CONFLICTUL

DELIMITARI CONCEPTUALE, CARACTERISTICI

1. DEFINITII
Literatura de specialitate cu privire la conflict, săracă înainte de 1989 la noi, s-a
îmbogăţit în ultimul deceniu cu lucrări de psihologia şi sociologia conflictului ca o
recunoaştere a funcţiilor importante a acestui complex fenomen psihosocial dar şi a
impactului şi efectelor sale la nivelul societăţii.
Conflictele apar între oameni, între diferite grupuri, întreprinderi sau organizaţii,
între indivizi şi instituţii statale, între diferite state si naţiuni. "În lumea reală, spune
Dahrendorf (1996), există mereu concepţii diferite şi de aici conflict şi schimbare. De
fapt, conflictul şi schimbarea sunt libertatea noastră, fără ele nu poate exista
libertatea”.
După unii autori, termenul conflict provine din verbul latin confligo,
conflingere care înseamnă ciocnire, polemică, luptă. Alţii susţin că termenul derivă
tot din latină, dar cuvântul „conflictus” înseamnă "a ţine împreună cu forţa”. (cf.
Z.Bogaty, 2002)
O verificare critică a definiţiilor date conflictului în literatura de specialitate are
ca rezultat o diversitate de definiţii (acest fapt este valabil la toate ştiinţele socio-
umane datorită lipsei unor noţiuni general acceptate). Definiţiile diferă prin varietatea
aspectelor incluse, generalitate şi exactitate.
Mic Dicţionar Enciclopedic Român şi Webster's New World Dictionary;
menţinându-se la o definiţie foarte generală a termenului de ,,conflict” apropiată de
etimon şi de accepţiunea curentă, dicţionarul romanesc conturează sensurile de
„neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, cearta, discuţie violentă”.
Dicţionarul american adânceşte definiţia a ceea ce la modul general numeşte ,,Un
dezacord sau o coliziune acută între interese, idei etc., care se referă mai degrabă la
proces decât la rezulta” şi pentru care se mai folosesc sinonime ca luptă sau orice alt
cuvânt general care desemnează bătaie (fizică), luptă (de ex. lupta pentru existenţă),
ceartă (în plan verbal) sau competiţie (lupta pentru supremaţie într-o anumită
chestiune).
Dicţionarul surprinde mai multe faţete ale conflictului în accepţiunea lui acută:
1. bătaie sau luptă, război; 2. dezacord sau opoziţie acută de idei, interese etc., ceartă
zgomotoasă; 3. tulburare emoţională produsă de o ceartă puternică, de impulsuri
contrarii sau de incapacitatea de a împăca impulsurile cu principiile realiste sau
morale; 4. rareori, spune el, se mai foloseşte şi cu trimitere la coliziunea unor
corpuri în mişcare.
Elena Zamfir şi Mihaela Vlăsceanu (1993) consideră că noţiunea de conflict
înseamnă o opoziţie deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide,
comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente
sau incomparabile, cu efecte disruptive asupra interacţiunii sociale.
În funcţie de localizarea lor în spaţiul social, conflictele se pot produce la orice
nivel al organizării sociale: de la cele specifice raporturilor interindividuale şi

1
intragrupale (între prieteni, soţ-soţie, membrii unui grup de muncă etc.), la cele de
nivel organizaţional (între conducerea administrativă şi specialiştii tehnici, între
sindicate şi patronat, între salariaţi şi reprezentanţii sindicali etc.) sau la cele de nivel
macrosocial (între grupări sau parţiale cu interese politice diferite) sau grupuri şi
categorii sociale cu interese divergente, de tipul celor dintr-o confederaţie sindicală şi
guvern (M. Vlăsceanu, 1993).
Conflictele se produc în manieră cvasi-sistematică între obiectivele unui individ
sau serviciu care se lovesc de voinţa altuia văzută ca fiind împotriva intereselor
proprii, consideră Burke (1972). O atitudine similară o adoptă şi Myers (1989), în
concepţia căruia, conflictul este o "incompatibilitate percepută a acţiunilor şi
scopurilor”.
În concluzie, apreciază Z. Bogaty (2002) conflictul este considerat ca o poziţie
reciprocă sau o agresiune raportată întotdeauna la o tendinţă, scop indivizibil. La baza
conflictului stau ciocnirile dintre interesele particulare (ale grupurilor sau
organizaţiilor), condiţiile existente, părerile şi convingerile de grup, condiţiile
sistemului social-economic existent, pe de o parte, şi interesele general-umane,
legităţile economice, juridice, politice, tendinţele dezvoltării societăţii în ansamblu,
pe de altă parte.
Moscovici (1976), afirmă despre conflict că este o sursă de energie şi vitalitate în
măsura în care el este cel care reanimă credinţele, stimulează pasiunile şi revigorează
simbolurile, pe scurt, creşte nivelul de creativitate şi participare selectivă.
Se cunoaşte că în cadrul organizaţiilor există diferenţe foarte mari între diferite
sectoare, secţii, compartimente, ateliere si birouri, facultăţi, laboratoare, catedre şi
secţii, în felul în care se munceşte şi se face şcoală, în felul în care simt trataţi
salariaţii, elevii, bolnavii sau studenţii. Aceste diferenţe determină apariţia şi existenţa
diferitelor culturi organizaţionale. Cu cât aceste diferente sunt mai puţin compatibile,
cu atât se creează premisele pentru apariţia şi dezvoltarea conflictelor. Conflictele în
organizaţii, instituţii sau întreprinderi sunt practic manifestările diferenţelor a) de
valori, b) de conduite, c) de percepţii si d) comportamente.
Marly Fryer (1998, p.119) defineşte conflictul ca „un dezacord sau o
nepotrivire între o anumită stare de lucruri şi alta”. Supune atenţiei o altă imagine
mentală creată de conflict,- aceea a unei „falii tectonice". Faliile tectonice sunt o
cauză a mişcărilor seismice şi influenţează activitatea vulcanică. Analogia cu
activitatea vulcanică sugerează efectele pe care un conflict le produce, generând
agresivitatea, violenţa sau având o acţiune tectonică asupra relaţiei dintre părţi ce-şi
dispută interesele.
Conflictele pot avea şi rezultate novatoare apreciază creatologii M. Deutsch
1988, Ana-Stoica Constantin 1998, Mariana Caluschi, 2000. Conflictele iau cele mai
diverse forme şi sunt diferite ca intensitate, gravitate, persistenţă. Ele pot să ia naştere
dintr-o anumită cauză şi se pot stinge o dată cu dispariţia cauzei sau a condiţiilor care
le-au favorizat.
Cei mai mulţi oameni consideră conflictele ca fiind ciocniri distructive,
ireconciliabile, în urma cărora unii câştigă în defavoarea altora, dar preocuparea de

2
tip ştiinţific privind căile de a face faţă conflictelor a dus la dezvoltarea unor modele
şi strategii de abordare eficienţă şi control a conflictelor.
Cunoscutul psiholog Vasile Pavelcu (1969, p.52) sintetizează aceste aspecte
caracteristice conflictului, delimitându-1 ca „o formă interioară de frustraţie, întrucât
satisfacerea unei tendinţe se face în detrimentul alteia, astfel, că acest fenomen
relaţional se manifestă ca o tensiune, frământare existentă atât în viaţa personală a
individului, cât şi între membrii unui grup social”. Tensiunea ce se naşte în urma unei
divergenţe reprezintă o sursă de influenţare şi schimbare a partenerilor şi are drept
consecinţă o modificare la nivelul individului sau a grupului.
Conflictul în viziunea lui Daniel Sapiro este asociat cu un arbore. Fiecare parte
a lui reprezintă o parte componenta a conflictului:
 Solul - mediul social în care izbucneşte conflictul (familia, colectivul,
şcoala).
 Rădăcina - cauzele multiple ale conflictului.
 Tulpina - părţile implicate în conflict.
 Scorbura - problema clară definită a conflictului.
 Florile - emoţiile proprii pozitive şi negative a celor implicaţi în conflict.
 Frunzele - acţiunile concrete a celor implicaţi în conflict.
 Fructul - soluţia rezolvării conflictului.

Caracteristici ale conflictului

1. Ca fenomen psihosocial (economic, social, politic etc) normal, conflictul se

caracterizează prin: trăsătura naturală şi inevitabilă a activităţii umane ce apare atunci
când două forţe sunt sau numai se percep diferite, incompatibile, la nivelul
trebuinţelor, scopurilor, resurselor sau transferurilor de personalitate (lupta pentru
existenţă - afaceri, lupta politică, lupta economică – faliment sau succes, lupta dintre
sinele profund (Freud) şi Supraeu – Eul mediatorul şi negociatorul).
2. Are o cauză declanşatoare a) reală, cunoscută, b) ascunsă.
3. Provoacă o stare de tensiune ce se poate amplifica generând alte fenomene
psihosociale şi care se reduce sau se şterge odată cu rezultatul sau rezolvarea
conflictului.
4. Conflictul ca fenomen psihosocial are mai multe dimensiuni:
a) perceptuală (cognitivă);
b) emoţională (afectivă);
c) voliţională;
d) acţională (comportament atitudini de impact);
5. Se desfăşoară ca un proces ce poate fi declanşat de o provocare de diferite
origini. Se derulează în raport cu factori (condiţii, atitudini şi stiluri de abordare a
lui), poate creşte, poate fi blocat, controlat sau rezolvat.
6. El însuşi (poate) constituie în majoritatea cazurilor o provocare la schimbările
individuale, sociale, economice, politice, comunitare, profesionale.
7. Poate constitui o terapie de şoc în anumite situaţii.

3
 8. Efectele conflictului pot fi distructive sau constructive.
Unii conflictologi consideră că la baza tuturor conflictelor se află trebuinţele
umane. Motivaţia principală a intrării în conflict o reprezintă faptul că au nevoi care
pot fi satisfăcute doar prin procesul conflictual sau de faptul că le consideră că
propriile trebuinţe sunt incompatibile cu ale celuilalt. Toate aceste trebuinţe sunt
cuprinse într-un ansamblu de 5 forţe:
1. O primă forţă, comunicarea. Erorile de comunicare (percepţii greşite) sau
lipsa comunicării (lipsa ascultării active, informaţia prost decodificată, limbajul
trupului şi paraverbal) pot duce la apariţia unui conflict şi escaladarea lui.
2. Valorile. Când sunt atacate valorile oamenii se simt ei înşişi ameninţaţi.
3. Contextul (mediul, structura) desfăşurării acţiunii, distribuirea resurselor,
accesul la informaţii, condiţii politice, norme în vigoare, distanţa dintre părţile aflate
în conflict.
4. Emoţiile – tensiunea şi energia ce dau viaţă şi susţin conflictul. Ele sunt
influenţate atât de contextul propriu-zis al acţiuni cât şi de experienţe anterioare ale
unor astfel de interacţiuni.
5. Istoria părţilor aflate în conflict (trecutul lor), al contextelor în care au avut şi
au loc interacţiunile – istoria conflictului în sine.

Dimensiuni ale conflictului

Dimensiunea cognitivă ce presupune perceperea conflictului, interpretarea

situaţiilor conflictuale (procesarea informaţiilor despre conflict). Aici sunt integrate:
1. Stilurile cognitive ale participanţilor
2. Stilurile apreciative
3. Stilurile de abordare
4. Stilurile de rezolvare a conflictelor.
Dimensiunea afectivă – orice problemă, situaţie conflictuală antrenează
dispoziţii şi stări afective generatoare de tensiune, această dimensiune include şi
dimensiunea valorică – valoarea de stimulare antrenată de conflict pentru persoanele
angajate.
Dimensiunea voliţională – tendinţa în antrenarea în escaladarea şi/sau
rezolvarea conflictului.
Dimensiunea acţională – satisfacerea trebuinţelor ce au determinat conflictul.
Dimensiunea de impact şi efecte – consecinţele conflictelor de durată,
trecătoare, produc schimbarea, produc distrugerea etc.
Prin analogie cu paradigma procesului comportamentului prosocial realizaţi o
paradigmă a conflictului văzut ca proces.

