori în hotar să-şi desfeţe sufletul în priveliştea pământurilor lui. […] privea
brazdele cu dragoste pătimaşă, mormăind mândru de mulţumire : – Acum avem şi noi pământ, slavă
Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!”. Se evidenţiază astfel satisfacerea setei organice de
pămant a lui Ion. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii şi de tema
destinului.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema şi viziunea despre lume, este titlul
romanului – Ion, care pune în evidenţă personajul eponim. Ion devine, astfel, exponent al ţărănimii prin
dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin relaţia organică cu acesta. În satul Pripas,
căsătoria “sărăntocului” Ion cu Ana, o fată cu zestre, nu este un fapt deosebit, pentru că Vasile Baciu
şi Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră avere în acelaşi mod.
În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare a personajului principal, Ion este caracterizat în
mod indirect, prin acţiunile sale şi prin relaţia cu celelalte personaje. Ion este un personaj eponim,
realizat prin tehnica basoreliefului şi a contrapunctului, personaj monumental, complex. Din
perspectiva lui Eugen Lovinescu, acţiunile protagonistului pun în valoare inteligenţa ascuţită a acestuia.
Pe de altă parte, Călinescu afirmă că Ion este lipsit de inteligenţă, avand doar o viclenie procedurală,
tipică fiinţelor inferioare. De asemenea, Călinescu susţine că Ion se dezumanizează treptat, în goana
sa pătimaşă după pământ, iar moartea sa este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului,
demonstrându-se astfel interpretarea textului ca roman tradiţionalist, construit pe o structură de
natură moralistă, eticistă, o interpretare care se opune, deci, structural interpretării lovinesciene,
conform căreia romanul “Ion” este unul modern. Nicolae Manolescu afirmă că “în centrul romanului se
află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”, patimă care îl face pe protagonist să se
folosească de femeie ca mijloc de obţinere a pământului. Cele două femei, conturate antitetic, Ana şi
Florica, simbolizează cele două patimi ale protagonistului : pământul şi iubirea.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradiţional, unde averea
condiţionează respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac : “Glasul pământului
pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, coplşindu-l.”. Mândru şi orgolios, conştient de
calităţile sale, Ion nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica
şi averea Anei. Cele două chemari lăuntrice nu îl pun într-o situaţie-limită, pentru că se manifestă
succesiv, nu simultan.
Echilibrul compoziţional din “Ion”, de factură tradiţională, surprinde viziunea despre lume a autorului
şi evoluţia personajului central. Romanul este format din două părţi, “Glasul pământului” şi “Glasul
iubirii”. Astfel, romanul nu este doar echilibrat, ci şi simetric, pentru că titlurile celor două părţi
surprind cele două mari obsesii ale eroului : pământul şi iubirea. Simetria incipitului cu finalul se
realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului.
Personificat, drumul are semnificaţia simbolică a destinului. Descrierea drumului, supusă convenţiei
realiste a veridicităţii, prin detalii toponimice, îl introduce pe cititor în viaţa satului ardelean de la
începutul secolului al XX-lea : “Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul […] se
desprinde un drum alb mai sus de Armadia, […] ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de
coline.”
În opinia mea, Ion este un roman care impresionează, atât prin structura narativă, cât şi prin
construcţia personajului eponim. Consider că Ion este un rezultat al instinctelor lăuntrice, mereu
dominat de dorinţa de a stăpâni şi de a urca pe scara socială. Astfel, Liviu Rebreanu se evidentiază
prin construirea unei personalităţi complexe, cu un impact major asupra cititorului, un personaj
marcant al literaturii române.
În concluzie, romanul Ion este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice, apreciat la
aparitie de criticul Eugen Lovinescu drept “cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”.
Introducere
Autor: Liviu Rebreanu
Tip: Roman interbelic, realist, de tip obiectiv
Definitia romanului: Constructie epica in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa la care
participa un numar mare de personaje, intre care se formeaza conflicte puternice.
Face parte dintr-o trilogie pe tema pamantului si a conditiei taranului
-este primul din aceasta trilogie
-al doilea roman din trilogie este Rascoala
-al treilea roman a ramas in stadiul de proiect
Reprezinta drama taranului ardelean care face parte dintr-o societate in care pamantul reprezinta
una dintre valorile principale
Intamplarile din roman sunt caracteristice pentru lumea taraneasca de la finalul secolului al XIX-lea
Cuprins
Categorie: Roman realist obiectiv
Caracteristicile romanului realist:
-reprezinta realitatea in mod veridic, fara a idealiza personajele si circumstantele in care
actioneaza. Omul este prezentat ca un produs al mediului din care face parte.
Realismul este o Expresie a banalitatii cotidiene - Champfleury. Liviu Rebreanu foloseste o estetica de
tip naturalist.
-Ion renunta la orice cliseu din literatura si reprezinta veridic viata romanilor din Ardeal de la
sfarsitul sec. XIX. Realitatea nu se limiteaza la o singura clasa sociala, oferind fresca societatii
transilvanene din acea perioada.
-Actiunea se invarte in jurul personajului principal, Ion, care incearca sa urce pe "scara societatii",
insa esueaza, destinul sau fiind guvernat de cauzalitati previzibile
Viziune despre lume: Pentru Rebreanu, romanul este o Creatie de oameni si de viata. Scriitorul
recurge la un realism al esentelor. Naratorul este omniscient si urmareste existenta umana angrenata
in fluxul oarbei deveniri.
Raport realitate-fictiune: Sunt trei scene importante care au dat nastere romanului:
-La hotarul satului Prislop, autorul a asistat la o scena in care un taran imbracat in haine de
sarbatoare a sarutat pamantul
-Rodovica, fata unuia dintre cei mai bogati tarani, a fost batuta crunt de tatal sau pentru ca s-a
insurat cu "un prapadit de flacau, pleava satului"
-A treia scena care a dus la nasterea romanului este o discutie cu un tanar taran, Ion Pop al
Glanetasului, care isi marturisea dragostea sa pentru pamant, aproape "bolnavicioasa"
Transformandu-se in fictiune, aceste trei scene au servit drept schelet pentru un roman cu titlul
Zestrea, care a fost abandonat datorita lipsei unui personaj reprezentativ.
O parte din destinul familiei lui Rebreanu devine material de inspiratie pentru soarta familiei
Herdelea, iar Titu Herdelea este considerat un alter-ego al autorului.
Tema: Reprezentarea problematicii pamantului, particularizata in confruntarea dintre doua pasiuni
puternice: Iubirea pentru pamant si cea pentru o singura femeie. Dorintei lui Ion de a iesi dintr-un
destin care considera ca ii este strain i se adauga fatalitatea iubirii pentru o femeie care nu ii poate
apartine.
Perspectiva narativa: Ion propune o lume fictionala creata in concordanta cu realitatea. Naratorul se
situeaza in afara lumii prezentate in opera sa, personajele desfasurandu-si actiunile din "resortul lor
intern", fara niciun fel de simpatie sau antipatie din partea naratorului. Orice eveniment, chiar si cele
tragice, precum sinuciderile sau moartea lui Ion, sunt prezentate cu indiferenta.
Perspectiva narativa semnifica chiar viziunea despre lume a autorului, o lume in care personajele nu
sunt pedepsite sau rasplatite de o divinitate.
Structura: 13 capitole
Doua parti: Glasul pamantului, Glasul Iubirii, ce reprezinta chiar vocile care il motiveaza pe Ion. In
Glasul pamantului este urmarita dorinta lui Ion pentru pamant si avere. Renunta la dragostea pentru
Florica (saraca) si o lasa insarcinata pe Ana a lui Vasile Baciu, pentru a ii obtine zestrea.
In Glasul Iubirii, lui Ion ii revine dragostea pentru Florica, maritata intre timp cu rivalul sau, George
Bulbuc. Glasul iubirii il duce pe Ion intr-un final spre o moarte violenta.
Romanul are un corp de tip Sferoid, marcat de simetria din capitolele cu numele Inceputul, Sfarsitul.
Unele capitole au nume care concretizeaza esenta evenimentelor: Nunta, Sarutarea.
Tehnica narativa: Prin tehnica planurilor paralele se prezinta in acelasi timp viata intelectualilor
(Invatatorul Herdelea si Preotul Belciug) si cea a taranimii.
Incipit-final: Motivul drumului parcurs SPRE sat in incipit si INVERS in final ii da romanului un aspect
de corp sferoid.
Spatiu si timp: Evenimentele se desfasoara in cronologia timpului real, insa dupa moartea lui Ion,
personajul principal, timpul parca prinde viteza.
Spatiul in care se desfasoara actiunea este in imediata vecinatate a lumii din zona Bistritei.
Subiectul:
Expozitiunea este ampla. In curtea vaduvei lui Maxim Oprea se aduna tot satul la hora duminicala. Ion
danseaza cu Ana cea bogata, chiar daca Florica, fata frumoasa a gazdei il atrage.
Intriga: Aparitia lui Vasile Baciu, care il numeste pe Ion hot, talhar, sarantoc si fleandra, ceea ce ii
trezeste o sete de razbunare.
Actiunea: Se prezinta pe mai multe planuri narative evolutia personajelor. Nucleul actiunii: Ion, Ana,
Vasile Baciu, Florica, George. Desfasurarea actiunii incepe in momentul bataii dintre Ion si George.
Bataia este in aparenta pornita de la plata lautarilor, insa defapt se mascheaza un alt conflict:
intaietatea la mana Anei. Ion il loveste pe George cu parul si bataia se incheie. Ion renunta temporar
la pasiunea pentru Florica, si se axeaza pe dobandirea averii lui Vasile Baciu. Ion o seduce pe Ana, pe
care o lasa insarcinata si cu care se casatoreste. Ana este batuta si alungata de acasa, in cele din
urma sinucigandu-se. Sinuciderea Anei si pierderea copilului nu il afecteaza pe Ion deloc, Ana fiind
doar un instrument, iar Ion intorcandu-se la pasiunea pentru Florica, chiar daca acum era sotia lui
George.
Deznodamantul: Finalul este previzibil. Ion este prins de George noaptea la Florica, si este ucis cu
sapa. Acest conflict este simetric cu cel din incipit, unde "castiga" Ion. George este arestat, iar
Florica isi continua viata in singuratate. Singura persoana care are de castigat este preotul Belciug,
pentru ca pamantul lui Ion intra in posesia bisericii, si astfel se construieste turla.
Intr-un plan secundar al romanului se prezinta viata Herdelenilor - dificultatile intampinate de
invatator si evolutia lui Titu ca poet si jurnalist.
