CAPITOLUL I

PATRIMONIUL

1. PATRIMONIUL. NOŢIUNE JURIDICĂ. DEFINIŢIE. TEORII DESPRE

PATRIMONIU. ELEMENTELE PATRIMONIULUI. CARACTERELE
JURIDICE ALE PATRIMONIULUI. FUNCŢIILE PATRIMONIULUI.
2. CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE
3. CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE IN ROMÂNIA
DREPTURILE REALE
CAPITOLUL I
PATRIMONIUL

1. PATRIMONIUL. NOŢIUNE JURIDICĂ. DEFINIŢIE. TEORII DESPRE

PATRIMONIU. ELEMENTELE PATRIMONIULUI. CARACTERELE
JURIDICE ALE PATRIMONIULUI. FUNCŢIILE PATRIMONIULUI.
2. CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE
3. CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE IN ROMÂNIA

1. PATRIMONIUL

A. NOŢIUNEA JURIDICĂ DE PATRIMONIU

Pentru a defini noţiunea de patrimoniu este util să amintim că din punct de vedere structural
raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente: subiecte, conţinut şi obiect. Subiecte ale
raportului juridic pot fi persoanele fizice şi juridice. Prin conţinutul raportului juridic civil
înţelegem drepturile subiective şi obligaţiile corelative ce se nasc în favoarea şi respectiv în
sarcina subiectelor sau părţilor sale. În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic acesta
consta în acţiunea ori inacţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi la care este obligat
subiectul pasiv.
Drepturile şi obligaţiile subiectelor raportului de drept civil cunosc diverse clasificări,
dintre care una dintre cele mai importante este în drepturi şi obligaţii patrimoniale şi drepturi
şi obligaţii nepatrimoniale. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale sunt acelea care au conţinut
economic, adică pot fi evaluabile în bani. Dimpotrivă, drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale
nu au valoare economica şi nu pot fi evaluate în bani.

B. DEFINIŢIA PATRIMONIULUI
Codul civil nu cuprinde o definiţie a noţiunii juridice de patrimoniu. Totusi, această noţiune e
folosită ca atare, în mai multe texte din Codul civil:
 Art.781: Ei (creditorii) pot cere, în orice caz şi în contra oricărui creditor,
separaţia patrimoniului defunctului de acela al eredelui.
 Art. 784: Creditorii eredelui nu pot cere separaţia patrimoniilor în contra
creditorilor succesiunii
 Art. 1743: Creditorii şi legatarii, care cer separaţia patrimoniului defunctului,
conservă privilegiul lor asupra imobilelor succesiunii în faţa creditorilor
erezilor sau reprezentanţilor defunctului prin inscripţia acestui privilegiu, în
termen de şase luni de la data deschiderii succesiunii.
Înaintea expirării acestui termen, nici o ipotecă stabilită de către erezii
sau reprezentanţii defunctului asupra acelor bunuri spre prejudiciul
creditorilor sau legatarilor succesiunii nu poate avea efect.
O definiţie rudimentară a patrimoniului ne este oferită de art. 1718 C civ. care
cuprinde o adevarată definitie a patrimoniului fără să folosească însă termenul patrimoniu, şi
anume ca: „Oricine este obligat personal (,) este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”
Astfel putem defini patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinate, drepturi şi
obligaţii privite ca o suma de valori active şi pasive, strâns legate între ele.
Aşadar patrimoniul este alcătuit dintr-o latură activă şi o alta pasivă.
 Activul patrimonial este format din valoarea tuturor drepturilor patrimoniale
aparţinând unei persoane.
  Pasivul patrimonial constă în valoarea tuturor obligaţiilor patrimoniale.
Prin stabilirea raportului dintre activul şi pasivul patrimonial (drepturile se însumează
la activ iar obligaţiile la pasiv), putem deduce la un moment dat dacă o anumită persoană este
solvabilă sau insolvabilă.

C. ELEMENTELE PATRIMONIULUI, conceput ca universalitate juridică sunt

drepturile şi obligaţiile precum şi bunurile la care se referă aceste drepturi, deci drepturi şi
obligaţii patrimoniale (acelea ce sunt evaluabile în bani), din patrimoniu nefăcând parte
drepturile şi obligaţiile personal nepatrimoniale (cele ce sunt lipsite de valoare economică şi
nu pot fi evaluate în bani).

D. CARACTERELE JURIDICE ALE PATRIMONIULUI:

 Patrimoniul este o universalitate juridică, în sensul că reprezintă o masă de
drepturi şi obligaţii patrimoniale ce aparţin unei persoane, dar fiecare drept şi
fiecare obligaţie, privite în parte, sunt distincte de universalitate; deci patrimoniul
reprezintă o entitate distincta de elementele ce o compun.
 Patrimoniul este unic, în sensul că o persoana fizica ori juridică poate avea un
singur patrimoniu.
 Patrimoniul este inalienabil, în sensul că patrimoniul există atâta timp cât există
persoana fizică ori juridică careia îi apartine. Persoanele fizice nu pot transmite
altor persoane, prin acte între vii, întregul patrimoniu. Dar acesta poate fi transmis
în întregime numai pentru cauza de moarte, prin succesiune. În cazul persoanelor
juridice, transmisiunea întregului patrimoniu are loc numai în cazul încetării
acestora ca urmare a reorganizării, prin comasare ori prin divizare totală.
 Patrimoniul este divizibil, în sensul că patrimoniul este divizibil în două sau mai
multe mase de drepturi şi obligaţii, fiecare având o anume destinaţie, prin urmare
un regim juridic determinat.

E. FUNCŢIILE PATRIMONIULUI
 Enumerare. Patrimoniul îndeplineste trei funcţii: constituie gajul general al
creditorilor; permite şi explică subrogaţia reală cu titlu universal; permite şi explică
transmisiunea universală şi cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor.

a) Gajul general al creditorilor chirografari.

În aparenţă, creditorii chirografari (aceia ce nu au o creanţă garantata real) s-ar afla într-o
situaţie mai buna decat cei cu garanţii reale, pentru că, obiectul dreptului lor de gaj general îl
constituie întregul patrimoniu, iar nu doar un bun determinat.
În realitate, gajul general nu este o garantie reală. Ideea de gaj general exprimă doar
posibilitatea pe care o au creditorii chirografari de a urmări bunurile aflate în patrimoniul
debitorului, în momentul scadenţei. Dacă bunurile au ieşit până în acel moment din
patrimoniu, debitorul devine insolvabil, creditorul chirografar nu va putea urmări bunurile
ieşite din patrimoniu. El îşi va putea satisface parţial creanţa sau deloc. Creditorii cu garanţii
reale pot urmări bunurile şi în mâinile terţilor.
Gajul general al creditorilor chirografari nu împiedică fluxurile patrimoniale pe baza
actelor şi faptelor juridice ale debitorilor. Numai dacă actele juridice sunt frauduloase, adică
facute cu intenţia de a-l păgubi pe creditorul chirografar, acesta poate folosi acţiunea
revocatorie sau pauliană, pentru revocarea actului fraudulos.
În art. 1718 C.civ. care prevede că : „Oricine este obligat personal este ţinut de a
îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”
sintagma folosită – bunuri prezente şi viitoare – arată că pot fi urmărite de creditori nu numai
bunurile existente în momentul naşterii creanţei, ci şi bunurile viitoare existente la momentul
scadenţei.
Gajul general al creditorilor chirografari operează în mod specializat în ipoteza în care
patrimoniul e divizat – gajul general operează asupra fiecărei mase patrimoniale. În cazul
soţilor, creditorii comuni pot urmări mai întâi bunurile comune, şi dacă acestea sunt
neîndestulătoare, ei pot urmări şi bunurile proprii. Invers, creditorii personali pot urmări
bunurile proprii, iar dacă acestea sunt neîndestulătoare, pot urmări bunurile comune, numai în
măsura satisfacerii creanţei.

b) Subrogaţia reală cu titlu universal

Cuvântul subrogaţie înseamnă înlocuire. În dreptul civil subrogaţia este de două feluri: reală
şi personală. Patrimoniul este compus din drepturi şi obligaţii cu conţinut economic. Tocmai
acest conţinut economic explică fungibilitatea elementelor patrimoniului, lato sensu. Aceste
elemente pecuniare pot fi înlocuite unele cu altele sub aspectul valorii economice. Această
înlocuire a bunurilor ori valorilor unele cu altele se numeste subrogaţie reală.
Nu trebuie să confundăm subrogaţia reală cu subrogaţia personală ,aceasta din urmă
presupune înlocuirea unei persoane cu o altă persoană în cadrul unui raport juridic
obligaţional.
Subrogaţia reală este de trei feluri:
1) subrogaţie reală universală
2) subrogaţie reală cu titlu universal
3) subrogaţie reală cu titlu particular.
Doar subrogaţia reală universală şi subrogaţie reală cu titlu universal constituie o
funcţie a patrimoniului. Pentru simplificare, subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu
titlu universal pot fi grupate într-o noţiune de sinteza – subrogaţia reală generala.
Subrogaţia reală universală operează în cadrul patrimoniului ca atare, ca universalitate.
Subrogaţia reală cu titlu universal operează în cadrul unei mase de bunuri în ipoteza în
care patrimoniul este divizat.
Ca funcţie a patrimoniului, ne interesează numai subrogaţia reală generală. Această
funcţie a patrimoniului asigură permanenţa şi continuitatea acestuia. Fără înlocuirea
permanentă a bunurilor unele cu altele, patrimoniul s-ar goli şi si-ar pierde substanţa.
Subrogaţia reală generală asigură chiar existenţa patrimoniului şi, după cum am văzut, dă
conţinut gajului general al creditorilor chirografari.
Subrogaţia reală generală operează fie numai în cadrul patrimoniului, ca universalitate
juridică, fie în cadrul fiecarei mase de patrimonii, atunci când patrimoniul este divizat (ex: în
cazul sotilor, un bun comun e înlocuit cu un alt bun comun, iar un bun propriu, cu un alt bun
propriu). În primul caz subrogaţia reală este universală, în cel de al doilea caz subrogaţia reală
este cu titlu universal.
c. Transmisiunea universală şi cu titlu universal.
În ipoteza decesului persoanei fizice ori a reorganizării persoanei juridice se pune problema
transmiterii drepturilor şi obligatiilor cu conţinut economic, existente în acel moment în
patrimoniu. Deşi în doctrină se vorbeşte de transmiterea patrimoniului, în realitate,
patrimoniul încetează să mai existe în momentul în care încetează să mai existe persoana.
Ceea ce se transmite e universalitatea drepturilor şi obligaţiilor sau o fracţiune din acestea, dar
nu ca patrimoniu, ci ca masă de bunuri.
Distingem între transmisiunea universală când există un singur succesor care
primeşte toate drepturile şi obligaţiile autorului şi transmisiunea cu titlu universal care
operează fie în cazul moştenirii când există mai mulţi mostenitori , fie în cazul persoanei
juridice la divizare sau comasare. Deci, transmisiunea cu titlu universal presupune
transmiterea unei fracţiuni din universalitate. Important este ca aceasta transmisiune priveşte
şi drepturile şi obligaţiile. Se spune de aceea, că între transmisiunea universală şi
transmisiunea cu titlu universal nu exista o diferenţă de calitate, ci numai de cantitate.

2. CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE

A. NOTIUNE ŞI CLASIFICARE

Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au conţinut economic,

putând fi evaluabile în bani. Aceste drepturi se împart în două mari categorii: drepturi reale
şi drepturi de creanţă.
Drepturile reale sunt drepturile subiective patrimoniale ale căror atribute pot fi
exercitate cu privire la un anumit lucru, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară
intervenţia altei persoane.
Drepturile de creanţa sunt drepturile subiective patrimoniale în virtutea cărora
titularul lor, denumit creditor, are posibilitatea de a petinde subiectului pasiv, denumit
debitor, să dea (dare), să facă (facere) sau să nu facă (non facere) o anumită prestaţie dintre
cele la care ar fi avut dreptul în absenţa angajamentului juridic.
Din cele două definiţii rezultă trăsăturile esenţiale ale drepturilor reale şi ale
drepturilor de creanţă, precum şi diferenţele dintre ele:
a. Drepturile reale - sunt drepturi absolute;
Drepturile de creanţă - sunt drepturi relative;
b. Drepturile reale - sunt opozabile erga omnes;
Drepturile de creanţă - sunt opozabile numai debitorilor;
c. Drepturile reale - subiectul activ este determinat, iar subiectul
pasiv este nedeterminat;
Drepturile de creanţă - subiectul activ, creditorul, cât şi subiectul
pasiv, debitorul, sunt persoane determinate;
d. Drepturile reale - obligaţia corespunzatoare dreptului real este
o obligaţie general negativă de a nu face nimic de
natură a aduce atingere exercitării acestui drept (toate
celelalte subiecte de drept, altele decât titularii dreptului
real, au obligaţia generală de a nu face nimic de natură a
stânjeni exercitarea dreptului real de către titularul său);
Drepturilor de creanţă - le corespunde obligaţia subiectului pasiv
determinat, debitorul, de a da, a face ori a nu face, ceea
ce ar fi putut face în lipsa acelei obligaţii;
e. Drepturile reale - atributele dreptului real se exercită în mod
direct şi nemijlocit de către titularul său, fără a fi
necesară intervenţia altei persoane;
Drepturilor de creanţă - prerogativele drepturilor de creanţă se pot
exercita numai prin acţiunea sau inacţiunea debitorului.
Când este vorba de obligaţia de a nu face,
corespunzătoare dreptului de creanţă, aceasta e specială,
nu generală, debitorul se obligă să nu facă ceva din ceea
ce avea dreptul să facă în absenţa angajamentului său
juridic (debitorul işi limitează sfera libertăţii sale prin
propria sa voinţă).

f. Drepturile reale - există numai în masura în care sunt

prevăzute de lege. Conţinul lor e stabilit tot prin lege
(deci, sunt limitativ prevăzute);
 Drepturile de creanţă
g. Drepturile reale
Drepturile de creanţă
- pot fi stabilite prin voinţa parţilor, acestea
putând imagina nenumărate drepturi de creanţă. Această
situaţie se explică prin faptul că drepturile reale impun o
obligaţie generală negativă, ele limitând libertatea
tuturor, iar o asemenea limitare nu poate fi făcută decât
prin lege;
- dau naştere la două efecte speciale: dreptul
de urmărire şi dreptul de preferinţă;
- au un caracter relativ, şi îi conferă titularului
posibilitatea de a pretinde numai debitorului executarea
obligaţiei.

B. OBLIGAŢIILE REALE
Obligaţiile reale reprezintă o categorie juridică intermediară drepturilor reale şi
drepturilor de creanţă. Obligaţiile reale sunt de doua feluri: obligaţii scriptae in rem sau
obligaţii opozabile terţilor şi obligaţii propter rem sau reale de a face.
 obligaţiile scriptae in rem: corespund unor drepturi de creanţă şi se află în strânsă
legătură cu stăpânirea unor bunuri imobile de către o altă persoană decât adevăratul
proprietar. Ca exemplu avem situaţia vânzării bunului închiriat, noul proprietar are
obligaţia să respecte locaţiunea anterioară vânzării imobilului.
 obligaţiile propter rem: sunt sarcini reale ce decurg din stăpânirea unui bun şi nasc
obligaţii în legatură cu acele bunuri. După izvorul lor, obligaţii propter rem sunt de doua
feluri: legale – cele prevăzute expres de către lege; şi conventionale – născute prin
acordul de voinţă al părţilor.

3.CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE

Principala clasificare a drepturilor reale este aceea care se face după cum acestea au sau nu o
existenţă independentă, de sine stătătoare, prin urmare avem: drepturi reale principale şi
drepturi reale accesorii.
 drepturile reale principale sunt drepturi reale ce au o existenţă independentă în raport cu
alte drepturi reale sau de creanţă.
 drepturile reale accesorii sunt drepturi reale constituite pentru a garanta drepturi de
creanţă.

A. Drepturile reale principale .

În dreptul nostru civil avem două categorii de drepturi reale principale: dreptul de
proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate.
 Dreptul de proprietate se prezintă sub doua forme: dreptul de proprietate publică şi
dreptul de proprietate privată
a) dreptul de proprietate publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-
terioriale
b) dreptul de proprietate privată care se subdivide în dreptul de proprietate
particulară aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular, şi
dreptul de proprietate privată a statului.
 Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate
a) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate publică sunt drepturi:
de administrare, de concesiune, de folosinţă.
 b) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate privată sunt
opozabile tuturor, inclusiv proprietarului şi sunt următoarele: dreptul de uzufruct,
dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie.
 Drepturile reale accesorii sunt:
a) Dreptul de gaj este dreptul real constituit în favoarea unui creditor asupra unui
bun mobil dererminat, cu deposedare sau fără deposedare, care conferă titularului
său posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din preţul acelui bun, dacă vine în
concurs cu alţi creditori, în caz de neexecutare voluntară a obligaţiei de către
debitor.
b) Dreptul de ipotecă este dreptul real constituit asupra unui imobil determinat, fără
deposedare, care conferă titularului său, numit creditor ipotecar, posibilitatea de a
fi plătit cu prioritate din preţul acelui bun imobil.
c) Privilegiile speciale sunt drepturi reale aparţinând unor creditori care, datorită
calităţii creanţei lor, vor fi plătiţi cu prioritate din valoarea bunurilor determinate
ale debitorului, chiar faţă de creditorii ipotecari posteriori.
d) Dreptul de retenţie este dreptul real ce conferă posibilitatea creditorului, care este
în acelaşi timp, debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a lucrului altuia, de
a reţine acel lucru şi a refuza predarea acestuia până la momentul când debitorul
său, dar care este şi creditor al lucrului, îşi va executa obligaţia născută în legatură
cu lucrul respectiv.

FUNCŢIILE ŞI CARACTERELE PATRIMONIULUI

Explică şi asigură gajul general al

creditorilor chirografari
FUNCŢIILE PATRIMONIULUI Permite şi explică subrogaţia
reală cu titlu universal

Explică principiile transmisiunii

universale, cu titlu universal şi cu
titlu particular

Este o universalitate juridică

Orice persoană are patrimoniu

CARACTERELE
PATRIMONIULUI Este indivizibil

Este unic

Este inalienabil
 SCHEMA DREPTURILOR PATRIMONIALE

Drepturi patrimoniale

Drepturi de creanţă Drepturi reale

(jus ad personam) (jus in re)

- drepturi relative - - drepturi absolute -

principale accesorii

Drept de
Drept de
gaj
proprietate

Dezmembrămintele Drept de
dreptului de proprietate ipotecă

Drept de
administrare Drept de
retenţie
Drept de
uz Drept de
concesiune
Drept de Privilegiile
uzufruct
Drept de
Drept de
folosinţă
abitaţie
Drept de
Drept de
superficie
preempţiune
Drept de
servitute
CAPITOLUL II
POSESIA

1. DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE POSESIEI. DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA

POSESIEI.
2. POSESIA ŞI DETENŢIA PRECARĂ.
3. CALITĂŢILE ŞI VICIILE POSESIEI.
4. EFECTELE POSESIEI. APĂRAREA POSESIEI PRIN ACŢIUNI POSESORII.

1. DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE POSESIEI.

A. DEFINIŢIA POSESIEI.
Art.1846 C.civ: „posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată
– una sau alta – de noi înşine sau de altul în numele nostru”. Trebuie să distingem între
posesie - ca element constitutiv al dreptului de proprietate, alături de folosinţă şi dispoziţie şi
posesia, ca stare de fapt e reprezentată de totalitatea faptelor juridice în sens restrâns şi a
actelor juridice prin care se obiectivează, în concret, conţinutul juridic al dreptului de
proprietate sau al oricărui drept real.
Aşadar putem defini posesia ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice(
stăpânirea materială ori exercitarea unei puteri de fapt), de catre o persoană asupra
unui bun, cu intenţia de a se comporta faţă de acel bun ca un adevărat proprietar ori
titular al altui drept real.
În conţinut juridic, posesia înglobează un element material, corpus, şi un element subiectiv,
animus.
CORPUS – poate conţine unul sau mai multe fapte juridice în sens restrâns, ori acte
juridice prin care se exercită concret, unul sau altul din atributele conferite de drepturile reale.
De regulă, elementul corpus este realizat chiar de catre posesor. Este însa posibilă situaţia în
care, elementul corpus să fie exercitat de catre o altă persoană dar în numele posesorului. În
această situaţie, se spune că posesia este exercitată „corpore alienum”.
ANIMUS – reprezintă elementul psihologic şi nu poate fi exercitat în mod normal decât
de către posesor. Constă în intentia posesorului de a stăpâni bunul pentru sine şi sub nume de
proprietar, ori titular al altui drept real (animus domini, animus rem sibi habendi). Intenţia de
a stăpâni bunul în nume propriu este prezumată relativ până la proba contrarie în favoarea
celui care are stapănirea materială. Numai în mod excepţional, în cazul persoanelor fizice
lipsite de capacitate de exercitiu, se admite ca animus ar putea fi exercitat prin intermediul
persoanei care-l reprezintă pe cel lipsit de capacitatea de exerciţiu.

B. DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA POSESIEI.

POSESIA se dobândeşte numai dacă sunt întrunite ambele elemente, CORPUS şi
ANIMUS, în aceeaşi persoană (corpus se poate dovedi prin orice mijloc de probă, iar animus
este pezumat până la proba contrarie); dar se pierde fie prin pierderea simultană a ambelor
elmente ale posesiei, fie prin pierderea oricăruia dintre acestea în parte. Corpus se pierde
atunci când bunul a intrat în stăpânirea altei persoane, cum ar fi în cazul furtului. Animus se
pierde atunci când posesorul înstrăinează bunul respectiv. În situaţia în care posesorul
înstrăinează bunul respectiv iar dobânditorul îl închiriază înstrăinătorului posesorul se va
transforma într-un detentor precar, deoarece, deşi stăpâneşte material lucrul, o face numai
sub nume de chiriaş ori de titular al unui alt drept real dar nu sub nume de proprietar. Această
operaţie juridică poartă denumirea de constitut posesor.
 Dovada posesiei este instituită de Codul civil prin mai multe rezoluţii:
 art. 1854 C.civ. prevede că „posesorul este pres
upus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a
început a poseda pentru altul”. În acest text există două prezumţii:
a) se pleacă de la ideea existenţei elementului material al posesiei şi se
concluzionează ca exista şi elementul animus;
b) apoi considerându-se astfel dovedită posesia, se instituie o a doua
prezumţie şi anume că posesorul e proprietar.
 art. 1855 C.civ. prevede că atunci: „când posesorul a început a
poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este
proba contrarie.”Aici, termenul de posesie este folosit eronat, deoarece se are în
vedere cazul detentorului precar. Adică, se spune, că detenţia precară se păstrează
atâta timp cât nu se face dovada intervertirii precarităţii în posesie utilă.

2. POSESIA ŞI DETENŢIA PRECARĂ.

Detenţia precară constă în exercitarea unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu
permisiunea, fie pe contul proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar.Detentorul
se aseamănă cu posesorul, deoarece, ca şi la acesta din urmă, lucrul se află la dispoziţia sa şi
el exercită puterea materială asupra lucrului. Diferenţa esentială între posesie şi detenţia
precară, constă în faptul că detentorul nu deţine lucrul cu intenţia de a se comporta ca titularul
unui drept real, astfel cum apare din manifestările sale exterioare. Deci, detentorul nu are
animus şi deţine lucrul în contul altuia.
Detenţia nu constituie o stare de fapt, ci este o situaţie juridică bine definită. Ea rezultă
din titlul în virtutea căruia detentorul este îndreptăţit să exercite elementul corpus. Totodată,
ea este delimitată prin titlu şi nu conferă avantaje atât de întinse ca posesia.
Prin urmare, în exercitiul puterii asupra lucrurilor există o gradaţie:
a) pe prima treaptă se află titularul dreptului de proprietate;
b) pe cea de a doua treaptă, posesorul care se comportă ca un titular al dreptului de
prorietate ori al altui drept real;
c) pe cea de a treia treaptă, detentorul precar care exercită puterea în temeiul unei
autorizări primite fie de la proprietar, fie de la lege.

Caracterele precarităţii
În dreptul nostru, termenul de precar a dobândit întelesul de lipsit de stabilitate şi se
aplică acelor detentori sau posesori care au o stăpânire instabilă asupra unui lucru, caci titlul
lor nu e de natură a le consolida un drept de proprietate în timp, asupra lucrului pe care-l
detin.
1. detenţia precară este inutilă în mod absolut: ea nu poate produce efecte
împotriva nimănui. Defectul ei ţine de absenţa unui element esenţial realizat în
persoana detentorului, defect ce apare faţă de toată lumea.
2. starea de precaritate e perpetuă prin natura sa. Precaritatea rezultă din
obligaţia de restituire contractată de detentor în legătură cu bunul pe care-l deţine.
Aceasta obligaţie se transmite asupra succesorilor cu titlu universal care dobândesc
patrimoniul precaristului.
3. precaritatea este ineficace: nu produce efectele posesiei.
4. precaritatea nu poate fi inlăturată de detentor prin simpla sa voinţă: aşadar
voinţa de a fi proprietar şi chiar cu manifestările ei prin acte de folosinţă nu este
suficientă pentru a schimba calitatea detenţiei aceluia ce deţine lucrul cu titlu
precar.
 În art.1858 C.civ. sunt reglementate patru cazuri de excepţie prin care este posibilă
intervertirea precarităţii în posesie utilă, prin intervertirea titlului:
1) când deţinătorul lucrului primeşte cu bună credinţă de la o a treia persoană, alta
decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului ce-l
deţine.
Ex: locatarul cumpăra imobilul, sau îl dobândeşte prin schimb/donaţie/legat de la un terţ
neproprietar, dar pe care-l consideră adevărat proprietar, iar din acel moment, detentorul
posedă în virtutea unui titlu capabil de a-i transmite dreptul de proprietate dacă ar fi emanat de
la un adevărat proprietar.
În acest caz titlul posesiei sale este intervertit: în locul unui titlu precar el are un titlu de
proprietate. Prin urmare va putea dobândi imobilul prin uzucapiune, cu condiţia ca
schimbarea titlului să coincidă cu schimbarea sa de conduită, altfel, posesia va fi lovită de
viciul echivocului.
2) când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin acte de
rezistenţă la exerciţiul dreptului său. Nu e suficient să aibă loc o simplă negare a dreptului de
proprietate, ci este necesar să se ivească un conflict direct între proprietar şi detentorul precar.
Conflictul poate să îmbrace forma judiciară, sau opunerea poate fi făcută prin notificare
extrajudiciară.
Ex: proprietarul reclamă restituirea lucrului iar detentorul (chiriaş/depozitar) refuză,
pretinzându-se proprietar. Spre deosebire de primul caz de intervertire, fostul detentor precar
deţine lucrul din momentul intervertirii precarităţii în posesie utilă, fără să fi obţinut asupra
lucrului vreun titlu nou.
3) când deţinătorul strămută posesiunea lucrului printr-un act cu titlu particular,
translativ de proprietate la altul care este de bună-credintă. Nu e o intervertire a propriului
titlu al precaristului prin schimbarea calităţii acestuia, ci o strămutare a calităţii de posesor, de
la detentorul precar la o altă persoană care devine posesor veritabil.
Fostul precarist nu mai are nici o calitate în raportul posesorului cu fostul proprietar, pentru că
acest raport a încetat la apariţia noului titlu translativ de propirtate. Dobânditorul de la
precarist, nu este un detentor precar ci un adevărat posesor, deoarece el deţine dreptul său în
temeiul titlului prin care precaristul i-a transmis chiar dreptul de proprietate.
4) când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act
cu titlu universal, dacă acel succesor universal este de bună-credinţă.
Ex: moştenitorul care crede sincer că defunctul era proprietarul lucrului deşi acesta
deţinea lucrul cu titlu precar.

3. CALITĂŢILE ŞI VICIILE POSESIEI.

Calităţile posesiei.
Art. 1847 C.civ. dispune „se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată,
publică şi sub nume de proprietar”. Două dintre aceste calităţi nu-şi au locul în enumerare:
 caracterul neîntrerupt nu se referă la posesia însăşi ci la curgerea termenului de
prescripţie achizitivă;
 „Sub nume de proprietar” desemnează elementul subiectiv al posesiei, ori dacă
nu exista animus, nu putem vorbi despre posesie, ci despre detenţie precară.
Rezultă că pentru a fi utilă, mai exact capabilă de a produce efecte juridic, posesia
trebuie sa fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă.
În lipsa uneia dintre aceste calităţi, încetează utilitatea posesiei. Absenţa oricărei
calităţi, echivalează cu viciile posesiei.
Viciile posesiei sunt:
 Discontinuitatea posesiei. Potrivit art. 1848 C.civ. „posesiunea este discontinuă când
posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”, în sensul că orice
 lucru trebuie folosit cu intermitenţele normale pe care le presupune natura sa. Iar art.
1850 C.civ. instituie o prezumţie legală relativă de continuitate în sensul că „posesorul
actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus ca a
posedat tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie”Acest
viciu este absolut (deoarece poate fi invocat de oricine), este temporar (deoarece
încetează în momentul în care posesia devine regulată) şi se referă atât la bunurile mobile
cat şi la bunurile imobile.
 Violenţa. Art. 1851 C.civ. prevede că „posesia e tulburată când e fondată sau conservată
prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului” Formularea acestui text e
criticabilă, deoarece lasă să se înteleagă că posesia este viciată nu doar de violenţa activă
ci şi de către violenţa pasivă, lucru ce nu este adevărat. Termenii se referă la violenţa ca
agresiune din partea posesorului, fie la violenţa care nu vine din partea posesorului
(violenţa pasivă). În practică şi doctrină s-a spus că numai violenţa activă determină
vicierea posesiei, iar acest viciu este relativ, deoarece poate fi invocat doar de posesorul
împotriva căruia se exercită violenţa. Deasemenea este un viciu temporar, pentru că
încetează odata cu încetarea violenţei; şi se referă atât la bunuri mobile cat şi la bunuri
imobile.
 Clandestinitatea. Art. 1847 C.civ. precizează: „posesiunea este clandestină când
posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea
sa o cunoască” Este un viciu ce alterează caracterul public al posesiei. Clandestinitatea
presupune ca posesia – stăpânirea bunului – se face pe ascuns faţă de adevaratul
proprietar, prin urmare acest viciu putând fi invocat numai de acesta. În general se referă
la bunuri mobile, fiind mai greu de imaginat clandestinitatea în materia imobilelor. Este un
viciu temporar, deoarece încetează în momentul în care posesia redevine publică.
 Echivocul. Acest viciu există ori de câte ori nu se cunoaşte exact dacă stăpânirea
materială a bunului – corpus – se exercită în nume propriu, sau pentru altul. Ex. un
coproprietar care stăpâneste întregul bun, nu lasă să se înţeleagă în mod clar, prin
atitudinea sa, dacă neagă ori nu cotele părţi din dreptul aparţinând celorlalţi
coproprietari.Viciul e cunoscut atât la bunurile mobile cât şi imobile, este temporar (în
sensul că încetează odată ce devine clară atitudinea posesorului) şi este absolut (în sensul
că poate fi invocat de oricine).

4. EFECTELE POSESIEI. APĂRAREA POSESIEI PRIN ACŢIUNI

POSESORII.

Posesia are efecte generale şi efecte particulare:

Efectele generale ale posesiei:

 posesia creează o prezumţia de proprietate în favoarea posesorului. Art.1854 C.civ.,

care prevede că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar,
dacă nu a început a poseda pentru altul” stabileşte o prezumţie de existenţă a dreptului
real în favoarea posesorului. Sarcina probei revine celui care contestă legitimitatea
posesiei, iar în cazul bunurilor mobile, prezumţia este mai puternică.
 posesia e apărată prin acţiunile posesorii. Acestea pot fi exercitate nu numai de cel care
posedă cu titlu de proprietate ci şi de titularii oricărui drept real în al cărui conţinut intră şi
posesia. Există o acţiune posesorie generală (acţiunea în complângere, acţiunea
incipientă în revendicare), pentru a cărei introducere se cer a fi îndeplinite următoarele
condiţii:
 posesia să fi durat cel puţin 1 an
 să nu fi trecut mai mult de 1 an de la tulburare sau deposedare
  posesia să fie utilă
În mod excepţional, art. 676 C.pr.civ acordă posibilitatea detentorului precar de a
folosi acţiunea posesorie specială (acţiunea în reintegrare). Această acţiune poate fi
introdusă de posesor ori de către detentorul precar, în cazul în care tulburarea s-a facut prin
violenţă. Se cere îndeplinirea unei singure condiţii: să nu fi trecut un an de la tulburarea
prin violenţă.

Efectele speciale ale posesiei.

 Posesia utilă imobiliară duce prin uzucapiune (prescripţie achizitivă) la dobândirea

dreptului de proprietate.
 Dobândirea fructelor în proprietate de catre posesorul de bună-credinţă. Posesorul
dobândeşte fructele lucrului ce se află în posesia sa, cu condiţia să fi fost de bună-credinţă
în momentul perceperii acestora. În acest caz, buna-credinţă constă în convingerea
posesorului că lucrul ale cărui fructe le culege a fost dobândit de la adevăratul proprietar,
sau, din credinţa lui că titlul în temeiul căruia posedă e valabil, nefiind afectat de vicii.

TESTE:
1. Posesia:
a) generează o prezumţie relativă de proprietate în materie imobiliară;
b) poate genera o prezumţie irefragrabilă de proprietate în materie mobiliară;
c) poate genera o prezumţie relativă de proprietate în materie mobiliară;

2. Posesorul de bună-credinţă:
a) are dreptul la fructe, dacă a fost de bună-credinţă la momentul intrării în posesie, chiar
dacă la momentul perceperii lor nu mai era de bună-credinţă;
b) dobândeşte prin percepere numai fructele naturale şi industriale;
c) dobândeşte fructele civile prin percepere, astfel că dacă acestea devin scadente anterior
admiterii acţiunii de revendicare, însă nu sunt percepute de către posesorul neproprietar,
ele vor reveni posesorului neproprietar.

3. Acţiunea posesorie poate fi introdusă de:

a) posesori, titulari ai unui drept real asupra bunului respectiv;
b) cel ce deţine lucrul în interesul său propriu în temeiul unui contract încheiat cu posesorul
indiferent cine ar fi tulburătorul.
CAPITOLUL III
DREPTUL DE PROPRIETATE. DREPTUL DE PROPRIETATE
PRIVATĂ

1. DEFINIŢIE. CONŢINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE.

2. CARACTERE JURIDICE GENERALE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE.
3. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ. NOŢIUNE ŞI DEFINIŢIE.

1. DEFINIŢIE. CONŢINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE.

Art.480 C.civ prevede că „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi

dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”
Putem defini dreptul de proprietate ca fiind un drept real care conferă titularului său
posesia (jus utendi), folosinţa (jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi) asupra unui lucru
determinat, prerogative care sunt exercitate în mod absolut şi exclusiv, în limitele
determinate de lege.
Din această definiţie rezultă conţinutul juridic al dreptului de proprietate.
Conţinutul juridic al dreptului de proprietate.
1) POSESIA – constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i apartine în
materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de
proprietate.
2) FOLOSINŢA – conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său percepând
în proprietate toate fructele pe care acesta le produce.
3) DISPOZIŢIA – este alcatuită din dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de
dispoziţie juridică. Dispozitia materială este posibilitatea de a dispune de substanţa
lucrului (modificare/transfer/distrugere). Dispoziţia juridică reprezintă dreptul de a
înstraina, de a dezmembra sau de a greva cu sarcini dreptul de proprietate.
Aceste prerogative enumerate mai sus constituie puterea juridică pe care proprietarul o are
asupra lucrului. Puterea juridică se întemeiază pe ideea de apartenenţă, tocmai pentru că
aparţine persoanei, bunul apropriat suportă puterea juridică a acestei persoane.Ideea de
apartenenţă e comună tuturor drepturilor patrimoniale precum şi drepturilor personal
nepatrimoniale.

2. CARACTERE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ.

Dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu

A. CARACTERUL ABSOLUT şi INVIOLABIL: însumează trei idei:

1. dreptul de proprietate este absolut, fiind opozabil erga omnes
2. dreptul de proprietate este absolut deoarece dă posibilitatea titularului său
să-şi exercite plenitudinea prerogativelor pe care legea i le permite cu privire la
un anumit lucru. Numai dreptul de proprietate cuprinde toate cele trei atribute.
3. proprietarul poate exercita aceste prerogative în mod nelimitat, cu excepţia
limitelor judiciare, materiale şi convenţionale.

Inviolabilitatea dreptului de proprietae, asa cum apare în art.135, pct.6 din

Constituţie, care prevede imperativ: „Proprietatea este în conditiile legii, inviolabila”,
cunoaşte două excepţii:
- exproprierea pentru cauza de utilitate publică, în conformitate cu dispoziţiile art.41,
pct.3 din Constituţie: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauza de utilitate publica,
stabilită potrivit legii, cu dreapta şi prealabila despăgubire”, iar art.481 C.civ. dispune:
„Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai de pentru cauza de utilitate
publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.” Exproprierea efectivă se face în
conditiile Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică care defineşte
utilitatea publică şi reglementează declararea ei, prevede ce imobile pot fi expropriate,
reglementează procedura exproprierii, stabilirea despăgubirilor, punerea în posesie a
expropriatorului, dreptul de retrocedare al imobilelor expropriate, etc. Succint, exproprierea
ar putea fi definită ca reprezentând trecerea forţată în proprietate publică, prin hotarare
judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate privată, cu dreaptă şi prealabilă
despăgubire, pentru cauza de utilitate publică. Exproprierea are caracter exceptional
deoarece reprezintă mai mult decat o limitare a exercitării dreptului de proprietate privată,
ducând chiar la încetarea acestuia, la lipsirea titularului de obiectul proprietăţii.
- art.41, pct.4 din Constituţie dispune: „pentru lucrări de interes general,
autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a
despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum
şi pentru alte daune imputabile autoritătii”. În aceste cazuri, despăgubirile se stabilesc în
acord cu proprietarul ori de către instanţele competente în caz de litigiu.
B. CARACTERUL EXCLUSIV şi DEPLIN: permite ca titularul dreptului de
proprietate să exercite toate prerogativele - posesia, folosinţa şi dispoziţia - cu privire la lucru
(caracter deplin), cu excluderea tuturor celorlalte persoane (caracter exclusiv).
C. CARACTERUL PERPETUU şi TRANSMISIBIL: dreptul de proprietate nu se
stinge cât timp există bunul care formează obiectul său. Dreptul de proprietate nu se pierde
prin neuz, poate fi transmis prin acte între vii, în conditiile legii, iar transmisiunea lui este
inevitabilă şi obligatorie pentru cauza de moarte. Acest caracter perpetuu explică
imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, fie că e vorba de bunuri mobile, fie că e vorba de
bunuri imobile.

3. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

Art.135, pct.2 din Constituţie prevede: „Proprietatea este publică sau privată”, deoarece
dreptul de proprietate privată are un regim juridic de drept comun, dreptul de proprietate
publica are un regim juridic special, şi va fi tratat în capitolul urmator.
Subiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi persoane fizice şi persoane juridice
de tip particular, societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, unităţilor
administrativ – teritoriale, regiilor autonome.
Dreptul de proprietate privată este acel drept real ce conferă titularului exercitarea
asupra bunurilor a posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, în mod exclusiv şi permanent, prin
putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea dispozitiilor legale.
Art.41 alin. 2 din Constituţie prevede: „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal
de lege, indiferent de titular.”; prin urmare regimul juridic al proprietătii private rămâne
acelaşi chiar dacă titularul dreptului de proprietate privată este statul. Asadar statul este atât
titular de drept public cât şi titular de drept privat – asupra bunurilor aparţinătoare
domeniului privat al statului, formate din bunuri alienabile, prescriptibile şi sesizabile.

FORMELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

În raport de regim juridic

 Dreptul de proprietate publică
  a statului
 a unităţilor administrativ teritoriale
 Dreptul de proprietate privată
 a persoanelor fizice
 a persoanelor juridice
În raport de modalităţi
 Dreptul de proprietate pur şi simplu
 Dreptul de proprietate afectat de modalităţi
În raport de modalităţile de dobândire
 Dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice
 Dreptul de proprietate dobândit prin fapte juridice
 Dreptul de proprietate transmis între vii
 Dreptul de proprietate transmis pentru cauză de moarte
 Dreptul de proprietate originală
 Dreptul de proprietate derivată
În raport de titulari
 Dreptul de proprietate al persoanelor fizice
 Dreptul de proprietate al persoanelor juridice

PROPRIETATEA PRIVATĂ

- fizice

- juridice de drept public:

Titularii sunt persoane:

 statul
 unităţi administrativ-teritoriale

- juridice de drept privat:

 regii autonome
 societăţi comerciale
 organizaţii cooperatiste
 societăţi agricole
 asociaţii şi fundaţii
 partide politice
 sindicate
 culte religioase

Caracteristici:
 Alienabilă
Proprietatea privată este:

 Dezmembrabilă
 Prescriptibilă

 Grevabilă

 Sesizabilă

 Exclusivă
 TESTE:

1. Pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în România:

a) cetăţeni străini cu domiciliul în România;
b) cetăţeni români cu domiciliul în străinătate;
c) statul şi unităţile administrativ-teritoriale.

2. Pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor în România:

a) persoane fizice străine cu domiciliul în România;
b) persoane fizice străine cu domiciliul în străinătate;
c) persoane juridice străine, dar numai dacă construcţia respectivă este achiziţionată în scop
de investiţie străină pe teritoriul României.

3. Dreptul de proprietate asupra unei construcţii:

a) se poate transmite valabil prin contract de vânare-cumpărare sub semnătură privată;
b) se poate transmite valabil prin contract de vânzare-cumpărare, dar numai dacă acesta este
încheiat în formă autentică;
c) înstrăinate prin act sub semnătură privată conduce şi al dobândirea dreptului de proprietate
asupra terenului pe care se află aşezată acea construcţie.

4. Nerespectarea condiţiei încheierii actului de înstrăinare a terenurilor în formă autentică este

sancţionată cu:
a) nulitatea relativă;
b) nulitatea absolută;
c) inopozabilitatea.

CAPITOLUL IV
DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

1. DEFINIŢIA ŞI SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

2. CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
3. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ. DOMENIUL PUBLIC
ŞI DOMENIUL PRIVAT. REGIMUL JURIDIC AL PROPRIETĂŢII PUBLICE.

DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

1. DEFINIŢIA ŞI SUBIECTELE

Dreptul de proprietate publică este acel drept real care aparţine statului şi unităţilor
administraiv-teritoriale care exercită posesia; folosinţa şi dispoziţia în regim de drept public,
prin puterea proprie şi în interes public, în limitele prevăzute de lege.
Statul ca titular al dreptului de proprietate publică apare în dublă calitate: de titular al
puterii suverane, dar şi ca proprietar.
Exercitarea atributelor sau a unor atribute ale dreptului de proprietate are loc în cadrul
unor raporturi juridice specifice. De regulă titularii dreptului de proprietate publică transmit
unor persoane juridice sau fizice, prin acte de autoritate sau contracte, executarea atributelor
de proprietate. Ex. art. 135 pct.5 Constituţie prevede că “bunurile proprietate publică pot fi
date în administrarea regiilor autonome ori a instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate”.

2. CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Art. 135 pct.5 Constituţie prevede că bunurile proprietate publică sunt “inalienabile”.
Legea nr. 69/1991, în ar.74 al.1, dispune că “Bunurile ce fac parte din domniul public sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”.
Legea nr. 18/1991 art.5 al.2 prevede că “terenurile care fac parte din domeniul public sunt
inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât
dacă potrivit legii sunt dezafectate din domeniul public”.
Dreptul de proprietate publică este:
a. inalienabil – deci bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil.
Este, totuşi, posibilă existenţa asupra acestor bunuri a dreptului de administrare, dreptul de
concesionare, dreptul de a fi folosit pe baza unui contract de închiriere (art. 76 şi 78 din Legea
69/1991).
Conform Ordonanţei Guvernului nr. 15/1993, “regiile autonome, statul, comuna etc. pot
transmite cu titlu de concesiune sau închiriere bunurile, dar nu pot fi beneficiarii unui contract
de concesionare sau închiriere”;
b. imprescriptibil sub aspect extinctiv şi sub aspect achizitiv;
c. insesizabil – bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditori, ele nu pot
fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
d. negrevabil – cu servituţi sau cu orice fel de sarcini, mai puţin sarcinile pentru
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi.

3. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ. DOMENIUL

PUBLIC ŞI
DOMENIUL PRIVAT

Proprietatea publică şi regimul juridic sunt reglementate de Legea nr.213/17 noiembrie 1998.
Legea nr. 213/1998 prevede că:
- dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,
asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
- Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia
asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi condiţiile legii.

- Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.(4) din
Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din Legea 213 şi din orice alte
bunuri care, potrivit legii sau prin naura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite
de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Domeniul public poate fi de interes naţional când proprietatea asupra sa în regim public
aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, la fel în regim public, aparţine
comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.(4) din
Constituţie, din cele prevăzute la pct.I din anexa la lege, precum şi din alte bunuri de uz sau
interes public naţional, declarate ca atare prin lege. A se vedea în acest sens, cu titlu de
exemplu, art. 5 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar; art. 475-478 C.civ.; art.4 alin.3
din Legea nr.56/1992 privind frontiera de stat a României; art.1 din Legea petrolului nr.
134/1995.
Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.II din anexă şi din alte
bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului
judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.
Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile
prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca
atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de
interes public naţional ori judeţean.
- Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de legea
213/1998, dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel.
Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi
bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în
proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor
internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către
stat.
Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin care vicierea
consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu
fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Regimul juridic al proprietăţii publice

Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:
a) pe cale naturală;
b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de
consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate
publică;
f) prin alte moduri prevăzute de lege, cum ar fi confiscarea, bunurile fără stăpân,
impozitele şi taxele, şi altele.
Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art.7 lit.e) se face, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţeamn, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti ori a consiliului local.
Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la
care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată
şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. În lipsa
acordului menţionat, bunurile societăţii comerciale respective pot fi trecute în domeniul
public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi
prealabilă despăgubire.
Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului
General al Municipiului Bucureşti sau consiliul local, după caz, prin hotărâre a Guvernului.
Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul
public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv
a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.
Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în
domeniul privat.
 Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti
sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
Hotărârea de trecere a bunului din domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art.8 alin.(2)
din lege.
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum
urmează:
a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în
condiţiile legii;
b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efecul posesiei de
bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor de mai sus, privind regimul juridic
al bunurilor din domeniul public, sunt lovite de nulitate absolută.
Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome,
a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice
de interes naţional, judeţean sau local.
Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a guvernului sau a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local.
Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de
acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de
administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi
execută obligaţiile născute din actul de transmitere.
În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în
nume propriu. În litigiile referitoare la drepul de proprietate asupra bunului, titularul
dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de
proprietate, potrivit Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde,
în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De
asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.
În litigiile de mai sus, satul este reprezentant al Ministerului Finanţelor, iar unităţile
administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului
Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui
consiliului judeţean sau primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de sat sau un
avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei.
Servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care
aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate.

Domeniul privat al statului. Regim juridic

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, ca persoane juridice de drept privat sunt şi titulare
ale dreptului de proprietate privată.
Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din
bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor
bunuri statul sau unităţile administrativ-terioriale au drept de proprietate privată.
Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale asupra
bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu
dispune altfel.
Bunurile din domeniul privat se află în circuitul civil, pot fi concesionate, închiriate
sau date în locaţie de gestiune.
 a) Sunt prescriptibile sub aspect achizitiv, putând fi dobândite prin uzucapiune
(imobile), sau prin posesia de bună-credinţă, şi imprescriptibile sub aspect extinctiv.
b) Sunt sesizabile.
Asupra lor se pot constitui servituţi ori alte dezmembrăminte sub forma unor drepturi
reale imobiliare. Legea nr.213 din 24 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia, constituie actul normativ de bază al acestei materii.
Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General
al Municipiului Bucureşti sau consiliului local, după caz, prin hotărârea Guvernului.
Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în
domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean,
respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.
Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în
domeniul privat.
Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti
sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art. 8 alin.(2)
din lege.
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după
cum urmează:
a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în
condiţiile legii;
b) nu pot fi supuse executării silite şi nu se pot constitui garanţii reale asupra lor;
c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de
bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
Actele juridice încheiate cu încălcare prevederilor de mai sus, privind regimul juridic al
bunurilor din domeniul public, sunt lovite de nulitate absolută.
Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome,
a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice
de interes naţional, judeţean sau local.
Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a guvernului sau a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local.
Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de
acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de
administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi
execută obligaţiile născute din actul de transmitere.
În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta
în nume propriu. În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul
dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de
proprietate, potrivit Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde,
în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De
asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.
În litigiile de mai sus, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile
administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului
Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui
consiliului judeţean sau primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de stat sau un
avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei (art.12 alin.5 din Legea nr. 213/1998).
 Dispoziţiile de mai sus trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă şi cu dispoziţiile
art.42 alin.2 din Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administraţiei publice locale, care
prevede că “Primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu persoanele fizice sau
juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie” şi cu dispoziţiile art. 4 din Legea
administraţiei locale care prevede, în alin.1, că “Comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane
juridice (…)” iar în alin. 2 “Ca persoane juridice civile au în proprietate bunuri din domeniul
privat, iar ca persoane juridice de drept public sunt proprietare ale bunurilor din domeniul
public de interes local, potrivit legii”.
Servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care
aceste servituţi sunt incompatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate.

PROPRIETATEA PUBLICĂ

- cuprinse în domeniul public:

de interes national
de interes local

- cuprinse în domeniul privat:

Are ca obiect bunuri:

al statului
al unităţilor administrativ-teritoriale

- de uz public şi de interes public

- enumerate de art. 135 din Constituţie

- enumerate în Anexa Legii nr. 213/1998

Caracteristici:

 Inalienabilă
Proprietatea publică

 Nedezmembrabilă
 Imprescriptibilă
 Negrevabilă
este:

 Insesizabilă
 Exclusivă
 COMPARAŢIE ÎNTRE PROPRIETATEA PUBLICĂ ŞI PROPRIETATEA PRIVATĂ

Proprietatea publică Proprietatea privată

Drept subiectiv, ce aparţine statului şi Drept subiectiv, al persoanelor
Noţiune unităţilor administrativ-teritoriale, fizice, juridice, al statului şi al
asupra bunurilor care, fie prin natura unităţilor administrativ-
lor, fie printr-o dispoziţie a legii sunt teritoriale, asupra bunurilor
de uz şi utilitate publică mobile şi imobile, altele decât
cele care alcătuiesc domeniul
public
Inalienabilă Alienabilă
Nedezmembrabilă Dezmembrabilă
Caractere Imprescriptibilă Prescriptibilă
juridice Negrevabilă Grevabilă
Insesizabilă Sesizabilă
Exclusivă Exclusivă
 Statul  Persoane fizice
 Unităţile administrativ-  Persoane juridice de
Titulari teritoriale drept privat
 Persoane juridice de
drept public
Bunuri care prin natura lor sunt de uz Orice bun, cu excepţia celor
şi interes public care fac parte din domeniul
Obiect
Bunuri declarate ca atare printr-o public al statului si al unităţilor
dispoziţie a legii administrativ-teritoriale

TESTE:

1. Nerespectarea regulilor dreptului de preemţiune la înstrăinarea unui teren agricol extravilan

prin vânzare-cumpărare, potrivit Legii nr. 54/1998, se sancţionează cu:
a) nulitatea absolută;
b) nulitatea relativă;
c) nulitatea relativă, numai dacă cumpărătorul este de rea-credinţă.

2 Titular al dreptului de proprietate publică poate fi:

a) statul; judeţul;
b) regia autonomă;
c) consiliul local; consiliul judeţean.

3 Dreptul de proprietate publică este:

a) alienabil;
b) imprescriptibil;
c) sesizabil.
CAPITOLUL V
MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. NOŢIUNE
2. PROPRIETATEA ANULABILĂ
3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ
4. PROPRIETATEA COMUNĂ

1. NOŢIUNE
În general dreptul de proprietate se prezintă ca aparţinând unei singure persoane şi ca
pur şi simplu.
În anumite cazuri el poate prezenta un caracter complex care decurge fie din faptul că este
afectat de modalităţi (termen sau condiţie), fie că aparţine simultan la două sau mai multe
persoane.
În sens larg, prin modalitate juridică se înţelege atât situaţia unor incertitudini
vremelnice, în care se află dreptul de proprietate, cât şi situaţia când mai multe persoane
au un drept de proprietate asupra unui bun sau mase de bunuri.

2. PROPRIETATEA ANULABILĂ
Este modalitatea juridică care exprimă starea de incertitudine a dreptului când el a fost
transmis de la o persoană la alta printr-un act juridic anulabil.
Până la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere anularea actului
sau până la confirmarea lui, cel care a dobândit dreptul de proprietate se află într-o situaţie
incertă. La confirmarea actului anulabil sau expirarea termenului de prescripţie, dreptul se
consolidează.

3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ constituie o modalitate juridică a dreptului de

proprietate ce exprimă situaţia de incertitudine vremelnică a acestui drept, atunci când
transmiterea dreptului de proprietate de la o persoană la alta a avut loc sub condiţie
rezolutorie.
Când condiţia se realizează, dreptul de proprietate se desfiinţează retroactiv.
Când condiţia nu se realizează, dreptul se consolidează retroactiv.
Proprietatea rezolubilă poate rezulta din lege sau din convenţia părţilor. Din lege: în cazul
donaţiilor între soţi şi al donaţiilor făcute de persoane care nu au copii, în cazul naşterii
ulterioare a unui copil.
Ea poate rezulta dintr-o convenţie, ca în cazul vînzărilor cu pact de răscumpărare.
Efecte: Pendente conditionae – proprietarul, sub condiţie rezolutorie, se va comporta ca
proprietar pur şi simplu (administrează, culege fructele şi suportă riscul pieirii bunului).
Eveniente conditionae – la împlinirea condiţiei se desfiinţează, cu efect retroactiv, dreptul de
proprietate al dobânditorului, astfel că transmiţătorul redobândeşte dreptul de proprietate
asupra bunului.
În practică, rezoluţiunea a produs efecte retroactiv în privinţa actelor de dispoziţie, dar nu şi în
cazul actelor de administrare care rămân valabile.
În cazul constituirii proprietăţii asupra terenurilor în cadrul Legii nr.18/1991, se pun condiţiile
stabilirii dobânditorului în localităţile unde se află terenurile, de a nu deţine în alte localităţi
teren, ori de a renunţa la terenurile pe care le are în altă localitate, de a le cultiva etc.
Nerespectarea condiţiilor duce la pierderea dreptului de proprietate asupra terenului primit.

4. PROPRIETATEA COMUNĂ
Definiţie: Proprietatea comună este proprietatea în care prerogativele dreptului aparţin
împreună şi concomitent mai multor persoane.
Formele proprietăţii comune:
- Proprietatea comună poate fi pe cote părţi sau în indiviziune (când poartă asupra unei
universalităţi juridice).
- Proprietatea comună în devălmăşie (când nu se cunosc nici fracţiuni din bun, nici cotele
din dreptul de proprietate nu sunt stabilite).
Caractere:
Proprietatea comună pe cote părţi se caracterizează prin faptul că dreptul fiecărui
coproprietar e determinat abstract, matematic, nu în natură.
Deci: a) nici un coproprietar nu e titularul exclusiv al unei fracţiuni din bun;
b) fiecare coproprietar este titular exclusiv numai asupra unei cote părţi ideale,
abstracte, din dreptul de proprietate.
Drepturile coproprietarilor nu trebuie să fie egale între ele.
Dispoziţiile legale de reglementare a coproprietăţii sunt: art. 728 C.civ. (durata
indiviziunii); 1517 C.civ. (privind îndatoririle asociaţilor în societatea civilă).
Din punct de vedere al duratei, coproprietatea poate fi obişnuită sau temporară, sau forţată şi
perpetuă. Coproprietatea obişnuită poate înceta prin împărţeală (partaj).
Modurile de dobândire ale dreptului de proprietate comună pe cote-parte sunt cele
generale prevăzute de art. 485 şi 486 C.civil; pe lângă ele pot exista moduri specifice.
Cele mai întâlnite moduri de dobândire sunt succesiunea şi convenţiile.
Exercitarea atributelor dreptului de proprietate în cazul coproprietăţii este supusă, în
principiu, regulei umanităţii, ceea ce înseamnă că bunul comun poate fi folosit şi posedat în
concordanţă cu hotărârea tuturor coproprietarilor.
Regula unanimităţii funcţionează şi mai pregnant în cazul actelor de dispoziţie asupra
bunului în materialitatea sa.
Ea nu funcţionează însă în cazul actelor de dispoziţie pe care un coproprietar le-ar face cu
privire la cota sa ideală din dreptul de proprietate asupra bunului.
Coproprietatea temporară poate înceta oricând.
Potrivit art. 728 C.civ., “nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune.
Convenţiile contrare sunt nule. Convenţiile pentru menţiunea stării de indiviziune sunt
valabile doar 5 ani”. Acţiunea în ieşire din indiviziune e imprescriptibilă. Imprescriptibilitatea
poate fi paralizată prin uzucapiune.
Modalităţile de încetare a coproprietăţii sunt:
- dobândirea cotelor tuturor copărtaşilor de unul singur (cumpărare, succesiune, etc.);
- copărtaşii transmit cotele unei singure persoane;
- partajul (împărţeala), adică operaţiunea când se dă fiecărui coproprietar o fracţiune din
bun corespunzătoare dreptului său (sau loturi la universalităţi, în indiviziune) este cea mai
folosită modalitate de încetare a coproprietăţii.
Împărţeala se face în natură; dacă aceasta nu e posibilă, ieşirea din indiviziune se face
prin atribuire sau prin scoaterea în vânzare a bunului la licitaţie.
Împărţeala poate fi prin bună învoială sau judecătorească.
În prezent, înstrăinarea terenurilor şi construcţiilor, precum şi împărţeala acestora, nu
mai sunt supuse autorizaţiei administrative a organului de stat.
Proprietatea pe cote-părţi forţată şi perpetuă se caracterizează prin faptul că se
menţine independent de voinţa copărtaşilor şi că este determinată de desinaţia bunului
respectiv.
Bunurile respective sunt accesorii faţă de altele care sunt bunuri principale.
Coproprietarii au dreptul de a folosi lucrul comun ca un adevărat proprietar, fără însă a aduce
atingere drepturilor celorlalţi şi destinaţiei bunului.
 Nu se poate dispune decât de cota abstractă din dreptul de proprietate, iar actele de
administrare se fac cu acordul tuturor, conform regulei unanimităţii.
Cazuri de proprietate forţată:
- asupra unor bunuri considerate bunuri de familie (morminte, cărţi sau tablouri de familie),
- părţi comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente şi asupra termenului dat în
folosinţă;
- lucruri comune şi utile pentru folosinţa a două imobile vecine;
- asupra despărţiturilor comune (ziduri, şanţuri, garduri), cu privire la care există o
prezumţie relativă de comunitate.