4
 IMPACT - CONSECINŢE

REZOLVARE

DIMENSIUNE DE
IMPACT

DIMENSIUNE
ACTIONALA

DIMENSIUNE
CONATIVA

DIMENSIUNE
AFECTIVA

DIMENSIUNE
COGNITIVA

DIMENSIUNI ALE CONFLICTULUI

după Mariana Caluschi

5
 Funcţiile conflictului

Tensiunea ce se naşte în urma unei divergenţe reprezintă o sursă de influenţare şi

schimbare a partenerilor şi are drept consecinţă o modificare la nivelul individului
sau a grupului.
În concepţia psihosociologilor conflictul este un proces continuu de transformare
socială, o provocare la creativitate şi schimbare. Deutsch (1973), situând conflictul la
intersecţia personalităţii cu situaţia, îi conferă următoarele funcţii:
 de a preveni stagnarea;
 de a stimula interesul şi curiozitatea;
 de a genera schimbări la nivelul persoanei şi grupului;
 de a da frâu liber anumitor capacităţi;
 de a oferi prilejul unor trăiri intense.
Luând în considerare afirmaţia psihologilor că rezolvarea de probleme este
domeniul performanţial de lucru al gândirii, Mariana Caluschi avansează ideea că o
altă funcţie a conflictului, în diferitele sale forme, este aceea de a provoca gândirea
şi de a o face să performeze continuu în elaborarea soluţiilor.
Aşadar, schimbarea nu se poate naşte decât din raportul dintre consens şi disens,
integrare şi ruptură, din conflictul dintre idei, atitudini, motivaţii. Lucrările de
psihologie socială sau de conflictologie încearcă să atenţioneze că a înţelege
conflictele ca dezastre de care trebuie să ne ferim este o eroare. Se argumentează prin
exemple că ele pot fi constructive dacă sunt abordate cu încredere în sine; acest fapt
înseamnă că nu există nici învingători, nici învinşi şi că putem obţine un câştig în
urma rezolvării conflictului. James Fleming (1998, p. 44) contura câteva efecte
pozitive ale conflictului dintre care amintim:
 poate stimula apariţia de idei noi;
 poate conduce la îmbunătăţirea lucrului în echipă;
 fumizează cadrul pentru anumite discuţii, dezbateri;
 poate reprezenta o modalitate de exprimare a sentimentelor reprimate;
 stimulează oamenii în gândire şi acţiune;
 deschide căi de schimbare şi incită la implicare activă.
Din ce în ce mai mult conflictologii promovează ideea provocării unor conflicte
controlate pentru a beneficia de efectele pozitive.

Probleme implicate în conflict şi cauzele lor

Referindu-se la teoriile asupra conflictului, Elena Zamfir (1997, p. 381)

sintetizează întreaga problematică evidenţiată de acestea cu privire la conflict:
 cauzele manifeste şi potenţiale ale acestuia;
 căile de evoluţie ale conflictului şi posibilităţi de soluţionare;
 efecte directe şi indirecte;

6
  funcţiile şi disfuncţiile sale în procesul de funcţionare şi schimbare a
sistemelor sociale;
 tipurile şi aria de cuprindere a conflictului;
 instituţionalizarea conflictului;
 procesele de negociere;
 menţinerea ordinii sociale în condiţiile inegalităţilor şi a deosebirilor de
interese dintre părţi;
 rolul conflictului în procesele dinamicii de grup, etc.
Din această problematică vastă implicată de teoria conflictului, delimitarea şi
cunoaşterea cauzelor acestor fenomene a constituit o preocupare majoră a
conflictologilor. Cunoscutul conflictolog Deutsch M. (1998, pp. 170-171) consideră
că şi analiza problemei ce duce la apariţia conflictului este prioritară în procesul
rezolvării conflictului. Analiza problemei implicate în conflict presupune delimitarea
tipului, dimensiunii şi rigidităţii problemei.
Tipul problemei - anumite tipuri de probleme duc la un conflict definit ca
victorie-înfrângere, în rezolvarea căruia nu există o cale de mijloc, ci se urmăreşte
„puterea” sau controlul asupra celuilalt.
Rigiditatea problemei este dată de perceperea inexistenţei unor alternative
satisfăcătoare pentru realizarea intereselor aflate în joc în cadrul conflictului.
Dimensiunea conflictului - exprimă, de fapt, amploarea pe care o capătă un
conflict, creşterea acestuia determinând creşterea probabilităţii unui proces distructiv.
Astfel, după cum precizează Deutsch, dimensiunea conflictului va părea mică pentru
acea parte care crede că ambele părţi pot câştiga şi va fi mare pentru acea parte care
consideră că una din părţi va pierde dacă cealaltă câştigă. Această definiţie implică,
de asemenea, faptul că dimensiunea unui conflict dat poate fi mai mare pentru una
din părţi decât pentru cealaltă. Capacitatea de a controla amploarea problemei ce face
obiectul conflictului poate împiedica derularea acestuia ca proces distructiv.
Factorii determinanţi ai conflictului au o extindere foarte largă. Între cauzele
conflictului se disting:
a) incapacitatea părţilor de a ajunge la un compromis care să corespundă
intereselor mutuale;
b) inegalităţi şi discriminări sociale;
c) competiţia pentru controlul resurselor;
d) acces competiţional la oportunităţi crescute;
e) dorinţa de dominare, putere, prestigiu.
Conflictele pot avea drept cauze factori obiectivi care acţionează din afara
individului şi scapă controlului acestuia şi factori subiectivi derivaţi din modul în
care se comportă individul şi se raportează la diferitele aspecte ale vieţii.
Factorii obiectivi ţin de mediul în care individul îşi desfăşoară activitatea sau de
contextul în care îşi desfăşoară viaţa. Factorii subiectivi stimulează potenţialul de
conflictualitate şi influenţează derularea conflictului. Dintre aceştia menţionăm:
 cunoaştere, interpretare greşită a unor aspecte ale realităţii;
 lipsa abilităţilor de comunicare, empatice;

7
  delimitarea vagă a scopurilor;
 incompatibilităţi la nivel temperamental, caracterial, aptitudinal;
 incompatibilităţi în planul valorilor, convingerilor ideologice, politice,
religioase, morale;
 insatisfacţii, nemulţumiri, frustrări.

Managementul, controlul şi rezolvarea conflictului

Datorită costurilor individuale şi sociale pe care le implică, în cursul desfăşurării

oricărui conflict apare la un moment dat necesitatea rezolvării sale. În literatura de
specialitate se folosesc trei concepte ce acoperă tot atâtea arii de interese ce fac
referire la acest aspect: managementul, rezolvarea şi controlul conflictului. Studiul
conflictului, al rezolvării şi managementului acestuia cuprinde o macro şi o micro -
viziune asupra lumii noastre. Managementul conflictului poate fi aplicat atât la
nivel individual cât şi la nivel global. El intervine în mediul organizaţional, afaceri
interne, afaceri externe comerţ şi educaţie politică, etc.
J. Burton argumentează că între managementul conflictului şi rezolvarea acestuia
există o diferenţă care constă în aceea că managementul conflictului face relativă
abstracţie de sursele care le-au generat. Burton şi Dukes scriu că managementul
conflictului are ca obiect „modul în care sunt controlate dezacordurile şi certurile
privind opţiunile şi preferinţele ce rezultă din interacţiunile dintre părţi ce au interese
şi scopuri comune şi care se deosebesc doar prin mijloacele de a le atinge” (Burton J.
& Dukes F. 1990, p. 17). Aspectele negative ale conflictului sunt, în acest caz, numai
atenuate, cauzele reale şi profunde rămânând în stare latentă ceea ce poate duce la o
nouă confruntare dintre părţi.
Rezolvarea conflictului presupune:
1) iniţierea dialogului şi comunicării între indivizi şi grupuri
2) preluarea unui limbaj al reconcilierii. Aceasta presupune că „toate părţile
implicate în conflict ajung în mod liber la un acord, după ce au redefinit şi reperceput
relaţiile dintre ele şi după ce au făcut evaluarea, adică au examinat şi luat în calcul
toate elementele relevante ale relaţiilor” (Burton J., 1990, p. 40).
3) rezolvarea conflictului implică identificarea şi eliminarea cauzelor în vederea
atingerii unui acord al părţilor şi restructurarea situaţiei care a determinat apariţia
confruntării.
Diverşi specialişti care au studiat domeniul conflictului (Tidwell A., 1998;
Helena Cornelius, Shoshana Faire, 1996; Cristea D. , 2000) impun noţiunea de
control al conflictului care acoperă conceptele de management şi rezolvarea
conflictului.
Allan Tidwell (op. cit, p.188) subliniază că în cazul conflictelor manageriate
(gestionate) aspectele negative ale conflictului sunt doar atenuate, în timp ce
rezolvarea conflictului presupune eliminarea totală a aspectelor negative. Raportat la
aceste două concepte, D. Cristea (op. cit., p. 406) utilizează noţiunea de control al
conflictului desemnând un continuum comportamental care vizează trecerea graduală

8
de la gestionarea la rezolvarea unui conflict. Rezolvarea autentică a conflictelor este
mai dificil de obţinut, în timp ce managementul conflictului este mai frecvent.
După opinia lui Tidwell există trei condiţii necesare şi suficiente pentru un
eficient control al conflictului:
1. capacitatea instrumentală şi rezolutivă - se referă la setul de tehnici,
abilităţi necesare manevrării cu succes a conflictului;
2. oportunitatea intervenţiei - are în vedere momentul ales, timpul consumat şi
libertatea de a controla conflictul. Tehnicile de control ale conflictului nu vor fi
eficiente în absenţa oportunităţii de a le pune în practică;
3. voinţa - părţilor de a discuta, elabora şi rezolva conflictul în care sunt
implicate.
Pentru a reuşi un control eficace al conflictului aceste trei condiţii trebuie
îndeplinite simultan.
Controlul conflictului orientarea spre gestionarea sau rezolvarea acestuia, spre
valorificarea tehnicilor, procedurilor şi abilităţilor disponibile necesită cunoaşterea şi
identificarea simptomelor conflictului în literatura de specialitate (Helena Cornelius
şi Shoshana Faire, 1996, pp. 23-30) se prezintă principalele simptome ce semnalează
instalarea unei crize, a unui conflict.
Violenţa - este evident un semn al crizei, al dezacordului, stare în care
elementele emoţionale le domină pe cele raţionale generând acte necugetate.
Tensiunea - propria tensiune distorsionează cel mai ades percepţia asupra
persoanelor, evenimentelor, acţiunilor din jur. O situaţie tensionată poate deveni
nucleul unui conflict de proporţii.
Neînţelegerea - survine în urma unei situaţii ce generează contradicţia şi
irascibilitatea. Ea poate să apară din decodificarea eronată a unei informaţii, sau a
unei opoziţii în principii, în idei etc.
Incidentele - un incident perceput adecvat se poate stinge fără să capete
amploare deşi ele au un halo afectiv persistent. In cazul unei percepţii eronate
incidentul poate fi escaladat.
Disconfortul — creează sentimentul unei insatisfacţii fără a avea un obiect
precis. Recunoaşterea semnelor disconfortului şi incidentului, abilitatea de a reacţiona
cu promptitudine în vederea ameliorării situaţiei, pot evita degenerarea în tensiune,
neînţelegere sau criză.
Pentru înţelegerea şi controlul conflictului este absolut necesară abilitatea de a
delimita simptomele conflictului cât mai corect şi acurat, pentru a putea implementa
tehnicile şi strategiile adecvate de control şi/sau rezolvare de conflicte.