Scene importante:
Hora prezinta timpul, spatiul si personajele universului din roman. Personajele sunt ierarhizate si
categoriile sociale sunt delimitate. Primarul si chiaburii nu interactioneaza cu taranii mjjlocasi asezati
pe prispa. Sarantocii precum Alexandru Glanetasu dau tarcoale acestei lumi dar nu se apropie. Preotul
si familia Herdelea doar onoreaza cu prezenta, dar nu participa la petrecere. In aceasca scena se
observa cele doua personaje antagonice: Ion si George Bulbuc. Bataia de la carciuma dintre cei doi
este castigata de Ion, scena bataii find simetrica cu sfarsitul, cand Ion este rapus de rivalul sau.
Zvarcolirea: In capitolul II se evidentiaza atitudinea lui Ion fata de pamant, catre care simte o
"chemare". El "aude" vocile pamantului personificat, si percepe "mesajele" care vin din adancuri.
Sarutarea pamantului este o scena care evidentiaza momentul in care Ion se simte ca un urias la
picioarele caruia se zbate un balaur. Odata ce afla ca Florica se marita cu George, sentimentul de
glorie ii dispare, simtindu-se ca si cum cineva i-a luat "cea mai buna delnita de pamant". Aflam astfel
ca glasul pamantului si glasul iubirii nu mai sunt acum doua voci separate, si canta impreuna intr-o
"armonie" fatala.
Personajele:
Intelectualitatea - Zaharia Herdelea, una dintre figurile emblematice pentru planul epic secundar al
romanului. Presat de grija copiilor (9, din care au trait doar 3), Herdelea accepta compromisul si se
muta la Pripas, unde o duce greu la inceput, neavand locuinta asigurata de comuna. Invatatorul
cheltuieste din proprii bani pentru a repara o casa taraneasca in care sa stea, dar dupa un an, taranul
rupe contractul de inchiriere si se muta in casa aranjata de invatator. Patania se repeta si Herdelea
accepta oferta lui Belciug, cu care era bun prieten. Cu timpul, relatiile dintre cei doi se deterioreaza
si Herdelea simte orice tensiune ca o amenintare de a-si pierde agoniseala.
Dascalul se implica involuntar in lupte politice. In scena alegerilor (lupta dintre Victor Grofsoru si
candidatul maghiar), in urma depunerii votului sau, Herdelea este fortat sa se pensioneze.
Zaharia este lipsit de demnitate si se plange oricui. In final ajunge la Victor Grofsoru, a carui
infrangere este cauzata chiar de voturile intoarse de Herdelea. Victor il iarta in final.
Relatia Ion - Titu Herdelea
Ion si Titu reprezinta doua dintre tipurile umane principale din roman. Destinele lor sunt strans legate
si evidentiate intr-o retea de simetrii si opozitii de-a lungul operei.
Ion este tipul generic al taranului.
Titu este tipul taranului aspirant la statutul de intelectual. El este lipsit de forta de a-si pune in
practica idealul.
Cei doi au varste apropiate, au copilart impreuna. Ion il respecta datorita statutului sau de fiu al
invatatorului. Ii cere sfaturi des, insa consecintle urmarii acestor sfaturi sunt devastatoare.
Cand Ion se plange ca Vasile Baciu nu i-o da pe Ana de sotie, el spune ca trebuie sa-l sileasca, ceea ce
ii da lui Ion ideea de a o lasa insarcinata.
Ion a fost dat la scoala la insistentele invatatorului. Initial a fost un elev silitor, cuminte, a fost scutit
chiar de taxa de inscriere, insa dupa doua luni a refuzat sa mai mearga la scoala pe motiv ca ii placea
mai mult munca de pe camp. A continuat totusi sa citeasca gazete si carti imprumutate de la invatator.
Titu, un elev eminent, in clasa a III-a la liceu se simtea persecutat. S-a mutat apoi la liceul unguresc
din Bistrita, apoi la liceul sasesc, dupa care a terminat ultimele doua clase liceale acasa, din cauza
taxelor prea mari. Nu isi da bacalaureatul, deci nu poate deveni preot, notar sau macar profesor, cum
si-a dorit tatal sau.
In prezent, in timp ce Ion se chinuia sa scape de statutul de sarantoc, Titu se angajeaza ca ajutor la
notarul din Salva, publica o poezie de trei strofe, si declarandu-se poet, castiga admiratia
domnisoarelor din tinut. In timp ce Ion se zbate intre pasiunea pentru Florica si patima pentru averea
Anei, Titu traieste o iubire pentru Lucretia Dragu si o aventura cu Roza Lang.
Comparatie:
Ion este un flacau al carui calitati l-ar fi pus pe o pozitie exceptionala in sat, insa este marginalizat
datorita faptului ca nu are pamant, criteriu fundamental in acea lume.
Titu, desi porneste de pe o pozitie privilegiata, este un mediocru.
Tipologia celor doua personaje este evidentiata de aumite scene. Pentru Ion, o scena reprezentativa
este cea a sarutarii pamantului.
Evolutia lui Titu este sintetizata in penultimul capitol, in scrisoarea de la Bucuresti catre parinti. Este
un om acum maturizat de dorul de casa, care se simte instrainat de Ardeal.
Modalitati de caracterizare
Ion este caracterizat prin faptele sale de pe tot parcursul romanului, prin tehnica basoreliefului.
Chiar daca el este exponentul unei clase sociale, el evolueaza spre atipic, individualizandu-se. O
caracteristica importanta a sa este forta cu care incearca constant sa-si "invinga" destinul. Cele doua
femei care ii modeleaza destinul sunt concepute in antiteza: Ana, urata dar bogata si Florica,
frumoasa dar saraca.
Naratorul realizeaza descrierea personajelor direct, obiectiv si neimplicat.
Geneza scrierii se poate urmari dupa marturisirile lui Rebreanu insusi. Procesul creator a fost
indelungat si esenta lui consta in sudarea intr-o viziune unitara a trei experiente de viata traita,
distantate intre ele prin ani si fara legatura cauzala de la una la alta.
Prima dintre experiente a fost uimirea pe care a simtit-o Rebreanu, intr-una din primaverile tineretii
sale, cand iesise la rasaritul soarelui cu arma pe un colnic la vanat de porumbei a observat cum un
taran, socotindu-se nevazut de nimeni a sarutat pamantul jilav de roua, cu infocare, ca pe o iubita.
Gestul a fost inregistrat pentru pitorescul lui in sine, fara a i se atribui o semnificatie precisa.
Cea de a doua experienta de viata autentica i-a fost transmisa scriitorului de sora sa Li
via si formeaza substanta nuvelei Rusinea. Este vorba de patania unei fete bogate de la tara,
Rodovica, amagita de un flacau sarac si supusa din aceasta cauza, celor mai cumplite batai de catre
tatal sau. in chip evident aceste fapte, cu modificarile de rigoare se regasesc in Ion constituind
esenta raporturilor dintre erou, de o parte, Ana si tatal ei, Vasile Baciu, de alta parte.
A treia experienta este constituita de impresia puternica pe care i-a lasat-o lui Rebreanu convorbirea
cu un fecior de la tara, Ion al Glanetasului, istet si vrednic, impovarat de greutati si deznadajduit,
pentru faptul ca nu avea pamant. Calea sintezei intre aceste momente de viata, atesta in continuare
Rebreanu, a fost atribuirea catre Ion al Glanetasului, cu motivele sociale si sufletesti necesare si a
faptelor apartinand, in realitatea traita, autorilor celorlalti doua momente. Procesul de elaborare a
romanului, trecand prin fazele manuscrise Rusinea si Zestrea, a fost indelungat, comprimand romanul
Ion, L. Rebreanu s-a gandit mai mult la o fresca a satului transilvanean din care insusi autorul s-a
ridicat "ca poet al omului teluric", dupa cum il apreciaza G. Calinescu.
Romanul, impartit in doua volume: Glasul pamantului si Glasul iubirii, ne transpune in lumea satului
ardelean de la sfarsitul secolului trecut si inceputul secolului nostru. Avem in fata o fresca vasta,
cuprinzand, pe langa viata taranimii si pe cea a intelectualitatii satelor cu unele reflexe din pulsatia
nationala a intregului Ardeal. Firul principal al actiunii se tese in jurul eroului scrierii, flacaul chipes,
voinic, inteligent, si vrednic, dar sarac, Ion al Glanetasului, care din setea de a se imbogati isi
sacrifica iubirea pentru Florica, o fata frumoasa, insa saraca asemenea lui, si se casatoreste cu Ana,
fata uratica si prizarita, fiica unui bogatas al satului, Vasile Baciu, care a consimtit sa i-o dea de sotie,
numai dupa ce a aflat ca Ion o sedusese si ca, in consecinta, gandul lui de a o marita cu George Bulbuc,
cel mai bogat flacau din sat, nu se mai poate implini. Dupa casatorie Ion o maltrateaza pe Ana pana
cand aceasta, nemaiputand suporta, se sinucide, lasand in urma-i un copil de cateva luni, Petre. in scurt
timp moare si acest copil. Vasile Baciu crede ca, dupa moartea Anei si a copilului Petre, ar putea primi
pamanturile inapoi. Legea insa nu-l favorizeaza, lucru care nu era cunoscut nici de Ion. Preotul satului,
Ion Belciug, a speculat nestiinta lor, angajandu-i in scris ca, dupa moarte, Vasile Baciu si Ion sa lase
toata averea lor bisericii.
intre timp, Ion se intoarce la iubirea dintai, Florica, devenita sotia lui George. insa George Bulbuc,
sotul Floricai, il surprinde noaptea in curte si-l omoara,
Romanul se incheie cu perspectiva ca averile lui Ion sa fie trecute bisericii, spre revolta lui Vasile
Baciu. De asemenea, se contureaza perspectiva ca in sat sa vina un invatator tanar, mai energic si
contradictie cu punctele de vedere ale preotului, George, merge la inchisoare, iar viata satului Pripas,
agitata mai intens pentru a clipa, isi reia cursul tihnit.
in primul plan scriitorul aseaza viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului. Din viata lui se desprind
insa aspecte antagonice: dragostea lui pentru Florica, fata saraca, (fiica vaduvei lui Maxim Oprea), si
dorinta arzatoare de a obtine ca zestre pamant mult, pe cai mai putin cinstite. Ion cunoaste un acelasi
exemplu, chiar in experienta lui Vasile Baciu, tatal Anei. Pariurile lui Ion sunt exprimate diferit, in
functie de interesul urmarit. Astfel el tainuieste iubirea pentru Florica si isi disimuleaza setea de
pamant sub comportamentul unui indragostit fata de Ana Baciu. in tesatura mestesugita a actiunii se
ascunde faptul, ca pierzand pe Ana, Ion nu risca nimic: stingandu-se dragostea oarba ce-i acordase
Ana, o pierde pe ea si pe fiul lor Petre. El obtine pentru posteritate stima exprimata public de preotul
Ion Belciug, stima de care el nu se mai poate bucura insa. Pentru Florica, Ion si-a riscat viata.
in planul al doilea al romanului, paralel si interferat primului plan, sta viata familiei invatatorului
Zaharia Herdelea. Herdelea, invatator de stat, depindea de autoritatile austro-ungare. El se
considera intelept si prudent, dar toate actiunile sale sfarsesc prin infrangeri, pana ce-i pensionat din
oficiu, obligat sa ceara in scris pensionarea spre a nu fi dat afara. intre realitate si aparenta se
interpune aceeasi practica a disimularii de tip rural, subtilizata de intelectualii Herdelea prin
procedee diverse. Disimularea subtilizata nu reduce insa brutalitatea faptelor, a realitatii. intre
acestea retinem acceptarea destinului lui Herdelea un infrant in lupta pentru viata - ca un succes;
acceptarea pensionarii - din oficiu ca o recompensa cu „multumiri si regrete exprimate lui Zaharia
Herdelea de insusi ministrul invatamantului".
in planuri secundare apare lupta indarjita a lui Vasile Baciu pentru a-si apara pamantul; lupta lui Avram
pentru salvarea averii implicate intr-o afacere din care iese spoliat; lupta pentru locul de deputat in
dieta de la Budapesta; lupta preotului Ion Belciug pentru a zidi biserica de piatra in satul Pripas; lupta
fetelor si a familiilor lor pentru o partida, un mariaj cat mai bun; concurenta dintre avocatii si
functionarii marunti, ca si luptele pentru o brazda din ogorul vecinului.
in satul lui Rebreanu, oamenii se gospodaresc potrivit cu starea lor materiala, cu priceperea si firea
lor. Alexandru Glanetasu, tatal lui Ion, n-a pastrat zestrea Zenobiei, care avusese parintii cu avere, si
s-a incuscrit cu saracia. in ograda vaduvei lui Maxim Oprea fusesera clai de fan si grajduri in care nu
mai incapeau vitele.
