UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE
Departamentul Lingvistică Română și Știință Literară

CLAUDIA CEMÂRTAN

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

Note de curs

Chișinău
2018
 PRELIMINARII

Viitorul specialist filolog, profesor de limba şi literatura română, se înzestrează, prin disciplina
de faţă cu cunoştinţe şi abilităţi privind constituirea şi evoluţia normelor literare, începând cu primele
scrieri în limba română şi până la etapa contemporană. Studierea materiei se face în strânsă legătură
cu fenomenele social-istorice şi culturale care au generat constituirea şi evoluţia limbii literare. În
paralel cu studierea contribuţiei culturale a cărturarilor din trecutul nostru, se studiază şi
particularităţile de limbă la faza respectivă de evoluţie. Prin prezentul curs se dezvoltă la studenţi
capacităţi practice de analiză a textelor din diferite perioade, de analiză a opiniilor de ordin filologic,
expuse de către învăţaţi, cu privire la diverse probleme de lingvistică românească, de a-şi formula
opiniile proprii pe marginea opiniilor controversate.
Pentru o mai bună realizare a obiectivelor propuse, studenților li se pun la dispoziție aceste
Note de curs, structurate în conformitate cu tematica prevăzută în Curriculum-ul la disciplină și
incluzând două aspecte ale cursului – teoretic și practic.
Partea teoretică a lucrării reprezintă un compendiu al principalelor etape din evoluția limbii
române literare. Caracterul sintetic al acestei expuneri a permis reducerea numărului de fenomene
examinate prin excluderea analizelor lor detaliate, precum și limitarea la strictul necesar a notelor cu
referințe la studiiile esențiale consultate pentru subiectele prezentate.
Partea practică include subiecte și materiale ce urmează a fi discutate și analizate în cadrul
orelor de seminar, în baza lecturii și consultării diferitor surse bibliografice suplimentare, dar și a
propriilor interpretări.
Cursul este destinat studenților de la specialitățile cu componenta „Limba și literatura română”
și este parte constitutivă a modulului respectiv, fiind cumulat cu disciplina Gramatica istorică a limbii
române. Formele de activitate în cadrul cursului sunt variate: prelegeri, seminare, lucru individual,
lucrări de control, realizarea pe parcursul semestrului a mai multor teste (după anumite cicluri de
teme), examen prin testare (scris).

1
 Tema 1. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ: REPERE GENERALE

Obiective:
 să definească obiectul și metodele de cercetare ale disciplinei;
 să compare diverse atitudini și perspective de abordare în definirea conceptului de limbă literară;
 să prezinte principalele caracteristici ale noțiunii de limbă literară;
 să caracterizeze viziunile asupra periodizării istoriei limbii române literare;
 să aprecieze rolul unor lingvişti notorii (B. P. Hasdeu, S. Puşcariu, O. Densusianu, Al. Rosetti, G.
Ivănescu, Al. Philippide) la constituirea istoriei limbii române literare ca ştiinţă;
 să prezinte argumentele privind epoca de constituire a limbii române literare;
 să argumenteze cu fapte de ordin lingvistic vechimea scrisului în limba română;
 să prezinte principalele teze ale teoriilor privind cauzele apariției scrisului în limba română;
 să caracterizeze principalele teorii privind baza dialectală a limbii române literare;
 să ia atitudine faţă de teoriile cu privire la baza dialectală a limbii române literare.

Prospectul temei:
♦ Istoria limbii române literare – disciplină a lingvisticii. Iniţierea cercetărilor de istorie a limbii
române. Mari filologi români preocupați de istoria limbii române literare. Tradiția lingvistică ieșeană
și cea bucureșteană în abordarea problemelor de istorie a limbii române.
♦ Conceptul de „limbă literară” în tradiția românească. Definiții și interpretări ale conceptului de
„limbă română literară”. Trăsăturile definitorii ale limbii literare: caracter supradialectal, normat și
cultivat.
♦ Periodizarea istoriei limbii române literare. Discuţii privind delimitarea epocilor de evoluție a limbii
române literare. Caracterizare generală a etapelor de evoluție a limbii române literare.
♦ Originile limbii române literare. Teorii privind epoca de formare a limbii române literare. Vechimea
tradiției scrise românești.
♦ Baza dialectală a limbii române literare. Teorii privitoare la baza dialectală a limbii române literare.
Baza dialectală a vechilor variante ale românei literare și a variantei moderne.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p.
5 -52.
2. IVĂNESCU, G. Problemele capitale ale vechii române literare, Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”, 2012,
partea I, cap. I – V, p.30 -49.
3. PAMFIL C.-G. „Istoria limbii române” de Alexandru Philippide. În: Philologica Jassyensia, IV (1), 2008, p. 211-
232, http://www.philologica-jassyensia.ro/list_art.php?id_r=7 [accesat 1.X.2017]
4. BRÂNCUŞ G. „Istoria limbii române” în concepţia lui B. P. Hasdeu. În: Studii şi Cercetări Lingvistice, LIX, 2008,
nr. 1, p. 31-36.
5. CAPIDAN, TH. Bogdan Petriceicu Hasdeu. În: www.unibuc.ro/CLASSICA/thcapidan/cap15.pdf [accesat
13.01.2018].
6. BOCHMANN K. O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea. În: Akademos, nr. 4(15),
decembrie 2009, p. 15-18. http://www.akademos.asm.md/archive [accesat 1.X.2017]
7. NICOLAU C. Principii ale cercetării istoriei limbii la G. Ivănescu. În: Anuar de Lingvistică şi Istorie Literară.
Tomul LIII, 2013, p. 251-255. http://www.alil.ro/?p=2692 [accesat 1.X.2017].
8. BEJAN, D.-M. Contribuția lui A.Niculescu la studiul istoriei limbii și culturii române din perspectivă
europeană. În: http:// www.diacronia.ro/indexing/details/V1269/pdf [accesat 2.I.2018].

2
 9. CHIVU, GH. „Dialectele literare” – o „problemă capitală” a vechii romîne literare în concepția lui G.Ivănescu
și I. Gheție. În: Anuar de Lingvistică și Istorie Literară, tomul LIII, București, 2013, p.75-83, http://
www.alil.ro/wp-content/uploads/2014/07/Gh.-Chivu_Dialecte-literare.pdf [accesat 2.I.2018].
10. BUTUC, P. Despre noțiunile științifice de limbă literară și română literară. În: Limba Română (Chișinău),
anul XIX, 2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=519 [accesat
13.01.2018].
11. CORLĂTEANU, N. Despre sursele de formare a românei literare, În: Limba Română (Chișinău), anul XIX,
2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=524 [accesat 08.01.2018].
12. GHEȚIE, I. Baza dialectală a românei literare, București, Editura Academiei RSR, 1975.

1.1. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE – DISCIPLINĂ A LINGVISTICII

Lingvistica secolului al XIX-lea şi a începutului secolului următor a fost dominată de studierea
istorică şi comparativă a limbilor indo-europene vechi, de principiile istoriste ale neogramaticienilor şi
de metodele de lucru ale geografiei lingvistice. Toate aceste curente analizau limba în contextul
dezvoltării naturale şi istorice, în funcţie de legile care explicau transformările survenite în timpul
evoluţiei sale. Limbii literare i se refuza fundamentul unui asemenea proces evolutiv, fiind considerată,
în comparaţie cu limba populară, artificială.
În deplin acord cu principiile adoptate în lingvistica europeană, și în lucrările lingviștilor noștri
de la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea predomină preocupările de istorie a
limbii române asociate cu interesul pentru cercetările dialectologice, elocvente, în acest sens, fiind
contribuțiile lui A. Philippide, Ov. Densusianu, S.Pușcariu.
În cultura noastră, nu au lipsit preocupările pentru normarea și cultivarea limbii române încă
de la începuturile ei, fără a pune în discuție chestiuni teoretice privind istoria limbii.
Printre primii lingviști care au avut un rol important în inițierea unor cercetări științifice
asupra limbii române a fost și filologul-enciclopedist Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 - 1907). Puţine
sunt operele învăţaţilor noştri de astăzi, care au putut ajunge la popularitatea de care s-au bucurat
cândva scrierile lui В. P. Hasdeu. Pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești,
academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una
dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.
Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni și Etymologicum
Magnum Romaniae. A editat, de asemenea, Psaltirea lui Coresi din 1577, publicând-o în 1881. Prin
lucrarea sa Cuvente den bătrâni (1878-1879) a fost primul exeget al literaturii apocrife din România. În
această operă cu un titlu arhaic, apărută în 2 volume, a publicat o serie de documente și de studii de o
mare valoare. Volumul I se intitulează Limba română vorbită între 1550-1600. Din acest timp noi
posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericești și mai toate traduceri. Hasdeu și-a
dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri românești propriu-zise. Compuneri
literare n-a găsit, dar a găsit acte publice și particulare, scrisori etc. în care – dacă nu se putea urmări
dezvoltarea unor idei – se pot vedea fazele evoluției limbii. Volumul al II-lea poartă titlul special
de Cărțile poporane ale românilor în secolul XVI, în legătură cu literatura poporană cea nescrisă. În el se
publică colecția de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu
transcrierea în litere latine și cu un studiu asupra fiecăruia. Volumul se termină cu o serie de
monografii asupra diferitor chestiuni de ligvistică, ca reduplicarea și triplicarea articolului definit ș.a.
Etymologicum Magnum Romaniae (1887 – 1898) constituie începutul unui amplu dicționar
enciclopedic al limbii române, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns până la
definiția cuvântului bărbat. Operă monumentală, dicționarul are în vedere nu numai limba literară de
la acea dată, ci mai cu seamă limba vorbită și limba veche și de aceea a și fost subintitulat: Dicționarul

3
limbii istorice și poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicționar s-a oprit când de-abia
începuse și nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicționar. Hasdeu
voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare articol de dicționar redă forma cea mai
răspândită și formele dialectale vechi și noi; diferite însemnări ale cuvântului, cu exemple; derivarea
cuvântului. Autorul și-a întemeiat lucrarea pe răspunsurile la un chestionar trimis preoților și
învățătorilor ca să poată ști cum se pronunță sunetele în diferite ținuturi, care sunt formele, care sunt
numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credințe ale poporului.
Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Hasdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea
detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele și
mai obscure. Din păcate, el nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă
desăvârșită, ci a trecut, în cursul vieții, prea de multe ori, de la o serie de preocupări la altele, încât cele
mai de frunte din operele lui rămân neterminate.
Deşi conceptul de limbă literară, cu sensul actual de variantă cultivată a limbii naţionale,
guvernată de norme scrise, a fost intuit şi abordat încă de reprezentanţii Şcolii Ardelene, cercetările
propriu-zise de limbă literară apar destul de târziu la noi. Petre V. Haneş (Limba literară română în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1904) întreprinde primul demers de acest tip,
considerând limba literară legată, în egală măsură, de istoria limbii şi de istoria literaturii.
Preocupări asemănătoare, diferite însă prin teorie şi metodă, au avut G. Ibrăileanu (cursul
Istoria literaturii moderne – Epoca lui Conachi, ţinut la Universitatea din Iaşi în anii 1909 – 1910) şi O.
Densusianu (cursul Evoluţia estetică a limbii române, ţinut la Universitatea din Bucureşti în perioadele
1929–1932 şi 1937–1938).
În domeniul cercetărilor de limbă literară s-au format de-a lungul timpului reputaţi specialişti
români, iar bibliografia românească de specialitate înregistrează un număr considerabil de volume,
studii şi articole, consacrate acestor probleme.
O prezență notorie în inițierea unor cercetări lingvistice din perspectivă istorică este și tânărul
lingvist ieșean Alexandru Lambrior. Elev al lui Gaston Paris şi neogramatic de forţă, A. Lambrior este
creatorul lingvisticii diacronice româneşti şi, probabil, cel mai important precursor al Şcolii lingvistice
ieşene. În scurta sa viaţă (1845-1883), acesta a elaborat o Schiţă de fonetică şi de morfologie istorică a
limbii române şi un proiect de Dicţionar etimologic. Mai mult, Al. Lambrior a deschis câteva direcţii noi
de cercetare, toate impregnate de spiritul metodei comparativ-istorice, astfel încât rigoarea şi
obiectivitatea vor deveni temeiurile unei direcţii cu adevărat ştiinţifice în cercetările urmașilor săi.
Printre iluștrii discipoli ai lui Al. Lambrior se remarcă, în special, Alexandru Philippide (1959
– 1933), profesor la Catedra de istorie a limbii şi filologie începând cu anul 1893. El este recunoscut
până astăzi, de tradiţia ieşeană, ca adevăratul fondator al unei Şcoli cu un profil metodologic şi moral
distinct. Neogramatic de formaţie germană, cu vaste cunoştinţe de filologie clasică, istorie, filosofie,
antropologie şi istorie a culturii, preocupat prioritar de fonetica şi dialectologia istorică, A. Philippide a
ţinut cursuri de lingvistică diacronică până în anul morţii sale (1933). Printre scrierile sale - unele
rămase fundamentale până în prezent - un loc aparte îl ocupă Principii de istorie a limbii (1894) şi
cursurile Introducere în ştiinţa limbii şi Fiziologia sunetelor.
O necesitate stringentă a epocii sale era, după încercarea temerară a lui B.P. Hasdeu, elaborarea
unui dicţionar-tezaur şi a unei istorii complete a limbii române. A. Philippide şi-a asumat, cu mare
osteneală şi ştiinţă, o responsabilitate copleşitoare în ambele direcţii. Lucrând aproape singur timp de
opt ani, în condiţii de mare austeritate şi efort, Alexandru Philippide nu a reuşit totuşi să ducă la capăt
proiectul Dicţionarului limbii române (operă neîncheiată nici astăzi, ea fiind continuată de către
cercetători conduşi de un alt mare lingvist român, părintele Şcolii lingvistice de la Cluj, Sextil Puşcariu).
Cel de-al doilea deziderat al lingvisticii româneşti din epoca respectivă, o lucrare exhaustivă privind

4
geneza limbii române, s-a împlinit într-o operă fundamentală, unică şi neegalată până astăzi în
lingvistica românească şi mondială (cu această tematică), Originea Românilor, în două volume masive,
apărute în anii 1925 şi 1927.
În întreaga sa operă, dominată de istorism, A.Philippide a fost preocupat, în special, de
descoperirea cauzelor schimbărilor lingvistice, şi aceasta fiindcă explicaţiile oferite de lingviştii de
până la el nu erau satisfăcătoare. Într-o epocă în care interesul pentru acest lucru scăzuse, savantul
ieşean a creat o doctrină despre limbaj care, în esenţă, este o teorie despre cauzele schimbărilor şi
stărilor lingvistice. Dacă în Principii, Philipppide confunda cauzele schimbărilor cu tipurile sau
categoriile de schimbări, neizbutind să opereze nici o delimitare strictă între ceea ce este fizic şi ceea
ce este psihic în limbă şi considerând principiile studiate (comoditatea, ritmul sau eufonia, clarificarea
sau lămurirea psihică a cunoştinţelor şi voinţa sau legiuirea) ca pe nişte faţete ale unui tot unitar,
ulterior, în Originea românilor, distinge între comoditate, considerată drept cauză de natură
psihofizică, şi celelalte trei, socotite a fi numai de natură psihică.
În Originea românilor, A.Philippide susţine că realitatea lingvistică are două baze: baza de
articulaţie şi baza psihologică, acestea fiind „produsul celor două părţi ale omului: trupul şi sufletul sau
spiritul”.
Deși printre operele lui A.Philippide nu figurează nici o lucrare intitulată Istoria limbii române,
asta nu înseamnă că lingvistul ieșean nu a elaborat o asemenea lucrare. „Istoria propriu-zisă a limbii
române, scria I. Iordan, Philippide a făcut-o la cursurile sale” [Iordan, 1969:83]. Este vorba de ciclul de
prelegeri, intitulat Istoria limbii române, ținute timp de aproape 40 de ani (1893 – 1933) în fața
studenților ieșeni. Acestea au fost editate într-un volum aparte, o ediție critică realizată de G.Ivănescu,
C.-G.Pamfil și L.Botoșineanu, având titlul Istoria limbii române. Pentru reconstituirea textului s-a folosit
manuscrisul autograf al ultimelor două părți ale cursului (Istoria sunetelor și Istoria formelor), precum
și caietele unor foști studenți ai lui Philippide, din diferite perioade (Mihai Costăchescu, Iorgu Iordan,
Ion Lăzărescu, Elvira Irimia, Virginia Ghibu, Lucia Pop, Haralambie Mihăescu, D Strungaru). Textul,
amplu adnotat, este completat de Bibliografie, un Indice de autori și un Indice de cuvinte, forme
gramaticale, variante fonetice și elemente derivative, rezumate în limbi străine de circulație (germană,
engleză și franceză) și o Anexă în care au fost reproduse hărți și fotocopii după manuscrisul autograf al
lui Philippide și după caietele elevilor săi.
Întemeiată de A. Philippide, Şcoala lingvistică ieşeană, diversificându-şi preocupările,
aprofundând sau lărgind sfera cercetării, descoperind noi metode de abordare a temelor, rămâne, în
esenţă, impregnată de spiritul întemeietorului ei. Chiar şi atunci când au avut loc schimbări de
epistemă, precum renunţarea la concepţia pozitivistă asupra limbii - în cazul celui mai strălucit
student al lui I. Iordan şi G. Ivănescu, viitorul lingvist Eugen Coşeriu - tendinţa de a epuiza
problematica unei teme, (re)considerarea atentă a întregului material existent, rămân o constantă ce
derivă direct din exemplul profesorului A. Philippide.
George Ivănescu (1912 – 1987) aparţine Şcolii lingvistice ieşene, creată de A. Philippide, al
cărui elev a fost şi al cărui principal discipol şi exeget a devenit. Dar, dacă Philippide şi-a fondat
doctrina pe baza unor direcţii şi curente convergente şi complementare din secolul al XIX-lea
(pozitivism, naturalism, etnopsihologism, materialism, neogramaticism etc.), G.Ivănescu, pentru
edificarea doctrinei sale, a reţinut, pe lângă principiile acestora, şi concepţii opuse, divergente,
aparţinând idealismului şi structuralismelor din secolul al XX-lea. Filonul unificator îl constituie
atenţia acordată, în cercetarea limbajului, omului fizic şi spiritual, cu întreaga lui realitate internă şi
externă, ceea ce face din cercetătorul ieşean un antropologist autentic şi, în acelaşi timp, un lingvist
realist, cum îi plăcea să se considere.

5
 Dăruit cu un excepţional simţ al istoriei, G.Ivănescu a fost pasionat toată viaţa de problemele
devenirii limbii române, reuşind, în 1980, să publice Istoria limbii române, suma contribuţiilor sale din
acest domeniu. Este urmărită cu precădere relaţia de cauzalitate dintre diferiţi factori extralingvistici
şi evoluţia limbii. Prezentarea fenomenelor diacronice, delimitate pe epoci, în acord cu viziunea sa
teoretică, înlesneşte înţelegerea modului în care s-a dezvoltat româna în fiecare etapă în parte. Cu
acest prilej, el dă şi o nouă explicaţie procesului de formare a românei, identificat în perioada de mari
transformări fonetice cuprinsă între secolele al V-lea şi al VII-lea, când se produce adaptarea limbii
latine populare din teritoriul carpato-balcanic la organele articulatorii ale traco-dacilor, datorită
transformărilor structurii sociale produse în viaţa dacilor romanizaţi după părăsirea aureliană.
„Factorul determinant nu este cel politic (disoluţia autorităţii romane), aşa cum considera A. Meillet, ci
cel de ordin economic - precizează G.Ivănescu. Mai exact, ceea ce declanşează procesul transformării
latinei populare în română este trecerea de la o economie de schimb, specifică regimului sclavagist, ce
permite circulaţia mărfurilor şi a oamenilor între regiuni, la una regională, tipică regimului feudal, în
cadrul căreia se elimină la maximum contactele dintre regiuni. O asemenea structură socială, lipsită de
posibilitatea comunicării între zone îndepărtate sau de autoritatea vreunei culturi superioare şi,
implicit, de a unei norme literare care să menţină coeziunea limbii latine populare, creează condiţiile
schimbării limbii” [Ivănescu, 1980:25].
Teoria ivănesciană a dialectelor literare, dezvoltată într-o altă lucrare a sa, Problemele capitale
ale vechii române literare (Iaşi, 1948), este astăzi acceptată de majoritatea lingviştilor români. în
concepţia lui G. Ivănescu, factori istorico-sociali au favorizat apariţia limbii române literare. Dar limba
română scrisă, începând din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea, în fiecare provincie (cu
excepţia Maramureşului, în veacul al XVI-lea), nu era identică cu graiul vorbit de popor, şi autorul
ajunge la concluzia că existau variante ale limbii literare, pe care le-a numit dialecte literare. Acestea
erau la origine un grai prelucrat de aristocraţie şi cler, de sorginte maramureşeană în Moldova şi
străveche muntenească în Muntenia. După Ivănescu, vechea română literară a avut norme diferite de
la o regiune la alta, căci „nu exista la scriitori o conştiinţă lingvistică unică şi identică pe tot teritoriul
românesc”[Ivănescu, 1980:567]1. Lingvistul ieşean distingea următoarele dialecte literare: „1. dialectul
rotacizant; 2. dialectul din Ardealul propriu-zis de la nord de Mureş; 3. dialectul muntenesc, scris şi în
Ardealul de sud; 4. dialectul moldovenesc; 5. dialectul bănăţean, scris în Banat şi în regiunea Haţegului
şi a Orăştiei” [Ivănescu, 1980:568]. El admite o uniformizare a limbii române literare abia în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, ca un fenomen supradialectal, când intelectualii moldoveni şi ardeleni
acceptă normele limbii scrise în Muntenia. Până pe la 1830-1860, Ivănescu distinge „un dialect sudic şi
vestic, care se scria în Oltenia, Muntenia şi peste munţi, şi un dialect moldovenesc” [Ivănescu,
1980:569].
Linia deschisă de Philippide și continuată de Ivănescu a fost urmată îndeaproape de un alt
lingvist ieșean, Vasile Arvinte (1927 – 2011). Gândind şi acţionând ca un neogramatic, asumându-şi în
mod deschis această titulatură, profesorul Vasile Arvinte a desfăşurat o activitate intensă, atât la
Universitatea „Al.I.Cuza”, cât şi la Institutul de Lingvistică „Al.Philippide” din Iași, fiind un factor de
revigorare a Şcolii lingvistice ieşene, păstrător al valoroaselor principii dobândite prin gândirea şi
activitatea predecesorilor săi, implicându-se în formarea cercetătorilor lingvişti. În cadrul Institutului
de Lingvistică „A.Philippide” din Iași, a organizat colectivele de toponimie și de dialectologie, inițiind și
conducând numeroase anchete dialectale, în Moldova și Bucovina, lucrând la Atlasul Lingvistic Român

1
Constatăm, aşadar, că viziunea lui G. Ivănescu despre limba română literară diferea substanţial de concepţia
lingviştilor bucureşteni (B.P. Hasdeu, Ov. Densusianu Al. Rosetti şi alţii, susţinută, după 1950 până la apariţia, în
1975, a cărţii lui Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare, de cei mai mulţi specialişti români) care vorbeau
despre o unificare a românei literare în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea pe baza textelor coresiene sau a Bibliei
de la Bucureşti..
6
pe regiuni. Moldova și Bucovina. De asemenea, a fost redactor-șef la Anuarul de Lingvistică și Istorie
Literară al Institutului, publicație care a reușit să atingă o înaltă ținută științifică.
V. Arvinte a fost preocupat, în special, de studiul limbii în diacronie, perspectivă din care
cercetează limba română, relațiile lingvistice româno-germane, chestiuni de etnonimie, de etimologie,
precum și de evoluție a aspectului literar al limbii române. Este coautor al unor prestigioase ediții de
text, pentru care a elaborat studii lingvistice amănunțite, s-a îngrijit de componenta etimologică a mai
multor dicționare și a elaborat câteva studii fundamentale asupra limbii din opera marilor clasici
români. A lăsat o moștenire științifică valoroasă, între care pot fi amintite monografiile: Raporturi
lingvistice româno-germane. Contribuții etimologice (Bacău, 2002); Normele limbii literare în opera lui
Ion Creangă (Iași, 2002); Român, românesc, România (ed. a II-a, Bacău, 2004); Studii de istorie a limbii
române, (Iași, 2006); Normele limbii literare în opera lui I.L. Caragiale (Iași, 2007); Normele limbii
literare în opera lui Mihai Eminescu (Iași, 2008) ș.a. Este coautor al edițiilor: Monumenta Linguae
Dacoromanorum, I Genesis, II Exodus, III Leviticus, IV Numerii, V Deuteronomium (Iași, 1988-1997);
Biblia de la București, 1688, I, II, (2001-2002); Palia de la Orăștie, I, Textul, II, Studii (Iași, 2005-2007), la
care a elaborat și studiile lingvistice aferente.
Printre discipolii lui A. Philippide a fost și Ovid Densusianu (1873 – 1938), care, după
absolvirea (după numai un an și jumătate) a Facultății de Litere din Iași, își continuă studiile la École
des Hautes Études din Paris (1894-1896), unde cercetează, sub îndrumarea profesorului Gaston Paris,
texte medievale franceze. Își ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al
XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart. Revenit în țară, este numit provizoriu la
Catedra de istoria limbii și literaturii române de la Universitatea din București (1897-1901), unde
deschide primul său curs cu o lecție despre „Obiectul și metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de
filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârșitul vieții
sale. În 1901 îi este publicată, la Paris, opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul
I, Les origines, în care sunt adunate informații vaste asupra formării și evoluției limbii române.
Volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine apare după moartea sa, în anul 1938;
aici realizase, pe baza unui riguros examen critic al documentelor de limbă, o descrirere minuțioasă a
dacoromânei din secolul al XVI-lea sub aspect fonetic, morfologic, sintactic și lexical, descriere pe care
cercetările ulterioare n-au putut decât s-o detalizeze, fără a-i aduce amendamente fundamentale.
Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – a
putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoștință Academiei părerile sale
în legătură cu normele limbii literare, iar în 1913 întemeiază Institutul de Filologie și Folclor. În
lingvistica românească, prin activitatea sa științifică și didactică, se înscrie ca fondator al Școlii
lingvistice bucureștene.
Patronul spiritual al acestei Școli este considerat însă Alexandru Rosetti (1895 – 1990),
reputat lingvist și filolog român, istoric al limbii române, profesor la Facultatea de Litere din București,
membru titular al Academiei Române din 1948.
Activitatea de filolog a lui Alexandru Rosetti se întinde pe aproape șapte decenii de muncă
intensă, coroborată cu pasiunea sa extraordinară pentru bibliofilie. Atât în epoca interbelică, cât și în
perioada comunistă, A.Rosetti s-a ocupat de editarea unor opere complete ale scriitorilor și
cronicarilor români ca Miron Costin, Ion Neculce, Grigore Ureche sau Ion Luca Caragiale (la această
ediție lucrând alături de Silvian Iosifescu, Șerban Cioculescu și Liviu Călin). De importanță națională și
internațională rămân studiile și cercetările sale lingvistice, cu precădere trebuie precizat interesul pe
care l-a arătat pentru istoria limbii române, cu susținerea unor teorii proprii de o mare originalitate,
recunoscute pentru acribia și metodele cu care acesta operează.

7
 În activitatea sa, desfășurată pe coordonate multiple, cuprinzând aproape toate ramurile
lingvisticii și filologiei, se remarcă preocupările și interesul deosebit pentru fonetică și fonologie,
istoria limbii române, lingvistică generală. Lucrarea sa fundamentală o constituie însă Istoria limbii
române (6 volume, București, 1938 – 1966 în mai multe ediții, ultima ediție a întregii lucrări – 1978). A
doua sinteză a istoriei limbii române, după aceea a lui Ovid Densusianu, lucrarea urmărește evoluția
acesteia, începând cu latina populară – punct de plecare și bază a românei – continuând cu româna
comună (sec.IV-X) și cu descrierea dacoromânei din sec.XIII – XVI. Documentarea bogată și la zi,
expunerea clară și concisă conferă lucrării caracterul unei surse de informații indispensabile în
studierea evoluției și structurii limbii române.
Ca disciplina lingvistică, Istoria limbii literare a fost introdusă în Planurile de studii ale
universităţilor în anii ’50. Recunoaşterea ei ca disciplină a lingvisticii, cu obiect propriu de studiu, a
fost prilejuită de susţinerea şi dezbaterea, la Congresul al VIII-lea de studii romanice (Florenţa, 1956),
a referatului de bază al lui B. Terracini, care analiza conceptul de limbă literară.
Și în lingvistica românească problema definirii conceptului de limbă literară a constituit
obiectul unor numeroase discuții purtate în revistele și publicațiile de specialitate. O primă distincție
ce trebuia făcută era delimitarea acestui concept de cel al limbii literaturii artistice; la acestea s-a mai
adăugat discutarea amplă și deseori contradictorie a unor probleme specifice limbii noastre,
referitoare la originea și baza ei dialectală, etapele de dezvoltare, condițiile de realizare a unității ei,
precum și locul limbii scriitorilor în cadrul cercetării istorice a limbii.

1.2. CONCEPTUL DE „LIMBĂ LITERARĂ” ÎN TRADIȚIA ROMÂNEASCĂ

Termenul limbă literară ridică o serie de probleme de natură terminologică, dar şi din punctul
de vedere al realităţii lingvistice, culturale şi sociale pe care se consideră, în general, că o acoperă.
De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat prin diverşi termeni, mai mult sau
mai puţin diferiţi:
 I. Budai-Deleanu, în lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti
(1815 – 1820), vorbeşte despre limba muselor, care este „limba întru care să învaţă ştiinţele”, ea
„să află la toate neamurile politicite, la care floresc învăţăturile, şi este în sine tot aceieşi limbă
a norodului de obşte, numai cât este mai curată şi curăţită de toate smintelile ce se află la limba
de obşte a gloatei, cu un cuvânt, este limba lămurită şi adusă la regule gramaticeşti, apoi şi
înmulţită cu cuvinte obicinuite la învăţături, care nu să află la vorba de obşte”.
 Heliade Rădulescu foloseşte în lucrările sale termeni precum: limbă literară, limbă
literală sau limbă generală; el vorbeşte nu numai despre „limba inimei sau a simţământului“, ci
şi despre „limba ştiinţelor sau a duhului“, fapt care demonstrează că Heliade remarcase
coexistenţa a două stiluri în cadrul limbii literare (unul beletristic şi altul ştiinţific).
 B.P.Hasdeu introduce termenul de limbă tipică;
 A.Philippide, urmat de câţiva din elevii săi, cum ar fi G. Ivănescu, utilizează, după
model francez (H. Paul), sintagma limbă comună;
 Al.Niculescu utilizează termeni ca limbă de cultură sau limbă de civilizaţie (după fr.
langue de civilisation sau germ. Kultursprache).
S-a considerat iniţial că noţiunea de limbă literară coincide cu aceea de limbă scrisă; chiar dacă
acceptăm că limba literară este, mai ales, o limbă scrisă, cu menirea de a exprima o „literatură“ (alt
termen ale cărui sensuri pot varia), totuşi această sinonimie este lipsită de temei.
Noţiunea de limbă scrisă dezvoltă, inevitabil, opoziţia cu limba vorbită, distincţie în baza căreia
s-au construit numeroase teorii. Tot aici putem menţiona şi distincţia operată încă de la sfârşitul

8
secolului al XIX-lea între textele literare şi cele neliterare, fapt ce conduce la o deosebire suplimentară,
o separare (fie şi aproximativă) între limba scrisă şi limba literară scrisă“.
O altă interpretare curentă tratează noţiunea de limbă literară ca fiind identică cu cea de limbă
a literaturii artistice. Confuzia porneşte de la faptul că limba literară reprezintă unicul instrument
pentru exprimarea literaturii beletristice şi că, prin urmare, limba literară, cu această utilizare, devine
creaţia scriitorului. Multe manuale de istorie a limbii române literare, dincolo de valoarea lor, tributare
concepţiei exprimate mai sus, sunt concepute ca un şir de monografii dedicate unor scriitori, şi nu ca o
sinteză a faptelor de limbă şi a ideologiilor culturale specifice unei anumite perioade.
În concepţia lui I. Iordan, limba literară este „aspectul cel mai desăvârşit” al limbii întregului
popor, rezultat al unei perfecţionări neîntrerupte, realizată în toate sectoarele culturale ale societăţii;
în raport cu limba naţională, varianta literară este mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului
normativ al acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai
mare stricteţe normele” [Iordan, 1977:75].
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu accentuează ideea folosirii prioritare în scris a limbii literare, dar
şi caracterul ei normat: limba literară este „o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii
întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă
manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită
stabilitate şi unitate” [Rosetti, Cazacu, Onu, 1971:52].
Caracterul „îngrijit” al limbii literare este menţionat de Al. Graur, pentru care limba literară
este „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente” [Graur, 1979:24] şi de I. Coteanu, care
precizează că „limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune” [Coteanu, 1961:49].
Pentru cei doi autori primează caracterul „îngrijit” în raport cu caracterul „normat“, primul
reprezentând condiţia esenţială pentru ca o limbă să devină literară. În altă ordine de idei, J. Byck
subliniază caracterul ei „corect”, referirea evidentă fiind la caracterul „normat”.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra oferă o definiţie-sinteză: limba literară „este acea variantă a limbii
naţionale caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate şi
stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă largă, întrucât cuprinde
producţiile şi manifestările culturale, în sensul larg al cuvântului: este limba scrierilor ştiinţifice,
filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba folosită în diferite instituţii:
administraţie, şcoală, teatru etc.” [Munteanu, Țâra, 1983:16].
Un alt concept important este acela de limbă (limbaj) standard, confundat uneori cu limba
literară. Conceptul a fost definit de Em. Vasiliu drept „româna literară folosită în mod curent (adică în
împrejurări neoficiale) de un vorbitor instruit”[Vasiliu, 1965:19]. Limbajul standard (numit de I.
Coteanu şi limbaj mediu) este limba literară curentă, lipsită de elementele care impun variaţia
stilistică cerută de organizarea comunicării în funcţie de specificul mesajului.
Pentru a încheia enumerarea celor mai importante definiţii şi opinii privitoare la conceptul de
limbă literară, prezentăm definiţia propusă de I. Gheţie, care reţine multe din elementele precizate
anterior, în timp ce le elimină pe altele. Lingvistul observă că este inutilă menţionarea într-o definiţie a
folosirii limbii literare cu precădere în scris (întrucât există o variantă orală a limbii literare); pe de
altă parte, caracterul „unitar“ al limbii literare este o problemă relativă, deoarece, în perioada
premergătoare unificării, nici o limbă literară nu prezintă un aspect unitar. Astfel, pentru I. Gheţie,
„limba literară ar putea fi definită drept aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii întregului
popor, care serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se
caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia se
adresează” [Gheție, 1982:21].

9
 Dacă admitem caracterul predominant scris al limbii literare (aceasta fiind destinată, prin
excelenţă, să exprime o literatură, în sensul cel mai larg al termenului), trebuie să evităm confuzia care
încă persistă între limba scrisă, în general, şi limba literară scrisă.
Se spune adesea că oamenii scriu altfel de cum vorbesc; să admitem atunci că, alcătuind opere
literare, ei adoptă alte exigenţe decât atunci când redactează însemnări curente, de interes personal.
Utilizarea specializată a limbii literare scrise, în funcţie de natura mesajelor, implică existenţa stilurilor
funcţionale, care sunt greu de semnalat în limba scrisă fără intenţii literare.
Pe lângă aspectul scris, există şi posiblitatea exprimării orale a limbii literare, folosită în
conversaţia îngrijită şi în genul oratoric (discursuri, expuneri, conferinţe etc.). „Limba literară vorbită
nu trebuie, fireşte, confundată cu limba vorbită luată în totalitatea ei, căreia i se subsumează în acelaşi
fel în care limba literară scrisă se subordonează limbii scrise, privită în ansamblu” (I.Gheţie).
Problema raportului dintre limba literară scrisă şi limba literară vorbită a generat mai multe
opinii. I. Iordan, insistând asupra relaţiei istorice dintre limba literară scrisă şi cea vorbită, enunţă un
adevăr incontestabil: „O limbă literară vorbită există numai după ce se formează limba literară scrisă”.
Acest punct de vedere, care fusese exprimat de I. Heliade Rădulescu, a fost acceptat, între alţii, de Al.
Rosetti şi Al. Graur. Fiindcă aspectul oral e posterior celui scris şi întemeiat pe acesta, reiese că limba
literară vorbită va cunoaşte aceeaşi orientare ca şi limba literară scrisă, în sensul că pronunţarea
literară urmează aceeaşi orientare ca şi scrisul literar. Pronunţarea literară are ca model dialectul
(graiul) aflat la baza limbii literare scrise; de asemenea, la nivel morfologic şi lexical, formele şi
termenii acceptaţi în scris se vor impune şi în vorbire. Astfel, influenţa scrierii devine determinantă în
procesul de normare a limbii literare vorbite. Evident, aceste observaţii nu înseamnă că distincţia
dintre cele două aspecte ale limbii literare trebuie neglijată pe considerentul că analizăm două procese
care se dezvoltă în aceeaşi direcţie.
Limba română literară scrisă şi-a fixat, în linii mari, normele, în jurul anului 1880, iar aspectul
vorbit al românei literare îşi stabileşte normele generale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea; norma unică de pronunţare se constituie treptat. Satira lingvistică din opera lui
Caragiale, spre exemplu, denunţă pronunţia uneori ridicolă şi exagerată în raport cu normele în
constituire, în orice caz recomandabile: pronunţia ardelenilor (Un pedagog de şcoală nouă), a
moldovenilor (Telegrame, High-life) şi chiar unele pronunţii munteneşti (25 de minute, Gazometru, 1
aprilie, Dă dămult, mai dă dămult). Caragiale combătea aceste forme regionale în raport cu normele
considerate supradialectale.
Limba literară, așadar, este o formă elaborată de existență a limbii comune, naționale, ea este
expresia ei cea mai desăvârșită, în sensul că reprezintă o sinteză a dezvoltării și posibilităților
întregului popor. Fiind legată de tradiție, ea este mai conservatoare decât limba populară, mai
convențională, dar și mai receptivă la inovațiile impuse de dezvoltarea economiei, a științelor și a
tehnicii. Ea este, totodată, un produs al vieții culturale a unui popor, ale cărui manifestări spirituale le
exprimă în formele scrisului și le transmite de la o generație la alta.
Printre trăsăturile esențiale ale limbii literare se înscriu caracterul normat și cel cultivat al ei.
Caracterul normat se manifestă în toate compartimentele limbii: în fonetică (unde vizează
pronunţarea şi scrierea sunetelor), în gramatică (respectarea flexiunii etc.), în lexic (utilizarea acelor
cuvinte înţelese pe întregul teritoriu lingvistic al unei naţiuni). Iată un exemplu elocvent, în acest sens,
din domeniul derivării: în Atlasul lingvistic român (serie nouă, vol. V) sunt înregistrate mai multe
variante pentru adjectivul glumeţ: şăgos, şuguitor, şăgaci (Moldova), glumeţ, şod, şodeţ (Ardeal),
glumuos (Maramureş), glumaş (Banat). Toate aceste sinonime, cu excepţia lui glumeţ, sunt
regionalisme, pe care limba literară le evită.

10
 Normele limbii literare au caracter istoric, ele constituie în diacronie, iar dicţionarele şi
lucrările academice consemnează existenţa lor în sincronie. Caracterul normat al limbii literare nu
implică faptul că aceasta este o limbă definitiv fixată, dar nici că înregistrează o evoluţie regulată;
limba literară oscilează între fixare şi evoluţie, ceea ce G. Devoto ar numi „stabilitate lingvistică activă”.
Limba literară nu respinge inovaţiile pe care le consacră uzul; de exemplu, româna literară
păstrează formele pronumelui demonstrativ – acesta, aceasta, acela, aceea – din textele
maramureşene, neacceptând variantele munteneşti şi populare – ăsta, asta, ăla, aia etc. – sau a reţinut
alte forme, în pronunţare şi în scriere, precum paisprezece, şaisprezece (variantele nealterate
patrusprezece, şasesprezece nu se folosesc, fiind considerate pedante). În altă situaţie, se observă
tendinţa de trecere de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a la verbele a apărea, a dispărea,
pronunţate şi scrise astăzi din ce în ce mai frecvent a apare, a dispare. Aceste forme nu au intrat în
norma literară, dar au şansa să se impună, aşa cum forma a rămânea, păstrată azi doar în limba
populară, a fost înlocuită în limba literară cu a rămâne.
Astfel de fapte demonstrează procesul continuu de adaptare a formelor, prin care tradiţia şi
convenţia sunt modelate de uzul lingvistic. O normă literară consacră un anumit uz lingvistic, aflat, de
obicei, în concurenţă cu mai multe uzuri sau cu unul singur. Stabilirea unei norme implică o selecţie
prealabilă, prin care un singur uz dobândeşte calitatea de literar, în timp ce restul devin neliterare,
adică nerecomandabile.
O trăsătură esenţială a normei literare o reprezintă coerenţa ei, care rezultă din caracterul
unitar. Aşa cum arătam, norma impune un singur uz, deşi există situaţii în care limba literară admite
variante. Caracterul unitar al normei cunoaşte fluctuaţii de-a lungul timpului; înainte de unificarea
limbii literare, când existau diferite variante literare regionale, nu se putea vorbi de norme unice, ci de
mai multe norme regionale. Gradul de coerenţă al fiecăreia variază în funcţie de perioadă şi de regiune.
Normele limbii literare sunt în mare măsură un proces de selecţie; ele se opun astfel normelor
limbii comune şi dialectelor, a căror evoluţie este un proces natural, istoric. Deşi sunt impuse de către
o tradiţie culturală şi literară sau de către forurile ştiinţifice, normele fixează, de regulă, un uz mai
răspândit la un moment dat, pe cale scrisă, al unuia dintre graiuri. De exemplu, auxiliarul perfectului
compus are formele a şi au la persoana a III-a singular, respectiv plural (a plecat, au plecat), deoarece
aceste forme circulau în limba veche (forme prezente şi astăzi în sudul ţării), şi nu o plecat, or plecat,
cum se pronunţă în cea mai mare parte a teritoriului lingvistic dacoromân. Există însă situaţii în care
sinonime cu semantică variată circulă în diverse graiuri, fără ca vreunul să fi avut şansa de a rămâne în
normă. De exemplu, niţel, niţică (Muntenia), o leacă de (Moldova), o ţâră de (Transilvania) nu au
depăşit graniţele graiurilor din care provin, varianta literară fiind puţin(ă), în ciuda imprecizei
semantice a cuvântului. Concluzia este că dialectele şi graiurile sunt mai bogate în resurse de
expresivitate, în comparaţie cu limba literară, care este, prin natura ei, mai săracă în această privinţă,
însă mai bogată în mijloace eficiente de comunicare, capabile să exprime noţiuni pe o treaptă
superioară nivelului dialectal. Există şi un proces invers, de influenţă a limbii literare asupra
dialectelor şi a graiurilor, care evoluează uneori după modelul exprimării culte.
Se poate spune deci că norma literară este expresia convenţională, în general coerentă, a unui
uz lingvistic dominant (existent sau nu în limbă la un moment dat în timpul aplicării unei norme),
impusă, în funcţie de nivelul cultural al societăţii, prin măsuri mai mult sau mai puţin coercitive,
persoanelor aparţinând unei anumite comunităţi (culturale).
Dacă prin caracterul normat limba literară se opune graiurilor, selectând și sintetizând
elementele comune ale limbii naționale, prin caracterul cultivat (îngrijit, prelucrat, elaborat, ca urmare
a intervenției factorului conștient) ea se opune limbajului spontan al conversației curente. Acesta din
urmă este mai „liber”, mai puțin supus constrângerilor, fapt ce îi permite să lase loc utilizării

11
termenilor populari și expresiilor familiare, precum și unor procedee variate specifice stilului oral.
Termenul literar din expresia limbă literară se referă nu numai la aspectul scris al limbii, ci și la forma
îngrijită, controlată a comunicării unui vorbitor cult.
Aspectul cultivat al limbii literare se realizează prin selectarea mijloacelor celor mai adecvate,
reclamate de scopul comunicării, prin folosirea exactă și nuanțată a cuvintelor, prin îmbinarea lor în
propoziții și fraze menite să asigure expunerii – orale sau scrise – claritate și coerență. Limba literară
nu exclude latura estetică a comunicării, ci o implică, cu precizarea că funcţia estetică are în cadrul
limbii literare normate altă menire decât cea care vizează limba literaturii artistice: estetica limbii
literare indică o competenţă lingvistică ridicată a celui care foloseşte limba, în timp ce estetica
limbajului beletristic este expresia talentului scriitorului, care recurge la resurse lingvistice
individuale, intervenind creator în limba naţională.

1.3. PERIODIZAREA ISTORIEI LIMBII ROMÂNE LITERARE

Problema periodizării istoriei limbii române literare a fost insuficient abordată în lucrările de
specialitate, iar un punct de vedere unitar, conturat prin criteriul esenţial de clasificare în funcţie de
evoluţia internă, structurală a limbii literare, nu există.
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu [Rosetti, Cazacu, Onu, 1971] adoptă criteriul comod, lipsit de
justificare teoretică şi metodologică, al împărţirii pe secole. Astfel, prima perioadă o constituie secolul
al XVI-lea, reprezentativ prin activitatea diaconului Coresi, care pune la baza limbii literare graiul din
nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei. Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea sunt cuprinse în
următoarea perioadă, în care româna literară nu mai resimte atât de mult puternica influenţă a limbii
bisericeşti, diversificându-şi stilurile. Pentru perioada cuprinsă între începutul secolului al XIX-lea şi
zilele noastre, autorii nu propun diviziuni şi criterii ferme.
În opinia Paulei Diaconescu [Diaconescu, 1974], istoria limbii române literare moderne
(1830–1900) prezintă trei perioade importante în procesul de fixare a normelor limbii literare
(identice, conform autoarei, cu perioadele de dezvoltare ale literaturii moderne din secolul al XIX-lea):
a) perioada paşoptistă (1830–1860), încadrată de date ale istoriei politice (1829 şi 1859),
caracterizată prin preocuparea pentru unificarea şi modernizarea limbii literare;
b) perioada de după Unire (1860–1867–1875), când se impune latinismul, iar în planul ideologiilor culturale
domină revista Convorbiri literare;
c) perioada marilor clasici (1875–1900), marcată de influenţa exercitată de stilurile individuale ale
marilor scriitori. Lipsa unor criterii ferme de delimitare, care să vizeze evoluţia propriu-zisă a limbii
literare, face ca această încercare de periodizare să fie discutabilă în unele privinţe.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra [Munteanu, Țâra, 1983] disting două etape fundamentale: vechea
română literară şi româna literară modernă, delimitate de o perioadă de tranziţie (1780–1840).
Epoca veche, în care nu avem o limbă literară propriu-zisă, normată şi unitară, ci mai multe
variante cultivate ale unor subdialecte dacoromâne, dintre care nici una nu este predominantă,
cuprinde două perioade importante:
a) prima începe prin secolul al XV-lea şi durează până la 1640, fiind caracterizată de puţine
scrieri originale (mai ales scrisori, documente), traduceri şi tipărituri; se conturează două variante
literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (muntenească şi sud-transilvăneană);
b) a doua perioadă durează de la 1640 până la sfârşitul secolului al XVIII-lea (1780), interval în
care slavona este înlăturată definitiv ca limbă oficială; variantele literare se delimitează mai precis, în
special cea muntenească şi cea moldovenească, iar cultivarea valorilor estetice ale limbii române
înregistrează reuşite notabile (Dosoftei, Cantemir); româna literară se află încă aproape de vorbirea

12
populară, iar dintre variantele stilistice, numai cea administrativ-juridică poate fi delimitată mai
precis.
Epoca veche se încheie pe la 1780, an care marchează – prin tipărirea primei gramatici a limbii
române – începutul unui lung proces de normare și unificare a exprimării culte.
Epoca modernă cuprinde trei perioade:
a) prima perioadă (1780–1840), numită şi „premodernă“ sau „de tranziţie“, înregistrează
laicizarea culturii, proces având drept consecinţă pierderea unităţii limbii culte realizată prin
traducerile bisericeşti, tipărite între 1725–1728, şi accentuarea diferenţelor dialectale dintre
variantele literare; există însă şi preocuparea pentru unificarea limbii culte (Şcoala Ardeleană, I.
Heliade Rădulescu);
b) a doua perioadă (1840–1880) este etapa marcată de căutarea soluţiilor pentru normarea
limbii (problema împrumuturilor, a ortografiei cu litere latine, a unificării formelor);
c) în ultima perioadă (1880–1900), se produce unificarea variantelor literare şi consolidarea
stilurilor limbii literare; în 1904, prin modificările aduse ortografiei de Academia Română, se stabilesc
definitiv bazele scrierii fonetice a limbii române, păstrată, cu unele modificări, până astăzi. Secolul al
XX-lea nu este inclus în faza modernă a limbii române literare, pentru că autorii îl identifică, fără să
menţioneze însă acest lucru, cu epoca contemporană; după 1918, procesul de desăvârşire a unităţii
limbii române literare intră într-o nouă şi ultimă fază, când limba scrisă, folosită de oamenii cultivaţi
din provinciile intrate în componenţa României, pierde o serie de trăsături regionale.
Periodizarea propusă de I. Gheţie [Gheție, 1997] acceptă existenţa a două mari epoci în
evoluţia limbii literare: epoca veche (1532–1780) şi epoca modernă (1780–1960); perioada de
tranziţie este încadrată în epoca modernă.
Epoca veche include două perioade:
a) perioada cuprinsă între 1532 (anul semnalării celor mai vechi texte literare româneşti,
astăzi pierdute, Evanghelia şi Apostolul din Moldova) şi 1656 (data apariţiei cărţii bălgrădene Scutul
Catehismului, care marchează sfârşitul unei epoci de intensă activitate culturală) delimitează faza
formării principalelor variante teritoriale ale limbii literare;
b) perioada cuprinsă între 1656 şi 1780 (anul apariţiei gramaticii lui S. Micu şi Gh. Şincai,
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, care expune doctrina lingvistică a Şcolii Ardelene) se
caracterizează prin realizarea unei prime unificări a românei literare.
Epoca modernă are trei perioade:
a) între 1780 şi 1836 (când începe corespondenţa dintre I. Heliade Rădulescu şi C. Negruzzi,
prilej de exprimare a unor opinii importante despre limba literară) este consemnată o perioadă de
diversificare lingvistică, la sfârşitul căreia unitatea realizată în veacul trecut este, în mare parte,
pierdută;
b) între 1836 şi 1881 (anul în care este votat primul proiect ortografic oficial al Academiei
Române) se desfăşoară procesul de constituire a principalelor norme ale limbii literare actuale;
c) între 1881 şi 1960 (când apare Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie) are loc
fixarea definitivă, în detaliu, a normelor limbii române literare contemporane.
Așadar, cele prezentate confirmă teza privind diversitatea pozițiilor acceptate de diferiți autori
în problema periodizării limbii române literare. Niculina Iacob [Iacob, 2008] realizează o sinteză a
acestor opinii, constatând că cei mai mulţi specialişti consideră că două sunt epocile fundamentale
ale limbii române literare: vechea română literară şi româna literară modernă. Intre cele două
perioade se delimitează o etapă de tranziţie cuprinsă aproximativ între 1780-1840, aceasta fiind şi
prima etapă a limbii literare moderne.
Vechea română literară permite o împărţire în două epoci. Prima începe prin secolul al XVI-

13
lea şi durează până la 1640, a doua se desfăşoară între 1640-1780. Anul apariţiei primei gramatici
româneşti tipărite - 1780 - este considerat punctul de plecare al procesului de normare şi unificare a
exprimării culte. Cu toate că gramatici ale limbii române se scriseseră şi înainte, dar nu se tipăriseră
(D. Eustratievici Braşoveanul şi călugărul Macarie de la schitul Sihla), S. Micu şi Gh. Şincai, autorii
primei gramatici tipărite a limbii române – Elementa linguae daco-romanae sive valachicae – îşi
propuneau, în prefaţă, perfecţionarea limbii materne, lucru extrem de important pentru vremea
respectivă. La aceasta se adaugă faptul că lucrarea are o circulaţie incomparabil mai mare decât una
păstrată în manuscris şi acela că, fiind scrisă în latină - limbă de cult a epocii în ţările catolice, putea fi
cunoscută şi de străini, iar limba română putea astfel fi recunoscută între limbile romanice surori.
Pentru perioada de până la 1640, bibliografiile limbii române vechi au înregistrat primele
texte în limba română. Acestea, manuscrise sau tipărituri, reprezintă traduceri de cărţi religioase, acte
şi scrisori - particulare sau oficiale. Limba lor prezintă un vocabular sărac şi numeroase particularităţi
dialectale, care i-au determinat pe specialişti să vorbească, pentru această perioadă, de două variante
literare: una de tip nordic - maramureşeană, alta de tip sudic - muntenească sau sud-transilvăneană.
Nu lipsesc din aceste prime texte traduse, şi se vor întâlni şi în traducerile de mai târziu, construcţiile
artificiale, nefireşti, imitate după limba originalului.
Perioada 1640-1780 se caracterizează printr-o tendinţă de laicizare a culturii române. Ca
urmare, româna literară începe a se elibera de sub influenţa limbii textelor religioase şi are loc o
apropiere de limba vie a poporului. Pe lângă textele religioase - principala formă de manifestare a
culturii şi în această perioadă - apar cronicile, textele juridice, textele cu caracter oratoric şi filozofic.
Asistăm acum – prin creaţiile lui Dosoftei şi Miron Costin – la primele manifestări culte ale
creaţiei artistice în versuri şi, printr-un număr relativ mare de lucrări, la afirmarea creaţiei artistice în
proză. În aceeaşi perioadă, limba română devine limba oficială a cancelariei şi a bisericii. Se afirmă
personalităţi culturale de prestigiu: Varlaam, Simion Ştefan, Dosoftei, Grigore Ureche, Miron Costin,
Stolnicul Constantin Cantacuzino, Ion Neculce, Antim Ivireanul ş.a. Ei sunt principalii modelatori ai
limbii literare, la care trebuie să-i adăugăm pe autorii primei traduceri integrale a Bibliei în limba
română, dintre care trebuie să îl amintim pe spătarul moldovean Nicolae Milescu, cel care a tradus,
pentru prima dată integral, Vechiul Testament în limba română, text care a stat la baza realizării Bibliei
de la 1688. Variantele literare pot fi relativ uşor delimitate, limba de acasă a cărturarilor influenţând în
mai mare sau mai mică măsură limba textelor. Cel mai bine sunt reprezentate varianta moldovenească
şi cea din Muntenia, Ardealul fiind mai puţin sesizat acum comparativ cu perioada precedentă, în care
această regiune dăduse culturii române mari monumente de limbă literară (textele rotacizante,
tipăriturile lui Coresi, Palia de la Orăştie, Noul Testament de la Bălgrad (1648), acesta din urmă însă în
secolul al XVII-lea).
Influenţa limbii slavone asupra limbii române mai scade fără a dispărea însă; cresc
concomitent influenţele neogreacă şi turcă, acestea atingând apogeul în epoca fanariotă (1711-1821).
Cu timpul, se face simţită pătrunderea elementelor ruseşti şi romanice.
Epoca premodernă acoperă o perioadă relativ întinsă, delimitată aproximativ de anii 1780 –
1840, numită şi perioada de tranziţie la epoca modernă; textele realizate în această perioadă ilustrează
accentuarea procesului de laicizare a culturii. Apar manuale şi cărţi tehnice, care pun în circulaţie un
număr mare de neologisme din cele mai diferite domenii: matematică, fizică, agronomie, geografie,
gramatică, putându-se vorbi acum despre începuturile stilului ştiinţific. Unii specialişti, printre care Al.
Rosetti, B. Cazacu, L. Onu [Rosetti, Cazacu, Onu, 1971], sunt de părere că deschizător de drumuri în
acest domeniu trebuie considerat totuşi Dimitrie Cantemir, realizator al unui prim glosar românesc de
neologisme în Scara numerelor şi cuvintelor străine tâlcuitoare din romanul alegoric Istoria ieroglifică.
Se manifestă acum şi o tendinţă de modernizare a exprimării literare şi de unificare a normelor

14
acesteia datorită activităţii lingvistice a corifeilor Şcolii Ardelene. Bazele creării normei unice
supradialectale se pun de către Petru Maior. Criteriul fundamental în selectarea normelor este cel al
maximei apropieri de prototipul latin. Activitatea lingvistică a ardelenilor va reprezenta punctul de
plecare pentru Ion Heliade Rădulescu.
După ce în perioada precedentă limba română devenise limbă de cult şi limbă a cancelariei
domneşti, ea cucereşte în această etapă domeniul învăţământului. Şcolile din Muntenia (Gh. Lazăr) şi
din Moldova (Gh. Asachi) au ca limbă de predare româna pentru unele discipline de învăţământ şi, mai
mult decât atât, chiar limba română devine obiect de studiu. Alături de şcoală, presa românească
(Curierul românesc - Bucureşti, 1829, Albina românească - Iaşi, 1829, Gazeta de Transilvania - Braşov,
1838) joacă un rol important în dezvoltarea limbii literare. De asemenea, teatrul românesc îşi propune
să dea limbii româneşti noi podoabe: „... podoabe limbii noastre daţi / În româneşti cuvinte.” (Iancu
Văcărescu).
În aceeaşi perioadă se înscrie și activitatea lui Ion Heliade Rădulescu, realizatorul lucrării
Gramatica românească, 1828, una dintre cele mai de seamă contribuţii în direcţia normării limbii
literare, a creării normei unice. În Prefaţa acestei lucrări, autorul susţine ortografia fonetică şi propune
soluţii pentru îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi, mai cu seamă din latină şi din limbile
romanice „surori”, indicând şi modalităţile concrete de adaptare a neologismelor. Aceeaşi grijă
manifestă autorul şi pentru norma morfologică. Până la exagerările italienizante ale lui Heliade (după
1840), el rămâne un real modelator al limbii române literare.
A doua perioadă a epocii moderne (1840-1880) începe odată cu apariţia Daciei Literare la
Iaşi sub conducerea lui M. Kogălniceanu. El este iniţiatorul curentului naţional în cultură românească.
Sub raportul lingvistic, perioada se caracterizează prin: îmbogăţirea vocabularului cu neologisme şi
adaptarea lor; aşezarea limbii vorbite a poporului la baza dezvoltării limbii literare; înlocuirea
alfabetului chirilic cu cel latin şi stabilirea unei ortografii bazate pe principii fonetice (ortografia cu
alfabet latin a fost adoptată oficial în 1860 în Muntenia, iar în 1862 în Moldova). Începutul acestei
perioade a stat sub semnul activităţii lui Ion Heliade Rădulescu, M. Kogălniceanu, Al. Russo, C.
Negruzzi, V. Alecsandri, iar în a doua parte – a lui T. Maiorescu şi, bineînţeles, a marilor clasici ai
literaturii noastre.
Cea de a treia etapă (1880-1900) se caracterizează prin unificarea variantelor literare, prin
consolidarea stilurilor limbii literar-artistice. După 1900, în 1904, Academia Română reglementează
ortografia, păstrată cu unele modificări neesenţiale până astăzi.
După primul război mondial, schimbările petrecute în structura politică, economico-
administrativă şi culturală au avut urmări şi pe plan lingvistic. Imediat după război are loc un proces
amplu şi complex de unificare a limbii, de nivelare a trăsăturilor regionale din provinciile nou alipite,
proces ce se desfăşoară sub influenţa tot mai mare a limbii Capitalei, datorită prestigiului dobândit de
această variantă. În perioada actuală se acordă o atenţie deosebită cultivării limbii literare şi
dezvoltării acesteia pe baza limbii vorbite a poporului. Scriitorii apelează la bogăţia şi expresivitatea
limbii populare, modelând artistic limba vie a poporului. Prin intermediul şcolii şi prin mass-media,
limba literară a început să se impună tot mai mult, tinzând să se identifice cu limba naţională unică.