9
 Contracararea şi reducerea
Pas 1 Simptome trebuinţei – Conflictul nu se
declanşează

Incidente, manifestări
Consultaţii psihoterapeut
Pas 2 caracteristice, certuri,
– Conflictul nu se
disconfort, sentiment
declanşează
de frustrare, angoasă

Mediere, discuţii
Pas 3 Criza, tensiuni mediator, conflict
Conflict declanşat controlat

Pas 4 Escaladare Negociere

Negociere sau rezolvare prin metode şi strategii

Pas 5
creative / inventive

Pas 6 Monitorizarea efectelor

CONFLICTUL CA PROCES
după MarianaCaluschi

10
 MONITORIZAREA
Pas 6 EFECTELOR

Alegerea soluţiilor
pertinente.
Acceptarea monitorizării DEZESCALADARE
Pas 5
REZOLVARE PRIN
CREATIVITATE

NEGOCIERE
NEGOCIERE
Pas 4 STRATEGII VICTORIE-VICTORIE
ESCALADARE COMPROMIS

MEDIERE CONSILIERE
DECLANSAT
Pas 3 CONFLICT DISCUTII MEDIATOR
MANIFEST
CONFLICT CONTROLAT
FOCUSAT

CONSILIERE CONFLICTUL NU SE
DECLANSEAZA
CONFLICT CONSULTATII PSIHOTERAPEUT sau
Pas 2 MANIFEST
CONSILIERE IN REZOLVAREA
INCIDENTE CONFLICTELOR
AGRESIVITATE
CERTURI

CONSTIENTIZAREA
Pas 1 TREBUINTELOR
SIMPTOME CONTRACARAREA SI REDUCEREA
DEZACORD, TENSIUNI, TREBUINTEI – CONFLICTUL NU SE
DISCONCORT, TREBUINTE,
TEMRI DECLANSEAZA (controlarea lui)
(conflict nedezvăluit,
nemanifest)

CAMP
CONFLICTUAL
COMPLEX
INCONSTIENT
SENTIMENTE,
FRUSTRARI,
DEZACORDURI
MODEL BRANCUSIAN EXPLICATIV AL CONFLICTULUI CA PROCES

11
 Tehnici de control şi rezolvare a conflictelor

Tehnici de comunicare
Este un consens al specialiştilor asupra aserţiunii că în controlul conflictului
esenţiale sunt tehnicile de comunicare si analiză. Dificultăţile şi blocajele ce
intervin în comunicarea dintre părţi accelerează şi intensifică de multe ori un conflict.
Pentru obţinerea unei relaţii calitative de comunicare este necesar ca părţile să
utilizeze tehnici cum ar fi ascultarea activă, tehnici de limbaj şi restructurarea
deprinderilor. Ascultarea activă înseamnă a înţelege nu doar cuvintele, ci a pătrunde
dincolo de sensul acestora. Tehnicile de limbaj sunt cele cu ajutorul cărora se reduce
nivelul de evocare a cuvintelor emoţionale ca blamul, acuzarea (Tidwell A., 1998,
p.189).
În desfăşurarea lui conflictul se bazează pe comunicare. În demersul rezolvării
conflictului o funcţie deosebită trebuie acordată caracteristicilor comunicării, acestea
reprezentând cauza cea mai frecventă a construirii unor situaţii conflictuale prin:
 înţelegerea diferită a unei situaţii şi a elementelor sale;
 inexistenţa unui limbaj comun;
 lipsa abilităţilor de a comunica etc.

Analiza conflictului
Literatura consacrată rezolvării conflictului insistă asupra unui alt aspect esenţial
şi complementar comunicării ca tehnică de rezolvare a conflictului şi anume pe
structura situaţiei conflictuale.
Diversitatea situaţiilor conflictuale şi cauzele ce le justifică evidenţiate, servesc
ca suport în realizarea unei structuri a situaţiei conflictuale, a unei hărţi a
conflictului ca prim pas în soluţionarea problemei.
Structura situaţiei conflictuale trebuie să reflecte:
 cauzele obiective ale conflictului;
 interpretările date acestora de către cele două părţi;
 canalele de comunicare existente;
 presiunile externe care se exercită asupra părţilor;
 sistemul de motivaţii care susţin comportamentul participanţilor în situaţia
conflictuală.
Analiza conflictului presupune elaborarea hărţii conflictului şi structurarea
segmentelor acestuia.
După Wehr (1979), întocmirea hărţii este primul pas în intervenţia cu scop de
management al unui conflict. Ea oferă atât celui care intervine, cât şi părţilor aflate în
conflict, o mai clară înţelegere a originilor, naturii, dinamicii şi posibilităţilor de
rezolvare a conflictului (Tidwel A., 1998, p.190).

12
 PRESIUNI

PROIECTIE
TEMERI
PARTICIPANTI PARTICIPANTI
TRECUT

 

PROBLEMA

PARTICIPANTI
13
PIRAMIDA PENTRU ANALIZA CONFLICTULUI – cf. G.Tillet, 1941
 Într-o viziune teoretică similară, modelul celor 5P al lui G. Tillet, reprezintă o
schemă pentru realizarea hărţii conflictului. Cele cinci elemente sunt:
1) participanţii
2) problema
3) trecutul
4) presiunile
5) proiecţiile
Acest model este un foarte bun instrument analitic ce deschide o pluralitate de
perspective asupra conflictului şi a căilor de soluţionare a acestuia.
Un alt model de a întocmi harta conflictului, surprinzând astfel interacţiunea unor
fapte şi aspecte ce ar putea rămâne neobservate, propun Helena Cornelius şi Shoshana
Faire (1996, p. 181). Paşii urmaţi în elaborarea hărţii conflictului sunt:
PAS I - Care este problema? Formulaţi problema în termeni largi. Concentraţi-vă
asupra naturii subiectului sau problemei care ar trebui reprezentată într-o hartă. Păstraţi
un caracter deschis definirii conflictului.
PAS II - Cine este implicat în conflict? Hotărâţi care sunt persoanele implicate în
conflict. Se poate înscrie pe o listă fiecare individ sau echipe întregi, secţii, grupuri sau
organizaţii. Dacă persoanele implicate au nevoi asemănătoare în ceea ce priveşte natura
conflictului, ele pot fi grupate laolaltă.
PAS III - Ce vor cei aflaţi în conflict? Pentru fiecare parte majoră implicată, listaţi
nevoile şi temerile importante, care au semnificaţie pentru problema aflată în discuţie.
Prin această schiţare a nevoilor şi preocupărilor, deschidem perspective înţelegerii
situaţiei problematice. şi lărgim gama de posibilităţi rezolutive care vor putea fi utilizate
în momentul când harta va fi definitivă. Delimitaţi nevoile şi temerile celor implicaţi în
conflict.
Nevoile, acest termen poate desemna trebuinţele, dorinţele, valorile, interesele sau
lucrurile la care ţine subiectul. Este necesar să se determine cu multă atenţie aceste nevoi
deoarece ele constituie puternice forţe motivaţionale de antrenare în conflict.
Temeri acest termen poate desemna preocupări, anxietăţi, griji. Aceste temeri
trebuie menţionate pe hartă. Unul din avantajele hărţii constă din posibilitatea de a
formula în cuvinte şi de a conştientiza temerile iraţionale. Prin studiile şi activităţile
practice ce au ca scop probarea, îmbunătăţirea şi descoperirea unor metode de rezolvare
a conflictelor Mariana Caluschi argumentează pentru elaborarea genogramei
conflictului alături de harta conflictului şi delimitarea şi considerarea expectanţelor
părţilor aflate în conflict împreună cu temerile şi dorinţele acestora. Expectanţele pot fi
antrenate de o motivaţie puternică ce ţine de ideal, convingeri, concepţia despre lume şi
viaţă a subiecţilor şi necunoaşterea lor poate frâna acţiunea de control sau rezolvarea
conflictelor. Considerăm că în acest mod se cunoaşte dinamica conflictului şi se pot
elabora soluţii multiple pentru rezolvarea conflictului.

14
 Prin genogramă se vizualizează şi conştientizează trecutul părţilor aflate în conflict.
Prin expectanţe se conturează standardele de viaţă şi ghidurile proprii fiecărei părţi aflate
în conflict ţinând cont că ele acţionează după legea creşterii (motivaţiei de creştere).
Avantajele întocmirii hărţii conflictului, rolul acesteia în demersul rezolutiv sunt
următoarele:
 relevă noi direcţii de analiză şi interpretare;
 sprijină înţelegerea reciprocă a unor puncte de vedere diferite;
 oferă cadrul de comunicare şi de exprimare a nevoilor;
 structurează dialogul şi diminuează emoţiile negative;
 susţine comunicarea empatică între participanţi;
 genograma şi harta conflictului oferă posibilitatea vizualizării dinamicii
conflictului;
 oferă posibilitatea de elaborare a unor strategii de control şi rezolvare a
conflictului adaptate acestuia.

Strategii de rezolvare a conflictelor

În literatura de specialitate se discută şi se indică pentru utilizarea în practică
următoarele strategii de rezolvare a conflictelor.

Strategia victorie-victorie
În teoria rezolvării conflictelor s-au elaborat mai multe orientări, direcţii generale şi
planuri de acţiune numite strategii de rezolvare a conflictelor. Strategia este „artă" a
celui care conduce o luptă într-o anumită direcţie şi conform unui principiu unitar (P.P.
Neveanu, 1978, p. 685).
Având ca punct de plecare comunicarea, empatia şi înţelegerea celuilalt şi urmărind
îmbunătăţirea, consolidarea relaţiilor interpersonale şi găsirea unor soluţii constructive
pentru situaţia conflictuală, Helena Cornelius şi Shoshana Faire (1996, pp. 30-34) supun
atenţiei celor interesaţi (manageri, cadre didactice, politicieni etc.) strategia victorie -
victorie. Etapele acestei strategii sunt următoarele:
PAS I: Delimitarea trebuinţelor persoanelor în conflict şi stabilirea diferenţelor
dintre ele.
PAS II: Delimitarea punctelor de corespondenţă între diferenţe.
PAS III Schiţarea unor noi opţiuni prin care fiecare să obţină cât mai mult din ceea
ce necesită.
PAS IV: Lucrul împreună pentru a demonstra că sunt parteneri şi nu adversari.
Orientarea acestei strategii este spre situarea ambilor parteneri în situaţia de
câştigător. Ambii acceptă soluţia pentru că este rezultantă a eforturilor comune pe
parcursul întregului proces. Direcţiile şi indicaţiile clare şi practice pe care le oferă
această strategie reprezintă un alt punct în favoarea utilităţii şi viabilităţii strategiei în
soluţionarea conflictului.