Saracise si ea ca vadana. Vasile Baciu, om silitor, de cand s-a insurat, s-a tinut totdeauna printre
fruntasi. Vaduv acum, il durea gandul ca va trebui sa rupa din pamanturile lui, ca sa potriveasca
zestrea Anei, cand se va marita.
in alta privinta, si invatatorul Herdelea are necazurile lui. si-a zidit casa pe locul bisericii, cu invoirea
preotului Belciug. Cu timpul, relatiile invatatorului cu preotul s-au racit, iar Herdelea, impovarat cum
era, se temea sa nu piarda ceea ce agonisise cu greutate. in schimb, preotul Belciug, ramas vaduv din
primul an al preotiei, a fost un om strangator si tenace. Respectat de sateni, preotul nu sufera sa i se
incalce autoritatea. Din aceasta cauza e in conflict cu invatatorul Herdelea. Satul lui L. Rebreanu este
diferentiat economic. Stratificarea sociala depinde de pamantul pe care il are taranul. Patimile se
nasc din saracie, din nevoia de pamant. Neintelegerile casnice, rabufnirile - violente, uneori dure -,
dusmania de aici pornesc !
Este cazul lui Ion. in Ion este inradacinata o mentalitate taraneasca, dupa care oamenii se pot numi
oameni numai in masura in care gospodaria lor este intemeiata. Aceeasi mentalitate, care deformeaza
pana si sentimentul omeniei, o aflam si dintr-o alta situatie: Dumitru Moarcas se pripasise pe langa
casa Paraschivei. Femeie tanara atunci, il primise crezand ca omul, beteag de picioare, nu mai are mult
de trait, ca bruma de acere a mosneagului i-ar putea ramane ei. si cand, dupa 20 de ani, Dumitru
Moarcas a vandut, fara stirea Paraschivei, casa si gradina, desi ii daduse femeii o suta de zloti, a fost
alungat fara mila.
Relatiile sociale sufera din pricina acestei mentalitati. in respectul pentru omul cu stare e o distanta
sociala pe care o simt si bogatul si saracul: bogatul cu dispret pentru sarantoci, saracul, cu o pornire
de dusmanie care zace si atata porniri ce izbucnesc patimas, cand interesele saracului se lovesc brutal
de cele ale bogatului. intre chibzuinta rosturilor si nechibzuinta pornirilor se zbuciuma intreg satul lui
L. Rebreanu, in lupta apriga pentru existenta. taranii lui L. Rebreanu au o vitalitate, o robustete
structurala, o tenacitate aspra, care numai la nevoie se lasa induplecata, nu insa si infranta.
Inteligenta se supune instinctului de conservare, rabdarea-de asemenea, intre momente de
incertitudine ce rabufnesc cu violenta.
Atat cele doua planuri principale, cat si planurile secundare ale actiunii, pun in lumina o multime de
"suflete mediocre in lupta cu drame peste puterile lor", cum le apreciaza G. Calinescu.
Din ele se reliefeaza puternic personalitatea lui Ion, cu sumedenie de fapte rand pe rand incriminate
de preotul satului, de invatatorul din sat, de autoritatile satului, de opinia publica. Incriminarea insa
oscileaza periodic, in functie de interesele personale sau "institutionale" pe care le reprezinta
participantii la actiune.
Prin comportarea sa, Ion ataca bazele morale ale proprietatii funciare prin conflictul sau cu Simion
Lungu si cu Vasile Baciu. Acest atac apare cu atat mai violent, cu cat Ion descinde dintr-o populatie
romaneasca asupra careia au influentat principiile riguroase si clare ale dreptului roman. Zona
demografica in care actioneaza Ion pastra frumoase obiceiuri ale pamantului, bazate pe anumite
principii, referitoare la proprietatea pamantului, la familie si la relatiile sociale. L. Rebreanu observa
ca populatia autohtona a invins veacuri de oprimare tocmai prin pastrarea constiintei nationale din
care face parte si etica acestei colectivitati.
Din pacate, Ion al Glanetasului n-a pastrat din trasaturile specifice ale romanilor transilvaneni, decat
dragostea de munca, harnicia, in vreme ce dragostea pentru pamantul stramosesc se transforma intr-
un fetisism pentru "pamantul obiect al muncii", transformare ce-l dezumanizeaza prin aceasta oarba
sete de proprietate. Ion nu mai distinge cinstea, corectitudinea, rapacitatea, deosebindu-se prin
atitudinea etica, prin unele actiuni negative, de masa locuitorilor din sat precum si de inaintasi.
Autorul insusi subliniaza repetat in roman deosebirea dintre Ion si ceilalti locuitori. Printre altele, in
roman se arata ca "in Pripas nu se pomenise omucidere pana atunci, de cand se tine minte".
De aceea, profilul lui Ion apare din ce in ce mai intunecat de o continua prefacatorie, participand la un
josnic targ al hectarelor, santajand pe viitorul sau socru si terorizand fara scrupule pe Ana. Odioasa
fapta de capatuiala prin orice mijloace ne descopera un ins de o cruzime rara, care determina
sinuciderea Anei, dupa care Ion poarta grija fiului sau, nu din sentimente paterne, ci dintr-un josnic
instinct de conservare a proprietatii samavolnic obtinute. intorcandu-se de la cimitir el smulge copilul
Zenobiei cuprins de teama sa nu i-l rapeasca cineva. il stange la piept, acoperindu-l cu bratele osoase.
Exista oare vreo scanteie de umanism in comportarea lui Ion? Comportarea lui demonstreaza
contrariul, abstractie facand de unele elemente din a doua parte a romanului, Glasul iubirii.
Demnitatea lui de barbat tanar e parasita de dragul pamantului. Iubirea curata a Floricai a jertfit-o
pentru acelasi lucru. Respectul pentru datinile stramosesti ca si dragostea pentru rodul "iubirii" sale
le priveste cu un permanent dispret, straine eticii taranesti. Setea de avere, lacomia de pamant merg
la Ion pana la manifestari atavice de imbratisare, de sarutare a pamantului arat intr-o exaltare vecina
cu nebunia. Ion este mai dezumanizat decat Vasile Baciu care, dupa ce si-a obtinut pamanturile prin
casatoria cu o femeie bogata, se poarta bland cu ea, intelegand ca datorita ei a intrat in "randul
oamenilor avuti". Ion insa nici dupa condamnabilul sau "succes" nu vadeste vreo urma de cainta in
strafundurile constiintei. Comportarea lui Ion este cauza directa a sinuciderii Anei, ajunsa mama.
Teama de a nu pierde mostenirea copilului determina cotitura si prabusirea psihologica a lui Ion,
dezvaluind ferocitatea caracterului sau. El isi loveste odios parintii, acuzandu-i de imbolnavirea
copilului. Orbirea lui Ion este argumentata de doctorul Filipoiu, care prin diagnosticul sau, arata ca
acelasi Ion, autorul moral al sinuciderii Anei, este vinovat si de moartea copilului sau. Astfel Ion este
condamnat prin faptele sale: incalcarea proprietatii lui Simion Lungu inducerea in eroare a Anei, si a lui
Vasile Baciu cu scopul de a obtine pentru sine un folos material injust, determinarea sinuciderii sotiei
sale, purtarile familiare josnice, adulterul si inselaciunea, chiar in dauna celui care-i facuse bine.
Dincolo de zbaterea cotidiana, satul traieste in datini si obiceiuri strabune integrate in viata obisnuita
a satului, prin ele se manifesta stravechimea asezarilor, a unui mod de a vietui caracteristic, o
structura sufleteasca, o spiritualitate ce se oglindeste in evenimentele esentiale ale satului romanesc.
Nasterea, botezul, nunta, obstescul sfarsit, hora, sunt in roman, monumente care fixeaza cadrul si
pulsul vietii satului, iar ceremonialul, indatinarea intr-un mod de viata ce ramane acelasi, incat, daca
oamenii, dupa legea firii si in framantarea vietii, se sting, altii le iau locul, in acelasi sat, in care pare
ca nimic nu s-a schimbat. intr-o alta perspectiva, si ea istorica, satul e cuprins in raporturile lui cu
stapanirea austro-ungara. Mai afectati sunt intelectualii pentru ca slujbasi ai unui regim administrativ
si politic agresiv, existenta acestora depinde de autoritati. Constiinta asupririi nationale se manifesta
insa diferit dupa gradul de dependenta, avocatul Victor Grofsoru militeaza pentru emancipare sociala
si nationala pe cai legale; profesorul Spataru este un extremist; Titu Herdelea, cu fumurile lui
scriitoricesti - un entuziast.
in imprejurarile acestea neprielnice, romanul lui Liviu Rebreanu vorbeste totusi despre o permanenta a
vietii romanesti, cu rosturile ei de neclintit in satul transilvanean.
Cu "Ion" Liviu Rebreanu inaugureaza o faza noua in istoria romanului romanesc si o trecere de la
realismul poetic si liric la realismul epic, impunindu-se ca cel mai mare creator epic si intemeietor al
romanului nostru modern.
Romanul este frutul unei colaborari indelungate. Rebreanu l-a scris in patru ani , dar l-a purtat in sine,
l-a plamadit si l-a rotunjit. Este o carte crescuta organic, dintr-o experienta cares-a precipitat cu o
preatimpurie maturitate. "Ion" nu este ceea ce se s
tie, o capodopera a genului, si primul roman romanesc intr-adevar desavarsit: este tezaurul unei
experiente in care se oglindeste o provincie si un popor.