1.4. ORIGINILE LIMBII ROMÂNE LITERARE

Stabilirea perioadei în care s-a format limba română literară a generat de-a lungul timpului
numeroase controverse.
Numeroşi specialişti leagă originile limbii române literare de apariţia scrisului în limba
română, plasând epoca de început în secolul al XVI-lea.

15
 Primul care a formulat această teorie a fost B. P. Hasdeu [Hasdeu, 1937:98], în 1879. El
considera că începuturile românei literare ar trebui căutate în tipăriturile coresiene, unde se găsea
limba tipică a românilor.
Un punct de vedere asemănător susţinea şi lingvistul ieşean Al. Lambrior, care afirma că limba
textelor de la Braşov a avut rol de limbă literară şi a menţinut unitatea românei.
Ulterior, acest punct de vedere a fost împărtăşit şi de majoritatea lingviştilor bucureşteni.
Astfel, O. Densusianu [Densusianu, 1961:14], reticent în legătură cu elementele de limbă literară din
secolul al XVI-lea, admitea rolul textelor braşovene în formarea şi dezvoltarea limbii române literare.
Rolul tipăriturilor coresiene este categoric susţinut de I. Bianu, Al. Rosetti, B. Cazacu, D. Macrea, I.
Gheţie. S-a afirmat adesea că textele din secolul al XVI-lea sunt redactate într-o limbă greoaie, uneori
ininteligibilă. Deşi aceste defecte şi lipsuri sunt reale, vechii traducători s-au străduit să realizeze o
exprimare literară, deosebită de vorbirea curentă şi de limba folosită în actele particulare.
Compararea vocabularului textelor literare cu cel al textelor neliterare demonstrează că există
deosebiri importante, relevabile mai ales prin raportarea la ceea ce trebuie să fi fost atunci vorbirea
curentă. Textele literare ale vremii prezintă un număr mare de cuvinte savante, de origine slavă sau
maghiară, care nu se regăsesc în actele particulare; de multe ori, împrumuturile erau voite, întrucât
existau în limba română sinonime, însă ignorarea lor denotă intenţia traducătorului de a folosi o limbă
superioară exprimării curente.
O teorie oarecum diferită de cea a „şcolii bucureştene“ a fost formulată de N. Iorga [Iorga,
1925:192-193] (preluată de S. Puşcariu, N. Drăganu, Al. Procopovici); fără a contesta importanţa
textelor coresiene, savantul afirmă că diaconul Coresi nu a făcut altceva decât să tipărească, cu
intervenţii minime, textele husite, adică manuscrisele rotacizante, despre care se credea că au fost
realizate în secolul al XV-lea, considerându-se astfel că aici trebuie căutat momentul de început al
limbii noastre literare. Cercetările au demonstrat însă că manuscrisele maramureşene sunt copii
realizate la mijlocul secolului al XVI-lea sau chiar mai târziu după originale care s-au pierdut şi care, în
consecinţă, nu pot fi datate.
O concepţie diametral opusă faţă de ideile exprimate anterior este susţinută de „şcoala
ieşeană“. Potrivit acestei opinii, limba română literară s-a constituit efectiv abia în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, după Unirea Principatelor. Aspectul cult al limbii române, până la unirea din 1859,
prezenta variante regionale, care aveau originea în limba vorbită de clasele dominante începând cu
secolul al XV-lea.
Ideea conform căreia prima formă cultivată a limbii române trebuie căutată în vorbirea
claselor stăpânitoare din cele trei ţări române a fost susţinută iniţial de I. Nădejde, preluată de G.
Ibrăileanu, care, în cursul său, Istoria literaturii române moderne. Epoca lui Conachi, ţinut la
Universitatea din Iaşi între anii 1909–1920, a dezvoltat această teorie; pornind de la observaţia lui D.
Cantemir, potrivit căreia, pe la 1700, „era o deosebire între limba poporului şi cea a celor de sus“ şi
bazându-se pe propriile cercetări, criticul concluzionează că „moldovenii scriau limba vie a claselor de
sus în secolul al XVI-lea, care limbă vie era o limbă literară, iar în Muntenia a fost la fel” [Ibrăileanu,
1979:109].
Acest punct de vedere este reluat, cu o argumentare temeinică, de către G. Ivănescu: „Formarea
unei aristocraţii româneşti, distincte de popor, uneori cu origini în alte regiuni ale ţării, a dus la
formarea unor graiuri specifice ei, deosebite parţial de graiurile populare, şi, în cele din urmă, la
formarea unei limbi literare”[Ivănescu, 1980:499]. Iniţial, „graiul aristocraţiei va fi numai vorbit, dar,
în secolele al XV-lea şi al XVI-lea el va deveni şi scris. Prin unele particularităţi ale ei, limba literară
românească veche îşi are originea în graiul acestei aristocraţii” [Ibidem]. În ceea ce privește româna
literară propriu-zisă, unică și unitară, G.Ivănescu susține că aceasta începe a se constitui abia pe la

16
sfârșitul secolului al XVIII-lea, după 1780, și în prima jumătate a veacului al XIX-lea [Ivănescu,
2012:383].
I. Iordan condiţionează formarea limbii literare de apariţia naţiunii, susţinând că „varianta
literară a unei limbi se iveşte odată cu naşterea naţiunii sau, mai precis, începuturile limbii literare
sunt legate de începuturile transformării poporului în naţiune”. Astfel, înaintea secolului al XIX-lea, noi
nu am avut limbă literară, „ci numai limbă scrisă sau, ceea ce e tot una, dialecte literare”. Ideea de a
condiţiona limba literară de constituirea naţiunii respective este discutabilă, însă putem reţine de aici
importanţa esenţială a caracterului unitar al limbii literare (şi acest adevăr sub rezerva că, deşi limba
literară şi-a fixat normele supradialectale în secolul XIX-lea, ea a existat neunificată şi anterior acestui
secol).
O altă teorie, respinsă de majoritatea specialiştilor, susţinută însă de lingvişti prestigioşi (L.
Onu, I. Coteanu, Al. Graur) argumentează că primele forme de manifestare a limbii române literare –
considerând aspectul „îngrijit“ suficient pentru definirea limbii literare – trebuie căutate în literatura
populară; cu alte cuvinte, limba literară apare înaintea scrisului, ca expresie a culturii populare. În
aceste condiţii, epoca de formare a românei literare coboară mult în timp, iar orice încercare de datare
devine inutilă. I. Gheţie face o sinteză cuprinzătoare a contraargumentelor acestei teorii, pe care le
reproducem mai jos:
a) Limba literară apare într-un anumit moment de dezvoltare culturală şi socială a unui popor,
atunci când formarea unui instrument de expresie literară devine o necesitate resimţită de
comunitatea lingvistică. Momentul acesta nu poate fi, în mod evident, plasat în epoca îndepărtată
(înapoiată cultural), în care s-au născut primele creaţii populare.
b) Formarea unei limbi literare este numai în parte un proces spontan, el fiind, într-o mare
măsură, unul dirijat, conştient, selectiv. Acest lucru implică voinţa colectivă pentru stabilirea unor
norme unificate, atitudine de care nu este capabil creatorul popular. Limba literară nu poate exista în
literatura populară ca o simplă stare de fapt.
c) Normele existente în literatura populară sunt norme lingvistice, nu literare; norma literară
presupune o stabilire a regulii şi consacrarea ei prin tradiţie sau printr-un „cod“. Figurile stilistice din
folclor (uneori simple clişee) pot fi încadrate în aşa-zisele norme stilistice, nicidecum în normele
literare.
d) Relaţia dintre limba literară şi limba folclorului se stabileşte târziu şi nu implică decât stilul
beletristic. Formarea limbii literare şi dezvoltarea limbii folclorului sunt două procese independente,
care nu interacţionează decât târziu în literatura română cultă.
e) Diasistemul stilurilor limbii române, aşa cum a fost stabilit de I. Coteanu, are două
subdiviziuni principale: limbaj cultivat şi limbaj popular. Fiecare dintre acestea are în subordine un
limbaj artistic şi limbaje non-artistice; limba folclorului ţine de aspectul artistic al limbajului popular, în
timp ce limba literară se realizează la nivelul aspectului artistic şi al aspectelor non-artistice ale
limbajului cultural.
N. Iacob consideră concepția lui I. Gheție suficient de curioasă, dat fiind că el fixează, pe de-o
parte, începutul limbii literare în momentul în care, prin limbă, se săvârşeşte un act de cultură, deci în
secolul al XVI-lea şi chiar mai înainte. Astfel, în Baza dialectală a limbii române literare, p. 206, el
afirmă: „(...) socotim drept epocă probabilă de fixare a tradiţiei literare româneşti intervalul 1450-
1520. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, de când datează textele literare româneşti care au ajuns
până la noi, tradiţia literară românească putea avea deci (cel puţin în unele regiuni ale ţării) o vechime
de aproximativ 100 de ani.” Pe de altă parte consideră însă că nu avem corespondente vorbite ale
limbii literare decât foarte târziu, în secolul al XIX, procesul de formare a limbii literare vorbite fiind
plasat de Gheţie în urma procesului de fixare a limbii scrise. Concepţia lui se baza pe faptul că nu

17
admitea, înainte de secolul al XIX-lea, existenţa unor deosebiri relevante între vorbirea populară şi cea
cultă. Făcând această constatare, Gheţie avea probabil în vedere doar aspectul fonetic. Acesta nu este
însă relevant în cazul limbii literare vorbite, consideră N.Iacob, deoarece ar trebui să acordăm o
importanţă egală şi celorlalte niveluri ale limbii, nu numai nivelului fonetic. Mai mult, vorbirea unui om
cult se deosebeşte de vorbirea unei persoane nefamiliarizate cu limba literară îndeosebi sub aspect
lexical. Limba literară vorbită nu este niciodată copia fidelă a limbii literare scrise, unde norma este
respectată cu mai multă rigurozitate. Convinşi de această distanţă, credem că limba literară are de la
început două aspecte: unul scris, mai îngrădit de reguli, şi unul vorbit, mai liber. Aceasta înseamnă că
nu trebuie să vorbim de un raport de anterioritate al limbii scrise faţă de limba vorbită, ci de un raport
de simultaneitate între ele.
Începuturile vechii române literare, în opinia autoarei, trebuie căutate în textele din secolul al
XVI-lea. Apariţia acestor texte şi implicit, a limbii literare a fost posibilă numai printr-un proces
pregătitor îndelungat. Astfel, în perioada când slavona era limba de cultură, s-a realizat treptat
adaptarea alfabetului chirilic la scrierea limbii române şi îmbogăţirea vocabularului de cultură al
românilor.
Fără a putea vorbi de o limbă literară scrisă, e sigur că în limba românilor ştiutori de carte şi în
vorbirea celor cu care ei intrau în contact, la curte, în mediul bisericesc sau aristocratic, se fixaseră
înainte de secolul al XVI-lea unele elemente de cultură bizantino-slave în lexic. Nu sunt excluse nici
unele diferenţieri sintactice şi expresive în limba română vorbită de cititorii de literatură bizantino-
slavă de la noi faţă de limba celorlalte pături sociale, a ţărănimii în primul rând. Cei care citeau în acea
vreme texte celebre, cum ar fi Panegiricul împăraţilor Constantin şi Elena de patriarhul Eftimie din
Târnovo, conservat în manuscrisul lui Iacov de la Putna (1474) sau Învăţăturile lui Neagoe Basarab
către fiul său Theodosie, puteau prelua o serie de termeni bizantino-slavi, termeni care ulterior vor fi
puşi în circulaţie de traducerile româneşti ale aceloraşi texte. Astfel de texte de o certă valoare literară
nu puteau să nu influenţeze vorbirea românilor din anumite medii cărturăreşti înainte de secolul al
XVI- lea. Deci, e aproape sigur că limba documentelor şi a cărţii - slavona, influenţată de greacă, a
exercitat o înrâurire asupra limbii conversaţiei, româna, îmbogăţind-o cu termeni culţi.
Amintim şi teoria lingvistului rus R. A. Budagov, după care româna literară se naşte în secolul al
XVII-lea, prin contribuţia cronicarilor. Excluzând textele din secolul al XVI-lea pe motiv că sunt scrise
într-o limbă imperfectă şi necizelată, autorul afirmă că „primele monumente ale limbii literare apar
numai în secolul următor, o dată cu apariţia cronicarilor şi a legendelor, în epoca lui M. Costin şi I.
Neculce” [Budagov, 1967:324-325].
Șt. Munteanu și V.D.Țâra consideră că la baza acestei mari diversități de opinii stă modul diferit
de a concepe româna literară în diversele momente ale evoluției ei, dar și lipsa unor cercetări detaliate
asupra monumentelor de limbă cultă din veacurile anterioare [Munteanu, Țâra, 1983:36].
Cei care susțin întâietatea tipăriturilor din veacul al XVI-lea în procesul de formare a limbii
române literare pornesc de la ideea că cele dintâi eforturi îndreptate spre cultivarea conștientă a limbii
pot fi identificate numai în scrierile tipărite, întrucât aici găsim expresia cea mai înaltă a efortului de
selecție a formelor și de perfecționare a exprimării. Dar acești cercetători pierd din vedere faptul că
limba celor dintâi cărți românești tipărite care ni s-au păstrat este rezultatul unui șir de strădanii mai
vechi, despre care mărturisesc manuscrisele din veacul al XVI-lea ajunse până la noi, precum și
mențiunile privitoare la folosirea limbii române în redactarea unor documente traduse apoi în slavonă
sau în alte limbi. Totodată, se admite, în general, că „activitatea literară desfășurată în Brașov în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea a constat în copierea și revizuirea unor texte provenind din diverse
regiuni ale țării și în primul rând din Banat – Hunedoara și Moldova” [Gheție, 1975:261]. Tipărind deci
cărți traduse de alții, Coresi s-a străduit doar să adapteze limba acestor scrieri la normele variantei

18
literare muntenești, pe care o cunoștea, probabil, de la curtea domnească din Târgoviște. Dar acțiunea
lui Coresi și a colaboratorilor săi nu se poate imagina fără a admite că în această parte a țării exista o
tradiție literară mai veche, singura care putea să determine impunerea unor norme în lipsa cărților
normative. Prin urmare, cultivarea limbii române scrise trebuie să fi început înainte de elaborarea
traducerilor cunoscute din veacul al XVI-lea, adică aproximativ din timpurile când s-au întocmit
primele „manuale” bilingve folosite în școli de viitorii preoți și dieci, precum și de numeroși
reprezentanți ai claselor stăpânitoare.
Dintre teoriile ce susțin că româna a fost cultivată întâi pe cale orală, ar putea fi reținută doar
aceea care se referă la limba vorbită în centrele culturale și mai ales la curțile domnești după
întemeierea statelor române. Clasele dominante, cărora li se alătură și o parte a clerului, aveau acces la
cultură, mulți dintre exponenții lor dobândind variate și temeinice cunoștințe în centre culturale
vestite din afara țării. În mod firesc, vorbirea acestora trebuia să se diferențieze de a conaționalilor,
mai cu seamă în domeniul structurii sintactice și a lexicului.
Ideea conform căreia originile românei literare trebuie căutate în limba creațiilor folclorice nu
poate fi susținută cu argumente convingătoare. Chiar dacă intenția unei exprimări îngrijite, care
presupune un efort de selecție a mijloacelor lingvistice, este evidentă în aproape întreaga literatură
populară, nu se poate ajunge totuși la concluzia că în aceste producții orale găsim cea dintâi
manifestare a aspectului literar al limbii române, pentru că aici selecția nu se face în baza unui criteriu
normativ, ci a unui estetic. Limba artistică populară se subordonează vorbirii populare și se realizează,
mai ales, în perioada anterioară limbii culte, în limitele structurii graiului din zona în care au fost
create sau în care circulă diverse producții folclorice.
Dacă fixarea începuturilor limbii române literare în varianta artistică a vorbirii populare, a
cărei vechime nu poate fi precizată, ar însemna o evidentă exagerare, nu s-ar exagera mai puțin
admițându-se că româna literară a început să se constituie abia în secolul al XVII-lea, prin contribuția
cronicarilor. Chiar dacă în acest secol se consemnează biruința limbii române asupra celei slavone, nu
poate fi acceptată părerea lui R.Budagov, fără a ignora strădaniile unui șir întreg de cărturari români
din secolul al XVI-lea (poate chiar al XV-lea), îndreptate spre „lucrarea” și îmbogățirea limbii noastre.
În concluzie, se poate afirma că procesul de formare a limbii române prin concursul cărturarilor
şi al oamenilor instruiţi din cele trei provincii româneşti a început încă din epoca în care slavona
îndeplinea, la noi, funcţiile limbii de cultură şi s-a accelerat de prin sec. al XVI-lea, când româna îşi
asumă, treptat, aceste atribuţii.
Dar limba română literară normată, unitară şi stabilă, a început să se constituie abia după 1780,
dată la care începe procesul de unificare a variantelor literare româneşti prin intervenţia deliberată
a cărturarilor, în primul rând a filologilor şi scriitorilor. Deplina unificare a normelor limbii române
literare se va realiza însă după constituirea statului naţional unitar român.

1.5. BAZA DIALECTALĂ A LIMBII ROMÂNE LITERARE

Un adevăr general acceptat este acela că o limbă literară se naşte, de regulă, pe baza unui
dialect. Condiţii de ordin politic, economic sau cultural, combinate sau nu, fac ca un anumit dialect să
se impună drept limbă scrisă, fiind ulterior adoptat ca limbă unică şi de vorbitorii celorlalte dialecte
ale limbii naţionale. De cele mai multe ori, un dialect este recunoscut ca normă comună, dacă este
vorbit în regiunea unde se găseşte capitala sau un oraş important (aceste centre urbane pot modifica
baza dialectală a unei limbi: până în secolul al XV-lea, dialectul din Essex a jucat un rol major, fiind apoi
depăşit în importanţă de cel londonez). Limba franceză literară are la bază dialectul francien din Île-
de-France, din zona Parisului, care, devenind principalul centru al vieţii politice şi culturale franceze, a
impus idiomul folosit în această regiune şi în celelalte provincii ale ţării.
19
 O situaţie diferită prezintă alte limbi. De exemplu, dialectul toscan s-a impus, începând cu
secolul al XIV-lea, ca limbă literară prin prestigiul conferit de operele lui Dante, Petrarca, Boccaccio,
scrise în acest dialect, iar limba literară germană s-a constituit pe baza dialectului saxon datorită
influenţei exercitate de Biblia lui Luther, redactată în acest dialect. Însă limba literară nu coincide
niciodată cu dialectul aflat la baza ei, ea renunţând la ceea ce acesta are strict particular, acceptând
totodată forme şi cuvinte specifice celorlalte dialecte; această fuziune a formelor şi unificarea
lingvistică propriu-zisă se produce la nivelul variantelor scrise ale dialectelor implicate. Dialectul
dominant îşi păstrează trăsăturile specifice mult timp după ce varianta sa literară, devenită normă
comună, a renunţat la unele dintre ele. Celelalte dialecte îşi menţin existenţa de-a lungul timpului, fiind
influenţate şi ele de limba unică.
În ceea ce priveşte baza dialectală a românei literare, au fost emise până astăzi o serie de teorii
divergente, elaborate de pe poziţii teoretice şi metodologice diferite.
1. Teoria cea mai veche şi mai răspândită este aceea care susţine că la baza limbii române
literare stă graiul muntenesc. Prima afirmare a acestui punct de vedere o face B. P. Hasdeu (1879), care
consideră că graiul din Muntenia şi sudul Transilvaniei, cu o structură mai clară, a dobândit încă din
secolul al XVI-lea un statut aparte, întrucât pe el s-a întemeiat limba tipăriturilor coresiene, iar mai
târziu s-a impus ca bază a limbii române literare moderne. Importanţa textelor coresiene este
remarcată şi de Al. Lambrior (1881), care a comparat rolul graiului muntenesc în procesul de formare
a românei literare cu acţiunea de unificare a dialectului din Paris şi Île-de-France în cadrul limbii
franceze. Această concepţie a fost susţinută mai ales de şcoala lingvistică bucureşteană (O. Densusianu,
P. V. Haneş, Al. Rosetti, J. Byck, Al. Graur, I. Coteanu ş.a.)
Prima demonstraţie amplă, cu scopul de a dovedi caracterul muntean al românei literare, a fost
realizată de I. Coteanu. Pentru a arăta că „la baza limbii noastre literare stă demult şi a fost tot timpul
dialectul muntean“, lingvistul a comparat trăsături ale limbii literare cu elemente corespunzătoare din
principalele subdialecte dacoromâne. Din punct de vedere sincronic, rezultatele analizei sunt
concludente, însă, dacă lucrurile sunt abordate diacronic – aşa cum este normal, întrucât procesul de
cultivare a limbii române şi de fixare a normelor începe din secolul al XVI-lea sau chiar mai devreme,
iar repartiţia geografică a fenomenelor dialectale nu este identică cu cea de azi –, atunci concluziile pot
fi diferite. Subdialectul muntenesc a stat la baza variantei literare de tip sudic (până la formarea
românei literare moderne), care a contribuit decisiv, dar numai la sfârşitul secolului trecut, la
întemeierea normelor unice ale românei culte actuale. În concluzie, subdialectul muntenesc se află
indirect, prin intermediul variantei literare munteneşti, la baza limbii române literare moderne.
Selecţia normelor unice s-a făcut pornindu-se de la variantele literare (rar de la graiurile populare din
secolul al XIX-lea), astfel încât se impune comparaţia structurilor vechilor variante literare cu limba
cultă modernă, pentru a determina în ce măsură aceasta este influenţată de diferitele zone lingvistice
româneşti.
2. După alţi cercetători, la baza limbii române literare se află graiul maramureşean. Această
teorie pleacă de la premisa larg acceptată, că primele manifestări ale românei literare le întâlnim în
textele maramureşene, reproduse, cu câteva modificări lingvistice în cărţile tipărite de Coresi. N. Iorga
a fost primul care a susţinut această opinie, preluată şi de S. Puşcariu, Al. Procopovici, N. Drăganu. S.
Puşcariu, care a studiat amănunţit problema, consideră că româna literară s-a născut prin adaptarea limbii
textelor maramureşene la graiul din sudul Transilvaniei, foarte asemănător cu cel din Muntenia.
Adepţii teoriei se limitează la studierea românei scrise din secolul al XVI-lea, ceea ce, desigur, nu este
un argument în favoarea acestei opinii. Pentru evoluţia ulterioară, S. Puşcariu admite o bază dialectală
dublă: maramureşeană şi munteană (transilvăneană de sud), realizată prin fuziunea principalelor
trăsături ale celor două graiuri dacoromâne în cărţile lui Coresi.

20
 3. Concepţia conform căreia limba română literară nu are la bază un anumit grai, ci este un
compromis între toate graiurile dacoromâne a fost exprimată pentru prima oară de A. Philippide
(1894). Lingvistul observă că graiul muntenesc a tins spre preponderenţă, însă influenţa sa a fost
concurată de activitatea scriitorilor moldoveni. Limba română literară ar fi început să se fixeze ca
limbă comună drept „un compromis între dialectele diferitelor provincii româneşti.“ Teoria a fost
preluată de G. Pascu, I. Iordan, G. Istrate. I. Iordan admite că, de regulă, la baza limbii literare stă un
singur dialect; în cazul românei, se poate vorbi însă de participarea „mai multor variante locale la
constituirea limbii naţionale şi a celei literare...“, limba română literară modernă fiind considerată o
koiné realizată prin integrarea vechilor variante literare. În procesul de formare a limbii literare
comune, I. Iordan atribuie graiului muntenesc un rol important (însă nu decisiv).
4. O teorie interesantă a formulat E. Petrovici [Petrovici, 1960:78], care susţine că norma unică
a rezultat, după 1859, prin fuziunea normelor regionale din Bucureşti (varianta munteană) şi Iaşi
(varianta moldoveană). Lingvistul clujean arată că integrarea celor două variante literare într-o
singură koiné a condus la eliminarea unor particularităţi dialectale munteneşti şi moldoveneşti; deşi
minimalizată, contribuţia deosebită a filologilor şi a scriitorilor transilvăneni la stabilirea normelor
limbii române literare moderne nu este de ignorat.
5. Importantă este şi teoria (susţinută de G. Ivănescu şi I. Gheţie) după care nu am avut o limbă
literară unitară până în secolul al XIX-lea, ci mai multe variante („dialecte“) literare, întemeiate, fiecare,
pe câte unul din principalele subdialecte dacoromâne. Concepţia lui G. Ivănescu este formulată astfel:
„După părerea mea, a existat... o bază dialectală muntenească oricând, dar numai pentru Muntenia. Şi a
existat oricând şi o bază dialectală maramureşeană, căci limba literară românească de astăzi tot a mai
păstrat câte ceva din vechile maramureşenisme; între altele, pronumele acest(a); şi a existat oricând şi
o bază dialectală ardelenească, moldovenească şi bănăţeană; dar, până la secolul al XIX-lea, fiecare din
dialectele pomenite constituia o bază numai pentru limba scrisă în raza lui; pe când, începând din acest
secol, elementele din aceste dialecte, care au pătruns în limba literară unitară a românilor, sunt mai
puţine, dar se utilizează pretutindeni...“. În urma unei ample analize, G. Ivănescu conchide că, începând
cu secolul al XVI-lea, se pot identifica cinci „graiuri“ sau „dialecte“ literare: a) cel maramureşean (din
textele rotacizante); b) cel transilvănean (aproape identic cu cel maramureşean, dar fără rotacism,
reprezentat prin unele texte de la 1600 scrise în Transilvania); c) cel din Muntenia şi Transilvania de sus
(regiunea Sibiu–Braşov, atestat în Scrisoarea lui Neacşu, în tipăriturile lui Coresi etc.); d) cel din Moldova (din
textele de pe la mijlocul veacului al XVI-lea); e) „dialectul“ literar bănăţean (atestat, din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, în textele din Banat, Ţara Haţegului, Orăştie).
Observând că, în secolul a XVI-lea, cele cinci „dialecte“ literare se aseamănă foarte mult, G.
Ivănescu nu susţine ferm clasificarea de mai sus; autorul afirmă că „s-ar părea că nu există, la drept
vorbind, în cea mai veche limbă literară românească decât două mari varietăţi: una nordică,
ardelenească, moldovenească şi bănăţeană în acelaşi timp, şi alta sudică, muntenească şi oltenească în
acelaşi timp... şi că abia cu secolul al XVIII-lea, când elementele populare pătrund puternic în limba
scrisă, se observă patru dialecte literare bine distincte unul de altul: cel muntenesc, cel moldovenesc,
cel ardelenesc şi cel bănăţean” [Ivănescu, 2012:91]. Lingvistul nu susţine deci că în primele două
secole limba română literară a avut o bază exclusiv maramureşeană, ci consideră numai că varianta
literară nordică, prin textele rotacizante, care au avantajul întâietăţii cronologice, a influenţat cu
precădere limba textelor din secolul al XVI-lea (inclusiv pe cele coresiene), a cărei importanţă se
diminuează în veacurile următoare, o dată cu mutarea spre sud a centrelor culturale româneşti.
O concepţie asemănătoare prezintă I. Gheţie (existenţa mai multor variante literare, realizarea
unificării literare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe baza variantei literare munteneşti, dar şi
prin contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne, importanţa textelor coresiene etc.). Însă I.

21
Gheţie se îndepărtează de G. Ivănescu când respinge influenţa maramureşeană asupra variantelor
literare din primele secole. Observând că scrisul literar românesc apare simultan în mai multe centre
culturale, I. Gheţie identifică, în secolul al XVI-lea, „patru variante literare regionale: munteană – sud-est
ardeleană, nord-moldoveană, bănăţeană-hunedoreană şi nord-ardeleană”[Gheție, 1975:624]. În
intervalul 1588–1656 se consolidează trei variante literare: cea moldoveană (a cărei bază dialectală
înregistrează o serie de modificări o dată cu mutarea centrului cultural din Bucovina la Iaşi); cea
muntenească (a cărei bază dialectală se schimbă prin deplasarea centrului cultural din Oltenia la
Târgovişte); cea sud-vest-transilvăneană (care se formează datorită mutării centrului cultural din
nordul spre sud-vestul Transilvaniei, la Bălgrad). În principiu, aceste variante se menţin până în
secolul al XIX-lea, când limba română literară se unifică pe baza vechii variante literare munteneşti din
anii 1750 (cu modificările aduse de Heliade în 1829) [Gheție, 1975:629]. I. Gheţie distinge trei etape
importante în procesul de impunere definitivă a graiului muntenesc ca bază a limbii literare: a)
momentul 1750 (când varianta literară muntenească s-a generalizat în tipărituri); b) intervalul 1840–
1880 (când graiul muntenesc este acceptat ca exponent al tradiţiei de unitate a limbii literare); c)
perioada de după 1860–1880 până prin 1953–1960 (când muntenizarea limbii literare este
confirmată de lucrările normative ale Academiei) [Gheție, 1982:112].
Teoria expusă de G. Ivănescu şi, cu unele modificări, de I. Gheţie, rămâne singura bazată pe
aprofundarea faptelor de limbă culese dintr-un număr mare de texte literare, oferind soluţii
convingătoare pentru lămurirea relaţiei complexe dintre limba literară şi graiurile dacoromâne.
Aşa cum a rezultat din cele câteva din teoriile prezentate supra, în epoca veche, datorită
existenţei mai multor variante literare ale limbii române (o variantă literară „este un ansamblu de
norme, având o anumită coerenţă şi forţă coercitivă, care se aplică într-o anumită zonă a Dacoromaniei
şi se întemeiază pe norma lingvistică a graiului vorbit aici“), diferenţiate în timp şi spaţiu, este normal
să căutăm mai multe baze dialectale şi nu una singură, în funcţie de numărul variantelor literare.
Româna este o limbă romanică mai puţin diversificată dialectal, iar variantele cultivate ale limbii
române vechi prezintă puţine elemente de diferenţiere majoră. Explicaţia stă în relativa unitate a
limbii noastre populare şi a culturii române scrise, în ciuda îndelungatei separări administrative şi
politice a românilor; cărţile româneşti, îndeosebi cele religioase, au promovat variante ale limbii
române care s-au influenţat reciproc, insuficient pentru constituirea limbii române literare unitare,
dar suficient pentru a întemeia o tradiţie a limbii noastre scrise.
Există două tipuri principale de variante literare:
a) variantele sudice (mai apropiate între ele, se bazează pe graiul muntenesc, inclusiv pe
trăsăturile din sud-estul Transilvaniei);
b) variantele nordice (care se diferenţiază mai accentuat între ele şi se bazează pe graiurile
transilvănene de nord şi sud-vest, pe graiul bănăţean şi pe cel din Moldova de nord).
Specialiştii au selectat un număr de 21 de trăsături fundamentale care prezintă realizări
diferite pe teritoriul dacoromân. Ele se pot identifica practic în orice perioadă şi în cadrul fiecărei
variante regionale, cu precădere la nivel fonetic şi morfologic; depistarea unor elemente specifice la
nivel sintactic este dificilă, iar în ceea ce priveşte lexicul, stabilirea unui tablou complet al
corespondenţelor lexicale interregionale rămâne o sarcină anevoioasă.
Prezentăm lista trăsăturilor fundamentale, specifice variantelor sudice vs variantele nordice:
 ă protonic păstrat sau trecut la a: bărbat – barbat;
 e medial aton păstrat sau trecut la i: veni – vini;
 e final aton păstrat sau trecut la i: cade – cadi;
 ḙa accentuat final, păstrat sau redus la e: mea – me;
 ia accentuat în poziţie „tare“ păstrat sau trecut la ie: băiat – băiet;

22
  f (+iod) păstrat sau palatalizat în stadiul h´: fi – hi;
 labialele p, b, m şi labiodentalele f, v moi sau dure, în poziţie „tare“ (după care e şi ḙa apar
păstrate sau trecute la ă, a): merg – mărg, tocmeală – tocmală;
 d dur sau moale (după care e şi i se păstrează sau trec la ă, î): desface – dăsface, din – dân;
 n (intervocalic, în elemente de origine latină) păstrat sau trecut la r (nr): bune – bu(n)re;
 ń păstrat sau trecut la i : spuńi – spu i ;
 

 s, dz, z, ţ moi sau dure (după care e, i, e a se păstrează sau trec la ă, î, a): sec – săc, (d)zice –


(d)zâce, zid – zâd, ţ e apă – ţapă.



 ş, j moi sau dure, de regulă în poziţie „tare“ (după care e, i se păstrează sau trec la ă, î):
aşe(d)za – aşă(d)za, şir – şâr;
 ş, j moi sau dure, în poziţie „moale“ (după care elementul vocalic şi-a păstrat articulaţia
palatală sau a trecut la a): grijëşte (grijeşte) – grijaşte, şëpte (şepte) – şapte; ulterior, prin velarizarea lui
e (< e a ), raportul între fonetisme devine: grijëşte (grijeşte), grijăşte – grijaşte; şëpte (şepte), şăpte –


şapte.
 dz păstrat sau trecut la z: dzice – zice;
 ğ ( +o, u) păstrat sau trecut la j: gioi – joi, giudeca – judeca;
 r moale sau dur, de regulă în poziţie „tare“ (după care apar e, i sau ă, î: reu – rău, riu – râu);
 r moale sau dur, în poziţie „moale“ (după care elementul vocalic şi-a păstrat articulaţia
palatală sau a trecut la a): ocărëşte (ocăreşte) – ocăraşte; ulterior, prin velarizarea lui e (< e a), raportul


între fonetisme devine: ocărëşte (ocăreşte), ocărăşte – ocăraşte;

 rr păstrat sau trecut la r: urrî – urî;
 articolul posesiv variabil în funcţie de număr sau de gen ori invariabil: al, a, ai, ale – a;
 formele de prezent indicativ şi conjunctiv ale verbelor de conjugarea II, III şi IV, cu radical în
d, n, t, terminate în -(d)z(ă); -i(u), ie; -t(ă) sau cu dentala refăcută: să au(d)z – să aud, să au(d)ză – să
audă; să rămâi – să rămân, să rămâie – să rămână; să viu – să vin, să vie – să vină; să scoţ – să scot, să
scoaţă – să scoată.
Procesul deliberat de unificare a variantelor literare româneşti începe după 1780, anul în care
este publicată prima gramatică, prin activitatea laborioasă a Şcolii Ardelene, şi continuă în secolul al
XIX-lea prin contribuţia unor mari cărturari. Principalele criterii în funcţie de care au fost selectate
normele limbii române literare moderne sunt cele propuse de I. Heliade Rădulescu și acceptate de
Academia Română: a) criteriul etimologic, b) criteriul regularităţii formelor gramaticale, c) al
răspândirii geografice şi d) al eufoniei sau estetic.
Varianta literară muntenească prezenta norme care, mai ales la nivel fonetic, erau cele mai
apropiate de aceste condiţii, însă la impunerea ei ca bază a limbii române literare moderne au
contribuit şi factori extralingvistici (cel mai important fiind, desigur, stabilirea capitalei la Bucureşti).
Spre deosebire de limba unică din textele tipărite în jurul anului 1750, româna literară modernă nu
coincide perfect cu varianta muntenească. Influenţa celorlalte variante literare, mai ales în ceea ce
priveşte structura morfologică şi vocabularul, a fost importantă, fapt explicabil prin aceea că normele
actuale ale limbii literare sunt rezultatul unui efort gradual şi comun de selecţie depus, în secolul al
XIX-lea, de importanţi cărturari din toate provinciile româneşti.
În concluzie, limba română literară modernă se bazează numai indirect pe graiul muntenesc,
întrucât varianta muntenească este îmbogăţită cu multe elemente aparţinând celorlalte variante
literare româneşti.

23
 ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINAR:
1. Conceptul de limbă română literară: definire şi caracteristici.
2. Istoria limbii române literare în preocupările filologilor români.
3. Periodizarea limbii române literare.
4. Epoca de formare a limbii române literare: teorii şi concepţii.
5. Baza dialectală a limbii române literare: teorii şi abordări.
6. Începuturile scrisului în limba română.

B. APLICAȚII:
1. Indicați exponenții și susținătorii următoarelor teze privind formarea limbii române și expuneți
argumentele (eventual, contraargumentele) lor:

Nr. Teza Exponenții și Argumente / contraargumente

d/o susținătorii
1. Începuturile limbii române literare au fost
puse de textele coresiene.
2. Momentul de început al limbii române
literare trebuie căutat în textele
rotacizante.
3. Limba română literară s-a constituit în a
doua jumătate a sec.al XIX-lea, după
unirea Principatelor.
4. La originile limbii române literare stă
vorbirea claselor dominante.
5. Limba literară se formează odată cu
națiunea.
6. Limba literară apare înaintea scrisului, în
creația populară orală.
7. Limba română se naște în secolul al XVII-
lea datorită cronicarilor.

2. Formulați, într-un enunț, fiecare din teoriile privind baza dialectală a limbii române literare:

Autorul teoriei Teoria Susținători ai acestei

teorii
1. B.P.Hasdeu
2. A.Philippide
3. G.Ivănescu
4. I.Coteanu
5. E.Petrovici

C. REFERATE:
1. Probleme de istorie a limbii române în concepția lui B.Petriceicu Hasdeu.
2. Istoria limbii române literare în concepția lui A.Philippide.
3. Cercetarea diacronică a limbii române în opinia lui G.Ivănescu.

24
 Tema 2. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA VECHE

Obiective:
 să descrie procesul de evoluție a limbii române din această perioadă;
 să explice rolul slavonismului cultural în procesul de formare a limbii române literare;
 să prezinte monumentele de limbă slavonă și cele bilingve din istoria limbii române;
 să argumenteze cu fapte de ordin lingvistic vechimea scrisului în limba română;
 să expună principalele teze ale teoriilor privind cauzele apariției scrisului în limba română;
 să caracterizeze principalele trăsături lingvistice ale textelor redactate în epoca veche;
 să aprecieze eforturile cărturarilor din epoca veche orientate spre crearea unor norme unice ale
limbii române literare.

Prospectul temei:
♦ Începuturile scrisului în limba română. Slavonismul cultural și rolul lui în istoria limbii române
literare. Mărturii despre vechimea scrisului în limba română. Începuturile scrierii românești cu litere
latine. Cauzele introducerii limbii române în scriere.
♦ Dezvoltarea limbii române literare până în prima jumătate a secoluluial XVII-lea. Textele
rotacizante: datare și localizare. Cele dintâi traduceri religioase în limba română. Primele încercări de
normare a limbii române.
♦ Problemele și evoluția limbii române literare în perioada 1640 – 1780. Cărturari și monumente de
limbă română din această perioadă (Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul). Structura limbii literare.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V. Istoria limbii române literare, Privire generală, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1983, p. 54 -138.
2. GHEȚIE, I. (coord.) Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532 – 1780), București, Editura Academiei
Române,1997
3. ROSETTI, AL. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1978.
4. CORLĂTEANU, N., PURICE, M. Schițe de istorie a limbii moldovenești literare, Chișinău: Lumina, 1986.
5. COTEANU, I. Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1880), București, Editura Academiei
R.S.R., 1981.
6. ARVINTE, V. Normele limbii literare în Biblia de la București (1688), Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”,
2004.
7. PANAITESCU, P.P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, București, Editura Academiei RSR,
http://ru.calameo.com/read/000827433c08a288f0cb6 [accesat 08.01.2018]
8. CHIȚIMIA, I.C., Începuturile scrisului în limba română, în: https://dacoromanica.wordpress.com/studii-
clasice/profdrdoc-ic-chitimia-inceputurile-scrisului-in-limba-romana/ [accesat 08.01.2018]
9. GHEȚIE, I., MAREȘ, AL. Originile scrisului în limba română. Contribuții filologice și lingvistice, Editura Științifică
și Enciclopedică, București, 1985, 463 p.
10. URS, A.-O. Diaconul Coresi. Monografie și antologie de texte, Cluj-Napoca, 2009, 363 p.
11. MOCANU, A. Contribuția diaconului Coresi la dezvoltarea limbii române literare în opinia lui I. Gheție (1930
– 2004) , În: www.diacronia.ro/indexing/details/A8589/pdf [accesat 08.01.2018].
12. STĂNCULESCU, S. Începuturile scrisului în limba română și diaconul Coresi, În:
www.sebastianstanculescu.ro/scrisul-diaconul-coresi [accesat 08.01.2018]
13. CHIVU, GH. Scrisul religios – componentă definitorie a culturii vechi românești, În Dacoromania, anul XVII,
2012, nr.1, p.54 – 67; http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2012_1_4.pdf [accesat
08.01.2018].

25
 2.1. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

2.1.1. Slavonismul cultural și rolul lui în istoria limbii române literare

În epoca de formare a culturii și limbii române trebuie delimitate mai multe tipuri de
exprimare lingvistică. În primul rând, este vorba de texte scrise în limba slavă veche de redacție
românească care aveau conținut laic, dar și religios. În al doilea rând, în această perioadă capătă o
răspândire importantă textele religioase traduse din alte limbi, mai ales, din slava veche sau din greaca
bizantină, care se caracterizau prin respectarea întocmai a originalului. În al treilea rând, în epoca
respectivă, circulau texte religioase alcătuite în spațiul românesc, în care cărturarii timpului se
orientau spre sursele lingvistice ale vorbirii populare vii.
În epoca premergătoare apariției scrierilor în limba română sunt atestate următoarele tipuri
de documente:
a) Monumente de limbă slavonă de redacție românească (texte religioase, juridice, acte,
scrisori particulare, letopisețe);
b) Texte bilingve (documente oficiale, cronici etc.).
Una din trăsăturile carcateristice ale literaturii Evului Mediu – atât în Estul, cât și în Vestul
Europei – consta în faptul că tot ce apărea ideal în privința conținutului și desăvârșit ca formă nu putea
fi exprimat decât în câteva limbi „alese”, numite „limbi sacre”, ele fiind apreciate ca perfecte din
punctul de vedere al structurii și formei, al bogăției de lexic, alte limbi fiind considerate inapte a
exprima sublimul, abstractul și delicatul. De aceea, în perioada respectivă, era inimaginabil ca limba
folosită în biserică, în cancelaria statului sau în operele științifice sau literare să fie alta decât cea
„aleasă”, chiar dacă ea nu era înțeleasă de majoritatea locuitorilor din spațiul geografic dat. În calitate
de asemenea „limbă sacră”, la popoarele Europei Occidentale era utilizată latina, în Europa de Est, în
acest rol se folosea limba medio-greacă (bizantina) și limba slavă veche (slavona). Moldova și Țara
Românească s-au aflat printre țările de cultură bizantină ortodoxă, unde limba oficială era slavona,
formată în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Iată de ce în calitate de limbă a bisericii și a literaturii
religioase, a cancelariilot domnești din Moldova și Muntenia, multă vreme s-a utilizat limba slavonă, cu
puternice influențe slave răsăritene (rusești și ucrainene).
În aceste teritorii, pe lângă textele religioase de limbă slavonă, aduse prin rețeaua bisericească
din centrele de cult din Rusia, dar și din Balcani, au fost redactate asemenea texte și aici, în Moldova și
Muntenia. Astfel, prin anii 1403-1406, din porunca domnitorului Alexandru cel Bun, cunoscutul
cărturar Grigore Țamblak (1364 – 1418) a compus, în slavonă, Pătimirea sfântului și slăvitului mucenic
Ioan cel Nou și mai multe predici. Gavriil Uricariul, de la mănăstirea Neamțu, copiază, în 1435-1436, în
slavonă un Evangheliar slavono-grecesc (Tetraevanghelul). În 1473, ieromonahul Nicodim copiază, din
porunca lui Ștefan cel Mare, un Tetraevanghel, pe care, în 1477, Ștefan cel Mare îl dăruiește Mănăstirii
Humorului [Corlăteanu, Purice, 1986:37].
Slavona îndeplinea și funcția de limbă oficială a cancelariei domnești, ea fiind folosită la
redactarea actelor oficiale interne, dar și a unora din cele ce se refereau la relațiile externe. Iată, spre
exemplu, un document emis de cancelaria lui Ștefan cel Mare din numele acestuia: «Милостïю
Божïею мы, Стефан воевода, господарь земли молдавскои, знаменито чиним ис сѣмі листомъ
нашим въсѧмь кто или оузрит или его чтᴕчи оуслышит, оже тот истинный слᴕга наш Корлат
слᴕжил нам право и вѣрно. Тѣм мы видѣвше его правою и вѣрною службою до нас, жалѡвали
есмиего особною нашею милостïю и дали есми ему и потвръдили оу нашей земли оу молдавскои
его правую и питомую отнину, село на имя Беркишещïи на Молдавѣ…».
Între 1504 – 1511, un protopsalt de la Mănăstirea Putna, Eustatie, alcătuiește o carte de
cântece în limba slavonă cu notație muzicală greco-bizantină.