Proprietatea comună în devălmăşie

Noţiune : În cazul proprietăţii comune în devălmăşie nici dreptul de proprietate, nici
bunul asupra căruia poartă nu sunt divizate, determinate, cunoscute. Aceasta are loc la
împărţirea bunurilor aflate în devălmăşie; când fiecărui proprietar devălmaş i se stabileşte cota
din dreptul de proprietate şi partea din bun care i se atribuie.
Cazuri: proprietatea comună a soţilor asupra bunurilor comune (art. 30 Codul familiei)
sau cea stabilită prin convenţia părţilor.
Încetarea proprietăţii devălmaşe a soţilor asupra bunurilor are loc, la cerere, la desfacerea
căsătoriei. În timpul căsătoriei, pentru motive temeinice, poate avea loc împărţirea bunurilor
comune existente la cererea unuia dintre soţi sau a unui creditor personal.
Consecinţe: nici unul dintre soţi nu poate dispune prin acte între vii de dreptul său.
Fiecare soţ poate face, în schimb, singur acte de administrare şi de folosinţă asupra bunurilor
comune, presupunându-se că are şi consimţământul celuilalt soţ (mandatul tacit reciproc –
prevăzut de art. 35 C.fam.).
Fiecare soţ poate, de asemenea, dispune de bunuri (cu excepţia imobilelor, terenuri şi
construcţii şi a celor de unică folosire), fiind considerat că are şi consimţământul celuilalt.
Cota fiecăruia nu este predeterminată împărţirii, ci se stabileşte la partaj, conform
contribuţiei lor la dobândirea bunurilor comune.
Acţiunile posesorii nu se pot exercita între soţi, în timp ce proprietarii posesori le pot
folosi împotriva coproprietarului care îi tulbură sau deposedează.
Acţiunea de revendicare nu se poate exercita între soţi, şi nici în cazul coproprietăţilor
pe cote-părţi între coproprietari.
Comunitatea de bunuri a soţilor nu exclude coproprietatea. Soţii pot fi în coproprietate cu
bunurile comune cu un alt coproprietar (ex. un copil).
Devălmăşia poate rezulta şi din convenţia părţilor. Încetarea ei poate avea loc fie pe cale
amiabilă, fie pe cale judiciară.
 MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Proprietatea rezolubilă Proprietatea anulabilă

Când transferul Când dreptul de

proprietăţii s-a proprietate s-a
făcut printr-un act dobândit printr-un
juridic afectat de o Proprietatea comună act juridic lovit de
condiţie nulitate relativă

Când dreptul
asupra aceluiaşi
bun sau asupra
aceleiaşi mase de
În devălmăşie bunuri aparţine Pe cote-părţi
concomitent mai
multor titulari

Obişnuită
(temporară) Indiviziune

Forţată
(perpetuă) Coproprietate

COMPARAŢIE ÎNTRE PROPRIETATEA

COMUNĂ PE COTE-PĂRŢI ŞI PROPRIETATEA
COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂŞIE

Părţi comune:

 Constituie modalităţi juridice ale dreptului de proprietate

 Dreptul de proprietate aparţine de două sau mai multe persoane simultan asupra unui bun
sau a unor bunuri nefracţionate material
 Încetează prin partaj
Diferenţe:

Proprietatea comună Proprietatea comună

pe cote-părţi în devălmăşie
Fiecare coproprietar este titular exclusiv Nici unul dintre codevălmaşi nu deţine o
al unei cote-părţi ideale din dreptul de cotă-parte ideală din dreptul de proprietate
proprietate
Fiecare coproprietar poate dispune liber Nici un codevălmaş nu poate înstrăina
de cota-parte din drept dreptul său deoarece nu se cunoaşte cota-
parte ce revine fiecăruia
Izvorăşte din contract, succesiune, Apare ca urmare a căsătoriei şi în mod
uzucapiune, etc. excepţional prin convenţie
Caracter neorganizat şi temporar Caracter organizat (Legea organizează
exerciţiul ei)
Se aplica principiul unanimităţii Se aplică prezumţia legală a mandatului
reciproc
Se naşte şi există independent de Are un caracter intuitu-personae
identitatea şi calităţile coproprietarilor

TESTE:

1. Proprietatea anulabilă:
a) rezultă dintr-un act juridic lovit de nulitate absolută;
b) durează cel mult până la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulităţii
actului;
c) durează cel mult până la momentul în care se împlineşte termenul de prescripţie a acţiunii
în anulare.

2. Indiviziunea poate avea ca obiect:

a) o casă de locuit;
b) cel mult trei bunuri determinate;
c) o universalitate de bunuri.

3. În materia coproprietăţii regula unanimităţii nu se aplică:

a) actelor juridice de conservare efectuate de unul dintre coproprietari, chiar dacă împotriva
voinţei celorlalţi copărtaşi;
b) actelor juridice de administrare încheiate de către unul dintre copărtaşi împotriva voinţei
celorlalţi copărtaşi în măsura în care profită efectiv tuturor copărtaşilor;
c) actelor juridice de administrare încheiate de către unul dintre copărtaşi fără
consimţământul celorlalţi coproprietari, în măsura în care profită efectiv tuturor
copărtaşilor;
d) actelor de înstrăinare a întregului bun pe care un copărtaş le-a încheiat în mod unilateral,
în numele său propriu, ca un veritabil proprietar exclusiv al acelui bun;
e) actelor juridice de dispoziţie făcute de un copărtaş având ca obiect cota sa parte de drept.
4. Partajul judiciar se poate realiza prin:
a) partajarea în natură a bunului;
b) atribuirea bunului către unul dintre copărtaşi şi plata de către acesta în favoarea celorlalţi
copărtaşi a unei sulte reprezentând echivalentul bănesc al cotei-părţi din drept aparţinând
acestora;
c) vânzarea bunului prin licitaţie publică şi atribuirea de sulte în favoarea copărtaşilor.

5. Proprietatea asupra unui bun este rezolubilă:

a) numai când transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui bun este afectată de o
condiţie rezolutorie;
b) când transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui bun este afectată de o condiţie
suspensivă;
c) când transmiterea dreptului de proprietate s-a făcut printr-un act lovit de nulitate relativă.
CAPITOLUL VI
MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII

1. NOŢIUNI GENERALE
2. CLASIFICĂRI
3. TRADIŢIUNEA
4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
5. ACCESIUNEA
6. UZUCAPIUNEA
7. CONVENŢIA CA MOD DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII.

1. NOŢIUNI GENERALE
Art. 644 şi 645 C.civ. enumeră modurile de dobândire a proprietăţii: succesiunea,
legatul, convenţia, tradiţiunea, accesiunea, prescripţia, legea şi ocupaţiunea.
La acestea trebuie adăugată şi hotărârea judecătorească.
Aceste moduri se aplică şi celorlalte drepturi reale; cu unele particularităţi. Ele se
aplică şi pentru dobândirea proprietăţii publice şi proprietăţii cooperatiste, care cunosc însă şi
moduri specifice de dobândire.
2. CLASIFICĂRI
A. După întinderea dobândirii:
- moduri de dobândire universală sau cu titlu universal: succesiunea şi legatele universale şi
cu titlu universal;
- moduri de dobândire cu titlu particular, când transmisiunea cuprinde unul sau mai multe
bunuri individuale determinate.
B. După momentul transmisiunii:
- moduri de dobândire între vii;
- moduri de dobândire pentru cauză de moarte.
C. După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii:
- moduri originare care exclud transmisiunea (ocupaţiunea, uzucapiunea);
- moduri derivate, care presupun un transfer al dreptului de proprietate de la o persoană la
alta.
D. După caracterul transmisiunii:
- moduri de dobândire cu caracter oneros,
- moduri de dobândire cu caracter gratuit.
E. Legea ca mod de dobândire a proprietăţii:
a) dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă
b) dobândirea coproprietăţii zidul comun
c) dobândirea mobilelor prin posesie de bună-credinţă.

3. TRADIŢIUNEA ca mod de dobândire a proprietăţii.

Tradiţiunea înseamnă predarea sau remiterea materială a lucrului. În prezent este un
mod care nu mai are importanţa din dreptul roman, contractele fiind în principiu consensuale.
Tradiţiunea prezintă importanţă doar în cazul contractelor reale (darul manual, donaţia de
bunuri mobile; al titlurilor de valoare la purtător, împrumutul de folosinţă).
Ocupaţiunea înseamnă luarea în posesie a unui bun, care nu aparţine nimănui, cu
intenţia de deveni proprietarul lui.
Domeniul de aplicare este restrâns în condiţiile în care art. 649 C.civ. prevede că bunurile
vacante şi fără stăpân se cuvin statului ca şi succesiunile vacante, iar D. 111/1951
reglementează situaţia bunurilor de orice fel fără moştenitori sau fără stăpân.
Nu se dobândesc prin ocupaţiune mobile.
 Se dobândesc prin ocupaţiune bunurile comune, apa de băut dintr-un izvor natural,
vânatul, peştele prins în condiţii legale.

4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
Noţiune şi domeniu de aplicare
Hotărârile judecătoreşti sunt în general declarative de drepturi. Există însă şi hotărâri
constitutive de drepturi sau atributive de drepturi. Un exemplu îl constituie ordonanţa de
adjudecare în cadrul unei licitaţii publice.
În cazul exproprierii transferul de proprietate în patrimoniul exproprietarului are loc,
prin efectul hotărârii judecătoreşti, de îndată ce obligaţia de despăgubire a fost îndeplinită.

5. ACCESIUNEA
Accesiunea este încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru
mai important.
Tot ce se uneşte cu lucrul principal se cuvine proprietarului acestuia.
Titularul dreptului asupra unui lucru mai important devine şi titularul dreptului asupra
lucrului mai puţin important.
Dacă lucrul încorporat nu ar aparţine nimănui, accesiunea apare ca o ocupaţiune.
În sens larg, proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul şi
asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, în mod natural sau artificial.
Dobândirea fructelor este însă un efect normal al exercitării dreptului de proprietate.
1. Accesiunea poate fi mobiliară sau imobiliară.
2. Accesiunea imobiliară poate fi: naturală sau artificială.

Accesiunea imobiliară naturală:

- Aluviunea. Creşterile de pământ care se fac succesiv şi pe nesimţite pe fundurile
apelor curgătoare, precum şi pământurile rămase după retragerea apelor curgătoare de la un
mal la altul, se numesc aluviuni.
Ele se cuvin proprietarului fondului riveran. Există şi excepţii: proprietatea albiei lacurilor,
iazurilor, heleşteelor aparţine proprietarilor lor; la fel albia râurilor.
- Avulsiunea înseamnă adăugirea de teren la un teren a unei bucăţi de pământ smulsă
de la un alt teren, prin acţiunea unei ape. Ea devine proprietatea proprietarului terenului la
care s-a alipit dacă fostul proprietar nu o revendică în termen de un an.
Dacă bucata de teren, care se poate individualiza şi recunoaşte, provine din domeniul public,
revendicarea este imprescriptibilă.
- Insulele şi prundişurile ce se formează în râurile neplutitoare şi nenavigabile sunt
ale proprietarului fondului pe care s-au format.

Accesiunea animalelor sălbatice:

Codul civil prevede în art. 503 că: ”orice animale sau zburătoare sălbatice care trec în
cuprinsul nostru, se fac ale noastre, pe cât timp rămân al noi, afară numai dacă asemenea
trecere s-a ocazionat prin fraudă sau prin artificii”.
Pentru animalele din fondul cinegetic se aplică dispoziţii speciale.
Codul civil şi-ar putea găsi aplicare în privinţa unor animale semisălbatice (porumbeii şi
albinele) care să nu facă parte din domeniul public.
Dispoziţiile de mai sus nu se aplică în privinţa animalelor domestice (cai, oi, boi, capre, păsări
de curte etc.).

Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului.

Art. 493 şi 494 C.civ. reglementează două situaţii:
1) construcţia sau plantaţia făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialul altcuiva;
2) construcţia sau plantaţia făcută de o persoană cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva.
Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului şi implică obligaţia
proprietarului ce beneficiază de accesiunea imobiliară artificială de a despăgubi pe cel
împotriva căruia operează.
- Lucrările făcute de proprietar pe terenul său cu materialele altcuiva, devin
proprietatea constructorului în temeiul accesiunii, dar proprietarul terenului trebuie să
plătească preţul materialelor. Proprietarul materialelor nu are însă dreptul de a le ridica.
Proprietarul terenului dobândeşte proprietatea lucrărilor fie că este de bună-credinţă, fie că
este de rea credinţă.
- Lucrările făcute de o persoană cu materialele proprii pe terenul altcuiva.
Proprietarul terenului devine proprietarul lucrărilor prin accesiune, cu obligaţia de a
despăgubi pe constructor. Se dising două situaţii:
Dacă constructorul e de rea credinţă, adică cunoaşte că terenul aparţine altcuiva, dar face
totuşi construcţia sau plantaţia; proprietarul terenului are 2 posibilităţi: fie să păstreze
lucrările, devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii, cu obligaţia de a plăti constructorului
valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului
ocazionată de lucrările efectuate, fie să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile pe
cheltuiala sa, eventual cu obligaţia de a plăti daune-interese pentru pagubele suferite de
proprietarul terenului.
În practica judiciară, în legătură cu modul de aplicare a soluţiilor menţionate de art.
494 C.civ., s-a decis (Decizia de îndrumare nr.13 din 6 august 1959) că instanţele
judecătoreşti, sesizate cu asemenea acţiuni, trebuie să cerceteze condiţiile în care s-au făcut
construcţiile, dacă proprietarul terenului nu se face vinovat de abuz de drept, acceptând
efectuarea lucrărilor şi că vor căuta să înlocuiască soluţia neeconomică a dărâmării
construcţiilor cu aceea a acordării unei despăgubiri.
Pentru a dispune desfiinţarea construcţiilor sau amenajărilor este nevoie de autorizaţia
organului administrativ competent (vezi Legea nr.50/1991).
Dacă constructorul, pe terenul altuia, este de bună credinţă, adică nu ştie că
terenul aparţine altuia, ci crede că îi aparţine lui, şi construieşte pe acel teren (de exemplu
constructorul are calitatea de posesor al terenului pe care a construit), proprietarul terenului
devine obligatoriu şi proprietar al construcţiei, fără a mai putea cere dărâmarea şi ridicarea
construcţiei. El trebuie însă să dăuneze pe constructor.
Constructorul e de bună-credinţă dacă a executat construcţia considerând că este
proprietarul terenului, credinţă întemeiată pe un titlu al cărui vicii nu le cunoştea; aprecierea
bunei credinţe se face în momentul în care se realizează construcţia şi buna-credinţă încetează
în momentul ivirii unei îndoieli în convingerea posesorului cu privire la legitimarea titlului.
Proprietarul terenului poate opta pentru întinderea despăgubirii şi anume: fie să se
achite contravaloarea materialelor şi a sumei, fie să plătească o sumă egală cu creşterea valorii
fondului, ca urmare a efectuării construcţiei.
Constructorul de bună credinţă va avea faţă de proprietarul terenului un drept de
creanţă, iar proprietarul terenului un drept de proprietate asupra construcţiei.
Art. 494 C.civ. nu se aplică celui care a construit fără a avea puterea materială asupra
terenului, nefiind posesor ori chiar detentor.
Art. 494 C.civ.se aplică şi constructorului pe un teren al cărui proprietar nu este cunoscut ori
manifestă lipsă de interes în preluarea construcţiei.
Probleme comune pentru constructorul de bună credinţă pentru cel de rea credinţă.
Dacă proprietarul terenului îşi însuşeşte construcţia, constructorul devine un creditor,
având o creanţă în despăgubire.
Creanţa lui se prescrie în 3 ani, din momentul în care proprietarul terenului ridică pretenţii cu
privire la construcţii în temeiul art. 494 C.civ.
Până la achitarea despăgubirilor, constructorul are un drept de retenţie cu privire la
construcţiile efectuate pe terenul altuia.
Constructorul este îndreptăţit să pretindă despăgubirile ce i se cuvin chiar de la proprietarul
care a dobândit construcţia ulterior efectuării ei.

Accesiunea mobiliară
Accesiunea mobiliară poate îmbrăcă formele: adjuncţiunii, specificaţiunii, confuziunii.
În toate cazurile proprietarul lucrului principal devine, în temeiul accesiunii, proprietar al
bunului, mai puţin important decât primul, cu obligaţia de a plăti despăgubiri.
Accesiunea presupune că între proprietarii lucrurilor nu s-a încheiat o convenţie care să
reglementeze situaţia.
Adjuncţiunea constă în unirea două lucruri care aparţin la proprietari diferiţi în aşa
fel, încât, deşi formează un singur tot, cele două lucruri rămân distincte şi se pot despărţi unul
de altul şi păstra fiecare în parte după despărţire.
Criteriul după care se determină lucrul principal este acela pentru uzul sau la completarea
căruia a servit celălalt lucru sau valoarea lucrului, iar în lipsa celor 2 criterii, criteriul
volumului.
Specificaţiunea constă în prelucrarea şi transformarea unei materii aparţinând unei
alte persoane; ex.: din stofă se confecţionează un costum.
Lucrul principal se consideră materia.
Dar dacă manopera depăşeşte cu mult valoarea materiei întrebuinţate, cel care a confecţionat
lucrul nou devine proprietarul acestuia.
Confuziunea (sau amestecul) constă în unirea a două lucruri mobile aparţinând unor
proprietari diferiţi, în aşa fel încâ ele nu se pot recunoaşte şi deosebi unul de altul; de
exemplu, topirea a două metale, amestecul a două lichide.