15
 Negocierea
Utilizată frecvent în lumea afacerilor organizaţiilor etc. negocierea este o altă
strategie accesată în rezolvarea conflictelor. Ea poate fi însuşită şi promovată atât de
oameni care au statut de negociator, cât şi de manageri, lideri, şefi, angajaţi, orice actor
social care doreşte să-şi îmbunătăţească propriul stil de soluţionare a conflictelor.
Negocierea, aşa cum afirmă S. Prutianu (1996, p. 38), apare ca o formă de
comunicare interumană. A negocia înseamnă a comunica în speranţa de a ajunge la un
acord. Pentru aceasta este necesară luarea în considerare a dorinţelor reciproce,
înţelegerea celuilalt, abilitatea de a descoperi ce se află în spatele refuzului şi de a
determina cooperarea.
Expert în problematica negocierii, Dan Voiculescu (1991, p.33) subliniază că în
negociere există parteneri şi nu adversari. Partenerii trebuie să finalizeze procesul de
negociere cu sentimentul că au realizat maximul posibil din ceea ce şi-au propus. Totuşi,
având în vedere că procesul de cooperare şi cel de negociere sunt realizate de indivizi
care oscilează între comportamente egoiste şi altruiste, apare una din dificultăţile
negocierii, obţinerea concursului. în acest caz, autorul citat (op. cit., p. 34) consideră că
este deosebit de important ca negociatorii să încerce transformarea intereselor divergente
în scopuri comune ceea ce ar duce la satisfacţia unui deznodământ de comun acord. Este
vorba despre un proces de ajustare a opiniilor ambelor părţi pentru a putea ajunge la o
soluţie de rezolvare a problemei, cum ar spune G. Kennedy (1998, p. 9). Negocierea este
în acelaşi timp un proces de rezolvare a unui conflict apărut între două sau mai multe
părţi şi în care ambele îşi modifică solicitările pentru a ajunge la un compromis reciproc
acceptabil.
Situaţia de negociere are următoarele trăsături:
 conflictele se prezintă în confruntarea dintre interese opuse, dar dependente
reciproc;
 oamenii supraapreciază semnificaţia intereselor proprii, dar sunt atenţi la
teritoriile înţelegerii posibile;
 informaţiile transmise sunt reale dar unilaterale. Ele se referă mai ales la
aspectele pozitive, pentru a scoate în evidenţă propriul grup;
 conflictul dintre grupuri este limitat la câţiva purtători de cuvânt;
 jignirile personale sunt refulate sau prezentate în mod indirect (cu umor);
 a treia parte este antrenată numai dacă negocierile au eşuat.
Negocierea implică efectuarea unor schimbări - a da ceva pentru a primi ceva în
schimb; este de fapt o căutare a unui acord.
O strategie a negocierii înţeleasă ca proces este delimitată de Helena Cornelius si
Shoshana Faire (1996, pp. 215-218), strategie gândită în patru etape: pregătirea,
interacţiunea, negocierea, încheierea.

16
 În ultimii ani majoritatea lucrărilor din domeniul economiei, managementului
consacră studii strategiilor de rezolvare a conflictelor, dedicându-se spaţiu atât descrierii
negocierii cât şi medierii (Prutianu S., 1998; Bogathy Z., 1999).

Medierea
O altă strategie frecvent utilizată în controlul, managerierea sau rezolvarea
conflictelor o constituie medierea. A media înseamnă a interveni între părţile ostile şi a
le conduce spre rezolvarea conflictului. Mediatorul încearcă să găsească un punct de
vedere obiectiv şi neutru. El oferă garanţia că fiecare parte îşi prezintă punctul de
vedere, dar ascultă şi perspectiva celuilalt, îndrumându-i pe cei doi spre găsirea unor
soluţii satisfăcătoare. Aşadar, medierea implică o formă de intervenţie imparţială din
partea unui terţ neutru, care nu poate impune o soluţie, dar poate ajuta părţile să o
găsească. Mediatorii intervin atunci când negociatorii nu reuşesc să elimine divergenţele
apărute între părţi.
Negociatorul care cunoaşte procesul de negociere precum şi metodele ce trebuie
aplicate în confruntarea cu negociatori dificili, se poate angaja în rolul de negociator-
mediator. în acest caz el trebuie să încerce să fie imparţial şi să aplice tehnicile medierii
în vederea găsirii unui drum spre stabilirea acordului. într-o întreprindere, organizaţie,
atunci când izbucneşte o criză mediatorul este de cele mai multe ori solicitat să intervină
pentru dezamorsarea acesteia.
Conflictologii consideră că orice mediator trebuie să cunoască şi să respecte
cuvintele cuprinse în memoratorul pentru mediere. In el se prezintă următoarele reguli
de bază (Helena Cornelius si Shoshana Faire, 1996, pp. 230-232):
 ca mediator fiecare persoană va trebuie să se prezinte şi să explice rolul pe
care şi 1-a asumat;
 obiectivul este rezolvarea unei probleme;
 evitarea învinovăţirii şi a dezvinovăţirii proprii;
 relatarea adevărului;
 ascultarea fiecăruia;
 parafrazarea;
 exprimarea sentimentelor şi a dorinţelor în vederea încheierii acordului;
 mediatorul ajută ambele părţi să stabilească o înţelegere corectă;
 înţelegerea poate fi consemnată în scris şi semnată de fiecare.
Ca proces medierea cuprinde următoarele etape:
1. Începutul - aranjarea locurilor (a nu se sta faţă în faţă), înregistrarea discuţiilor şi
programarea pe ore. Precizarea drepturilor fiecăruia. Sublinierea necesităţii implicării
enunţurilor „EU", a focalizării şi participării egale.
2. Desfăşurarea - folosirea reprezentării grafice a conflictului (harta conflictului,
genograma), rezumarea punctelor cheie fiind foarte utilă. Definirea terenului comun.

17
Sugestiile trebuie făcute sub formă de opţiuni nu de directive. Acceptarea tăcerii şi a
pauzelor. Menţinerea orientării spre viitor, a unei atitudini pozitive şi a acţiunii.
Folosirea întrebărilor pentru a restructura conceptele generatoare de conflicte.
3. Încheierea - stabilirea câtorva acorduri şi consemnarea lor în scris. Stimularea
participanţilor pentru a acorda timp trecerii în revistă a progreselor.
Privită prin prisma acestor etape, medierea are ca obiectiv transformarea rivalilor m
parteneri care vor rezolva împreună problemele, căzând de acord asupra soluţiilor, trăind
sentimentul că şi-au rezolvat singuri dezacordurile, fără resentimente şi nemulţumiri.

Rezolvarea conflictelor prin creativitate

Problema rezolvării creatoare a conflictelor o întâlnim la reprezentanţii şcolii de
creatologie de la Buffalo. La noi contribuţii în delimitarea unor tehnici şi a unor strategii
de rezolvare a conflictelor prin creativitate, le are Şcoala „Mirabilis" de Educaţie şi
Psihoterapie prin creativitate din laşi.
O altă modalitate de a obţine un rezultat benefic şi constructiv din conflict o
constituie capacitatea noastră creatoare. Rezolvarea conflictului în mod creativ aşa cum
susţin creatologii (Marilyn Fryer, 1998, p.130) implică valorificarea motivaţiilor
generate de conflict pentru a crea ceva superior. Competenţa în rezolvarea conflictelor în
mod creativ se poate consolida practicând creativitatea în orice domeniu al vieţii noastre.
0 pregătire sistematică în creativitate se poate realiza prin intermediul grupurilor creative
noi propunând grupul creativ de formare. Activitatea intensă de colaborare în cadrul
grupului, stimularea imaginaţiei şi a abilităţilor creative sub îndrumarea mentorului,
constituie o bază solidă pentru formarea competenţei de rezolvare creativă a
problemelor.
Această strategie de rezolvare a conflictelor îşi are originea în procesul de rezolvare
creativă a problemelor (CPS) conceput de Alex Osborn şi dezvoltat mai târziu de Parnes,
ce constă într-o serie de etape deliberate prin care putem progresa atunci când căutăm
soluţii creative la probleme.
Marilyn Fryer, (1998, p.132) arată că acest proces presupune a gândi într-o gamă
vastă de direcţii, pentru ca apoi să îngustăm aria până la efectuarea unei singure alegeri.
Etapele rezolvării creative a problemelor identificate de Parnes (1985) se constituie
în următoarea succesiune:
 descoperirea obiectivului - a face un pas înapoi de la o problemă prezentată
pentru a obţine o viziune mai largă;
 descoperirea elementului - colectarea tuturor datelor necesare construirii unei
imagini coerente a întregii situaţii;
 descoperirea problemei - importantă în obţinerea unei soluţii satisfăcătoare;
 descoperirea ideii generarea unei game de soluţii noi;
 descoperirea soluţiei - constă în găsirea criteriului de evaluare a soluţiilor
deja generate;

18
  descoperirea acceptului - urmăreşte acceptarea şi implementarea ideilor unei
persoane.
Scopul CPS este acela de a extinde limitele gândirii pentru a ajunge la
managementul creativ al conflictului şi la rezolvarea sa. Abordarea creativă a unui
conflict, apreciază Cornelius F. şi Shoshana F. înseamnă transformarea acestuia în şansă,
înseamnă a extrage din orice situaţie nucleul ce poate fi valorificat. Răspunsul creativ
presupune o înţelegere mai profundă a propriilor trăiri faţă de o anumită situaţie,
aprecierea punctelor de vedere ale celorlalţi, extinderea posibilităţilor rezolutive spre
soluţii noi.
Existenţa conflictului este o premisă a schimbării şi reechilibrării necesare, orice
limită conţine şi posibilitatea depăşirii ei, orice conflict poate constitui o sursă de
progres, o oportunitate: „conflictul poate fi pozitiv sau negativ, constructiv sau
distructiv, în funcţie de ceea ce facem noi din el. Transformarea de această manieră a
conflictului este totuşi o artă care necesită o pregătire specială". Considerăm că însuşirea
artei de a rezolva conflictele creator presupune stimularea, dezvoltarea şi manifestarea
potenţialului creativ propriu aşa cum arătăm în lucrările noastre (1997, pp. 86-87). Este
necesar totodată formarea prin creativitate a specialistului (managerului) în rezolvarea
conflictelor.
Având la bază informaţiile oferite de specialişti în conflictologie cu privire la
controlul şi rezolvarea conflictelor am elaborat şi experimentat un program de
antrenament în rezolvarea conflictelor prin grup creativ de formare.

CRITERII DE CLASIFICARE A CONFLICTELOR

Deşi conflictul apare ca raţiune a vieţii, mişcării, schimbării, o taxonomie

(clasificare) a tipurilor de conflicte deşi a incitat pe mulţi într-un secol de psihologie
ştiinţifică, este greu de realizat.
Diferite ca intensitate, gravitate, persistenţă conflictele iau cele mai diverse forme. Ele
pot să ia naştere dintr-o anumită cauză şi se pot odată cu dispariţia cauzei sau a
condiţiilor care le-au favorizat. După cum ele pot fi persistente, susţinute de mulţimea
cauzelor, condiţiilor, motivaţiilor care le-au declanşat.
Totodată un conflict poate să apară în individul însuşi, atunci când evoluează
comparativ anumite alternative ale unei acţiuni sau în doi sau mai mulţi indivizi sau
grupuri când aceştia încearcă să împartă resurse limitate sau să ajungă la un acord.

19
 V. Pavelcu aprecia (definea) conflictul ca „o formă interioară de frustraţie întrucât
satisfacerea unei tendinţe se face în detrimentul alteia.” (1969, p.52).
Conflictul se manifestă ca o tensiune, frământare existentă atât în viaţa individului cât
şi între membrii unui grup social.
Exerciţiu: Ce tipuri de conflicte cunoaşteţi? sau Enumeraţi cât mai multe conflicte
care vi s-au întâmplat , aţi participat sau despre care aţi citit, auzit, etc.

Tipologia conflictelor în funcţie de anumite criterii

1. Criteriul localizarea tendinţelor, forţelor, cauzelor, conflictelor.

LOCALIARE:
- INTERNE (localizare intrapsihică sau intrapersonală) – exemple: vocile
interioare, dialogul subpersonalitaţilor.

N. Mărgineanu propunea următoarea clasificare a conflictelor interne sau psihologice:

analitice şi sintetice.
Conflictele analitice:
- Balanţa emotivă euforică sau depresivă poate constitui sursa unui astfel de conflict.
Dezechilibrul poate fi provocat fie de factori endocrini: tiroida şi hipofiza versus
paratiroida şi epifiza; ganglionii simpatici, care intensifică biotonusul, versus cei
parasimpatici, care încetinesc biotonusul şi duc la stări depresive, fie de factori de
mediu: moartea copilului unic, deziluzia primei căsătorii îi face pe unii să nu se mai
căsătorească, regimurile totalitare.
- Alte exemple: conflict al copilului aflat între fanatismul religios al părinţilor şi
cunoştinţele ştiinţifice primite la şcoală. Conflict între bugetul familial nesatisfăcător şi
nevoile care se impun sacrificate sau reduse (hrană, îmbrăcăminte, o locuinţă,
şcolarizarea copiilor eic.). Conflict între viaţa profesională şi familie.
Conflicte sintetice:
Conflictele dintre conştiinţă şi inconştient au fost puse în evidenţă de Freud, dar ele nu
sunt numai de ordin erotic, ci privesc şi amorul propriu, cum au arătat Adler şi Jung.
Când Sinele învinge Supra-Eul şi se revarsă asupra Eului, se produce acţiunea
antisocială. Tirania Sinelui se traduce prin lipsa de integrare, organizare, ceea ce face
imposibilă închegarea caracterului. Individul cade pradă diverselor ispite, îi lipsesc
stăpânirea şi conducerea de sine. Când Supra-Eul şi conştiinţa morală domină, inhibă,
tiranizează Eul, poate apărea nebunia.
De această dată integrarea este rezultatul nemijlocit, dar ea este unilaterală şi exagerată,
tiranică şi fără măsură.