26
 În limba slavonă de redacție românească au fost scrise și primele letopisețe. Pe la 1451 este
alcătuită Cronica scurtă a Moldovei, care este, de fapt, o formă primară a letopisețului dinaintea
domniei lui Ștefan cel Mare, istorisind evenimentele dintre anii 1359 și 1451. Diecii din cancelaria lui
Ștefan cel Mare redactează în slavonește „Letopisețul de când s-au început Țara Moldovei”, cunoscut
drept Letopisețul de la Bistrița, în care firul povestirii începea cu domnia lui Dragoș și se încheia cu
anul 1506, narațiunea fiind întemeiată mai ales pe tradiția orală. Domnia lui Ștefan cel Mare este
descrisă și în Cronica moldo-rusă, care cuprinde o legendă despre originea moldovenilor și duce firul
istorisirilor până în anul 1504. În Cronica moldo-polonă, redactată, probabil, de solul polonez Nicolai
Bžeski, evenimentele sunt descrise până în 1564.
Trebuie amintite aici și letopisețele scrise în limba slavonă de Macarie, Eftimie și Azarie.
Macarie își scrie letopisețul din însărcinarea lui Petru Rareș și cuprinde în el evenimentele dintre anii
1504-1542. Eftimie continuă cronica lui Macarie și prezintă faptele istorice din a doua domnie a lui
Petru Rareș (1541-1546) și ale fiilor acestuia (1546-1552), încheind cu primii ani ai domniei lui
Alexandru Lăpușneanul, din a cărui poruncă a și scris letopisețul. Azarie urmează istorisirea din 1551
până în 1574.
În toate aceste texte, după cum era și de așteptat, pătrundeau nume comune și proprii, expresii
românești, care n-au putut fi evitate de cei ce scriau în slavonă. Astfel, în diferite texte au fost atestate
elemente lexicale ca: blidar, bucium, verigă, vulpe, grumaz, jude, cremene, mazăre, mierlă, oțel, palmă,
plăcintă, purcel, secară, strungă, fir, șarpe, știubei, cireș ș.a. Sau: «… а они келтовали… ради своих
комати инше что не имали от них възѣти» (1601); «…ватра села Махаилашѣ… да имаиш
поставити стълп … како бъдет май добре» (1603) ș.a.m.d.
Pe parcursul secolului al XVI-lea apar și un șir de texte bilingve, în special, lucrări cu conținut
religios. Astfel, în anul 1512, la mănăstirea Neamțu este copiată o Tetraevanghelie, scrisă în două limbi
– slavonă și română. Tot în slavonă și română a fost redactată și Psaltirea Voronețeană, despre care se
va discuta infra.
În anul 1581, ritorul Lucaci de la mănăstirea Putna copiază și el un text bilingv (slavo-român) –
așa-numita Pravilă de ispravă, cunoscută ca Pravila ritorului Lucaci, considerat cel mai vechi manuscris
juridic.

2.1.2. Mărturii despre vechimea scrisului în limba română

În legătură cu apariţia scrisului în limba româna şi cu împrejurările care au determinat acest

eveniment cultural s-au expus numeroase puncte de vedere.
Vicisitudinile care s-au abătut asupra poporului român au facut ca din numeroasele texte
româneşti scrise în decursul veacurilor, doar puţine să ajungă până la noi. În secolele al XIV-lea şi al
XV-lea, pe teritoriul românesc, limba oficială a cultului ortodox şi a administraţiei era slavona. Totuşi,
se poate presupune că şi în această perioadă s-a scris româneşte, deci înainte de dtata primului
document românesc păstrat.
Al. Rosetti, bazându-se pe câteva informaţii, susţine în acest sens ca „...trebuie să se fi scris
româneşte întotdeauna, sporadic şi pentru nevoi particulare. Dar aceste texte s-au pierdut (...) Atât
textele româneşti din secolul al XVI-lea, care întrebuinţează o ortografie tradiţională, adică fixată la o
epocă anterioară, cât şi câteva ştiri precise, ne arată că s-a scris româneşte în veacul al XV-lea” [Rosetti,
1978:189].
Primul document păstrat scris în limba româna este Scrisoarea lui Neacsu din Câmpulung
(1521). În afara acestui text, s-au atestat dovezi că au mai existat şi Evanghelia şi Apostolul din 1532,
Catehismul luteran din 1544, pierdute astăzi, precum şi Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu între
1551-1553, acesta fiind cel mai vechi text românesc tipărit din care ni s-a păstrat un fragment.
27
Începutul şi sfârşitul lipsesc. E tipărit pe 21 de coloane, una mediobulgară şi alta româna şi nu poartă
nici data, nici locul tipăririi. Pe marginea unei file se găseşte însemnarea de mână: „Ion a scris aceasta
în anii 7198, iar de la naşterea lui Hristos 1640, în zilele lui Racoţi Ghiorghe”.
În ciuda puţinelor mărturii pe care le avem, este în general admis faptul că s-a scris româneşte
şi înainte de 1500. Încă din 1881, Al. Lambrior a susţinut această idee într-un articol apărut în revista
„Convorbiri literare”: „românii au scris în toate timpurile în limba lor”, iar mai târziu, în 1896, aceeaşi
idee a fost actualizată de istoricul A. D. Xenopol, în Istoria românilor din Dacia Traiana, vol V. El afirmă
că limba română fusese utilizată din timpuri foarte vechi la scrierea unor acte private.
Afirmaţiile de mai sus sunt susţinute prin argumente furnizate şi de alte lucrări de specialitate:
Istoria limbii române literare, St. Munteanu, V. D. Târa; Istoria limbii române, Al. Rosetti; Începuturile
scrisului în limba româna I. Ghetie; Structura si evolutia limbii române (de la origini pâna la 1860), I.
Coteanu ş.a.
Specialiştii au grupat mărturiile prin care se poate susţine această idee în trei categorii:
a) informaţii istorice despre folosirea limbii române în scris;
b) unele aspecte ale grafiei româno-chirilice;
c) fragmente de limbă românească în textele slave anterioare anului 1500.
a) Din prima categorie de mărturii face parte o menţiune documentară care vorbeşte despre
jurământul de fidelitate, depus de Ştefan cel Mare în 1485, faţă de regele Cazimir al Poloniei: „hec
inscriptio ex valachico in latinum versa est, sed rex ruthenica lingua scriptam accepit” („această
scrisoare a fost tradusă din limba valahă în latină, dar regele a primit versiunea scrisă în limba slavă
bisericească de tip ucrainean = „ruthenica lingua”). Este clar deci că versiunea latină a acestui act a fost
făcută după una redactată în limba română. O altă mărturie din această categorie o reprezintă
informaţia în legătură cu suma de 1 florin care s-a plătit în 1495 (30 nov.) de către municipalitatea
Sibiului unui preot român pentru redactarea unor scrisori în limba română.
b) În a doua categorie de dovezi intră discuţiile privind notarea unor sunete româneşti prin
semnele chirilice ius, gi şi î. O amplă interpretare a aspectelor legate de grafia româno-chirilică face
Ion Gheţie în lucrarea Inceputurile scrisului în limba româna, capitolul Vechimea scrierii chirilice
româneşti. Specialistul bucureştean afirmă ca iusul (Ѧ) redă vocala centrală orală ă sau â, fără
nazalitate. În limba română ius nu redă niciodata pe ăn sau pe în.
Slova gi (џ) nu există în alfabetul chirilic. Până la începutul secolului al XX-lea s-a considerat că
această slovă a fost creată pe terenul limbii române pentru a reprezenta grafic un sunet specific limbii
noastre şi pe care limba slavă nu-l cunoştea. Începând din 1904, odată cu lucrarea Fonetica alfabetului
chirilic în textele române din veacul al XVI-lea şi al XVII-lea a lui Ilie Bărbulescu, s-a impus opinia
potrivit căreia gi (џ) ar fi o slovă împrumutată de la sârbi, unde se nota (џ). Bărbulescu însă pierde din
vedere faptul că atestarea acestei slove într-un document sârbesc este mai recentă cu un secol decât
cea mai veche atestare a ei în documentele româneşti 1. Despre acest lucru vorbeşte Ion Gheţie şi
conchide: „Nu e exclus, teoretic vorbind, ca românii să fi creat pe gi (џ) independent de un model
străin sau cel puţin să-l fi luat pe gi (notat invers) din cărţile sârbeşti de redacţie bosniacă (unde avea
valorile [č] şi [ğ]) şi să-l fi inversat (scriindu-l cu cele două bare laterale în sus şi cu bara din mijloc în
jos) pentru a reda africata ğ. Născocită de români sau împrumutată de ei de la sârbi (cu unele
modificări) slova gi a fost întrebuinţată din cele mai vechi timpuri pentru a reda în scris un sunet
specific românesc” [Gheție, 1985:17-18].

1
Slova gi (џ) apare pentru prima oară în 1415 în Ţara Românească şi în 1454 într-un document provenind din
Moldova (Neamţ). Dar şi după această dată pentru notarea lui gi se mai foloseşte j sau apar în documente combinaţii
de tipul dc, cj, dj, prin care se încerca o redare aproximativa a lui gi. (cf. A. Rosetti, ILR, IV, V, VI, p.154, 176).
28
 Acelaşi lingvist este de părere că dacă românii au creat o slovă nouă ori au împrumutat-o din
altă limbă, cu unele modificări, aceasta presupune scrierea relativ curentă a limbii române: „Numai
scriind de mii de ori cuvinte cu gi, românii au putut simţi nevoia de a găsi un echivalent grafic diferit
de celelalte slove ale alfabetului chirilic. A fost nevoie, deci, de un exerciţiu grafic îndelungat pentru a
simţi insuficienţa notaţiilor curente şi a recurge la împrumut sau la crearea unei slove noi. Gi nu putea
apărea în cadrul scrisului slavon cu litere chirilice din ţările române, ci numai în cadrul scrisului
românesc şi anume în momentul când acest scris avea o oarecare vechime, o anumita tradiţie” [Gheție,
1985:18].
Până în 1454, gi apare izolat, dar după 1649 – în documentele slavo-române – această slovă se
întâlneşte frecvent. Gheţie plasează cu prudenţă apariţia ei în texte în anii 1450-1480. În documentele
slave de pe teritoriul românesc, g era notat tot prin g sau j deoarece scribii acestor documente erau de
obicei străini: sârbi, bulgari, ucraineni, iar gi nu aparea, mai ales la început, decât la cei care scriau
româneşte şi care nu puteau fi decât români. În textele slavo-române, notarea lui gi prin j continuă să
apară până spre jumătatea secolului al XVI-lea şi, izolat, şi după această dată, dar în textele româneşti,
începând cu Scrisoarea lui Neacşu, gi nu va fi notat decât prin gi.
Semnul î folosit în scrierea limbii române cu slove chirilice a rezultat prin modificarea lui ius
(Ѧ). Această modificare s-a petrecut în Bulgaria, „obţinându-se o slovă cu o triplă valoare fonetică:
 în primul rând, la iniţială, î notează pe î nazal: îpărat (împărat CV, 68,5); această
valoare fonetică a lui î se explică prin însăşi originea acestei slove, pentru că în română, ius (Ѧ)
nota pe î;
 în al doilea rând, î notează nazalitatea vocalei care precedă pe n sau pe m: mîndrie (=
mândrie, CV, 97,13);
 în sfârşit, în unele cazuri, î mai notează şi oclusiva nazală respectivă: uîbra (= umbra CV,
113, 7-8; Avram, Graf. chiril., 98-113)” [Rosetti, 1978:153].
Î apare pentru întâia oară într-un document slav din 1442, însă acest document reprezintă o
copie târzie. Acest semn apare în 1499 într-un document al lui Radu cel Mare (Ţara Românească)
pentru Mânăstirea Glavacioc (cf. Rosetti, 1978:153).
În cea de a treia categorie de mărturii prin care se susţine faptul că s-a scris româneşte
întotdeauna în mod sporadic şi pentru nevoi particulare se încadrează cuvintele româneşti, în special
nume proprii şi frazele ori fragmentele de fraze româneşti care apar în textele slave şi latine încă
înainte de secolul al XVI-lea.
Mărturii de acest tip ne oferă I. Coteanu în lucrarea Structura si evoluţia limbii române (de la
origini pâna la 1880), Bucuresti, 1981, în care selectează fapte de limbă pentru toate nivelurile.
La nivel fonetic se menţionează următoarele particularităţi care atestă că s-a scris româneşte
şi înainte de secolul al XVI-lea:
 scrierea cu un i la plural nearticulat şi cu doi i la pluralul articulat este consecventă în textele
tipărite în secolul al XVI-lea; draci, pomi, robi se notează astfel când sunt monosilabice şi au în
structură un [i], dar se notează dracii, pomii, robii atunci când sunt bisilabice datorită celui de al doilea
i. Între secolele al XIII-lea şi al XV-lea s-a produs diferenţierea dintre cele două feluri de i. Acesta putea
fi şoptit sau putea fi plenison. Grafia cu ii, pentru i plenison este foarte îngrijită în primele texte
româneşti, indiferent dacă sunt manuscrise ori tipărituri.
 rotacismul lui n intervocalic este un fenomen regional la data la care poate fi controlat: cinre,
cire/ cine; lunră, lură/ lună; mănre, măre, mânre, mâre/ mâine; Pănre, păre, pânre, pâre/ pâine; venre,
vinre, vire/ vine. Aceste forme sunt atestate în nordul Moldovei, în Maramureş, în vestul şi sud-vestul
ţării în secolul al XVI-lea, dar sunt în mod sigur şi mai vechi. Fenomenul este regional deoarece în
dialectul aromân el nu a existat, iar în dialectul istroromân este general; istroromâna s-a despărţit de

29
dacoromână în perioada secolelor al XIII-lea – al XV-lea dintr-o regiune de vest cu -n- >-r-. Fenomenul
în discuţie lipseşte din graiul muntenesc şi din cel moldovenesc sudic. Vechimea acestui fenomen se
poate judeca, în opinia lui I. Coteanu, „după situaţia lui -l- >-r-, prezentă în toate cuvintele de origine
latină şi în toate graiurile. Şi -n- trece la -r- numai în cuvinte de origine latină, dar nu în toate graiurile”
[Coteanu, 1981:85].
La nivel morfosintactic este de reţinut prezenţa, în scrierile slave şi în documentele latineşti, a
unui număr mic de cuvinte româneşti: substantive, câteva adjective, participii, pronume
demonstrative şi adverbe.
În documentele cercetate din secolul al XIII-lea s-au înregistrat numai baci, bun, mic, singur, ca
porecle. Pentru secolul următor se cunosc 12 cuvinte, între care poate un verb în numele propriu
compus Caştevara. Celelalte sunt substantive şi adjective, nume proprii sau entopice. În secolul al
XVlea, numărul cuvintelor înregistrate creşte la aproximativ 400.
Substantivele atestate în secolul al XV-lea au flexiunea foarte asemanatoare cu flexiunea celor
din secolul al XVI-lea: femininele au pluralul în -e şi -i: bârtve/bârfe, Căscioarele, Cetate, Fântâneale,
Fântâniţe, obede, scule, vedre. Plural în -i au: Arsuri, livedzi, Rupturi. Există şi alternanţe la nivelul
radicalului: căscioare, cetate, livedzi; masculinele au pluralul peste tot în -i: Bărboşi, boieri, Călugări,
Corbi, Curteani, Găinari, marturi, mejiaşi, moldoveni, nastări (nasturi), Pitulaţi, tâlhari, Ulmi, Ursi,
vameşi, vecini; neutrele au pluralul în –e şi –ure: coşure, mălure (= maluri), cornele, izvo(a)rele, sipote.
Adjectivele atestate în documente din secolul al XV-lea au particularităţi flexionare pe care le
regăsim la adjectivele din textele ulterioare acestei perioade: adjectivul repede, faţă de invariabilele
ferice, mare, tare, face parte din categoria celor variabile cu o terminaţie. Se întâlneşte şi ca nume
propriu Repede într-un document slav din secolul al XVI-lea. Formarea comparativului de superioritate
cu adverbul mai este atestată de construcţii mixte ca: mai vâşe (= “mai sus”) sau mai lepşago roditelea
(= „părinte mai bun”).
Pronumele personal nu este atestat în această perioadă.
Articolul avea la masculin singular forma -lu, iar la plural -l’i. Femininul avea -a şi -le.
Verbul ridică probleme, deoarece sunt puţine forme atestate. E vorba de participii precum:
afumatu, cârpitu, clăditu, deochiatu, giuratu, împuţitu, lăudatu, lepădatu, liubitu, luminatu, pitulatu,
pârlitu, rasu, săpatu, săratu, speriatu, tunsu, urâtu, uscatu, vrâstatu, toate folosite ca porecle sau
entopice, în afară de unele derivate ca arsuri, cursură, care trimit la participiile arsu, cursu. Alte discuţii
referitoare la verb se bazează doar pe presupuneri.
Cercetând formele din secolul al XVI-lea, se poate presupune că au existat în limba secolelor al
XIII-lea – al XV-lea, paralel cu flexiunea obişnuită astăzi, forme verbale compuse cu a fi: era spusu,
mersu; au fost spusu, mersu; fusese spusu, mersu; va fi spusu, mersu; au fost, era, vor fi spunându,
mergându. Cele doua modalităţi de formare a timpurilor verbale aveau valoare activă, iar pasivul se
reda, după toate probabilităţile, prin diateza reflexivă. E posibil, de asemenea, ca în această perioadă să
se fi continuat fenomenul de scurtare a infinitivului.
O formă verbală care prezintă interes este cea numită condiţional-simplu: să ascultare, să
lăsare. Ea reproducea perfectul conjuncitvului latin cu sens de condiţional prezent. Faptul că această
formă este relativ rară în secolul al XVI-lea constituie o dovadă că era arhaică, fiind utilizată mai
frecvent între secolele al XIII-lea – al XV-lea.
La perfect simplu şi la mai mult ca perfect lipseşte sufixul flexionar -ră- la primele doua
persoane ale pluralului, ca şi mai târziu.
Sintaxa este foarte slab reprezentată, unicul fenomen fiind redarea prepoziţiei pre prin
prepoziţia slava po, cu sens local. Este discutabilă apariţia acesteia şi pe lângă un acuzativ complement
direct la numele de persoană.

30
 În vocabular intră cuvinte de origine slavă, populare: cimbru, coş, cârn, crâng, drag, iaz, izvor,
liubit, moghilă, neamt, nevoie, poiană, răspântie, vrabie etc. sau culte: boier, călugăr, cârjă, cliucer, comis,
crai, (d)vornic, logofăt, monastire, ocină, stolnic, târgoveţ, vistiernic etc.
Cuvinte de origine greacă: fanariu („felinar”), pirostrie, părăsi.
Cuvinte de origine turcă: bogasiu („stofa”), ciorap, dulamă, hamalâc, papuci.
Cuvinte de origine maghiară: birău („primar”), chezaş, dijmă, ham, megiaş, nădragi, pârcălab,
pârgar, şoim, uliu, vamă, vameş.
Cuvinte săseşti: laţ („şipcă”), şindrilă etc.
În concluzie, aceste dovezi, indiferent de natura lor, atestă că s-a scris româneşte şi înainte de
secolul al XVI-lea.
Dispunem astăzi de informaţii mai exacte referitoare la începuturile scrisului în limba română
cu litere latine. Conform acestora, în Transilvania s-a tipărit o Carte de cântece românească, scrisă cu
litere latine şi cu ortografie maghiară. Se pare că traducerea s-a făcut după un original maghiar, dar nu
se cunoaşte autorul traducerii, după cum nu se ştiu sigur nici locul tipăririi ei şi nici anul apariţiei.
Cercetătorii au stabilit că traducătorul ar fi fost un român bănăţean, datorită particularităţilor
bănăţene reflectate în acest text. De asemenea, se mai precizează că această traducere s-a realizat după
ce românii bănăţeni şi hunedoreni trecuseră la protestantism (calvinism). Locul probabil al tipăririi
este Clujul, iar perioada în care s-a realizat este 1560-1570 (1573)1.
Ion Gheţie analizează fragmentul păstrat din acest text şi consideră că unele grafii
demonstrează neîndoielnic faptul că, „scriind unele cuvinte, traducătorul a avut înaintea ochilor
etimoanele latineşti corespunzătoare, stabilind, aşadar, o prealabilă relaţie de ordin etimologic între
termenii în discuţie” [Gheție, 1985:25]. Dintre exemplele prezentate de cercetătorul bucureştean
reţinem: campuluj (= câmpului), credintza (= credinţă), crestinilor (= creştinilor), hommul (= omul),
kastiga (= câştigă), sze laudem (= să lăudăm), mane (= mână), pane (= pâine), peccate (= păcate),
planczem (= plângem), szuffletul (= sufletul).
Deci traducătorul Cărţii de cântece cunoştea limba latină şi conştientiza originea latină a limbii
române, punând cuvintele româneşti alături de etimoanele latineşti corespunzătoare. Aşa se explică de
ce în cazul unor cuvinte precum hommul, peccate, szuffletul se reflectă fenomenul reducplicării
consoanelor, iar în grafiile campuluj, credintza, crestinilor semnul grafic c este folosit în loc de k, prin
care se reda, după model maghiar, velara surdă. În astfel de grafii Ion Gheţie vede „originile
îndepărtate ale etimologismului ortografic românesc” [Gheție, 1985:25].
Astfel de grafii etimologice au fost păstrate şi mai târziu în copiile Cărţii de cântece şi în alte
lucrări apărute în Transilvania.

2.1.3. Cauzele introducerii limbii române în scriere

Chiar dacă limba literară nu trebuie identificată cu cea scrisă, totuşi nu putem neglija rolul
fundamental pe care l-au avut textele scrise în procesul de formare şi, mai ales, de unificare a limbii
române literare.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea textelor rotacizante, s-a pus problema
cauzelor care au determinat folosirea limbii române în scrierile oficiale şi în biserică. Discuţiile
privitoare la această problemă au fost ample şi înverşunate, însă nici savanţii români, nici cei străini nu
au ajuns la un consens. În prezent, se conturează trei poziţii dominante în interpretarea acestui
subiect. Conform acestor poziţii, începuturile scrisului în limba română sunt determinate:

1
Până la descoperirea acestui document, primul document redactat cu litere latine a fost considerat textul rugaciunii
Tatăl nostru (descoperit de B. Petriceicu Hasdeu), transcris pentru prima dată la noi cu litere latine de Luca Stroici, în
1593, şi inclus în istoria lui Stanislav Sarnicki, apărută în 1597.
31
 1) de factori social-politici şi culturali interni;
2) de factori externi, în special, datorită influenţei unor curente culturale străine;
3) atât de factori interni, cât şi de cei externi.
S-au emis, aşadar, şi s-au susţinut mai multe teorii pe care le prezintă critic Ion Gheţie
[1985:80-82]: influenţa bogomilică (B.P.Hasdeu, I.G.Sbierea, I.Ieşean); influenţa husită (N.Iorga – 1904,
S.Puscariu, N.Draganu, I.A. Candrea, Al. Procopovici, I.Bianu); influenţa protestantă – luterană şi calvină
(N.Iorga – 1902, Ov.Densusianu, I.Balan, Al.Rosetti, N. Drăganu); influenţa catolică (G.Moldovan, Ilie
Bărbulescu); influenţa Patriarhiei din Constantinopol (N.Teaciuc-Albu; curentul naţional (A. D. Xenopol,
I. Bianu, Gh. Ghibănescu, Milan Şesan, Şt. Ciobanu, P. P. Panaitescu, J. Smrčkova); curentul naţional
conjugat cu înrâuriri externe (T.Palade, P. Olteanu, I. Gheţie).
Teoria imboldului intern sau curentul naţional. Această teorie a fost enunţată pentru prima
dată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către A.D.Xenopol, dar ea şi-a găsit adepţi mai ales în ultimul
timp. Dintre cei care au acceptat punctul de vedere al lui Xenopol putem aminti pe: Ion Bianu,
Gh.Ghibănescu, Milan Şesan, Şt.Ciobanu, P.P.Panaitescu, Em.Vârtosu și G.Ivanescu. Argumentele pe
care se bazează cei care susțin teoria imboldului intern sunt mai ales de natură istorică decât de ordin
lingvistic.
Opinia potrivit căreia tălmăcirea primelor scrieri bisericeşti în limba română s-a făcut sub
impulsul necesităţii didactico-religioase şi al împrejurărilor istorico-culturale din Maramureş este
susţinută de Ştefan Ciobanu. P.P. Panaitescu pune traducerea primelor texte pe seama factotilor interni
de natură social-politică şi culturală, istoricul fiind convins că traducerea acestor texte era rezultatul
unei reacţii a anumitor pături sociale faţă de dominaţia culturală a slavonei. Unii specialişti leagă acest
eveniment cultural de lupta bisericii româneşti din Maramureş pentru autonomie la sfârşitul secolului
al XV-lea. Altii (Şt.Munteanu şi V.D.Ţâra) acceptă în această privinţă punctul de vedere al
academicianului Al.Rosetti, după care o astfel de autonomie era imposibilă.
Em.Vârtosu susţine ideea impulsului intern, dar se referă şi la mişcarea europeană de
renunţare la vechile limbi de cultură, în scopul dezvoltării şi impunerii limbilor naţionale. După
părerea lui, exprimată în lucrarea Paleografia româno-chirilică, renunţarea la limbile generale de
cultură este un fenomen european, fiecare popor având s-o pună în practică mai devreme sau mai
târziu.
În concepţia lui G.Ivanescu, la noi, ca şi în Apus, aristocraţia şi clerul au scris cei dintâi în limba
etnică. Aceasta s-a putut întâmpla însă numai în momentul în care limba română şi-a faurit o variantă
cultivată care să poată face concurenţă limbii slavone. Totuşi, „după ce s-a creat limba literară
românească, limba slavă bisericească, ca limbă oficială şi de cultură, a mai continuat a fi utilizată ca
limbă literară, dar cu vremea ea a fost înlăturată, întâi de toate pentru motivul că era mai comod să se
scrie în română decât într-o limbă străină” [Ivănescu, 1980:510-511]. Ideea de mai sus este completată
în sensul că nu numai comoditatea a fost cauza introducerii limbii române în scris. Neîndoielnic,
aceasta era o cauză obiectivă, dar ei i s-au alăturat altele mai întemeiate, precum pregătirea preoţilor şi
exemplul unor popoare vecine (polonii şi cehii). Bazându-se pe fapte istorice, G.Ivănescu este de
părere că acţiunea de introducere a limbii române în scris a pornit de la Mănăstirea Peri din
Maramureş, mănăstire care îşi dobândise dreptul de a hirotonisi preoţi şi de a administra biserici. Ca
urmare, e probabil să fi existat aici şi o şcoală de preoţi care învăţau după texte bilingve slavo-române.
În concluzie, aici s-a făcut prima traducere a textelor religioase în limba română.
Teoria influenţelor externe. În funcţie de curentul cultural străin care se presupune că a
determinat introducerea limbii române în scris, se vorbeşte despre direcţii diferite de influenţă, trei
dintre acestea fiind mai importante:

32
  Influenţa bogomilică1. Abordând pentru prima dată problema cauzelor care au favorizat
introducerea limbii române în scris, B.P.Hasdeu era de părere că mişcarea bogomilică a fost aceea care
a influenţat apariţia celor dintâi scrieri româneşti. Această teorie nu a câştigat mulţi adepţi şi nu a fost
nici suficient argumentată de către susţinătorii ei.
 Influenţa husită. I-a avut ca susţinători de prestigiu pe N.Iorga (Istoria literaturii religioase a
românilor până la 1688), Sextil Puşcariu (Istoria literaturii române, vol. I. Epoca veche), N.Drăganu
(Două manuscripte vechi. Codicele Todorescu şi Codicele Marţian), I.-A. Candrea (Psaltirea Şcheiană
comparată cu celelalte psaltiri din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea), Al. Procopovici (Introducere în
studiul literaturii vechi). Această teorie a fost mai bine argumentată, dar, cu toate acestea, ea nu a putut
convinge pentru a fi acceptată. Adepţii acestei teorii sunt convinşi că românii puteau abandona limba
slavonă numai influenţaţi de o mişcare reformatoare din Europa, desfăşurată până în veacul al XVI-lea.
Ei au arătat că primele texte religioase s-au tradus în Maramureş sub presiunea husitismului (Jan
Huss). Mişcarea husita capătă proporţii mai mari după moartea lui Huss, ea corespunzând aspiraţiilor
maselor ţărăneşti asuprite de nobili şi de clerul catolic. Din Cehia, aceasta s-a răspândit în Ungaria şi
Polonia, iar din Ungaria, în Ardeal. N.Iorga era de părere că răscoala ţăranilor ardeleni din 1437
(Bobâlna) trebuie pusă în legătură cu propaganda husită. În concepţia lui, din cauza lipsurilor de tot
felul şi fără supravegherea preoţilor, românii trecuseră în masă la husitism.
Această teorie şi-a găsit numeroşi oponenţi care o contraargumentează astfel:
a) Nu avem mărturii scrise care să ateste influenţa husită în Maramureş. Totodată, se ştie că
românii nu au aderat niciodată la husitism, iar cazurile de convertire au fost din rândurile maghiarilor
şi ale germanilor din Transilvania, care erau însă catolici.
b) Deoarece apogeul mişcării husite în Boemia, regiune apropiată de Maramureş, l-a constituit
prima jumătate a secolului al XV-lea, mişcarea husită a scăzut mult în intensitate spre sfârşitul
secolului şi, prin urmare, ea nu mai putea exercita nici o influenţă în Ţările Române după 1500. Datând
din secolul al XVI-lea, textele noastre nu puteau fi rezultatul influenţei husitismului. Trebuie totuşi
avut în vedere faptul că textele despre care este vorba sunt toate copii, ceea ce înseamnă că originalele
care au stat la baza lor puteau fi redactate înainte de 1500.
c) Afirmând că husiţii nu s-au ridicat împotriva ortodoxiei şi a limbii slavone, P.P.Panaitescu îsi
susţinea punctul de vedere prin unirea husiţilor cu biserica ortodoxă în urma Sinodului de la
Constantinopol, din 1452. Această situaţie nu mai poate justifica punctul de vedere al adepţilor teoriei
husite.
d) Primele texte traduse în româneşte nu cuprind mărturii ale influenţei concepţiei religioase
husite, ci mai degrabă atestă o influenţă luterană.
e) Fiind întotdeauna prigoniţi în Transilvania şi în Ungaria, husiţii nu puteau influenţa
traducerea unui numar atât de mare de scrieri (psaltiri, evangheliare, apostoli, catehisme), acţiune
care trebuia organizată, care era foarte costisitoare şi trebuia aprobată de oficialităţi.
 Influenţa protestantă. Cei mai mulţi adversari ai teoriei husite sunt adepţii influenţei
protestante (luterane şi calvine). Dintre aceştia îi menţionam pe Ov.Densusianu, I.Balan, Al.Rosetti.
Pentru scurtă vreme (1902) şi Iorga a fost adeptul acestei influenţe, dar apoi a trecut în rândul celor
care au susţinut influenţa husită. De asemenea, N.Drăganu a trecut în rândul adepţilor influenţei
luterane, după ce, la început, susţinuse teoria husită.
Adeptii teoriei luterane şi-au argumentat punctul de vedere astfel:
a) În Transilvania, traducerea cărţilor religioase s-a făcut într-o perioadă în care se exercita o
puternică influenţă luterană şi nu husită.

1
Bogomilii erau o sectă reformistă, care a activat în Bulgaria între anii 950-1396, fiind înființată de un călugăr
Bogomil.
33
 b) Caracterul evident organizat al traducerii cărţilor religioase în a doua jumatate a secolului al
XVI-lea în sudul Transilvaniei.
c) Desfăşurarea unor acţiuni conştiente şi premeditate de atragere a românilor la luteranism
de către saşii din Braşov şi Sibiu. Aceste acţiuni au sporit în intensitate mai ales după 1560, după ce
Reforma fusese admisă oficial în Transilvania.
Argumentele de mai sus sunt respinse punct cu punct de către adversarii acestei teorii. Ei sunt
de părere că:
a) Luteranismul şi calvinismul nu i-au impresionat prea mult pe români, care au respins
reforma religioasă.
b) Catehismul tipărit în 1544 la Sibiu nu a avut ecou între români. Ion Gheţie este de părere că o
astfel de acţiune era o emenaţie a unor cercuri reformatoare.
c) reforma i-a influenţat pe românii din sudul Transilvaniei după 1560, iar cărţile tipărite de
Coresi nu sunt străine de încercarea luteranilor de a-şi găsi adepţi printre români.
Teoria interacţiunii factorilor interni şi externi. Această teorie este mai recentă, deşi a fost
formulată încă de la începutul secolului al XX-lea. Susţinătorii acestei teorii sunt: T.Palade, Şt.Pașca,
P.Olteanu, I.Gheţie.
Adepţii acestei teorii sunt de părere că „folosirea limbii române în scris nu trebuie pusă numai
pe seama influenţei culturale externe sau numai pe seama condiţiilor interne, deoarece ambii factori
au contribuit la apariţia primelor texte româneşti în epoci, în locuri şi în condiţii diferite” [Munteanu,
Țâra, 1983:63]. Sunt situaţii în care introducerea limbii române în scris nu poate fi pusă pe seama
factorilor externi: astfel stau lucrurile în cazul scrierilor private (scrisori, însemnări). Scrierile de acest
fel care s-au redactat, probabil, şi înainte de secolul al XVI-lea aveau un caracter ocazional, ele nefiind
destinate posterităţii, aşa cum se întâmpla cu cele redactate în slavona. Se realizaseră de asemenea
texte semioficiale în limba română, destinate şcolilor în care studiau viitorii preoţi şi grămătici. Aşa
explică Ştefan Paşca apariţia textelor maramureşene.
I.Gheţie combate părerea istoricului P.P.Panaitescu, adept al teoriei imboldului intern, în
capitolul Textele rotacizante şi originile scrisului literar românesc din lucrarea Începuturile scrisului în
limba română. I.Gheţie este de părere că Panaitescu „a văzut pretutindeni numai factori interni,
neglijând faptul că apariţia şi dezvoltarea unui fenomen sau proces social se datoreşte unei
interacţiuni între factorii interni şi externi (evident, cu predominarea celor dintâi)” [Gheție, 1985:86].
Îi dă totuşi dreptate lui Panaitescu să afirme că „necesitatea reală de a comunica în scris prin
intermediul limbii nationale” ar sta la baza apariţiei scrisului în limba română, dar nu trebuie
minimalizată sau ignorată influenţa factorilor externi, în favoarea celor interni.În aceeaşi lucrare,
Gheţie conchide: „Ramânând pe plan teoretic, va trebui să admitem că de exemplu, scrierea
documentelor, a corespondenţei, a diverselor notiţe etc. nu se poate în nici un caz explica prin
influenţa factorilor externi, în timp ce traducerea unei cărţi religioase s-ar putea datora, la fel de bine,
unei acţiuni interne sau unei influenţe din afară” [Gheție, 1985:87]. Aceasta este şi opinia pe care o
adoptă Şt.Munteanu şi V.D.Ţâra: „Românii n-au trecut la husitism, luteranism sau calvinism, dar au
preluat de la propagatorii acestor curente religioase ideea folosirii limbii naţionale în biserică,
înscriindu-se astfel în curentul general european favorabil acestui act revoluţionar pe la mijlocul celui
de-al doilea mileniu al erei noastre” [Munteanu, Țâra, 1983:64].

34
 2.2. DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE PÂNĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA

2.2.1. Textele rotacizante – primele monumente scrise de limba română?

Atunci când este vorba despre începuturile scrisului în limba română, problemele sunt departe
de a fi clarificate în toată întinderea lor. În genere, se consideră că Scrisoarea lui Neacşu din
Câmpulung, în fapt o veritabilă „Notă informativă” adresată lui Hans Beckner din Braşov, datând din
1521, este prima scriere în limba română care ni s-a păstrat, dar acest fapt nu poate exclude
presupunerea că s-ar fi scris în limba română şi mai înainte de acest an. Însăşi relativa „maturitate” a
limbii din Scrisoarea lui Neacşu întăreşte această presupunere. Să urmărim un fragment din acest
document:
†M(u)drom(u) i plemenitomu i čistitomu i Ḃgo(m) darovannomu župa(n) Hanăș Begner o(t)
Brașov, mno(g)o z(d)ravie o(t) Neacșul o(t) Dlŭgopole1. I pa(k)2 dau știre domnietale ƺa3 lucrul turcilor,
cum am auzit eu că împăratul au ieșit den Sofiia și amintrea nu e. Și se-au dus în sus pre Dunăre. I pa(k)
să știi Domniia ta că au venit un om de la Nicopoe de mie mi-au spus că au văzut cu ochii lui că au trecut
ceale corabii ce știi și Domniia ta pre Dunăre în sus.
În afară de această Scrisoare, care are totuși un caracter perticular, se emite în mod curent
afirmaţia că primele scrieri în limba română, datând de la începutul sec. al XV-lea, sunt aşa-numitele
„texte rotacizante” sau „texte maramureşene” şi că acestea au fost scrise undeva într-o mănăstire din
Maramureş, fără alte precizări.
„Textele rotacizante” sau „maramureșene” sunt niște texte religioase traduse la începutul
secolului al XV-lea (sau chiar începutul secolului al XIV- lea, după I. C. Chițimia) din textele liturgice
slavone și latine . Momentul traducerii acestor texte, deși imposibil de stabilit până azi, va constitui un
punct de referință pentru tot ceea ce va purta numele de literatură română.
Originalele acestor texte s-au pierdut de-a lungul timpului, ramânând doar copii târzii ale lor,
realizate de către calugări erudiți din Moldova acelor vremi . Denumirea de texte rotacizante se
datorează prezenței, în cadrul textelor, a unui fenomen fonetic, numit rotacism, specific graiului
maramureșean, care constă în transformarea unei consoane intervocalice în „r”, în cuvintele
moștenite din limba latină, cum este cazul cuvintelor lumiră, rugaciure, tire, gerure, viru, batriru,
margiri.
Cele patru texte sunt: Codicele Voronețean, Psaltirea Șcheiană, Psaltirea Voronețeană și
Psaltirea Hurmuzaki .
Codicele Voronețean a fost descoperit de profesorul bucureștean Grigore Crețu, în 1871, la
Mănăstirea Voroneț din Bucovina. Despre originalul documentului ne spune Sextil Pușcariu: „El a fost
rupt de bunăvoie, deoarece un Constantin din Dorna de la mănăstirea Voronețului a scris pe el la anul
1733: „Această carte a fost scrisă pe rumânie și nu-i bună de nimic”. Manuscrisul cuprinde un fragment
din Faptele apostolilor și alte câteva epistole apostolice .
Psaltirea Șcheiană a aparținut lui Gh. Asachi, apoi lui Dimitrie C. Sturdza-Scheianu, care a
dăruit-o Academiei Române în 1884 . Conține Psalmii lui David, la care se adaugă zece cântări
scriptuare (8 cântari ale lui Moise, în care se cuprind: Rugăciunea Anei, mama proorocului Samuel,
Cântarea lui Isaia proorocul, Rugăciunea lui Iona Proorocul, Cântarea Prea Sfintei de Dumnezeu
Născatoare, după care urmează Rugăciunea proorocului Zaharia) .
1
Formulă epistolară introductivă, cu structură specifică pentru scrisorile românești din secolele al XVI-lea – al XVII-
lea; conține adresa și salutul ceremonios, protocolar adresat destinatarului, urmate de numele și adresa emitentului. Aici
formula este redactată în slavonă; în traducere: „Înțeleptului și nobilului și cinstitului și de Dumnezeu dăruitului jupân
Hanăș Begner din Brașov multă sănătate de la Neacșul din Câmpulung”.
2
În slavonă: „și iar”
3
În slavonă: „despre”
35
 Psaltirea Voronețeană a fost descoperită de Simion Florea Marian, în 1882, la
mănăstirea Voroneț, fiind donată apoi Academiei Române de Dimitrie Sturdza . Cuprinde o parte din
Psalmii lui David, și , spre deosebire de celelalte Psaltiri vechi, prezintă mai întâi textul slavon al
Psalmilor şi apoi traducerea lor în limba română, frazele româneşti alternând cu cele slavone .
Psaltirea Hurmuzaki a fost donată Academiei Române de către istoricul Eudoxiu Hurmuzaki
și cuprinde cea mai veche versiune românească a psalmilor, pe primele 125 de file, și un tipic al
evangheliilor în slavonă, pe ultimele nouă file . I.-A. Candrea susținea, în 1916, că Psaltirea Hurmuzaki
nu este copia unui manuscris anterior, ci chiar autograful traducătorului din slavonă. Alți lingviști
(G. Pascu, Al. Procopovici, O.Densusianu, Andrei Avram, Ion Gheție) au demonstrat ulterior că
textul este o copie executată după o psaltire slavo-română .
În ce privește locul traducerii „textelor rotacizante”, au aparut, în timp, numeroase teorii și
dispute scolastice. În 1904 apărea Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, lucrare în care
N.Iorga susţinea că textele rotacizante trebuie asociate cu Maramureşul secolului al XV-lea. Această
opinie, mai mult o ipoteză la început, a fost reluată în 1916 de Ion Aurel Candrea şi a fost argumentată
din punct de vedere filologic. Începând din acest an, această teorie a fost acceptată de cei mai mulţi
cercetători români, iar Maramureşul, ca patrie a celor mai vechi traduceri ale scripturii în limba
română, a devenit „leagănul scrisului literar românesc”, graiul de aici a devenit într-un fel „toscana”
limbii române.
Pentru localizarea textelor rotacizante, Candrea a avut în vedere un șir de particularităţi
lingvistice, bazate pe datele dialectale ale dacoromânei, așa cum erau ele cunoscute în primele decenii
ale secolului al XX-lea. Ulterior, argumentele susținute de Candrea au fost combătute de informațiile
rezultate din cercetarea istorică a graiurilor românești de pe întregul teritoriu al României. Prezentăm,
mai jos, argumentele lui I.-A.Candrea și contraargumentele oferite de studiile efectuate mai târziu:

Argumentele lui I.-A.Candrea Contraargumentele teoriei lui

1) rotacismul; 1) rotacismul lui –n-, prezent astăzi în Munţii Apuseni şi în parte în
câteva locuri din jumătatea de nord a ţării, se notează în secolul al
XVI-lea în texte din centrul şi nordul Transilvaniei (Codex
Sturdzanus, Manuscrisul de la Ieud), precum şi din Bucovina (pravila
Ritorului Lucaci);
2) redarea diftongului oa prin o 2) diftongul oa redus la o deschis este prezent şi astăzi în Crişana,
(broşte, nopte); Maramureş şi Transilvania, mai puţin în sud-estul Transilvaniei;
3) ă aton se rosteşte ca a 3) a rezultat dintr-un ă proton (barbat, calare) apare ca fenomen
(barbat, calare); fonetic în secolul al XVI-lea în Moldova, Banat-Hunedoara,
Transilvania centrală. Astăzi fenomenul este, de asemenea, foarte
răspândit în Moldova, Maramureş, Banat-Hunedoara, Munţii
Apuseni, Bihor, Oltenia şi sporadic în Muntenia. Deci, ca şi celelalte
fenomene, nici acesta nu reprezintă un argument pentru localizarea
textelor rotacizante în Maramureş;
4) u final este prezent în 4) u final este notat în secolul al XVI-lea în texte care provin din
cuvinte terminate în consoană; diferite regiuni ale teritoriului dacoromânesc, nu numai din
Maramureş;
5) n păstrat în puniu, calcaniu; 5) n se păstrează în călcăn, pun nu numai în textele rotacizante, ci şi
în scrieri bănăţene (Palia –1582, Cartea de cântece – 1570), central-
transilvănene (Codex Sturdzanus) şi la Coresi;
6) j + o,u latin > ĝ (ĝuca, ĝude); 6) ĝ – în cuvinte ca ĝur (şi cele din familia lui), ĝos, ĝupân, ĝumătate

36
 – era folosit în trecut pe o arie mult mai întinsă. Dupa Rosetti, în
secolul al XVI-lea, ĝ era răspândit în Banat, nordul Ardealului,
Maramureş şi întreaga Moldovă. Concluzia pe care o putem trage
este aidoma celei de mai sus;
7) d + e,i latin > dz (dzilele); 7) dz a fost un sunet răspândit, până după 1650, în Banat, Crişana,
Maramureş şi întreaga Moldovă şi, pornind de aici, traducerea
textelor rotacizante s-ar fi putut face în oricare dintre regiunile
amintite;
8) formele asimilate gici, gice 8) gice – provenit prin acomodare din dzice – avea o răspândire mai
din textele rotacizante sunt mare decât zona Maramureşului şi Oaşului;
prezente azi în aceleaşi regiuni;
9) pluralul mânuri se păstrează 9) forma de plural mânuri nu este înregistrată în Glosarul Psaltirii
până astăzi în Maramureş şi Şcheiene şi al Codicelui Voroneţean; formele de plural ale
Oaş; substantivului mână erau în secolul al XVI-lea mânu (mânule) şi
mâini;
10) construirea genitiv- 10) articolul lu, în loc de lui, este folosit şi astăzi în diferite graiuri;
dativului numelor proprii cu lu
în loc de lui se păstrează şi azi
în aceleaşi regiuni;
11) imperfectul indicativului, 11) persoana I singular a imperfectului în -a (eu făcea) este atestată
persoana I singular apare fără în limba actuală numai în Maramureş şi Oaş, dar ea a fost generală
-m în textele rotacizante şi azi în secolul al XVI-lea;
în Maramureş şi Oaş;
12) prezenţa formei şti în loc de 12) şti în loc de ştie se întâlnea în secolul al XVI-lea în Textele
ştie, în textele rotacizante şi azi măhăcene, scrise în regiunea centrală a Transilvaniei, iar în secolul
în zonele amintite; al XVII-lea – în Cazania lui Varlaam;
13) formele de conjugare sem, 13) formele sem, seţi, întrebuinţate astăzi şi în Banat, nu numai în
seţi sunt şi azi prezente în Maramureş şi Oaş, apar şi în Palia de la Orăştie, Codex Sturdzanus, în
Maramureş-Oaş; texte din Bucovina şi chiar în tipăriturile lui Coresi, şi în altele decât
cele realizate pe baza textelor rotacizante;
14) imperativul negativ în 14) imperativul prohibitiv în –areţi, -ereţi, -ireţi era mai răspândit
-areţi, -ereţi, -ireţi din aceste decât în zona avută în vedere şi a circulat chiar la începutul
texte s-a păstrat până azi în secolului al XX-lea în vestul Munteniei, în Oltenia, Banat, Crişana şi
regiunile amintite; Maramureş;
15) termeni de origine 15) cuvintele maghiare citate de Candrea sunt prezente şi în alte
maghiară care nu se găsesc în texte decât cele rotacizante; cuvintele specifice acestor texte se
alte texte, deoarece nu circulau întâlnesc astăzi în diverse regiuni ale Transilvaniei de nord, dar nu
decât acolo unde elementul şi în Maramureş.
unguresc era preponderent.

Aşadar, pe baza datelor pe care ni le furnizează dialectologia sincronică şi istorică, se poate

demonstra că localizarea textelor rotacizante în Maramureş, localizare avansată de N.Iorga şi
argumentată de I.-A.Candrea, este depăşită. Candrea a localizat textele rotacizante pe baza unor fapte
de limbă pe care, depistându-le în texte, le-a raportat la situaţia din graiurile vorbite la începutul
secolului al XX-lea şi nu la situaţia din graiurile vorbite în secolul al XVI-lea. Se ştie însă că răspândirea

37
unor fenomene lingvistice diferă de la o perioadă la alta, aceste fenomene putându-se restrânge sau
extinde.
Concluzia la care ajunge Ion Ghetie, după ce analizează amănunţit faptele de limbă prezentate
mai sus, este că „scrierea textelor rotacizante s-a făcut undeva într-o zonă mult mai întinsă, care
cuprinde Crişana, Transilvania de nord, Maramureşul şi, în unele privinţe, chiar Banatul şi Moldova (cu
alte cuvinte, pe teritoriul unde în secolul al XVI-lea se vorbea subdialectul nordic, delimitat de Al
Rosetti). Prin urmare, Maramureşul devine un loc posibil, dar nu obligatoriu, unde s-a putut face
traducerea textelor rotacizante” [Gheție, 1985:40].
Nici în privinţa datării textelor rotacizante nu există un punct de vedere unitar. După opinia
formulată de Ion Gheţie în lucrarea citată, ele datează din secolul al XVI-lea, şi nu din secolul al XV-lea.
Mai exact, Psaltirea Şcheiană şi Psaltirea Voroneţeană aparţin celei de a doua jumătăţi a secolului al
XVI-lea, în timp ce despre Psaltirea Hurmuzachi şi Codicele Voroneţean se presupune că ar fi fost scrise
tot după 1550, ele nefiind datate cu exactitate până astăzi. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că este
vorba despre datarea copiilor şi nu a originalelor, despre care nu se ştie nimic.
În raport cu exigenţele ştiinţifice, susţinerea argumentată a celor expuse supra întâmpină o
serie de reale dificultăţi, care nu pot fi ignorate. Anume: (a) Nu se păstrează nicăieri nicunul dintre
originalele acestor texte, deci lipseşte cumva chiar obiectul cercetării; (b) Se păstrează doar un număr
de patru texte, celebre de altfel, zise „texte rotacizante” (Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană,
Psaltirea Hurmuzaki şi Psaltirea Șcheiană), despre care se ştie cu certitudine doar că sunt copii făcute
după manuscrise mai vechi şi se presupune că procesul de copiere pentru unele texte s-a efectuat la
mănăstirile din Moldova, în speţă la Voroneţ, unde unele dintre aceste documente vechi au fost
descoperite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea; (c) Aceste patru texte sunt copii, faptul este evident
din cuprinsul lor, dar nu există nicăieri în aceste texte referiri care să-l indice pe copist, manuscrisul
după care s-a copiat, nici locul şi data unde s-a realizat copierea; (d) Nu există dovezi directe privind
circulaţia/trecerea textelor rotacizante din Maramureş la Moldova; (e) De ce primele traduceri ale
cărţilor bisericeşti în limba română se vor fi fost făcut în Maramureş, în secolul al XV-lea, şi nu
altundeva şi altcândva?
Așadar, în privinţa localizării şi a datării textelor rotacizante nu s-a spus încă ultimul cuvânt,
astfel că drumul rămâne deschis cercetărilor care, probabil, vor înlocui supoziţiile de până acum cu
dovezi hotărâtoare în această problemă atât de controversată.
Faptul că nu se mai păstrează niciunul dintre originalele acestor texte, supranumite de către
lingvişti nu doar „texte rotacizante”, ci şi „texte maramureşene”(!), nu înseamnă nicidecum că aceste
originale nu ar fi existat. Copiile sunt numite, pe drept, „texte maramureşene” în virtutea faptului că
acestea conservă o particularitate lingvistică de ordin fonetic, rotacismul, specific sub-
dialectului/graiului maramureşean, dar nu şi celui moldovean. Rotacismul nu este cunoscut/nu a fost
semnalat în performarea curentă şi nici atestat istoric în graiul local din zona Moldovei, dar era încă
uzual, era viu în Maramureş, adică era performat natural de către generaţiile vârstnice şi neştiutoare
de carte, respectiv ne-expuse la influenţele livreşti şi mediatice, până în urmă cu două-trei decenii. Este
de notorietate publică faptul că în Maramureş se zicea până recent (poate se mai pronunţă şi azi de
către unele persoane mai înaintate în vârstă): „cer sărin” în loc de cer senin, „nimărui” în loc de
nimănui, „verin” în loc de venin, „gerunt’e” în loc de genunchi ş.a.m.d. Putem, aşadar, considera
rotacismul ca pe un dat specific local şi localizabil cu precizie, ca pe o marcă indelebilă specifică
graiului şi scrisului vechi maramureşean, o marcă proprie textelor originale, după care pot fi
recunoscute indubitabil şi copiile, indiferent unde s-ar fi realizat acestea, în întreg arealul limbii
române. Apoi, mai sunt vizibile în textele rotacizante şi unele urme ale influenţei lingvistice maghiare

38
(de exemplu: „gioc” în loc de joc, „gios” în loc de jos etc.), influenţe prezente în graiul maramureşean,
dar care istoriceşte nu s-ar fi putut exercita în Moldova.