6. UZUCAPIUNEA
Uzucapiunea este dobândirea proprietăţii sau a altui drept real prin posedarea
neîntreruptă a lucrului, în timpul fixate de lege.
Deci prin uzucapiune starea de fapt se transformă în stare de drept.
Prescripţia achizitivă duce la dobândirea unui drept real, în timp ce prescripţia extinctivă are
ca efect încetarea posibilităţii de a obţine realizarea, prin constrângere, a unor drepturi.
Utilitate şi justificare
Uzucapiunea constituie o dovadă absolută a dreptului de proprietate.
Rolul ei este mai redus în cazurile în care există sistemul vechilor cărţi funciare (Decretul-
Lege nr.115/1938), potrivit căruia dreptul de proprietate se dobândeşte prin întabulare. În noul
sistem de publicitate întabularea nu mai are efect constitutiv, ci numai de publicitate.
Justificarea uzucapiunii rezultă din faptul că:
- în majoritatea cazurilor posesia e conformă cu proprietarea;
- nevoia de stabilitate şi securitate juridică determină recunoaşterea de efecte juridice unei
aparenţe îndelungate de proprietate şi, în sfârşit,
- uzucapiunea apare ca o sancţiune împotriva vechiului proprietar care dă dovadă de lipsă de
diligenţă.
Bunurile ce pot fi obiectul uzucapiunii
Poate fi obiect de uzucapiune orice bun imobil care se găseşte în circuitul civil, adică este
alienabil. Terenurile şi construcţiile pot fi deci dobândite prin uzucapiune.
Imobilele care sunt inalienabile nu pot fi uzucapate (ex. cele din domeniul public sau cele
obţinute prin constituire în cadrul Legii nr. 18/1991 o anumită perioadă de timp).
Străinii nu pot dobândi terenuri, deci ei nu se pot uzucapa.
Posesia – condiţie a uzucapiunii
Uzucapiunea presupune o posesie neviciată, adică utile. Posesia este utilă dacă a fost
continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.
Detenţia precară şi posesia viciată nu duc la uzucapiune.
Felurile uzucapiunii:
Codul civil reglementează: uzucapiunea de 30 ani şi uzucapiunea de 10 până la 20 ani.
a. Uzucapiunea de 30 ani
Pentru existenţa uzucapiunii de 30 ani se cer îndeplinite următoarele condiţii:
să existe o posesie de 30 ani; posesia să fie utilă, neviciată.
Se poate folosi posesia din care invocă uzucapiunea unită cu cea a autorilor săi
(joncţiunea posesiilor).
Posesorul poate fi de rea credinţă şi fără just titlu.
Termenul se calculează pe zile întregi, dies ad quem intră în calcul. În schimb – dies a
quo – ziua în care a început posesia nu intră în calcul.
b. Uzucapiunea de la 10 până la 20 ani presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
- să existe posesie utilă
- posesorul să aibă just titlu
- posesorul să fie de bună credinţă
- posesia să dureze de la 10 la 20 ani.
Uzucapiunea de la 10 la 20 ani se aplică numai în privinţa imobilelor ut singuli, nu şi
universalităţilor de bunuri.
De aici concluzia că uzucapiunea de la 10 la 20 de ani se poate opune acţiunii în
revendicare a unui proprietar, dar nu acţiunii în petiţie de ereditate a adevăratului moştenitor.
Ea se aplică şi uzufructului, dar nu şi servituţii.
Justul titlu este orice act translativ de proprietate care provine de la altcineva decât
proprietarul, adică de la un non dominus.
Faptul juridic translativ de proprietate poate fi just titlu.
Uzucapiunea întemeiată pe un titlu ce provine de la adevăratul proprietar este de
neconceput, pentru că acesta, prin el însuşi, conduce la dobândirea proprietăţii.
În practică s-a admis că pot servi drept just titlu pentru uzucapiune de la 10 la 20 ani:
tranzacţia, care deşi e declarativă de drepturi, e asimilată actului translativ; hotărârea
judecătorească de adjudecare a unui bun şi cea care constată o convenţie translativă dintre
părţile unui proces.
Succesiunea legală şi legatul universal pot constitui de asemenea just titlu.
Dovada justului titlu se face după regulile de drept comun.
Titlul putativ (care există doar în credinţa celui care invocă uzucapiunea) nu este just
titlu. La fel titlul nul.
Justul titlu este deosebit de buna credinţă şi trebuie dovedit.
Un titlu anulabil poate fi invocat drept just titlu împotriva unei persoane, cu excepţia
persoanei care are dreptul să invoce nulitatea relativă. După împlinirea termenului de
prescripţie, când el devine valid, poate fi invocat ca just titlu chiar împotriva celui care ar fi
putut cere anularea.
Data certă este necesară justului titlu, dar nu se cere ca acesta să fie transcris în
registrul de transcripţii imobiliare.
Buna credinţă constă în credinţa greşită a posesorului că a dobândit de la adevăratul
proprietar. Ea trebuie să existe în momentul dobândirii imobilului. Ea se prezumă (bona fides
presumitur).
Termenul uzucapiunii este de la 10 la 20 ani.
 Termenul este de 10 ani dacă adevăratul proprietar a locuit timp de 10 ani în raza
teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean unde se află imobilul.
Termenul e de 20 ani, dacă a locuit în circumscripţia altui tribunal judeţean decât cel
în care se află imobilul.
Dacă şi-a schimbat domiciliul şi a locuit în ambele circumscripţii, atunci la un număr
de ani locuiţi în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află imobilul, se adaugă dublul
numărului de ani până la 10 locuiţi în circumscripţia altui tribunal judeţean.
Exemplu: 4 ani în aceeaşi circumscripţie (10 – 4 = 6; 6 x 2 = 12; 12 + 4 = 16 ani) –
deci pentru a uzucapa este necesară o posesie de 16 ani.
În cazul în care posesorul a locuit un număr de ani în circumscripţia altui tribunal judeţean
decât cel în care se află imobilul, şi se vrea să se ştie câţi ani trebuie să posede în
circumscripţia tribunalului judeţean unde este situat imobilul, se procedează astfel: din 20 de
ani se scade numărul de ani în care a posedat în circumscripţia altui tribunal judeţean decât cel
în care e situat imobilul (de exemplu 20 – 10 = 10).
Rezultatul este împărţit la 2, adică 10 : 2 = 5. Prin urmare, mai are de posedat 5 ani în
circumscripţia tribunalului judeţean unde se află imobilul. În final posesia lui va fi de 10 + 5 =
15 ani.
În cazul că imobilul prescris a aparţinut la mai mulţi ca indivizi, termenul uzucapiunii
împotriva lor se stabileşte pentru fiecare.
Modul de calcul al termenului de prescripţie achizitivă
Uzucapiunea se calculează pe zile. Ziua când începe termenul nu se ia în calcul. Ziua
se socoteşte de 24 ore, începe de la ora 0 şi se sfârşeşte la miezul nopţii următoare.
Prescripţia se socoteşte înceiată la împlinirea ultimei zile a termenului (Dies ad quem
computatur in termino).
Întreruperea prescripţiei
Întreruperea prescripţiei are ca efecte înlăturarea oricăror efecte ale prescripţiei
anterioare. Pentru a uzucapa este nevoie să înceapă o nouă prescripţie.
Întreruperea poate fi:
naturală: posesorul este lipsit timp de 1 an de folosinţa lucrului de către proprietar sau de un
terţ, ori lucrul e declarat imprescriptibil (intră în domeniul public) sau
civilă: prevăzută de Decretul nr. 167/1958 prin
- recunoaşterea dreptului la acţiune făcută de beneficiarul prescripţiei, sau
- cererea de chemare în judecată introdusă chiar la o instanţă necompetentă.
- Actul începător de executare silită care întrerupe prescripţia extinctivă, nu
se aplică prescripţiei achizitive.
Prescripţia nu se întrerupe însă dacă s-a pronunţat încetarea procesului; dacă cererea a
fost respinsă, anulată sau s-a perimat.
Suspendarea prescripţiei achizitive: nu înlătură timpul scurs anterior cauzei de
suspendare.
După încetarea cauzei de suspendare prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs
înainte de suspendare.
Cauzele de suspendare sunt cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
Prescripţia nu curge pe timpul în care:
- forţa majoră l-a împiedicat pe titularul dreptului să acţioneze;
- cât timp cel ce se pretinde proprietar sau cel ce invocă uzucapiunea se află în forţele
armate şi acestea sunt pe picior de război;
- înre părţi şi tutore şi cel ce se află sub ocrotirea lor, cât timp socotelile nu au fost date
şi aprobate;
 - împoriva celor lipsiţi de capacitatea de exerciţiu, cât timp nu au reprezentanţi legali,
sau la persoanele cu capacitate restrânsă cât timp nu au o persoană care să-i
încuviinţeze actele;
- între soţi în timpul căsătoriei.
Joncţiunea (unirea) posesiilor înseamnă adăugarea sau unirea la termenul posesiei
actuale (proprii) a timpului cât lucrul a fost posedat de autorii săi. Deci dacă A a început să
uzucapeze şi, înainte de împlinirea termenului, a înstrăinat lucrul lui B, acesta din urmă poate
să unească posesia sa cu cea a lui A, pentru a uzucapa.
Joncţiunea posesiilor este întotdeauna posibilă, dar ea este facultativă, adică posesorul
actual are de ales între a începe o nouă posesie ori a invoca joncţiunea posesiilor.
Posesorul actual continuă posesia autorului său cu toate viciile sau calităţile ei; el nu poate
schimba în avantajul său natura posesiei anterioare.
Condiţiile joncţiunii sunt: să fie vorba de posesie propriu-zisă (detenţia precară nu
poate fi unită cu posesia) şi cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi al
autorului.
Invocarea joncţiunii se face când aceasta este favorabilă posesorului actual.
Efectele uzucapiunii:
Efectul principal e că posesorul dobândeşte dreptul de proprietate sau alt drept real
asupra lucrului.
Uzucapiunea retroactivează, deci posesorul devine proprietar din ziua când a început
posesia, şi nu din momentul împlinirii termenului de prescripţie.
Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie. Ea nu se
invocă din oficiu, ci trebuie cerută de cel interesat.
Beneficiarul uzucapiunii poate renunţa la efectele ei. Renunţarea se face numai după
împlinirea ei. Renunţarea poate fi expresă sau tacită, iar renunţătorul trebuie să aibă
capacitatea de a înstrăina. Creditorii pot invoca prescripţia obţinută de debitorul lor, dacă
acesta a renunţat la ea.
Uzucapiunea în regimul de carte funciară
Cele arătate privind uzucapiunea se aplică numai în cazul în care se aplică regimul de
publicitate imobiliară prin registre de transcripţiune.
În regiunile în care se aplica în trecut fostul regim de carte funciară, uzucapiunea are o
aplicaţie excepţională în condiţiile art. 27 şi 28 din Legea nr.115/1938:
- când s-au înscris în cartea funciară drepturi reale, fără cauză legitimă, are pot fi dobândite în
temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul înscris al dreptului le-a
posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani;
- se şterg viciile titlului, consolidând starea de prin înscrierea în Cartea funciară pe baza unui
titlu nevalabil;
- cel care a posedat un bun imobil în condiţiile legii timp de 20 ani după moartea
proprietarului înscris în Cartea funciară, va putea cere înscrierea pe numele său a dreptului, ca
urmare a uzucapiunii.
În prezent, regimul de publicitate imobiliară prin registre de transcripţiuni şi cel prin
carte funciară au fost înlocuite cu un nou regim de publicitate imobiliară, prin carte funciară,
care nu se confundă cu cel anterior, neavând decât consecinţe pe planul publicităţii imobiliare.
Prescripţia instantanee asupra lucrului mobil
Art. 1909 al.1 arată că lucrurile mobile se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie vreo
trebuinţă de vreo scurgere de timp.
Condiţii cerute pentru a funcţiona această prescripţie sunt:
- să fie vorba de un bun mobil corporal;
- să fie vorba de o posesie, nu de detenţie precară;
- posesia să fie utilă, neviciată;
- posesorul să fie de bună-credinţă.

7. CONVENŢIA CA MOD DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII

Convenţia sau contractul este cel mai important mod derivat de dobândire a
proprietăţii şi a altor drepturi reale.
Art. 971 C.civ. arată că proprietatea sau drepturile reale se transmit în contract prin
efectul consimţământului părţilor, iar lucrul rămâne în riscul dobânditorului, chiar dacă
dobânditorului nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului.
Excepţii: În unele cazuri, transferul dreptului real nu se realizează concomitent cu
încheierea convenţiei translative de drepturi reale. Astfel:
- când părţile au convenit amânarea transferului dreptului real;
- când înstrăinarea are ca obiect un lucru viitor (proprietatea se va transmite când lucrul va
exista);
- proprietatea lucrului de gen se transferă la momentul predării (odată cu individualizarea lor);
- vânzarea lucrului altuia, nu este nulă, dar proprietatea se transmite când înstrăinătorul va
dobândi el însuşi proprietatea lucrului, cu condiţia ca amândoi, cumpărătorul şi vânzătorul, să
ştie că e lucrul altuia.
În cazul în care cumpărătorul nu a ştiut că vânzătorul nu este proprietarul lucrului,
vânzarea e anulabilă (nulă relativ), dar nulitatea se acoperă dacă vânzătorul devine
proprietarul lucrului după vânzare.
Dacă bunul e de gen, problema vânzării lucrului altuia nu se pune.
 TESTE:

1. Constituie modalităţi de accesiune mobiliară:

a) accesiunea animalelor;
b) specificaţiunea;
c) confuziunea;
d) avulsiunea.

2. Constituie modalităţi de accesiune imobiliară naturală:

a) dobândirea proprietăţii asupra unei construcţii ridicate pe un teren, de către proprietarul
terenului;
b) aluviunea;
c) adjuncţiunea.

3. Atunci când un râu navigabil îşi face un braţ înconjurând pământul unui proprietar riveran:
a) proprietarul fondului păstrează proprietatea insulei formată din braţ;
b) proprietarul poate revendica de la stat insula timp de 1 an;
c) insula va avea acelaşi regim juridic cu al râului.

4. Dacă o persoană ridică o construcţie sau efectuează o lucrare pe un teren despre care ştie că
nu-i aparţine, atunci:
a) proprietarul terenului poate obliga pe constructor să ridice acea construcţie, chiar dacă ştia
faptul că această construia pe terenul său, însă a rămas în pasivitate până la finalizarea
construcţiei;
b) dacă instanţa a dispus ridicarea construcţiei sau lucrării cheltuielile cu privire la ridicare se
suportă de constructor care poate plăti şi daune-interese;
c) dacă proprietarul terenului invocă accesiunea el trebuie să plătească constructorului
valoarea materialelor şi preţul muncii.

5. Dacă o persoană ridică o construcţie sau efectuează o lucrare pe un teren în legătură cu care
are convingerea că îi aparţine, atunci:
a) proprietarul terenului poate obliga pe constructor să ridice lucrarea sau construcţia;
b) proprietarul terenului poate invoca accesiunea plătind constructorului valoarea
materialelor, preţul muncii precum şi valoarea sporirii fondului;
c) proprietarul terenului, în cazul în care invocă accesiunea, poate fi obligat să plătească o
sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului.

6. În cazul lucrărilor făcute de o persoană cu materiale proprii pe terenul altcuiva:

a) proprietarul terenului pe care s-au făcut lucrările devine proprietarul lor, prin accesiune, cu
obligaţia de a despăgubi pe constructor, chiar dacă anterior cei doi proprietari încheiaseră
o convenţie contrară;
b) constructorul îl poate obliga pe proprietarul terenului să-l despăgubească pentru
construcţia ridicată, chiar dacă proprietarul terenului nu invocase accesiunea;
c) dacă constructorul ştie că terenul nu-i aparţine, atunci el are două posibilităţi, fie să
pretindă valoarea materialelor şi preţul muncii, fie să ridice acele lucrări, chiar dacă
proprietarul terenului nu invocă accesiunea.

7. Justul titlu poate fi opus proprietarului, terţ faţă de acesta, în materia uzucapiunii de 10
până la 20 de ani:
a) numai dacă are dată certă;
b) chiar dacă nu are dată certă;
c) numai dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară.

8. În materia uzucapiunii de 10 până la 20 de ani:

a) buna-credinţă se prezumă;
b) buna-credinţă trebuie să existe numai la momentul dobândirii imobilului;
c) buna-credinţă trebuie să existe pe tot timpul posesiei;
d) justul titlu trebuie dovedit de către cel care invocă uzucapiunea.
CAPITOLUL VII
DEMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. PRECIZĂRI PREALABILE
2. DREPTUL DE UZUFRUCT
3. DREPTUL DE UZ
4. DREPTUL DE ABITAŢIE
5. DREPTUL DE SERVITUTE
6. DREPTUL DE SUPERFICIE.

1. PRECIZĂRI PREALABILE
a. Noţiunea de dezmembrământ
Drepturile reale rezultate din separarea atributelor componente ale dreptului de
proprietate se numesc dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
b. Enumerare
- Dreptul de uzufruct: uz, habitaţie, servitute şi superficie.
c. Domeniul de aplicare
Dezmembrămintele pot exista numai în cazul proprietăţii private, cu excepţia
bunurilor inalienabile (ex. terenurile atribuite în cadrul constituirii dreptului de proprietate
privată, care nu pot fi înstrăinate un anumit termen).
Nu poate fi dezmembrată proprietatea asupra bunurilor din domeniul public.
Bunurile din domeniul privat sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu dispune altfel; deci
sunt posibile dezmembrăminte ale proprietăţii lor.
Statul, unităţile administrativ-teritoriale, persoanele juridice prin care se administrează
bunurile din domeniul privat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat, pot
dobândi dezmembrăminte ale proprietăţii.
Drepturile reale prevăzute de actele normative, altele decât Codul civil, nu sunt considerate ca
dezmembrăminte ale proprietăţii.