Obiectul de studiu a lui "Ion" este viata sociala a Ardealului, care, desi inchisa in celula unui sat, este
zugravita in intreaga ei stratificatie, de la simplul vagabond pana la candidatul de deputat si la mediul
administratiei unguresti, cu o fauna bogata in exemple variate. Cu un material aparent haotic, cu
episoade numeroase ce se pun de+a curmezisul. Romanul se organizeaza, totusi, in jurul unei figuri
centrale, al eroului frust si voluntar al lui Ion.
"Ion" isi trage originea dintr-o scena pe care a surprins.o autorul si care l-a impresionat profund: "Era
o zi de inceput de primavara. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am zarit un taran, imbracat in
straie de sarbatoare. Deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica ...".
La putin timp dupa aceasta intamplare, are un alt "eveniment" care ii atrage atentia: unul dintre cei
mai bogati taranii din satul parintilor sai, vaduv, isi bate unica fiica intr-un hal ingrozitor, deoarece ea
facuse greseala sa ramana insarcinata, si inca "cu cel mai becisnic flacau din tot satul"."Asa insa
rusinea lui era mai amara: afara de greseala fetei, trebuia sa se incuscreasca el, fruntas, cu plevna
satului si sa dea o zestre buna unui prapadit de flacau.".
Tot in aceiasi perioada, Rebreanu purtase o discutie cu un flacau din vecini, chipes, harnic, muncitor si
foarte sarac, Ion Pop al Glanetasului. Flacaul ajunsese la concluzia sa diversele necazuri sunt
pricinuite de lipsa de pamant. "Pronunta cuvantul <> cu atata sete, cu atata lacomie si pasiune parca ar
fi fost vorba de o fiinta vie si adevarata".
Rebreanu incearca sa faca o legatura intre aceste trei scene creionandu-se astfel "scheletul" unui
roman. Prima incercare a fost o nuvela cu titlul "Rusinea", ramasa nepublicata, in care Rodovica
devenea negresit o victima a iubirii. A doua etapa de prelucrare a acestor intamplari o constituie
romanul "Zestrea", insa autorul ajunge la concluzia ca "iesise ceva cu desavarsire neorganic", "ca
materialul nu era suficient framantat". Dupa trei ani el rescrie romanul "Zestrea" ca si cand nu ar mai
fi existat textul cel dintai, dandu+i numele "Ion".
Din linia taranilor lui Balzac, dar mai ales a lui Zola, Ion este expresia instinctului de posesiune a
pamantului in serviciul caruia pune o inteligenta supla, o cazuristica inepoizabila, o viclenie procedurala
si, cu deosebire o vointa imensa. stie sa adune energiile difluente intr-un singur fascicul. Nimic nu-i
rezista: in fata ogorului aurit de spice e cuprins de betia unei inalte emotii; vrea sa-l aiba cu orice
pret; dragostea devine si ea o arma calita in valvataia focului ce-l incinge.
Actiunea cartii e sustinuta de o intriga simpla, setul de banala. Ion al Glanetasului, flacau sarac,
ambitios, inteligent si chipes, seduce fiica unui chiabur, pe Ana lui Vasile Baciu. Desi o iubeste pe
Florica, fata saraca si frumoasa, Ion ii face uraticai Ana un copil, ca astfel sa il stranga in chinga pe
chiabur care intentiona sa-si dea fata dupa George, feciorul altui taran instarit. Istoria nu are mari
complicatii. Planul lui Ion ii reuseste si feciorul Glanetasului, obtine pamanturile lui Vasile Baciu.
Bineintes, pana la acest rezultat, Ana e stalcita in batai si trimisa "acasa" pe rand, cand de taica-sau,
cand de barbat.
Dupa ce-i daruieste lui Ion un mostenitor, Ana se spanzura, convinsa ca feciorul Glanetasului n-a iubit-
o niciodata. Moare si copilul. Ion care ascultase doar"glasul pamantului", incepe a fi sensibil si la
"glasul iubirii". El ii da tarcoale Floricai, ajunsa nevasta lui George. Acesta il pandeste intr-o noapte si-
i crapa capul cu sapa. George va pleca la ocna, si pamanturile lui Vasile Baciu, conform intelegerii
dintre socru si ginere, vor deveni "proprietatea bisericii".
Satul Prpas unde are loc desfasurarea actiunii, in ceea mai mare parte, strabatut de un drum alb,
desprins din soseaua care, intovarasind Somesul, ajunge la Cluj, pare un popas mai indelung pentru un
narator ce vrea sa ne convinga, aglomerand nume reale cu altele imaginare, ca ne infatiseaza un
instantaneu de realitate care se confuda cu aceea mare a lumii, dar care ramane totusi unica ( drumul
"se desprinde", iar Pripasul apare "pitit intr-o scrantitura de coline").
Drumul inainteaza printre semne ale absentei in somnolenta unei zile de vara, la marginea satului "un
Hristos cu fata spalacita (...) isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mancat de carii si
innegrit de vrenuri", linistea e intrerupta in rastimpuri de fasaitul frunzelor, un caine picoteste in
mijlocul drumului, o pisica se furiseaza intr-o livada, casele sunt insirate una dupa alta si dintre ele au
diparut parca oamenii. Fragmentul imediat urmator, acela al horei de duminica din curtea Tudosiei,
vaduva lui Maxim Oprea, contrazice senzatia de letargie existenta prin sugestia sumara, dar
pregnanta a relatiilor care transforma satul intr-un spatiu al confruntarii permanente, vital prin
urmare si continand germenele dramei. Hora ne introduce, de la inceput, intr+un climat torid, de o
comprimata electricitate.
Tacerea stranie, zapuseala sufocanta, aparenta letargie se rezolva in izbucnirea frebetica a jocului.
Savista, oloaga, nici ea nu poate sta locului si nu are astamparare de patima care clocoteste in jur,
asmutita mereu de cei trei lautari tocmiti "sa-si rupa arcurile", sa mai puna o data cantecul ce "salta
aprig, infocat", ultimul principiu care ar putea caracteriza aceasta lume este acela al egalitatii intre
oameni. Existenta, la antipodul somnolentei, de la cele mai marunte manifestari pana la cele capitale
pare o ciocnire cruda de forte, un joc in care sentimentul destinului nu copleseste, ci fortifica spiritul
temerar, individualist pana la egoism. De la rivalitatea flacailor pentru recunoasterea primului loc
intre indivitii de aceeasi varsta, la aceea a fetelor care asteapta sa fie invitate la hora, ierarhia
stapaneste totul, dar se raporteaza in primul rand la forta economica.
Hora e o raspantie, de unde pornesc doua drumuri ale naratiunii, mergand cand alaturi, cand
incrucisandu-se, comunicand insa mereu intre ele, spre a de imaginea totala a vietii satului romanesc.
Descoperim un adevarat roman in roman, si anume , acela a micii intelectualitati, reprezentata in
primul rand de preot si invatator. Desi avand o stare econemica nu foarte diferita de a taranului,
"inteligenta " se bucura de un statut care ii atrage respectul si ascultarea datorita, fireste
prestigiului, destul de rar pe atunci, al stiinsei de carte. invatatorul si popa sunt "domni", alcatuind o
categorie sociala diferentiata. Zaharia Herdelea e un invatator inimos, dar impovarat de o familie
grea in care sunt doua fete de maritat, fara zestre.
Cel mai reprezentativ personaj pentru a doua linie epica este Titu Herdelea. "Domnisorul" pare
condamnat sa ramana la suprafata lucrurilor, in ciuda eforturilor sustinute de a gasi existentei sale un
fagas iesit din comun. Experientele sale cad sistematic in derizoriu. Declarat poet al vaii Somesului,
productia lui cvasiinexistenta se concretizeaza intr-un text publicat de un ziar local, tentat de amor,
dovedeste veritabile resurse melodramatice, ezitand intre Lucretia Dragu, un fel de pastila pentru
inspiratia sa poetica firava si senzuala Roza Lang, negijata de barbat. Titu Herdelea este un "alter
ego" al autorului si de aceea in jurul lui se organizeaza cel de-al doilea fir al romanului. Reprezinta un
personaj simbol fiindca sugereaza constiinta nationala, care renaste.
George afla ca cei doi sunt in gradina si il informeaza pe Vasile Baciu, care tocmai isi face
aparitia"lalaind un cantec de betie, cu palaria intr-o ureche, cu ochii inrositi de bautura". Acesta sare
la Ion strigandu-i: "Sarantucule!", dezlantuindu-se furios: "Lasati-maaa! Lasati-ma sa.i scot blohataile!
Trebuie sa-i beau sangele, altmiteri plesnesc! Lasati-ma!". Flacaul primeste ocara "ca o lovitura de
cutit", reactie fulgeratoare, tipica pentru taranii lui Rebreanu, care sunt in genere impulsivi, cazand
repede prada instinctelor. Injuria lucreaza adanc in sufletul flacaului: "inima ii sfarama coastele ca un
ciocan infierbantat". Rusinea ce i-o facuse Vasile Baciu i se asezase pe inima ca o piatra de moara.
"fiece vorba il impungea drept in inima, cu deosebire fiindca auzea tot satul". Va cauta rafuilala, dar
nu cu Vasile Baciu va dori sa-i plateasca, ci lui George, rivalul sau in competitia pentru Ana. il va
provoca in aceeasi seara incingandu-se o bataie vecina cu moartea, reliefand pe prim plan detaliile
fizice observate foarte aproape: venelecare se umfla, pumnii care cad grei, sangele care curge siroaie.
Dupa aceasta bataie, Ion se simte racorit si triumfator. Inteligent, el se gandeste cum sa speculeze
aceasta victorie astfel incat Ana sa afle de la altcineva intamplarea si sa creada ca ea a fost pricina
bataii. Dobandirea lui Gorge inseamna un pas spre realizarea scopului sau, otreapta epica care-i
creeaza eroului un nou avantaj. Stapanit de betia averii, cand trece pe la langa casa lui Baciu, cu
ograda larga si gradini, il cuprinde o bucurie "ca si cand toate acestea ar fi ale lui", fara a lua in seama
ca Ana il pandea "cu inima cat un purice", in speranta ca se va opri sa-i vorbeasca. Acesta insa "isi
urma calea, fluierand si pasind mai apasat", stiind ca in felul acesta pretul lui va creste si dorinta
fetei va fi si mai aprinsa. El incepe sa domine o sitatie morala pe care nu va intarzia s-o fructifice
pentru atingerea unicului sel: dobandirea pamantului. Flcacaul era constient ca o pierde pe femeia
iubita din cauza statutului sau economic precar, pentru care il face raspunzator pe batran: ‚ De ce mi-
ai mancat si mi-ai baut pamanturile hodorogule?'. Vrea sa spuna : altfel, as fi fost fericit, n-ar fi
trebuit sa-mi sacrific dragostea. si ar fi fost posbil, pentru ca Ion e inzestrat cu o mare energie si
vointa de a mincii, cu ravna si pricepere. Patima lui de pamant nu reprezinta o fetisizare, ci
atasamentul unui tip constructiv, al unui gospodar, care stie cum trebuie arat si semanat mai bine.