2.2.2. Cele dintâi traduceri religioase în limba româna

Multă vreme, aproape trei sferturi de veac, începând de la Petru Maior, s-a considerat că
tipăriturile coresiene ar reprezenta cele mai vechi monumente de limbă românească. Odată cu
descoperirea textelor rotacizante, cercetătorii au fost aproape unanimi în a plasa aceste texte, ca dată a
traducerii lor, în secolul al XVI-lea şi chiar într-o perioada mai îndepărtată şi în a recunoaşte că
tipăriturile lui Coresi sunt dependente de textele rotacizante (Al.Rosetti, S.Puscariu, P.P.Panitescu,
Şt.Ciobanu, G.Ivanescu, B.Cazacu, I.Coteanu).
Trebuie precizat însă că nu numai textele denumite prin tradiţie maramureşene sau
rotacizante au întâietate în ceea ce priveşte introducerea limbii române în scris. Alături de acestea
trebuie aşezate şi cărţile bisericeşti tipărite în sudul Transilvaniei după 1544, despre care Şt.Munteanu
şi V.D.Ţâra susţin că „prin limba lor mai clară şi mai atent prelucrată, dar, în special, prin larga
circulaţie pe care au avut-o între români, […] au jucat un rol mai însemnat decât manuscrisele
rotacizante în cultivarea limbii” [Munteanu, Țâra, 1983:67].
În secolul al XVI-lea, în Transilvania, se creaseră condiţii favorabile introducerii limbii române
în scris. Aceasta pentru că aici slavona, fiind folosită ca limbă de cult numai în bisericile ortodoxe, avea
o poziţie mai slabă decât în Principate. Acestei cauze de ordin intern i se asociază şi un imbold venit
din afară: mişcările de idei favorabile utilizării limbilor naţionale în biserică. Aceste idei şi-au găsit mai
uşor ecou în Transilvania decât în Ţara Românească sau Moldova, unde întâmpinau opoziţia
oficialităţilor. În Ardeal reforma protestantă fusese admisă, iar reprezentanţii luteranismului şi
calvinismului căutau să facă prozeliţi îndeosebi în rândurile românilor. Aceasta i-a determinat în multe
rânduri să încuviinţeze şi să sprijine traducerea de cărţi bisericeşti în limba română.
Cele mai vechi tipărituri1 în limba română însă, despre care avem astăzi informaţii, au apărut la
Sibiu pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Printre acestea, amintim mai ales: un Catehism luteran, care
ar fi fost scris pe la 1544, dar nu s-a păstrat pînă astăzi niciun exemplar; un Evangheliar slavo-român,
apărut între anii 1546 şi 1554, care s-a păstrat doar fragmentar. Ambele cărţi, imprimate de acelaşi
tipograf pe nume Filip Moldoveanul, urmăreau să-i atragă pe români la luteranism.
Activitatea tipografică este continuată de către diaconul Coresi “ot Târgovişte”, care tipărește,
în a doua jumătate a secolului al XVI-lea la Braşov, 11 cărți în limba română. După Catehismul luteran
românesc, apărut la 1559, cunoscut sub numele de Întrebare creştinească, diaconul Coresi şi ucenicii
săi tipăresc la Braşov: Evangheliarul (1561), Apostolul (1563), Evangheliarul comentat (Cazania, 1564 şi
1581), Molitvenicul (1564), Liturghierul (1570), Psaltirea (1570), Psaltirea slavo-română (1577), Pravila
(1570-1580).
În 1588 apare încă o Psaltire slavo-română, care a fost editată, probabil, de către Şerban, fiul lui
Coresi; la Orăştie, în partea de sud-vest a Transilvaniei, a apărut în 1582, Palia. Traducerea textului s-a
facut, probabil, după un original maghiar si cuprinde primele doua carti, Facerea si Iesirea, din Vechiul
Testament; la Cluj s-a tipărit, prin 1570-1573, Cartea de cântece, cu litere latine şi ortografie maghiară,
lucrare din care s-au păstrat numai opt pagini, iar în 1582 ies de sub tipar, la Orăştie, primele
două cărţi ale Bibliei.
Textele tipărite în a doua jumătate a secolului de Coresi şi ucenicii săi nu cunosc rotacismul. Se
presupune că diaconul Coresi a avut la îndemână manuscrisele maramureşene, care au circulat în
copii. El a tradus doar unele din copiile acestora, supunându-le unei serioase revizuiri lingvistice prin

1
Textele rotacizante sunt manuscrise.
39
înlocuirea tuturor elementelor fonetice şi lexicale, care se deosebeau de limba vorbită din nordul
Munteniei şi din sud-estul Ardealului.
Astfel, Coresi şi ucenicii săi, prin munca de revizuire şi muntenizare a textelor maramureşene,
a făcut ca tipăriturile sale să fie înţelese de un cerc cât mai larg de cititori şi să constituie, totodată,
bazele pe care s-a dezvoltat limba literară. După cum conchid mai mulţi cercetători ai limbii române, la
baza acesteia stă anume subdialectul din nordul Munteniei şi din sudul Ardealului.
Nu încape îndoială că tipăriturile lui Coresi au pătruns pe întreg teritoriul românesc. Astfel,
Evangheliarul din 1561 a fost copiat în Ţara Românească de Radu din Munceşti (Teleorman) în 1574.
Cărţile lui Coresi au pătruns şi în Moldova, după cum o dovedesc muntenismele din scrierile lui
Varlaam şi Dosoftei. Limba literară, cu anumite particularităţi moldovenești, se impune în Moldova din
secolul al XVII-lea prin scrierile cronicarilor moldoveni.
La aceste texte se adaugă cărţile populare. Deşi în număr mic şi mai ales manuscrise la început,
acestea au avut o largă circulaţie în toate regiunile locuite de români. Pentru perioada 1532-1600
înregistrăm, în categoria textelor populare, textele apocrife (texte apocaliptice: Apocalipsul Sfântului
Pavel, Apocalipsul Maicii Domnului, Legenda lui Avram; legende hagiografice: Legenda Sfântului
Sisinie, Legenda Duminicii, Legenda Sfintei Vineri); textele situate între literatura canonică şi cea
apocrifă: Cugetările în ora morţii; textele laice: Floarea darurilor, Reţete medicale, Începătura de
nuiale – un text de magie populară, care foloseşte psalmi şi rugăciuni. Aceste lucrări, deşi sunt
traduceri, cele mai multe din slavă şi greacă, dar şi din maghiară, se caracterizează prin simplitatea,
naturaleţea şi cursivitatea stilului. Spre deosebire de textele religioase, unde limba originaluilui îşi
pune amprenta în mare măsură îndeosebi asupra sintaxei, aici fraza este mai liberă, mai puţin
tributară modelului după care se face traducerea, ca urmare a faptului că traducerea însăşi este mai
liberă, nefiind absolut literală, ca în cazul textelor bisericeşti. Aşa se face că limba textelor populare,
mai apropiată de limba vie a poporului, a devenit un model pentru autorii textelor literare din
perioada veche şi de mai târziu.
În general însă, privită în ansamblu, limba celor dintâi monumente literare româneşti se
prezintă greoaie şi dificilă, cu o fonetică neunitară, cu o structură morfologică arhaică şi cu un lexic
nepotrivit cu ambiţiile traducătorilor. Cărţile tălmăcite ori copiate în diverse centre culturale îmbracă
haina lingvistică a zonei în care apar, ceea ce înseamnă că nici unul din aceste centre n-a dobândit
autoritatea care să-i permită impunerea unei singure norme în exprimarea cultă românească. Deşi, în
general, limba textelor din secolul al XVI-lea e destul de unitară, divergenţele dialectale cu valoare de
normă, semnalate mai sus, ne permit să vorbim despre existenţa a două variante literare fundamentale
în această perioadă: una de tip nordic şi alta de tip sudic.

2.2.3. Primele încercari de a norma limba româna literara scrisa

Dintre toate monumentele de limbă literară amintite, textele rotacizante au reuşit să se impună
mai mult decât celelalte texte traduse, copiate sau tipărite în acelaşi timp. Prin urmare, lor li se acordă
întâietate când e vorba de cercetarea limbii române literare din secolul al XVI-lea. Prestigiul pe care l-
au dobândit aceste texte se explică şi prin aceea că cei mai mulţi specialişti au pus vechile traduceri
rotacizante la baza tipăriturilor realizate de Coresi la Braşov. Particularitățile limbii acestor texte
ilustrează efortul traducătorilor de a se conforma unor norme unice la toate nivelurile limbii.

A. La nivel fonetic. În toate variantele literare românești de până la mijlocul secolului al XVII-
lea se mențin, cu valoare de normă, unele fonetisme arhaice, care mai târziu și-au restrâns aria de
răspândire la anumite zone, devenind astfel caracteristice numai pentru unele variante literare. Între
acestea se numără:

40
  păstrarea lui ă în băsѣrecă, blăstema, fămeie, năsip, rădica, păhar, părete etc. (numai în textele
coresiene apare sporadic ă trecut la e, i, prin asimilație, în besѣrecă, ridica);
 menținerea lui e nesincopat în derept, dereptate, derege (apare constant în toate textele);
 î se menține în: împlea, îmbla, îmfla (numai la Coresi a fost notat de două ori î tercut la u:
umplut și umpluse;
 conservarea lui u în preut, usteni (formele cu o sunt foarte rare);
 e s-a păstrat în anumite cuvinte: arepi, ceti, demâneață, lepi, nește, nemeri etc. (paralel, apar
uneori, cu totul rar, și formele cu e devenit i);
 ș netrecut la s în deșchide;
 m păstrat în rumpe (numai în textele coresiene alternează formele rumpe – rupe) ș.a.;
În afara fonetismelor amintite mai sus, există și alte norme fonetice comune variantelor
literare din această perioadă, care – cel puțin, în unele cazuri – par a veni în contradicție cu structura
fonetică a graiurilor pe care s-au întemeiat anumite variante literare. De exemplu:
 labialele urmate de iod se păstrează intacte (cu excepția lui f trecut la hʹ, rareori, în textele din
secolul al XVI-lea);
 în aceeași situație, nu se produce nici palatalizarea dentalelor (în stadiile ť, ď sau ć, đ);
 menținerea africatelor č, ğ netrecute la ŝ (ś), ž (ź);
 păstrarea lui e aton (final sau medial) netrecut la i și a diftongului ea nedevenit e (ę) în poziție
finală este larg majoritară nu numai în variantele de tip sudic, ci și în cele nordice.
Alături de fonetismele comune, limba română scrisă din secolul al XVI-lea conține și destul de
multe forme fonetice divergente. Unele dintre ele diferențiază textele sudice de cele nordice, în timp ce
altele, mai puțin numeroase, permit delimitări și mai stricte în cadrul celor două mari variante ale
limbii scrise.
Astfel, în toate variantele literare de tip nordic (maramureșeană, bănățeană și moldoveană
de nord) se atestă:
 păstrarea africatelor dz (< d+e, i latin) și ğ (< j +o, u latin, dar și în unele cuvinte de altă
proveniență): dzăcea, dzile, dzise, Domnedzău etc.; agiungă, gios, giumătate, giudețu etc. (fricativele z
pentru dz și j pentru ğ apar cu totul sporadic);
 menținerea formei etimologice, fără anticiparea elementului palatal i în: mâne, pâne, pâre
„pâine” etc. (excepțiile cele mai numeroase se găsesc în Palia de la Orăștie);
 o anumită preferință pentru rostirea dură a consoanelor labiale, a fricativei s și a africatelor ț,
dz: iubăsc, ivăsc, mărg, mărgând, potopăsc, trupăsc, asamănă, audzând, să dzâcă, dzâse, puțân etc.
(păstrarea vocalelor anterioare după aceste consoane e destul de frecventă, mai ales în varianta
literară bănățeană);
 r muiat în sufixele -ar, -tor: agiutoriu, dătătoriu, mărgăritariu, spăsitoriu etc. (excepțiile sunt
frecvente în toate scrierile) ș.a.
Dintre fonetismele specifice numai pentru anumite variante literare de tip nordic,
remarcăm:
 trecerea lui n intervocalic la (n)r în cuvintele moștenite din latină constituie norma textelor
maramureșene: mârule, punrea, sunrar(ă) etc, dar apare, alternativ cu n păstrat, și în varianta nord-
moldoveană: împreurară, mâra etc.;
 păstrarea lui ń în cuńele, pustińe etc. e caracteristică pentru varianta bănățeană, dar ń apare,
inconsecvent, și în textele rotacizante: călcâńiu, întâńiu etc.;
 labiodentala f (+i, į) alternează cu hˊ în varianta nord-moldovenească: va fi – va hi, fir – hir etc.,
dar apare și în cea maramureșeană: fi – hi (peste tot însă preferința se îndreaptă spre labiala intactă)
ș.a.
41
 Varianta literară de tip sudic (muntenească – sud-transilvăneană) se distinge de cele nordice
tot prin câteva norme specifice:
 redarea consecventă a lui d+e, i latin prin z și a lui ğ (< lat. j+o, u) prin j: auzi, jos, ajutoriu etc.;
 anticiparea elementului palatal în câine, mâine etc. (excepțiile sunt rare la Coresi);
 de regulă, fricativele s, z, africata ț și labialele nu sunt dure: seară, înțelepciune, Dumnezeu,
iubesc, merg etc. (velarizarea vocalelor anterioare după aceste consoane apare totuși în multe cazuri);
 după ș, j, r, diftongul ea se transformă în a (când în silaba următoare se află e): grijaște,
sfârșaște, șarpe, uraște etc. (fenomenul apare și în textele nordice, dar în alternanță cu rostirea muiată
a celor trei consoane).
Rezumând cele expuse mai sus, se impun câteva constatări:
 prezentând numeroase alternanțe și divergențe dialectale, structura fonetică a vechii române
literare din această perioadă e departe de a fi unitară;
 unele fonetisme, considerate azi regionale sau arhaice, aveau, în secolul al XVI-lea, valoare de
normă literară pentru exprimarea cultivată din anumite zone;
 multe particularități fonetice regionale, chiar dacă apar sporadic în texte, nu s-au ridicat la
rangul de normă literară – fie din cauza apariției lor mai târzii în graiuri, fie din pricina unei tradiții
literare constituite pe o altă bază dialectală decât cea din zona respectivă;
 în lipsa unor lucrări normative, nici o variantă literară nu prezintă un sistem unitar de norme
fonetice, capabil să exercite o influență evidentă asupra celorlalte.

B. La nivel morfologic. Structura morfologică prezintă, în toate variantele literare, numeroase

forme paralele, dar cuprinde mult mai puține divergențe dialectale decât fonetica. Consemnăm unele
particularități:
 pluralul substantivelor feminine în -e şi nu în -i: grădine, rane, talpe, nunte, groape;
 pluralul neutrelor în -ure este un fenomen specific tuturor textelor: ceriure, chinure, locure etc.
Excepţie face Psaltirea Hurmuzaki, unde apare mult mai frecvent desinenţa de plural -uri;
 utilizarea în paralel a formelor sintetice de genitiv-dativ în -eei, -iei: peliţeei, cu cele analitice
de genitiv-dativ, formate cu prepoziţia de sau a: cale de cetate;
 utilizarea vocativului etimologic în -e: ome, nebune, învățătoare etc.;
 forma de plural a adjectivului gol este goli, prezentă în toate textele;
 folosirea articolului hotărât în procliză, la masculin cu formele lui, lu, iar la feminin cu formele
ei, ii, i: a ei noastre credinţă;
 numeralul colectiv îmbi este folosit în paralel cu amândoi, iar numeralul cardinal mie este
invariabil;
 relativul care apare articulat, deci variabil la nominativ-acuzativ după gen şi număr: carele,
carea, carii;
 sunt frecvente formele pronominale nehotarâte arhaice: neştinre „cineva”, cineşi „fiecare”,
neșchit „câtva, puțin” etc.;
 în privinţa verbului, menţionăm frecvenţa formelor iotacizate: auz, spui, poci; folosirea
auxiliarului a avea la perfect compus în forma au la persoana a III-a, singular şi plural; mai mult ca
perfectul apare în structură perifrastică: au fost grăit, în loc de forma sintetică grăiseră; imperativul
prohibitiv în -areţi, -ereţi, -ireţi este întâlnit în toate textele: nu vă ĝiurareţi , nu iubireţi;
 sunt prezente în aceste texte adverbe care ulterior vor ieşi din uz: ainte „înainte”, cătelin „cu
încetul”, dănăoară „odata, odinioară”, iuo „unde”;
 prepoziţiile apar în forme mai apropiate de etimon: pre, suptu.

42
 Dintre formele morfologice care diferențiază cele două variante literare – de tip nordic și de tip
sudic – remarcăm: pluralul mânule, articolul posesiv invariabil a, forma verbală ști și adverbul acmu
(amu), care au o răspândire mai largă în textele nordice, în timp ce pluralul mâinile, articolul posesiv
variabil al, a, ai, ale, forma știe la indicativ prezent, persoana a III-a singular și adverbul acum sunt
mai răspândite în sud.

C. La nivel sintactic. La acest nivel se impune să facem în primul rând precizarea că textele
rotacizante sunt traduceri după originale străine şi, prin urmare, sitaxa traducerii rămâne tributară
modelului sintactic după care s-a făcut traducerea. În acest sens se exprima Al. Rosetti: „Străine de
spiritul limbii noastre, construcţiile acestea vădesc nepriceperea primilor traducători şi încurcătura în
care se găseau de a transpune într-o limbă săracă, lipsită de termeni abstracţi şi nemlădiată printr-o
tradiţie literară, subtilităţile textelor biblice. Rezultatul aşteptat a fost, deseori, imitarea servilă a
frazeologiei originalelor, fără consideraţie la ordinea firească a cuvintelor în româneşte” [Rosetti,
1978:516].
1. La nivelul propoziţiei, semnalăm câteva particularităţi sintactice mai semnificative:
 acordul apoziţiei în caz cu substantivul determinat: ĝiuraiu-me lu David, şerbului mieu
(PS), sfântulu I[sra]ililui, împăratului nostru (PH), vărsară sângele lu Stefanu, martorului tău
(CV). În unele situaţii acordul a fost evitat: svăntul lu Israil, împaratul nostru (PS);
 acordul atributului adjectival în gen, număr şi caz cu substantivul determinat se
realizează uneori: se ispovedescu-se numelui tău marelui (PS); dimpreĝiurul locului aceluia (CV);
 predicatul se acordă, de regulă, cu subiectul.
2. La nivelul frazei, coordonarea copulativă se realizează prin de, şi, nece, iar: scoală de te
boteadză (CV); veriţi si vedeţi lucrul dzeului (PS) etc.; coordonarea adversativă se realizează prin: ce,
iară: nu morţii laudă-te … ce noi viii blagoslovim domnul (PS); de multe ori izbăvi ei, iara ei măniară elu
(PS); tu credinţă ai, iara eu lucru amu (CV); construcţiile disjunctive întrebuinţate în aceste texte
sunt: sau, sau…sau, seva…seva, oare…oare: nime n-au venritu a afla sau a vesti sau a grai de tinre (CV).
În fraza creată prin subordonare, temporalele se introduc prin: cându, atunce…căndu, căndu… atunce,
cât, ca, de etc.; cauzalele – prin: că, căci, de, derept aceea, derep ce; finalele – prin: ca să (se), cum (se), de
se, de, pentru să (se); completivele – prin: că, cum se, se nu; consecutivele – prin: că, de, iară;
predicativele – prin: cum; subiectivele – prin: să; condiţionalele – prin: de, de se, deca, se.
Propoziţiile interogative sunt introduse prin: au ce, doară, au doară, căce, derepce, dereptu care,
prentru ce, pren ce, să.

D. La nivel lexical. În activitatea de traducere a primelor texte în limba română, traducătorii

au întâmpinat probleme în primul rând din cauza sărăciei vocabularului românesc. Urmarea a fost
împrumutarea unui număr mare de cuvinte din limbile în care erau scrise originalele după care se
realiza traducerea.
Lexicul textelor din secolul al XVI-lea, în general, cuprinde multe cuvinte care circulau în toate
variantele literare. Aceste elemente lexicale sunt clasificate în două categorii:
a) termeni azi dispăruţi sau păstraţi doar izolat în unele graiuri: agru „ogor”, arină „nisip”,
arbure, auă „strugure”, a cumpli „a sfârşi”, a deşidera „a dori”, a deştinge „a coborî”, gintu „neam”, a se
înveşti „a se îmbrăca” etc.;
b) cuvinte care s-au păstrat, dar au suferit o evoluţie semantică: adunătură „sfat”, bezaconie
„nelegiuire”, a certa „a da sfaturi”, ciuda, ciudesă „minune”, drac „duşman”, greaţă „greutate”, jale,
jelanie „dorinţă”, limbă „popor, neam”, mişel „sărac”, prost „simplu”, a răposa „a se odihni”, silă „putere”,
soţie „tovarăş” etc.

43
 În afara acestor cuvinte, se întâlnesc în aceste texte derivate precum: mişelame, bogatate,
fericăciune „fericire”, odihneală, oamet „mulţi oameni” etc.
Specifice variantei nordice erau cuvintele: adămană „camătă”, arină „nisip”, alean „dor”,
aleaneş „duşman”, băsău „mânie, necaz”, brâncă, bumb, beseadă „discuţie”, a besedui „a discuta”, nea,
niştotă „lipsă mare”, păcurar, pită, rărunchi etc.
Influenţele străine sunt din slavonă şi maghiară. Multe dintre împrumuturile lexicale din aceste
texte nu au fost asimilate de limba română literară şi au ieşit din uz în veacurile următoare.
Comparând limba tipăriturilor lui Coresi cu cea a traducerilor maramureşene, se constată un
progres la Coresi, a cărui limbă are un caracter mai puţin arhaic, este mai apropiată de limba actuală,
pentru că are la bază graiul din regiunea Târgovişte - Braşov, care se va impune ca limbă literară în
Muntenia.
Este într-adevăr un progres de a nu vorbi cu rotacism, de a întrebuinţa forme mai simple în
morfologie, de a imita mai puţin frazeologia originalului slavonesc şi a folosi cuvinte cunoscute pe o
rază teritorială mai întinsă.
Limba traducerilor maramureşene e mai regională şi mai apropiată de originalele în limba
slavonă.
Să urmărim pentru confirmarea celor spuse două fragmente din textele rotacizante, comparate
cu o versiune contemporană a aceluiași pasaj:
Psaltirea Hurmuzachi Psaltirea Șcheiană Psaltirea contemporană
Ascultă-te Domnul în dzi de Audzi-te Domnul în dzi de Domnul să te audă în ziua de
grije, scu ti-te numele grije, apără te numele restrişte; numele Dumnezeului lui
Domnullui a lui Iacob. Dzeului lui Iacob. Iacob să te ocrotească.
Tremease-ti agiutoriu de la Tremease-ţi agiutoriu de Trimite-ţi ţie ajutor din sfîntul său
svîntul de Sion sprejeni-te. sfîntu şi din Sionu apără-te. lăcaş şi din Sion să-ţi fie de sprijin.
Pomenit-au toată jratva ta şi Pomeneaşte toată Aducă-şi aminte de toate prinoasele
toate arsele tale grase-i fie. cumăndarea ta şi toate arsele tale şi arderea de tot a ta să-i fie prea
Daţi-vă Domnului după înrima tale grase fie. plăcută, dăruiască-ţi după dorinţa
ta şi tot sfatul tău împlu. Deie-ti Domnul după înrema inimii tale şi toate câte ţi-ai pus în
Bucurămu-ne de ispăşenia ta ta şi tot sveatul tău împle. minte să le împlinească.
şi în numele Domnului Bucurămu-nă de spăsenia Să tresăltăm de bucurie pentru
ta şi în numele Domnului ajutorul de care am avut parte şi întru
Dumnedzeului nostru mări- Dumnedzeului nostru mări- numele Dumnezeului nostru să
ne- vom. mu-n . desfăşurăm flamura noastră.
Împlu Domnului toată cererea Împlă Domnul toată Domnul să împlinească toate
ta. cererea ta. cererile tale.
Acmu cunoscui că au scos Şi acum cunoscu că spăsit- Acum cunosc că Domnul a izbăvit pe
Domnulu Hristosulu său, audzi- au Domnul Hristosul său, unsul său şi, din cerurile sale sfinte, i-a
l-va de in ceriu svatul tău, în aude el din cer sfântul său răspuns prin faptele mântuitoare ale
puterea scoateriei dereptăţii lui. întru sie spăsenie dereapta dreptei sale.
Aceste pre căruţe, şi aceia pre lui. Unii se bizuiesc pe carele de război,
cai. Ceşti în roate, şi ceia călări. alţii pe caii lor.

În ceea ce priveşte fonetica şi morfologia, limba lui Coresi e mai evoluată. Reproducem un pasaj
din Evangheliar (1560-1561):
„Zise domnul ucenicilor lui: Fulgerul ce iase de la răsărit şi se iveaşte până la apus, aşa va fi şi
întru venitul fiului omenesc. Iuo [=unde] va amu fi trupul, acolo aduna-se-vor vălturii [=vulturii]. Aciiaşi
[=numaidecât] după scîrbitul [=suferinţe] zilelor acelor, soarele va întuneca şi luna nu-ş va da lumina ei,
44
şi stealele vor cădea din ceriu şi atunce se va ivi semnul fiului omenesc în ceriu, şi atunce vor plânge toate
rudele [=generaţiile] pământului şi vor vedea fiul omenesc vii[n]d în nuorii [=norii] ceriului cu silă
[=putere] şi cu slavă multă şi va tremeate îngerii lui cu buciune în glasurile mari, şi se vor aduna aleşii lui
de patru vânture, den capetele ceriului până la sfârşitul lor. De smochin învăţaţi-vă pildă, când amu
steblele [=ramurile] ei vor fi tinereale şi frunza înfrunzeaşte, să ştiţi că aproape iaste de secerat. Aşa şi voi
când veţi vedea acealea toate, să ştiţi că aproape iaste lângă uşi”.
Când nu este influenţată de originalul slav, sintaxa lui Coresi este mai liberă. Iată un pasaj din
prefaţa la Cazania a II-a (1581):
„Şi cu voia tuturor acestora, şi cu voia mitropolitului, marelui Serafim, noi o deadem [=dădurăm]
lu Coresi, diaconul, ce era meşter învăţat într-acest lucru, de o scoase den cartea sârbească
[=slavonească] pre limba rumânească, împreună cu preoţii de la beseareca Şcheailor, de lângă cetatea
Braşovului. Derept aceaia şi noi, greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii carii ne-am trudit aicea, noi ne rugăm
să ne milcuim [=rugăm cu umilinţă] fiecărora care-i veţi ceti acicea sau veţi propovedui altora, sau veţi
scrie dentru ea ceva, şi unde să [=dacă] veţi afla ceva neisprăvit bine sau greşit, iară voi să dereptaţi, să
nu blăstemaţi. Că ne-am nevoit ş-am trudit, iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domerit.
C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată cum doară şi pre voi puteţi socoti, derept ce că şi voi înşivă
sunteţi oameni cu inimă de ţărână, ca şi noi, şi cu fire neprecepătoare de toate”.
Relevăm în acest pasaj stilul cărţilor religioase, cu manifestări de umilinţă, de micşorare a
personalităţii şi întrebuinţarea unor expresii consacrate: greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii, ceva
neisprăvit bine sau greşit; mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit; am avut... minte
nedestulă şi întunecată; sunteţi oameni cu inimă de ţărână etc. Fraze stereotipe, dar de alt tip, luate din
formulare, găsim în scrisorile particulare. De exemplu: şi avem nedejde pre domnia voastră să daţi noao
a şti de toate; ce va hi pohta şi treaba domnilor voastre la noi; nevoi vom să facem prentru voia domnilor
voastre; şi aşijdere ne rugăm domnilor voastre de rândul lui Tănase etc.
Faţă de limba greoaie, cu sintaxa în parte neromânească a traducerilor maramureşene, a
tipăriturilor de la Sibiu şi, uneori, a tipăriturilor lui Coresi, limba unor documente sau scrisori
româneşti din secolul al XVI-lea este simplă şi uzuală. În aceste texte, în afară de unele stereotipuri ca
cele de la începutul şi sfârşitul Scrisorii lui Neacşu, găsim deseori o expunere clară, într-o limbă
curgătoare, astfel încît o parte din aceste texte poate fi luată în consideraţie pentru studiul limbii
române literare din secolul al XVI-lea.
În confirmarea celor spuse, vom reproduce un pasaj dintr-o scrisoare particulară, păstrată în
arhivele Bistriţei, ce aparţine unui tânăr captiv şi trimisă părinţilor săi din Moldova. Textul scrisorii se
caracterizează printr-o limbă mult mai inteligibilă pentru cititorul contemporan.

Scrisoarea captivului Cocrişel părinţilor săi

Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinţilor mei Spiridon şi maicei mele Constdandeei, şi dup-
aceea vă dau de ştire că simtul viu până acmu, nu-s pierit, ce amu scăpat de la Bălgrad, când au bătut
Mihai vodă război cu ungorie. Deci m-au prinsu nişte saşi; deci a vrut să mă taie; eu m-am rugatu şi am
spus că simt fecior Mogâldei; de niu m-au pierdut. Deci iu am trimes saşi de m-au cerşit. Ei au cerut 300
taleri, iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 taleri şi m-au adus la Bistriţa. Eu am spus că m-au prinsu
Mihai vodă de la Hotin şi m-au dus în Ţara Iungurească. Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzeu
den ceriu să nefoiţi să mă scoteţi în ţară creştină şi să nefoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogâldei
vornicoloi că au dzacu în temniţă de mă mănâncă liutul şi păduchie. Şi iu amo spos către Andriiaş că
simtu nepot de frate de soflet giorat în besearecă. Deci iară mă rog domnilor vostre să no mă zăboviţi
părăsit aici, ce să mă scoteţi, măcar numai d-aş presi cu tropul; dacă tropul meu ar putea rezista încă să
ies în ţară că iu mor de dorol vostru. Şi îmbătrânesc, şi am făcut o barbă pănă la brâu. Şi să vă afle aiastă
scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră, o gospodi, amin.
45
 Mai reproducem un pasaj dintr-un alt text cu o mare circulație în secolul al XVI-lea, publicat de
B.P.Hasdeu și datat cu anul 1580 - Legenda Sfintei Vineri:
„Într-acelea zile era un om într-acea cetate creştin dulce şi curat, şi ruga-se întru ascunsu cătră
domnul. E [= şi] cel om chema-l Agaton, e [=şi] boiereasa [= soţia] lui chema-o Polfâia; şi fu viaţa lor
şilăcuiră ei 35 de ai [=ani] fără de feciori. Şi ruga-se ei întru ascunsu în tot ceasul, aşa dzicea: dă mie,
Hristoase împărate, caută şi spre noi, şi dă noao plod să fie şi să se nască dentre noi feciorel sau fecioriţă;
noi da-l am sfinţiei tale cu toată partea ei. Şi venea îngerul Domnului spre ei şi zise lor: auzi şi ascultă
Dumnezeu rugăciunea voastră şi e să nască o feciorea dintre voi; să fie numele ei Sfânta Veneri."
Relevăm, și în acest text, fraze mai curgătoare decât în traducerile maramureşene; imitaţia
sintaxei slave este totuşi vădită; astfel, lipsa lui pre pentru construirea acuzativului: e boiereasa lui
chema-o [ =pre boiereasa] lui, encliza pronumelui personal neaccentuat: chema-l, chema-o, da-l-am [=l-
am da]. În domeniul morfologiei relevăm pe sem [=suntem] (pers. 1, pl. ind. prez. a verbului a fi),
pluralele neutre în - ure: lucrure etc. În fonetică, notarea cu e a lui i+n: Veneri etc.
Limba literară din secolul al XVI-lea are, așadar, un aspect diferit. În textele traduse, limba este
greoaie, uneori de neînţeles. Dar chiar în secolul al XVI-lea am constatat progrese, realizate, mai ales, în
tipăriturile lui Coresi. Textele netraduse au o limbă mai apropiată de cea contemporană. Prin urmare,
atunci când limba literară se apropie de cea populară, ea face progrese.

2.3. PROBLEMELE ȘI EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN PERIOADA 1640 - 1780

2.3.1. Cărturari și monumente de limbă română din această perioadă

Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti în diferite provincii în secolul al XVII-lea şi la

începutul secolului al XVIII-lea sunt asemănătoare. Ţările româneşti se află în plin feudalism. În
relaţiile culturale cu popoarele vecine, se accentuează orientarea culturii româneşti spre Rusia,
Polonia şi Peninsula Balcanică. In felul acesta, se exercită asupra dezvoltării limbii şi culturii româneşti
influenţele rusă şi polonă, prin mijlocirea cărora pătrunde umanismul latin.
În această epocă se dezvoltă şi invăţământul. În Moldova, călugării iezuiţi înfiinţează primele
şcoli, cu limba de predare latină, la Iaşi, Cotnari şi Galaţi. În 1641, Vasile Lupu întemeiează colegiul Trei
Ierarhi. În Ţara Românească, din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino, ia fiinţă, în chiliile mănăstirii
Sfântul Sava, Academia domnească. În toate aceste şcoli, limbile de predare erau latina, greaca sau
slavona.
În general, viaţa culturală din Țările româneşti se înviorează. Apar cărţi în slavonă, greacă şi
română. Alături de textele religioase, apar cărţi populare (Floarea darurilor, Alexandria), precum şi
texte juridice, mai ales, Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab.
Deplina biruinţă a scrisului în limba română nu s-a produs concomitent cu editarea textelor
bisericeşti din sec.al XVI-lea. Cărţile traduse şi tipărite atunci, fiind de inspiraţie calvină şi luterană, au
fost primite cu unele rezerve de majoritatea românilor ortodocşi din Transilvania, dar mai ales ele n-
au fost acceptate imediat şi fără opoziţie în Moldova şi Muntenia, unde tradiţia slavonă era
incomparabil mai puternică decât în Transilvania. De aceea în ţările române traducerea şi tipărirea
oficială a primelor cărţi bisericeşti în limba noastră începe să se facă abia spre mijlocul sec.al XVII-lea,
când învăţaţii mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei, precum şi domnitorii Vasile Lupu şi Matei Basarab,
încurajează sau se ocupă direct de introducerea limbii române în biserică şi în cancelaria domnească.

46
 După 1640, numărul scrierilor în limba română sporeşte considerabil. Deşi cărţile bisericeşti,
aproape singurele care beneficiază de avantajele tiparului, deţin supremaţia ca număr şi ca răspândire,
textele laice se impun prin varietate tematică şi stilistică
Monumentele de limbă română care reprezintă perioada desemnată trebuie prezentate nu
doar cronologic, dar şi tematic, o primă distincţie fiind făcută între textele bisericeşti şi cele laice.
Texte religioase. Între anii 1640 şi 1660, Transilvania deţine întâietatea faţă de Moldova şi
Muntenia, datorită cărţilor tipărite la Bălgrad, unde se traduc şi se imprimă cărţi fundamentale, cum
sunt: Noul Testament (Bălgrad, 1648), scriere legată de numele mitropolitului Simeon Ştefan, şi
Psaltirea (Bălgrad, 1651). Treptat, activitatea tipografică își deplasează centrul spre Moldova, în
special, datorită celor doi mitropoliți ai Țării Moldovei – Varlaam și Dosoftei.
Varlaam s-a născut în jurul anului 1580, într-o familie de răzeși din Bolotești, Putna. Numele
său de mirean a fost Vasile Moțoc. În timpul mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa
și renumita biserică a Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, ctitoria cea mai cunoscută a
domnitorului Vasile Lupu. În anul 1641, în această biserică au fost aduse moaștele Cuvioasei Sf.
Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol. În anul
1640, cu ajutorul domnitorului Vasile Lupu, reușește să întemeieze la Iași prima școala de grad înalt
din Moldova, după modelul Academiei Duhovnicești de la Kiev, înființată acolo de mitropolitul Petru
Movilă. Sprijinit și de mitropolitul Petru Movilă al Kievului, Varlaam înființează prima tipografie
românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași.
În aprilie 1653 s-a retras la mănăstirea Secu, unde a decedat în anul 1657.
Opera:
 Carte românească de învăţătură sau Cazania lui Varlaam este o tipăritura de cel mai larg
răsunet în viaţa spirituală a poporului nostru în decursul secolelor trecute. Editată în 1643, este prima
scriere tipărită în limba română în tipografia Trei Ierarhi (Trisvetitele) de la Iaşi, alcătuită şi îngrijită
de Mitropolitul Varlaam în timpul domniei lui Vasile Lupu.
 Drept reacție la propaganda calvinistă din Transilvania a redactat cartea Răspunsul împotriva
Catehismului calvinesc, prima scriere românească de polemică teologică. Opera este un pamflet,
conceput în scopul de a-i apăra pe ardeleni de calvinism și de pericolul deznaționalizării. Scrisă liber
de orice izvor, cartea fierbe de indignare sub învăluirile cuminți ale frazei.

Mitropolitul Dosoftei, cu numele mirean de Dimitrie Barilă, s-a născut în anul 1624, la
Suceava. A studiat pentru început acasă, apoi la Iași, la Colegiul de la Trei Ierarhi, înființat în timpul
domnitorului Vasile Lupu. De aici se îndreaptă spre Liov, unde va studia la Școala Frăției Ortodoxe
„Adormirea Maicii Domnului". Aici a învățat limba greacă, latină, slavona bisericească și polona,
devenind unul dintre poligloții vremii. În anul 1649 s-a calugărit la Mănăstirea Probota, primind
numele Dosoftei. În anul 1658 a fost ales și hirotonit episcop de Huși, apoi episcop de Roman, iar în
1671 a fost ales mitropolit al Moldovei. Datorită relațiilor sale cu patriarhul Moscovei, a adus din Rusia
un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia din Iași, în românește, principalele cărți
liturgice, unele traduse de el însuși. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii
române în biserică. În toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus
în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârșitul vieții, decedând în 1693.
Opera:
 Psaltirea în versuri, Uniev 1673;
 Dumnezăiasca Liturghie, Iași, 1679, (ed. a II-a, Iași, 1683);
47
  Psaltirea de-nțeles, Iași, 1680 (text paralel: slavon și român);
 Molitvănic de-nțeles, Iași, 1683, având, după prefață, un
 Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;
 Parimiile preste an, Iași, 1683, având tipărit din nou Poemul cronologic, cu mici adaosuri și
modificări;
 Octoihul, Iași 1683;
 Viața și petreaceria sfinților, 4 vol Iași, 1682-1686, lucrare de compilație, după izvoare
bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) și slave.

După luminoasa epocă a lui Dosoftei urmează o lungă perioadă de timp, până pe la mijlocul
secolului al XVIII-lea, în care activitatea tipografică din Moldova se desfăşoară sporadic, numărul
cărţilor bisericeşti tipărite aici fiind mult inferior celui din Muntenia. Abia pe la 1750 se înviorează
activitatea tipografiei ieşene, de unde ies numeroase cărţi: Liturghierul (1747), Triodul (1747),
Molitvenicul (1749), Octoihul (1749), Ceaslovul (1750), Penticostar (1753), Evanghelia (1762) ş.a.
În Muntenia, tipărirea cărţilor bisericeşti traduse în limba română începe tot pe la 1640,
imprimându-se cazanii (Evanghelia învăţătoare, Govora, 1642) sau cărţi de slujbă cu text slavon şi
tipicul românesc.
După 1680, activitatea tipografică din Ţara Românească cunoaşte o epocă de mare înflorire.
Cărţile editate de acum înainte la Bucureşti, Snagov, Târgovişte, Buzău şi Râmnic, întrec – cantitativ şi
calitativ – tot ceea ce se realizase până atunci în ţările române. Acum apar Evanghelia (1682), Apostolul
(1683), celebra Biblie de la Bucureşti (1688), iar în „epoca lui Antim Ivireanul”, mare cărturar şi
orator, un adevărat ctitor al limbii liturgice româneşti, din tipografiile muntene ies aproape toate
cărţile necesare oficierii slujbei în limba română: Psaltirea (Bucureşti, 1694), Evanghelia (Snagov,
1697), Molitvenic (Râmnic, 1706), Osmoglasnic (Râmnic, 1706), Octoih (Târgovişte, 1712), Liturgier
(Târgovişte, 1713) etc. Din opera lui A.Ivireanul s-au păstrat câteva remarcabile predici (Didahii), iar
episcopii Râmnicului Damaschin, Chesarie şi Filaret au editat traducerea integrală a Mineielor (1776-
1780), operă care marchează biruinţa deplină a limbii române asupra celei slavone în biserica
românească.
Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși, coordonate sau patronate, în limbi diferite și de o
mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, Antim Ivireanul este considerat - alături de
diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. Deși româna nu era limba
sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de
contemporanii săi și este folosită până astăzi.
Texte laice. În epoca veche, scrierile din această categorie au circulat, cu rare excepţii, în
manuscris. Scrisorilor şi documentelor particulare sau oficiale redactate în limba română cu un secol
mai înainte li se alătură, din veacul al XVII-lea, scrieri istorice, texte juridice, cărţi populare şi chiar
unele lucrări ştiinţifice.
Istoriografia în limba română s-a dezvoltat aproape exclusiv în Moldova şi Muntenia. Cele mai
valoroase şi mai cunoscute scrieri istorice din secolul al XVII-lea aparţin cărturarilor moldoveni
Gr.Ureche, M.Costin, N.Costin, I.Neculce şi D.Cantemir, dar şi în Muntenia s-a desfăşurat o importantă
activitate cronicărească, mai ales în timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino şi Constantin
Brâncoveanu, prin opera cărturarilor munteni Radu Greceanu, Radu Popescu şi, probabil, stolnicul
C.Cantacuzino.
În această perioadă se traduc sau se adaptează mai multe coduri de legi, unele tipărite, printre
acestea sunt Carte românească de învăţătură (Iaşi, 1646) (cunoscută sub numele Pravila lui Vasile
48
Lupu) şi Îndreptarea legii (Târgovişte, 1652). Tot acum apar şi primele scrieri beletristice: Viaţa lumii
de M.Costin, Istoria ieroglifică (1705) de D.Cantemir. O largă circulaţie o au cărţile populare:
Alexandria, Floarea darurilor, Rujdeniţa, Esopia, Istoria Troadei, romanele Sindipa filozoful şi Varlaam şi
Ioasaf ş.a. Spre sfârşitul sec.al XVII-lea apar şi scrieri cu tematică ştiinţifică: Divanul sau gâlceava
înţeleptului cu lumea de D.Cantemir, la Braşov se alcătuieşte o Geografie (1700) ş.a.
Contribuţia acestor scrieri se referă, în special, la îmbogăţirea vocabularului cu noi cuvinte şi,
uneori, construcţii sintactice, la conturarea limbii române literare şi la unificarea ei aportul lor este
mai mic, dat fiind că fiecare autor şi-a redactat scrierile în varianta literară din zona geografică natală.

2.3.2. Structura limbii literare

Structura limbii culte din perioada 1640-1780 nu prezintă modificări esenţiale faţă de epoca
anterioară. Se observă o influenţă mai pronunţată a graiurilor de tip meridional asupra variantelor
literare din Transilvania şi Moldova, consecinţă firească a mutării centrelor culturale din nordul spre
sudul acestor provincii. Până la începutul sec.al XVIII-lea, atât în scrierile bisericeşti, cât şi în cele laice,
se respectă, în ansamblu, aceleaşi norme, caracteristice pentru scrisul literar din provinciile în care se
redactează. După 1725, limba cărţilor bisericeşti tipărite pe întreg teritoriul dacoromân tinde spre o
normă unică, ce se confundă cu varianta literară muntenească.
Prezentăm, în continuare, câteva din trăsăturile românei literare din această perioadă.

Fonetică. Dintre vechile fonetisme comune tuturor variantelor literare din epoca precedentă
se menţin următoarele:
 păstrarea vocalei ă în: lăcui, păhar, rădica, răsipi ş.a.;
 conservarea lui e în: ceti, den, dentre, inemă, neşte, nemeri ş.a.
 grafiile cu ia netrecut la ie: iaste, grăiaşte, înnoiaşte, priiaten etc.;
 trecerea lui î la i, în paralel cu păstrarea lui: atita, ride, sint, singe, tinăr, dar şi: atîta,
rîde, sînt, sînge, tînăr.
Se constată acum şi o tendinţă de individualizare a principalelor variante literare de tip nordic,
în special, cea moldoveană, datorită mulţimii şi varietăţii scrierilor româneşti apărute în această
perioadă. Astfel, la unii cărturari (Dosoftei, I.Neculce) se remarcă un şir de trăsături specifice graiului
popular, printre care:
 diftongul ea > è (e deschis): avè, bătè, dzicè, mieluşè;
 ia > iè, mai ales în poziţie finală: abiè, întârdziè, spăriè, tăièt etc.;
 închiderea lui e neaccentuat, atât în poziţie finală, cât şi în interiorul cuvântului:
aproapi, careli, să vinim, piste ş.a.;
La sfârşitul sec. al XVII-lea, în varianta literară din Muntenia se constată unele inovaţii:
 sincoparea lui i în: drept, dreptate;
 durificarea lui d: dă „de”, dăstul, dăparte şi a lui p: pă „pe”;
 trecerea lui î în u în: umbla, umfla, umplea.
Se pare însă că în această perioadă limba scrierilor bisericeşti tipărite în Muntenia a suferit o
influenţă nordică pronunţată, remarcată mai ales în Biblia de la Bucureşti (1688), însă, ulterior, norma
munteană este restabilită în cărţile editate de A.Ivireanul, prin intermediul cărora varianta literară de
tip sudic exercită o influenţă covârşitoare asupra limbii tuturor tipăriturilor de până la 1780.
Aşadar, structura fonetică a românei din perioada 1640-1780 îşi menţine caracterul neunitar.
În toate variantele literare apar inovaţii, determinate mai ales de influenţa graiurilor populare, ceea ce
duce la creşterea alternanţelor. Normele mai vechi rămân însă dominante.

49
 Morfologia. Structura morfologică păstrează şi în această perioadă numeroase forme vechi şi
populare comune tuturor variantelor literare. Pe lângă acestea însă apar şi inovaţii, majoritatea de
origine dialectală, dintre care unele s-au impus, ulterior, ca norme unice ale exprimării culte
româneşti. Printre fenomenele morfologice mai frecvente se numără:
 pluralul în –e al unor substantive feminine şi neutre: amăgele, cheltuiele, izbânde, talpe etc.;
 pluralul în –ure al substantivelor neutre este mai frecvent în cărţile populare: lucrure, podure,
glasure;
 vocativul masculin nearticulat: oame, pământe;
 se păstrează forma de plural goli pentru gol;
 este frecventă encliza particulei la pronumele relative: cineşi, careşi; la cele nehotărâte: cevaşi,
carevaşi;
 cu excepţia variantei literare bănăţene, în celelalte continuă să se menţină formele iotacizate
ale verbelor: auz, văz, spui, sai, poci;
 apar forme de mai mult ca perfect perifrastic: au fost grăit şi de viitor construit cu a avea +
infinitivul (n-are a se duce) şi forme de viitor alcătuite din a voi + conjunctivul (va să vie, va să-l
spânzure) etc.;
 imperativul prohibitiv în –areţi, -ereţi, -ireţi continuă să apară în toate scrierile;
 la cronicari se atestă adesea reflexivul cu valoare de pasiv: s-au osândit (=a fost osândit), s-au
îngropat (= a fost îngropat) ş.a.
Alături de aceste forme morfologice vechi şi populare, menţinute în toate variantele literare
din această perioadă, stau, aproape în toate cazurile semnalate mai sus, şi forme noi, care, adesea, le
depăşesc ca frecvenţă pe cele arhaice, asigurând limbii scrise din acea vreme o înfăţişare mai apropiată
de cea modernă.

Sintaxa. Structura sintactică a textelor din această perioadă mai păstrează unele trăsături
arhaice:
 dativul adnominal: nepot lui Traian;
 acordul în caz al substantivelor în genitiv şi dativ cu atributele şi apoziţiile: starea cetăţii
Cameniţâi, un pâlc luo Neagoe nădăjduindu-se spre ruga sfântului Nifon, părintelui său;
 acordul gramatical prin înţeles: căci neamul turcilor sînt mai înţălepţ;
 folosirea negaţiei simple: dacă aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face ş.a.
În structura sintactică a textelor laice distingem două maniere de exprimare diferite, atât
datorită intenţiilor, cât şi surselor de la care pornesc autorii acestor scrieri. În vreme ce cronicarii
savanţi (M.Costin, N.Costin, stolnicul C.Cantacuzino şi, în special, D.Cantemir) s-au străduit să dea
sintaxei româneşti o înfăţişare particulară, în care se pot recunoaşte uneori modele străine, sintaxa lor
dobândind astfel un caracter elaborat, livresc, structura sintactică a limbii celorlalţi cărturari români,
mai puţin erudiţi (Gr.Ureche, I.Neculce, R.Popescu) se identifică, în mare măsură, cu sintaxa vorbirii
populare.
Principala trăsătură a sintaxei cronicarilor savanţi este preferinţa pentru o topică aparte,
adesea incompatibilă cu ordinea cuvintelor din româna populară. Cei mai mulţi cercetători au văzut în
construcţiile amplu şi savant alcătuite, cu predicatul situat la sfârşitul propoziţiei sau al frazei, ori în
dislocarea frecventă a unor părţi de propoziţie, imitarea unor modele sintactice latine sau greceşti.
Privită în ansamblu, structura sintactică a vechii române literare din perioada 1640-1780 ne
apare, în comparaţie cu cea din secolul al XVI-lea, mai complexă, mai variată şi, prin apropierea de
sintaxa populară, mai limpede, însă greul urcuş spre claritate, concizie şi echilibru abia începuse.

50
 Lexicul. Cu toate că şi lexicul limbii române din perioada dată, ca şi celelalte compartimente, a
păstrat multe trăsături specifice epocii anterioare, trebuie remarcat că vocabularul cărţilor religioase
din această perioadă este mai bogat şi mai variat decât cel examinat înainte. Explicaţia trebuie căutată
atât în cultura traducătorilor (ne referim la Dosoftei, Varlaam, A.Ivireanul ş.a.), cât şi în progresul
general al limbii române literare din acest secol. Cu toate acestea, se mai atestă numeroase elemente
lexicale vechi: a aulma „a mirosi”, bucin „trâmbiță”, camai „niciodată”, a cerși „a cere”, duroare
„durere”, foale „burtă”, fur „hoț”, județ „judecată”, lucoare „lumină”, measer „sărac”, neștine „cineva”, a
prepune „a bănui” ș.a., toate moștenite din latină.
Dintre elementele specifice lexicului din cărţile bisericeşti se mai păstrează unele împrumutate
din slavonă pe cale livrescă: bdenie „veghe în rugăciuni”, blagocestie „evlavie”, blagocestivie „pioşenie”,
blagoslovi „a binecuvânta”, blagoveştenie „bunăvestire”, mamon „diavol”, preobrajenie „schimbarea la
faţă” ş.a.
Textele laice au un vocabular incomparabil mai bogat şi mai variat decât cele bisericeşti.
Scriitorii savanți (între care D. Cantemir s-a distins ca cel mai autorizat reformator al lexicului
românesc literar) au pus în circulaţie un număr mare de neologisme şi calcuri, pe care s-au străduit să
le adapteze la structura fonetică şi morfologică a limbii române. Ceilalţi cărturari, fără să ignoreze
împrumuturile externe, s-au mărginit la moştenirea pe care le-o puneau la îndemână graiurile
populare din provinciile în care trăiau. Cu toate că în lexicul variantelor literare româneşti pătrund
acum numeroase elemente regionale, puţine dintre acestea au o circulaţie limitată. Printre ele
menţionăm: arină, ciobotă, curechi, glod, harbuz, omăt, pântece, a sudui, a şugui, ţinterim, pită ş.a.
Înlocuind slavona în funcţiile ei de limbă a culturii, româna literară trebuia să devină un mijloc
de exprimare modern, capabil să pună la îndemâna vorbitorilor nu numai o structură fonetică şi
gramaticală unitară, ci şi un fond lexical bogat, care să poată asigura exprimarea corectă a celor mai
însemnate idei, sentimente şi noţiuni. Desigur, realizarea acestui deziderat impunea înfrângerea unor
dificultăţi deosebite. În primul rând, trebuia acoperit golul ce se crease prin abandonarea
slavonismelor lexicale, considerate la începutul secolului al XVIII-lea ca arhaice şi nepotrivite pentru
textele cu caracter laic. Se impunea crearea unei terminologii ştiinţifice româneşti, absolut necesară
într-un moment când începuseră a se scrie şi a se traduce, în limba noastră, lucrări de fizică,
matematică, filozofie, logică, gramatică, medicină, agronomie etc. La rândul lor, domniile fanariote au
determinat unele modificări în structura administrativă a ţărilor române, precum şi în viaţa social-
politică şi culturală, în moda şi obiceiurile de la curte, fapt care s-a reflectat şi în lexicul limbii literare
din această perioadă. În aceste condiţii, era firesc să se încerce îmbogăţirea vocabularului românesc
atât prin mijloace interne (derivare, compunere, schimbarea clasei morfologice), cât şi prin mijloace
externe (împrumuturi din alte limbi). Într-o vreme când asupra vieţii noastre social-politice şi
culturale se exercita o puternică influenţă orientală, era normal ca şi vocabularul limbii literare din
ţările române să se îmbogăţească, în primul rând, cu neologisme de origine greacă şi turcă. Paralel
însă, prin strădania unor învăţaţi (C. Cantacuzino, D. Cantemir), au pătruns în limba română şi
numeroase neologisme de origine latină şi romanică.
Împrumuturile turceşti se referă aproape exclusiv la viaţa materială şi cea socială. Cuvintele
turceşti care, în majoritate, s-au păstrat până astăzi, întrucât au pătruns şi în graiurile populare, se
referă la:
 locuinţă: acaret, balama, ceardac, cearşaf, geam;
 comerţ: chilipir, magazie, cântar, raft, teanc, tejghea, muşteriu;
 alimentaţie: baclava, cafea, ciulama, ghiveci, halva, iaurt, pilaf, sarma, şerbet, cazan, tava;
 meserii: boiangiu, cazma, dulgher, duşumea, pingea etc.
 floră: arpagic, bostan, harbuz, dovleac, liliac, pătlăgea;

51
  termeni abstracţi: belea, chef, hal, hatâr, marafet, moft, haz etc.;
 adverbe: abitir, buluc, doldora, taman etc.;
 interjecţii: aman!, bre!, halal!
În epoca fanariotă, limba română a împrumutat din turcă numeroşi termeni oficiali, savanţi sau
istorici, care n-au pătruns în vorbirea populară şi au fost abandonaţi încă la începutul secolului al XIX-
lea. Printre aceştia se numără: agă „căpetenie militară”, carvasara „birou vamal”, ciftiric „moşie,
arendă”, elciu „ambasador creştin pe lângă Poartă” etc.
Alţi termeni de origine turcă şi-au schimbat valoarea semantică, căpătând în limba literară
actuală înţelesuri noi, de obicei, ironice sau depreciative: beşleagă (< tc. beşli-aga „căpitan de beşlii”) -
rom. „bătrân ramolit”, pehlivan (< tc. pehlivan „acrobat”) - rom. „şarlatan, escroc”, tertip (< tc. tertip
„plan”) - rom. „şiretlic, truc”, dandana (< tc. tantana „alai militar”) - rom. „belea, întâmplare neplăcută”.
Odată cu neologismele turceşti, au pătruns în limba română şi câteva sufixe, care s-au încadrat
în sistemul derivativ românesc, servind la crearea unor cuvinte noi de diferite origini. Astfel, cu
ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au creat substantivele: barcagiu, duelgiu, scandalagiu, barmengiu,
pomanagiu etc., cu sufixul -lîc (-lâc) s-au format câteva substantive cu sens ironic: avocatlâc, crailâc,
savantlâc.
Turcismele au fost acceptate numai de munteni şi moldoveni, dar nici ei n-au avut o atitudine
identică faţă de ele, pentru că, uneori, în cele două provincii, au fost adoptate sinonime turceşti
diferite: bostan (Moldova) - dovleac (Muntenia), haraba (Moldova) - chervan (Muntenia). În varianta
literară din Transilvania, termenilor de origine turcă, adoptaţi în Principate, le corespund elemente
lexicale maghiare sau germane: catifea / barşon, cearşaf / lepedeu, dulap / almar, tutun / duhan.
Influenţa turcească asupra limbii române a fost limitată în timp şi spaţiu şi a atins numai
anumite sfere ale vocabularului.
Influenţa neogreacă s-a exercitat, mai ales, în secolul al XVIII-lea, când a atins apogeul, în
timpul domniei grecilor fanarioţi. Iată o serie a cuvintelor greceşti, dintre care multe au fost
abandonate în secolul următor:
 ştiinţe şi învăţământ: agramat „ignorant”, vivlion „carte”, vivliotecă „bibliotecă”, a spudaxi „a-
si face studiile”;
 artă: melos „cântec”, musicos „muzician”, tragodie „tragedie”;
 politică: aftocrat „autocrat”, eterie „revoluţie”, politie „stat, oraş”;
 familie: babac „tată”, ţaţă „mătuşă”, zulie „gelozie”;
 administraţie: anaforă „raport adresat Domnului”, a chivernisi „a guverna, a administra”.
Influenţa greacă s-a produs, iarăşi, asupra variantelor literare din Moldova şi Muntenia, pentru
că în Transilvania învăţaţii români au apelat la o altă limbă de cultură, cea latină, pe baza căreia au
încercat, şi de multe ori au reuşit, să lărgească şi să modernizeze vocabularul limbii române literare. O
serie de elemente latine şi neoromanice au fost introduse şi de cărturarii epocii în discuţie. În scrierile
lor, găsim o serie de neologisme de tipul: activitas, argument, armistiţie, avocat, calendar, coronaţie,
eclipsă, epidemie, experienţia, metafizică, milă, milion, monetă, paradă, providenţia, senat etc.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, precum şi în veacul următor, latina şi limbile
romanice, în primul rând franceza şi italiana, au devenit izvorul cel mai însemnat de modernizare a
lexicului românesc. Fireşte, un rol deosebit de important în această privinţă l-a avut Şcoala Ardeleană
şi curentul latinist de mai târziu.
În concluzie, deși sporesc ca număr, divergențele dialectale dintre vechile variante literare se
află într-o minoritate evidentă față de elementele comune tuturor acestor variante. Așa se explică de ce
scrierile redactate în orice variantă literară erau primite fără rezerve de ceilalți români, iar uneori erau
chiar copiate sau retipărite în alte provincii fără a li se modifica prea mult structura lingvistică.
52
 ACTIVITĂȚI PRACTICE
A. SEMINARUL 1: LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN SECOLUL AL XVI-LEA –ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA
1. Monumentele scrise în limba română în secolul al XVI-lea: caracterizare generală.
2. Textele rotacizante
a) Descriere generală;
b) Particularități fonetice;
c) Particularități gramaticale;
d) Particularități lexicale.
3. Activitatea diaconului Coresi
a) Tipăriturile diaconului Coresi;
b) Coresi despre necesitatea introducerii limbii române în biserică;
c) Particularități de limbă în tipăriturile diaconului Coresi;
d) Importanța tipăriturilor diaconului Coresi.
4. Palia de la Orăștie – monument de limbă română veche.
a) Motivele traducerii;
b) Conținutul textului;
c) Sursa traducerii;
d) Autorul, data și locul tipăriturii.
5. Biblia de la București (1688) – monument de limbă română veche.
a) Izvoarele și premisele scrierii.
b) Particularități de limbă (fonetice, gramaticale, lexicale) în Biblia de la București;
c) Importanța Bibliei de la București pentru formarea și evoluția limbii române literare)

SEMINARUL 2: PROBLEME DE LIMBĂ ROMÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

1. Contribuția mitropolitului Varlaam la evoluția limbii române literare.

a) Activitatea culturală și literară;
b) Izvoarele și premisele Cazaniei;
c) Particularități de limbă în Cazania lui Varlaam.