2. DREPTUL DE UZUFRUCT
a.) Definiţie şi caractere
Uzufructul este un dezmembrământ al dreptului de proprietate care presupune
dezlipirea a două atribute ale dreptului de proprietate (jus utendi şi jus fruendi) şi constituirea
lor într-un drept real care aparţine unei alte persoane decât proprietarul numită uzufructuar;
cel de al treilea atribut al proprietăţii – jus abutendi – rămâne proprietarului lucrului şi
constituie nuda proprietate, titularul fiind numit nud proprietar.
Deci, uzufructuarul are dreptul de a se folosi de lucru şi a-i culege fructele (usus şi fructus),
iar proprietarul rămâne doar cu nuda proprietate care cuprinde numai dreptul de a dispune de
lucru (abusus).
b.) Caractere
a. Este un drept real care nu se confundă cu dreptul de folosinţă de care se bucură, de
exemplu, locatarul asupra bunului închiriat.
Uzufructul constituit asupra unei creanţe sau valori mobiliare (aciuni, obligaţiuni) nu mai
este un drept real, deoarece dreptul din care rezultă nu are acest caracter.
Între dreptul de uzufruct şi cel de folosinţă există mai multe deosebiri:
1) locatorul predă lucrul în bună stare, nudul proprietar în starea în care se află;
2) dreptul locatarului este întotdeauna mobiliar, chiar când obiectul este imobil, pe când
uzufructul poate fi bun mobiliar sau imobiliar, după cum bunul asupra căruia se exercită
este un bun mobil sau imobil;
3) locatarul nu se poate elibera de obligaţia sa prin delăsarea lucrului şi abandonarea
folosinţei, pe când uzufructuarul este ţinut propter rem şi se poate sustrage obligaţiei prin
abandonarea lucrului şi a folosinţei lui;
4) locaţiunea se transmite moştenitorilor părţilor, pe când uzufrucutl se stinge prin moartea
uzufructuarului.
b. Este un drept real temporar, se stinge cel mai târziu la moartea uzufructuarului.
Când uzufructul aparţine unei persoane juridice, a cărei durată nu este, de regulă,
predeterminată, uzufructul nu poate dura mai mult de 30 ani.
c. Este un drept de folosinţă.
d. Este un drept al cărui exerciţiu este cesibil, pentru că uzufructuarul poate dispune de
dreptul său fie prin act cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit.
Actul de dispoziţie al titularului dreptului nu atinge deci dreptul de uzufruct însuşi, ci numai
emolumentul lui, adică avantajele de ordin economic pe care lucrul este susceptibil să le
producă.
Uzufructul face parte din dreptul de gaj general al creditorului uzufructuarului.
c.) Importanţă şi dezavantaje
Uzufructul este un mijloc de a procura folosinţa complexă asupra lucrului, fără ca
proprietarul să piardă dreptul de proprietate asupra lui. În schimb el prezintă dezavantajul că
uzufructuarul caută să aibă toate folosurile lucrului, fără a se preocupa de conservarea şi
ameliorarea acestuia.
d.) Obiectul uzufructului
Pot fi obiect al uzufructului orice fel de bunuri, mobile şi imobile, corporale şi
incorporale, fungibile şi nefungibile. Uzufructul poate avea ca obiect chiar un alt drept de
uzufruct.
Regula este că uzufructul are ca obiect bunuri neconsumabile, pentru că trebuie conservată
substanţa lucrului şi restituit la expirarea termenului.
Uzufructul poate avea ca obiect o turmă de vite privată ca universalitate de lucruri (universum
corpus), şi nu ca diferite animale ce o compun, ut singuli.
Terenurile proprietate privată sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi deci obiect al
uzufructului.
Terenurile primite în constituirea (nu în reconstituirea) dreptului de proprietate privată nu pot
fi înstrăinate 10 ani. Deci, în acest timp ele nu pot fi obiect de uzufruct.
În cazul terenurilor şi construcţiilor nu este nevoie de încă o autorizaţie pentru constituirea
uzufructului.
e.) Modurile în care se poate constitui uzufructul:
Art. 517 C.civ.: uzufructul se stabileşte prin lege şi prin voinţa omului (act între vii sau
testament).
Nu se mai cunosc cazuri de uzufruct legal. Uzufructul se poate constitui de asemenea prin
uzucapiune.
Prin voinţa omului uzufructul se poate constitui:
- direct – prin înstrăinarea celor două atribute (usus şi fructus) către uzufructuar, proprietarul
rezervându-şi nuda proprietate;
- indirect – înstrăinarea nudei proprietăţi, vânzătorul rezervându-şi uzufructul; sau
- proprietarul transmite nuda proprietate unei persoane, iar usus şi fructus unei alte persoane.
Convenţia poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Uzufructul constituit prin voinţa omului poate fi, pur şi simplu, sub condiţie sau pe termen.
Prin uzucapiune
Uzucapiunea de 30 ani îşi găseşte rar aplicarea, pentru că posesorul poate invoca însăşi
dobândirea proprietăţii, nu numai a uzufructului.
Se poate folosi uzucapiunea de 10-20 ani dacă posesorul are just titlu şi este de bună credinţă,
exercitând în fapt uzufructul.
Dispoziţiile art. 1909 alin. 1 C.civ., adică prescripţia instantanee, se pot aplica uzufructului
privind bunurile mobile, acesta fiind susceptibil de posesie.
f.) Drepturile uzufructuarului
- Uzufructuarul are dreptul să ceară predarea în folosinţă a lucrului având la dispoziţie
acţiunea confesorie. Dacă uzufructul a fost născut din convenţie, are la îndemână o acţiune
personală, născută din convenţie, pentru predarea lucrului.
- Are dreptul de se a folosi de lucru şi de a-i culege fructele, fără a se atinge de
substanţa lucrului.
Dreptul de a se folosi de lucru, e la fel ca şi al proprietarului. El nu poate schimba
destinaţia lucrului, trebuie să păstreze substanţa lucrului, dar în cazul bunurilor consumptibile
are şi drept de dispoziţie.
Uzufructuarul are dreptul de a-i culege fructele. Fructele naturale şi industriale sunt
dobândite de uzufructuar în măsura în care le-a perceput. Dreptul la ele este determinat de
durata uzufructului. Fructele civile se socotesc (dobândesc) zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului
în proporţie cu durata uzufructului.
- Uzufructuarul poate ceda beneficiul (emolumentul) dreptului său de uzufruct. El
rămâne titularul dreptului şi el răspunde faţă de nudul proprietar.
- Pentru apărare, uzufructuarul poate folosii acţiunile posesorii.
- Pentru anumite bunuri (fond de comerţ, păduri, turme de vite) există dispoziţii
speciale.
- Uzufructuarul se poate bucura personal de dreptul său, sau îl poate închiria, ori îi
poate ceda exerciţiul.
- La bunuri incorporale uzufructuarul are dreptul la veniturile produse de acţiuni,
obligaţiuni, rente, fond de comerţ, drept de creanţă.
- Uzufructuarul are dreptul de a încasa creanţe (la universalitate juridică) şi obligaţia
de a restitui aceeaşi sumă la încetarea uzufructului.
- El poate încasa indemnizaţia de asigurare, dacă este numai pentru folosinţa bunului.
Uzufructul asupra imobilelor se poate ipoteca.
- Contractul de locaţiune încheiat de nudul proprietar este opozabil uzufructuarului
dacă a fost încheiat în formă autentică ori sub semnătură privată cu dată certă.
Contractul încheiat de uzufructuar e opozabil noului proprietar, cât durează uzufructul; iar
după încetarea lui, cel mult 5 ani.
- Uzufructuarul poate folosi următoarele acţiuni:
 acţiunea confesorie de uzufruct (corespunzătoare acţiunii în revendicare a
proprietarului);
 acţiunile posesorii, chiar împotriva nudului proprietar, pentru apărarea
posesiei dreptului de uzufruct, pentru că uzufructuarul este detentor precar
numai în ce priveşte dreptul de proprietate, dar nu şi în ce priveşte dreptul de
uzufruct;
 acţiunea de grăniţuire ori hotărnicie, pentru a determina porţiunea de pământ
care face obiectul dreptului de uzufruct;
 acţiunea de ieşire din indiviziune (pentru a pune capăt indiviziunii în care se
află obiectul dreptului de uzufruct);
 acţiunile prin care se poate valorifica ori apăra dreptul de uzufruct
(acţiunea de executare a creanţelor ajunse la scadenţă); acţiunea pauliană
(revocatorie împotriva actelor de dispoziţie încheiate de debitor în frauda
creanţei ce face obiectul uzufructului).
 - Hotărârile obţinute de uzufructuar în favoarea sa, fie în petitoriu, fie în posesoriu,
folosesc şi nudul proprietar, în măsura în care, prin acţiunea pornită, s-a urmărit conservarea
lucrului-obiect al uzufructului.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în defavoarea uzufructuarului nu sunt opozabile noului
proprietar, deoarece drepturile acestuia nu pot fi compromise prin fapta uzufructuarului.
g.) Obligaţiile uzufructuarului au ca scop asigurarea unei bune întreţineri a lucrului-
obiect al uzufructuarului şi restituirea lui.
Înainte de intrarea în exerciţiul dreptului de uzufruct, uzufructuarul are:
a) obligaţia de a întocmi un inventar al bunurilor mobile şi un proces-verbal de
constatare a stării materiale a imobilelor. Lucrurile se primesc în starea în care
se găsesc. Sancţiunea pentru neîndeplinirea acestei obligaţii este că noul
proprietar îl poate împiedica pe uzufructuar să intre în folosinţa lucrurilor;
b) în momentul stingerii uzufructului, noul proprietar poate să facă dovada
pretenţiilor lui prin orice mijloc de dovadă, inclusiv prin martori şi prezumţii;
c) obligaţia de a găsi o cauţiune (persoană) care să se oblige alături de uzufructuar
în caz de insolvabilitate a acestuia. Îndeplinirea acestei obligaţii se face fie prin
găsirea şi darea unei cauţiuni propriu-zise, fie prin constituirea unei garanţii
reale (gaj sau ipotecă). Noul proprietar poate scuti pe uzufructuar de darea
cauţiunii.
În timpul exercitării dreptului de uzufruct, uzufructuarul este obligat:
a) să se folosească de lucrul-obiect al uzufructuarului ca un bun proprietar şi să
se conformeze modului de folosire stabilit de către nudul proprietar şi obiceiul
locului.
Uzufructuarul are obligaţia de a întreţine lucrul în bună stare, având sarcina de
a face reparaţii mici (de întreţinere) şi pe cele mari, dacă ele apar ca necesare,
ca urmare a nefacerii la timp a reparaţiilor de întreţinere. Proprietarul are
obligaţia de a face reparaţiile mari, care sunt definite de lege.
b) Să aducă la cunoştinţa nudului proprietar orice încălcări ale dreptului
acestuia.
c) Să suporte o parte din sarcinile lucrului; uzufructuarul suportă sarcinile
folosinţei – cele care se suportă din venituri; de exemplu, impozite şi taxe, iar
sarcinile proprietăţii (cu caracter extraordinar) sunt suportate de nudul
proprietar.
d) Uzufructuarul este obligat să contribuie şi la plata datoriilor autorului
uzufructului. Obligaţia nu există la uzufructul cu titlu particular, dar există în
cazul uzufructului universal şi cu titlu universal.
Datoriile se reglează după următoarele reguli:
- uzufructuarul plăteşte datoria, iar nudul proprietar este obligat să restituie
suma la stingerea uzufructului;
- nudul proprietar plăteşte datoria, iar uzufructuarul va trebui să plătească
noului proprietar dobânda la sumele plătite pe timpul uzufructului;
- nudul proprietar vinde o parte din bunurile supuse uzufructului – cât este
necesar pentru a plăti datoria;
e) Suportarea cheltuielilor de judecată care privesc folosinţa lucrului revine
uzufructuarului, cele care privesc proprietatea revin nudului proprietar.
Dacă uzufructul e gratuit, cheltuielile de judecată revin nudului proprietar.
h.) Drepturile nudului proprietar:
- Dreptul de a dispune de lucru, cu respectarea atributelor ce revin uzufructuarului (vânzare,
donaţi, girare cu ipotecă sau gaj în timpul uzufructului; dar aceste acte nu-şi produc integral
efectele, deoarece nudul proprietar nu poate – cât durează uzufructul – să-i aducă nici o
modificare);
- nudul proprietar este îndreptăţit să facă unele lucrări de sporire a spaţiului, inclusiv
construirea pe terenul proprietatea sa a unei unităţi locative, cu condiţia ca prin asemenea
lucrări să nu aducă modificări esenţiale clădirii ce formează obiectul uzufructului;
- dreptul de a exercita toate acţiunile ce interesează dreptul de proprietate (acţiune în
revendicare, acţiunii posesorii; acţiunea negatorie de contestarea unei servituţi; acţiunea de
ieşire din indiviziune).
Uzufructuarul şi nudul proprietar nu se găsesc în indiviziune ori în comunitate de interese, ci
au fiecare drepturi cu totul independente unul faţă de celălalt. De aceea nici unul dintre ei nu
poate reprezenta şi nu poate fi reprezentat de celălalt;
- dreptul asupra productelor;
- dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare, în caz de distrugere a lucrului, dacă a fost
asigurată nuda proprietate;
- dreptul de a introduce acţiuni împotriva uzufructuarului, ca acesta să-şi execute obligaţiile în
cursul uzufructului.
i.) Obligaţiile nudului proprietar
De regulă, nu are nici o obligaţie pozitivă în favoarea uzufructuarului, el având
obligaţia negativă de a nu stânjeni pe uzufructuar în exercitarea dreptului lui.
Nudul proprietar are totuşi obligaţia de garanţie (dacă uzufructul a fost constituit cu titlu
oneros) sau obligaţia de garanţie dacă aceasta a fost asumată prin actul de constituire a
uzufructuluil, chiar dacă acesta a fost constituit cu titlu gratuit.
j.) Cauzele de stingere ale uzufructului
Uzufructul se stinge prin:
a) Moartea uzufructuarului, dreptul de uzufruct fiind viager. Dar dreptul de uzufruct poate fi
constituit în favoarea mai multor persoane, succesori, însă cu condiţia să existe, la momentul
constituirii lui, toţi beneficiarii. Uzufructul poate fi stabilit pe o perioadă de cel mult 30 ani;
a) Expirarea termenului pentru care a fost constituit;
b) Consolidarea (adică întrunirea în persoana uzufructuarului şi a calităţii de nud proprietar);
c) Neuzul, adică neexercitarea timp de 30 ani a dreptului de uzufruct; în acest caz intervine
prescripţia extinctivă;
d) Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) în favoarea unui terţ (fie numai pentru uzufruct, fie
atât a nudei proprietăţi cât şi a uzufructului).
e) Pierderea totală a lucrului, care nu se datorează unei culpe. Pierderea poate fi şi juridică;
de exemplu, lucrul este scos din circuitul juridic fiind expropriat.
f) Renunţarea uzufructuarului la obiectul său (expresă sau tacită; cu titlu oneros sau gratuit).
g) Abuzul de folosinţă. În acest caz stingera uzufructului se pronunţă de instanţa
judecătorească când uzufructuarul abuzează de folosinţa lucrului aducându-i stricăciuni
sau îl lasă să se degradeze prin lipsă de întreţinere.
h) Rezoluţiunea; revocarea, anularea dreptului celui care a constituit uzufructul. Pe cale de
consecinţă se desfiinţează şi dreptul de uzufruct constituit.
i) Rezoluţiunea, revocarea, anularea titlului prin care s-a constiuit uzufructul.
j) Exproprierea imobilului, cu dreptul titularului la despăgubire.
k.) Efectul stingerii uzufructului
a. Uzufructul încetează la stingerea lui. Uzufructuarul nu mai are dreptul la fructele neculese
la data stingerii uzufructului;
b. Uzufructuarul este obligat să restituie noului proprietar lucrul ce a fost obiect al
uzufructului;
c. Uzufructuarul datorează despăgubiri în caz de pieire sau deteriorare din culpă a lucrului şi
de încălcare a obligaţiilor pe care le are faţă de nudul proprietar;
d. Nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de bani pe care acesta din
urmă le-a plătit pentru el;
e. Uzufructuarul nu are dreptul să ceară, la încetarea uzufructului despăgubiri pentru
îmbunătăţirile pe care le-a făcut, dacă prin ele a sporit valoarea lucrului.
Se discută dacă se pot cere despăgubiri pentru reparaţiile mari făcute de uzufructuar.

3. DREPTUL DE UZ
Este un drept real prin intermediul căruia titularul dreptului dobândeşte dreptul de a folosi şi
culege fructele, dar numai pentru nevoile lui şi ale familiei lui.
Are un caracter strict personal şi nu poate fi cedat sau închiriat. Se dobândeşte şi stinge după
aceleaşi reguli ca şi dreptul de uzufruct.

4. DREPTUL DE HABITAŢIE (ABITAŢIE)

- E un drept real de aceeaşi natură cu uzufructul, o varietate a uzufructului, care are ca
obiect o casă de locuit.
Se constituie şi se stinge după aceleaşi reguli ca şi uzufructul.
Se stinge şi prin efectul exproprierii, titularul având dreptul al despăgubire.
Se poate constitui asupra unei case de locuit fără a fi necesară vreo autorizaţie din partea unui
organ administrativ.
Titularul dreptului poate, în mod excepţional, să închirieze partea din locuinţă, pe care nu o
locuieşte efectiv.
- Legea 319/1944 privind dreptul de moştenire a soţului supravieţuitor, (art.4)
recunoaşte un drept de abitaţie asupra locuinţei ce a aparţinut soţului decedat, dacă:
a. casa de locuit face parte din moştenire;
b. soţul supravieţuitor să nu aibă altă locuinţă proprie;
c. dreptul se recunoaşte până la ieşirea din indiviziune, în orice caz, cel puţin un an de la
decesul soţului său;
d. dreptul la habitaţie încetează dacă soţul se recăsătoreşte înainte de ieşirea din indiviziune.
Comoştenitorii pot cere restrângerea dreptului de habitaţie dacă locuinţa nu este necesară în
întregime. Dreptul de abitaţie este un drept indivizibil.

5. SERVITUŢILE (DREPTUL DE SERVITUTE)

Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui
imobil având un alt proprietar.
Caracterele servituţii:
- e un drept real asupra lucrului altuia (jus in rem);
- presupune două imobile, nu neapărat vecine (fondul dominant şi fondul aservit);
- e un drept imobiliar avâd ca obiect imobile prin natură, nu şi imobile prin
destinaţie sau prin obiectul la care se referă;
- e un accesoriu al fondului dominant. Ea se transmite odată cu fondul. La fel
sarcina care apasă fondul aservit;
- are caracter perpetuu, va dura cât vor dura imobilele şi se va menţine situaţia din
care a rezultat servitutea;
- este indivizibilă (adică bunul aparţine în coproprietate, ea nu se poate stabili asupra
sau în favoarea celui bun decât cu consimţământul tuturor coproprietarilor).
Clasificare:
A. După modul constituirii în:
- servituţi naturale – născute din situaţia naturală a locurilor (scurgerea apelor,
servitutea izvorului, de grăniţuire);
 - servituţi legale – stabilite prin lege (zidul sau şanţul comun, plantaţia sau
construcţia la o anumită distanţă de vedere; servitutus de trecere);
- stabilite prin fapta omului (convenţie, testamen, prin uzucapiune).
Observaţii:
- Servituţile naturale sunt în fond legale.
- Servituţile naturale şi legale nu sunt servituţi propriu-zise, deci nu sunt
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, ci limite de exercitare a acestui
drept. Sunt obligaţii impuse proprietarilor ca reguli de bună vecinătate. Rezultă că
bunurile din domeniul public nu pot fi grevate cu servituţi propriu-zise, dar sunt
compatibile cu servituţile naturale şi legale.
B. După obiectul lor:
- pozitive – care îndreptăţesc pe proprietarul fondului dominant să facă direct acte
de folosinţă pe fondul aservit,
- negative – cele care impun proprietarului fondului aservit anumite restricţii sau
împiedicări în exerciţiul dreptului său de proprietate.
C. După cum sunt stabilite în folosul unei clădiri ori al unui teren:
- urbane – în folosul unei clădiri,
- rurale – în folosul unui teren.
D. Alte clasificări:
- servituţi continue – fără exerciţiul omului (apeduct, scurgerea apelor),
- servituţi necontinue – cele care au nevoie de faptul actual al omului pentru
a fi exercitate (ex. de trecere, de a lua apă din fântână).
Din alt punct de vedere, servituţile pot fi:
- servituţi aparente – care se cunosc prin anumite semne exterioare (uşă,
fereastră),
- servituţi neaparente – care nu au un semn exterior de existenţă (ex.
interzicerea de a zidi).
Din combinarea clasificărilor de mai sus rezultă patru categorii: servituţi continue şi
neaparente (ex. de a nu zidi); servituţi necontinue şi aparente (de trecere); servituţi necontinue
şi neaparente (servituţi de trecere când nu există potecă sau drum vizibil) şi servituţi continue
şi aparente care prezintă importanţă pentru că se pot dobândi prin uzucapiune.
Servituţile naturale
sunt cele născute din situaţia naturală a lucrurilor, cum ar fi: servitutea de scurgere a apelor
naturale; servitutea izvoarelor (nu-i poate schimba cursul); servitutea de grăniţuire; servitutea
de îngrădire.
Servituţi legale
sunt cele stabilite de lege.
Principalele servituţi legale privesc:
a) distanţa plantaţiilor:
- arborii înalţi se plantează la distanţa de 2 m de hotar, iar arbuştii şi gardul viu la o
distanţă de 0,5 m de hotar – dacă nu există obiceiuri locale;
- se poate obţine însă o servitute convenţională la distanţe mai mici.
b) Distanţa lucrărilor intermediare pentru anumite construcţii;
c) Servitutea de vedere care implică interdicţii ale construcţiei pentru ferestre şi balcoane la
mai puţin de 1,90 m de unghi drept, sau 0,6 m în unghi de 90º
faţă de gardul despărţitor. Este o servitute continuă şi aparentă;
d) Picătura streaşinilor;
e) Servitutea de trecere care dă dreptul proprietarului înfundat să ceară vecinului său dreptul
de trecere spre calea publică pentru folosirea fondului, cu îndatorirea de a despăgubi pentru
pagubele ce i s-ar produce;
f) servituţi aeronautice prin care se interzice amplasarea lucrării, construcţii sau instalaţii în
apropierea locurilor de decolare aterizare care pot periclita siguranţa zborurilor;
g) Servituţi în zona de frontieră prin care plantarea pomilor sau arbuştilor este permisă numai
la mai mult de 500 m de fâşia de protecţie în interior, iar a culturilor înalte la mai mult de 250
m către interior;
h) Alte servituţi legale prevăd ca construcţiile să aibă o distanţă minimă faţă de calea ferată.
Există, de asemenea, servituţi din regimul pădurilor, apelor ori ale construirii drumurilor.
Servituţi stabilite prin fapta omului
Sunt servituţile propriu-zise, deci dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Îngrădirile proprietăţii sunt servituţile naturale, legale. Se pot stabili orice fel de servituţi, cu
condiţia ca acestea să nu contravină ordinei publice şi să nu aibă la obiect prestaţii personale.
Servituţile stabilite prin fapta omului se pot constitui: prin titlu (actul juridic în înţeles
de operaţiune juridică de negatium), adică prin convenţie şi testament; prin uzucapiune ca
servitutea să fie continuă şi aparentă, posesia servituţii să fie utilă şi posesia să fi durat 30 ani;
prin destinaţia proprietarului, adică prin actul prin care proprietarul a două fonduri (imobile)
stabileşte între ele o stare de fapt care a constituit o servitute dacă fondurile ar aparţine unor
persoane diferite.
Exercitarea dreptului de servitute
Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant sunt reglementate prin lege
în cazul servituţilor legale.
În cazul servituţilor prin titlu sunt cele prevăzute de titlu, în cazul servituţilor
dobândite prin uzucapiune, ele rezultă din modul comun în care s-a exercitat posesia
servituţii.
În cazul servituţilor create prin destinaţia proprietarului, drepturile şi obligaţiile
proprietarului fondului dominant rezultă din intenţia fostului proprietar al celor două fonduri.
Constituirea servituţii presupune şi acordarea tuturor mijloacelor necesare pentru
folosirea ei.
În cazul ieşirii din indiviziune, dacă se împarte fondul aservit, servitutea continuă să
existe asupra fiecărei părţi de fond, chiar după împărţeală, iar dacă se împarte fondul
dominant, fiecare parte diviză din el are dreptul să se folosească de servitutea existentă.
Proprietarul fondului dominant poate face lucrările trebuitoare pentru a se servi de
servitute şi de a o păstra.
Proprietarul fondului dominant are obligaţia de a se folosi de servituţi numai în conformitate
cu titlul, fără a face, în nici unul din cele două fonduri, vreo modificare împovărătoare pentru
fondul aservit.
Acţiunile proprietarului fondului dominant sunt: acţiune confesorie de servitute (acţiune
petitorie), acţiune posesorie în complângere pentru servitutea aparentă şi continuă şi pentru
servitutea necontinuă şi neaparentă când se sprijină pe titlu.
Proprietarul fondului dominant nu poate folosi niciodată acţiunea în reintegrare, deoarece
aceasta presupune o deţinere materială a fondului aservit, ceea ce este în contradicţie cu însăşi
existenţa servituţii.
Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului aservit
Proprietarul fondului aservit exercită atributele dreptului de proprietate, cu excepţia
facultăţilor interzise prin servitute. El este obligat să nu facă ceva care să micşoreze fondul
servituţii.
Poate folosi acţiunea negatorie prin care contestă existenţa servituţii şi poate folosi acţiunea
posesorie pentru a înceta tulburarea ce i se aduce.
Acţiunile pentru apărarea sau înlăturarea servituţii sunt: acţiunea confesorie de
servitute, acţiune petitorie reală şi imobiliară; acţiunea negatorie pentru a înlătura starea de
fapt privind servitutea (prin care se neagă existenţa servituţii) şi acţiunea posesorie atât pentru
proprietarul fondului dominant cât şi pentru cel aservit.
Stingerea servituţilor are loc:
a) când intervine imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea;
b) prin neexercitarea sau nefolosirea ori neuzul, sau prescripţia extinctivă timp de 30 de
ani (se aplică în toate servituţile prin fapta omului; la cele necontinue, de la ultimul act
de folosire);
c) confuziunea, adică reunirea fondului dominant şi celui aservit în patrimoniul aceluiaşi
proprietar. Servitutea poate renaşte prin: anularea sau rezoluţiunea titlului de
dobândire în cazul confuziunii, sau prin înstrăinarea la cumpărători diferiţi a fondului
dominant şi aservit;
d) pieirea fondului aservit;
e) expirarea termenului ori împlinirea condiţiei rezolutorii ce a afectat constituirea
servituţii;
f) renunţarea la servitute din partea proprietarului fondului dominant;
g) revocarea, rezolvirea sau anularea dreptului celui care a constituit servitutea
(resolvitur jure dantis, resolvitur jus accipentis).