El priveste locurile lui Vasile Baciu cu dorinta de a le stapani, dar si cu ochiul specialistului: "Le
cantarea din ochi se uita daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt cum trebuie. Se
simtea stapanul lor si-si facea planurile cum va ara faneata cutare, iar cutare porumbiste cum va
semana-o cu trifoi." intrucat obtinerea lor mai cerea timp, Ion infige plugul in ogorul vecinului, care
fusese altadata a lui: " Macar o brazda sa-mi iau inapoi din pamantul meu ...". Dupa ce trage hatul cel
nou, inima flacaului "tremura de bucurie ca si-a marit averea". Se ia la bataie cu vecinul Simion Lungul,
dar la toate intrebarile raspunde ca lui nu-i pasa nici de Dumnezeu. Nu-l sperie nici predicile popii care
probozeste intr-o Duminica biserica, nici faptul ca e chemat la judecata. Competitia pentru casatoria
de bunavoie ii apare lui Ion lipsita de orice sorti de izbanda. Baciu nu va fi de acord in ruptul capului
("mai de graba ii trag una cu barda" decat sa i-o dea pe Ana lui Ion). insa solutia i-o ofera Titu
Herdelea: " Daca nu vrea el sa ti-o dea de buna voie trebuie sa-l silesti!". Acesta este momentul in
care isi da seama "limpede ce trebuie sa faca".
Speculand sentimentele Anei, Ion ajunge in ograda, pe prispa si de acolo in casa, unde nu flacaul, ci
fata insista sa intre. Acesta, nici vorba sa comita un act de siluire, si nici o simpla seducere. O
cucereste pe Ana, lasand-o sa creada ca ea l-a cucerit, ca l-a smuls din mrejele Floricai, Ion fiind in
stare sa joace chiar si rolul celui ademenit. Scena de pe cuptor este una din cele mai "tari" prin
admosfera de panda si teama, de dragoste mincinoasa si ambitios calculata din partea lui Ion si de
fireasca daruire a Anei, consumandu-se promiscuu sub amenintarea de fiecare clipa a mortii.
Cu spaima ca daca s-ar trezi i-ar ucide pe amandoi, se strecoara in culcusul de la picioarele lui Baciu,
unde Ion, neclintit in hotararile sale o poseda pe Ana. in sfarsit, ies din casa, fata cu teama sa nu fi
ramas gravida, in timp ce flacaul "trebuia sa-si muste buzele ca sa nu izbucneasca de bucurie". El va
veni seara de seara, pana ce va fi sigur ca Ana e insarcinata. Apoi isi rareste vizitele, ca in curand sa
nu mai treaca pe la ea deloc. intre momentul seducerii si nunta, Ana are de indurat nenumarate batai
si umilinte, ea fiind prinsa la mijloc intre lupta pentru pamant dintre Ion si Vasile Baciu, ea fiind o
tragica victima. Ion il are la mana pe adversar si poate sa se tocmeasca, sa il sileasca. El ii spune clar
Anei ca nu cu ea vrea sa discute, ci cu Baciu.
De aceea, o expediaza neintarziat, cu mesajul unei propuneri: "asa sa-i spui! Ca eu cu tine n-am ce sa
ma sfatuiesc. Dar cu dumnealui om vorbi, ne-om chibzui". Baciu, fireste, o va bate iar s-o omoare,
jurind ca nu se va duce la Glanetasu. Totusi "partile se intalnesc", Ion adoptind inflexibil tactica
refuzului, jucind "tare" in asteptarea contrapropunerilor: "Adica nu vrei s-o iei? – Nu vreau, bade
Vasile! Cand am vrut eu, n-ai vrut dumneata." Ion foloseste santajul moral: daca nu i se vor satisface
conditiile, Ana va fi expusa, ca una care a pacatuit si a nascut de fata mare. De aceea, dindu-si seama
ca nu are incotro, Baciu cade la invoiala, ceea ce-l pune pe viitorul ginere intr-o stare euforica: "se
gandea numai la pamanturile lui si planuia cum sa le munceasca mai bine". De Ana parca uitase. Ana e
doar un mijloc prin care Ion isi duce la indeplinire planul. Scena tocmelii intre cele doua parti, in fasa
miresii insarcinate si neluate in seama, este de o rece vigoare.
Alaturi de asprimea, de lacomia, de egoismul feroce al lui Ion, sta chipul bland si iertator al Anei, care
"nu se gandea decat la dansul. Uitate erau rusinea si bataile si suferintele. Ea nu stia nici de planuri,
nici de viclesuguri ... sufletul ei dornic de iubire astepta implinirea visului ca o mantuire...". La nunta,
mirele, parca trezit din somn, isi da seama ce sluta este mireasa in comparatie cu Florica, femeia vietii
lui. Pentru o clipa, ii trece prin minte un gand nebunesc:" ce-ar fi daca as lua pe Florica si am fugi
amandoi in lume sa sca de uratenia asta?" Dar patima pamantului nu-l poate slabi, tocmai acum cand l-a
dobandit: "si sa raman tot calic... pentru o muiere?".
Ana, victima a conflictelor intre ginere si socru, bate drumul ca un caine alungat intre casa lui Baciu si
a lui Ion, fiecare trimitand-o cu mesajul sau, asteptand-o si, apoi, crezand-o complice cu partea
adversa carandu-i pumni cu nemiluita. Dupa ce Ion o alunga pe Ana, pentru a-si consolida pozitia, il da
judecata pe Baciu spre a obtine cu martori, ceea ce acesta nu voia sa mai recunoasca. Baciu se lasa
prins pe deaintregul in capcana lui Ion iscalind actele de intabulare pe numele ginerelui. Venise bogat
si acum pleca cersetor, astfel ca de acum in colo il vom auzi mereu pe Baciu spunand: "Mi-ai furat
pamantul, Hotule! M-ai omorat hotule!". Acum Ion ajunge sa-si vada visul cu ochii: "tot pamantul e al
meu domnisorule". Cuprins de betia fericirii, eroul vede pamanturile ca pe "niste ibovnice
credincioase", "care si-ar fi lepadat camasa aratandu-si corpul gol, ispititor".
Pe Ana o apuca durerile facerii pe camp, in timp ce ducea mancare alor sai aflati la lucru. Nici macar
acum, Ion nu-si schimba atitudinea fata de nevasta, pe care n-o poate suferii, o boscorodeste
nepasator. Doar gandul ca femeia ar putea muri il inspaiminta si il face sa vrea sa fie langa Ana, care
tipa in muncile facerii.
Momentul care aduce trecerea la un timp personal, adica trait in interioritatea constiintei intime, e
acela al reintalnirii cu Florica, mireasa. in timpul nuntii, George surprinde printre meseni ochiii lui Ion
"darji, aprinsi si tulburi" si-l inspaimanta parca i-ar fi spus ca "din ei porneste o primrjdie". "Ion nu-si
putea lua ochii de la mireasa, ca si cand i s-ar fi lipit de ea intr-o sarutare, atat de patimasa ca nici o
putere din lume sa nu-i mai poata desparti". si Ana observa scena; amaraciunea o sugruma si se
pomeneste zicand fara voia ei :" am sa ma omor, Ioane!".
Lipsita de cea mai elementara afectiune, de ocrotire si de dragoste, inveninata de gelozie, caci o
imbratiseaza patimas pe Florica sub ochii ei fara nici o speranta de a-si mai atinge visul de fericire
langa barbatul caruia i se jertfise, Ana hotaraste sa se spanzure.
Obidita sotie a lui Ion incepe prin a face o fixatie, fiind stapanita obsesiv de imaginea celor doi morti
vazuti de ea: Carciumarul Avrum si Dumitru Moarcas. Semnele de alterare a echilibrului mintal se
traduc nu prin agitatie, ci printr-o liniste aproape suspecta care insoteste fiecare gand si fiecare pas.
inainte de a porni spre locul unde avea sa-si puna capat zilelor, aseaza copilul in leagan si-l inchina de
trei ori, amintindu-si noaptea de pe cuptor, cu placerile ei infricosate si nestiotoare. Intra in grajd,
unde, "intr-un cui de lemn atarna strangul nou nout cu care legau vitelul pe care-l alegeau la muls".
Pregatindu-si spanzuratoarea, are un moment de ezitare; are o scurta tresarire de spaima, dupa care
isi reia pregatirea punandu-si anevoie latul de dupa gat. Moartea isi face aparitia dandu-i mai intai un
fior senzual, caracteristic sucombarii prin spanzurare: "Simti o placere ametitoare, ca si cand un
ibovnic mult asteptat ar fi imbratisat-o cu o salbaticie ucigatoare". Ultima fulgerare de gand se leaga
tot de noaptea placerilor, dupa care totul se incalceste. Ramane doar planul fiziologic: " Ochii holbati
nu mai vedeau nimic. Doar limba crestea mereu, sfidatoare si batjocoritoare, ca o razbunare pentru
tacerea la care a fost osandita toata viata". in jur, lucrurile isi urmeaza cursul mai departe, ca si cand
nu s-ar fi intamplat nimic. Existenta chinuita si tragicul sfarsit al Anaei dezvaluie cu o deosebita forta
conditia de inrobire si injosire a femeii in aceasta lume. Eroina se pleaca in fata unei legi crunte,
neiertatoare, care o transforma din roaba tatalui in sclava barbatului. Aducatoarea de zestre,
nascatoare de prunci si animal de munca, iata singurele rosturi sociale ce i s-au lasat.
O mana a fatalitatii face ca si copilul acestora sa se stinga, si cu el neamul Glanetasului.
Dupa moartea Anei, personajul incepe sa se comporte ca un m intrat in transa. ii da tarcoale lui George
gasind diverse prilejuri sa-i faca vizite acasa. Patima a pus o asemenea stapanire asupra lui, ca abia se
putea tine sa nu sara sa o ia in brate pe Forica, fata de barbatul ei. Oricat ar fi de impatimit de avere,
ea nu-l satisface pe deplin. Ocolita si amanata, problema fericirii i se pune in termenii cei mai firesti:
"ce folos de pamanturi daca cine ti-e drag pe lume nu-i al tau". Femeia devine obsesia lui Ion, ca
altadata pamantul. Odata se intalnesc si fac dragoste pe camp, acolo unde nascuse Ana. Ion e acum
mai decis ca oricand sa-si duca pana la sfarsit patimasa chemare de dragoste: "Sa stiu ca fac moarte
de om si tot a mea o sa fii".
in incursiunea amoroasa finala, Ion e de o imprudenta fatala:
"Toate le potriveste cu mare grija, numai la George nu se gandise, parca nici n-ar fi fost pe lume".