2. Mitropolitul Dosoftei și limba literară din secolul al XVII-lea.

a) Activitatea culturală și literară;
b)Importanța scrierilor lui Dosoftei pentru dezvoltarea limbii române literare.

3. Contribuția cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii româe literare

a) Particularități de limbă (fonetice, gramaticale, lexicale) în cronica lui Gr.Ureche;
b) Limba scrierilor lui Miron Costin;
c) Particularități de limbă (fonetice, gramaticale, lexicale) în opera lui I.Neculce.

4. Rolul cărturarilor munteni în evoluția limbii române.

a) Antim Ivireanul și activitatea lui editorială în Țara Românească;
b) Contribuția cronicarilor munteni (Radu Greceanu, Radu Popescu, C. Cantacuzino) la
dezvoltarea limbii române.

53
B. APLICAȚII:
1. Completați tabelul de mai jos cu informațiile referitoare la teoriile despre cauzele introducerii
scrierii în limba română:

Teoria Adepți Argumente Contraargumente

Teoria imboldului intern
Teoria imboldului extern
Teoria interacțiunii
factorilor interni și externi

2. Explicați particularitățile fonetice identificate în cuvintele de mai jos (din Codicele

Voronețean):
Rrea, cuvente, leagea, nemică, acealea, mârule, urii, rreu, dzile, întâni, farrmăce, cărrțile, și deca
se sfârșiră, trezviți-vă, vendecă, lăcuiaște, rrăsipiriei, prăvindu, rrădica, fărecarea, nu mențireți, rreu,
nece uru, cu menre, derept, demâreața, feate, cetațile, voao, băsădui, cătră, urul glas.

3. Identificați particularitățile morfologice ale cuvintelor ce urmează și clasificați-le pe categorii

gramaticale (din Codicele Voronețean):
Ucigându, era merrși, va să sparrgă, audzi-veri, ară intra, nu vă blăznireți, fapt-au, nu
vorovireți, prorociia, prin toate dzile, sudorile greațeei, avea duhure, voi cinre seți, învâncu loru,
cărrțile, veriia, să rrăspundză gloateei, așa era dzis, se are puteare fi, acealea năravure, se-lu ucigă,
acolo ghice-ți-se-va, toți oamerii carii vădzuș, ară vrea, grăiia, se tremiță, ceindu, spuindu, nece urul
cuvânt, genrunchiele, mârule, muierile supuindu-se ale lor săi bărrbați, veastea eresului a ei noastre
credință, goli, patru mie, cinci înturearece, al optul, știu-o, puseră-nă, pomeni-lă, cu-rusul, acesta chipu,
omului acelui, acestuiaș.

4. Faceți analiza fonetică, gramaticală și lexicală a textelor de mai jos:

Textele rotacizante:
Sub denumirea generică de texte rotacizante sunt cuprinse patru traduceri religioase: Psaltirea
Hurmuzachi, Psaltirea Voroneţeană, Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiană. Calificativul „rotacizant” evocă o
veche particularitate fonetică, prezentă în toate cele patru texte – rotacismul, respectiv trecerea lui n intervocalic
în r în cuvintele româneşti de origine latină.
Textele s-au transmis sub formă de manuscrise incomplete, cu file lipsă la început şi la sfârşit; ele sunt
nedatate şi nelocalizate. Toate sunt copii ale unor originale mai vechi, care s-au pierdut.

a) PSALTIREA HURMUZACHI
(prima jumătate a secolului al XVI-lea)
Traducerea este intitulată Psaltirea Hurmuzachi după numele donatorului ei Academiei Române,
istoricul şi politicianul Euxodiu Hurmuzachi. Conţine o veche versiune românească a celor 151 de psalmi ai lui David

<Cântecul lui David>

Psaltirea Hurmuzachi Psalmul 100 (versiune modernă)

1. Domnie şi giudecată cântu ţie, Doamne.
2. Cântu şi înţeleg în căile nevinovate. Cându
veri venri cătră menri?
3. Trecuiu nu în rreul înrimiei meale, în
mijloculu caseei meale.
4. Nu adauş între ochii miei mai multă leage
călcată, cei ce făcu călcare gilăluiiu.
1. Mila şi judecata Ta voi cânta Ţie, Doamne.
2. Cânta-voi şi voi merge, cu pricepere, în cale fără
prihană. Când vei veni la mine?
3. Umblat-am întru nerăutatea inimii mele, în casa
mea.
4. N-am pus înaintea ochilor mei lucru nelegiuit;
pe călcătorii de lege i-am urât.
54
 5. Nu se lepi mie înrima hicleană; a se
rrădzima de menre cel rreu nu-l cunoscuiu.
6. Clevetitoriulu furiş vecinrul său, acela scoş.
7. Cel cu ochiu trufaş şi cu înrima nesătul, cu
acela nu mâncaiu.
8. Ochii miei pre pământul credincioşilor a-i
şedea cu sinre. A îmbla pre cale
nevinovatului, acela-mi slujiia.
9. Şi nu via în mijloc de casa mea cinre face
trufăşia; a grăi în nedreptate nu isprăvia
înraintea ochilor miei.
10. Demânraţă ucişi toţi greşnicii pământului,
se pierdzu den cetatea lui Dumnedzeu toţi
făcătorii fărădeleage.
5. Nu s-a lipit de mine inima îndărătnică; pe cel
rău, care se depărta de mine, nu l-am cunoscut.
6. Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe
acela l-am izgonit.
7. Cu cel mândru cu ochiul şi nesăţios cu inima, cu
acela n-am mâncat.
8. Ochii mei sunt peste credincioşii pământului, ca
să şadă ei împreună cu mine. Cel ce umbla pe cale
fără prihană, acela îmi slujea.
9. Nu va locui în casa mea cel mândru; cel ce
grăieşte nedreptăţi nu va sta înaintea ochilor mei.
10. În dimineţi voi judeca pe toţi păcătoşii
pământului; ca să nimicesc din cetatea Domnului
pe toţi ce lucrează fărădelegea.

b) PSALTIREA VORONEŢEANĂ
(1551-1558)
Textul, descoperit în anul 1882 la Mănăstirea Voroneţ de folcloristul Simion Florea Marian, conţine o
versiune incompletă a psalmilor (din copia manuscrisă lipsesc primele 58 de file.

Cântarea lui Davidu de Aremiia

Psaltirea Voroneţeană Psalmul 136 (versiune modernă)

1. La rrâul Vavilonului, acii şedzumu şi
plânsemu de cându pomeniiamu noi Sionul.
2. În salce, prim mijloc de ea, spândzurămu
orrganele noastre,
3. că acie întrebară-ne prădătorii-ne cuvente
de cântare şi ducea pre noi în cântare:
„Cântaţi noauo de cântecele Sionului”.
4. Cum vrem cânta cântarea Domnului în
ţară striiră.
5. Se uitare tire, Ierosalime, uitată fie
dereapta mea.
6. Se se lepască limba mea de grumadzul
mieu se nu pomenire tire, se nu ainte
pomeni-voiu Ierosalimul ca începutul
veseliei meale.
7. Pomeneaşte, Doamne, fiii Edomului în
dzua Ierosalimului! Ce dziseră: „Deşertaţi,
deşertaţi pâra la urdziturile lui!”
8. Featele Vavilonului, măratele. Ferice de
acela ce dă ţie darea ta ce ai dat noauo.
9. Ferice cire prinde şi frânge tirerii tăi de
piatră.
1. La râul Babilonului, acolo am şezut şi am
plâns, când ne-am adus aminte de Sion.
2. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele
noastre,
3. că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut
nouă cântare, zicând: „Cântaţi-ne nouă din
cântările Sionului!”
4. Cum să cântăm cântarea Domnului în
pământ străin?
5. De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie
dreapta mea!
6. Să se lipească limba mea de grumazul meu,
de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi
pune înainte Ierusalimul, ca început al
bucuriei mele.
7. Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom în
ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau:
„Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!”
8. Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel
ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o
nouă.
9. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii
tăi de piatră.

55
 c) CODICELE VORONEŢEAN
(1563 – 1583)
Codicele, descoperit în 1871 la Mănăstirea Voroneţ de profesorul G.Creţu, reuneşte fragmente din
Faptele Apostolilor, epistola lui Iacob şi cele două epistole ale lui Petru, în varianta integrală, respectiv
fragmentară.
Iacob, IV - V

Codicele Voroneţean Epistola lui Iacob, versiune actuală

7.Supureţi-vă amu lu Dumnedzeu şi protiviţi-
vă dracului şi fugi-va de la voi.
8. Apropiiaţi-vă lu Dumnedzeu şi apropiia-se-
va voao. Curăţiţi-vă mânrule, păcătoşi, şi vă
curăţiţi înremile de doao suflete.
9. Chenuiţi şi lăcrămaţi, plângeţi. Rrisul vostru
în plângere se întoarcă-se şi bucuriia întru
milcuire.
10. Supunreţi-vă înraintea Domnului şi
rrădica-vă-va.
11. Nu vă clevetireţi urul alaltu, fraţi, că cel ce
cleveteaşte şi leagea osândeaşte. Deaci se
leagea osândeşti, nu eşti făcătoriu legiei, ce
giudeţu.
12. Urul iaste leage-dătătoriu şi giudeţu cel ce
poate mântui şi piarrde. E tu cinre eşti ce-ţi
osândeşti soţul?
13. Amu acmu cinre grăiaşte: astădzi şi
demânreaţă se nă ducemu în cea cetate şi
vremu lăcui acie într-un anu şi vremu face
negoţu şi dobândă;
14. şi nu ştiţi ceaea de mânre. Ce va fi viaţa
voastră? Aburu iaste, cea ce puţine lu iveaşte-
se, după acea piare.
15. În locul acela ce ară fi a grăi voao: se-ară
Domnul vrea şi se viseremu, face-vremu ceasta
sau ceaea.
16. Acmu lăudaţi-vă întru pâşeniile voastre;
toată lauda ceea ce e aşa rrea iaste.
17. C ela ce şti binre a face şi nu face păcatu lui
iaste.
1. Adică amu acmu bogăţii, plângeţi-vă
hlipindu de chinurele voastre cealea ce vinru
spre voi.
2. Bogătatea voastră putredi şi veşmintele
voastre moliile mâncară-le;
3. aurul vostru şi arrgintul rruginri şi rrugira
loru întru mărrturie voao fi-va şi mânca-va
7.Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi
împotriva diavolului şi el va fugi de la voi
8. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi
El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi
sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici
9. Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă şi vă
jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria
voastră în întristare.
10. Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va
înălţa.
11. Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel
ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele
său, grăieşte de rău legea şi judecă legea; iar
dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci
judecător.
12. Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel
ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine
eşti, care judeci pe aproapele?
13. Veniţi acum cei care ziceţi: Astăzi sau mâine
vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un
an şi vom face negoţ şi vom câştiga,
14. Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că
ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se
arată o clipă, apoi piere.
15. În loc ca voi să ziceţi: Dacă Domnul voieşte,
vom trăi şi vom face aceasta sau aceea.
16. Şi acum vă lăudaţi în trufia voastră. Orice
laudă de acest fel este rea.
17. Drept aceea, cine ştie să facă ce e bine şi nu
face păcat are.
1. Veniţi acum, voi bogaţilor, plângeţi şi vă
tânguiţi de necazurile care vor să vină asupra
voastră.
2. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre
le-au mâncat moliile.
3. Aurul vostru şi argintul au ruginit şi rugina
lor va fi mărturie asupra voastră şi ca focul va

56
trupul vostru ca focul. Cel ce cerrşitu întru
dzilele cealea ponile.
4. Adică preţurele lucrătorilor celora ce au
lucratu agrele voastre, lăsaţi de voi, strigă; şi
strigarea celora ce au seceratu întru urechile
Domnului Savaot întrară.
5. Îndulcitu-vă spre pământu, uspătatu-vă şi
îngrăşatu-vă înrema voastră ca întru dzua
giunghieriei.
6. Osânditu, ucisetu dereptul se nu se
potrivească voo.
7. RRebdaţi amu, fraţi, pânră la venritul
Domnului. Că adică lucrătoriul aşteaptă
cinstitul rrodu al pământului şi lungu-rreabdă
de elu pânră dobândeaşte ploaie timpurie şi
târrdzie.
8. Lungu-rrebdaţi şi voi, învârtoşiţi-vă
înremile voastre, că venritul Domnului
apropie-se.
9. Nu suspinareţi urul spre alaltu, fraţi, se nu
osândiţi fiţi. Că adică giudeţul între uşe stă.
d) PSALTIREA ŞCHEIANĂ
(1573 – 1578)
Psaltirea, cunoscută sub un titlu convenţional, dat după numele donatorului ei – D.C.Sturdza-Şcheianul –
conţine seria celor 151 de psalmi şi prelucrări ale unor părţi din Biblie (Cântarea lui Moise şi a Sfintei Fecioare şi
Rugăciunea Anei).
Şedeare 11. Psalmu 77. Înţelepciurre lui
Asafu
1.Audziţi, oaminii miei, leagea me, plecaţi
ureachile voastre cătră cuvintele rostului
mieu.
2.Deşchidzu în price rostul mieu, spuniu
măiestriile din ceput,
3. câte audzim şi le înţelesem şi părinţii
noştri spuseră noauo.
4. Nu ascunse de fiii lor, în neamu altu,
5. spunindu laudele Domnului şi vârtute lui
şi minuine lui ce face.
6. Şi rrădică ştirre în Iacov şi leagea puse în
Israil.
7. Câte dzâse părinţilor noştri se le spunie
fiilor săi, că se cunoască gintu altu,
8. fiii ce născu. Şi scoală-se şi spuniu fiilor
mistui trupurile voastre; aţi strâns comori în
vremea din urmă.
4. Dar, iată, plata lucrătorilor care au secerat
ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi
strigătele secerătorilor au intrat în urechile
Domnului Savaot.
5. V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi dezmierdat;
hrănit-aţi inimile voastre în ziua înjunghierii.
6. Osândit-aţi, omorât-aţi pe cel drept; el nu vi
se împotriveşte.
7. Drept aceea, fiţi îndelung-răbdători, fraţilor,
până la venirea Domnului. Iată, plugarul
aşteaptă roada cea scumpă a pământului,
îndelung răbdând, până ce primeşte ploaia
timpurie şi târzie.
8. Fiţi, dar, şi voi îndelung-răbdători, întăriţi
inimile voastre, căci venirea Domnului s-a
apropiat.
9. Nu vă plângeţi, fraţilor, unul împotriva
celuilalt, ca să nu fiţi judecaţi; iată judecătorul
stă înaintea uşilor.
Catisma a XI-a, psalm.77. Un psalm al lui Asaf. Al
înţelegerii
1. Luaţi aminte, poporul meu, la legea mea, plecaţi
urechile voastre spre graiurile gurii mele.
2. Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele
ce au fost dintru început,
3. Câte am auzit şi am cunoscut şi câte părinţii
noştri ne-au învăţat.
4. Nu s-au ascuns de la fiii lor, din neam în neam,
5. Vestind laudele Domnului şi puterile Lui şi
minunile pe care le-a făcut.
6. Şi a ridicat mărturie în Iacob şi lege a pus în
Israel.
7. Câte a poruncit părinţilor noştri ca să le arate
pe ele fiilor lor, ca să le cunoască neamul ce va să
vină,
8. Fiii ce se vor naşte şi se vor ridica, şi le vor vesti
57
săi
9. se punie spre Dzeul upuvăinţa sa […]
11. şi nu încredinţă cu Dzeul duhul său.
12. Fiii lu Efrem se întindză şi se săgeate cu
arce, turnară-se, în dzi de rrozboiu.
13. Nu feriră dzisa Dzeului şi în leagea lui
nu vrură se îmble.
14. Şi ultarră binefapta lui şi minuine lui, ce
ivi lor,
15. între părinţii lor ce fece ciudă, în ţearra
Eghipetului, în câmpul Taneos.
16. Deşchise mairre şi trecu ei; puse apele
ca foale;
17. şi duse ei cu nuoru în dzi şi toate noapte
cu lumină de foc.
18. Deşchise piatra în pustinie şi adapă ei ca
în fără-fundu multu.
19. Şi scoase apă din piatră şi gios scoase ca
riure ape.
20. Şi adauseră şi încă se greşascu lui,
mâniară De-susul în fără-de-apă.
21. Şi ispitiră Dzeul întru înemile sale, se
cearre mâncare sufletelor sale.
22. Şi clevetiră spre Dzeul şi dziseră: „Doare
poate Dzeul a gheta masă îm pustinie?”
23. Că deşchise piatră şi corseră ape şi
izvoarre împlure-se de ape.
24. „Doare pâne poate da, sau se gheteadză
masa oaminilor săi?”
25. Derept acea audzi Domnul şi mânie-se şi
foc încinse-se în Iacov şi mânie sui spre
Israil,
26. derep ce nu credzură Dzeului, nici
upuvară în spăsenia lui.
27. Şi dzise nourilor de sus şi uşile cerului
deşchise.
28.Şi plouo lor mană se mănânce şi pâne din
ceriu deade lor.
fiilor lor,
9. Ca să-şi pună în Dumnezeu nădejdea lor […]
11. şi nu şi-a încredinţat lui Dumnezeu duhul său.
12. Fiii lui Efraim, arcaşi înarmaţi, întors-au
spatele, în zi de război.
13. N-au păzit legământul lui Dumnezeu şi în
legea Lui n-au v rut să umble.
14. Şi au uitat facerile Lui de bine şi minunile Lui,
pe care le-a arătat lor,
15. Minunile pe care le-a făcut înaintea părinţilor
lor, în pământul Egiptului, în câmpia Taneos.
16. Despicat-a marea şi i-a trecut pe ei; stătut-au
apele ca un zid;
17. Povăţuitu-i-a pe ei cu nor ziua şi toată
noaptea cu lumină de foc;
18. Despicat-a piatră în pustie şi i-a adăpat pe ei
cu bogăţie de apă.
19. Scos-a apă din piatră şi au curs apele ca nişte
râuri.
20. Dar ei încă au greşit înaintea Lui, amărât-au
pe Cel Preaînalt, în loc fără de apă.
21. Şi au ispitit pe Dumnezeu în inimile lor,
cerând mâncare sufletelor lor.
22. Şi au grăit împotriva lui Dumnezeu şi au zis:
"Va putea, oare, Dumnezeu să gătească masă în
pustiu?"
23. Pentru că a lovit piatra şi au curs ape şi
pâraiele s-au umplut de apă.
24. Oare, va putea da şi pâine, sau va putea
întinde masă poporului Său?
25. Pentru aceasta a auzit Domnul şi S-a mâniat şi
foc s-a aprins peste Iacob şi mânie s-a suit peste
Israel.
26. Căci n-au crezut în Dumnezeu, nici n-au
nădăjduit în izbăvirea Lui.
27. Şi a poruncit norilor de deasupra şi uşile
cerului le-a deschis.
28. Şi a plouat peste ei mană de mâncare şi pâine
cerească le-a dat lor.

5. Comentați opinia diaconului Coresi despre necesitatea introducerii limbii române în biserică:
a) Cu mila lui Dumnezeu, eu, diacon Coresi, deaca văzui că mai toate limbile au cuvântul lui
Dumnezeu în limba, numai noi, rumânii, n-avăm, și Hs zise, Matei 190, cine cetește să înțeleagă, și
Pavel apsl încă scrie la Corint, 165, că întru beseareca mai vârtos cinci cuvinte cu înțelesul mieu să
grăiesc, ca și alalți să învăț, decât un tunearec de cuvinte neînțelease într-alte limbi. Derept aceea, frații
miei preuților, scrisu-v-am aceste psaltiri cu otveat, de-am scos de în psaltirea sârbească pre limba

58
rumânească, să vă fie de înțelegătură, și grămăticilor, și vă rog ca, frații miei, să cetiți bine să socotiți că
veți vedea înșivă că e cu adevăr [Psaltirea slavo-română, 1577, Epilog].
b) […] După aceea, nește creștini buni ocotiră și scoaseră cartea den limba sărbească pre limba
rumânească, cu știrea măriei lu crai și cu știrea episcopului Savei, Țărâiei Ungurești. Și scoasem Sfânta
evanghelie și Zeace cuvinte și Tatăl-nostru și Credința apostolilor, să înțeleagă toți oamenii cine-s
rumâni creștini, cum grăiaște și sfântul Pavel apostol cătră corinteani, 14 capete: „În sfânta besearecă
mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțăles, decât zece mie de cuvinte neînțelease în limbă striină
[Întrebare creștinească, Brașov, 1559].

6. Comentați particularitățile de limbă (fonetice, gramaticale, lexicale) din tipăriturile lui Coresi:
a) Întru una de sâmbete adunară-se ucenicii a frânge pâine. Pavel grăi cătr-înșii: vreare-aș să es
de-demăneață să tinz cuvânt1 pănă în miază-noapte. Era lumănări multe în gorniță unde eram adunați.
Ce ședea un june în nume Evtih lângă ocnă. Somnuros cu somnu adâncat. Grăia Pavel de multe, plecă-
se de somn și căzu de la al treilea acoperimănt jos, și-l luară el mort. Deștinse2 Pavel, căzu sprinsul3 și-l
cuprinse el, zise: nu voroviți că sufletul lui întru el iaste. Așezară-se și frânse păine și-i îmbucă pănă la
destul4, besedui pănă în zori. Așa eși, aduse feciorul viu și măngăiară-se nu puțin. E noi vinem5 în
corabie vănslămu-ne întru Asson, de aciia vru să ia Pavel așa amu era zis vrea însuși pedestru a merge.
Ce ca fum întru As<so>nea luo el vinem în Mitilin [Lucrul apostolesc, 1563].

b) Rugăciunea spre cădire: „Cădire aducemu-ți, Hrisoase, Doamne, Domnul nostru, întru
mirizmă de bună mirosenie ce luom întru al tău jărtăvnic, tremeate noauo dulceața ta preasfințitului al
Tău duh”. Diaconul: „Domnului să ne rugăm”. Preutul să cădească steaoa, să o puie spre sfânta pâine,
grăiască: „Vine steaoa, stătu desupra, io era feciorul”. Diaconul: „Domnului să ne rugăm”. Popa să
cădească întâiul pocrov, să acoapere sfânta pâine, grăiască: „Domnul împărăți-se și întru frâmseațe se
învești”. Până în sfârșit să zică psalomul. [Liturghier, 1570].

6. Comentați textul de mai jos, comparându-l cu versiunea contemporană:

PALIA DE LA ORĂȘTIE (1582)

Tipăritura, realizată la Orăștie, în 1581-1582, sub titlul de Palia (< gr. παλαιά „veche”), este cea mai
veche versiune românească a primelor două cărți din Biblie: Bitia (Facerea sau Geneza) și Ishodul (Ieșirea sau
Exodul). Consecință a propagandei calvine (care încuraja difuzarea cărții de cult în limba maternă), traducerea
Paliei a fost realizatăde slujitori învățațiai Bisricii române, sub protecția lui Mihail Tordași, episcop român din
Ardeal. Unul dintre tipografi a fost Șerban Coresi, fiul diaconului Coresi. Traducerea a avut ca model un
Pentateuh (primele cinci cărți ale Vechiului Testament) maghiar, combinat cu versiuni slavone și latine ale
Bibliei. Particularitățile de limbă sunt specifice pentru zona Banatului și a Transilvaniei de sud-est.
Cap.1

Palia de la Orăștie Versiune contemporană

1. Început făcu Domnedzeu ceriul și
pământul.
2. E pământul era pustiiu și în deșert. Și
întunearec era spre adânc și duhul Domnului
se purta spre apă.
1. La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.
2. Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era
deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta
pe deasupra apelor.

1
să tinz cuvânt = să prelungesc cuvântarea
2
deștinse = coborî
3
sprinsul = peste dânsul; compus din prep.spre + pron.îns
4
pănă la destul = până la săturare
5
vinem = venirăm; forma mai veche de perfect simplu
59
3. Și zise Domnedzeu: fie lumină. Și fu lumină.
4. Și văzu Domnedzeu c-ară fi bună lumina și
despărți Domnedzeu lumina de la întunearec.
5. Și chemă lumina dzio și întunearecul
noapte. Și fu dentru seară și dentru
demâneață; zua dentâniu.
6. Și zise Domnedzeu: fie tărie în mijlocul
apelor, să desparță apele de la ape.
7. Și feace Domnedzeu tărie și despărți apele
ce era de supt tărie de la cealea ce era
desupra tăriei; și fu așa.
8. Și chemă Domnedzeu cea tărie ceriul. Și fu
seară, și fu fu demâneață; zua a doa.
9. Și zise Dumnezeu: stringă-se apele de supt
ceriu într-un loc, să se vadză uscatul; și fu așa.
10. Și chemă Dumnedzeu uscatul pământ și
strinsul apelor chemă mare. Și văzu
Dumnedzeu că fu bine.
11. Și zise Dumnezeu: rodească pământul
iarbă vearde, făcând sămânță și pomi făcând
rodul său, după fealul său, care sămânță fie
întru sine spre pământ; și fu așa.
12.Și rodi pământul iarbă și veardze și pomi
roditori, cine întru sine rodiia poamele sale,
după a sa fire; și văzu Dumnezeu că fu bine.
13. Și fu seară și demâneață a treia zi.
3. Și a zis Dumnezeu: „Să fie lumină! Și a fost lumină.
4. Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina, și a
despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.
5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-
a numit noapte. Și a fost seară și a fost dimineață:
ziua întȘi.
6. Si a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul
apelor și să despartă ape de ape!” Și a fost așa.
7. A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit Dumnezeu
apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra
tăriei.
8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Și a văzut
Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost
dimineață: ziua a doua.
9. Și a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub
cer la un loc și să se arate uscatul!” Și a fost așa. Și s-
au adunat apele cele de sub cer la locurile lor și s-a
arătat uscatul.
10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar
adunarea apelor a numit-o mări. Și a văzut Dumnezeu
că este bine.
11. Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine
verdeață: iarbă, cu sămânța într-însa, după felul și
asemanarea ei, și pomi roditori, care să dea rod cu
sămânță în sine, după fel, pe pământ!” Și a fost așa.
12. Pământul a dat din sine verdeață: iarbă, care face
sămânță, după felul și după asemanarea ei, și pomi
roditori, cu sămânță, după fel, pe pământ. Și a văzut
Dumnezeu că este bine.
13. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a treia.

7. Identificați fenomenele fonetice din următoarele forme din Cazania lui Varlaam:
Puteare, singe, nemică, direptul, giudeț, lumască, năroc, tremișii, nește zavistnici, să rădice,
amente, nărodul, agiunge, osinda, hiecine, cursără, le-am prăvit, dureare, cu heară, rugămente,
domenecă, să întoarsără, n-au măncat, mai chiar, viind, cătră, dzice, supt, mene, vărtutea, adecă, parți,
întru veaci de veaci, mai iușor, așea, vendecă, noaă, nice, slăbeaște, are hi mai bucuroși, va piarde,
cuventele meale, întăiul, să him, gios, atuncea, mentea, vreame, slăbască, șiapte, rrea.

8. Comentați particularitățile gramaticale din următoarele forme și îmbinări din Cazania lui
Varlaam, clasificându-le după părți de vorbire:
Să ne agiutorim, să scoață, mânule, într-acela chip, amărăciunea lucrurilor celor bune, o am
luat, să ai preuți, are amăgi, piarde-l-va, are hi, să-l scoață, în multe părți, în toate laturile lumiei, gătați,
gândurile inemiei, veri vedea, are putea, botedza-vă-veți, schimbătoriu, păindu-i, blemați iară, puțină
minune vrea hi fost, mai bine să nu hie fost viu pe lume, veri căuta, moartea frăține-său, lui Lazăr, poci
să înviu, mulțămescu-ți ție, să ucigă, nu o supărareți, ce casă zidiți mie, să nu him postit, să se găteadze,
chinurile izbăvitoriului nostru lui Hristos, Svenția Sa păcat n-au făcut, ranele lui, eu sînt acela pre
carele căotați, cum vrea scoate omul din blăstăm, are hi chemat, învățătură la îngroparea
60
dumnedzăiescului trup a Domnului nostru lui Isus Hristos, veri pesti în iad, păsați de străjuiți cum știți,
desupra groapiei, doi îngeri carii dziseră, al patrul rând, lucrure bune, al optul veac, șeapte veacuri
trecătoare a lumiei, nu vă spământareți, cum au fost grăit mai denainte, să-l piarză, spuind,nu vă
teamereți, filosofii lumiei aceștiia, ne lasă goli, ucig.

9. Caracterizați, în baza exemplelor de mai jos, vocabularul Cazaniei lui Varlaam:

Să ne spodobească Dumnedzeu, ciudesele lui Hristos, săvai că iaste și om,am venit pre pământ
în zgăul preacuratei, ne-am lăsat dragostea și liubovul, să împarte svântul agneț, să him lui cetași, mai
multă certare și mai mari munci ni să gătiadză, credința hotnogului, grăiia ande sine, ș-au făcut
spăsenie și izbăvire a tot rodul omenesc, jidovii răpștiia asupra lui Moisi, împărăției ceriului simtem
moșneani, pre eretici să-i proclețim, măhăiec cu mâna, pune mâna tând într-un umăr, tând într-alt
săvai bogat, o dai mișeilor, din cuconie, mai ocăiți de noi altul nu poate hi, are alerga vonicii unu la
halcă, să vadză nărodul oamenilor, ședea cu nus, luară stălpări de finic, ținea el chelșiugul, și-i slujesc
întunearece de întunearece de îngeri, să arată smerin, pobedi și oborî vrăjmași, arme cu palițe, în
multe chipuri dosădit, plașcă mohorâtă, muiarea Eivva de șearpe fu prilăstită, să izbăvască rodul
omenesc de munci, are hi chemat limbile cătră sine, pizma și zavistiia jidovilor să ostoi, vădzu
despuitoriul și învățătoriul său pre cruce răstignit, deșchide-ți svăntul rost, frămsețea feaței tale
ponegrită și schimosită, vedeți pe tvorețul și împăratul vostru, trei dzile ce veri pesti în iad, deci păsați
de străjuiți cum știți, custodiia aceaea, a cădi lui Dumnedzeu.

10. Identificați fenomenele fonetice din următoarele forme din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei:
Prăvește, să giudecaț, direaptă, să nu vă paie, să lipsască, să prăvască, rădice, cătră, să mulțască,
nu le-a hi în veaste, lăcuința, streină, ca nește hiare, vinează, jeale, împărțască, să-ț trimită, dzile,
iușurind, să creape, să aibă voaie, să-lu bămu, puindu-să-n price, coarde să vă rumpe iaste herbinte,
jărtvă, feate, izbască, slăbască, să-i orbască, să desfetează, grije, mărs, obosască, să crepe, mă feci, să
piaie, să topăsc, de prin gauri, să-i jărtvască, să-și ceaie, le țâiu minte, m-am săcat, jeratec, dzuă, lăcrămi
fierbinte.

11. Identificați particularitățile gramaticale din formele și îmbinările de mai jos, selectate din
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei:
Să nu vă paie, să-i cuprindză, beseareca cea svântă carea ți-i de slavă, arcul încoardă, și-n voi le-
a slobodzî-le, aceste vase toate de moarte gătate, l-ai pusu-l mai mare, pre chiții cei mare, pre tot feali
de peaște, și nu va să cearce, să ucigă, și cu a ta milă a sărăci să giudeci, să săgete pre cei fără vină,
poate fi că s-au fost cântând, și cu-nșelăciune va de-l păgubeaște, să nu râdză, gătez lăcuința, mi-ai
cercatu-mi inima, că-m stau pizmașii pregiur suflet, te-oi vedea-te, iubi-te-voi, să poci călca, cu mânule
tinse, mi-ai gătat, iară păcătoșii rău să pață, munții cei goli, nu vă facereți ca calul fără minte, de rane
sînt putred, mă feciu, rușine să pață-n grea ocară, n-oi veni să cei la tine, acesta psalom s-au faptu, și
groapa carea-mi găteadză, pregiur casa lui Davidu, să nu-i ucidzi, vor să săgeate cei fără vină, ce-au
faptu în lume răulu să-și vadză, deadese-șu cuvântulu, să împarță, nu vă rădicareți, mă feci mârșav,
acolo șezumu și plânsămu lăcrămi herbinte.

12. Comparați cele două fragmente de mai jos – din Pravila lui Vasile Lupu și Pravila luiMatei
Basarab – și relevați diferențele de limbă specifice Moldovei și Munteniei la mijlocul secolului al XVII-lea:

CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂȚĂTURĂ ÎNDREPTAREA LEGII

(Iași, 1646) (Târgoviște, 1652)
Cunoscută mai ales sub titlul Pravila lui Cunocută îndeosebi sub titlul Pravila lui
Vasile Lupu, acest text juridic este primul codice Matei Basarab, reunește legi bisericești și laice; sub

61
 românesc oficial de legi laice. Reprezintă traducerea
și prelucrarea unor legiuiri romano-bizantine. În
istoria limbii și a scrisului românesc, marchează
începutul formării terminologiei juridice, precum și a
sintaxei specifice pentru stilul funcțional juridico-
administrativ.
Pravila pentru arsuri și toate fealurile de pojar
Pricina a opta
De va lăsa neștine pojar în pomătul său, pentru
ca să-l curățască, sau în vie, sau în fânaț și de va
sări focul d-acolea și va arde casa cuiva, sau aria,
sau viia: nu iaste vinovat, să n-aibă certare;
numai când va vedea că iaste vânt mare și va
lăsa atunce pojar, atunce să va certa.
Cela ce va slobodzi pojar în pădure streină, și de
vor arde niscare pomi, pre acesta să-l
pecetluiască în mână și să plătească paguba
îndoit.
Cela ce va arde gardul vii, să-l pecetluiască în
mână și să-l bată și să plătească îndoit prețul
gardului.
Ceia ce vor aprinde casa omului sau aria sau
pâinea, sau aria cu fânul în pizmă pentru să-și
răscumpere despre vreun vrăjmaș, ce-i va fi
făcut vreo răutate; pre unii ca aceia ca să-i ardză
în foc.
Ceia ce vor pune foc la grajd, sau la alt loc unde
va sta fânul sau paele: acestora să li se taie
mânule.
raport juridic-legislativ, este mai cuprinzătoare decât
Pravila lui Vasile Lupu, pe care o prelucrează parțial,
completând-o cu diverse izvoare grecești. Textul
constituie un document important de limbă română
literară veche, în varianta muntenească.
Aicea scriem pentru arsuri și pentru toate feliurile
de pârjoale
Vina a opta. Glava 306
De va lăsa neștine pârjol în pometul lui, ca să-l
curațească, sau în vie, sau în fânațe, sau în livezi,
și de va sări focul de acolea și va arde casa cuiva,
sau area, sau viia: acela nu iaste vinovat și să n-
aibă certare; fără numai când va vedea că iaste
vânt mare și va lăsa atunce pârjol, atunce se va
certa.
Cela ce va slobodzi pârjol în pădure striină și de
vor arde niscare pomi, pre acesta să-l
pecetluiască în mână și să plătească paguba
îndoită.
Cela ce va arde gardul viei, pre acela să-l
pecetluiască în mână și să-l bată și să plătească
îndoit prețul gardului.
Ceia ce vor aprinde casa omului sau area cu
pâinea, sau aria cu fânul în pizmă, pentru să-și
răscumpere dăspre vreun vrăjmaș, ce-i va fi
făcut vreo răotate; pre unii ca aceia să-i arză în
foc.
Ceia ce vor pune foc la grajd, sau la alt loc unde
va sta fânul sau paele: acestora să li se taie
mânile.

C. REFERATE:
1. Vechimea scrisului în limba română în opinia lui P.P.Panaitescu, I.C.Chițimia și I.Gheție.
2. Rolul lui Coresi și a tipăriturilor lui în unificarea limbii române literare.
3. Biblia de la București (1688) și rolul ei în unificarea normelor lingvistice ale limbii române.
4. Contribuția lui Varlaam și Dosoftei la dezvoltarea limbii române literare.
5. Particularități (fonetice, gramaticale, lexicale) ale limbii cronicarilor moldoveni (Gr.Ureche,
M.Costin, I.Neculce): studiu comparativ.
6. Probleme de lingvistică în opera lui D. Cantemir (originea limbilor, originea limbii române,
originea scrisului, neologismee, sursele de dezvoltare a limbii române ș.a.).

62
 Tema 3. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA PREMODERNĂ

Obiective:
 să descrie procesul de evoluție a limbii române din această perioadă;
 să explice geneza și rolul Școlii Ardelene în dezvoltarea culturii române din Transilvania;
 să identifice problemele limbii literare dezbătute în cadrul Școlii Ardelene;
 să prezinte principalele teze ale filologilor ardeleni privind evoluția limbii române literare;
 să analizeze aspectele pozitive și cele negative ale activității Școlii Ardelene;
 să ia atitudine față de opiniile filologilor ardeleni prin formularea propriului punct de vedere
asupra problemeloe vizate;
 să argumenteze contribuția cărturarilor din Principate la cultivarea și modernizarea limbii române
literare;
 să aprecieze aportul lui I.Heliade Rădulescu la unificarea și modernizarea normelor limbii române
literare.

Prospectul temei:
♦ Școala Ardeleană și problemele limbii române literare. Școala Ardeleană – expresie a iluminismului
românesc. Probleme de ortografie și ortoepie în viziunea reprezentanților Școlii Ardelene. Școala
Ardeleană și problemele de gramatică. Preocupări lexicografice ale Școlii Ardelene. Mijloacele de
îmbogățire a vocabularului în viziunea reprezentanților Școlii Ardelene.
♦ Contribuția cărturarilor din Principate la cultivarea și modernizarea limbii române literare.
Simplificarea alfabetului și fixarea normelor ortografice. Încercări de normare a limbii române prin
intermediul gramaticii. Contribuția lui I. Heliade-Rădulescu la unificarea și modernizarea normelor
limbii române literare. Trăsături ale limbii litarare în epoca premodernă.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p.
140 -176.
2. GHEȚIE, I. Ion Heliade Rădulescu și unificarea limbii române literare. În: Limba Română, XXI, 1972, nr.2,
p.91-102.
3. NICOLESCU, A. Școala Ardeleană și limba română, București, Editura Științifică, 1971.
4. LUNGU, I. Școala Ardeleană, București, Editura Minerva, 1978.
5. AVRAM, M. 200 de ani de la prima gramatică tipărită a limbii române. În: Limba Română, XXIX, 1980, nr.6,
p.573-584.
6. GRECU, V.V. Școala Ardeleană și unitatea limbii române literare, Timișoara, Editura Facla, 1973.
7. CHIVU, GH. Lexiconul de la Buda, primul dicționar modern al limbii române. În: Analele Universității
„Al.I.Cuza” din Iași, secțiunea IIIe, Lingvistică, tomul LVIII, 2012, p.45-56;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1646/pdf [accesat 10.01.2018].
8. NUȚIU, F.-E. Contribuția Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare, În: Libraria, III, 2004,
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A19290/pdf [accesat 09.01.2018].
9. DRAICA, D. Școala Ardeleană și lupta pentru unificarea limbii și instituirea ortografiei românești (cu referire
la I. Budai-Deleanu, 1760-1820). În: Limba Română (Chișinău), anul XXIV, 2014, nr. 2;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2412 [accesat 09.01.2018].
10. NAPEU, A.-S. Theses and antitheses in the linguistic works of Ion Heliade-Rădulescu, În: Journal of Romanian
Litterary Studies, issue no. 6 / 2015, p.1317-1320;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22112/pdf [accesat 09.01.2018].

63
 3.1. ȘCOALA ARDELEANĂ ȘI PROBLEMELE LIMBII ROMÂNE LITERARE

3.1.1. Școala Ardeleană – expresie a iluminismului românesc

Iluminismul caracterizează pe plan ideologic și cultural secolul al XVIII-lea. Adepții săi pun un
accent deosebit pe cunoașterea științifică, iar mișcarea își manifestă un puternic accent laic,
anticlerical. Iluminismul preconizează emanciparea poporului prin cultură și îi acordă o atenție
deosebită prin școli și lucrări de popularizare. Se pun în circulație concepte ca: egalitatea și dreptul
natural, suveranitatea poporului, sistem de guvernare prin republică ș.a.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, și în ţările române apar semne ale modernizării vieţii
social-politice şi economice. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) marchează trecerea spre epoca
modernă a istoriei poporului român. Se înmulţesc şcolile cu predare în limba română, se editează
manuale, se traduc lucrări din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei, iar prin câţiva poeţi şi scriitori
(Enăchiţă Văcărescu, Iancu Văcărescu, Costache Conachi, Dinicu Golescu) începe a se închega o
literatură cultă în limba naţională.
Cel dintâi nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Școala Ardeleană, mişcare a
intelectualității din Transilvania de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea,
apărută ca urmare a excluderii românilor de la viața social-politică conform actului cunoscut sub
numele de Unio trium nationum (1437)1.
Programul politic al mișcării este sintetizat în memoriul din 1791, Supplex libellus valachorum
Transsilvaniae, trimis împăratului Leopold II, prin care se cerea recunoașterea românilor din
Transilvania ca națiune egală în drepturi cu celelalte popoare ce intrau în componența Imperiului
Habsburgic.
Preluând esența iluminismului european, reprezentanții Școlii Ardelene au pus la temelia
programului lor de luptă principiile de egalitate și libertate, de suveranitate a poporului, pe temeiul
ideii dreptului național și al contractului social. „O etapă de regenerare începe pentru întreaga noastră
intelectualitate, scrie Ovid Densuşianu, când învăţaţii transilvăneni vin să propage prin scrierile lor
convingerile pe care se întemeiază renaşterea noastră de la începutul secolului trecut. Ceea ce dă
caracter deosebit acestei epoci este faptul că toţi care au scris în acest timp au urmărit aceleaşi idei şi
au dat un exemplu rar de solidaritate intelectuală” [Densusianu, 1925:10].
Acțiunea politică și culturală a Școlii Ardelene este îndrumată de operele istorice și filologice
ale lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu. Toți patru au făcut studii
teologice, filozofice și de drept canonic la Roma și Viena și au fost minți strălucite, erudiți savanți de
talie europeană, poligloți.
Remarcabilă prin consecinţele ce le va avea şi asupra dezvoltării limbii literare este tendinţa de
laicizare a întregii culturi româneşti scrise. Între cei dintâi şi, totodată, cei mai de seamă reprezentanţi
ai curentului novator ce caracterizează această epocă se numără toţi acei cărturari români din
Transilvania care, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, s-au străduit să
asigure emanciparea culturală şi socială a românilor transilvăneni. Alături de ilustrele nume ale
corifeilor Şcolii Ardelene, ca Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, se cuvine
să amintim aici şi câteva nume mai puţin cunoscute, dar foarte importante pentru istoria culturii
româneşti, cum ar fi: P.Iorgovici, R.Tempea, C.Diaconovici-Loga, V.Colosi, I.Teodorovici, I.Corneli s.a.

1
Fraterna Unio, cunoscută sub numele de Unio Trium Nationum („Uniunea celor trei neamuri”), deși părți semnatare
au fost patru (marea nobilime maghiară, clerul catholic, orășenii sași și cei secui), a fost un pact de alianță mutual
militară și politică, încheiat pe parcursul Răscoalei de la Bobâlna, în data de 16 septembrie 1437. Uniunea a stabilit
eliminarea completă a iobagilor, cei mai mulți aparținând etniei majoritare române, din viața politică și socială din
Transilvania.
64
 În ansamblu, activitatea Școlii Ardelene cunoaște două direcții fundamentale:
1) prima, socio-culturală, este în strânsă legătură cu esența mișcării iluministe și urmărea
emanciparea oamenilor prin educație și cultură. În acest scop, se dezvoltă și se organizează
învățământul în limba română. Gheorghe Șincai, ca director al școlilor române, înființează 300 de școli;
se tipăresc manuale școlare, cărți de popularizare științifică, calendare și cărți populare.
2) cealaltă direcție este erudită și cuprinde numeroasele tratate de istorie și filologie. Cele mai
importante dintre acestea sunt: Istoria și lucrurile și întâmplările românilor de Samuil Micu, Hronica
românilor și a mai multor neamuri de Gheorghe Șincai, Istoria pentru începutul românilor în Dachia de
Petru Maior, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae de Samuil Micu și Gheorghe Șincai,
Disertație pentru începutul limbii române de Petru Maior și Lexiconul de la Buda, primul dicționar
etimologic al limbii române.
Studiile de istorie acordă un interes deosebit mai ales procesului de formare a poporului
român, contestându-se afirmațiile tendențioase ale celor care falsificau istoria pentru a justifica
inechitatea care se făcea românilor. Reprezentanţii Școlii Ardelene au adus argumente istorice,
filologice și demografice privind originea latină a limbii și a poporului român, continuitatea și unitatea
sa etnică, punându-se astfel bazele lingvisticii românești.
Aportul Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii este la fel de prețios. În această epocă s-a pus
problema adoptării alfabetului latin în locul celui chirilic, a fixării normelor gramaticale ale limbii, a
îmbogățirii vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice.
Reprezentanții Școlii Ardelene au fost mai ales istorici si filologi, ei nu pot fi însă socotiti
scriitori. Totuși, Școala Ardeleană are marele merit de a fi creat un mediu favorabil literaturii, în
mijlocul căruia Ion Budai-Deleanu, cel dintâi mare poet român de talie europeană, a creat Țiganiada.
Opera este o sinteză artistică a ideilor iluministe ale epocii și reprezintă prima demonstrație de
valoare a posibilităților poetice ale limbii române, fiind sub acest aspect o neașteptată capodoperă.
Iluminismul Școlii Ardelene reprezintă prima etapă de modernizare a culturii noastre,
înscriindu-se în felul acesta, prin aspectele lui specifice, în iluminismul european. Data care marchează
punctul iniţial al perioadei moderne a limbi literare române este anul 1780, când apare la Viena
gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai Elementa linguae dacoromanae sive valachicae.
Fiind posesori ai unor temeinice cunoştinţe filologice, reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus
pentru prima dată în mod deliberat problema creării limbii literare. Ei şi-au dat seama de faptul că
modernizarea limbii române literare nu se poate face în afara contactului cu limba latină şi cu limbile
romanice „surori”. Pentru aceasta, trebuia să se înlocuiască, mai întâi, alfabetul chirilic, „haină
împrumutată şi rău adaptată limbii române” [Rosetti, 1978:415], mai ales că în vremea ceea se
foloseau de alfabetul latin majoritatea popoarelor europene, chiar şi cele care nu vorbeau limbi
neolatine.
Aşadar, trebuiau elaborate principiile ortografice, menite să faciliteze introducerea alfabetului
latin în scrisul romanesc şi, în acelaşi timp, să favorizeze unificarea limbii literare din punct de vedere
fonetic. Este lesne de înţeles că nici o limbă literară nu se poate unifica din punct de vedere fonetic
atâta vreme cât cei care o vorbesc şi o scriu nu sunt constrânşi să respecte norme ortografice şi
ortoepice precise. Dar unificarea limbii se realizează deplin abia atunci când vorbitorii respectă şi un
anumit număr de reguli morfologice şi sintactice. Pentru stabilirea acestor reguli, trebuiau scrise
gramatici. Or, una dintre preocupările de căpetenie ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene a fost
alcătuirea lucrărilor de acest fel.
Alături de gramatici, un rol fundamental în procesul de formare şi de îmbogăţire a limbilor
literare îl au dicţionarele. Ele pun la îndemâna tuturor un material lexical bogat, dau indicaţii cu
privire la scrierea şi pronunţarea cuvintelor înregistrate, dar mai ales, consemnează multiplele sensuri

65
pe care le pot avea termenii respectivi, sinonimele acestora şi cuvintele mai puţin uzuale. Şcolii
Ardelene îi datorăm şi elaborarea celor dintâi dicţionare româneşti.
Una dintre problemele fundamentale ale oricărei limbi literare este îmbogăţirea vocabularului
cu termeni şi sensuri noi. Introducerea şi adaptarea neologismelor, mai ales în epoca de formare a
limbii culte, este o muncă complexă şi anevoioasă. Învăţaţii Şcolii Ardelene au arătat şi aici drumul pe
care trebuia să-l străbată limba romană. Totodată, ei s-au străduit să creeze o terminologie adecvată
cerinţelor momentului istoric respectiv.
În sfârşit, trebuie să arătăm că aceşti pionieri ai culturii romaneşti au avut în vedere şi aspectul
estetic al limbii. Ei au văzut în limbă nu numai un instrument de cultură în general, ci şi un mijloc al
exprimării artistice. Încercările unora dintre ei, în special ale lui I. Budai-Deleanu, de a crea şi dezvolta
limbajul nostru poetic marchează debuturile încununate de succes ale limbii poetice româneşti.
Acţiunea conştientă întreprinsă de filologii Şcolii Ardelene pentru unificarea şi prelucrarea
limbii literare poate fi urmărită în cele mai multe dintre scrierile acestora. Astfel, Gh. Şincai, în prefaţa
primei gramatici româneşti tipărite, arată că unicul scop al acestei lucrări este perfecţionarea limbii
materne: „M-am străduit cât am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocmai româneşti nicicum să nu
mă abat şi depărtez, ci să le aleg după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decât pre
altele, precum am şi făcut, nu pentru altă ceva, fără numai ca prin normă, prin care trebuie să se
îndrepte toţi oamenii, să se îndrepte şi să sporească şi limba noastră, precum şi a altor oameni.”
Samuil Micu constată, în prefaţa Bibliei tipărite la Blaj în 1795, că Biblia de la Bucureşti (1688)
a fost tipărită „cu foarte şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc şi mult osibit de vorba
cea acum obicinuită şi mai ales, de graiul şi de stilul cel din cărţile bisericeşti”. Reiese de aici că S. Micu
a sesizat evoluţia limbii române în secolul trecut de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti şi tocmai de
aceea îşi propune să dea o nouă tălmăcire textului sacru, în care să fixeze noua fizionomie a limbii
culte.
Petru Maior distingea şi el varianta literară de cea populară a limbii, dar el se referea la limba
latină, nu la cea română.
Cea mai preţioasă constatare teoretică privitoare la limba literară o face însă I. Budai-Deleanu
în lucrarea sa Dascălul pentru temeiurile gramaticii româneşti. Aici filologul transilvănean dă cea dintâi
definiţie a limbii literare, afirmând că „…vorba sau limba muselor nu este altă fără limba întru care se
învaţă ştiinţele. Această limbă se află la toate neamurile politice [=civilizate] la care folosesc
învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi limbă a norodului de obşte, numai cât este mai curată de toate
smintelile ce se află în limba lămurită şi adusă la regulile gramaticeşti, apoi şi înmulţită cu cuvinte
obicinuite de învăţături, care nu se află în vorba de obşte”.