6. DREPTUL DE SUPERFICIE
Dreptul de superficie este un drept real, care constă în dreptul de proprietate pe
care îl are o persoană, denumită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor
bunuri care se află pe un teren care aparţine altei persoane, precum şi în dreptul de
folosinţă al superficiarului asupra acelui teren.
Deci se suprapun două drepturi de proprietate aparţinând la doi proprietari deosebiţi:
dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiilor, plantaţiilor sau a altor lucrări şi,
respectiv, dreptul proprietarului asupra terenului.
Dreptul de superficie este o excepţie (o derogare) de la art.492 C.civ. care prevede că
“proprietatea asupra unui lucru dă dreptul asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu, la acest lucru
(dreptul de accesiune)”.
Caracterele dreptului de superficie:
- este un drept real imobiliar. Are ca obiect: construcţii, plantaţii cu lucrări ataşate la
sol şi dreptul de folosinţă asupra solului;
- este un drept perpetuu – nu se stinge prin neîntrebuinţare;
- nu poate înceta prin ieşirea din indiviziune (pentru că dreptul superficiarului şi cel
al proprietarului terenului nu sunt în indiviziune).
Dreptul de superficie nu este enumerat expres printre drepturile reale relevate de
Codul civil. Exitenţa lui este dedusă din faptul că art. 492 C.civ. stabileşte prezumţia relativă
că orice construcţie e a proprietarului terenului, până la dovada contrară.
Legea 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privind cartea funciară îl menţionează
expres dreptul de superficie. La fel Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Legea nr. 33/1994 cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică se referă
la dreptul de superficie care se stinge prin efectul exproprierii.
Temeiurile dreptului de superficie
Dreptul de superficie se poate naşte:
a) în baza legii (în cazul soţilor în temeiul art. 30 C.civ.), fie;
b) în temeiul convenţiei dintre proprietarul terenului şi cel care ridică o construcţie pe
terenul său, ceea ce presupune că terenul se află în circuitul civil.
S-a decis că dacă proprietarul terenului nu se opune la ridicarea construcţiei, se poate
considera că proprietarul construcţiei a dobândit un drept de superficie care implică şi accesul
pentru folosirea construcţiei. Constituirea dreptului de superficie este posibilă fără a mai fi
necesară vreo autorizaţie administrativă.
Superficiarul îşi poate folosi dreptul de superficie prin acţiunea confesorie care are
rolul pe care îl are revendicarea pentru dreptul de proprietate.
El poate folosi, de asemenea, în cazul în care dreptul său s-a născut în convenţia părţilor, o
acţiune din contract.
CAPITOLUL VIII
APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN MIJLOACE
JURIDICE ALE DREPTULUI CIVIL

1. MIJLOACELE JURIDICE DE APĂRARE ALE DREPTULUI DE

PROPRIETATE
2. ACŢIUNEA DE REVENDICARE

1. MIJLOACELE JURIDICE DE APĂRARE ALE DREPTULUI DE

PROPRIETATE
Apărarea dreptului de proprietate ca principal drept real se realizează printr-un
ansamblu de mijloace juridice reglementate de diferitele ramuri ale sitemului nostru de drept.
O apărare indirectă a drepturilor reale se realizează şi prin instituţiile şi normele aparţinând
altor ramuri de drept decât dreptul civil. Ca exemplu putem cita instituţia răspunderii
materiale aparţinând de dreptul muncii care, prin normele sale, reglementează obligaţia
oricărui salariat de a repara pagubele produse angajatorului său prin neîndeplinirea sau
îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor din conţinutul raportului juridic de muncă.
Mijloacele juridice sunt acţiuni în justiţie prin care titularul dreptului solicită
înlaturarea oricăror atingeri sau încălcări aduse dreptului său.
În dreptul civil este cuprins un ansamblu de norme juridice care reglementează mijloacele
juridice de apărare a drepturilor reale.
Se poate face o clasificare a mijloacelor juridice civile astfel:
I. Mijloace juridice specifice - acţiuni reale care se întemeiază direct pe dreptul de
proprietate sau pe alt drept real, precum şi pe faptul stăpânirii unui bun imobil. Acţiunile reale
se împart în:
a.) acţiuni petitorii
b.) acţiuni posesorii

a.) Acţiunile petitorii sunt acţiunile prin care reclamantul solicită să se stabilească
direct că este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra bunului.
Acţiuni petitorii sunt: acţiunea în revendicare, acţiunea în grăniţuire, acţiunea negatorie,
acţiunea confesorie.
Acţiunea în grăniţuire este acţiunea prin care reclamantul pretinde ca, în
contradictoriu cu pârâtul, instanţa să determine, prin semne exterioare, linia despărţitoare a
celor două fonduri învecinate.
Potrivit art. 584 C.civ.: “Orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii
lipite de a sa; cheltuielile grăniţuirii vor fi suportate pe jumătate.”
Este o acţiune imobiliară, petitorie, imprescriptibila extinctiv, declarativă.
Acţiunea negatorie este acţiunea prin care reclamantul cere instanţei să stabilească că
pârâtul nu are un drept real (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) asupra bunului aflat în
proprietatea sa şi să-l oblige să înceteze exercitarea nelegitimă a unui asemenea drept.
Este o acţiune reală, petitorie şi, în principiu, imprescriptibilă.
Acţiunea confesorie este acţiunea prin care reclamantul care este titular al unui drept
real principal (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) cere instanţei să-l oblige pe pârât,
proprietar sau altă persoană, să permită exercitarea deplină a dreptului său real.
Este o acţiune reală, petitorie şi prescriptibilă, de regulă în termen de 30 de ani.
b.) Acţiunile posesorii sunt acţiuni în justiţie prin care posesorul unui bun imobil cere
instanţei
să-i apere posesia împotriva oricăror tulburări sau deposedări chiar dacă aceasta provine de la
proprietar. Ele sunt acţiuni de apărare a posesiei ca stare de fapt.
 II. Mijloace juridice nespecifice – acţiuni personale care se întemeiază direct pe
drepturi de creanţă, dar prin care se apără indirect şi dreptul de proprietate. Este vorba de
acele acţiuni prin care se urmăreşte valorificarea unor drepturi născute din raporturile de
obligaţii civile ex contractu sau ex delictu. Ca exemple: acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea
fără justă cauză, acţiunea în restituirea plăţii nedatorate, acţiuni izvorâte din neexecutarea
contractelor, etc.

2. ACŢIUNEA DE REVENDICARE
O definiţie a acţiunii în revendicare: acţiunea reală prin care reclamantul solicită
instanţei de judecată recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unui bun
determinat şi obligarea pârâtului la restituirea posesiei bunului.
Adică proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.
Caractere juridice
Este o acţiune reală, caracter ce rezultă din natura dreptului de proprietate, el însuşi
dreptul real cel mai complet. Revendicarea este legata direct de lucrul a cărui proprietate se
reclamă şi se urmăreşte în mîinile oricărei persoane.
Este o acţiune petitorie deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de
proprietate. Reclamantul care pretinde că este proprietar trebuie să facă dovada dreptului său
de proprietate.
Admiterea acţiunii înseamnă recunoaşterea dreptului său de proprietate şi, ca o consecinţă
firească, obligarea pârâtului la restituirea posesiei.
În principal este o acţiune imprescriptibilă. Dreptul de proprietate fiind perpetuu nu
se pierde prin neuz.
Este o acţiune promovată de titularul dreptului de proprietate. Reclamantul care
revendică bunul său mobil sau imobil trebuie să facă dovada calităţii sale de proprietar.
2.1. Acţiunea de revendicare imobiliară
Acţiunea de revendicare imobiliară presupune analiza a două aspecte: proba dreptului
de proprietate asupra bunului revendicat şi imprescriptibilitatea acţiunii sub aspect extinctiv.
Proba dreptului de proprietate
Conform art. 1169 C.civ.: “cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească” proba dreptului de proprietate se face de către reclamant. În favoarea pârâtului,
din însuşi faptul posesiei, operează o prezumţie relativă de proprietate, făcând din el beatus
possidens - fericit posesor care aşteaptă ca reclamantul să facă dovada dreptului de
proprietate.
Proba dreptului de proprietate este dificilă atât datorită diversităţii modurilor de
dobândire a dreptului de proprietate cât şi datorită insuficienţei probatorii a actelor juridice de
transmitere a proprietăţii.
Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un fapt juridic, proba dreptului se poate face
prin orice mijloc de probă.
Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un act juridic, dobada acestuia se face în
condiţiile art. 1191 C.civ., proba cu martori fiind admisibilă numai dacă valoarea obiectului
contractului este sub 250 lei.
Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un fapt juridic, proba dreptului se poate face
prin orice mijloc de probă.
În practică s-a admis că dovada se face potrivit următoarelor reguli:
 a. titlul de proprietate poate fi folosit în acţiunea de revendicare, devenind comun
părţilor. El poate fi orice act juridic prin care se recunoaşte existenţa dreptului de
proprietate;
b. titlul de proprietate este opozabil – erga omnes;
c. posesia cea mai bine caracterizată este determinată de stabilirea dreptului de
proprietate.
Situaţii şi principii de dovadă
a) Dacă ambele părţi au titluri scrise cu privire la dreptul de proprietate asupra bunului
revendicat:
- dacă titlurile provin de la acelaşi autor, are câştig cel care şi-a înscris mai întâi titlul
qui prior tempore, potior jure;
- dacă nici unul nu a făcut înscrierea, câştigă cel cu titlul cel mai vechi;
- dacă e vorba de 2 testamente, câştigă cel cu testamentul cel mai nou, care îl revocă pe
cel anterior;
- dacă titlurile provin de al autori diferiţi. Dintre mai multe soluţii propuse, au fost alese
următoarele; cel care are posesia (in pari causa melitor est causa possidentis) sau cel
care are titlul cu data cea mai veche. S-a optat pentru compararea drepturilor autorilor
de la care provin cele 2 titluri; are câştig cel care a dobândit de la autorul al cărui drept
este preferabil. Se face aplicaţia principiului “nemo plus juris ad alium transferre
potest, quem ipse habet”.
Unii susţin că are câştig cel cu titlul mai vechi, cu condiţia ca şi posesia să fie mai bine
caracterizată. Aceasta este şi opţiunea practicii judiciare.
Prin titlu în această materie se înţelege nu numai cel translativ de proprietate (vânzare,
donaţie) care creează un drept în patrimoniul dobânditorului, ci şi cel declarativ care
recunoaşte un drept anterior (ex. o hotărâre judecătorească, un act de partaj, o tranzacţie).
Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare a imobilelor
Deşi art. 1890 C.civ. dispune că orice drept la acţiune este supus prescripţiei
extinctive, iar termenul general de prescripţie pentru acţiunile reale este de 30 ani, se admite
că acţiunea în revendicare a bunurilor imobile este imprescriptibilă sub aspect extinctiv.
Cauza soluţiei: dreptul de proprietate are caracter perpetuu.
Acţiunile pentru celelalte drepturi reale se prescriu prin 30 ani. Totuşi, în doctrină se afirmă că
sunt imprescriptibile şi ele.
Excepţie: imobilul supus urmăririi silite vândut la licitaţie publică se poate urmări, de
cel care se pretinde proprietar, în cel mult 5 ani de la ordonanţa de adjudecare.
Acţiunea în revendicare poate fi paralizată dacă posesorul actual invocă în favoarea sa
dobândirea proprietăţii prin uzucapiune de 30 ani sau de 10 la 20 ani.
Efectele admiterii acţiunii în revendicare sunt:
a. Restituirea lucrului liber, sarcinile constituite de pârât în conformitate cu principiul
“resoluto jure dantis; resolvitur jus accipientis”. Restituirea se face în natură cu toate
accesoriile. Dacă bunul a pierit fortuit, se restituie indemnizaţia de asigurare.
b. Restituirea fructelor:
 Dacă posesorul a fost de bună-credinţă se restituie numai cele posterioare
introducerii acţiunii.
 Dacă posesorul a fost de rea-credinţă, el restituie toate fructele percepute sau
nepercepute ori valoarea lor dacă le-a consumat. El are dreptul să reţină
cheltuielile pe care le-a făcut pentru întreţinerea lucrurilor.

c. Cheltuielile făcute cu lucrul pe care îl restituie:

 cheltuielile necesare pentru conservarea lucrului pot fi cerute de al proprietar atât
de posesorul de bună-credinţă, cât şi de cel de rea-credinţă;
  cheltuielile utile nu-s necesare, dar sunt de folos pentru că sporesc valoarea
bunului şi posesorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă au dreptul la restituire
în măsura sporului de valoare al bunului;
 cheltuielile voluptuare (pentru plăcere) şi care nu sporesc valoarea bunului.
Posesorul nu are dreptul la restituirea lor, dar le poate ridica în măsura în care nu
strică bunul.
d. Situaţia construcţiilor noi şi plantaţiilor se reglează după regulile accesiunii (bună
sau rea-credinţă a constructorului).
e. Posesorul de bună-credinţă are un drept de retenţie asupra bunului pentru restituirea
cheltuielilor necesare şi utile.