Drumurile lui Ion incep a fi cunoscute si de George, care astepta rafuiala. Presimtirile negre se
inmultesc. George pleaca la padure, se intoarce din drum sa-si ia toporul. Atmosfera insasi parca
ascunde ceva care o face pe Florica sa fie "gatuita de spaima". Tacerea e ca o "piatra de mormant":
barbatul intelat il surprinde pe Ion sa-l doboara cu trei lovituri de sapa: "cu amandoua mainile, George
ridica sapa si izbi. Simti ca fierul a patruns in ceva moale si in gand ii rasari intrebarea: "Unde l-oi fi
lovit? Dar numaidecat se auzi iarasi, incet si rugator: - Ssst ... ssst ... George izbi a doua oara. Sapa
vajai in aer. Apoi un parait surd, urmat de un zgomot ragusit ca si cand se pravale un sac plin. Mai ales
zgomotul acesta infurie mai crunt pe George. Parca tot intunericul s-ar fi schimbat, dintr-o data, intr-
o balta de sange inchegat.
Lovi a treia oara fara a-si da seama unde ..." Cand pleca la inchisoare, George intalneste ochii albastri
ai Floricai, "privindu-l drept ca o imputare si o mila care nu stia daca sunt pentru el sau pentru
celalalt". Florica ramane o imagine de frumoasa enigma si de nefericita incertitudine. Ea este nevoita
sa oscileze intre barbatul pe care l-a iubit intotdeauna, si intamplatorul sot care i-a oferit un statut
social. Putem spune astfel ca Florica e un alt Ion de sex feminin. Ambitia lui Ion face pereche cu
resemnarea si lipsa de curaj a Floricai.
Drama se incheie o data cu disparitia eroului principal, cu inmormantarea lui car arunca un ultim
fascicul de lumina asupra acestui caracter aspru si patimas: "pe urma Ion fu coborat in pamantul care
i-a fost prea drag, si oamenii au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut umed care rabufnea greu
si trist pe scandurile odihnei reci".
Lupta lui Ion de a razbate, de a raspunde unei necesitati vitale si deopotriva unei pofte de a avea
nostalgie, care declansase rezerve uriase de energie si vointa, lua sfarsit cu o infrangere tragica.
Apriga lui zbatre, ne lasa autorul a intelege, ramanea o zadarnicie. in pamant se duc toate pamanturile.
Nicaieri in literatura romana viata satului nu a fost evocata cu atata forta realista, atat de viguros si
patrunzator. Conditia lui Ion rezuma tragedia istorica a taranimii fara pamant si daca parvenirea
sociala a personajului este reprezentativa doar pentru o parte infima a acesei taranimi, ambitia de
care este devorat defineste sufletul taranesc, iar destinul sau denunta intocmirea inechitabila ce
condamna pe cei de seama lui fie la saracie si umilinta, fie la schilodire morala. Sfortarea lui Ion de a-
si depasi conditia capata dimensiuni universale si infrangera sa in lupta cu soarta implacabila aduce
aminte de prabusirile eroilor din tragediile antice. Povestea ascensiunii si surparii lui Ion aduna in
cuprinsul ei intreaga existenta a Transilvaniei romanesti. "Ion" este o densa monografie, o epopee a
satului romanesc de peste munti.
in psihologia eroului principal scriitorul a intrebuintat simplificarea artei clasice, intrucat Ion este
redus, in realitate la un singur instinct. in sufletul lui Ion exista o lupta intre "Glasul Pamantului" si
"Glasul Iubirii", dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. La inceput, Ion e lipsit, deci, de
interesul unei lupte: "Glasul Pamantului" il stapaneste si in fata lui totul tace; numai la urma i s-a
adaugat si "Glasul Iubirii". Ajungind la stapanirea pamantului dorit, Ion se umanizeaza, devenind un om
ca oricare altul care poate iubi pe Florica fara ca dragostea sa contrarieze marea si unica pasiune a
vietii: daca prin succesiune s-a eludat nu numai conflictul, ci si adevarul interes dramatic, unitatea lui
sufleteasca, ii da proportii impunatoare: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu
ferocitate, asa ca, prin gesturi voluntare si tenace, conditia lui umila se topeste in imensitatea
simbolica a unei creatii ctonice.
Rebreanu a cautat mereu o unitate pierduta a Lumii; ca un om al pamantului, a incercat sa revele o
"axis mundi", sa descopere, pentru cititorul sau, un Centru al lumii. Ca si Eminescu, ca si Sadoveanu, ca
si Blaga, a refuzat dinamismul excentric al literaturii moderne. Dinamism resimtit de o seama de
literaturi ale estului european, in al doilea patrar al secolului al XX-lea.
"Ion" este capodopera rebreniana in care arta romancierului descopera, cu o rigoare si spbrietate
exemplare, adancurile simplitatii, marea poezie epica a miracolului existentei esentiale, si in care
linistea povestirii si echilibrul constructiei rasfrang intelegerea matura si armonioasa a omenescului,
dau epicului statura memorabila de simbol complex si substantial al frumusetii si contradictiilor lumii
si vietii reale.
Problematica rurala o gasim initial in nuvela "Rusinea", cu o intriga simpla, in care eroina, Rodovica,
este victima a iubirii, si apoi, o prima varianta a romanului "Ion" prin "Zestrea".
Cu o structura bine echilibrata, in doua parti, intitulate sugestiv Glasul Pamantului si Glasul iubirii,
romanul cuprinde in albia lui viata satului transilvanean inainte de razboi.
"Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj
si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece raul peste podul batran de
lemn, acoperit c
u sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea
nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Barladului".
"Satul a ramas inapoi acelasi, parca nimic nu s-ar fi schimbat. Cativa oameni s-au stins, altii le-au luat
locul. Peste zvarcolirile vietii, vremea vine nepasatoare, stergand toate urmele".
Subiectul are o intriga simpla. Ion Pop al Glanetasului doreste pamantul cu o patima mistuitoare, caci
tatal sau, "sarac iasca si lenevior de n-avea pereche", a mancat repede zestrea Zenobiei, fiindca
"toate crasmele le batea", cat e Armadia de mare; "fugea de munca grea".
Iubea pamantul de mic copil. A crescut ravnind si pizmuind pe cei bogati, dorind cu orice pret sa aiba
pamant mult, cat mai mult: "De pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama".
In acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, "bocotanul satului", desi era urata si n-o iubea.
Urmandu-si cu viclenie si tenacitate scopul, Ion intra in posesia pamanturilor la care jinduise cu
lacomie. Dar iubirea ascunsa pentru Florica cea frumoasa si saraca, maritata mai apoi cu George
Bulbuc, nu-i da pace.
Tratata inuman de catre Ion si de catre tatal ei, Ana isi curma viata. Romanul este, din acest punct de
vedere, o drama a casniciei taranesti in lupta pentru pamant. Copilul ramas se imbolnaveste si moare,
spre disperarea lui Ion, care vedea in el doar garantia pastrarii pamanturilor lui Vasile Baciu.
Ion este ucis de catre George Bulbuc, barbatul Floricai, cand se lasa sedus de "glasul iubirii", fiind
astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite.
Apreciat constant drept o mare constructie epica, "o epopee a taranului roman", "Ion" este romanul
unui destin individual, asa cum insusi autorul apreciaza.
in centrul romanului sta figura lui Ion, monumental si simbolic prin tragismul sau, consumandu-se intre
iubire si patima pentru pamant. Eugen Lovinescu (in "Istoria literaturii romane contemporane")
observa: "Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta
ascutita, o viclenie procedurala si, mai ales, o vointa imensa". Conturat obiectiv si realist, intr-o
maniera moderna, sugestiile naturaliste se atenueaza.
Aflam ca la scoala din sat Ion a fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, care mereu "i-a batut
capul Glanetasului sa dea pe Ion la scoala cea mare din Armadia, sa-l faca domn". Era silitor si
cuminte, dar "ii era mai drag sa pazeasca vacile pe campul plesuv, sa tina coarnele plugului, sa
coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantul."
Era chipes, istet, iute si harnic, dar sarantoc. Dorinta de a avea pamant il obsedeaza. Faptele pun in
lumina caracterul personajului. Scena infruntarii dintre Ion si Vasile Baciu la hora duminicala dezvaluie
starea lui Ion, notata cu minutiozitate. Jignit de Vasile Baciu care-l numeste "sarantoc" si "talhar", in
fata satului, Ion reactioneaza potrivit firii sale impulsive, violent. "Ion schimba fete-fete. Genunchii ii
tremurau, iar in cerul gurii simtea o uscaciune parca i s-ar fi aprins sufletul."
Dupa ce-l batu zdravan pe George Bulbuc, pe care-l vroia Vasile Baciu ginere, fiind flacau bogat, Ion
"era multumit acuma si racorit". Orgoliul ranit al lui Ion se mai tempera in urma acestei ispravi.
Conflictul cu Simion Lungu, caruia i-a micsorat bucata de pamant, intrand cu plugul, deoarece cu ani in
urma era pamantul Glanetasilor, confirma aviditatea pentru pamant a lui Ion: "Inima ii tremura de
bucurie ca si-a marit averea".
Monologul interior dezvaluie structura intima a personajului. Dojenit de preot in fata lumii din
biserica, simtind privirile celorlalti cum il sfredeleau, neindraznind nici macar sa se miste din loc.
Scriitorul isi urmareste personajul in doua ipostaze care il definesc substantial: framantat de dorinta
de a avea pamant, cat mai mult, si dupa ce capata pamantul mult ravnit. Personajul e surprins in situatii
care-i pun in lumina trasaturile. Istet si viclean, isi alcatuieste cu grija planul dobandirii pamantului
inca de la hora duminicala. cand incepe s-o ademeneasca pe Ana.
Lovind-o pe Ana cu sange rece, personajul este "bruta ingenua" (N. Manolescu - "Arca lui Noe" -) "o
fiinta generica, a carei inclestare cu natura pare efortul unui gigant" (scena cositului); el se infrateste
cu pamantul intr-un ritual mistic al posesiunii. Dar personajul nu are liniste si fericire nici dupa
dobandirea pamantului mult ravnit, pentru ca revine "glasul" iubirii .
Dominat de instincte primare, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a instinctelor sale
viguroase si neclintite, caci, "ce folos de pamanturi, daca cine ti-e drag nu-i al tau"- spune Ion la
sfarsit. El este devorat si de "glasul pamantului" si de "glasul iubirii".
Destinul lui Ion este strans legat de viata satului din primele decenii ale secolului XX-lea, a carui
existenta o surprinde realist, structurat si diferentiat social, in conditii specifice pentru romanii din
Transilvania. Sunt prezentate aspecte ale asupririi nationale, simtite mai ales de intelectualii satului,
in raport cu autoritatile de stat ale asupririi austro-ungare.