3.1.2. Probleme de ortografie şi ortoepie în viziunea reprezentanţilor Şcolii Ardelene

Filologi autentici, buni cunoscători ai istoriei limbii române, reprezentanţii Şcolii ardelene şi-au
propus să elaboreze un s i s t e m o r t o g r a f ic b a z a t p e p r i n c i p i u l e t i m o lo g ic .
În felul acesta, ei sperau să apropie aproape până la identificare limba română scrisă de
cea latină. Prima încercare de a pune în practică acest punct de vedere o găsim în Carte de rogaciuni
pentru evlavia homului creştin, tipărită cu alfabet latin de Samuil Micu la Viena în 1779. La sfârşitul
acestei cărţi, autorul indică alfabetul utilizat (identic cu cel latin) şi dă unele explicaţii ortografice.
Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic, dar mai pe larg explicat şi
argumentat, îl găsim în prima gramatică amintită mai sus: Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae. Ortografia propusă de S. Micu şi Gh. Şincai în această gramatică era menită să asigure o
„haină cât mai latinească” limbii române şi cerea din partea celor ce s-au încumetat s-o utilizeze
serioase cunoştinţe de fonetică istorică. Fără îndoială, că un astfel de sistem de scriere era aproape
66
impracticabil pentru cei care nu cunoşteau latina. Probabil că acest lucru a fost sesizat şi de Gh.Şincai,
de vreme ce în a doua ediţie a gramaticii, pe care o tipăreşte la Buda în 1805, fără să indice şi numele
lui S. Micu, se simte obligat să facă unele concesii principiului fonetic. Astfel, pentru î se propun
semnele â, î, ȇ (mâna, aşezemênt, rîu). Pentru ş se recomandă semnul Ϛ: uϛia < lat. ustia > rom. uşă.
Ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene au susţinut, de asemenea, ideea înlocuirii alfabetului
chirilic cu cel latin şi au propagat principiul etimologic în ortografie. Adoptarea scrierii etimologice ar
mai fi avut o consecinţă: integrarea mai rapidă a culturii noastre în cea romanică. Totodată,
deprinderea acestui principiu ortografic implică o bună cunoaştere a limbii latine şi, desigur, a
gramaticii istorice româneşti, ceea ce i-ar fi obligat pe intelectualii noştri să se orienteze mai grabnic
spre cultura latino-romanică. Aşa se face că aproape toţi lingviştii transilvăneni au propus şi au
susţinut în exclusivitate sistemele ortografice mai mult sau mai puţin etimologice. Petru Maior a fost
cel dintâi care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit chiar o lucrare în acest sens:
Ortographia romana sive latino-valachica cum clavi, apărută la Buda, în 1819. Aici, cu toate că propune
o ortografie etimologică, P. Maior admite şi alte principii ortografice, adoptând sistemul italian de
scriere a consoanelor africate (principiul silabic): ci, ci, gi, ge şi utilizând prima dată semnele ş şi ţ,
păstrate şi în ortografia actuală.
Mai trebuie să menţionăm că, deşi au luptat consecvent pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu
cel latin, primii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene şi-au tipărit cele mai importante opere tot cu vechiul
alfabet, pentru că voiau să se facă înţeleşi de către toţi românii şi pentru că şi-au dat seama că vremea
reformelor ortografice totale nu sosise încă. Totuşi, de la 1800 încolo, apar numeroase cărţi cu alfabet
latin, mai ales, în Transilvania, prin care ideea abandonării scrierii chirilice în favoarea celei latine a
câştigat un loc sigur şi definitiv în conştiinţa intelectualilor români.
Nici pentru scrierea cu litere chirilice nu se elaborează, până la începutul secolului al XIX-lea, o
ortografie ştiinţifică, bazată pe principiile morfologic şi fonetic. Încercarea lui Ienăchiţă Văcărescu de a
simplifica alfabetul chirilic şi de a stabili reguli ortografice a rămas fără ecou. În plus, la acea dată nici
tradiţia ortografică impusă prin scrierile româneşti din secolele anterioare nu corespundea realităţii
fonetice. De aceea constatăm şi un anumit haos chiar în scrierea tradiţională cu litere chirilice.

3.1.3. Școala Ardeleană și problemele de gramatică

Filologii transilvăneni ne-au lăsat şi câteva gramatici. Prima, cea amintită mai sus, deşi e scrisă
în limba latină (doar exemplele sunt româneşti) este deosebit de importantă pentru că e cea dintâi
gramatică românească tipărită. Dar, aşa cum afirmă acad. I. Iordan, „…pe lângă faptul că este prima
gramatică tipărită a limbii noastre, ea are meritul de a fi servit multor străini, cunoscători ai limbii
latine, să înveţe româneşte şi, mai ales, să-şi dea seama de originea latină a limbii române. Printre
aceştia, unul, şi anume Fridrich Diez, întemeietorul filologiei romanice ca disciplină cu adevărat
ştiinţifică, avea s-o consacre, peste ceva mai mult de jumătate de secol (1836), ca un idiom romanic
egal îndreptăţit în ochii specialiştilor cu franceza, spaniola, italiana etc” [Iordan, 1954:451].
Gramatica lui S. Micu şi Gh. Şincai are o importanţă deosebită şi pentru formarea terminologiei
gramaticale româneşti. Utilizând terminologia şi clasificările gramaticilor latineşti, mai potrivite şi mai
conforme cu structura limbii române, cei doi autori au făcut un însemnat pas înainte faţă de
predecesorii lor, care folosiseră o terminologie slavonă greoaie şi o clasificare complicată. Lucrarea
cuprinde 4 capitole: 1. Ortografia. 2. Etimologia. 3. Sintaxa. 4. Formarea cuvintelor, iar la sfârşit se dă
un mic glosar român-latin.
În capitolul I sunt expuse principiile ortografiei etimologice latinizante.
În capitolul al II-lea Etimologia (Morfologia) se fac numeroase constatări juste, cum ar fi cea
privitoare la declinarea cu articol, despre care se spune că numai articolul, devenit parte integrantă a
67
cuvântului, se declină. Se adoptă forma populară a indicativului prezent de la verbul a fi: eu sȇnt (sunt),
noi sȇntem (suntem) etc., şi nu forma latinizantă sunt, suntem. Vrând să dovedească însă că structura
gramaticală a limbii române se confundă cu cea a limbii latine, ei susţin că nu avem decât două genuri:
feminin şi masculin; nu ţin seamă de reducerea cazurilor în limba romană, încercând să găsească
forme şi pentru Abl., cu toate că acesta dispăruse încă în latina preromanică.
Disting, de asemenea, fără temei, forme de viitor pentru modurile imperativ, infinitiv şi chiar
pentru participiu.
La capitolul Sintaxa, foarte redus de altfel, ei identifică sintaxa verbului românesc cu cea a
verbului latinesc, ceea ce este, de asemenea, o exagerare. Dar şi aici se dau numeroase reguli
judicioase, cum ar fi: formarea acuzativului cu prepoziţia pre, regimul anumitor verbe, când şi cum
trebuie folosit articolul etc. Lăsând la o parte greşelile inerente pentru vremea în care au fost elaborate
regulile şi lucrarea, trebuie să reţinem că prima gramatică românească tipărită a adus o contribuţie
reală la fixarea celor dintâi norme ale limbii române literare moderne.
R. Tempea publică la Sibiu, în 1797, o Gramatică românească, în care sesizăm influenţa lui
Ienăchiţă Văcărescu din Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii rumâneşti, apărută
la Râmnic cu zece ani mai înainte, dar şi influenţa lui S. Micu şi Gh. Şincai. Lucrarea nu are o valoare
deosebită, însă autorul ei se dovedeşte a fi unul dintre cei dintâi filologi români care au încercat să
creeze o terminologie gramaticală românească, pornind, mai ales, de la cea latină.
În 1799, apare la Buda cartea bănăţeanului P. Iorgovici, Observaţii de limba rumânească, care
nu este, de fapt, o gramatică, deşi are caracter normativ, ci este prima lucrare importantă de
lexicologie a limbii române. Unele dintre afirmaţiile autorului privesc direct limba literară şi surprind
prin justeţea lor. Autorul îşi dă seama că limba română „are lipsă de îndreptare şi de înmulţire; aceasta
se poate face de vom aduce-o la regule fixe". El constată diferenţa dintre vorbirea oamenilor instruiţi şi
a celor neinstruiţi şi încuviinţează crearea limbajului savant, însă precizează că învăţatul care scrie
pentru publicul larg "trebuie să întrebuinţeze aşa cuvintele cu care vorbind să-l înţeleagă aceia pentru
care scrie". Cartea sa cuprinde şi alte idei interesante privitoare la studiul limbii în general şi a limbii
române în special. El propune câteva soluţii judicioase de îmbogăţire a lexicului românesc prin
mijloace interne, pe care le ilustrează cu numeroase exemple, care l-au entuziasmat pe I.Heliade-
Rădulescu, făcându-l să exclame în prefaţa gramaticii sale din 1828: „Vrednice de toată lauda sunt
sfaturile pentru cum să îndrepteze limba rumânească ale lui P.Iorgovici, tipărite la Buda în veacul
trecut”. În semn de omagiu, I. Heliade retipăreşte lucrarea lui P.Iorgovici în Curierul de ambe sexe, din
1838-1840.
Alt bănăţean, C.Diaconovici-Loga, tipăreşte în 1822, tot la Buda, o Gramatică românească
pentru îndreptarea tinerilor. După cum se vede din titlu, lucrarea era destinată mai ales şcolarilor,
pentru că autorul vedea în şcoală principala instituţie prin intermediul căreia puteau fi răspândite şi
impuse normele rostirii şi scrierii corecte. Cartea cuprinde 5 părţi: 1. Ortoepia sau grăirea dreaptă; 2.
Ortografia sau scrierea dreaptă; 3. Etymologia sau deducerea cuvintelor; 4. Sintaxa (Alcătuirea
cuvintelor); 5. Prosodia sau măsura tonului.
Regulile ortoepice şi ortografice, precum şi normele morfologice şi sintactice propuse de
C.Diaconovici-Loga, sunt, în general, judicioase şi vădesc orientarea autorului mai ales spre formele ce
s-au impus mai târziu ca norme ale limbii literare moderne. Astfel, în domeniul foneticii, el propune ca
unică forma corectă cu j în locul lui gi, în cuvintele de tipul joc, judeţ etc., dar atrage atenţia asupra
faptului că înlocuirea africatei prepalatale cu fricativa corespunzătoare, conform pronunţiei din graiul
crişean, este incorectă şi trebuie evitată. Palatalizarea labialelor este ocolită cu grijă, iar în locul
africatei dentale sonore dz, obişnuită în limba veche şi în unele subdialecte dacoromâne, este preferată
fricativa sonoră z. Velarizarea vocalelor anterioare e şi i după consoanele dure (ş, j, s, z, ţ, r) este, de

68
asemenea, respinsă, ba chiar, datorită unei tendinţe latinizante, î şi ă sunt uneori înlocuiţi cu i şi e,
acolo unde limba literară îi păstrează: învețetură, chepetenie etc. Totuşi C. Diaconovici-Loga a fost un
latinist moderat, de aceea el n-a încercat să elimine din rostirea literară sunetele ă şi î, cu toate că în
gramatica sa nu pierde prilejul de a spune despre ele că „au un ton tâmp şi nefiresc”. În cuvântul român
şi derivatele sale î este înlocuit peste tot cu â. În general însă, modificările fonetice în spirit latinist
propuse de C. Diaconovici-Loga sunt rare şi nesupărătoare. Fonetismele regionale de tip bănăţean sunt
acceptate ca norme de rostire literară numai atunci când lasă impresia că se apropie de norma
existentă în latină, cum ar fi, de pildă, tinăr, spuni [=spui], petroni [=pietroi] etc.
El mai propune şi numeroase reguli morfologice, menite să asigure o mai înaltă claritate şi
precizie structurii gramaticale romaneşti. Astfel, el adoptă formele diferenţiale ale articolului genitival
al, a, ai, ale, indică formele cazuale exacte atât pentru articolul hotărât, cât şi pentru acuzativul cu pre
(pre pîne, pre răul, pre mine etc.), iar pentru pronumele demonstrativ sunt recomandate mai ales
formele aceasta, acest, acel, cu toate că sunt înregistrate şi formele regionale cest, est, ăst. El încearcă să
impună forma cu u la pers. a III-a pl. a imperfectului indicativ, dar numai pentru verbele auxiliare (el
era – ei erau, el voia – ei voiau), pentru că la verbele regulate păstrează forma nediferenţiată (el lăuda –
ei lăuda). De asemenea, el recomandă ca fiind mai corecte formele neiotacizate ale verbelor a auzi, a
vedea etc., care s-au impus în limba literară din Principate abia la sfârşitul secolului trecut. Prepoziţiile
de, din, după apar ca în limba actuală, iar referitor la prepoziţia pe constatăm că, atunci când intră în
componenţa adverbelor, e notată ca în exprimarea literară de azi: pe aici, pe acolo, pe de alături etc.
Şi în domeniul morfologiei, formele latinizate sunt sporadice şi nu apar aproape niciodată
singure, ci sunt însoţite de formele populare sau de cele care s-au impus mai târziu în limba literară.
Astfel, C.Diaconovici-Loga încearcă să stabilească forme de ablativ pentru substantive, adjective,
pronume şi articol, nu sesizează existenţa genului neutru, propune formele leau, leai lea pentru iau, iei,
ia, pe care însă nu uită să le pună alături, îl recomandă pe formos în locul lui frumos şi distinge, după un
model latin, grupul verbelor deponente.
Faptele de limbă populară apar mai frecvent în gramatica lui C.Diaconovici-Loga, dar acestea se
află înşirate mai totdeauna după cele care au devenit literare. Cele mai multe particularităţi regionale
pot fi întâlnite în flexiunea verbală. Bunăoară, formele de mai-mult-ca-perfect perifrastic de tipul am
fost auzit „auzisem” stau alături de cele sintetice; verbul auxiliar a fi are forme variabile, după
persoane, la perfectul conjunctivului (să fiu cugetat, să fii cugetat, să fim, să fiţi cugetaţi), iar pentru
condiţionalul trecut se recomandă şi o formă alcătuită din imperfectul verbului a vrea + infinitivul
verbului de conjugat (eu vreau bate = aş fi bătut), ca în limba veche: şi turcii atunci nu vre scăpa nici
unul.
După cum se poate vedea din cele expuse mai sus, C.Diaconovici-Loga a anticipat cu câţiva ani
multe dintre formele propuse de I.Heliade Rădulescu şi rolul pe care l-a jucat gramatica sa în procesul
complex de impunere a normelor limbii romane literare moderne în Transilvania şi Banat este
asemănător cu cel care l-a avut gramatica lui Heliade-Rădulescu în Muntenia şi Moldova. Tipărită în
multe exemplare şi într-o vreme când lucrările de acest fel, scrise în limba română, erau încă foarte
rare, beneficiind şi de autoritatea ştiinţifică a autorului ei, cartea lui C.Diaconovici-Loga a fost citită şi
învăţată de numeroase generaţii de şcolari nu numai în Transilvania şi Banat, ci şi peste munţi, în
Moldova şi Bucovina. În felul acesta, s-a răspândit o concepţie unitară despre normele ortoepice,
ortografice şi gramaticale româneşti, concepţie care nu putea să rămână fără ecou la formarea şi
unificarea limbii române literare moderne.
O valoroasă gramatică românească a elaborat şi I.Budai-Deleanu în jurul anului 1812, cu titlul
Temeiurile gramaticii româneşti. În 1812, autorul terminase şi versiunea latinească a acestei scrieri:
Fundamenta gramaticae romanicae seu ita dictae valachicae. Gramatica lui I. Budai-Deleanu este

69
alcătuită după principiul progresiv al reprezentării cunoştinţelor, de la simplu la complex, de aceea
capitolele mari ale scrierii sale sunt: fonetica, morfologia, sintaxa. Terminologia gramaticală folosită de
el este surprinzător de actuală: numele, pronumele, verbul, partiţipia, adverbia, prepoziţia, conjuncţia şi
interjecţia; graduri de comparaţie: pozitiv, comparativ şi superlativ etc. Din nefericire, această operă a
marelui cărturar transilvănean a rămas în manuscris.

3.1.4. Preocupări lexicografice ale cărturarilor Şcolii Ardelene

Alături de gramatici, dicţionarele sunt lucrări fundamentale şi indispensabile pentru stabilirea

şi impunerea normelor limbii literare. Contribuţia reprezentanţilor Şcolii Ardelene a fost hotărâtoare
în acest domeniu.
Până la apariţia Lexiconului de la Buda, cărturarii transilvăneni au elaborat, integral sau parţial,
mai multe lucrări lexicografice, care au pregătit apariţia acestei opere, tipărită abia la 1825.
Astfel, în 1801, S. Micu terminase un Dictionarum valachico-latinum, pe care, în 1803, încearcă
să-l transforme într-unul în 4 limbi. În 1805, lucrarea era terminată. Aceasta a fost prima formă a
Lexiconului budan. După cum observă Mircea Seche, „dicţionarul lui Klein (aşa i se mai zicea lui S.Micu)
este cea dintâi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv, în care se dau, alături de cuvintele-titlu
româneşti mai rare şi definiţii explicative” [Seche, 1968>22].
Şt.Crişan Körösi elaborase pentru tipar, încă în 1802, un Lexicon român-latin-maghiar, iar
P.Iorgovici a redactat un dicţionar poliglot român-german-francez-latin, care însă nu s-a păstrat nici în
manuscris.
Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămâne însă Lexiconul românesc-nemţesc,
redactat de I.Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani, egal ca număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda
(cuprinde circa 10 000 de termeni). În 1818 era gata pentru tipar, dar, din motive necunoscute, nu a
fost editat. Potrivit aprecierii lui M. Seche, în prefaţa acestei lucrări, găsim cea dintâi expunere de
motive a unui lexicograf român asupra concepţiei sale. Pentru prima oară în istoria lingvisticii
româneşti o lucrare lexicografică se bazează pe un material obţinut prin despuierea textelor. Ne aflăm,
de asemenea, în faţa unui dicţionar în care se înregistrează atât sensurile de bază, cât şi sensurile
secundare ale cuvintelor româneşti, ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind în general cea
istorică, etimologică. Lexiconul lui I.Budai-Deleanu este cea dintâi lucrare lexicografică în care se dau
sistematic indicaţii asupra accentului cuvântului-titlu, asupra categoriei gramaticale a genului (la
substantive) şi a diatezei (la verbe), a răspândirii geografice a cuvintelor şi, în sfârşit, asupra valorii lor
stilistice.
În 1822, dr.I.Molnar-Piuariu tipăreşte la Sibiu un Vocabularum nemţesc şi românesc.
În 1825 apare la Buda Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu (quare de mai mulţi
autori, în cursul a trudei şi mai multoru ani s-au lucratu sau Lexicon valachico-latinohungarico-
germanicum quod a pluribus auctoribis decursum triginta et amplius annorum elaboratum est). Se poate
afirma că, odată cu apariţia Lexiconului de la Buda, ne aflăm la începuturile lexicografiei române;ti
moderne. La redactarea, revizuirea şi desăvârşirea acestei lucrări monumentale au colaborat câţiva
dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii Ardelene: S.Micu, P.Maior, V.Cölösi, I.Corneli,
I.Teodorovici, Al.Teodori. Importanţa acestei lucrări pentru limba romană literară constă, mai ales, în
numărul mare de neologisme latineşti şi romanice pe care le înregistrează, multe dintre ele păstrându-
se cu forma dată de autori până azi. Iată câteva exemple: bal, bancă, bibliotecariu, cadavru, chirurgu,
chitară, companie, condiţie, contagios, conversaţie, cortină, epilogu, examen, execuţie, fabulă, familie,
gazetă, generosu, magie, modă, plantă, poesie, proprietate, respiraţie etc.
În afară de neologisme, între care se includ şi numeroşi termeni tehnici, dicţionarul cuprinde
un material lexical de factură populară sau regională, provenit mai cu seamă din graiurile
70
transilvănene. Dornici să scoată în evidenţă şi cu acest prilej originea latină a limbii noastre, autorii
Lexiconului... încearcă să stabilească numeroase etimologii, dar multe dintre acestea sunt forţate ori
hazardate.
În ce priveşte ortografia, Lexiconul de la Buda urmează destul de fidel sistemul de scriere
propus de S.Micu, folosindu-se doar de câteva semne deosebite (ţ, ş, á „ă”). El constituie un monument
de seamă în dezvoltarea limbii şi culturii româneşti. Prin această scriere se încununează strădaniile
promotorilor Şcolii ardelene în sensul celor mai mari tendinţe ale dezvoltării limbii literare:
îmbogăţirea ei cu elemente noi şi codificarea principalelor norme de vorbire corectă. Graţie extensiunii
materialului cuprins şi întocmirii lui judicioase, Lexiconul de la Buda a însemnat o etapă importantă în
evoluţia limbii literare şi o temelie trainică pentru dezvoltarea ei ulterioară.

3.1.5. Surse de îmbogăţire a vocabularului limbii literare în viziunea Şcolii Ardelene

Una din problemele cele mai complexe şi, totodată, mai importante pe care le ridică procesul
de dezvoltare şi modernizare a oricărei limbi este crearea unui fond lexical capabil să asigure
exprimarea tuturor noţiunilor şi ideilor din orice domeniu al vieţii materiale şi spirituale a unui popor.
Spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, limba română se afla într-o stare deplorabilă din acest punct de
vedere. Termenii slavoni, turceşti şi greceşti pătrunşi în scrierile cărturarilor din secolele anterioare şi
în limba de la curtea domnitorului erau puţini şi adesea rău adaptaţi sistemului morfologic şi fonetic al
limbii române.
Meritul de a fi îndreptat limba românească spre izvoarele ei fireşti latino-romanice revine, de
asemenea, reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Indicând drept principala sursă de îmbogăţire cu
neologisme a limbii române literare limba latină şi limbile neoromanice, filologii transilvăneni
săvârşeau un act revoluţionar de importanţă capitală pentru modernizarea limbii noastre culte.
Latina şi limbile romanice apusene au dat românei, începând cu preajma anului 1780, un
număr important de termeni, dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi şi asimilaţi. Cărţile ştiinţifice de
tot felul, elaborate sau traduse de ei, reclamau crearea unei terminologii ştiinţifice adecvate.
Spre deosebire de latiniştii altor secole, corifeii Şcolii ardelene s-au ferit de exagerări,
introducând în scrierile lor termenii absolut necesari limbii române. În procesul de îmbogăţire a
lexicului românesc cu neologisme, ei au acţionat conştient şi moderat. De aceea se pare edificatoare
afirmaţia lui S.Micu: „Pentru aceea vorbim, ca alţii să înţeleagă. Nu se cade să amestecăm cuvinte
străine în limba românească, adică nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte
limbi. Iară unde lipseşte în limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu care să putem spune unele
lucruri, mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe, atunci cu socoteală şi numai cât este lipsă putem să
luăm ori din cea grecească, ca din cea mai învăţată, ori din cea latinească, ca de la a noastră maică,
pentru că limba noastră cea românească este născută din limba cea latinească” [Micu, 1963:57].
La rândul său, P.Maior, constatând lacunele din vocabularul ştiinţific românesc de la începutul
veacului trecut, propune: „Unde întru ştiinţele cele înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte, precum
grecilor le iaste slobod în lipsele sale a se împrumuta de la limba elinească, şi sârbilor şi ruşilor de la
limba slovenească cea din cărţi, aşa şi noi toată cădinţa avem a ne ajuta cu limba latinească cea corectă,
ba şi cu surorile limbii noastre, cu cea italienească, cu cea frâncească şi cu cea spaniolească” [Maior,
1813:183]. Se desprind de aici două importante idei:
a) lexicul limbii literare trebuie întregit prin introducerea neologismelor de origine latină şi
romanică;
b) limba romană literară trebuie ridicată la nivelul celorlalte limbi de cultură prin racordarea ei
la necesităţile şi exigenţele ştiinţei moderne.

71
 Contribuţia lui Gh.Şincai la crearea terminologiei ştiinţifice româneşti este şi ea remarcabilă,
mai ales din punct de vedere practic lingvistul transilvănean a pus în circulaţie numeroşi termeni,
dintre care unii s-au păstrat şi azi în anumite ramuri ale ştiinţei, cum sunt astronomia, botanica, fizica,
matematica, chimia, agronomia etc.
Latiniştii nu au respins în totalitate elementele străine pătrunse în ţesătura limbii române, ci s-
au pronunţat mai ales împotriva acelor termeni care, neintrând în uzul general, au rămas adesea
neadaptaţi la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. De asemenea, ei nu au văzut în latină şi în
limbile romanice singura sursă de împrumut. Astfel, P.Iorgovici şi-a dat seama că limba română poate
fi îmbogăţită şi cu elemente lexicale create pe teren propriu, mai ales prin derivare de la rădăcini
moştenite din latină. De cele mai multe ori însă derivatele propuse de el sunt neologisme împrumutate
din latină sau din limbile romanice. Acest lucru se poate uşor constata citind, de pildă, termenii incluşi
de P.Iorgovici în familia substantivului parte: particulare „osebit”, părţire „împărţire”, porţie „o parte
măsurată”, proporţie „între două părţi asemănare”, parţialitate „ţinerea cu o parte” imparţialitate
„neţinerea cu nici unul”.
Prin strădania oamenilor de cultură transilvăneni din această epocă, fondul istoric latin al
limbii s-a îmbogăţit cu un mare număr de neologisme romanice, răspândite apoi şi în scrierile
autorilor munteni şi moldoveni. În felul acesta, grecismele şi turcismele pătrunse în limba literară au
putut fi înlăturate în numai câteva decenii.
Privită în ansamblu, contribuţia Şcolii Ardelene la întemeierea limbii române literare moderne
este, fără îndoială, remarcabilă, poate nu atât prin rezultatele practice imediate, cât, mai ales, prin
ideile judicioase privitoare la cultivarea şi unificarea limbii romane.

3.2. CONTRIBUȚIA CĂRTURARILOR DIN PRINCIPATE LA CULTIVAREA ȘI MODERNIZAREA LIMBII

ROMÂNE LITERARE

3.2.1. Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice

Datorită tradiţiei, dar şi din cauza lipsei unor lucrări de gramatică romanească, menite să
stabilească, încă de la începuturile scrisului, normele ortografice şi ortoepice, românii au menţinut în
alfabetul chirilic un mare număr de slove inutile. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, adică
odată cu apariţia celor dintâi gramatici, se încearcă fixarea unor norme de scriere corectă, avându-se
în vedere, totodată, şi unele probleme de ortoepie. Bucoavnele (cea mai veche datează din 1699), care
slujeau la deprinderea scrisului, nu cuprind expuneri detaliate asupra vreunui sistem ortografic
românesc. Acest fapt a făcut imposibilă adoptarea unui sistem ortografic unitar pentru toţi românii şi a
creat mari dificultăţi celor care încercau să inveţe a scrie româneşte, iar mai târziu a generat
numeroase confuzii la interpretarea grafiei textelor noastre vechi.
Până la sfârşitul veacului al XVIII-lea, asistăm doar la încercări sporadice şi nesemnificative de
simplificare a alfabetului chirilic. Prima încercare „oficială” de reducere a slovelor chirilice o datorăm
lui Ienăchiţă Văcărescu. În Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielelor gramaticii
rumâneşti, tipărită la Râmnic, în 1787, cărturarul muntean propune reducerea alfabetului româno-
chirilic la 33 de semne. În afară de aceasta, Ienăchiţă Văcărescu foloseşte numai accentul ascuţit, chiar
şi pe ultima silabă, renunţă la titlă ca semn distinctiv al slovelor-cifre şi propune utilizarea unui ifen1
dedesubtul diftongilor. Reforma inițiată de el însă nu a avut ecou între contemporani, nici chiar autorul
ei n-a respectat-o integral, pentru că in scrierile sale folosea 38 de slove în loc de cele 33, recomandate
de el însuși.

1
Un semn asemănător cu un arc de cerc.
72
 Societatea literară din Braşov, întemeiată în 1821, cu scopul de a sprijini învățământul
românesc și literatura națională, îşi propunea simplificarea alfabetului chirilic şi adaptarea lui la
sistemul fonetic al limbii române. După reîntoarcerea la Bucureşti, membrii Societăţii şi-au continuat
preocupările de limbă şi ele au dat rezultatul scontat: a apărut Gramatica românească a lui Ion Heliade
Rădulescu, care s-a tipărit la Sibiu, în 1828.
Nemaiţinând seamă de tradiţie, I.Heliade Rădulescu face o reformă radicală a ortografiei
româneşti cu slove chirilice. Motivându-şi acţiunea, el se declară partizan al principiului fonetic,
arătând că „pentru ce să nu scrim cum pronunţiem, când scrim pentru cei care trăesc, iar nu pentru cei
morţi?” [Heliade-Rădulescu, 1980:17].
Spre deosebire de I. Văcărescu, I. Heliade a reuşit să-şi convingă contemporanii de inutilitatea
semnelor diacritice (accente, spirite, eric, paeric, titlă), precum şi de oportunitatea eliminării din
alfabetul românesc a slovelor de prisos. Astfel, Heliade a reuşit să impună un alfabet alcătuit din 30 de
slove, pe care tot el le-a modificat încă de două ori, în 1836 şi 1844, asigurând, în felul acesta,
înlocuirea treptată a alfabetului chirilic cu cel latin.
Cu toate că reforma propusă de I.Heliade-Rădulescu are un caracter revoluţionar, constatăm şi
câteva concesii pe care el le-a făcut tradiţiei. Astfel, învăţatul muntean acceptă fără justificare slova γ
„i”, semnul scurtării (ě, й), precum şi pe u mut la sfârşitul cuvintelor terminate în consoană, notat însă
prin apostrof.
Autoritatea ştiinţifică şi culturală de care se bucura I.Heliade-Rădulescu în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, dar mai ales procesul de înnoire a vieţii economice, politice şi culturale româneşti
au asigurat succesul deplin al acestei îndrăzneţe reforme ortografice, care a avut consecinţe dintre cele
mai bune şi asupra unificării normelor fonetice ale limbii literare.

3.2.2. Încercări de normare a limbii române prin intermediul gramaticii

Cea dintâi gramatică românească tipărită, scrisă în limba română și menționată mai sus,
aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu şi se intitulează Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi
orînduelelor gramaticii rumâneşti. Editată în acelaşi an (1787) la Râmnic şi Viena, această gramatică
era destinată, în primul rând, şcolarilor din Ţara Românească şi, eventual, celor din Transilvania.
Cărturarul muntean intuieşte bine rolul hotărâtor pe care-l au lucrările de gramatică în viaţa limbilor
culte, mai cu seamă în realizarea unităţii şi stabilităţii lor. Totodată, el constată şi importanţa textelor
scrise în limba română pentru fixarea normelor exprimării literare. De aceea el consideră că „limba
romanească dă la anul 1688 (când s-a tipărit Biblia de la Bucureşti) s-au început, măcar şi dă era
începută dă la 105 dă la Hristos, adică cu 1583 de ani mai înainte”. Mai departe însă Văcărescu afirma
că „limba noastră au la 1688 au luat începutul cel dă al doilea sau acum”, ceea ce ne face să credem că
Ienăchiţă Văcărescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale în procesul de formare a românei
literare. Cu toate că adopta numeroase fonetisme şi forme gramaticale munteneşti, pe care încerca să
le impună ca norme ale limbii corecte, Ienăchiţă Văcărescu ţine seama şi de situaţia existentă în
celelalte graiuri dacoromane. Considerând mai corecte formele moldoveneşti vreau, pot, faţă de cele
munteneşti voi, poci, el afirma: „Am băgat de seamă că la multe graiuri din obicei moldovenii păzesc
regula gramaticească mai cu scumpătate, nu vreau să merg zic, nu pot să fac şi aşa este regula. A putere
trebuie să facă pot, iar dă vom da că să schimbăm t trebuie să se schimbe în ţ, să să zică încai pot, la noi
însă s-au obicinuit poci şi nepăzind nici un canon, rămâne a fi fără regulă”. El consideră, de asemenea,
mai corectă forma transilvăneană eu lucru faţă de eu lucrez şi apreciază respectul transilvănenilor
pentru ortografie.
I. Văcărescu a putut fi obiectiv în aprecierea faptelor de limbă, iar aspectul literar al românei
are în gramatica sa un caracter mai puţin elaborat, mai puţin savant şi mai apropiat de înfăţişarea pe
73
care o avea limba vorbită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Poate că datorită acestei atitudini,
el admite în gramatica sa şi unele forme duble, cum ar fi: piste – pîste, dîn – din etc.
Cărturarul muntean a fost nevoit să-şi creeze singur terminologia gramaticală. Spre deosebire
de D.Eustratievici Braşoveanul, care s-a folosit aproape exclusiv de calcuri după slavă, greacă şi latină,
Ienăchiţă Văcărescu a utilizat şi numeroşi termeni de origine italiană: anormal (< it. anormale), cvalita
(< it qualita), cvantita (< quantita), concordanţa (< it. concordanza) etc., care stau alături de cei
latineşti şi slavi. Prin lucrarea sa, Ienăchiţă Văcărescu a deschis seria gramaticilor tipărite în limba
romană şi a exercitat o importantă influenţă asupra celorlalţi invăţaţi care au realizat astfel de scrieri
mai tirziu.

3.2.3. Contribuția lui I.Heliade-Rădulescu la unificarea și modernizarea normelor limbii

române literare

Activitatea de lingvist a lui I.Heliade Rădulescu a străbătut două etape.

Prima, predominant pozitivă, s-a desfășurat între anii 1828 – 1840, caracterizându-se prin
susținerea simplificării scrierii chirilice românești și a trecerii la scrierea cu litere latine după
principiul fonetic; prin campania de cultivare a limbii în direcția îmbogățirii lexicului românesc
modern cu cuvinte latino-romanice, în funcție de necesități și cu condiția adaptării neologismelor la
structurile limbii române și a „canonisirii” (normării) gramaticii în vederea realizării unei limbi
literare unitare pentru românii de pretutindeni.
A doua etapă, regresivă, a durat între anii 1840 – 1870, când atitudinea purist-reformatoare și
prescriptivă în raport cu problemele limbii se exacerbează până la încrederea în posibilitatea dirijării
limbii în vederea construirii a posteriori a unui idiom româno-italian; este așa-numita etapă
„italienizantă”, soldată cu „reajustarea” în această direcție a unei părți din opera sa poetică. În această
ultimă etapă a activității sale lingvistice, devenit primul președinte al Societății academice române
(1867), urmându-și propria direcție italienizantă, Heliade avea să facă totuși unele concesii direcției
latiniste, prin participarea la elaborarea proiectului de ortografie din 1869.
Cea mai valoroasă lucrare din această epocă, la capitolul Gramatici, rămâne Gramatica
românească (1828) a lui Ion Heliade-Rădulescu, apreciată pentru ideile referitoare la ortografie şi la
principalele căi de modernizare a lexicului. Această lucrare se distinge, faţă de scrierile similare
apărute până atunci, printr-o structură mai amplă şi mai adecvată descrierii sistemului gramatical
românesc, printr-o terminologie surprinzător de modernă şi, mai cu seamă, prin claritatea şi concizia
cu care sunt formulate normele gramaticale.
Reforma chirilicei românești – profund justificată – printr-o reducere drastică, la 32-34 de
slove, a fost comentată convingător, dar și cu mult haz, de către tânărul autor în prefața Gramaticii de
la 1828. Se realiza, prin acea reformă, deși în scriere slavă, principiul fonetic în ortografia românească,
desideratul de a avea „pentru fieștecare sunet și pentru fieștecare glas câte un semn, adică câte o
slovă” [Heliade-Rădulescu, 1980:54]. A urmat apoi acțiunea de introducere treptată a alfabetului latin,
Începând cu anul 1836, prin intermediul alfabetului „civil”, sau „de tranziție”, cuprinzând în parte slove
și în parte litere, până la 1844, când numărul din noiembrie al „Curierului românesc” apare tipărit
integral în alfabet latin. Dar Heliade trecuse deja în a doua etapă a activității sale lingvistice și părăsise
unele dintre principiile juste din tinerețe. Acum, după o conlucrare strânsă cu Al.Roman și I.C.Massim
la proiectul academic de ortografie, care prevedea un șir de concesii făcute etimologismului, el
elaborează propriul sistem ortografic, în direcția italienizantă de data aceasta, chiar dacă, ca principiu
teoretic, susținea: „Orice am hotărî noi, tot nu s-ar putea impune ca lege, dacă nu vom consulta firea
limbei noastre; limba să ne fie nouă dascăl, ea să ne impună nouă ortografia, nu noi ei” [Apud: Macrea,
1978:105].
74
 Spre deosebire de predecesori, Heliade întreprinde o selecţie riguroasă a formelor, dar se
limitează aproape exclusiv la materialul oferit de varianta literară muntenească şi de limba veche.
De regulă, optează pentru o singură formă, dar când se întâmplă să noteze două variante,
prima este cea pe care o recomandă şi o foloseşte în scrierile sale. Totuşi, în câteva situaţii Heliade
oscilează între norma propusă şi o formă populară neconsemnată în gramatică. Deşi propune o formă
unică pentru sg. a pronumelui relativ care, uneori întâlnim şi forma carele: cel dintâi carele au aflat
tiparul. Pe lângă numeralul ordinal a doa, întrebuinţează şi forma veche, păstrată în graiuri, femeie de-
a doilea. Deşi propune şi susţine cu convingere diferenţierea auxiliarului a avea la pers. III-a sg. şi pl. a
perfectului compus, întâlnim şi forma au pentru singular, ca în limba textelor vechi: fost-au acest
Ştefan vodă….
Heliade confundă uneori formele pronumelui de întărire (ne-o arată însuşi limba latinească),
deşi precizează corect norma. Pentru prepoziţia pe recomandă formele pre şi pă, dar în texte foloseşte
aproape exclusiv varianta cea mai răspândită: pe.
Dintre normele morfologice munteneşti recomandate şi utilizate curent de Heliade, amintim:
 formele pronominale de G.-D. tutulor şi nimului,
 articolul demonstrativ a,
 încadrarea verbului a scrie la conjugarea a IV-a (a scri),
 prepoziţiile dupe „de pe” şi pintre,
 conjuncţia daca etc.
Heliade preferă formele mai vechi, considerate de el mai clasice, ale pronumelui demonstrativ:
acest, acel, acei, acele, alături de care citează şi formele munteneşti ăst, ăl, ăi. La fel procedează când
trebuie să aleagă între formele devenite literare şi cele populare munteneşti ale auxiliarului a voi: voi –
oi, vei – ei, va- o, vom – om, veţi – eţi, vor – or. Tot sub influenţa vechii române literare, Heliade acceptă
mai-mult-ca-perfectul perifrastic (am fost avut), precum şi formele diferenţiate după persoane ale
auxiliarului la conjunctiv perfect: să fiu fost, să fii fost, să fie fost etc.
Celelalte norme consemnate sau propuse de Heliade în Gramatica sa sunt în general identice cu
cele din româna literară actuală. În esenţă, el a rămas fidel acestor norme, pe care le-a promovat mai
ales în şcoală şi în presă, până când s-a lăsat cucerit de ideea italienizării limbii noastre culte.
Bazată aproape integral pe materialul de limbă oferit de varianta literară munteană, Gramatica
românească este, de fapt, cea mai izbutită lucrare normativă a exprimării culte din Muntenia. Circulând
şi în alte provincii romaneşti şi beneficiind de autoritatea ştiinţifică a autorului, această carte a
contribuit decisiv la impunerea bazei munteneşti a limbii române literare moderne.
Dacă filologii şi alţi intelectuali din această perioadă au intuit calea teoretică a cultivării limbii,
I.Heliade-Rădulescu a căutat să stabilească principiile raţionale şi practice care urmau să ducă la
înfăptuirea ei. Rolul său în această privinţă este considerabil. De aceea suntem îndreptăţiţi să vorbim,
între 1828 şi 1840, de un moment Heliade în istoria limbii noastre literare.
Impunându-se de tânăr ca o prestigioasă personalitate culturală, el a reuşit pentru un timp să-i
adune în jurul său pe cei mai reprezentativi scriitori şi oameni de cultură din principate, care i-au
împărtăşit ideile clare şi i-au acceptat opiniile judicioase, menite să îndrepte limba noastră literară pe
calea desăvârşirii.
Cele mai judicioase opinii ale sale însă nu sunt formulate în Gramatica românească, cum ne-am
fi aşteptat, ci în scrisorile sale către C. Negruzzi, Gh. Bariţiu şi P. Poenaru, publicate în Muzeul naţional
sau în Curierul românesc.
Cu toate că se formase şi crescuse în respectul faţă de ideologia literară clasică, Heliade era un
romantic, de aceea el respinge, la începutul activităţii sale, încercările raţionaliste de a schimba limba
arbitrar. „Vorbele mele, scrie el, n-au fost niciodată porunci, ci eu m-am supus totdeauna la poruncile şi

75
la glasul limbii, acolo unde am avut putere să-l inţeleg; şi cine este român se va supune şi el cu mine”
(Scrisoare către C. Negruzzi). În concepţia sa, limba literară nu se putea constitui decât printr-un amplu
efort de selecţie din materialul întregii limbi româneşti. Selecţia normelor unice ale românei culte
trebuia să se facă în baza a 4 criterii fundamentale: criteriul latinităţii formelor, cel al uzului sau al
circulaţiei acestor forme, al regularităţii gramaticale şi cel al eufoniei. Peste toate trebuia să domnească
însă logica limbii, structura şi tendinţele ei interne, pe care nici un „legiuitor” nu le poate ignora.
Întemeindu-se pe aceste principii, Heliade propune o serie de norme fonetice şi gramaticale,
menite să ducă la unificarea limbii române literare, dintre care cele mai multe s-au impus în a doua
jumătate a secolului trecut. Le notăm pe cele mai importante.
În fonetică, sunt nerecomandabile formele cu e trecut la i în moldovenismele carile, binile, trii
şi recomandă carele, binele, trei; tot aşa el vorbeşte, ce, dar nu el vorbeşti, ci; de asemenea, nu înţăleg,
zisă, iubăsc, ci înţeleg, zise, iubesc; să se scrie şi să se pronunţe ea în prea, mea, putea, nu e: pre, me,
pute; după s să se păstreze diftongul ea: seară, seamănă, nu sară, samănă; se va scrie pîne, mîne, cîne
(dar cu privire la rostire, „pronunţe-l fiecare după obiceiul loculuia”. Se va scrie singur, nu sîngur,
judecă, nu giudecă, dar în împregiurări, încongiur gi trebuie păstrat, pentru că aceste derivate provin
de la latinescul gyrus. Fără a ţine seama de transformările fonetice specifice unor graiuri, Heliade
recomandă formele asemănătoare cu cele bănăţene sciu, nasce, pe care le credea „mai clasice” (lat. scit,
nascit) decit ştiu, naşte din restul graiurilor. Prepoziţiile pe, de se vor scrie aşa, şi nu pă, dă, ca în graiul
muntean, dar nici pi, di, ca în Moldova.
În morfologie, Heliade propune să se formeze superlativul cu adverbele foarte sau prea, ca în
Muntenia, nu cu moldovenescul tare. Recomandă formele verbale neiotacizate (să audă), şi nu pe cele
iotacizate (să auză), ca în Muntenia şi în limba bisericească; dar variantele munteneşti ale unor verbe
sunt recomandate în locul celor moldoveneşti (săvîrşeşte, pîrăşte), care sunt astăzi corecte; la fel, să se
scrie e, este, în loc de mold. îi. la indicativ perf. comp. pers. III sg. auxiliarul a avea să se scrie a, ca în
Muntenia, nu au. Sunt literare formele muntenească simte şi moldovenească socot, nu moldovenescul
simţeşte şi muntenescul socoteşte (socoteşte şi socoate sunt lucruri diferite). La indicativ imperfect să
se întrebuinţeze forma bănăţeană cu u (ei cîntau), nu cea veche, fără u (ei cînta). Trebuie respinsă
forma verbală moldovenească de hiperrepriză m-am dusu-m-am, ca şi cea muntenească a făcutără.
Varianta conjunctivului la pers. a III-a să deie să fie înlocuită cu să dea. Nu sunt recomandabile
participiile de tipul înviet, ci înviat, nici sufixele de tip nordic -ariu, -oriu (moraiu, agiutoriu), ci
variantele munteneşti -ar, -or.
Este lesne de constatat că aproape toate recomandările făcute de Heliade au fost acceptate, mai
devreme sau mai târziu, de limba literară.
Cunoscător al culturii şi al mai multor limbi străine, Heliade porneşte de la exemplul altor
popoare care şi-au creat termenii necesari pentru exprimarea noţiunilor ştiinţifice şi ale
„meşteşugurilor”, împrumutându-i din altă parte: grecii de la fenicieni, egiptenii de la asirieni, romanii
de la greci, iar popoarele Europei ‒ de la romani. Drumul acesta este – şi trebuie să fie – al limbii
noastre, cu deosebire că „noi nu împrumutăm, ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi
de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”.
Iată deci un izvor aflat nu numai la îndemână, ci şi legitim: a lua, şi nu a împrumuta din latină
însemna a intra în stăpânirea unei zestre care zăcea ascunsă şi aştepta să i se dea întrebuinţare.
Aici însă Heliade recomandă să nu se ia decât ceea ce este necesar, de unde trebuie şi într-o
formă care să nu contrazică în chip flagrant spiritul limbii romane.
Dar limba latină nu era unica limbă chemată să furnizeze materialul necesar . Nici greaca nu-şi
pierduse încă prestigiul dobândit cu milenii în urmă şi răsfrânt în structura latinei clasice şi populare.

76
Numeroase limbi moderne împrumutaseră direct sau indirect termeni greceşti. De aceea era firesc să
se acorde drept de cetăţenie terminologiei ştiinţifice de origine grecească, alături de cea latină.
Acestea sunt poziţiile principale adoptate acum în materie de cultivare – prin împrumuturi – a
limbii literare. Era o primă soluţie în care locul predominant îl deţinea latina, iar alături de ea, limbile
romanice şi greaca. Adoptarea terminologiei latino-romanice sau greceşti nu oferea însă cheia
potrivită să deschidă de la sine porţile modernizării unei limbi vechi, care nu trebuia totuşi să-şi
schimbe în felul acesta fizionomia cu alta, deosebită de înfăţişarea ei moştenită de veacuri.
Spre deosebire de latinişti, Heliade înţelegea adoptarea elementelor de împrumuturi ca o
adaptare la specificul limbii noastre: „Vorbele străine trebuie să înfăţoşeze în haine româneşti şi cu
mască de rumân înaintea noastră. Deci trebuie să spunem patriotism, şi nu patriotismos, dacă luăm
cuvântul din greceşte, să scriem şi să rostim naţie, ocazie, dacă împrumuturile sunt latineşti, şi tot aşa
coleghiu, privileghiu sau mai bine colegiu, privilegiu, „după genul şi natura limbii”. Trebuie să
recunoaştem că formele pentru care optase Heliade sunt şi cele actuale. El merge, în privinţa aceasta,
pe drumul indicat de tradiţia noastră mai veche, de la D.Cantemir la Gh.Şincai şi P.Iorgovici. Tipul
ocaziune, impus mai târziu de latinişti, nu s-a dovedit viabil, tendinţa limbii române literare mergând
în direcţia prevăzută de Heliade (cf. formele simţite azi ca învechite: condiţiune, propoziţiune etc.).
Unificarea limbii reclama deci şi acceptarea unor forme, aceleaşi pentru neologismele adoptate
în limbă, fiindcă la un moment dat, datorită filierelor prin care pătrunseră elemente noi, se creaseră
sisteme flexionare diferite nu numai în cazul substantivelor, ci şi în al verbelor. Muntenia prefera
sufixul grecesc -isi, scriind formalisesc, recoandarisesc etc.; transilvănenii, bucovinenii şi bănăţenii
întrebuinţau aceleaşi verbe, ataşându-le sufixul -ălui: formăluiesc, recomăndăluiesc etc.
Se uită, atrăgea atenţia Heliade, paradigma căreia îi aparţine verbul: formare, recomandare sunt
de conj. I, având infinitivul a forma, iar „partiţipia trecută” – format. Plecând de aici, se cuvine să se
folosească în conjugare „la înmulţit” (plural) formăm, iar la „singurit” (singular) – form, formi, formă şi
recomand, recomanzi, recomandă.
Patru ani mai târziu, în Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului rumânilor
(1832), Heliade avea să reia unele din ideile expuse mai întâi, în prefaţa Gramaticii, tratând cu aceeaşi
vervă familiară şi ironică pe „croitorii” de sisteme artificiale, care se silesc să îmbrace limba română
„cu haine pestriţe prea lungi sau prea scurte, în orice caz nepotrivite pentru ea”. El porneşte de la o
definiţie a limbii care pune în evidenţă deosebirea dintre limbajul popular şi limba literară: „Limba
este mijlocul prin care ne arătăm cunoştinţele şi cugetările noastre, şi, prin urmare, cu cât unui om i se
întind şi i se înmulţesc cunoştinţele, cu atâta i se înmulţesc şi zicerile prin care îşi numeşte ideile sale.
Limba ţăranului este, din acest motiv şi în mod fatal, mai săracă, ea fiind limitată la denumirile date
obiectelor şi acţiunilor din sfera îndeletnicirilor curente ale vieţi rurale. Limba oamenilor instruiţi este
mai bogată decât cea „de obşte”, deoarece ea cuprinde cuvinte în plus pentru noţiuni necunoscute
omului simplu. Ce cale trebuie urmată pentru a-i adăuga ceea ce-i lipseşte? Să se pornească oare
exclusiv de la limba populară, formând din materialul ei cuvinte noi şi „cârpind” cu ajutorul lui pentru
a umplea golurile? Soluţia ar fi neinspirată şi ar duce la ridicol, căci, procedând astfel, observă Heliade,
ar trebui să se spună, în loc de persoană (gramaticală), obraz şi atunci pronumele personale ar fi
numite pronume obraznice, iar personalitatea obrăznicie” [Heliade-Rădulescu, 1973:87].
Remediul trebuie căutat tot în posibilităţile limbii, dar pe altă cale. Un exemplu îl oferă
franceza, care, având substantive moştenite ca lieu „loc”, nu a ezitat să formeze şi altele ca localité şi
local. Nimic nu ne împiedică să facem şi noi de la cuvântul „primitiv” (moştenit) loc derivatele
localitate şi local, de la înainte, înaintare, de la înapoi, înapoiere. Analizând lista de derivate propuse în
Paralelism între limba rumînă şi italiană, Heliade recomandă folosirea „prepoziţiilor” (prefixelor)
neologice, cu ajutorul cărora se pot crea numeroase cuvinte noi, necesare limbii culte: cu re- se pot

77
forma de la sare, resare, de la ducere, reducere etc.; cu pref. con- se obţin concetăţean, compatriot,
compătimire etc. Sugestia o găsise Heliade la Paul Iorgovici, pe care-l citează elogios, recomandând „cu
cinste” Observaţiile acestuia din 1799. Cu remarcabilul său simţ lingvistic, Heliade pledează pentru
adoptarea formelor de plural jurăminte, morminte, în loc de jurămînturi, mormînturi, şi, prin analogie
cu acestea, să se spună regulamente etc., nu regulamenturi. Motivul este de ordin „economic”: aceste
forme sunt mai scurte şi deci preferabile.
Pentru aceeaşi raţiune, este de dorit să spunem politic, diplomatic etc., nu politicesc,
diplomaticesc. În schimb, el crede că e necesară forma de gerunziu adjectival murindul, murinda,
răsărinda (lună), care are altă valoare decât adjectivele în -tor: muritor etc. El a acordat, cum se ştie, un
loc larg acestei forme şi, după el, alţi scriitori, în creaţia lor poetică. De asemenea, Heliade înclină spre
forma franceză project în locul formei proiect, care i se pare nepotrivită. În sfârşit, făcând uz de o
explicaţie istorică, în virtutea căreia lat. exponere a devenit în româneşte spune(re), Heliade cere să se
romanizeze neologismele formate cu prefixul ex- după acest model să se scrie, nu expediţie, excadron
(sic!) etc., ci espediţie, escadron. Un sprijin găsise Heliade în această privinţă şi în forma italiană a
cuvintelor în discuţie.
Limba romană literară n-a păstrat toate formele propuse de Heliade, care era călăuzit de
principiul analogiei. În virtutea acestuia, ca să ne limităm la un singur exemplu, dacă de la a cânta
avem cânt, cânţi, cântă, atunci şi de la a forma, crede Heliade (vezi supra), ar trebui să avem form,
formi, formă, iar de la a lucra – (eu) lucru. În aplicarea criteriului logic – şi analogic – Heliade a pierdut
însă din vedere că unele din verbele româneşti de conjugarea I, au şi un sufix flexionar -ez: lucrez,
veghez etc. A forma s-a orientat după acest tip – nu însă şi a recomanda.
Heliade priveşte lucrurile dintr-o perspectivă largă, îmbrăţişând o întreagă realitate filologică
şi tinzând spre realizarea unei unificări a formelor gramaticale. Căci noţiunea de limbă este inseparabil
legată de ideea de unitate a întrebuinţării mijloacelor ei, cu atât mai mult în cazul cuvintelor luate din
alte limbi. Pentru moment, acest lucru trebuia spus răspicat. „Şansa” limbii noastre literare a fost că
sensul modernizării şi al integrării împrumuturilor în specificul limbii literare, aşa cum a fost înţeles
de Heliade înainte de anul 1840, a găsit răsunet larg, direct sau indirect, în scrisul românesc al
secolului al XIX-lea. Este de-ajuns să-l menţionăm pe C. Conachi, care, în Scrisoare către mitropolitul
Veniamin despre învăţăturile în Moldova (1837), vorbind despre „sporirea şi pentru întocmirea
cuvintelor neapărat trebuincioase” în limba română literară, invocă „pruba maicei sale latinei” şi
recomandă „primirea de cuvinte străine”, cu „întocmirea lor pe teapa (in spiritul) graiului”. Firesc i se
pare poetului moldovean să zicem filozofiei astfel, fără a ne ruşina, după pilda altor limbi, şi nu iubire
de înţelepciune, la fel geometrie, şi nu pământo-măsură. Dacă autorul scrisorii relua ideile lui Heliade
ori se lăsa călăuzit de propriul său bun-simţ interesează mai puţin decât faptul că exista un consens
aproape unanim între el şi scriitorul muntean în ce priveşte programul modernizării limbii, fără
sacrificarea specificului ei naţional.
Cultivarea limbii prin completarea şi modernizarea fondului lexical nu era deci singura
condiţie ce se cerea îndeplinită în vederea constituirii unui instrument de comunicare evoluat şi
adecvat necesităţilor vremii. O limbă literară este varianta îngrijită şi unitară, sub aspectul ei de limbă
comună, naţională. Acest atribut ea il dobândeşte dintr-o sinteză de trăsături lingvistice întemeiată pe
reflectarea particularităţilor celor mai generale şi specifice comunităţii de vorbitori care utilizează
idiomul în cauză. Discuţiile despre problemele limbii literare nu puteau ocoli, prin urmare, un alt
aspect esenţial care intră în definiţia însăşi a conceptului de limbă literară, anume unificarea ei în
raport cu structura graiurilor. Cum trebuia să se procedeze pentru a se ajunge la realizarea unităţii ei
prin stabilirea unui corp de norme care să prezinte şi să împace toate graiurile (subdialectale)
deosebite în vorbire, şi nu mai puţin prin sistemele ortografice folosite în cele trei provincii?