20
Individul devine pedant sau ultramoralist.
Conflicte din inconştient: acesta cuprinde atât Sinele, cât şi o parte din normele sociale
sădite de mamă înainte de apariţia conştiinţei şi care ţin de Supra-Eu.
Conflicte din conştiinţă.

Conflictele externe sunt numite ca atare: „conflicte". Ele pot implica persoane, grupuri /
instituţii / organizaţii, comunităţi, state, blocuri de naţiuni, dar şi valori, ideologii,
cunoaştere (conflictul sociocognitiv) etc. Să ne gândim la conflictele dintre generaţii,
între copii, de cuplu, între vecini, conflictul etnic, cultural. religios, conflictul comercial,
conflictul consumatorului, conflictul salariaţilor şi industrial, ambiental, conflictul
generat de venituri inegale conflictul din instituţiile educative, conflictul dintre individ
şi autorităţile statale, conflictul internaţional, sau chiar conflictul de frontieră. Există,
apoi, conflicte de un tip specific: vezi conflictul de competenţă (în jurisdicţie), conflictul
de legi sau conflictul literar.
Cele două forme nu sunt autonome, ci strâns interdependente O persoană tulburată de un
conflict intern generează invariabil unul sau mai multe conflicte externe, fie prin
exteriorizarea emoţională a trăirilor sale, fie prin acte care trădează alterarea funcţiei
cognitive (persoana distorsionează semnificaţia unor situaţii obiective), acte pe care cei
din jur le percep, în mod firesc, drept neadecvate relaţiei pe care o au sau o percep cu
persoana aflată în conflict intern. Sensul invers al influenţei este tot atât de evident: nu
este vorba doar de ecoul, rezonanţa sau răspunsul intern al unei confruntări
interpersonale, ci îndeosebi de faptul că factorul extern reprezintă îndeobşte sursa
conflictului interior.
Lucrarea de faţă vine cu abordarea psihosocială a conflictului şi rezolvării acestuia, ceea
ce înseamnă că prevalentă va fi natura externă, socială a conflictului, de interrelaţionare.
Nu vom face operă de psihoterapeut / psihiatru, nici de pedagog / logician, ori de
psihofiziolog. Facem o delimitare suplimentară a teritoriului, în sensul că nu vom trata
conflictele internaţionale (numite în literatura de specialitate "studii asupra păcii").
Focalizarea cărţii este asupra conflictelor interpersonale. Evident, multe din conflictele
intergrupale, organizaţionale, inter-organizaţionale ş.a.m.d. se rezolvă de către indivizi
având mandat de reprezentanţi. Aceasta extinde, în mod
implicit, aria de acoperire a cărţii.” (N. Mărgineanu, 1976, p. 267-273)

- EXTERNE (extrapsihice, extrapersonale) – pot implica persoane, grupuri,

instituţii, organizaţii.

2. Natura tendinţelor forţelor.

2.1.Conflicet psihologice

21
 Prin conflictul psihologic înţelegem ciocnirea dintre diferite forţe sau elemente
dinamice fie ele înnăscute fie dobândite.

2.1.1. Conflicte între tendinţele înnăscute.

2.1.2. Conflicte între tendinţele dobândite.
2.1.3. Conflictele între tendinţele înnăscute şi dobândite.
2.1.4. Conflicte între tendinţe şi aptitudini.
2.1.5. Conflicte determinate de temperament.
2.1.6. Conflicte determinate de însuşire de caracter.

După rolul valenţelor ce se manifestă în câmpul motivaţional K. Lewin delimitează 3

tipuri de conflicte:
- atracţie – atracţie
- respingere – respingere
- atracţie – respingere
Având ca punct de plecare rolul valenţelor ce se manifestă ca forţe în câmpul
motivaţional al subiectului K. Lewin a stabilit trei tipuri de conflicte:
1. Conflictul atracţie-atracţie - când două valenţe pozitive îşi dispută supremaţia
(de exemplu când eşti invitat la o petrecere între prieteni şi doreşti să asculţi acasă
concertul de Anul Nou de la Viena, sau atunci când ţi se propune o funcţie importantă în
conducerea a două partide politice diferite).
2. Conflictul respingere-respingere - este conflictul provocat de lupta între două
valenţe negative. De exemplu situaţia elevului care a făcut o poznă şi diriginta i-a spus
să vină cu părinţii la şcoală. Dacă elevul spune părinţilor va fi pedepsit de ei; dacă nu
spune va fi pedepsit de diriginte.
3. Conflictul atracţie-respingere - este provocat de o valenţă pozitivă opusă unei
valenţe negative. De exemplu dorinţa unui tânăr de a invita o fată frumoasă la film şi
teama de a fi refuzat, sau dorinţa de a face un control medical şi teama de a nu-ţi
descoperi o boală incurabilă etc.
Referindu-se la conflictele determinate de valoarea de stimulare a unui obiect,
fenomen, trebuinţă, V. Pavelcu (1969, p.52) atenţiona „conflictul este prin excelenţă un
factor al tensiunii afective. Două sau mai multe tendinţe egale în intensitate dar calitativ
incompatibile, creează conflictul.

2.2. Conflicte biologice

În afară de conflictele psihologice există şi conflicte biologice legate de
interferenţe dintre suflet şi corp. Ele provin din tulburări în funcţionarea normală a
sistemului nervos; deficienţa altor organe de care sistemul nervos este legat
(legate de funcţia glandelor cu secreţie internă, de nutriţie, etc.)

22
 2.3. Conflicte psiho-sociale
Ele cuprind toate conflictele dintre individ, semeni şi societate. Ele pot fi grupate
în conflicte:
- familiale
- şcolare
- profesionale
- economice
- religioase
- juridice
- politice
- sportive
2.4. Conflicte socio-culturale şi de evoluţie
Tipice sunt conflictele familie - şcoală, conflictele adolescenţei, menopauzei,
pensionării, dezrădăcinării, provocate de şomaj, cele exprimate de mişcările
anarhice ale tineretului. Adolescenţa este o criză de creştere biologică, dar şi
psiho-socială şi morală. Este determinată de orientarea transfamilială a pornirii
erotice, în conflict cu dependenţa materială de părinţi. Menopauza dă tulburări
care aduc aminte fie de isterie, fie de psihoza maniaco-depresivă. Pensionarea,
mai ales la unii bărbaţi, este percepută ca o detronare, părăsirea puterii de către
foştii directori, de ex. Şi invers, un muncitor dintr-o meserie grea vede
pensionarea ca pe o binefacere; un om de ştiinţă de asemenea, întrucât se poate
dedica studiului. Dezrădăcinarea prin migrarea de la sat la oraş sau invers. Ea se
manifestă fie prin refuzul de a accepta noile norme, fie prin adaptarea superficială
la noul mod de viaţă. Unele mişcări ale tineretului resping disciplina familiei,
munca, curăţenia, normele sexuale (vezi curentele hippy si beat).

3. Aria socială sau parteneri

3.1. Conflict interpersonal între doi indivizi, persoane care locuiesc împreună,
părinţi-copii, soţ-soţie, vecini, şef-subordonat, client-vânzător.
Psihosociologul Deutsch M. Delimitează 5 tipuri de conflict interpersonal:
- veridic
- contingent
- deplasat
- latent
- falsul conflict

Centrându-ne atenţia asupra conflictelor interpersonale trebuie să menţionăm

clasificarea pe care o realizează psihosociologul Deutsch M. (cf. Neculau A.,
1996, pp. 223-233) delimitând, în funcţie de relaţia dintre starea obiectivă a

23
lucrurilor şi percepţia acestei stări de către părţile aflate în conflict, cinci tipuri de
conflict:
1. conflictul veridic - este „obiectiv”, rezultând dintr-o percepţie cu acurateţe a
mediului; este adesea greu de rezolvat, rezolvarea putând rezulta dintr-o abordare
colaborativă, stabilindu-se raţional priorităţile printr-o raportare la un
mecanism instituţional;
2. conflictul contingent - este rezultat al incapacităţii părţilor de a găsi alternative
în soluţionarea problemei atunci când cadrul real de dezvoltare şi rezolvare al
conflictului este blocat sau nu poate fi controlat;
3. conflictul deplasat - porneşte de la un conflict cu substrat profund, nerezolvat
şi neexprimat imediat;
4. conflictul latent - apare sub forma unui disconfort psihic faţă de o anumită
problematică socială, fără a fi atribuit expres unei situaţii concrete. Este tipul de
conflict „mocnit” care ar trebui să aibă loc, dar nu s-a declanşat pentru că nu au
existat condiţii de opoziţie;
5. falsul conflict - se manifestă ca rezultat al unei percepţii deformate a datelor,
nu are bază obiectivă dar se poate alimenta pe parcursul evoluţiei sale din motive
şi atitudini care să-l transforme într-un conflict adevărat.

Autorul citat apreciază că între diferitele categorii de conflict nu există o

delimitare foarte exactă deoarece interacţiunea părţilor aflate în conflict poate
transforma un tip de conflict în altul.
Depăşirea conflictelor se realizează în funcţie de tipul acestuia, de sursele
generatoare, de mijloacele personale şi de capacitatea de persuadare şi influenţare
a partenerilor spre cooperare şi consens, de creativitatea părţilor aflate în conflict.
Alături de tipurile de conflict menţionate, la nivel interacţional se
delimitează şi conflictul de roluri. În cadrul unui grup rolurile asumate de actorul
social se complementarizează reciproc.

3.2. Conflict intragrupal: în colectivul de muncă, birou, organizaţie,

întreprindere, partid, familia lărgită.

3.3. Conflict intergrupal: între grupuri etnice, politice, bande de traficanţi, de

cartier.

3.4. Conflict internaţional

Anatol Rapaport (1974, Conflict in MAN MADE ENVIRONMENT, Middlesex
Penguin, Books, cap.16, A Taxonomy of Conflicts), consideră drept criteriu
sistemele / părţile implicate şi identifică conflictele:

24
 Endogene - exogene. În conflictele endogene părţile implicate constituie
subsisteme ale unui sistem mai larg, care are propriile mecanisme de control al
conflictului. De ex., conflictul între doi cetăţeni ai unui stat. Conflictul între două
state este, de regulă, exogen, intrucât de obicei nu există un supra-sistem apt de a
exercita controlul sau de a rezolva conflictul, deşi chiar şi războiul dintre naţiuni
are unele caracteristici ale conflictului endogen (există foruri suprastatale care pot
interveni). Războiul civil este un exemplu de ambiguitate.
Simetrice - asimetrice. În conflictele simetrice participanţii constituie sisteme
similare şi se percep ca atare: doi indivizi care se ceartă, două state comparabile
sunt în război. În conflictele asimetrice sistemele implicate sunt foarte
disproporţionate sau sunt percepute ca atare: o revoltă sau o revoluţie. Ambele pot
fi ori endogene (de ex. opoziţia politica în interiorul unui stat), ori exogene
(cucerirea de tip colonial a popoarelor "înapoiate").
Orientate spre litigiu / prolemă - orientate spre structură. Conflictele orientate
spre litigiu se sting în momentul în care este rezolvată problema (un litigiu între
un cetăţean şi stat, o grevă într-o întreprindere). Celelalte ţintesc schimbarea
structurii sistemului sau a suprasistemului. O revoluţie este întotdeauna orientată
spre schimbarea structurii. Dacă reuşeşte, se schimbă ceva în structura statului;
dacă este înăbuşită, caz în care se va numi doar rebeliune, se schimbă însăşi
structura organizaţiei revoluţionare (care este, de fapt, dizolvată).