2.2 Acţiunea în revendicarea mobilelor

Datorită modului cum e reglementată dovada proprietăţii mobilelor, revendicarea lor
este practic imposibilă.
Regula din art. 1909 al.1 C.civ.: Posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile
valorează titlu de proprietate, adică lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor,
fără trecere de timp.
Condiţii de aplicare:
Să fie vorba de bunuri mobile corporale. Prin excepţie, se aplică şi titlurilor la purtător –
acţiuni, obligaţii de stat şi societăţi, certificate de proprietar. Se aplică bunurilor individual
determinate.
Nu se aplică bunurilor corporale din domeniul public sau care sunt accesorii ale unui imobil
(mobila din apartament).
Persoanele cărora li se aplică art. 1909 alin.1 C.civ.
Textul nu poate fi invocat de un detentor precar căruia adevăratul proprietar i-a încredinţat
bunul de bunăvoie.
Proprietarul are o acţiune personală împotriva detentorului precar, dar poate folosi şi
revendicarea (însă în această acţiune va trebui să dovedească proprietatea).
Condiţiile posesiei pentru a se invoca art. 1909 alin. 1 C.civ:
 să fie reală, deci să coexiste corpus şi animus sibi habendi;
 să fie utilă, adică neviciată. Nu se cere continuitatea, pentru că textul se referă la
prescripţia instantanee;
 posesorul să fie de bună-credinţă în momentul intrării în posesie, indiferent că ulterior a
devenit de rea-credinţă. Buna credinţă se prezumă (bona fides presumitur). Nu se cere just
titlu ca element separat de bună-credinţă. Deci detentorul precar nu poate invoca art. 1909
al.1 C.civ. împotriva proprietarului de la care deţine lucrul. Dar s-a spus că el poate opune
art. 1909 alin.1 împotriva proprietarului dacă deţine bunul de la un alt detentor precar.
(Ex. creditorul gajist care primeşte bunul de la un alt detentor, se poate opune
proprietarului dacă dovedeşte că e de bună credinţă).
Rezumând, pentru a invoca art. 1909 alin. 1 C.civ. trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a. proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său mobil, încredinţându-l prin contract
unui detentor precar (chiriaş, comodatar, depozitar);
b. detentorul precar să înstrăineze bunul mobil unei terţe persoane, fără să aibă
consimţământul proprietarului care i l-a încredinţat;
c. terţul să dobândească bunul mobil cu bună-credinţă de la detentorul precar şi nu de la
adevăratul proprietar, printr-un act translativ de proprietate, având convingerea că detentorul
precar este adevăratul proprietar al bunului;
d. posesia terţului dobânditor de bună-credinţă a bunului să fie efectivă şi reală, avât atât
“corpus” cât şi “animus”.
Proprietarul iniţial are o acţiune în despăgubire împotriva detentorului precar, a cărui faptă
constituie infracţiunea de abuz de încredere.
Excepţii de la art. 1909 alin.1 Cod civil
Art. 1909 alin.1 nu se aplică bunurilor pierdute sau furate. Potrivit alin.2, cel care a pierdut
sau i s-a furat lucrul îl poate revendica în curs de 3 ani, din ziua pierderii ori furtului, de la cel
la care se găseşte, rămânând acestuia regres împotriva celui de la care îl are.
Condiţii de aplicare a art. 1909 alin.2 C.civ.:
terţul dobânditor de bună credinţă să fi dobândit de la hoţ sau de la găsitor;
textul nu se aplică dacă bunul e la hoţ, găsitor sau la un terţ dobânditor de rea-credinţă.
Prin furt sau pierdere înţelegem ieşirea din patrimoniu fără voia proprietarului; chiar în caz de
forţă majoră, dar nu de infracţiune cu abuz de încredere: înşelăciunea, gestiunea frauduloasă.
Pentru revendicare trebuie dovedit că reclamantul a fost posesorul bunului, că acesta a ieşit
din patrimoniu fără voia lui şi că bunul revendicat e identic cu cel furat şi găsit.
Termenul de 3 ani pentru introducerea acţiunii de revendicare este un termen de
decădere, nu de prescripţie achizitivă ori extinctivă. Deci, după 3 ani se pierde însuşi dreptul
de proprietate al reclamantului.
Reguli speciale pentru bunurile pierdute ori furate:
a) Proprietarul care îşi revendică bunul de la posesorul nelegitim nu are obligaţia de a
plăti acestui posesor contravaloarea bunului revendicat.
La bunurile pierdute sau furate, proprietarul revendicant îi plăteşte terţului dobânditor al
bunului de bună-credinţă dintr-un loc public unde în mod obişnuit se fac asemenea operaţii
(târguri, bâlciuri) preţul pe care el l-a plătit.
b) Proprietarul va avea o acţiune în despăgubire împotriva hoţului ori găsitorului.
Revendicarea bunului mobil de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la hoţ şi găsitor:
Art. 1909 nu se aplică în cazul acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva
aceluia care a cunoscut că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Deci reaua credinţă nu are
valoarea unui titlu de proprietate şi acţiunea în revendicare e posibilă. Ea e imprescriptibilă,
deşi unii spun că e prescriptibilă.
Explicaţia art. 1909 alin.1 C.civ.:
Proprietarul nu are revendicare împotriva dobânditorului de bună-credinţă pe motive
de echitate (proprietarul suportă riscul alegerii persoanei căreia i-a dat bunul) şi în interesul
siguranţei circuitului civil.
Teoretic, s-a spus că textul creează o prescripţie instantanee, că e un nou mod de dobândire a
proprietăţii sau că textul instituie o prezumţie absolută (juris et de jure) de proprietate.
La uzufruct, când acesta se deposedează de bunăvoie de un bun mobil corporal asupra căruia
el are uzufruct, el nu mai poate urmări prin acţiune confesorie restituirea, aplicându-se art.
1909 alin. 1 C.civ.
Efectele sunt aceleaşi ca la revendicarea imobilelor.
Revendicarea bunurilor proprietate publică
a.) Bunurile din domeniul public (imobile şi mobile) sunt imprescriptibile extinctiv.
Bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile şi sub aspect achizitiv.
Deci acţiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricărui posesor de bună sau
rea-credinţă, neputând fi paralizată prin prescripţia achizitivă.
Pentru bunurile din domeniul public se prezumă dreptul de proprietate al statului sau
unităţilor sale administrativ-teritoriale.
b.) Bunurile din domeniul privat.
Potrivit Constituţiei, art. 41 pct.2, proprietatea privată este ocrotită în mod egal, indiferent de
titularul ei.
Bunurile din domeniul privat sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel.
c.) Revendicarea bunurilor proprietate cooperatistă
Sunt proprietăţi private, deci sunt supuse regimului de drept comun privind prescripţia
achizitivă şi extinctivă, cu precizările făcute.
Reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul de proprietate într-o acţiune în revendicare.
 TESTE:

1. Terţul posesor de bună-credinţă al unui bun mobil poate invoca “prescripţia instantanee” în
condiţiile:
a) terţul a dobândit bunul de la adevăratul proprietar;
b) terţul a dobândit bunul de la un detentor precar în favoarea căruia adevăratul proprietar s-a
desesizat în mod voluntar;
c) adevăratul proprietar pierduse lucrul mobil ce face obiectul acţiunii.

2. În materia “prescripţiei instantanee”, buna-credinţă:

a) înseamnă posesia exercitată de o persoană care are convingerea sinceră că a dobândit
bunul mobil de la un detentor precar;
b) trebuie să existe numai la momentul încheierii contractului între dobânditorul de bună-
credinţă şi detentorul care a înstrăinat;
c) este prezumată absolut;
d) trebuie să existe la momentul intrării în posesia efectivă a bunului.

3. Cel care a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru mobil:
a) poate să-l revendice, numai în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat,
de la hoţ sau găsitor;
b) poate să-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua în care a aflat la cine se găseşte bunul, de la
cel care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are;
c) poate să-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la
cel care-l găseşte întorcând acestuia preţul ce l-a costat.

4. Dacă o persoană dobândeşte un bun mobil de la un hoţ sau găsitor ştiind acest lucru, atunci:
a) are calitatea de posesor de bună-credinţă;
b) are calitatea de posesor de rea-credinţă;
c) are calitatea de detentor precar;
d) se poate regresa împotriva hoţului sau găsitorului după ce va fi fost evinsă de către
adevăratul proprietar.

5. Acţiunea de revendicare:
a) se introduce de către posesorul neproprietar;
b) se introduce de către proprietarul neposesor;
c) este o acţiune petitorie personală.
CAPITOLUL IX
PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE

1. RAŢIUNEA PUBLICITĂŢII DREPTURILOR REALE IMOBILIARE

2. SISTEME DE PUBLICITATE IMOBILIARĂ CUNOSCUTE ÎN ROMÂNIA
3. REGLEMENTAREA ACTUALĂ A PUBLICITĂŢII IMOBILIARE ÎN ŢARA
NOASTRĂ
4. CARTEA FUNCIARĂ ŞI CADASTRUL GENERAL
5. STRUCTURA CĂRŢII FUNCIARE
6. ÎNSCRIERILE ÎN CARTEA FUNCIARĂ
7. EFECTELE ÎNSCRIERILOR ÎN CARTEA FUNCIARĂ
8. PUBLICITATEA MOBILIARĂ

1. RAŢIUNEA PUBLICITĂŢII DREPTURILOR REALE MOBILIARE.

Formele de publicitate sunt prevăzute în interesul terţilor pentru a se face opozabil
actul juridic.
Dacă nu se face publicitate imobiliară, va exista o neconcordanţă între caracterul
relativ al efectelor convenţiei translative de proprietate (între părţile contractante) şi caracterul
absolut al dreptului de proprietate, opozabil erga omnes.
Înlăturarea neconcordanţei se face prin publicitate imobiliară, care face convenţia opozabilă
erga omnes.

2. SISTEME DE PUBLICITATE IMOBILIARĂ cunoscute în România.

a) sistemul registrelor de transcripţie şi inscripţie reglementat de Codul de procedură civilă
în Muntenia, Moldova, Oltenia şi Dobrogea (sistemul publicităţii personale);
b) sistemul cărţilor funciare, aplicat în Transilvania, Banat şi nordul Moldovei (sistemul
publicităţii reale);
c) un sistem intermediar de publicitate funciară, aplicat în localităţi din judeţul Ilfov – fără
efecte constitutive.
Registrele de publicitate imobiliară se ţin la judecătorii. Potrivit art. 108 din Legea nr.
36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, atribuţiile de publicitate mobiliară şi
imobiliară, registrele de transcripţii-inscripţii, mapele de amanet, cărţile funciare sunt de
competenţa judecătorilor.

3. REGLEMENTAREA ACTUALĂ A PUBLICITĂŢII IMOBILIARE ÎN ŢARA

NOASTRĂ
În prezent, în temeiul Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996 precum şi
Ordinul 2371/c/1977 publicat la 23 februarie 1998 al ministrului de stat şi ministrului justiţiei,
prin care s-a aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cărţi funciare
ale judecătoriilor, publicitatea imobiliară se îndeplineşte pe tot teritoriul ţării prin carte
funciară şi se întemeiază pe sistemul general şi obligatoriu de evidenţă tehnică,
economică şi juridică al cadastrului general.

4. CARTEA FUNCIARĂ
Cartea funciară cuprinde evidenţa juridică integrală şi exactă a imobilelor, proprietatea
persoanelor fizice şi juridice din aceeaşi localitate, ca unitate administrativ teritorială:
comună, oraş, municipiu (judeţ).
Prin imobil se înţelege o parcelă de teren cu sau fără construcţii ori vegetaţie, precis
delimitată, a cărei identificare se face în localitatea unde este situată printr-un număr cadastral
şi un număr al cărţii funciare în care a fost înscrisă.
Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi
juridică al tuturor terenurilor şi ale celorlalte bunuri imobile de pe întregul cuprins al ţării.
Funcţia juridică se îndeplineşte prin indentificarea proprietarului pe baza actului de
proprietate sau pe baza posesiei exercitate sub nume de proprietar de către oficiile teritoriale,
precum şi prin publicitatea imobiliară care se efectuează de birourile de carte funciară ale
judecătoriilor.
Publicitatea imobiliară are ca obiect înscrierea în Cartea funciară a dreptului de
proprietate şi a celorlalte drepturi reale care se transmit, se constituie, se modifică sau care,
după caz, se sting şi se radiază, ca urmare a actelor şi faptelor juridice referitoare la un bun
mobil.
În Cartea funciară se mai înscriu sau, după caz, se radiază şi alte raporturi juridice, drepturi
personale, interdicţii, incapacităţi şi litigii judiciare în legătură cu bunul mobil.
Operaţiunile de înscriere sau de radiere a înscrierilor din cartea funciară se fac atât în
scopul opozabilităţii drepturilor reale imobiliare şi a celorlalte operaţiuni înscrise în cartea
funciară, cât şi în scopul informării terţelor presoane interesate.
Cărţile funciare se întocmesc pe localităţi şi se numerotează pentru fiecare imobil. În
aceeaşi carte funciară se înscrie, după caz, atât parcela cât şi corpul de proprietate format din
imobilele alipite ale unui proprietar, ca şi partida lui cadastrală alcătuită din mai multe corpuri
de proprietate situate în aceeaşi localitate.
Biroul de carte funciară este condus de un judecător desemnat de preşedintele
judecătoriei.
Cererea privind efectuarea operaţiunilor de înscriere sau de radiere a înscrierii în cartea
funciară se depune la Biroul de carte funciară, într-un singur exemplar, şi se înregistrează în
data şi ora primirii de către grefier sau de către conducătorul de carte funciară care ţine
registrul de intrare.

5. STRUCTURA CĂRŢII FUNCIARE

Cartea funciară are un titlu care indică numărul ei şi numele localităţii în care e situat
imobilul Este formată din 3 părţi:
Partea I – descrierea imobilelor (nr. de ordine şi cadastral, suprafaţa terenului, categoria de
folosinţă, construcţiile);
Partea a II-a – înscrieri privind dreptul de proprietate:
a. numele proprietarului;
b. actul sau faptul juridic care constituie dreptul de proprietate;
c. strămutările proprietăţii;
d. servituţile constituite în folosul imobilului;
e. faptele juridice, drepturile personale sau alet raporturi juridice şi acţiunile privitoare la
proprietate;
f. orice modificare în înscrisuri ce s-ar face în titlu.
Partea a III-a – înscrierile dezmembrămintelor dreptului de proprietate şi cuprinde:
a) dezmembrămintele, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea
pe mai puţin de 3 ani;
b) fapte juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile
privitoare la drepturile reale înscrise în această parte;
c) sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale, orice modificări, îndreptări sau
însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte.
 Înscrierea şi radierea înscrierilor în cartea funciară
Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în
cartea funciară pe baza actului prin care s-a constituit ori s-au transcris.
Radierea se face în temeiul actului care exprimă consimţământul titularului la stingerea lor, cu
excepţia cazului când se stipulează un termen menţionat în înscriere sau a drepturilor viagere
care se sting prin moartea titularului lor.
Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă sau, uneori, decizia autorităţii
administrative va înlocui actul prevăzut mai înainte.

6. ÎNSCRIERILE ÎN CARTEA FUNCIARĂ sunt de trei feluri:

1) Întabularea dreptului de proprietate a celorlalte drepturi reale principale şi a
drepturilor reale accesorii imobiliare;
2) Înscrierea provizorie a acestor drepturi sub condiţia justificării lor ulterioare;
3) notarea altor raporturi juridice, a incapacităţilor, drepturilor personale, acţiunilor
şi căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare în legătură cu
imobilele din cartea funciară.
Publicitatea dobândirii drepturilor reale este strâns legată de evidenţa fondului funciar.
Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.17/26 martie 1996 generalizează
sistemul de publicitate imobiliară prin cartea funciară, renunţându-se la sistemul de
transcripţiune şi inscripţiune cunoscut în unele zone ale ţării. Cadastrul general este sistemul
unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică a bunurilor imobile pe întreg
teritoriul ţării.
Cadastrul general se organizează al nivelul comunei, oraşului, municipiului, judeţului şi la
nivelul ţării.
Cadastrul are o funcţie tehnică, o funcţie economică şi o funcţie juridică.
Funcţia juridică se realizează prin identificare proprietarului pe baza actului de proprietate şi
publicitate imobiliară.
Documentele principale ale Cadastrului general, întocmite la nivelul comunelor, oraşelor şi
municipiilor, sunt:
1. registrul general al parcelelor;
2. indexul alfabetic al proprietarilor şi domiciliul acestora;
3. registrul cadastral al proprietăţilor;
4. registrul corpurilor de proprietate;
5. fişa centralizatoare, partida cadastrală pe proprietari şi categorii de folosinţă;
6. planul cadastral.

Noţiunea de publicitate imobiliară

Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general, are ca
obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobile din
aceeaşi localitate.
Registrul cadastral de publicitate imobiliară este constituit din cărţile funciare
întocmite şi numerotate pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi.
El se ţine la biroul de carte funciară al judecătoriei în a cărui rază de activitate este situat
imobilul respectiv.
Registrul se completează cu:
a) un registru special de intrare;
b) planul de identificare a imobilelor;
c) repertoriul imobilelor;
d) index alfabetic al proprietarilor;
e) mapă cu cererile scrise.
 7. EFECTELE ÎNSCRIERILOR ÎN CARTEA FUNCIARĂ
Înscrierea în cartea funciară devine opozabilă faţă de terţi de la data înregistrării
cererii, ordinea înregistrării cererii determinând rangul înscrierii.
Înscrierea în cartea funciară nu mai are caracter constitutiv, ci numai de opozabilitate
faţă de terţi.
Pentru determinarea terţilor mai interesează dacă dobânditorul imobilului a fost cu titlu oneros
ori cu titlu gratuit, precum şi dacă a fost de bună-credinţă ori de rea-credinţă la data încheierii
actului juridic de dobândire.
Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără
înscriere în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi
uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înţelege să dispună de
ele.
În aceleaşi condiţii sunt opozabile drepturile dobândite de stat şi de orice persoană,
prin efectul Legii de expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti.
Cel ce a transmis sau a constituit în folosul altuia un drept real asupra unui imobil, este
obligat să predea înscrisul translativ sau constitutiv al dreptului pentru înscrierea în cartea
funciară, dacă acest înscris este în posesia sa şi este singurul exemplar doveditor, afară de
cazul în care s-a procedat, din oficiu, la înscriere.
Înscrierea provizorie se face în cazul dobândirii unor drepturi afectate de o condiţie
suspensivă sau dacă hotărârea judecătorească pe care se întemeiază nu este definitivă şi
irevocabilă.
Ea devine opozabilă terţilor cu rangul determinat de cererea de înscriere, sub condiţia şi în
măsura justificării ei.
Prezumţia existenţei dreptului real în Cartea funciară
Dacă în Cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că
dreptul există în folosul ei dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se
dovedeşte contrariul.
Dacă un drept se radiază din Cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
Forţa probantă a înscrierii în Cartea funciară
Cuprinsul Cărţii funciare se consideră exact, în folosul acelei persoane care a dobândit – prin
act juridic cu titlu oneros – un drept real; dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost
înscrisă în Cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei, sau dacă nu a
cunoscut pe altă cale această inexactitate.
În cazul în care cuprinsul Cărţii funciare nu corespunde în privinţa înscrierii, cu situaţia
juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.
Acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea de
fond, este imprescriptibilă.
Înscrierea cu efect de informare.
Actele şi faptele juridice privitoare la drepturile personale, la starea şi capacitatea persoanelor
în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară, pot fi înscrise, la cerere, cu efect de
informare pentru terţele persoane.
Orice persoană interesată poate cerceta Cartea funciară, cu excepţia evidenţelor care
privesc siguranţa naţională.
În cazul proprietăţii imobiliare, comune ori în indiviziune, se înscriu în aceeaşi carte
funciară toţi proprietarii. În cazul indiviziunii se va indica cota fiecărui coproprietar.
Imobilele ce aparţin domeniului public şi domeniul privat al Statului sau al
consiliului local, se înscriu în registrul de publicitate special al teritoriului administrativ
pe care sunt situate.
 Dispoziţii tranzitorii şi finale
Înscrierile făcute, în conformitate cu actele normative în vigoare, în registrul de transcripţiuni
şi inscripţiuni, în cărţile funciare şi în cărţile de publicitate funciară, înainte de data intrării în
vigoare a legii noi, îşi vor produce efectele şi după această dată, cu excepţia cazurilor când
dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii.
Actul juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept imobiliar, încheiat
anterior legii, netranscris în registrul de transcripţii-inscripţii, ori neînscris în Cartea funciară
(în Ardeal), devine opozabil de la data înscrierii în Cartea funciară.
Potrivit art.72 din Legea nr.7/13 martie 1996 privind cadastrul judiciar, la data
finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul
administrativ al unui judeţ îşi încetează aplicabilitatea pentru judeţul respectiv dispoziţiile din
art. 710-720 C.pr.civ. cu privire la regulile de transcripţii-inscripţii, dispoziţiile privind Cartea
funciară cuprinse în Decretul-lege nr.115/1938 şi ale Legii nr.242/1947 pentru transformarea
cărţilor funciare provizorii din vechiul Regat în cărţi de publicitate funciară.
Dispoziţiile menţionate mai sus se abrogă după definitivarea cadastrului la nivelul
întregii ţări.

8. PUBLICITATE MOBILIARĂ
De regulă nu există publicitate mobiliară. În mod excepţional:
a. cesiunea de creanţă trebuie notificată debitorului cedat;
b. titlul nominativ se înregistrează în registrul ţinut de societatea emitentă;
c. locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani;
d. contractul de arendă trebuie încheiat în scris şi înregistrat la consiliul local competent
pentru aceasta;
e. publicitatea în materie de amanet (gaj): în mapă specială la notarul public a unui
exemplar al contractului de gaj;
g. actele de înstrăinare, cesiune, gaj, construcţii, relative la un vas, trebuie transcrise în
registrul căpităniei portului pentru a fi opozabile terţilor.