78
 Cel care intervine şi de data aceasta, indicând căile posibile pentru înfăptuirea ideii de unitate
lingvistică, este tot I.Heliade-Rădulescu. Soluţia lui era aceasta: întoarcerea la limba scrierilor
religioase vechi, singura care putea oferi o bază pentru fixarea unor norme comune, datorită
caracterului ei mult mai unitar în comparaţie cu limba vie din secolul al XIX-lea. Dar Heliade înţelege
prin limba veche bisericească nu atât limba lui Coresi, cum credea G.Ibrăileanu, ci limba textelor
bisericeşti de la mijlocul secolului al XVIII-lea, care dobândise un caracter unitar prin generalizarea
variantei literare muntene în toate cărţile romaneşti tipărite.
Norma limbii vechi bisericeşti a fost invocată şi de alţi cărturari din această vreme. G.Bariţiu, de
pildă, exclude criteriul regional transilvănean („dialectul, scrie el, unde m-am născut”) în alegerea
bazei limbii romane literare. Principiul său este de ordin estetic: el înclină spre graiul „care place mai
mult urechilor”, iar acesta se apropie de limba cărţilor bisericeşti. Ideea va fi susţinută şi de
moldoveanul G.Săulescu, iar mai târziu, de T.Cipariu, cel mai consecvent apărător al limbii vechi,
aşezată de el la temelia programului de reformare a limbii culte prin „dezgroparea” elementelor uitate
în cărţile bisericeşti din secolele trecute. În fond, programul astfel conceput – de Heliade şi de alţii –
ducea, implicit, la „muntenizarea” limbii, dacă avem în vedere caracterul muntean al limbii textelor lui
Coresi sau cel muntenizat din cărţile religioase tipărite pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Aceasta era
şi obiecţia pe care filologul moldovean conservator G.Săulescu, i-o aducea lui Heliade.
Întoarcerea la limba veche însemna, în realitate, repunerea în circulaţie a cuvintelor de origine
latină, dispărute cu vremea, ca urmare a procesului de „corupere” la care fusese supus vechiul fond
romanic în decursul istoriei. Unificarea stătea, din acest punct de vedere, sub semnul viitor al
purismului, înţeles şi aplicat în mod diferit în a doua jumătate a secolului.
Trebuie să precizăm că formula revenirii la limba veche nu era interpretată – de Heliade acum,
şi nici de T.Cipariu mai târziu – ca o imitaţie servilă a limbii scrierilor religioase. Se cerea o alegere, o
triere a materialului, pentru a se reţine ceea ce apărea drept „clasic” şi pentru a se îndepărta tot ceea
ce contrazicea normele unei exprimări corecte sub aspect gramatical.
Principiul selecţiei trebuia să acţioneze şi într-un alt sens, pe care l-am putea numi orizontal,
faţă de cel istoric, vertical. Heliade nu pretinde ca în acţiunea de unificare a limbii să se acorde un loc
privilegiat unui anumit grai, în speţă celui muntean. Condus şi de data aceasta de un remarcabil simţ al
realităţii şi lipsit de orice prejudecată exclusivistă regională, Heliade recomandă să se ţină seamă de
răspândirea cuvintelor pe tot cuprinsul teritoriului locuit de români, adică de caracterul popular,
general, al unuia sau altuia dintre elementele ce trebuiau să intre în normele exprimării literare. Într-o
scrisoare adresată în 1838 lui C.Negruzzi, el ţine să precizeze acest lucru, arătând că este necesar să
aibă în vedere cuvintele cu răspândire largă, precum şi pronunţarea lor de către „cea mai mare parte
de români”. În 1839, el revine asupra acestei idei, arătând care sunt condiţiile ce trebuie avute în
vedere pentru a pune la temelia limbii literare elementele comune, selectate din toate graiurile cu
scopul de a se asigura limbii un caracter unitar, naţional: „Multe au bune moldovenii, multe au bune
ungurenii, bănăţenii, bucovinenii, multe au bune macedonenii, multe au bune muntenii; dar multe au
toţi şi rele. Să lepădăm ce-i rău, să îmbrăţişăm ce e bun de la toţi şi între toţi şi să primim şi înnoiturile
cele bune. Un trup să fim cu toţi, o limbă să avem…”.
Exceptând un număr foarte limitat de filologi – între care primul loc îl deţinea acelaşi
G.Săulescu –ideile lui Heliade au fost acceptate şi îmbrăţişate şi în Moldova. Heliade este recunoscut
drept „legiuitor” al limbii de către cel care avea să devină peste câţiva ani cel mai reprezentativ
prozator al Moldovei, C. Negruzzi. Lingvistul muntean întreţine o corespondenţă publică cu C.
Negruzzi, fapt ce trebuie considerat drept un moment esenţial în procesul fixării regulilor comune cu
privire la unificarea limbii române prin recunoaşterea şi acceptarea autorităţii, în această materie, a lui
Heliade.

79
 În 1836, C. Negruzzi se adresa lui Heliade, făcându-i această mărturisire: „Crede, domnul meu,
că noi, preţuind ostenelile d-tale, ne place a te vedea model în scrierile şi traducerile noastre şi vă
aducem laudă ce se cuvine unui literat reformator şi legiuitor al limbii”. Aceste rânduri sunt un
document de însemnătate capitală pentru etapa istorică a ideii de limbă literară din preajma anului
1840 şi pentru evoluţia ei ulterioară. Moldovenii găsesc un model de limbă literară în scrierile lui
Heliade şi declară că-l vor urma. Deci, continuă Negruzzi, „va trebui să se scrie şi în Moldova -ori, şi nu
-oriu, regulamente, şi nu regulamenturi, z se va pronunţa ca în Muntenia zi, astăzi etc. De asemenea,
formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca privileghia, coleghia (venite
prin filieră rusească) vor trebui abandonate în favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu, colegiu
etc”.
Concesiile nu sunt totuşi generale. C. Negruzzi crede că ar trebui păstrate fonetismele cu gi, ca
în mold. gios, gioc, giudecată, ca în italiană, de unde „derază zicerile aceste”: giu, gioco, giudice.
Italienizat pe de o parte (înaintea lui Heliade!), prozatorul moldovean se arată partizan al
etimologismului, nu al limbii vechi sau al graiului moldovean, când optează pentru fonetismul cîne,
pîne, mîne. Respingând variantele munteneşti, el se sprijină pe un argument scump latiniştilor: în
latină (şi în italiană) nu se zice painis, cainis, ci pane, cane… în sfârşit, lui Negruzzi i se pare că este mai
potrivit să se pronunţe şi să se scrie ca în Moldova: proţes, ţivilizat, nu proces, civilizat cum scrie
Heliade (care urma, de fapt, el, de data aceasta, ortografia italiană). Negruzzi nu admite însă, şi pe bună
dreptate, nici forma şenă pentru scenă, fiind gata totuşi să renunţe la grafia şi pronunţia moldoveană
sţenă în favoarea celei care s-a şi impus: scenă. Chiar dacă n-a fost de acord cu toate propunerile făcute
de Heliade, C. Negruzzi a avut un rol esenţial în propagarea ideilor pozitive ale cărturarului muntean în
Moldova, susţinându-le cu convingere şi după ce autorul lor le-a abandonat.
Cultura vastă, erudiţia filologică şi talentul literar, profunzimea gândirii, curajul opiniei
personale şi capacitatea de a intui surprinzător esenţa problemelor cercetate i-au permis lui Heliade să
se manifeste ca un vizionar, ca deschizător de drumuri în cele mai variate domenii ale culturii
româneşti, el îndeplinind astfel în Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Şcoala Ardeleană în
Transilvania. Ideile sale privitoare la modernizarea şi unificarea limbii române literare, exprimate
până la 1840, au fost preluate, dezvoltate şi aplicate de reprezentanţii curentului istoric şi popular, tot
aşa cum latinismul şi, în general, curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale
Şcolii Ardelene.

3.2.4. Trăsături ale limbii literare din epoca premodernă

În lucrările filologice scrise de muntenii Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu sau de
moldovenii Toader Şcoleriu şi George Săulescu, deşi se formează unele păreri despre unificarea
normelor limbii romane, se pune la contribuţie, în cazul celor dintâi, aproape exclusiv material oferit
de varianta literară muntenească, iar în cazul celor din urmă, de varianta moldovenească.
În afara divergenţelor regionale, variantele literare din această perioadă prezintă şi tendinţe
comune, cum sunt: adoptarea unor fonetisme şi forme morfologice noi, care le înlătură pe cele simţite
ca fiind arhaice, şi mai ales preferinţa tot mai accentuată pentru împrumuturile latinoromanice.
Iată, pe scurt, principalele trăsături ale limbii romane literare în perioada 1780 – 1840.
Fonetică. Unele fonetisme arhaice, cu o largă circulaţie în toate scrierile din perioada
anterioară, sunt treptat şi definitiv abandonate. Astfel, e > i (citi, din, dintre etc.), diftongul ia (priiaten,
iaste) este înlocuit cu ie, slova ђ notează şi în variantele nordice vocala e în cuvintele de tipul lege,
greşeşte, u final, deşi este notat frecvent în Gramatica lui Heliade, este doar un ornament grafic, după
cum precizează însuşi autorul cărţii. Este foarte importantă înlocuirea, după 1780, a africatei dentale
dz (audzi, dzise) cu z în toate variantele literare de tip nordic.
80
 Printre alte fonetisme am putea menţiona: păstrarea vocalei ă in păhar, rădica, răsipi etc. şi
înlocuirea lui i cu î in împle, îmblă, îmflă sau trecerea lui î la i in ride, sint, singe etc. Acestea s-au
menţinut nu numai datorită tradiţiei, ci şi în virtutea aplicării, mai ales de către filologii transilvăneni, a
principiului ortografic etimologic.
Setea de întoarcere la un prototip de limbă i-a determinat pe cărturarii Şcolii Ardelene să
apeleze şi la alte fonetisme vechi şi populare, uneori chiar la regionalisme, dacă acestea puteau sluji
idealului apropierii de modelul latin. Astfel, ei acceptă ca norme unice j pentru ğ (joc, judeţ) şi z pentru
dz (zic, auzi). Dar ğ e menţinut în cuvinte ca împregiur, încungiura, unde poate fi recunoscut latinescul
gyrus. Din aceleaşi considerente, ei utilizează formele fără i: cîne, mîne, pîne, care, de altfel, se vor
păstra în limba cultă până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Uzuale sunt şi formele cu e(i) nesincopate:
direg, diregătorie, dirept etc. Din dorinţa de a reduce cât mai mult frecvenţa vocalelor „intruse”, fără
corespondent în latină (şi în celelalte limbi romanice) – ă şi î – filologii transilvăneni acceptă forme
regionale ca beutură, a crepa, detor, reu, strein, tinăr, a uri etc. Unii dintre ei, în special bănăţenii
P.Iorgovici şi C.Diaconovici-Loga, extind această pronunţie şi asupra altor cuvinte, scriind adeche
(adică), alchetuiesc (alcătuiesc), capetém (căpătăm), curend (curind), înveţetură (invăţătură), numer
(număr), redecină (rădăcină) etc. Ei ajung la astfel de forme, întâlnite şi la alţi scriitori români1, nu
numai pentru că în graiul bănăţean fenomenul în cauză e mai răspândit, ci şi datorită faptului că s-au
străduit să „corecteze” formele româneşti după modelul latin. Aşa se explică şi alte schimbări fonetice
în spirit latinist, pe care le întâlnim la cei doi filologi. De pildă, P.Iorgovici scria portem (purtăm), potere
(putere), sunt (sînt), scie (ştie) etc., iar la C.Diaconovici-Loga întâlnim constant formele român,
românesc, România, personă, forte, formos etc.
De asemenea, cei doi cărturari menţin o veche normă a variantei literare bănăţene: n
netransformat in i în cuvinte ca petroni (pietroi), spuni (spui), ţini (ţii) etc., dar introduc şi altele din
graiul natal, pe care le considerau a fi mai apropiate de cele latineşti: scamn (scaun), teu (tău) etc.
În limba intelectualilor transilvăneni apar frecvent, în această perioadă, şi alte forme regionale
cu o circulaţie mai largă în graiurile din Transilvania, cum sunt: acăţa (agăţa), cărindar (calendar),
desvăli (dezveli), holbură (volbură), încătrău (incotro), lapădă (leapădă), luom (luăm), năcăji (necăji),
rădite (ridiche) etc. În scrierile din Transilvania, e devine ă după grupurile consonantice st şi tr:
blăstăma, dintră, trămura etc., iar a neaccentuat trece la ă în dător, dătorii, tăbac, zădar etc.
Privit în ansamblu, aspectul fonetic al limbii reprezentanţilor Şcolii Ardelene nu diferă totuşi
prea mult de cel al limbii literare moderne. Aceasta se explică prin faptul că, fiind cei dintâi învăţaţi
români care au studiat fonetica istorică a limbii noastre, ei au putut să aleagă – atât din limba română
scrisă în diferite locuri şi timpuri, cât şi din graiurile populare – fonetismele cele mai potrivite pentru
constituirea unui sistem fonetic simplu şi unitar, care să permită o cât mai reuşită încadrare a
neologismelor latine şi romanice în structura limbii noastre. Prin lucrările filologice tipărite de ei s-au
răspândit şi o seamă de norme fonetice, care mai târziu au fost acceptate şi de alţi scriitori şi filologi
români, în special de I.Heliade Rădulescu, contribuind astfel, în etapa următoare, la unificarea
normelor limbii române literare.
În Moldova şi în Muntenia, limba cultă prezintă mai puţine inovaţii fonetice decât în
Transilvania, în pofida faptului că şi aici se produce o „invazie” a fonetismelor populare. Unele
fonetisme specifice, cum este, de pildă, velarizarea vocalei e după oclusivele d şi p în cuvinte ca dă (de),
dăşărt (deşert), dăstul (destul), pă (pe) etc., deşi apar mai des, continuă să aibă o frecvenţă mai redusă
faţă de cele care s-au impus în limba literară mai târziu. În schimb, sunt generale unele norme mai
vechi ale variantei literare munteneşti: z (zi) şi j (joc, joi, dar şi încongiura), îi (cîine, mîine, pîine), s, j, r
duri înaintea diftongului ea (covîrşaşte, veştejaşte, hotăraşte).

1
De exemplu, la C.Conachi întâlnim formele resboae, resplăteşte, recoreşte, zedar.
81
 Varianta literară moldovenească, reprezentată mai ales de limba cărţilor apărute în Tipografia
Albinei Românești, păstrează africata ğ în gioc, giudecată, formele fără i: mîne, pîne, r moale în sufixele
-ar, -tor: cepariu, ştiutoriu etc., dar şi agiutoriu, ceriu etc. Unele fenomene fonetice de tip nordic au
acum o frecvenţă mai mare în limba scrisă din Moldova, dar nu reuşesc să se impună ca norme. Dintre
acestea fac parte:
 ă protonic trecut la a: capitan;
 închiderea lui e medial neaccentuat, mai rar în poziţie finală, în i: adivărul, binili, ci, pi;
 trecerea lui ea la ie: mîngîiet, spăriet;
 reducerea diftongului ea la e: a ave, făcem, gre;
 rostirea dură a consoanelor s, z, ţ, ş, j: sară, sângur, ţân, şărpi, păşând, grijă.
Dintre labiale, f se palatalizează sporadic: hiară, hier, iar celelalte variază în diferite regiuni ale
acestui grai. Aceste fonetisme se menţin în scrierile majorităţii intelectualilor moldoveni până la 1780,
când sunt abandonate sub presiunea normelor unitare.
Morfologie. În structura morfologică a limbii române literare nu se produc modificări
importante faţă de epoca anterioară. Majoritatea normelor vechi şi populare specifice limbii culte din
secolul al XVIII-lea se păstrează şi în această perioadă, însă alături de ele apar, mai frecvent decât în
scrierile de până atunci, unele forme noi, care s-au impus în limba literară modernă.
Reflectând această situaţie, scrierile normative, în special gramaticile, consemnează, adesea,
două şi chiar trei variante pentru aceeaşi formă morfologică. Doar în Gramatica românească a lui I.
Heliade Rădulescu selecţia e mai riguroasă, fără a fi însă nici aici perfectă. Menţionăm, în continuare,
câteva dintre cele mai importante inovaţii morfologice care tind să se impună în această perioadă.
a. În scrierile transilvănene se constată tendinţa de înlocuire a articolului genitival invariabil a
cu formele al, a, ai, ale.
b. Tot la ei, dar şi în textele moldoveneşti, consemnăm preferinţa pentru formele verbale cu
dentala refăcută la pers. I sg. a indicativului prezent: aud, spun, pot (ultima formă alternând cu poci. În
textele munteneşti întâlnim, aproape fără excepţie, formele iotacizate (eu) auz, spui.
c. Se răspândesc acum, în special la filologii bănăţeni, formele cu u la imperfect, pers. a III-a pl:
(ei) erau etc., dar cele identice cu singularul (el, ei) mergea continuă să fie majoritare.
d. În varianta literară munteană, se generalizează auxiliarul a la pers. a III-a sg. a perfectului
compus, în timp ce moldovenii şi transilvănenii păstrează încă forma nediferenţiată au.
e. În toate scrierile, conjunctivele neregulate de tipul să deie, să ieie, să steie alternează cu cele
în -ea (-a).
Toate aceste forme sunt recomandate de I.Heliade-Rădulescu, mai cu seamă după 1836, ca
norme ale limbii române literare, cu toate că, până la 1840, nici el nu le respectă decât parţial.
O notă aparte faţă de limba cultă actuală o dau structurii morfologice din perioada la care ne
referim numeroasele neologisme latino-romanice, care au o altă încadrare morfologică decât cea de azi
[Vezi: Ivănescu – Leonte, 1956; Ursu, 1963].
Sintaxa. Ca şi morfologia, sintaxa mai păstrează încă numeroase elemente vechi şi populare,
specifice limbii cărţilor bisericeşti din secolul al XVIII-lea. Abia spre sfârşitul perioadei de tranziţie,
structura sintactică a limbii literare începe să se clarifice şi să se modernizeze datorită intervenţiei, în
primul rând, a lui I. Heliade Rădulescu, dar, fireşte, şi în urma influenţei tot mai puternice a sintaxei
populare şi a modelelor romanice, în special a modelului sintactic francez.
Surprinzător este faptul că la cei dintii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu întâlnim decât rar
construcţii sintactice alcătuite după modelul latin.
Lexicul suferă schimbări esenţiale în această perioadă. În Moldova şi Muntenia, influenţele
orientale (greacă, turcă, rusească) fac ca lexicul intelectualilor romani de până la 1840 să ne apară

82
învechit şi relativ sărac. În deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea se amplifică şi în ţările româneşti
procesul de modernizare a lexicului literar – proces început încă pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ca
urmare a lărgirii influenţelor romanice, în special a celei italiene şi franceze. În scurt timp, vocabularul
românesc îşi va schimba radical fizionomia în Principate. Iar în Transilvania, unde acţiunea de
„reromanizare” a limbii culte începuse pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, modernizarea s-a produs
mai de timpuriu.
Întrucit direcţiile principale deschise de Şcoala Ardeleană în această privinţă au fost urmate în
secolul al XIX-lea de aproape toţi intelectualii români, vom insista asupra contribuţiei lor la înnoirea şi
îmbogăţirea lexicului românesc. Spirite universale, deschise la tot ceea ce era nou în cultura europeană
din acea epocă, cărturarii transilvăneni şi-au propus, şi în bună măsură au reuşit, să organizeze
dezvoltarea culturii noastre pe o cale nouă, modernă. În acest sens, ei au iniţiat cea dintii acţiune
organizată de traducere şi elaborare a numeroase şi variate opere din diverse ramuri ale ştiinţei:
filozofie, logică, gramatică, matematică, fizică, medicină, agronomie etc. Totodată, ei n-au încetat să
alcătuiască opere istorice, să traducă lucrări religioase şi chiar s-au încumetat să elaboreze unele
scrieri literare. O astfel de acţiune era însă aproape imposibil de întreprins cu mijloacele de care
dispunea limba romană din secolul al XVIII-lea. De aceea filologii transilvăneni s-au străduit, înainte de
toate, să creeze terminologia necesară exprimării celor mai importante noţiuni ştiinţifice, dar nu au
neglijat nici îmbogăţirea de ansamblu a lexicului romanesc.
Cum era şi firesc, principalele surse de sporire a vocabularului literar nu puteau fi decât latina
şi limbile romanice, iar dintre acestea, în primul rând, italiana. Totuşi primii latinişti nu numai că n-au
abuzat de neologisme, dar s-au străduit chiar să romanizeze terminologia filozofică curentă de origine
greacă sau latină. S. Micu aşeza limba romanească alături de toate limbile mari în care cei mai de
seamă filozofi ai timpurilor au încercat cândva să-şi exprime gândurile. El credea despre limba sa
maternă că aceasta într-adevăr este o oglindă a universului pentru cine s-ar fi priceput să scotocească
prin ungherele şi tainiţele ei. Neologismul e admis de Klain numai „unde graiul nostru s-ar afla în
lipsă”. Aşa se explică, pe de o parte, preferinţa manifestată de cărturarii transilvăneni faţă de termenii
calchiaţi sau traduşi, iar pe de altă parte, menţinerea aproape integrală a fondului lexical existent în
vechile scrieri romaneşti, pe care ei s-au străduit să-l completeze cu numeroase cuvinte create prin
derivare sau compunere, dar şi cu unii termeni arhaici sau regionali, mai ales dacă aceştia erau de
origine latină. Aşadar, filologii transilvăneni n-au manifestat tendinţe puriste, întrucât ei n-au dorit să
elimine cuvintele străine pătrunse în ţesătura limbii romane de-a lungul timpului, ci s-au împotrivit
mai cu seamă adoptării neologismelor provenite din altă sursă decât cea latină sau romanică.
Iată o listă sumară a elementelor lexicale caracteristice pentru limba învăţaţilor transilvăneni:
Neologisme latino-romanice: atentat, cauză, condiţie, conferenţie, columnă, constituţie,
director, elocvent, impostor, literă, gen, inscripţie, magistru, memorie, modă, natură, naţioane (naţiuni),
ocasie, omagiu, orator, pedagog, pronunţie, proprietate, presidium, a recomenda, a replica, regulă,
securitate, sistemă, soţietate, sufragiu, ţivilizaţie, urban, virtuos, veneraţie etc.
Termeni ştiinţifici: articul, imperfect, interjecţie, mod, verb, dialect, derivat, compoziţie,
cujugţie, poziţie, contaminat, , lavă, pori, speriinţă, termen etc.
Termeni calchiaţi sau traduşi: chipuri „moduri”, hotărâre „definire”, închipuire peste tot „idee
universală”, închipui „imagina” a împururi „a eterniza”, întregime „integritate”, nestrăbătuincios
„impenetrabil”, putinţă „posibilitate”, singuratec „individual”, spiţă „specie”, stăriîmprejur
„circumstanţe”, temei „subiect”, trup „corp, lucru”, zicere „afirmaţie” etc.
Învăţaţii transilvăneni au încercat să completeze, de asemenea, fondul lexical romanesc cu
termeni noi formați prin derivare şi compunere. Atenţia lor s-a îndreptat, în primul rând, spre
rădăcinile moştenite din latină. În Observaţii de limbă rumânească, Paul Iorgovici propune o listă foarte

83
bogată de cuvinte noi, create prin derivare de la elemente lexicale mai vechi, moştenite din latină:
advenire „a veni la cineva, a sosi”, convenire, convenciune „împăcare”, devenire „a veni în jos” (toate de
la verbul venire); iluminare (luminare), imperit „neştiut”, imperiţie „neştiinţă”, periculu „cercare cu
frica”, periculos „plin de frică”, prelucire „strălucire” (de la lucire), prevenire „a ajunge la ceva”,
provenire „a veni din pământ” (de la venire) etc.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene au preferat mai ales termenii arhaici, regionali şi populari de
origine latină, pe care i-au introdus în scrierile lor cu intenţia de a întregi fondul latino-romanic al
vocabularului romanesc literar. Între aceştia se numără: aorea „odinioară” (lat. ad hora), ai „usturoi”
(lat. alium), a custa „a trăi” (lat. constare), a comânda „a face masa de pomenire pentru omul mort” (lat.
commandare), op „trebuie, este necesar” (lat. opus est), rost „gură” (lat. populară rostrum) etc.
Frecvente sunt şi regionalismele ardeleneşti de alte origini: armariu „dulap de vase”, cătană
„soldat”, dărăb „bucată”, a făgădui „a promite”, a tăgădui „a nu recunoaşte”, tină „noroi”, ghib
„cocoşat”, iosag „avere”, pleşug „chel”, cloambă „ram”, fărtai „sfert” etc.
O trăsătură specifică a lexicului literar din această perioadă este interferenţa elementelor
orientale, provenite din turcă, greacă, neogreacă şi rusă (în Moldova şi Muntenia), sau a
împrumuturilor din maghiară şi germană (în Transilvania), cu tot mai numeroase neologisme latino-
romanice, a căror aspect diferă adesea de cel pe care l-au căpătat mai târziu în romană, datorită atât
filierei străine prin care ne-au venit, cât şi modului în care au fost adaptate la sistemul fonetic şi
morfologic al limbii noastre.
Examinând structura limbii române culte din perioada de tranziţie, constatăm că, în ansamblu,
ea mai păstrează încă o parte din trăsăturile specifice vechii romane literare. Paralel, putem observa
însă continuarea unor tendinţe inovatoare, ce se vor dezvolta în următoarele decenii, şi anume:
 abandonarea treptată a faptelor de limbă învechite;
 modernizarea lexicului prin adoptarea împrumuturilor latino-romanice, crearea unei
terminologii ştiinţifice;
 delimitarea, în linii mari, a principalelor stiluri funcţionale;
 încercări de unificare a normelor exprimării culte.
Fireşte că toate acestea sunt o consecinţă a procesului de renaştere culturală şi social-politică,
ce s-a manifestat în toate provinciile româneşti, începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINARUL 1: PROBLEME DE LIMBĂ ROMÂNĂ ÎN PREOCUPĂRILE ȘCOLII ARDELENE

1. Contribuția reprezentanților Școlii Ardelene la dezvoltarea culturii și filologiei române

a) Originile Școlii Ardelene;
b) Școala Ardeleană și cultura;
c) Școala Ardeleană și învățământul;
d) Lupta pentru tipărirea cărților în limba română.
2. Probleme de ortografie și ortoepie în concepția Școlii Ardelene
a) Ortografia ca mijloc important pentru a demonstra originea latină a limbii române;
b) Corifeii Școlii Ardelene – adversari ai alfabetului chirilic;
c) Introducerea alfabetului latin și promovarea principiului etimologic în ortografie;
d) Concepția ortografică a cărturarilor Școlii Ardelene.

84
 3. Școala Ardeleană și problemele de gramatică
a) Sursele de inspirație pentru cărturarii ardeleni în elaborarea gramaticilor;
b) Rolul gramaticii în dezvoltarea limbii în concepția Școlii Ardelene;
c) Prezentarea celor mai importante gramatici, elaborate în cadrul Școlii Ardelene;
d) Categoriile gramaticale și terminologia lor în gramaticile Școlii Ardelene.
4. Școala Ardeleană și problemele îmbogățirii vocabularului. Contribuții lexicografice
a) Sursele de îmbogățire a vocabularului. Împrumuturile. Neologismele;
b) Demonstrarea latinității vocabularului românesc;
c) Principalele realizări lexicografice în cadrul Școlii Ardelene: meritele și deficiențele
lor.

SEMINARUL 2: I. HELIADE RĂDULESCU ȘI PROCESUL DE MODERNIZARE A LIMBII ROMÂNE

1. Activitatea filologică a lui I. Heliade Rădulescu: privire generală

a) I.Heliade Rădulescu și atitudinea lui față de ideile Școlii Ardelene
b) Principalele repere în identificarea concepției lingvistice a lui I.Heliade Rădulescu
(Gramatică românească, 1828; Repede aruncătură de ochi asupra limbii și începutului românilor, 1832;
Corespondența cu C.Negruzzi, 1836, ș.a.).
2. Probleme de ortografie în preocupările lui I.Heliade Rădulescu
a) Reforma chirilicei românești;
b) Introducerea alfabetului latin;
c) Heliade – adept al principiului fonetic în ortografie.
3. Gramatica și cultivarea limbii în viziunea lui I.Heliade Rădulescu
a) Importanța primordială a gramaticii în opera de cultivare a limbii;
b) Recomandări concrete ale lui I.Heliade privind cultivarea limbii.
4. I.Heliade Rădulescu și îmbogățirea vocabularului limbii române
a) Probemele vocabularului limbii române, sesizate de Heliade;
b) Mijloacele de îmbogățire a vocabularului: derivarea, compunerea, împrumuturile
latino-romanice, înlocuirea lexicului nelatin;
c) Concepția privind elaborarea dicționarului limbii române .

B. APLICAȚII:

1. Identificați principalele idei ale lui Samuil Micu despre sursele de împrumut lexical pentru
limba română, ce reies din fragmentul citat mai jos:
Fiindcă pentru aceea vorbim ca alții să înțeleagă. Nu se cade să amestecăm cuvinte străine în
limba românească, adică nemțești sau ungurești cu turcești sau slavonești sau dintr-alte limbi, mai ales
când vorbim cu cei proști... Iară unde lipsește limba noastră românească și nu avem cu care să putem
spune unele lucruri, mai ales pentru învățături și în științe, atunci cu socoteală și numai cât iaste de
lipsă putem să ne întindem să luăm ori din cea grecească, ca din cea mai învățată, ori din cea
latinească, ca de la a noastră maică, pentru că limba noastră cea românească iaste născută în cea
latinească...
(Scurtă cunoștință a istorii românilor)

2. Comentați ideile lui P.Maior referitoare la modelul de ortografie a limbii române:

Sunte treizeci și nouă de ani de când lingviștii români dezbat problema ortografiei române sau
latino-valahice. Căci așa cum nu numai aceștia toți sunt de acord să izgonească din republica literară a

85
românilor alfabetul chirilic care a învăluit limba română cu cel mai adânc întuneric, și să restituie
alfabetul strămoșesc latin, ci chiar și străinii dornici să întrețină relații mai apropiate cu românii îi
îndeamnă cu multă vreme în acest sens, tot astfel nu s-a putut hotărî definitiv ce ortografie trebuie
urmată în folosirea alfabetului latin.
Căci cei care locuiesc între unguri, învățați din copilărie cu ortografia ungurească,consfințesc
ortografia ungurească. Însă, cei ce știu limba germană și au legături mai strânse cu germanii preferă să
urmeze ortografia germană. […]
Așadar, trebuie să îmbrățișăm o atare ortografie latino-valahică, potrivită cu natura limbii
române și care să cuprindă toate graaiurile acestei limbi, și cu ajutorul căreia pe cât este posibil, limba
română să dvină deopotrivă de ușor de învățat de către toate popoarele, și care în fine să facă mai
desăvârșită limba română.
Pentru obținerea acestui scop, nici o ortografie nu pare mai potrivită decât cea italiană, nu
numai fiindcă este cunoscută în întreaga Europă, ci în primul rând fiindcă aceste două limbi, cea
italiană și cea română, care au aceeași origine, sunt atât de legate între ele prin cea mai strânsă
înrudire, atât în ceea ce privește cuvintele,cât și pronunțarea etc., încât nimeni din cei care le cunosc pe
amândouă, nu poate să stea la îndoială că odinioară nu au fost una și aceeași limbă, latina populară.
(Ortografia română sau latino-valahică, 1819)

3. Comentați opiniile lui I.Heliade Rădulescu referitoare la unificarea și modernizarea limbii

române literare, în baza fragmentului din Scrisoare către C. Negruzzi, propus mai jos:

Sistema mea a fost ca să poată cineva aduce limba în stare, pe cât se poate, a exprima tot ce se
gândește, fie în materie fizică, fie morală, politică sau religioasă. Pe drumul acesta am vrut să am de
povață, de se va putea, dreptul-cuvânt, armonia și energia și sau pe câte trele să întrebuințez deodată,
sau, după întâmplări, să aleg pe acea mai preferabilă și mai potrivită cu întâmplarea. Dreptul-cuvânt
mă povățuia ca toate zicerile cele nouă să mă silesc a le rumăni, după cum le-au grecit, latinit, franțozit,
italienit grecii, romanii, francezii, italienii. Armonia (pe cât a putut să fie primitoare urechea mea de
armonie, sau după cât a mea creștere m-a făcut să mă deprinz mai mult ori mai puțin cu sonuri mai
blânzi sau mai aspre), armonia, zic, cerea ca în această pravilă de a rumâni să nu uit și drepturile ei ce
în toate veacurile și în toate locurile le-a avut, de a i se face adică totdauna scutire din pravilă de a
rumâni să nu uit și drepturile ei ce în toate veacurile și în toate locurile le-a avut, de a i se face adică
totdauna scutire din pravilă când a ei ureche delicată este rănită de asprimea întâmpinului celui urât.
[…].
Așa, am vrut mai întâi să-mi fac și să-mi hotărăsc mie o limbă prin care să mă esprim și să
înțeleg aceea ce gândesc; am vrut să-mi fac vocabulerul terminilor tehnici, și m-am apucat de traducții;
am început mai întâi gramatica, și nu ca să pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o cunoaștem, ci ca să
trec prin tipii limbei și ca să poci pune pe vocabulerul meu terminii cei noi gramaticali și să-mi formez
limba gramaticii.

C. REFERATE:

1. Contribuția corifeilor Școlii Ardelene la modernizarea limbii române.

2. I.Heliade-Rădulescu și unificarea normelor literare.

86
 4. ORIENTĂRI ȘI CURENTE ÎN DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE MODERNE

Obiective:
 să descrie procesul de evoluție a limbii române din această perioadă;
 să identifice problemele limbii literare din această perioadă și abordarea lor de către filologii
români;
 să prezinte principalele curente din procesul de evoluție a limbii române moderne;
 să analizeze aspectele pozitive și cele negative ale pozițiilor curentelor respective;
 să ia atitudine față de opiniile filologilor din epoca dată prin formularea propriului punct de vedere
asupra problemeloe vizate;
 să argumenteze pertinența tezelor direcției naționale în evoluția limbii române;

Prospectul temei:
♦ Direcția latino-romanică în evoluția limbii române literare. Tendințele de dezvoltare a limbii române
literare în secolul al XIX-lea. „Relatinizarea” și „reromanizarea” limbii române.
♦ Curentul latinist. Geneza și obiectivele curentului latinist. Principiile lui A.Treboniu Laurian și
I.C.Massim. Preocupările lingvistice ale lui T.Cipariu.
♦ Influența franceză. Premisele istorice ale influenței limbii franceze în Europa și Țările Române.
Rezultatele acestei influențe.
♦ Tendința italienizantă (heliadistă). Argumentele lui I.Heliade-Rădulescu pentru orientarea limbii
române spre modelele italiene. Susținători și oponenți ai acestei poziții.
♦ Tendința analogistă (pumnistă). Principii și soluții de modernizare a limbii române în viziunea lui
A.Pumnul.
♦ Curentul istoric popular. „Școala critică moldoveană” de la „Dacia literară” și lupta ei împotriva
exagerărilor lui I.Heliade-Rădulescu și ale Școlii Ardelene. Preocupări ale junimiștilor de normarea
limbii române literare.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p.
177 -212.
2. Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa limbii literare în secolele al XIX-lea și al XX-lea, București,
Editura Academiei Române, 2015.
3. MANCAȘ, M. Istoria limbii române literare. Perioada modernă (sec.al XIX-lea), București, Tipografia
Universității București, 1974.
4. DRAICA, D. Aron Pumnul and Romanian Orthography. În: The Proceeding of the International Conference
Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity. Section: Language and Discourse, 3, Târgu-
Mureș, 2016, p. 60-71; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V3950/pdf [accesat 09.01.2018].
5. MIREA, G. Junimea și neologismele. În: Limbă și literatură, 1980, nr.2, p.185-202.
6. PETRESCU, I. Concepția lingvistică a lui Aron Pumnul. În: Cercetări de Lingvistică, XI, 1966, nr.2, p.175-183.
7. GRECU, V.V. Timotei Cipariu și latinismul. În: Limba Română, XIX, 1970, nr.6, p.503-514.
8. PAMFIL, C.-G. Timotei Cipariu – lingvist și filolog, Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”, 2009.
9. PAMFIL, C.-G. Contribuția lui Timotei Cipariu la cercetarea lexicului limbii române. În: Anuar de Lingvistică
și Istorie Literară, tomul XLIV-XLVI, București, 2004-2006, p.75-84; http://www.alil.ro/wp-
content/uploads/2012/05/Contribu%C5%A3ia-lui-Timotei-Cipariu-la-cercetarea-lexicului-limbii-
rom%C3%A2ne.pdf [accesat 25.01.2018].
10. PAMFIL, C.-G. Timotei Cipariu – primul filolog român. În: Limba Română (Chișinău), XVII, 2008, nr.1-2;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=588 [accesat 25.01.2018].

87
 4.1. DIRECȚIA LATINO-ROMANICĂ ÎN EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE
Discuţiile despre problemele limbii române literare, purtate în deceniile 4 – 6 ale sec.al XIX-lea,
sunt reflectate în numeroase publicaţii ale vremii. În esenţă, toate problemele limbii literare, luate în
dezbatere, acum sunt subordonate ideii de „cultivare” a limbii, de transformare a ei într-un instrument
modern din punctul de vedere al posibilităţilor de exprimare şi unitar sub aspect naţional, care să
răspundă nevoilor unei culturi aflate în plin progres.
Limba română literară din secolul al XIX-lea o continuă pe cea a veacului anterior, problemele
ei fiind, pe de o parte, cele luate în discuție la sfârșitul secolului al XVIII-lea și, pe de altă parte, cele
reclamate de condițiile noi, sociale și politice, cu care se confrunta societatea românească în prima
jumătate a secolului al XIX-lea. Despre stadiul atins de limba română în scrierile din preajma seolului
al XIX-lea vorbesc lucrările învățaților transilvăneni, traducerile din autorii străini și primele manuale
școlare.
Asemenea lucrări răspundeau, fără îndoială, unei necesități stringente, căci erau dictate de
nevoile învățământului, ele arătând calea care trebuia străbătută, de la o fază arhaică și populară a
limbii până la una modernă, pentru a se ajunge la crearea și perfecționarea unui instrument de
comunicare potrivit cu noile realități și cu progresul ideilor în toate domeniile de activitate. Trebuie
consemnat că limba folosită, în această perioadă, în Principate cuprindea unele grecisme în ramurile
vieții intelectuale și turcisme – în sectoarele politic și material; în plus, odată cu instituirea
Regulamentului organic, își fac intrarea – ce-i drept, pentru timp scurt – și elemente rusești, în special,
în administrație.
Ținând cont de aceste fapte și împrejurări, direcțiile de dezvoltare a limbii române în secolul al
XIX-lea se vor îndrepta spre:
a) crearea unui instrument de expresie bogat și adecvat necesității de comunicare a realizărilor
noi din știința și cultura vremii;
b) adaptarea formelor la specificul sistemului limbii române.
Prima tendință implica eliminarea tuturor elementelor pătrunse în limbă, care aminteau de
epoci, de influențe și rânduieli perimate. Cea de-a doua viza, îndeosebi, materialul lexical al limbii, ale
cărui forme trebuiau integrate prin asimilarea unor împrumuturi făcute din surse eterogene, mai cu
seamă latino-romanice.
Drumul dezvoltării și perfecționării limbii trebuia să-și găsească însă un făgaș croit prin
contribuția oamenilor de cultură – scriitori și filologi – și consolidat prin consfințirea uzului.
Dezbaterile referitoare la problemele limbii literare, despre care va fi vorba infra, constituie una din
paginile cele mai instructive și mai pasionante ale acestei epoci.
Procesul de înnoire și, în unele privințe, chiar de modernizare a limbii noastre literare începe
încă de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, adică de atunci de când româna, învingând definitiv
slavona, își asumă toate rosturile unei limbi oficiale și de cultură. Un rol esențial în evoluția exprimării
culte românești l-a avut însă și tendința de laicizare a culturii noastre din acea epocă, fapt care a dus
treptat la diversificarea stilistică și, implicit, la dezvoltare și înnoire lingvistică. Dar acest proces se
intensifică numai după 1780, când filologii Școlii Ardelene ridică problema cultivării limbii – cel puțin
sub aspect teoretic – la rangul de preocupare științifică și socioculturală majoră. Cu toate acestea,
modernizarea propriu-zisă a limbii române literare devine un fapt real, așa cum sublinia G.Ivănescu,
abia de prin 1820 – 1830, când „începe să se scrie la noi o limbă cu adevărat nouă, limba literară de azi,
care-și are baza în limba laică a epocii precedente, și abia atunci limba veche sau, mai bine zis,
bisericească, nu mai e urmată de nimeni...” [Ivănescu, 1980:620].
Examinând condițiile socio-culturale care au favorizat tendințele de modernizare a românei
literare din această perioadă, se poate constata că ele nu erau identice pe întregul teritoriu dacoromân.
88
Diferențierea acestor condiții de la o provincie românească la alta a determinat și alegerea unor
direcții diferite de modernizare a limbii culte. Astfel, în vreme ce româna literară din Transilvania își
caută sursele de împrumut în limbile de cultură ale Occidentului romanic și, uneori, în germană sau
maghiară, variantele literare din Principate păstrează încă un contact strâns cu neogreaca, turca și,
spre sfârșitul perioadei la care ne referim, cu rusa. Abia în jurul anului 1840, modernizarea în spirit
latino-romanic a limbii și culturii noastre devine un scop dominant al intelectualilor români din toate
provinciile. Până atunci, tendința de „occidentalizare romanică” a limbii literare se manifestase
succesiv – în proporții și pe căi diferite – în toate țările române.
Cu toate acestea, modernizarea limbii noastre literare în secolul al XIX-lea, fiind un proces
foarte complex, cu implicații în toate sectoarele românei culte, nu trebuie considerată o simplă
apropiere de limbile romanice apusene, realizată prin adoptarea unui mare număr de neologisme
franțuzești și italiene, ci o încercare justificată și bine fundamentată teoretic de scoatere a românei
culte de sub influențele neunitare de tip oriental și îndreptarea ei pe un făgaș latino-romanic, mai
potrivit cu structura și originea sa. Acest lucru s-a realizat atât prin mijloace externe, cât și prin
mijloace interne, manifestându-se în toate compartimentele limbii. Tocmai de aceea, în literatura de
specialitate, se vorbește despre o direcție latino-romanică în modernizarea limbii noastre literare, care,
în secolul al XIX-lea, a dominat cu autoritate procesul de înnoire și de unificare a românei culte.
Tendinţe de modernizare a limbii române în spirit latino-romanic se resimt în special în jurul
anului 1840, când ea devine o direcţie dominantă a intelectualilor din toate provinciile româneşti, cu
imense consecinţe teoretice şi, mai ales, practice, pentru înnoirea şi dezvoltarea românei literare.
G.Ivănescu menţiona, în acest sens, că abia de prin 1820-1830, când „începe să se scrie la noi o limbă
cu adevărat nouă, limba literară de azi, care-şi are baza în limba laică a epocii precedente, şi abia
atunci limba veche sau, mai bine zis, bisericească, nu mai e urmată de nimeni...”. În mai puţin de un
secol, limba română a primit un aspect pronunţat occidental, în vădit contrast cu înfăţişarea ei din
veacurile anterioare. Acest lucru i-a determinat pe cercetători să vorbească despre „reromanizarea”,
„occidentalizarea romanică” sau „relatinizarea” limbii române în secolul al XIX-lea.
Termenul „reromanizare” a fost propus de S.Puşcariu într-un studiu publicat pe la 1931, pentru
a denumi procesul rapid de înnoire şi modernizare a lexicului românesc prin asimilare, numai în
câteva decenii, a unui număr mare de împrumuturi latino-romanice. I.Iordan a criticat acest termen,
apreciind că nu se poate vorbi de o reromanizare în cazul unei limbi ca româna, care nu şi-a pierdut
niciodată caracterul romanic. Al.Niculescu a propus înlocuirea termenului discutat de S.Puşcariu şi
I.Iordan prin cel de occidentalizare romanică pe care îl consideră mai cuprinzător şi, respectiv, mai
adecvat pentru a caracteriza schimbările produse în vocabularul românesc din sec.al XIX-lea. Și acest
termen este însă vulnerabil, întrucât el limitează evoluţia limbii la o influenţă romanică apuseană, pe
când procesul dat a fost mult mai compex. Un caracter mai restrictiv are termenul relatinizare, propus
de A.Graur şi acceptat de mai mulţi lingvişti (V.Țâra, Șt.Munteanu, E.Referovskaia ş.a).
Reromanizarea sau relatinizarea limbii române s-a manifestat în toate compartimentele ei şi
este rodul nu doar al influenţelor externe, ci şi al unor acţiuni deliberate ale intelectualilor români,
începând cu Școala Ardeleană şi terminând cu majoritatea cărturarilor din sec.al XIX-lea. În concepţia
filologilor ardeleni, modernizarea limbii române era posibilă numai prin contactul ei cu latina şi,
eventual, cu italiana, poziţie împărtăşită şi de I.Heliade Rădulescu, în timp ce intelectualii din
Principate susţineau apropierea cu franceza, cea mai importantă limbă din Europa în acea epocă. Până
la urmă, cele două direcţii au fuzionat, aproape toţi intelectualii pledând pentru respectarea modelului
latino-romanic în selectarea normelor unice, în reînnoirea sintaxei şi în îmbogăţirea vocabularului. Se
manifestă un efort general de adaptare a împrumuturilor latino-romanice la structura fonetică şi
morfologică a limbii române.

89
 Direcţia latino-romanică în evoluţia limbii culte a determinat, într-o măsură mai mare decât s-a
admis până acum, fixarea normelor moderne ale românei literare.
Acceptarea sistemului fonologic al variantei literare muntene ca bază pentru structura fonetică
unitară a limbii noastre literare a fost posibilă şi datorită faptului că acest sistem, având mai puţine
inovaţii, se afla mai aproape de modelul latin. Astfel, printre fonetismele cu o circulaţie relativ largă se
remarcă forme ca: părete (din lat.paries,-etis), rădica (din lat. eradicare), riu (din lat.rivus), ride (din
lat.ridere), câne (din lat.canis), pâne (din lat.panis) etc., precum şi forma sunt, atestată încă la
P.Iorgovici şi păstrată până în zilele noastre. Și aversiunea unor intelectuali români pentru ă şi î poate
fi explicată tot prin tendinţa de modernizare latino-romanică a limbii, sunetele respective neexistând
nici în latină, nici în franceză, nici în italiană.
Direcţia latino-romanică în modernizarea limbii române a determinat şi opţiunea pentru alte
norme morfologice, cum sunt: formele verbale cu dentala refăcută: văd, aud, spun, pot etc., în loc de
văz, auz, spui, poci etc.; abandonarea formelor perifrastice de mai mult ca perfect, includerea
perfectului simplu printre timpurile acceptate în limba literară ş.a. S-a reromanizat şi sitemul de
derivare al românei: numeroase sufixe şi prefixe de origine latino-romanică au devenit foarte
productive în această perioadă: al (din lat.-alis) – săptămânal, vamal; -anţă (din it.anza) – cutezanţă,
siguranţă, -bil (din lat.-bilis) auzibil, locuibil; -ism (din fr.-isme) – românism, boierism etc.
Aşadar, modernizarea limbii române literare în sec.al XIX-lea nu trebuie considerată o simplă
apropiere de limbile romanice apusene, realizată prin adoptarea unui număr mare de neologisme
franţuzeşti şi italiene, ci o încercare justificată şi bine fundamentată teoretic de scoatere a românei
culte de sub influenţele neunitare de tip oriental şi îndreptarea ei pe un făgaş latino-romanic, mai
potrivit cu originea şi structura sa. În consens cu această orientare latino-romanică, în lingvistica
românească din această epocă s-au făcut remarcate un șir de curente – mai moderate sau mai
extremiste – care propuneau soluții pentru dezvoltarea și modernizarea limbii române literare.