4. După efect şi impactul conflictelor

4.1. Conflicte constructive se prezintă ca o tensiune care stimulează energiile

individuale confruntarea conduce în final la soluţii benefice ambelor părţi, la
clarificări, la eliminarea disfuncţiilor de comunicare sau interpretare.

4.2. Conflicte distructive au la bază tensiuni negative care împiedică găsirea

unor soluţii fapt ce conduce la apariţia unor noi disfuncţionalităţi, la deteriorarea
relaţiilor interpersonale, la dezintegrarea unor grupuri, etc.

5. După criteriul rezultatului

5.1. Conflicte de sumă zero – unul pierde, altul câştigă

5.2. Conflicte de cooperare – ambii câştigă, ambii pierd
5.3. Conflicte mixte

6. După modul de percepere a adversarului – luptele, jocurile, dezbaterile

În funcţie de modul de percepere a adversarului, Rapaport apreciază că pot fi considerate
drept conflicte şi luptele, jocurile, dezbaterile, în luptă, oponentul este clar

25
perceput ca duşman, ca cineva care ameninţă autonomia celuilalt prin simpla prezenţă
sau existenţă. Reacţia "normală" este de a-l îndepărta din mediul propriu pe duşmanul
perceput, prin orice mijloace (prin ameninţare, distrugere sau alungare). Atenţia este
concentrată asupra duşmanului, iar acţiunile sunt ghidate de puternice impulsuri
emotionale, care suprimă adesea analiza raţională. Spre deosebire de animale, care
încetează lupta în clipa în care adversarul a dispărut sau a devenit inofensiv, la om
învăţarea şi memoria fac ca lupta sa continue şi în absenţa fizică a duşmanului.
Vendetele de familie purtate timp de mai multe generaţii sunt exemple de exagerare a
luptei. Jocul este caracterizat prin analiza situaţiei, prin perceperea celuilalt ca oponent
(faţă de care atitudinea afectivă poate fi neutră sau prietenoasă), iar atenţia se focalizează
asupra situaţiei (asupra căreia oponentul are şi el un control parţial), situaţie care poate fi
luată sub un control mai mare printr-o strategie mai inteligentă.
Oponentul este constrâns de aceleaşi reguli ale jocului: el cooperează în menţinerea
jocului;

7. Conflicte de rol
J. Maisonneuve delimitează două categorii principale de conflicte de rol:
- intrasubiective
- intersubiective
Interacţiunile existente între rolurile unei persoane pot deveni surse ale unor conflicte.
Conflictele de rol, conform definiţiei, sunt stări psihice tensionale anxioase şi
disfuncţionale în plan comportamental, provocate de incongruenţa a două sau mai multe
roluri ale aceleiaşi persoane, sau ale unor persoane diferite aflate în interacţiune directă.
Se pot distinge două categorii principale de conflicte de rol:
1. Conflicte intrasubiective - ce constau în incompatibilitatea dintre rolurile
aceleiaşi persoane. J. Maisonneuve subliniază că experienţa trăită la nivel
individual este deosebit de acută atunci când subiectul este plasat într-o poziţie de
intersecţie. De exemplu cazul marginalizatului, un individ transplantat ca adult
într-o altă cultură foarte diferită de a sa în care nu reuşeşte să se adapteze decât în
mod parţial, sau cazul adolescentului în societăţile dezvoltate sfâşiat între modelele
de cultură infantilă şi cele ale adulţilor); când nu aderă afectiv sau ideologic la
rolul său, sau când individul este contrariat între exigenţele incompatibile ale unui
rol mixt.
2. Conflicte intersubiective – ce constau în incompatibilitatea dintre două
persoane care au concepţii diferite asupra aceluiaşi rol. De exemplu concepţiile
diferite a doi membri ai aceluiaşi partid politic asupra rolului preşedintelui.
J. Maisonneuve (1996, pp. 302-204) distinge câteva categorii principale de surse ale
conflictelor de rol:
1. Surse de conflict ţinând seama de condiţiile socio-culturale:
a. proliferarea rolurilor în societatea contemporană;

26
 b. inconsistenţa sau echivocul poziţiilor şi al modelelor de roluri corelative
(poziţii de intersecţie dintre două grupuri, între două culturi;
c. evoluţia rolurilor o devansează pe cea a statutelor şi a modelelor comune
(imaginea rolului femeii contemporane).
d. articularea deficientă a funcţiilor: cazurile de interferenţă a posturilor într-o
organizaţie profesională aflată în transformare;
2. Surse de conflict la nivel interacţional:
a. discordanţa aşteptărilor şi a conduitelor de rol între două sau mai multe
persoane;
b. competiţia pentru asumarea simultană a aceluiaşi rol.
3. Situaţii conflictuale trăite la nivel individual:
a. atunci când subiectul este plasat într-o poziţie de intersecţie;
b. atunci când nu aderă afectiv sau ideologic la rolul său;

8. Conflicte pedagogice

Pedagogia tradiţională a constituit sursa celor mai numeroase conflicte în planul

asupra concepţiilor asupra educaţiei şi a generat multe situaţii conflictuale. Pentru a
ilustra aceste situaţii conflictuale este necesară cunoaşterea triunghiului pedagogic al lui
J. Houssaye (1933) unul din cele mai simple modele explicative ale situaţiei pedagogice
bazat pe trei elemente: cunoaşterea, profesorul şi elevii, precum şi pe trei procese
esenţiale ale situaţiei pedagogice:
1. predarea - care privilegiază axa profesor - cunoaştere, elevul devenind „terţul
inclus”;
2. formarea - care privilegiază axa profesor - elevi, rolul „terţului inclus” fiind
atribuit cunoaşterii;
3. învăţarea - care privilegiază axa profesor - cunoaştere caz în care rolul terţului
inclus revine profesorului.
Situaţiile conflictuale se prezintă sub diverse forme (cf. Mariana Momanu, 1998,
pp.214-216):
• conflict predare - formare – formaliştii accentuează asupra relaţiei educative
profesor - elev, profesorul situându-se mai degrabă în rolul de partener în procesul
formării, decât în cel de posesor şi transmiţător al cunoaşterii;
• conflict predare - învăţare - provocat de atribuirea rolului esenţial al
cunoaşterii elevului, profesorul fiind un mijlocitor, al cărui rol se afirmă mai ales în
domeniul însuşirii metodei şi al dobândirii stilului de învăţare, decât în cel al
învăţării propriu-zise;
• conflict profesor - elev este conflictul ce intervine între profesor şi elevii care
sunt neînţeleşi, frustraţi şi incapabili să soluţioneze anumite probleme a căror sferă
depăşeşte domeniul cunoaşterii ştiinţifice;

27
 • conflictul profesor - cunoaştere - conflictul se instalează între profesor şi
cunoaşterea însăşi, în momentul în care profesorul trebuie să-şi asume anumite
libertăţi în ceea ce priveşte programa şcolară, dar nu o face pentru că aceasta
trebuie parcursă în întregime;
• conflict cunoaştere - elev - datorită posibilei discrepanţe între puterea de
asimilare şi înţelegere a elevului şi standardul ridicat la care se raportează, se
manifestă atitudinea elevului de respingere a cunoaşterii;
• conflictul elev - elev - sistemul concurenţial promovează elevii cu aptitudini
înalte în domeniul intelectual şi marginalizează acei elevi care nu se situează la
acelaşi nivel intelectual, dar manifestă abilităţi în alte domenii: artistic, sportiv, etc.
• conflictul profesor - profesor — din multiple cauze unele fiind reprezentate de
rezultatele obţinute de elevii foarte buni în cadrul competiţiilor şcolare, profesorul
poate intră în conflict cu ceilalţi membri ai comunităţii profesorilor. Conform
acestui principiu, profesorul competent este acela ai cărui elevi obţin rezultate
înalte;
• conflictul cunoaştere - cunoaştere - acordând atenţie maximă transmiterii
integrale a cunoştinţelor impuse de programa şcolară, profesorul pierde aşadar din
vedere importanţa transpunerii didactice a conţinutului ştiinţific, a prezentării
materialului într-un limbaj accesibil elevilor. Se evidenţiază şi existenţa unui
conflict între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a elevului, deoarece
pentru elev cele două concepte sunt distincte: una pentru viaţa şi activitatea din
afara şcolii şi una pentru şcoală şi examene.

Cunoscând aceste situaţii conflictuale putem realiza o reprezentare mai clară

asupra posibilităţilor de control şi ameliorare a conflictelor ce pot să apară atât în spaţiul
didactic, cât si în afara lui.

28
 PROTOCOL

CONFLICTELE PEDAGOGOCE

1. Ancorarea – taxonomia conflictelor - reamintit criteriile după care s-au clasificat

conflictele, exerciţiu creativ.
- substantiv – tipuri de conflict delimitate de M. Deutsch
- verb – tipuri de conflict de roluri
- adjectiv – tipuri de conflict după rolul valenţelor
Enumeraţi:
a) situaţii în care conflictul provoacă creativitatea.
b) situaţii în care conflictul inhibă , blochează creativitatea.

2. Tipologia conflictelor pedagogice

J. Houssaye – un model explicativ al situaţiei pedagogice bazat pe :

3 Elemente 3 Procese esenţiale

Cunoaştere Predarea (privilegiază axa profesor – cunoaştere, elevul
a + este terţul inclus)
Profesorul Formarea
Elevul Învăţarea (favorizează axa cunoaştere – elev, profesorul este terţul inclus

SITUAŢII CONFLICTUALE

1. Conflict REDARE - FORMARE

Unii susţin predarea ca flux de informaţii.

Formaliştii susţin că predarea nu este un simplu proces de transmitere al informaţiilor, ci
un proces formativ în care profesorul este mai degrabă partener.

Conflict de roluri:
- verbul de posesor şi transmiţător al cunoaşterii
- rolul de partener şi formator: a) latent, b) manifest.

De discutat despre parteneriat.

REPREZENTAREA SOCIALĂ
-discuţii-

29
Cum concep cu :
- anul I şi anul II – formare fond interacţional – accent latura A
- anul II şi anul III – formarea prin creativitate – accent latura B

Joc de rol – sau Calul şi Jucătorii de şah

Formarea – triunghiul profesor – elev, terţul cunoaşterea
Predarea – profesor – cunoaştere – terţul elevul

2. Conflict PREDARE-ÎNVĂŢARE

Provocat de atribuirea de către promotorii activismului elevilor rolului esenţial în

cunoaşterea Elevului – profesorul are rolul de mijlocitor (metodele creative şi
conflictul de rol resimţit de profesor)
Rolul profesorului de mijlocitor se afirmă mai ales în domeniul însuşirii metodelor şi
formării stilului de învăţare decât în cel al învăţării propriu-zise (profesorul se simte
frustrat)
1. Activismul elevului – pasivismului elevului
2. Pasivismul profesorului (relativ) – activismul exagerat al profesorului.

Exemple: învăţarea în clasă, învăţarea pe grupe mici (grupul mic ca sarcină didactică)

3. Conflict PROFESOR - ELEV

diversitatea de conflicte ce pot surveni între profesori şi elevi care se simt frustraţi,
neînţeleşi, incapabili să soluţioneze anumite probleme a căror sferă depăşeşte domeniul
cunoaşterii ştiinţifice.
- conflicte între generaţii, vezi şi tipologia
Exemple de cerut.

4. Conflict POFESOR - CUNOAŞTERE

Conflict între profesor şi cunoaştere ce apare atunci când profesorul trebuie să-şi asume
nişte libertăţi în ceea ce priveşte parcurgerea programei şcolare (dar nu o face pentru că
aceasta trebuie parcursă în întregime.