O anumita ierarhie sociala este vizibila dupa locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul sta cu
batranii fruntasi, apasa vorbele, le insoteste cu gesturi hotarate; barbatii isi scot palariile la
apropierea preotului Belciug si a familiei Herdelea, invatatorul satului. Primarul si fruntasii satului ies
la poarta intru intampinarea "domnilor". Pe laturi, "ca un caine la usa bucatariei, trage cu urechea si
Alexandru Glanetasu, sfiindu-se sa se vare printre bogatasi."
Scriitorul prezinta elemente ale vietii cotidiene in amanuntime, cum este scena trezirii Glanetasilor
cand se aude, in tinda, glasul aspru al cocosului, in zorii zilei, sau descrierea noptii in sat: "Noaptea se
inalta din ascunzisuri, sugrumand cele din urma zvarcoliri de lumina. Peste sat albastreau valuri de
fum, iar hotarul respira greu, invaluit intr-o boare usoara. Zgomotele se desluseau din ce in ce mai
limpede".
Ni se infatiseaza odihna, in pridvor, seara, a familiei invatatorului Herdelea, cand femeile brodau sau
crosetau, vorbeau si radeau, in vreme ce Herdelea, cu pipa-n gura, rasfoia cate-o carte. Casa
invatatorului, "cea dintai, taiata adanc in coasta unei coline", biserica "nu mai rasarita ca alte case din
sat" polarizeaza oamenii satului. Scriitorul prezinta evenimentele traditionale: nunti, botezuri,
inmormantari, slujbe religioase duminicale, sarbatorile Craciunului si pregatirea acestuia, cantatul
colindelor.
Pe celalalt plan se desfasoara existenta familiilor de carturari, care se pastreaza oarecum izolata, din
"orgoliu de casta" (G. Calinescu).
invatatorul Herdelea este mereu amenintat de grijile familiei, de maritatul fetelor, de afirmarea ca
gazetar al lui Titu, de autoritati, de teama sa nu-si piarda casa, construita pe pamantul preotului
Belciug; este din ce in ce mai resemnat, coplesit de iluzii spulberate, de compromisuri se i-au calcat pe
inima. "Duelul" dintre invatatorul Herdelea si popa Belciug, interesele si certurile marunte
dramatizate, existenta cotidiana, ca si evenimentele traditionale fac din "Ion" o autentica monografie
a satului ardelenesc.
Romanul are un caracter epopeic, prin senzatia atat de plina a vietii, "glasurile se amesteca si se
confunda in zgomotul inimii" (N. Manolescu). in Ion, personajul principal al romanului, G. Calinescu vede
"un exponent, un erou de epopee, care trece prin criza asezarii la casa lui".
in ceea ce priveste stilul, Eugen Lovinescu sesiza particularitatea de esenta a scrisului lui Rebreanu:
"Formula lui "Ion" este ingramadirea unui fluviu curgator de fapte ce se perinda aproape fara inceput
si fara sfarsit, fara o necesitate apreciabila, fara finalitate.[...] formula realizata rar in toate
literaturile si pentru prima data la noi".
Prin romanul "Ion", Liviu Rebreanu a dat literaturii romane intaia creatie epica de mari dimensiuni in
care se simte pulsatia vietii, scriitorul dovedind ca are vocatia constructiilor monumentale.
Tudor Vianu aprecia romanul pentru intuitia psihologica sigura, pentru pasiunile traite, avand o maretie
reprezentativa, iar pe Rebreanu il considera "un poet al Ardealului" (T. Vianu - Scriitori romani).
Aparut in 1920, dupa ce trecuse prin fazele manuscrise intitulate "Zestrea" si "Rusinea" romanul este
alcatuit din doua parti: "Glasulpamantului" si "Glasul iubirii".
Ca si Lev Tolstoi in romanul "Razboi si pace", scriitorul si-a organizat actiunea pe doua planuri
narative:
a) primul dintre- acestea prezinta momente din existenta taraneasca si are drept tema problema
pamantului; in interiorul lui, se consuma destinele lineare sau dramatice ale personajelor: Ion al
Glanetasului, Alexandru Glanetasul, Vasile Baciu, Ana, Florica, George Bulbuc, Savista, Zenobia si
multe altele.
b) Cel de-al doilea plan al actiunii prezinta aspecte din viata intelectualilor satului (reprezentati prin
invatatorul Zaharia Herdelea si prin preotul Belciug) si are ca tema problema nationala a romanilor
transilvaneni.
Cele doua teme reunite in "Ion" vor fi flexionare ulterior in doua capodopere: "Rascoala" (roman al
dezlantuirii energiilor gloatei insetate de pamant) si "Padurea spanzuratilor" (drama a romanilor
transilvaneni obligati sa lupte, in primul razboi mondial, impotriva altor romani).
Dintre elementele de structura ale romanului, cel care se incadreaza in asertiunea calinesciana
pomenita in enunt este hora (ca moment al vietii satului).
Subiectul romanului ne transpune in lumea satului transilvanean de la inceputul veacului nostru, sat in
care existenta curge intre semanat si seceris, pe o traiectorie presarata cu intamplari, pasiuni si
ritualuri, in care fiecare individ traieste in virtutea unei mentalitati tipic taranesti. Din acest punct
de vedere, romanul are caracter monografic.
Actiunea se petrece in satul Pripas (in realitate, Prislop) si ar putea fi rezumata astfel:
Ion al Glanetasului - flacau harnic, dar sarac, iubind mai presus de orice pamantul, o amageste pe Ana,
uratica fiica a bogatului Vasile Baciu, sacrificand pentru aceasta iubirea Floricai. Dupa indelungi
tocmeli, se face nunta, prilej pentru autor de a crea o admirabila pagina monografica.
turile, o va primi si pe Ana si incepe sa o urasca. Altfel, el traieste o scurta perioada de bucurie
navalnica, facandu-si planuri si privind adesea pamanturile lui Vasile Baciu pe care le si considera ale
lui. Iluziile i se spulbera insa, atunci cand socrul sau isi calca promisiunea, admitand totusi sa-i scrie pe
numele lui cinci loturi. in timpul acestor tratative, Ana, batuta de Vasile Baciu care o credea inteleasa
cu Ion ca sa-l jefuiasca, lovita crunt si de acesta din urma si batjocorita de Zenobia, starneste
compatimirea intregului sat.
Nici harnicia umila a nevestei si nici nasterea, in vara, a lui Petrisor, nu moaie inima barbatului ale
carui ganduri erau numai la avere.
In curand, Florica se marita, simetric, cu George - flacau care-i fusese harazit Anei. inca de la nunta,
aceasta din urma intelege ca Ion tot o mai iubea pe frumoasa Florica, banuiala confirmata in curand de
Savista - oloaga satului. Derutata, cu mintea "stinsa" si cu "inima seaca si goala", Ana se spanzura.
Ion, surprins intr-o noapte de catre George; in curtea lui, este omorat, in mod simbolic, cu sapa.
inainte de moarte, i se deruleaza prin minte intreaga existenta, in acorduri solemne de mare poem
epic.
Dincolo de aspectele calendaristice ori sociale ale existentei rurale, romanul confera pamantului
dimensiuni mitologice: in preajma lui si auzindu-i "glasul", Ion devine un alt om: pamantul este Uriasul
pe care el il adora si-l invinge, iar gestul sarutului gliei este simbolic.
Conflictul principal al romanului este de ordin interior si consta in lupta care se da, in sufletul lui Ion,
intre cele.doua "glasuri" care-i stapanesc fiinta, pana Ia sfasiere.
Ill.b) Dincolo de firul central al actiunii (care ar putea avea ca "personaj" patima pentru pamant a lui
Ion), autorul evoca, in cadente poematice, momentele etern repetabile ale vietii: nasterea, nunta si
moartea; acestea sunt incadrate in existenta sempiterna a satului ardelenesc, in care timpul curge
lent si solemn ca apele unui fluviu.
Astfel, nasterea lui Petrisor (descrisa in capitolul intitulat "Copilul” din volumul al II-lea), capata
conturul unui eveniment arhetipal, de mareata solemnitate: in linistea alba a zilei de vara si intr-o
neclintire de inceput de veac, tipatul copilului pare a fi glasul celui dintai om al planetei; cei doi
barbati (Ion si tatal sau aflati la seceris) "nemiscati, in picioare,.cu capetele descoperite", asista la
eveniment ca la o taina sacra "pe care totusi omul n-a ajuns inca s-o inteleaga in toata maretia ei
dumnezeiasca"'.
Ritualul nuntii (evocat in capitolul intitulat "Nunta" din volumul I - "Glasul pamantului”) are caracter
monografic, dar nu numai atat: descrierea alaiului de carute (care insoteau caruta in care se aflau
mirii - Ion si Ana), trecerea lor ritmica, se face in fraze cadentate, de epopee:
"Nunta tinu trei zile, dupa obicei... Sambata porni tot alaiul, in carute, la notar, in Jidovita. infrunte,
calaretii pocneau mereu din pistoale, pe cand in caruta intai lautarii isi frangeau degetele cantand (...).
Apoi venea o caruta cu mirii si cu drustele, apoi o brisca cu nasii (...), apoi alta caruta cu parintii
mirilor...".
In ceea ce priveste moartea ca eveniment cosmic, dintre cele patru morti evocate in roman (a lui Ion,
a Anei, a carciumarului Avrum si a lui mos Dumitru Moarcas), numai ultima se incadreaza in firesc,
determinata fiind de rotatia lumii.
intamplarea este prevestita doar de placerea cu care acest batran isi amintea fapte uitate, "razand
copilareste, parca istorisind s-ar fi intors aievea in tineretea-i vesela si fara de griji"; si, tot in mod
neobisnuit, batranul incearca sa se rada, pregatindu-se pentru "intalnirea" cu moartea care il si
surprinde brusc, trecandu-I in lumea umbrelor. Si aici, ca in marile epopei, evenimentul este solemn,iar
batranul nu reprezinta neaparat o individualitate, ci o ipostaza a omului muritor din totdeauna.
Apărut în 1920, în forma sa definitivă, romanul Ion fundamentează formula romanului social modern,
obiectiv şi realist.
Problematica rurală o găsim iniţial în nuvela Ruşinea, cu o intrigă simplă, în care eroina, Rodovica, este
victimă a iubirii, şi apoi, o primă variantă a romanului Ion prin Zestrea.
Cu o structură bine echilibrată, în două părţi, intitulate sugestiv Glasul pământului şi Glasul iubirii,
romanul cuprinde în albia lui viaţa satului transilvănean înainte de război.
Romanul începe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas "pitit într-o scrântitură de coline"
şi se încheie rotund cu satul "rămas înapoi acel
"Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj
şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de
lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în
cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.
Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă
însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii-Domneşti, mai poposind
puţin la Cişmeaua-Mortu-lui, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub
Râpele-Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline".