Exp.: predarea psihologiei personalităţii la anul I când nu aveam de care informaţii să

fac ancorarea şi trebuia redus ritmul şi cantitatea de informaţii în forma structurării
fondului informaţional al studentului.
Puteţi da şi alte exemple?

30
5. Conflict CUNOAŞTERE – ELEV

Se datorează discrepanţei posibile între puterea de asimilare şi înţelegere a elevului şi

standardul ridicat al informaţiilor la care se raportează. Se manifestă atitudinea elevului
de respingere a cunoaşterii.

Exp.: profesorii care predau la clasele mici, şi la clasele mai (cu noţiuni fizice şi
cunoştinţe generale, etc.)
Acest tip de conflict este întreţinut de concepţia elitistă – în domeniul însuşirii
cunoştinţelor, instruirii, programele şi conţinutul lor fiind elaborate pentru elevul cu
aptitudini superioare şi posibilităţi peste medie. Nu este avut în vedere elevul cu
aptitudini normal dezvoltate.

6. Conflictul ELEV- ELEV

Provocat de sistemul concurenţial ce promovează elevii cu aptitudini înalte în

domeniul intelectual şi marginalizează pe acei elevi care nu se situează la acelaşi nivel
intelectual, dar manifestă abilităţi în alte domenii: artistic, sportiv, etc.
Enumeraţi alte surse de conflict.

7. Conflict PROFESOR – PROFESOR

Cauze multiple unele fiind reprezentate de rezultatele obţinute de elevii foarte buni în
cadrul competiţiilor şcolare. Profesorul competent este cel ai cărui elevi obţin
rezultate înalte (dar unii copii se pregătesc în familie foarte mult).
Enumeraţi alte cauze.
Ce tip de conflict poate fi?
Ce alte exemple cunoaşteţi?

8. Conflict CUNOAŞTERE – CUNOAŞTERE

Se produce între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a elevului, elevul

consideră cunoaşterea comună necesară pentru viaţa şi activitatea din afara şcolii (la
ce mă ajută ce învăţ) şi cunoaşterea ştiinţifică înaltă – necesară pentru şcoală şi
examene.
Se produce din cauza profesorului care pierde din vedere importanţa transpunerii
didactice a conţinutului ştiinţific (a arăta pe înţeles la ce sunt necesare cunoştinţele).

31
 Conflictul, cauză universală a bolilor mentale
(N. Mărgineanu, 1976)

Dacă încercăm să pătrundem mai îndeaproape natura intimă a diferitelor cauze de

la baza bolilor mentale, indiferent dacă ele sunt în funcţie de ereditate sau de mediu, şi
stabilim caracterul lor comun, care să reprezinte oarecum numitorul, la care - în cele din
urmă - să poată fi reduse toate cauzele, atunci am spune că acest caracter comun trebuie
căutat în noţiunea de conflict sau de lipsă de colaborare armonică a factorilor care stau
la baza persoanei umane şi o determină. În cele ce urmează ne propunem să analizăm în
mod direct mai deosebit această noţiune de conflict, descriind clasele fundamentale în
care el poate fi grupat.
(a) Conflicte psihologice. Prin conflict psihologic înţelegem ciocnirea dintre
diferitele forţe sau elemente dinamice care stau la baza activităţii umane şi o determină,
fie ele înnăscute, fie dobândite, precum şi ciocnirile dintre aceste forţe şi aptitudini,
temperament şi fire. Din motive didactice, de ordine şi sistematizare, le vom împărţi în
(1) conflicte între tendinţele înnăscute, (2) conflicte între tendinţele dobândite, (3)
conflicte între tendinţele înnăscute şi dobândite, (4) conflicte între tendinţe şi aptitudini,
(5) temperament, şi (6) fire.
A) Începem cu conflictele dintre tendinţele înnăscute. S-a spus despre om că e
bun de la natură şi că forţele, cu care el vine de la naştere, sunt în deplină armonie.
Conflictul e o apariţie ulterioară, iar originea sa trebuie pusă în seama mediului, a celui
social cu deosebire. Alţii, dimpotrivă, susţin ca forţele înnăscute sunt independente şi
anarhice, ordinea şi colaborarea fiind opera educaţiei, al cărui fruct e caracterul. Atât o
teză, cât şi alta sunt greşite. Într-adevăr, între acţiunea diferitelor tendinţe native nu e
nici o armonie prestabilită, precum nu e nici deplin antagonism. Situaţia pare să fie
aşezată între aceste două extreme, anume la mijloc pentru cei mai mulţi, şi între mijloc
şi cele două extreme pentru restul celor mai puţini. Totul depinde de individ şi de
tendinţa în chestiune.
Să considerăm mai întâi variaţia de la tendinţă la tendinţă. Între instinctul de
conservare individuală şi cel al speţei sau între amorul propriu şi dragostea faţă de sexul
opus, desigur, sunt foarte multe convergenţe. Într-o bună, foarte bună măsură, aceste
două instincte de bază, care determină în primul rând conduita umană, merg mână în
mână. iubirea fată de propria fiinţă nu împiedică iubirea faţă de altă fiinţă de sex opus. A
vedea însă între aceste două porniri de bază numai acţiune convergenţă şi paralelă, de
armonie şi colaborare, înseamnă să vedem numai o parte din adevăr şi nu adevărul în
întregime, uitând aproape toate romanele şi dramele ce le-am citit, precum şi viaţa de
toate zilele, din care ele au fost inspirate şi a căror expresie ele sunt. Elementul dramatic
prin excelenţă, fie în artă, fie în viaţă e, în fond, tocmai conflictul dintre aceste două
porniri de bază, care în cazul unora — cei fericiţi şi cu noroc - merg mână în mână, iar

32
în cazul altora - cei urmăriţi de o fatalitate fără de noroc - se bat cap în cap. Ion, din
neîntrecuta capodoperă a lui Rebreanu, urmând vocea instinctului de conservare, vrea
pământ. Dar - în acelaşi timp - mânat de instinctul conservării speciei, el vrea şi o fată
frumoasă. Şi amândouă deodată nu se pot! La fel cu raporturile dintre amorul propriu şi
frica. La un cinematograf, când se strigă foc, frica îţi cere să o iei la fugă; amorul
propriu şi prestigiul în faţa celorlalţi, legat de el, îţi cere să dai întâietate copiilor şi
femeilor. Precum la fel şi cu amorul propriu şi mânia! Mânia îţi cere, ca o insultă, să o
plăteşti pe loc ; amorul propriu şi sentimentul demnităţii îţi cer să nu te cobori şi să
urmezi altă cale.
Desigur, existenţa acestor conflicte nu îndreptăţeşte cu nimic teza contrară că
viaţa nu e decât o ciocnire de forţe antagoniste. A crede aşa ceva înseamnă a trece de la
o extremă la alta, uitând că faptele sunt, în realitate, între aceste două puncte extreme.
Într-adevăr, într-o serie de alte multe cazuri acţiunea tendinţelor de mai sus merge mai
mult sau mai puţin paralel. Existenţa acestor colaborări e atât de lămurită, încât credem
că simpla atragere a atenţiei asupra lor ajunge.
Am putea, de aceea, spune, în concluzie, că între diferitele forţe sufleteşti
înnăscute e deodată şi armonie şi conflict, totul depinzând de împrejurări. Aceste forţe
sunt - ca să întrebuinţăm o comparaţie - ca şi fraţii, care se iubesc şi se ajută, dar - în
acelaşi timp - se mai şi ceartă şi bat, ajungând în unele împrejurări tragice chiar să se
omoare, după cum sunt împrejurările şi scopurile pe car ei le urmăresc.
B) Să trecem la conflictele dintre tendinţele dobândite, numite şi deprinderi sau
obişnuite. Obişnuinţa de a fuma vine uneori în conflict cu aceea de a te îmbrăca frumos
sau de a cumpăra cărţi, în cazul că banii nu ajung pentru toate. La fel cu antagonismul -
în aceleaşi condiţii - dintre dorinţa de a mânca bine şi a te îmbrăca frumos şi aceea de a
locui un apartament confortabil, sau cu obişnuinţa de a petrece seara la cafenea şi a
dormi mult, ori cu deprinderea de a citi şi aceea de a merge des la cinematograf.
În general, tendinţele dobândite sunt în slujba celor înnăscute. Uneori ele ajung,
totuşi, să fie şi în contradicţie cu ele. Obişnuinţa de a mânca în societate poate,
câteodată, contrazice pornirea gurmandă de a consuma cât mai mult. Băutura e destinată
ca aperitiv şi anexă a mâncării, iar la unii ajunge să ia locul mâncării. Conflictul dintre
tendinţele înnăscute şi obişnuinţe devine acut atunci când este vorba de instincte şi
obişnuinţele cu caracter social, legate de totalitatea normelor morale. în acest caz, el
duce la acel sentiment de înăbuşire, pe care civilizaţia ajunge să-1 provoace şi de care
Freud s-a ocupat înspre sfârşitul vieţii sale.
Să trecem la conflictele dintre tendinţe şi aptitudini. Amorul propriu cere omului
fapte mari, poziţie socială şi economică înaltă, dar inteligenţa nu-l ajută. La fel cu
pornirea erotică. Ajungerea ei la succese mai cere - în unele cazuri cel puţin - pe lângă
un fizic frumos şi o inteligenţă subtilă. Fricosul ţine cu orice preţ să evite situaţiile
periculoase, dar inteligenţa scăzută sau lipsa de memorie ori atenţie îl duce de-a dreptul
spre ele. Bătăiosul ţine să-şi manifeste agresivitatea, dar forţa musculară nu-1 ajută.

33
 Ciocniri asemănătoare găsim şi între tendinţe şi trăsăturile de temperament şi fire.
E cazul îndrăgostitului, care-şi ratează orice succes din cauză că e prea grăbit sau încet,
nervos sau calm, emoţionabil sau rece, ori introvertit sau extravertit din cale afară.
(b) Conflicte biologice. În afară de conflictele psihologice mai există şi conflicte
biologice, legate de interferenţa dintre suflet şi corp. Ele provin din cauza unor tulburări
în funcţia normală a sistemului nervos cerebrospinal sau autonom, fie din cauza unor
deficienţe a celorlalte organe, de care sistemul nervos e legat. Bineînţeles, tulburările
organice devin psihologice numai atunci când sistemul nervos şi conştiinţa le prind.
Atributul de biologic, sub care am cuprins conflictele de care ne ocupăm aici, 1-am
introdus tocmai pentru a arăta acest lucru. Restul conflictelor strict organice, fie
somatice, fie funcţionale, care nu afectează sistemul nervos, evident, nu ne interesează.
Conflictele biologice, dependente de sistemul nervos şi de organismul în care el se
află, sunt de mai multe feluri. Mai importante sunt cele biochimice, legate de nutriţie,
cele endocrine, legate de funcţia glandelor interne, cele virulente, legate de prezenţa
unor microbi patogeni, şi cele neurologice propriu-zise, legate de tulburări în funcţia sau
anatomia sistemului nervos.
La conflictele biochimice, legate de procesele anabolice şi catabolice, care stau la
baza nutriţiei organismului, avem diferitele otrăviri, printre care cele mai frecvente sunt
cele cu alcool, care duc la delirium tremens sau la boala lui Korsakow, apoi acelea cu
morfină, cocaină etc. sau o dietă cu totul unilaterală şi insuficientă, care duce la pelagra,
ce bântuie atât de amar populaţia săracă din unele regiuni ale tării.
La conflictele de origine endocrină grupăm toate tulburările legate de hipo - sau
hiper - funcţiunea diferitelor glande cu secreţie internă, care - judecând după ultimele
cercetări – se pare că au o importanţă cu totul excepţională. Inteligenţa, temperamentul
şi, în bună parte, chiar caracterul şi organismul în întregime, par să fie, printre altele şi o
funcţie a acestor glande, aşa cum Kretschmer (54, 55), Hoskins (11) şi alţii înclină să
creadă. Un medic american, Berman (12) socoate că poate explica aproape totul prin
aceste glande, ceea ce, desigur, e o mare exagerare. Fapt cert este — spune Hoskins (11)
— că până acum cunoaştem foarte puţine lucruri în mod precis în ceea ce priveşte
repercusiunea activităţii glandulare asupra bolilor mentale. Cu toate acestea, unele
lucruri sunt mai puţin stabilite. Deficienta tiroidei, de exemplu, în cazul când e destul de
accentuată, duce aproape totdeauna la cretinism şi la o slăbire şi încetinire a întregii
activităţi. Alte urmări, mai puţin cunoscute, dar destul de frecvente, sunt creşterea
iritabilităţii şi anxietăţii. Hiperactivitatea tiroidală duce la neastâmpăr şi consumare
continuâ şi superfluă de forţe, precum şi la iritabilitate. Deficienţa paratiroidă are drept
rezultat o creştere a irascibilităţii. Insomnia, lipsa de cooperare, delirul şi, la sfârşit,
starea de comă, rezultă deseori din deficienţa adrenalinei. Dimpotrivă, suprasecreţia de
adrenalină duce la o stare de necontenită euforie. Relaţiile dintre glandele sexuale şi
persoană au intrat deja în proverbe. O importanţă la fel de mare pare să aibă glanda

34
pituitară, care subordonează activitatea multor alte glande, precum şi organismul în
întregime.
La conflictele legate de prezenţa unor elemente toxico-infecţioase în organism
grupăm pe cele provocate de sifilis, care e una dintre cauzele principale ale paraliziei
generale, apoi pe cele dependente de malarie, poliomielită, encefalită etc. Repercusiunile
lor asupra persoanei sunt aproape totdeauna dezastruoase.
Tulburările organice cu răsfrângerile cele mai frecvente asupra persoanei sunt,
desigur, acelea legate de sistemul nervos, anume fie de dezvoltarea sa anormală, fie de
leziuni ori de activitatca neurocitologică propriu-zisa, cu multiplele şi variatele ei
aspecte, din nenorocire încă atât de puţin cunoscută.
De o importanţă decisivă este, desigur, constituţia care rezultă din arhitectonica,
structura şi colaborarea diferitelor funcţii şi organe care stau la baza persoanei, socotită
ca suflet şi corp. E meritul lui Kretschmer (54, 55) de a-i fi demonstrat marea valoare,
arătând şi repercusiunile ei asupra bolilor mentale. Teoria sa, care a stârnit atât de multa
vâlvă, reprezintă, fără îndoiala, una dintre cele mai mari descoperiri psihiatrice din
ultima vreme. De ea ne-am ocupat pe larg în capitolul referitor la aspectul de biotip al
persoanei.
(c) Conflictele psihosociale. Ele cuprind toate fricţiunile dintre individ, semeni şi
societate. Numărul lor e pur şi simplu imens. Importanţa lor însă a fost descoperită abia
în ultima vreme. Meritul de a le fi descoperit revine cu deosebire lui Freud, urmat de
Jung şi Adler, precum şi psihiatriei americane, în frunte cu Adolf Meyer. Aceste
conflicte pot fi grupate în conflicte familiale, şcolare, profesionale, religioase,
economice, juridice etc.
Conflictele familiale se împart: în conflicte de adaptare şi integrare faţă de fraţi şi
părinţi, care au loc în familia în care individul e născut, şi în conflicte între soţ şi soţie, şi
socrii. În prima grupă avem conflictele legate de ordinea naşterii, cărora Adler le dă atâta
importanţă, şi conflictele dintre copii şi părinţi, atât de mult accentuate de Freud şi
şcoala sa. În a doua grupă avem conflictele maritale dintre soţ şi soţie, care termină de
obicei cu divorţul. Nelipsite de importanţă nu sunt nici acelea dintre soţi şi socri, deşi
frecvenţa lor e mai mică, iar intensitatea mai redusă.
Destul de dese şi importante sunt şi conflictele de adaptare în şcoală, fie acelea
legate de procesul de integrare al elevului faţă de ceilalţi elevi şi clasă, fie acelea
dependente de raporturile dintre elev şi profesor.
La fel de importante sunt conflictele profesionale. Îndeosebi atunci când e vorba
de meserii, dependente în mod foarte strâns de autoritatea unei persoane mai mult sau
mai puţin capricioase sau, eventual de meserii cu riscuri foarte mari, cum sunt cele
comerciale îndeosebi. Criza din 1929 din America nu a adus numai un imens număr de
şomeri, întreprinderi falite şi bănci închise, ci şi o aglomerare a pacienţilor în spitalele de
nervi şi boli mentale. Într-adevăr, şocul legat de falimentul întreprinderii sau de şomajul
apărut peste noapte şi fără bani albi puşi la o parte pentru zile negre este aşa de mare,

35
încât afectează în mod serios nu numai sănătatea trupească, ci şi pe aceea sufletească.
Fenomene asemănătoare întâlnim şi în cazul funcţionarului terorizat de un şef nemilos şi
fără inimă, cu apucături sadice, sau în cazul unui casier obsedat de ideea greşelilor de
numărare, ori a conducătorului de tren, avion, automobil etc. împovărat cu o
responsabilitate ce depăşeşte puterile sale. În războiul trecut s-a constata: într-un mod
care nu lasă nici o îndoială că trăsăturile nevrotice sunt mai adânci şi mai frecvente la
aviator decât la oricare altul. Sunt de asemenea cunoscute cazurile de funcţionari inferior
bruscaţi de superiori, care-şi varsă apoi tot necazul în familie sau faţă de persoane
nevinovate, asupra cărora îşi pot manifesta puterea într-un fel sau altul. La fel de
cunoscute sunt persoanele cu venituri neîdestulătoare sau cu poziţie socială inferioară
care vor cu orice preţ să convingă lumea de resursele lor fără limită şi de prestigiul şi
puterea lor fără margini. Teoria lui Adler - cum vom vedea - are foarte multe de spus
asupra tuturor acestor conflicte.
Demne de luat în seamă sunt şi conflictele religioase sau politice, deşi intensitatea
şi frecvenţa lor e mai redusă. Câteva din dramele lui Shakespeare şi îndeosebi acelea ale
lui Ibsen sunt construite pe aceste teme. La fel cu multe alte drame şi, în special acea
creaţie atât de specifică vremii pe care o trăim, romanul. O căsătorie e, adeseori, cu
neputinţă din cauza deosebirilor de religie, rasă şi... chiar partid politic. Acelaşi lucru cu
relaţiile dintre semeni. Pentru mulţi partizani ai unui partid politic, toţi membrii
partidului din care fac parte sunt deştepţi şi cinstiţi, în vreme ce toţi ceilalţi, din celelalte
partide, sunt escroci, dacă sunt deştepţi, sau proşti, dacă sunt cinstiţi.
O serie de alte conflicte sunt legate de clasă şi avere. Câţi nu se simt înjosiţi să
stea măcar de vorbă cu oamenii din clasele de jos şi sărace? Relaţiile sociale între clasele
de sus şi cele de jos pur şi simplu nu există. E curios, dar aşa e. Într-adevâr,
conformismul social al diferitelor grupări sociale e aşa de mare şi omul atât de îmbibat
de el, încât multe din deosebirile de idei, port şi credinţe nu numai că îl supără, dar de-a
dreptul îl ofensează.
Nespus de adânci şi frecvente sunt şi conflictele de cultură, de care ne-am ocupat
mai mult în capitolul referitor la aspectul social, când am vorbit despre procesul de
urbanizare al elementelor rurale, şi care, bineînţeles, are şi o deosebită semnificaţie
nevrotică. Orăşeanul venit de la sate şi insuficient integrat în noul mediu face sau pe
ultrarafinatul sau pe „ţărănoiul”. În primul caz, dispreţuieşte tot ceea ce ţine de sat, iar în
al doilea socoate că valorile şi manierele rurale sunt singurele bune. La mijloc, evident, e
un proces nevrotic, legat — cum ar spune Adler — de un sentiment de inferioritate,
provocat de comparaţia cu celelalte elemente urbanizate cu succes.
(d) Conflicte de evoluţie. Persoana umană nu e numai o structură statică, ci şi una
dinamică, în neostoită devenire. Această devenire înseamnă printre altele şi o continuă
formare de noi deprinderi, care aduce cu sine, în mod implicit, o neîncetată înlăturare de
vechi deprinderi. Deci tot atâtea prilejuri de noi şi interminabile conflicte. Copilul
obişnuit să sugă numai la sân nu vrea să sugă cu biberonul; obişnuit cu biberonul, refuză

36
mâncarea cu linguriţa. La început, în şcoală, copilul vrea să fie tratat ca acasă, iar în
meserie ca la şcoală. Elevii de liceu vin cu apucături de şcoală primară, iar la
universitate cu maniere de liceu. Noii căsătoriţi persistă o bună bucată de vreme în
obişnuinţele libertine de holtei. De aici atâtea ciocniri, pe cât de frecvente, pe atât de
încălzite, care apar chiar înainte ca aşa-zisa lună de miere să se termine. Fetele bătrâne
se comportă ca şi când ar fi tot tinere, imitându-le portul şi vorba, iar uneori chiar
zburdălnicia, cu tot contrastul dintre această zburdălnicie deplasată şi zăpada firelor de
păr. Ofiţerul ieşit la pensie rămâne multă vreme un militar şi după. La fel cu orice soi de
pensionari.
Din nenorocire pentru sănătatea noastră sufletească, supuşi schimbării nu suntem
numai noi, ci şi societatea. Iar uneori mersul ei e mai accelerat decât al nostru. De aici
un nou izvor de alte conflicte. Conflictele dintre generaţii, de care s-a făcut şi se face
atâta caz în ultima vreme sunt în bună parte determinate de această discrepanţă dintre
evoluţia socială, pe de o parte, şi structura noastră sufletească, pe de altă parte. Cei tineri
vor societatea pentru ei şi după chipul lor; cei bătrâni se încăpăţânează să-i oprească
mersul pe loc. Bătrânii poartă gulere tari şi haine ca în tinereţe, găsind excentric,
neserios şi... chiar neruşinat felul de a se îmbrăca al celor tineri. Ei, de asemenea, pretind
aceleaşi obiceiuri, aceleaşi mâncăruri, aceleaşi credinţe şi idei. Pentru ei, tot ce a fost e
bun, aşa după cum pentru cei tineri e râu şi demodat.
Conflictele expuse mai sus, evident, nu trebuie concepute ca entităţi separate, ci
ca realităţi suprapuse, legate împreună. Ele, de asemenea, nu sunt nici egal de frecvente,
precum nu sunt nici egal de intense şi importante. Unele dintre ele, anume conflictele
legate de sex şi amorul propriu în special, sunt aproape tot atât de frecvente, intense şi
ample, cât toate celelalte împreună. Ele constituie, astfel, un fel de izvor originar al
tuturor celorlalte, legate cu ele sau sădite ori derivate din ele. De aceea, pentru justa
apreciere a rolului pe care conflictele de mai sus îl joacă în persoană, este recomandabil
- este chiar necesar – ca varietatea conflictelor să fie interpretate în lumina precizărilor
referitoare la dinamica umană, ilustrată în fig. 5, precum şi în fig. 35, privitoare la
dimensiunile de bază, în termeni de care persoana umană poate fi descrisă, interpretată şi
explicată, cu maximum de economie şi eficienţă. Aceste figuri şi precizările din
respectivele capitole pe care ele le sintetizează şi le ilustrează ne vor deschide calea cea
mai potrivită de sesizare a conflictelor majore, cu cea mai mare frecvenţă, intensitate şi
amploare, pe care le întâlnim în majoritatea covârşitoare a bolilor mentale.

37