Subiectul are o intrigă simplă; Ion Pop al Glanetaşului, doreşte pământul cu o patimă mistuitoare. Căci
tatăl său, "sărac iască şi lenevior de n-avea pereche", a mâncat repede zestrea Zenobiei, fiindcă
"toate, crâşmele le bătea", cât e Armadia de mare; "fugea de muncă grea".
Iubea pământul de mic copil. A crescut râvnind şi piz-muind pe cei bogaţi, dorind cu orice preţ să aibă
pământ mult, "cât mai mult". "De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...".
In acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, "bocotanul" satului, deşi era urâtă şi n-o iubea.
Urmărindu-şi cu viclenie şi tenacitate scopul, Ion intră în posesia pământurilor la care jinduise cu
lăcomie. Dar iubirea ascunsă pentru Florica cea frumoasă şi săracă, măritată mai apoi cu George
Bulbuc, nu-i dă pace.
Tratată inuman şi de către Ion şi de către tatăl ei, Ana îşi curmă viaţa. Romanul este, din acest punct
de vedere, o dramă a căsniciei ţărăneşti în lupta pentru pământ. Copilul rămas se îmbolnăveşte şi
moare, spre disperarea lui Ion, care vedea în el garanţia păstrării pământurilor lui Vasile Baciu.
Ca un destin implacabil, Ion este ucis de către George Bulbuc, bărbatul Floricăi. fiind astfel pedepsit
pentru faptele sale nelegiuite.
Apreciat constant drept o mare construcţie epică, "o epopee a ţăranului român", Ion este romanul unui
destin individual, aşa cum însuşi autorul apreciază.
In centrul romanului stă figura lui Ion, monumental şi simbolic prin tragismul său, consumându-se între
iubire şi patima pentru pământ. Eugen Lovinescu (în Istoria literaturii române contemporane) observa:
"Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de-a curmezişul, romanul se
organizează totuşi în jurul unei figuri centrale, al unui erou frust şi voluntar, al lui Ion.
Observator omniscient, de o obiectivitate rece, Rebreanu îşi construieşte discursul narativ dintr-o
perspectivă total auc-torială. Aflăm astfel că la şcoala din sat Ion a fost cel mai iubit elev al
învăţătorului Herdelea, care mereu "i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din
Ar-madia, să-l facă domn". Era silitor şi cuminte, dar "îi era mai drag să păzească vacile pe câmpul
pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul. Şi Glanetaşu, pe cât de
greu l-a dat la liceu, tot atât de lesne s-a împăcat să nu mai urmeze".
Era chipeş, isteţ, iute şi harnic, dar sărăntoc. Dorinţa de a avea pământ îl obsedează: "Trecea deseori
parcă înadins pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate
şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcea planurile cum
va ara fâneaţa cutare, iar cutare porumbişte cum voi semăna-o cu trifoi.!."
Faptele pun în lumină caracterul personajului. Scena înfruntării dintre Ion şi Vasile Baciu la hora
duminicală dezvăluie starea lui Ion, notată cu minuţiozitate. Jignit de Vasile Baciu în faţa satului,
care-l numeşte "sărăntoc" şi "tâlhar", Ion reacţionează potrivit firii sale impulsive, violent: "Ion
schimba feţe-feţe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simţea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins
sufletul. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul. Mereu îi fulgera
să se repeadă şi cu un pumn zdravăn să-i înăbuşe în gât ocările. (...) Ion însă nu vedea, nu auzea.
Ruşinea îl ţintuise locului".
Astfel, destinul fiecărui personaj devine şi o problemă de psihologie umană, determinată nu numai de
elementul social, ci şi de impulsurile interioare, mai adânci ale fiinţei, care răbufnesc în situaţii-limită.
După ce-l bătu zdravăn pe George Bulbuc, pe care-l voia Vasile Baciu ginere, fiind flăcău bogat, Ion
"era mulţumit acuma şi răcorit". Orgoliul rănit al lui Ion se mai tempera în urma acestei isprăvi.
Conflictul cu Simion Lungu, căruia i-a micşorat bucata de pământ, intrând cu plugul, deoarece cu ani în
urmă era al Glanetaşilor, confirmă aviditatea pentru pământ a lui Ion: "Inima îi tremura de bucurie că
şi-a mărit averea".
Monologul interior dezvăluie structura intimă a personajului. Dojenit de preot în faţa lumii din biserică
pentru că-l bătuse pe George, Ion puse ochii în jos, tremurând de ruşine, simţind privirile celorlalţi
cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se mişte din loc:
"Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa lumii întregi.
Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul
oamenilor? Ii ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi de necaz".
Scriitorul îşi urmăreşte personajul în două ipostaze care îl definesc substanţial': frământat de
dorinţa de a avea pământ, cât mai mult, şi după ce capătă pământul mult râvnit. Personajul e surprins
în situaţii care-i pun în lumină trăsăturile. Isteţ şi viclean, îşi alcătuieşte cu grijă planul dobândirii
pământului încă de la hora duminicală, când începe s-o ademenească pe Ana.
Comportamentul bine calculat faţă de Ana şi Vasile Baciu în urmărirea scopului său e calificat de G.
Călinescu astfel:
"In planul creaţiei, Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a
rămas în cele din urmă cu pământ".
Lovind-o pe Ana cu sânge rece, personajul este "bruta ingenuă" (N. Manolescu - Arca lui Noe), "o fiinţă
generică, a cărei încleştare cu natura pare efortul unui gigant" (scena cositului); el se înfrăţeşte cu
pământul într-un ritual mistic al posesiunii (n. Manolescu). Dar personajul nu are linişte şi fericire nici
după dobândirea averii mult râvnite, pentru că revine "glasul" iubirii.
Dominat de instincte primare, aflat sub semnul fatalităţii, Ion este o victimă a instinctelor sale
viguroase şi neclintite, căci, "ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău" - spune Ion
la sfârşit. El este devorat de "glasul pământului şi glasul iubirii".
Destinul lui Ion este strâns legat de viaţa satului din primele decenii ale secolului al XX-lea, a cărui
existenţă o surprinde realist, structurat şi diferenţiat social, în condiţii specifice pentru românii din
Transilvania.
Sunt prezente aspecte ale asupririi naţionale, simţite mai ales de intelectualii satului, în raport cu
autorităţile de stat austro-ungare.
G. Călinescu aprecia romanul Ion drept un "poem epic", care cuprinde "momente importante din
calendarul sempitern al satului, mişcătoare prin calitatea lor elementară". Romanul începe şi se
sfârşeşte semnificativ cu unul din momentele importante din viaţa satului: hora duminicală, pe uliţa din
dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea, o horă "a soartei". Conflictul se conturează, e previzibil de la
început. Bătaia dintre Ion şi George de la cârciumă este un preludiu al crimei, moartea lui Moarcăş sau
a lui Avrum anunţă sinuciderea Anei, toate acestea sunt elemente ale unui "ritm esenţial al existenţei"
(N. Manolescu).
O anumită ierarhie socială este vizibilă după locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul se află
alături de bătrânii fruntaşi, apasă vorbele, le însoţeşte cu gesturi hotărâte; bărbaţii îşi scot pălăriile
la apropierea preotului Belciug şi a familiei Herdelea, învăţătorul satului. Primarul şi fruntaşii satului
ies la poartă întru întâmpinarea "domnilor". Pe lături, "ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea
şi Alexandru Glanetaşu, sfiindu-se să se vâre între bogătaşi".
Scriitorul prezintă elemente ale vieţii cotidiene în amănunţime, cum este scena trezirii Glanetaşilor,
când se aude, în tindă, glasul aspru al cocoşului, în zorii zilei, sau descrierea nopţii în sat, ca şi odihna,
în pridvor, seara, a familiei învăţătorului Herdelea, "unde femeile brodau sau croşetau, vorbeau şi
râdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură,. răsfoia câte-o carte" De aci, din pridvor, se desfăşura
panorama satului: "Satul întreg şi jumătate din hotar se întindeau în faţa lor ca o hartă mare cu
reliefuri în colori.
Oamenii care se întorceau de la câmp sau mergeau spre Jidoviţa, trăsurile care umblau între Armandia
şi Bistriţa defilau pe dinaintea lor, oferindu-le prilejuri mereu noi de vorbă. Apoi când venea
întunerecul, fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cânte romanţe vechi româneşti cu nişte voci
simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul învăţătorului..."
Casa acestuia, "cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline", biserica şi preotul ei, cârciuma, "nu mai
răsărită ca alte case din sat", polarizează oamenii satului. Scriitorul prezintă evenimentele
tradiţionale: nunţi, botezuri, târnosiri de biserici, înmormântări, slujbe religioase duminicale,
sărbătorile Crăciunului şi pregătirea lui, cum ar fi Bojotaia, cântatul colindelor ş.a.
Pe celălalt plan se desfăşoară existenţa familiilor de cărturari, care se păstrează oarecum izolată, din
"orgoliu de castă" (G. Călinescu).
Invăţătorul Herdelea este mereu ameninţat de grijile familiei, de măritatul fetelor, de afirmarea ca
gazetar a lui Titu, de autorităţi, de teama să nu-şi piardă casa, construită pe pământul preotului
Belciug; din ce în ce e tot mai resemnat de iluzii spulberate, de compromisuri ce i-au călcat pe inimă.
"Duelul" dintre Herdelea şi popa Belciug, interesele şi certurile mărunte dramatizate, existenţa
cotidiană, ca şi evenimentele tradiţionale fac din Ion o autentică monografie a satului ardelenesc.
Romanul are un caracter epopeic, remarcat de G. Călinescu, prin senzaţia atât de plină a vieţii,
"glasurile se amestecă şi se confundă în zgomotul lumii".
Şi N. Manolescu apreciază că "personajele seamănă aici cu nişte masive forţe ale naturii", deci au
dimensiunea eroilor de epopee.
In ceea ce priveşte stilul, Eugen Lovinescu sesiza particularitatea de esenţă a scrisului lui Rebreanu:
"Formula lui Ion este îngrămădirea unui fluviu curgător de fapte ce se perindă aproape fără început şi
fără sfârşit, fără o necesitate apreciabilă, fără finalitate. E, negreşit, o metodă lipsită de strălucire
artistică şi de stil, cu mari primejdii dar care ne dă impresia vieţii în toate dimensiunile ei, nu izolată
pe planşe anatomice, de studiu, ci curgătoare şi naturală; formulă realizată rar în toate literaturile şi
pentru prima dată la noi".
Prin romanul Ion, Liviu Rebreanu a dat literaturii române întâia creaţie epică de mari dimensiuni în
care se simte pulsaţia vieţii, scriitorul dovedind că are vocaţia construcţiilor monumentale.
Tudor Vianu aprecia romanul Ion pentru intuiţia psihologică sigură, pentru pasiunile trăite, având o
măreţie reprezentativă, iar Rebreanu este "un poet al Ardealului" (T. Vianu - Scriitori români).