4.2. CURENTUL LATINIST

Curentul latinist reprezintă continuarea şi amplificarea ideilor Școlii Ardelene în decursul
secolului al XIX-lea, mișcare ce se desfăşura în paralel cu influenţa franceză şi direcţia italienizantă.
Însă latinismul, extins şi în Principate, se întemeia pe o altă teză decât cea susţinută de S.Micu,
Gh.Șincai şi P.Iorgovici, potrivit căreia româna ar fi latina clasică coruptă. Direcţia latinistă îşi trage
rădăcinile din concepţia lui P.Maior, după care „limba română toată e limba romană, care fu alcătuită
de latina poporană”.
Conform acestei teorii, slavonismele, infiltrate ulterior în română, n-ar fi intrat adânc şi n-ar fi
afectat ţesătura originară, latină, a limbii noastre. Refacerea caracterului ei străvechi, curat latinesc,
este posibilă, dacă românii s-ar învoi să scoată din limba lor cuvintele slavone şi străine, în general.
Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, ideile latiniste în materie de îmbogăţire a limbii erau
susţinute de un mare număr de intelectuali, chiar dacă ele se deosebeau ca nuanţă: dacă argumentele
împrumutului din latină erau acceptate, în teorie, fără rezerve, în schimb căile ce trebuiau să ducă la
acest scop erau diferite, ele situându-se între formula apelului la „muma” latină, în cazul când
împrumutul era necesar, şi purismul declarat, care cerea relatinizarea limbii prin îndepărtarea şi
înlocuirea cuvintelor de alte origini.
Cea dintâi formulare savantă a ideilor latiniste în Principate se regăseşte în lucrarea eruditului
profesor August Treboniu Laurian, Tentamen criticum (1844), scrisă în latineşte şi urmărind să
demonstreze originea latină şi structura romanică a limbii române. Teza principală a lucrării: limba
română şi-a păstrat caracterul latin neîntrerupt, din secolul al XII-lea, ba chiar din epoca lui Traian,
90
până azi; ea nu şi-a schimbat înfăţişarea, cu excepţia câtorva barbarisme, introduse prin contactul cu
popoarele vecine, aceste cuvinte afectând puritatea limbii noastre. Laurian nu recunoaşte existenţa
sunetelor româneşti ă, î, ţ, z, ş, deoarece nu le regăsea în latină, toată ortografia lui reflectând o
ipotetică formă imaginată de filolog ca fiind cea „veche”. De exemplu, verbul a avea trebuia ortografiat
la prezent: abiu, abi, abie, abemu, abeţi, abu, dar pronunţat: am, ai, are etc., sau alte exemple: „Una
rondinella nu face primavera”.
A.T.Laurian a fost o personalitate de o vastă erudiție, opera lui dezvoltând spiritul inițiat de
Școala Ardeleană în cadrele noi ale curentului latinist (1840-1880), îngroșând uneori până la
exagerare principiile latinismului (etimologizarea ortografiei) și purismul (eliminarea elementelor
nelatine din lexicul limbii române), reflectate și în opera sa de vârf, care constituie momentul
culminant al latinismului purist şi etimologizant, Dicţionarul limbii române (3 volume, 1871-1877),
elaborat, ca proiect, împreună cu Ion C.Massim, din însărcinarea Socetăţii Academice, în concepţia
căreia lucrarea trebuia să fie o „carte a cărţilor, cuprinzând materia limbei şi forma ei”, prin care să se
înalţe „monumentul cel mai nepieritor ce un popor poate ridica spre eternizarea fiinţei sale”. Autorii
precizează încă în Prefaţă că ei sunt călăuziţi de un principiu latinist, potrivit căruia orice cuvânt sau
formă „curat romanică” are dreptul, indiferent de răspândirea ei, „de a trece în gura tuturor românilor”
şi de a figura deci în dicţionar; restul cuvintelor de origine neromanică sau îndoielnică, precum şi
neologismele neromanice urmau să fie trecute într-un Glosar, care a apărut în 1877, odată cu ultimele
fascicule ale Dicţionarului. Dicţionarul adoptă, în ortografie, principiul etimologic extrem al Societăţii
Academice: cămaşă este scris camesia, pentru a fi mai aproape de lat.camisia, chintesenţă se scria
cintessentia, dispreţ - despretiu ş.a., pe când cuvinte vechi ca balaur, chip, cireadă, scump, vreme, zăpadă
etc. sunt aruncate în Glosar.
Concepţia latinistă pe care se întemeiază autorii nu putea răspunde cerinţelor aşteptate în
privinţa îmbogăţirii, perfecţionării şi normării limbii literare, oricine putând constata cât de artificială
apărea imaginea limbii literare în concepţia erudiţilor latinişti. Este clar de ce, chiar de la apariţia
primelor fascicule, lucrarea a fost considerată de către contemporani un eșec total, fiind criticată sever
în „Convorbiri literare” de N.Quintescu, apoi de Al.Odobescu în şedinţele Societăţii Academice.
Principalele obiecţii au fost:
a) autorii au introdus în dicţionar în mod arbitrar cuvinte direct din latină, fără vreo legătură
cu româna vie;
b) cuvintele apar într-o formă care nu are nimic comun cu pronunţarea reală din limba uzuală.
Concluzia care se impune este că lucrarea celor doi latinişti era clădită pe o temele şubredă,
inspirată dintr-o concepţie aflată în conflict cu întreaga dezvoltare istorică a limbii. Impresionantul
edificiu era construit de sus în jos, de la o teorie filologică spre realitatea lingvistică, realitate ce
trebuia constrânsă să intre într-o formulă pentru a cuprinde în ea nu tezaurul autentic al limbii
naţionale, ci un inventar lexical fabricat în cea mai mare parte cu scopul de a justifica o teorie.
Un alt corifeu şi figură proeminentă a latinismului rămâne, după anii 1850-1860, Timotei
Cipariu, care aparține așa-numitei a doua generație a Școlii Ardelene și este primul filolog român în
sensul modern al cuvântului și un apărător consecvent al ideii purităţii latine a limbii române. Este
membru fondator al Asociației Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român (ASTRA, 5
noiembrie 1861), care-l alege mai întâi vicepreședinte și apoi președinte al ei. În 1866, când se
înființează Societatea Literară, care va deveni, ulterior, Academia Română, T.Cipariu, pe atunci cea mai
mare autoritate pe trâmul filologiei românești, este ales membru și, totodată, președintele ei la
lucrările din 1866.
Preocuparea permanentă care l-a consacrat ca întemeietor al filologiei științifice românești a
fost studiul limbii române. În concepţia sa, limba română nu s-a născut din amestecul cu alte limbi, iar

91
elementele slave – căci ele erau,în primul rând, ţinta latiniştilor – au fost şi au rămas un corp străin, un
produs anormal – „o pecingină”, datoria filologului fiind de a îndepărta adaosurile străine care tulbură
puritatea limbii şi-i întunecă faţa ei străveche.
Punctul de vedere al lui T.Cipariu este latinizant şi purist într-un alt sens decât al altor latinişti
predecesori şi contemporani lui – el este arhaizant. Savantul de la Blaj crede că latinizarea limbii
române este posibilă prin recuperarea cuvintelor latineşti vechi ale limbii române, ceea ce, teoretic,
înseamnă întoarcerea la starea originară a limbii noastre, adică la fondul ei străvechi.
T.Cipariu este exponentul etimologismului moderat. Principalele obiective ale cercetării sale
sunt: cristalizarea gramaticii, curățirea limbii și stabilirea ortografiei.
În concepția lui T.Cipariu, limba e considerată un produs istoric: evoluția limbilor depinde de
condițiile de viață specifice fiecărui popor. Calea de îmbogățire a unei limbi este uzul, înțeles, în primul
rând, ca o cale internă, dar tot în numele uzului sunt acceptate și împrumuturile. Limba se fixează prin
literatură, care trebuie să fie scrisă, însă scriitorii nu trebuie să facă „înnoituri gramatice fără nici un
fundament” [Cipariu, 1987:267], ci trebuie să se mențină în limitele „spiritului limbii”. În ortografie
susține principiul etimologic, dar nu-l respinge total nici pe cel fonetic. Motivează opțiunea pentru
principiul etimologic prin nevoia de a se realiza unitatea limbii naționale, într-un moment când
niciunul dintre dialectele existente nu se ridică la rangul de normă literară unică.
O operă de referinţă în curentul latinist este Gramatica limbii române, elaborată de T.Cipariu şi
acceptată la concursul instituit de Societatea Academică. Cartea este alcătuită din două părţi: Analitica
(Fonetica şi Morfologia), apărută în 1867, şi Sintetica (Sintaxa), apărută în 1877. Ea exprimă şi aplică
de fapt principiile latiniste, promovate de majoritatea membrilor Societăţii Academice şi fixate în
programul de concurs, care recomanda să se examineze cu atenţie formele cuvântului din limba
actuală şi din trecut, să fie comparate cu formele din limbile romanice, să se cerceteze excepţiile,
explicându-se cauza lor, să se fixeze regulile gramaticale, fără a se aduce prejudiciu uzului limbii
române.
Gramatica lui T.Cipariu este, fără îndoială, opera unui savant şi a unui foarte bun cunoscător al
limbii române vechi şi populare, însă ea n-a putut constitui un corp de norme pe baza cărora să se
stabilească regulile ortografice şi gramaticale, cerute de o exprimare unitară, naţională, întrucât însăşi
ideea de normă era subordonată de Cipariu concepţiei sale latiniste şi arhaizante şi prea puţin uzului
general al limbii, aşa cum cerea programul Societăţii Academice.
Excesele latinismului au făcut obiectul unor numeroase atacuri din partea oamenilor de cultură
din această vreme şi de mai târziu. V.Alecsandri, „Junimea” şi I.L.Caragiale îşi făcuseră din combaterea
pe diverse căi a latinismului un program pe care l-au respectat cu consecvenţă. Imaginea ridiculizată a
latinismului, rezultată de pe urma acestor poziţii critice şi a atitudinii sairice a unor scriitori a stăruit
mult timp şi mai stăruie încă.
Procesul perfecţionării treptate a exprimării cultivate a câştigat însă mai mult indirect de pe
urma valului latinist, care i-a transmis numeroase elemente latino-romanice şi i-a oferit modelul latin
în pronunţarea şi forma multor cuvinte împrumutate din sursă romanică. Cu toate acestea, evoluţia
limbii literare, ţinută de latinişti departe de izvoarele reale ale graiului viu, a avut de suferit, cursul ei
fiind oprit o vreme în loc sau deviat spre alte căi din cauza exceselor latiniste.

4.3. INFLUENȚA FRANCEZĂ

O însemnătate fundamentală pentru limba romană literară, sub aspectul desăvârşirii
caracterului ei modern, a avut-o influenţa franceză. Rolul ei a continuat să prevaleze pe tot parcursul
secolului al XIX-lea şi nu a încetat după aceea. Pătrunderea elementelor franceze s-a făcut în mai multe
etape şi pe mai multe căi.
92
 Contactul cu limba franceză datează în Principate după anul 1700, când în Muntenia şi Moldova
sunt numiţi domnitori dintre dragomanii de la Poarta Otomană. Aceştia erau oameni culţi, cunoscători
ai limbii franceze, limba diplomatică a timpului, pe care însă turcii nu o cunoşteau, fiindcă le era
interzis de Coran să inveţe limbi străine. La venirea în ţările noastre, noii domnitori işi aduceau sau li
se impuneau secretari francezi.
Franceza era cunoscută într-un cerc restrins de boieri care aveau legături cu curtea
domnească. Fiii lor, care erau pregătiţi în vederea viitoarelor cariere politice, învăţau franceza.
Începuse să se citească şi să se traducă literatură franceză, aceasta contribuind la
familiarizarea cu scrierile apusene ale timpului, dar mai ales la însuşirea limbii străine şi la prelucrarea
limbii romane prin traduceri şi adaptări din franceză.
Alături de această cale, indirectă, de pătrundere a limbii franceze în Principate, are loc alta,
directă, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar mai ales în a doua jumătate a secolului următor. Ea este
consecinţa evenimentelor politice care s-au petrecut în Franţa, mai ales consecinţa Revoluţiei de la
1789. În urma ei, numeroşi nobili regalişti emigrează în Europa, ajungând şi la noi şi fiind primiţi cu
bunăvoinţă, îndeosebi datorită prestigiului de care se bucura cultura Franţei, devenită familiară şi în
rândurile unui număr mare de boieri. O parte din emigranţi se angajează ca dascăli în casele boiereşti.
Aceşti intelectuali, printre care se aflau şi unii revoluţionari, au adus cu ei nu numai cultura franceză, ci
şi interesul pentru ideile politice, filozofice ale secolului raţionalist, care pregătise revoluţia franceză
sub flamura libertăţii, egalităţii şi fraternităţii.
Prin Regulamentul organic, franceza intrase sub scutul legii. În unele şcoli se predau chiar
cursuri în franceză. Unele neologisme franceze şi romanice au pătruns în română prin filiera rusă,
bunăoară, substantivele artilerie, infanterie, linie de bătaie etc.
După 1820-1830, tot mai mulţi tineri sunt trimişi la studii în Apus, unde învaţă franceza ca
sursă. M.Kogălniceanu, I.Ghica, V.Alecsandri petrec mai mulţi ani în Franţa, Al.Russo – în Elveţia. Mai
târziu, sunt trimişi la Paris D.Bolintineanu, C.Bolliac, N.Bălcescu. Reîntorşi în ţară, aceşti „bonjurişti”
devin exponenţii influenţei franceze în ideologia epocii, în cultura şi limba noastră.
De ce influenţa franceză a avut un rol decisiv, alături de curentul latinist, la formarea limbii
romane moderne? G.Ibrăileanu menţiona că, dacă latina era „maica” limbii noastre, franceza era sora ei
mai mare şi mai „norocoasă”. La baza influenţei limbii franceze a stat conştiinţa latinistă a
descendenţei romanice comune a celor două limbi şi popoare.
O bună parte a împrumuturilor franceze şi-au găsit, chiar de la începutul secolului al XIX-lea,
forma cu care s-au încetăţenit în limba literară. O listă completă a cuvintelor de acest fel este imposibil
să se întocmească, de asemenea, este greu să stabilim cine le-a folosit prima dată.
Consemnăm doar câteva fapte din scrierile anilor 1820-1860, unde găsim franţuzisme cu
forma actuală: confuzie, electric, eterogen, opinie (Iancu Văcărescu), infernal, fantomă, reformă
(I.Heliade), alianţă, ambasadă, disciplină, energie, a reorganiza, rezervă (N. Bălcescu).
Terminologia franceză stă la baza mai multor traduceri filozofice. Termenii filozofici (idee,
filozofie, a imagina, logică, sensibilitate, analiză, eroare etc.) au rămas intacţi în romana contemporană.
Multe franţuzisme însă au trecut prin mai multe faze de adaptare la normele limbii române moderne.
De aceea la B. P. Mumuleanu, bunăoară, întâlnim cuvintele spiculaţii, enteres, urmând chiar o pronunţie
franceză.
Instructive sunt mai cu seamă neologismele la N.Bălcescu, care nu au reuşit să se impună: a
developa „a dezvolta”, a dispoza „a dispune”, a redija „a redacta”. N.Bălcescu nu găseşte uneori
termenul corespunzător românesc şi de aceea el scrie reviu şi revistă, punând alături un echivalent
impropriu – căutare – pentru a exprima ideea de „trecere în revistă”.

93
 Influenţa franceză se impune progresiv pe măsură ce dispare, treptat, influenţa neogreacă şi în
timp ce îşi face loc, pentru scurtă vreme, influenţa rusească, în mod special, terminologia
administrativă şi militară. De aceea e şi firesc să mai întâlnim unele neologisme ruseşti de tipul epohă,
armie, cinovnic, comandir, polcovnic, cărora le vor lua locul, după 1850, corespondentele lor franceze
actuale epocă, armată, gardă, funcţionar, comandant, colonel.
Franceza devine acum limba la „modă” a protipendadei, în locul celei greceşti. Cunoaşterea ei
varia în funcţie de treapta socială a claselor avute. Mica boierime năzuia să se ţină în pas cu moda
timpului şi simţea necesitatea să amestece expresii franţuzeşti în limbajul familiar. După cum observă
V. Alecsandri în Chiriţele… sale, o parte din franţuzisme au devenit jargonisme.

4.4. TENDINȚA ITALIENIZANTĂ (HELIADISTĂ)

În acelaşi timp cu influenţa franceză, româna literară a fost supusă încă unui proces de
„modernizare”, şi anume italienizării, iar aici un rol central îi revine lui I.Heliade Rădulescu.
În 1840, distinsul lingvist român, în lucrarea sa Paralelism între limba română şi italiană,
observă că procesul de cultivare a limbii române suferă de pe urma a numeroase „ciume” literare,
având în vedere germanismele, maghiarismele, turcismele, grecismele şi alte „-isme”. Căutind o soluţie
pentru remedierea acestei stări de lucruri, Heliade construieşte, în articolul amintit, o întreagă teorie
pentru a-şi sprijini pe ea încercarea de italienizare a limbii. El porneşte de la premisa că româna şi
italiana nu sunt limbi deosebite, ci două dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi, vorbite iniţial în Italia.
Dacă ele nu se aseamănă întru totul astăzi, aceasta se datoreşte faptului că asupra italienei s-a
exercitat, timp de secole, influenţa culturii, pe când romana a fost lipsită de acest privilegiu. Că într-o
epocă veche nu existau deosebiri între aceste „dialecte” se poate vedea dacă ne întoarcem îndărăt pe
drumul istoriei limbii italiene. Bunăoară, într-o fază mai veche a acestei limbi, se pronunţa loco, foco,
omo, deci aproape ca în limba română: loc, foc, om, şi nu luoco, uomo, fuoco. Iar dacă facem comparaţie
cu dialectele italienei, constatăm că asemănarea este şi mai mare: în multe părţi ale Italiei se aude
pronunţându-se „curat româneşte”. Astfel, fronte, monte, ponte se pronunţă în multe graiuri italiene
frunte, munte, punte.
Aşa stând lucrurile, ce trebuie făcut pentru a se ajunge la unitatea limbii? Răspunsul lui
I.Heliade este acesta: să se restituie limbii romane formele ei vechi, care nu trebuie căutate în latina
clasică, ci în limba scrierilor bisericeşti. Având exemplul fraţilor italieni, putem lua lucrurile de-a gata
de la ei. Vrând să readucă limba la înfăţişarea ei dintr-o perioadă veche, când înrudirea strânsă i se
părea evidentă, el porneşte de la un număr de peste 1300 de cuvinte de origine latină, care puteau
servi ca punct de plecare pentru formarea de noi familii de cuvinte. Pentru aceasta există două
mijloace: compoziția (compunerea), unde ne folosim de prepoziţii (prefixe), şi derivația , pentru care
avem la îndemină “dupăpoziţii” (sufixe). De la scriere se pot obţine: descriere, proscriere, prescriere etc.
Bineînţeles, cuvintele noi trebuie astfel formate, încât să semene mai mult cu cele italieneşti. Heliade
dă o listă de afixe – neologice şi moştenite – precum şi derivatele ce s-ar putea alcătui cu ajutorul lor.
Cuvintelor li se dau corespondentele lor din italiană pentru a se ilustra asemănarea dintre cele două
limbi. Astfel, de la bun avem bunătate, bunică, bunicuţă, bunel, bunic, bunişor etc., de la aceeaşi rădăcină
se poate ajunge la binecuvîntare (it. benedire).
Fiind un purist ca şi latiniştii, Heliade vroia cu tot dinadinsul să elimine din romană toate
slavonismele, turcismele, maghiarismele etc. şi să le înlocuiască cu elemente de origine latină, italiană
sau „fabricate” de el. Bogat trebuie înlocuit cu avut, înavuţit; vrednicie se poate înlocui prin demnitate;
în zadar –prin în darn. Dacă lipseşte cuvântul italian, nimic nu ne împiedică să creăm un cuvânt nou. În
loc de turcismul basma se poate spune năsăriu, pentru basma de gât (fular)- strofiu. „Este în uz şi
batistă pentru basmalele cele albe”, completează I. Heliade.
94
 După cum se vede, intuiţia lui Heliade coincide de multe ori cu sensul evoluţiei multor cuvinte
analizate mai sus în româna contemporană. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte numeroase
exemple, unde prejudecata puristă îl indeamnă să scoată din limbă substantivele clopot, mândrie,
oboseală, oglindă în schimbul unor italienisme, franţuzisme şi latinisme propuse de el: campană,
fiertate, fatică, specol.
Clădit pe o teorie falsă, italienismul lui I. Heliade nu putea duce la altceva decât la consecinţe
grave în privinţa caracterului italienizant, pe care el vroia să-l impună limbii noastre.

4.5. TENDINȚA ANALOGISTĂ (PUMNISTĂ)

În cadrul direcţiilor reformatoare s-a manifestat un timp şi o tendinţă născută dintr-o
concepţie aparte, a cărei teoretician a fost Arom Pumnul – pumnismul. Faţă de purismul latinist, care
dorea să dea limbii române o înfăţişare identică cu a „maicei” sale, faţă de purismul heliadist, care
căuta salvarea limbii literare în italienizare, Aron Pumnul este nu mai puţin purist, dar în felul său.
El vrea să romanizeze limba, mai cu seamă neologismele pătrunse în limba noastră. Teoria lui
viza atât aspectul fonetic al neologismelor, cât şi structura lor ca atare. Aceste idei stau la baza „şcolii
fonetice bucovinene” sau a analogismului pumnist.
Fostul profesor al lui M. Eminescu este adeptul scrierii fonetice cu litere latine, dar
recomandă şi folosirea unor semne diacritice destul de numeroase. Încercarea lui de a reforma
scrierea se sprijină pe convingerea că limba română trebuie să-şi redobândescă firea, dacă se vor
respecta cu stricteţe regulile (fixate de el!) „în deducerea şi strămutarea cuvintelor”. Este vorba de
respectarea principiului analogiei, potrivit căruia, cuvintele noi urmează să se supună legităţilor
moştenite ale limbii. Dacă, bunăoară, a+n+voc.(cons.) sau a+m+cons.> î (lana > lână, cantat > cântă,
campus > câmp), trebuie să supunem acestei legităţi toate cuvintele noi care conţin acest fonetism. Prin
urmare, în firea limbii române este să se scrie şi să se pronunţe nu plantă, ci plântă, nu germană, ci
germână etc. Deoarece a neaccentuat a dat în romană ă (farina > făină), se va zice nu latină, ci lătină.
Tot aşa, fiindcă grupul consonantic latinesc ct a evoluat în română în pt (octo > opt), firesc este să se
asculte de aceste legităţi la scrierea sau la rostirea altor cuvinte, de pildă cărăpter „caracter”, subiept
„subiect”, leptură „lectură” etc.
Teoria pumnistă nu este mai puţin curioasă şi deşănţată când are în vedere romanizarea
lexicului neologic. În lucrarea Formăciunea cuvintelor româneşti, el cere, ca şi latiniştii, scoaterea din
limbă a elementelor nonromanice. Dintre acestea, unele „cuntrazic” şi „strică” natura limbii noastre. De
exemplu, slugă, slujbă, iznoavă. Altele sunt „minciunoase”, precum sunt toţi „ţărmurii ştiinţiali”
(=termenii ştiinţifici), ca de exemplu: gramatică, etimologie, filologie, filozofie, carile „curat româneşte”
s-ar zice aşa: limbământ, vorbământ, limbistică, cugetământ. Urmează o întreagă listă de asemenea
„ţărmuri ştiinţiali”, între care: literemânt „abecedar”, scriemânt „ortografie”, cugetământ „logică”,
simţământ „estetică”, spiritământ „psihologie”, stelemânt „astronomie” etc.
Tot aşa se va proceda şi cu neologismele terminate in -ţie din exemple de tipul naţie, care este
o formă „foarte tinerică”, în raport cu sufixul mai vechi -ţiune. Înlocuirea uneia cu cealaltă ar fi
rezultatul necunoaşterii istoriei limbii. Forma cu -ţie „este o rană înfiptă în limbă de fiii ei cei
nepricepuţi”. De aceea corect şi potrivit cu specificul limbii noastre este să se spună numai năciunal
„naţional”, năciunalitate „naţionalitate” etc., unde fiecare sunet „se poate da cuvânt deplin din legile
cele universale ale limbilor sub carile stau toate cuvintele”.
Evident că Aron Pumnul interpretează faptele de limbă într-un mod foarte personal, căci el are
în vedere o perioadă din istoria limbii când aceste legi erau active, ignorând caracterul lor limitat în
timp. Căci dacă latinescul mola a dat în romană moară, iar pavimentum > pământ, conform legităţilor
fonetice de evoluţie normală, nu înseamnă însă că şi neologismele, având aceeaşi formă cu cele
95
latineşti, se vor supune vechilor legi. Busolă nu a devenit busoală, nici medicament – medicământ, şi
nici slavonescul rana nu a devenit rână.
Fonetismul pumnist, înțeles ca o „reactualizare” a legilor fonetice revolute, era completat de
recursul masiv la calcuri (semantice sau de structură) după termeni tehnici în curs de
internaționalizare în lexicul literar al multor limbi europene de îndelungată tradiție culturală. Astfel,
întreaga terminologie lingvistică propusă și folosită de acest învățat, în contrast cu tendința dominantă
în epocă (de împrumutare a lexemelor latino-romanice), era formată din românizări și „neaoșizări” ca:
substățiv „substantiv”, însușițiv „adjectiv”,câtățiv „numeral”, zicământ „verb”, lucrățiv „activ”, pătimițiv
„pasiv”, zăcut „supin”, sângural „singular”, multariu „plural”, foarmă „afix”, sămânță „sens” etc., etc. O
atitudine similară, în aceeași epocă, aveau latinistul românizant moldovean Gh.Săulescu și
transilvăneanul N.Bălășescu. De notat că și B.Petriceicu Hasdeu fusese, în tinerețe, adept al
„fonetismului” pumnist, poziție pe care avea s-o părăsească însă foarte repede.
Nu e de mirare că „ciunismul”, cum a fost numită teoria lui Aron Pumnul, n-a găsit răsunet
decât în rândul câtorva elevi de-ai lui Aron Pumnul. El nu s-a bucurat nici măcar de cinstea de a fi
combătut, ci a fost ridiculizat de V. Alecsandri şi C. Negruzzi. Eminescu, recunoscând că opiniile lui
A.Pumnul nu erau „bune” în multe privințe, le găsește scuzabile în altele – în primul rând, ca reacție la
adresa „etimologismului absolut” latinizant.
Nu putem trece cu vederea că Aron Pumnul a fost totuşi adeptul principiului fonetic în scrierea
cu litere latine, principiu susţinut şi acceptat de Titu Maiorescu, care i-a dat o fundamentare ştiinţifică.
În concluzie, trebuie menționat că, în pofida exagerărilor caracteristice curentelor extremiste
opuse, subiective și erudite, care au fost etimologismul latinist al lui Laurian, Masiim ș.a. și purismul
fonetist al lui A.Pumnul, ele au avut totuși și consecințe, îndepărtate și, poate, indirecte, dar pozitive.
Impunerea ortografiei fonetice (respinsă de latiniști, dar susținută, în felul său, de A.Pumnul) și
îmbogățirea lexicului românesc modern prin împrumutarea ca atare a numeroase cuvinte de origine
latină (respinsă de A.Pumnul, dar apărată de latiniști).

4.6. CURENTUL ISTORIC POPULAR

Împotriva exagerărilor, nu numai ale lui H. Rădulescu și ale lui A.Pumnul, ci şi ale Şcolii
ardelene, care continua să exercite o influenţă asupra spiritului public din toate provinciile, a
reacţionat Şcoala critică moldoveană, cum a denumit G. Ibrăileanu gruparea de la revista Dacia literară
(1840), alcătuită din M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negruzzi.
Teoreticianul sus-numitei şcoli a fost mai cu seamă A. Russo. Ideile acestui profund gânditor în
probleme lingvistice sunt: limba este un produs natural, născut inconştient în viaţa oamenilor din
nevoia de a comunica unii cu alţii. De aceea ea nu poate fi modificată cu voinţă, aşa că orice încercare în
acest sens este condamnată eşecului. Născută ca un fenomen al naturii, limba va trăi şi va evolua tot ca
un produs natural în cadrul societăţii: « ....limba plămădită două mii de ani în lacrimi, în sânge, în
căutarea stelelor şi a naturii ». În ce priveşte elementele străine existente în limba română, ele sunt
rezultatul inevitabil al unor amestecuri etnice, impuse de condiţiile istorice. „Limba română e o limbă
deosebită acum şi au fost osăbită pururea de limba latină, că cuvintele ei s-au format şi se formează după
regule încă necunoscute, ce îşi au logica în istoria noastră”.
A.Russo se dovedeşte a fi un progresist consecvent în toate problemele pe care le punea, la noi,
epoca sa, pregătitoare a Revoluţiei de la 1848. A fost un teoretician în problemele limbii, un fel de
filozof al limbajului şi un istoric al limbii române. În aceste două calităţi a luptat el contra latiniştilor şi
italieniştilor, consideraţi « stricători » ai limbii noastre.
Vasile Alecsandri a criticat ideea purificării limbii şi ortografia etimologistă în Dicţionar
grotesc şi Rusalii; în Istoria unui galbân îl ridiculizează pe H. Rădulescu, devenit italienizant. Imitarea
96
jargonului grecizant sau a celui franţuzit e utilizată ca sursă de umor în mai multe dintre comediile
scrise de el. Este importantă contribuţia lui Alecsandri ca scriitor în sensul etimologic al cuvântului la
dezvoltarea limbii române literare. Bun cunoscător al vorbirii populare, stăpâneşte desăvârşit limba sa
maternă şi devine un adevărat model, vrednic de a fi imitat. El cunoaşte şi vorbirea curentă a
diverselor grupuri sociale cu care a venit în contact.
Al treilea membru al Școlii critice moldoveneşti este Mihail Kogălniceanu, organizator al luptei
pentru păstrarea şi îmbogăţirea limbii noastre, istoric şi om politic.
Cel care a arătat concret cum poate fi folosită, în opere literare, istoria poporului nostru din
punct de vedere atât al conţinutului, cât şi al exprimării, a fost Constantin Negruzzi, în primul rând,
cu nuvela Alexandru Lăpuşneanul, apărută în Dacia literară și considerată până în zilele noastre o
capodoperă a genului. După ce această revistă a fost interzisă, ca primejdioasă, ei i-a luat locul
Propăşirea, cu o soartă identică, dar ideea unităţii naţionale a românilor a persistat, ba chiar s-a
dezvoltat prin apariţia altei publicaţii: România literară, înfiinţată de V.Alecsandri (1857),
Un rol important în promovarea ideilor Școlii critice moldovene l-a avut societatea Junimea, o
grupare culturală, înființată la Iași în iarna anului 1864, din inițiativa unor tineri intelectuali (Petre
P.Carp, Vasile Pogor, Teodor Rosetti, Iacob Negruzzi), adunați în jurul lui Titu Maiorescu, la puțin timp
de la întoarcerea lor de la studii din străinătate.
Obiectivele Junimii:
 răspândirea spiritului critic;
 încurajarea literaturii naţionale;
 neatârnarea intelectuală a poporului român;
 originalitatea culturii şi a literaturii române;
 crearea şi impunerea valorilor naţionale;
 educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor îndreptându-se spre
receptarea şi inţelegerea culturii de către popor;
 unificarea limbii române literare.
În domeniul studiilor lingvistice, T.Maiorescu a preluat argumentele lui Alecu Russo, criticând
tendinţele latiniste ale cărturarilor transilvăneni, care propuneau „curăţarea” limbii române de orice
element nelatin. Polemica dintre T.Maiorescu, pe de o parte, şi Timotei Ciparin şi George Baritiu, pe de
altă parte, a stimulat studiile asupra limbii române.
După unire, dar mai ales după dobândirea independenţei naţionale, accentul trebuia să cadă pe
calitatea artistică a literaturii, pe idealul perfecţionării ei interioare. Limba oficială, falsa erudiţie şi
lipsa de gust sunt permanent semnalate şi ironizate de membrii Junimii. O parte din scriitorii vremii
vor deveni junimişti, vor colabora la revista „Convorbiri literare”, vor scrie principalele lor opere, fiind
perfect integraţi acestei epoci (V. Alecsandri, Al. Odobescu). Reprezentanţii noii generatii literare, în
frunte cu Titu Maiorescu, încep însă să domine scena.
Pe de altă parte, se militează şi pentru promovarea limbajului viu, uzual, ca o contrapondere la
reformele pline de „pedantism“ ale „fabricanţilor de sisteme“, după cum îi considera Alecu Russo.
Sprijinind şi apărând valorile autentice, Maiorescu are şi darul de a descoperi şi a atrage în
cercul său vocile noi. Revista “Convorbiri literare” devine cel mai important periodic literar românesc.
Aici îşi publică majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Ion Creangă publică primele trei părţi din
Amintiri din copilărie şi poveşti, I.L.Caragiale îşi citeşte şi publică majoritatea comediilor, Ioan Slavici
publica nuvele şi poveşti.
Alţi colaboratori ai revistei sunt George Coşbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu,
I.Al. Brătescu-Voineşti. Aceşti colaboratori ai revistei vor deveni figuri marcante ale epocii cunoscute
ca „epoca marilor clasici”.
97
 Criticismul junimist se manifestă mai întâi în domeniul limbii, prin publicarea lucrării lui Titu
Maiorescu Despre scrierea limbei române (1866). Contextul publicării este semnificativ, pentru că
precede întemeierea instituţiei academice şi porneşte campania noilor forţe culturale împotriva
curentului latinist. Scopul major şi urgent al unei instituţii de tip academic era codificarea limbii:
simplificarea alfabetului latin, elaborarea unei gramatici şi a altor mijloace de normare a limbii
literare.
Lucrarea lui Titu Maiorescu formulează prima teză a concordanţei între formă şi fond,
referindu-se la raportul necesar între alfabetul latin şi limba română: „În momentul în care românii
s-au pătruns de adevărul că limba lor este o limbă română, în acel moment şi forma extraordinară sub
care avea să se prezinte aceasta, adecă scrierea sau [...] literele trebuiau luate tot de la romani. Şi,
astfel, alfabetul slavon, care învălea mai mult decât revela limba română, şi pe care îl primisem numai
dintr-o oarbă întâmplare externă fu alungat din scrierea noastră cea nouă şi fu înlocuit prin alfabetul
latin” [Maiorescu, 1874:77].
Salutând adoptarea alfabetului latin în locul celui chirilic (slavon), Maiorescu începe
combaterea etimologismului promovat de curentul latinist, cu reprezenţanti de mare autoritate în
epocă: „Esenţa etimologismului în ortografie este alta. El cere ca după ce literele s-au stabilit, fie cu
semne, fie fără semne, scrierea ortografică însă să nu se îndrepte după vorbirea actuală, foarte
influenţată prin legi eufonice, ci după legile derivaţiei cuvintelor de la originea lor, întrucât aceasta se
poate urmări în întreaga tradiţie a limbii. De aceea d. Cipariu scrie cuvântul „bine” nu cu „i”, cum îl
pronunţăm noi, ci cu „e”, adica „bene”, „e” fiind vocala originară” [Maiorescu, 1874:236].
În opinia lui Maiorescu, aplicarea etimologismului în scriere ar fi avut ca efect un regres: limba
ar fi fost „aruncată” cu secole în urmă. Deşi numit membru al Societăţii Literare (viitoarea Academie),
în iulie 1867, T.Maiorescu demisionează în semn de protest faţă de respingerea proiectului său privind
scrierea limbii române şi va reveni abia în 1879, când Academia îi acceptă proiectul, semn al victoriei
în prima „bătălie” culturală.
Dezvoltarea limbii literare româneşti şi, implicit, a limbajului artistic din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea este legată cu prioritate de numele lui M. Eminescu, I.H. Rădulescu, V. Alecsandri, N.
Bălcescu, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, Al. Odobescu, I. Creangă şi alţii.
Literatura secolului nostru a preluat, astfel, un vocabular adaptat cerinţelor epocii (cu
oscilaţiile inerente primenirii) nu numai sub aspectul împrumutului lexical propriu-zis, ci şi ca
valorificare a fondului lexical tradiţional.

ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINAR. ORIENTĂRI ȘI CURENTE ÎN PROCESUL DE MODERNIZARE A LIMBII ROMÂNE

1. Direcția latino-romanică în procesul de modernizare a limbii române

2. Geneza și obiectivele curentului latinist
a) Preocupările lingvistice ale lui A. Treboniu Laurian;
b) Concepția lingvistică a lui Timotei Cipariu.
3. Curentul analogist și soluțiile lui pentru modernizarea limbii române
a) Contribuția lui Aron Pumnul la elaborarea curentului analogist.
b) Ecouri ale curentului latinist în cultura epocii.

98
B. APLICAȚII:

1. Comentați opinia lui A. Treboniu Laurian referitoare la principiul ortografic recomandat de el:
Când Societatea academică supuse la probele unor nouă și serioase dezbateri chestiunea
ortografiei, ea ajunse a se convinge că, sub pedeapsa de a întunereca cu totul gramatica limbii, de a o
lipsi de verice lumină a filozofiei, de a rupe cele mai prețioase relațiuni cu limbile surori, de a scinde
limba română, și prin aceasta națiunea, în atâtea limbi âte pronunții variate se aud, nu se putea
depărta în scrierea română în principiu etimologic; că principiul contrariu, bun poate și rațional
pentru o limbă primitivă, nu poate aduce decât confuziune și întunerec într-o limbă derivată, cum este
a noastră; că etimologia, cu un cuvânt, precum pentru înțelesul cuvintelor, așa și pentru sunetele care
compun cuvintele și traducerea acestora prin semne, poate singură produce cuvenita lumină și ordine
în limbă. Principiul etimologic odată pe deplin stabilit ca singur dreptariu bun pentru limba noastră, ca
să ajungem la dorita unitate de scriere, nu se cerea decât a formula acest principiu cu claritate și
preciziune. Ca să ne bucurăm de foloasele unei scrieri după principiul etimologic și pentru ca
totdeodată fiecare român ce și-a făcut măcar școala sa primarie să poată scrie cu deplină corecțiune în
ortografia fundată pe această normă, Societatea academică formulă și adoptă cu unanimitatea
membrilor săi mai puțin unul, principiul ortografic următoriu: Pentru scrierea limbii române se va
urma principiul etimologic, întru cât regulele pentru esecutarea lui se pot trage din limba română
însăși și completa prin analogie, înlăturându-se semnele de prisos cari împiedică dezvoltarea rațională
și regularea limbii în gramatica ei.
[Dicționarul limbii române, Prefațiune]

2. Comentați opinia lui T. Cipariu despre sursele de împrumut pentru limba română:
A curăți limba semnează nu numai a depărta dintr-însa tot ce se află în ea străin, cuvinte,
forme, sintactică și tot ce se trage din limba de alt caracteriu cu totul divers de al limbelor romane, ci
încă și din celeromane a nu cuprinde nemică ce ori o strein într-înse, subintrodus de aiurea, ori
caracteristic pentru acele dialecte. Căci nici aceste limbe nu au fost apărate de influență streină, cum
nu fu nici a noastră.
În limba latină carea întru întâi fuse numai limba Lațiului, apoi se fece limba Romei și a
Imperiului Roman, intrară cuvintele tuturor ginților nu numai celor italice, ci și a celor barbare
sujugate. În limba italică, ispanică, frâncă intrară germanismi, arăpismi, de carii până azi nu s-au
curățit.
Nu tot, dar ce se află în dialectele romane e roman, ci multe-s străine chiar ca slovenismii,
maghiarismii, neogrecismii noștri. Nu toate cuvintele nici toate formele și terminațiunile dintr-aste
sunt de a se băga fără alegere în limba românească cum au făcut mulți din cea italiană și mai mulți încă
din cea frâncească.
Noi nici ce să află în limba latină nu judecăm a se putea recepe tot și fără alegere în limba
românească, nu din temere de străinisme, pentru că pre aceștia, afară de puțini termini umbrici,
etrusci etc., din carii aflăm apriată mărturie la clasici, și afară de cei împrumutați din limba grecească
nici că-i mai putem recunoaște, ci numai din acel motiv că limba românească nu e latină, precum nici
italiana, deși seamănă mult și în multe și cu una și cu alta, iar în altele multe se distinge de cătră
amândouă.
Din latină a împrumuta cuvinte acolo unde avem lipsă se pare cu mult mai iertat decât a
împrumuta forme și terminațiuni nouă, deoarece că cuvintele latine, dându-li-se formă românească, se
pot români, iar formele nouă ce nu-s românești, cum se vor români? Din care cauză noi totdeauna
simțirăm oarecare antipatie asupra unor forme curat latine și curat neromânești, mai ales când s-au
aplecat la cuvinte românești.Așa văzurăm cu greață terminațiunea latină -bilis, nu numai în abominabil,

99
confortabil, ci încă și mai mult în aflabil, simțibil și alte asemenea, cu carele până astăzi nu ne-am putut
împăca de mulți ani. În limba românească nu o avem, știm că și la latini, în periodul cel mai curat al
limbei, era atât de rară, cât nici măcar cuvântul possibilis nu se părea demn să intre în cuvântarea
curată latină. Ea se lăți mai târziu, pre timpul decadenței limbei latine, și în, evul mediu esundă în toate
limbile romane din Occident, răsunând de pre catedrele doctorilor angelici, subtili carii disputau de
omniscibili. În scurt, de forme ni se pare limba românească și până astăzi atât de avută, cât nu ar simți
necesitate de forme și terminațiuni nouă.
Altă întrebare veni la mijloc, că oare cade-se să ținem toate formele vechie curat românește, au
să condemnăm pre unele dintr-însele și să le lăpădăm în formarea compusălor și derivatelor, iar pre
altele să le prealegem? Cei ce vor a le condemna își iau rațiunile din ușurătatea buzelor și plăcutul
urechilor, cum făcură cu forma -ciune, zicând că e neplăcut a zice închinăciune, înțelepciune, rugăciune,
și că ar suna mai bine scurtându-le, bună-mite, cam: închinație, înțelepție, rugație. Limba latină are mii
de cuvinte terminate în -tione, itala în -zione, ispana în -cion, cea frâncească în -tion, fără de a le rumpe
limba sau a le împunge urechile cât de puțin; și limba itală, cu toate zionele ei, a rămas cea mai
armonioasă între toate surorile ei romane, cea mai dulce la auz și mai ușoară pentru buze. Românii
noștri sunt mai delicați? (Opere, vol.1).

3. Comentați opinia lui T. Cipariu despre alfabetul latin și principiul ortografic al limbii române:
Partea cea mai mică a românimei e unită – romană și acesteia-i plăcu mai mult scriptura și
limba latină. Cealaltă parte, mai mare, greco-slavă, se temea ca nu cumva cu literele latine să intre și
relegiunea catolică-latină. Cei mai culți precepeau neîndoit că atare conclusiune sau temere e
nefundată. Ei știau că mai toată Europa scrie litere latine, nescoțând afară nici pre germani, căci și
alfabetul acestora e latin, numai schimosit, ca o caricatură monastică din evul mediu, de care toți alții
se miră cum acești oameni atât de culți pot să mai afle gust la litere cu formă așa cornurată și bizară;
de aceea însă nu toată Europa e catolică, încă și multe națiuni, care fiind catolice se șerbeau cu literele
latine, se tăiară de către besereca catolică latină, ci nu să lăpădară de scrisoarea latină. Noi nu vom să
cităm pre germani de cari atinsem, ci cităm numai pre angli, olandi, suedi, norvegi și unguri, cari cea
mai mare parte sunt calvini sau luterani, ci tot scriu și astăzi cu litere latine.
Toți aceștia, până și ungurii orientali, sunt de altă viță, nu romană, numai românul, carele
poartă acest nume, carele se laudă cu originetate romană și are necontrazis cel puțin de jumătate
elementul latin în limbă, numai el, din toate popoarele romanice, mai scrie cu αӡ ҕɤкϵ! […]
***
Principiul etimologic are ca fundament etimologia sau forma originară a cuvântului, care și
etim (έτυμον) se numește. A scrie după acest principiu însemnează a observa foarma originară a
cuvintelor, presupune dar cunoașterea acelei forme și peste tot cunoștința limbei, nu numai din partea
gramatecă și sintactică, cu formele și legile ei, ci și din partea lessicale, la care se cere studiu și
esercițiu, ca la toate științele și artile pentru care se învață în școalele publice și private.
Scrierea după acest principiu, dacă vom să scriem nu orișicum, ci bine și corecte românește, e
împreunată cu oarecari greutăți, de care, în adevăr, fiecare om ar dori să fie scăpat, ca în orice alt
obiect, însă de care nu totdeauna e cu putință a scăpa, decât după sudoare multă și batere de cap
(Principie de limbă și de scriptură).

4. Explicați principiile de formare a următoarelor cuvinte din arsenalul lui A.Pumnul:

Cugetânțe, foarme, năciunea noastră, știemânt, cugetământ, închegăciunea „alipirea”,
deducăciune „derivare”, demâneața, obserbăciune „notă”, sămânța cuvântului sensul cuvântului”,
scriemânt „ortografie”, vorbământ” „etimologie”, măsurământ „geometrie”, subieptul sau obieptul

100
pătimitiv, contrazicăciune „contradicție”, sângural, multariu „plural”, zăcut „supin”, însușitiv „adjectiv”,
cuvinte nețărmurite „neterminate”, cântământ „poetică”, sunetul înalt „accentul”.

5. Remarcați, în baza textului de mai jos, în ce se manifestă analogismul lui A.Pumnul1:

A. Deducăciunea cuvintelor române

I. Deducăciunea substățivelor

a) Foarmele prin carile se deduc substățive de la substățive

1. oi, oaie. Pren astă foarmă2 se deduc toate substățivele cuncrescute3, a căror sămânță4 se
poate cugeta într-o câtătate5 cu mult mai mare decât se cugetă ordenariu6, de esâmplu: om, omoi (om
de tot mare); bărbat, bărbătoi (bărbat de tot mare) [...]; muiere, muieroaie (muiere de tot mare); fată,
fătoaie (fată de tot mare) [...] etc. [...]

c) Foarmele pren carile se deduc substățive de la substățive și zicăminte

1. mânt. Astă foarmă este cuvântul minte, și înseamnă ființa lucrului însămnat pren rădăcina
cuvântului, sau unealta pren carea lucrânța7 sau pătimința8 sămnată pren rădăcina cuvântului de la
care se deduce. Cu astă foarmă se pot deduce cuvinte de la nefinitivul 9 scurtat al tuturor zicămintelor
limbei românești și de la unele substănțive: d.e. a jura, jurământ (ființa jurării, sau scrisoarea pren care
se arată jurarea) [...]; a așeza, așezământ (așezământ limbământal = sintaxis; soțial, cetățenesc,
bisericesc, constitutic, institutic; științial = systema etc.); [...] a îmbrăca, îmbrăcământ (îmbrăcăminte =
multariu) [...]; a crede, crezământ; [...]; a simți, simțământ [...]; a frânge, frângământ (nu fragment) [...]; a
despărți, despărțământ (departament e zis frâncește) [...]; a învăța, învățământ; a eveni10, evenemânt
(nu eveniment, că-i lătinește); a se tâmpla, tâmplământ11 [...]; a adeveri, adeverământ (syllogismus,
Dosoftei zice «cugetățitură») [...]; limbă, limbământ (ființa, mintea, spiretul limbei); os, osământ
(moaște e cuvânt slăvenesc).
Obsărbăciunea 1. Cuvintele rugăminte, îmbrăcăminte, întrebuințate de unii în singural, sînt
smintite12, pentru că astă foarmă e a multariului, iar în singural sună, ca și celelalte, în mânt, d.e.
rugământ.
Obsărbăciunea 2. Pren astă foarmă se pot face în limba românească toți țărmurii științiali
(termini technici) cu mult mai bine și mai răspicativ13 decât în toate celelalte limbe. Deci noi însămnăm
unii, după cari apoi se pot forma și ceilalți fără nici o greutate: literământ (abecedariu, bucoavnă) [...];
limbământ (gramatică), vorbământ (etimologie); așezământ limbariu (sintactică); scriemânt
(ortografie); rostemânt (prosodie); numerământ, cumputământ (aritmetică, algebră, matematică,
hambac14); măsurământ (geometrie); tâmplământ (istorie); descriemânt pământal (geografie);

1
A.Pumnul este primul care s-a ocupat, mai pe larg, de formarea cuvintelor în limba română, într-un studiu rămas
neterminat („Formăciunea cuvintelor românești”), păstrat în manuscris până în 1889, când l-a publicat elevul său,
I.G.Sbiera. A.Pumnul s-a remarcat printr-o poziție extravagantă în problema îmbogățirii vocabularului românesc.
Fonetismul promovat de el a fost cunoscut sub denumirea peiorativă „ciunism”.
2
afix
3
concrete
4
sens
5
cantitate
6
de obicei
7
acțiunea
8
răsfrângerea acțiunii
9
infinitivul
10
a se întâmpla
11
istorie (pumnism)
12
greșite
13
expresiv, clar
14
abac
101
firemânt (fizică); știemânt (filosofie); cugetământ (logică); cunoscământ (metafizică); simțământ
(estetică); pretinzământ (dogmatică); propunământ (metodică); spirământ (psicologie); cântământ
(poetică); cuvântământ (retorică); predicământ (omiletică); stelământ (astronomie) etc.1
[Formăciunea cuvintelor românești]

6. Observați poziția lui I.Heliade Rădulescu în problema împrumuturilor:

Trebuie să ne împumutăm, dar trebuie foarte bine să băgăm de seamă să nu pătimim ca
neguțătorii aceia cari nu își iau bine măsurile, și rămân bancruți (mofluzi 2). Trebuie să luăm numai
acelea ce ne trebuie și de acolo de unde trebuie, și cum trebuie. Unii nu voiesc nicidecum să se
împrumute și fac vorbe nouă rumânești: cuvintelnic (dicsioner), cuvintelnică (loghică),
prestentindere (epitas), ascuțitapăsat (oxiton), neîmpărțit (atom, individ), asupragrăit (predicat),
amiazăziesc (meridian) ș.cl.; alții se împrumută de unde le vine și cum le vine: de iau o vorbă
grecească, o pun întreagă grecească, precum patriotismos, enthusiasmos, cliros ș.cl.; de iau de la
francezi, o pun întreagă franțuzească, precum: națion, ocazion, comision ș.cl.; de iau de a latinește, le
pun întregi latinești, precum: privileghium, collegium, centrum, punctum ș.cl.; de iau de la italieni,
asemenea, precum: soțieta, liberta, cvalita ș.cl.
Vorbele streine trebuie să se înfățișeze în haine rumânești și cu mască de rumân înaintea
noastră. Romanii, strămoșii noștri, de au primit vorbe streine, le-au dat tiparul limbii lor; ei nu zic
patriotismos, enthusiasmos, cliros ș.cl., ci patriotismus, entusiasmus, clerus. Francezii, asemenea,
nu zic gheografia, energhia, chentron, ci jeografi, enerji, șantr, precum și italienii, geografia,
energia, centro. Asemenea și noi, de vom voi să rumânim zicerile aceste toate de sus, trebuie să zicem
patriotism, etuziasm, cler, nație, ocazie, comisie, geografie, energie, centru, punt, soțetate,
libertate, calitate, privileghiu, coleghiu, sau mai bine, privilegiu, colegiu, după geniul și natura
limbii.
Tot în materia pentru împrumutare intră și acest paradox: noi când luăm câte un verb din
latinește sau de altundeva să-l conjugăm, fieștecare loc și țară are câte o stravaganță, după vecinii și
conlăcuitorii săi. Rumânii din Țara Rumânească, având până acum a face cu grecii, ne-am învățat să
sisiim și să pipirim; rumânii din Transilvania, Bănat și Bucovina, auzind iară totdeauna limbi mai tari
și mai aspre, s-au învățat să uruiască și să aluiască; adică când luăm verburile formare,
recomandare, repetire, pretendere, descriere, cei din Țara Rumânească zicem formalisesc,
recomandarisesc, repetirisesc, pretendirisesc; cei din Transilvania, Bănat și Bucovina, zicem
formăluiesc, recomăndăluiesc, repetiruiesc, pretendăluiesc, describăluiesc ș.cl. Nu băgăm seama
să vedem fieștecare verb de ce conjugare este și cum se conjugă; nu ne cităm că verburile formare,
recomandare sunt de I-a conjugare și că trebuie a se zice așa: infinitivul a forma, formare, partițipia
trecută, format; pe urmă prezentul la înmulțit3, formăm, și la singurit4, form, formi, formă;
recomand, recomanzi, recomandă, sau formez, recomandez, după cum avem și alte verburi de la I-
a conjugare, lucrez, înființez ș.cl. Asemenea și verbul repetire este de a 2-a conjugare și face a repeti
și repetire; repetit, repetim, și prezentul la singurit repetesc, repetești, repetește, și așa tot după
raționamentul acesta, pretendere sau pretindere și descriere, fac: pretend, pretenzi, pretende,
sau mai rumânește pretinz, pretinzi, pretinde; descriu, descrii, descrie ș.cl.
(Gramatică rumânească, 1828)

7. Comentați opiniile lui G.Coșbuc despre problemele limbii române și reformatorii ei, expuse în
articolul „Literatura didactică”:
1
Vezi mai departe: Istoria gândrii lingvistice românești. Texte comentate, vol.1, București, 1987, p.347-352.
2
faliți (falimentari)
3
plural
4
singular
102
 La 1854 Nicolae Bălășescu, om cu carte latinească și bun profesor, a publicat un abecedar în
care să străduia să-și căpătuiască toate novațiunile în limbă și toate buiguielile filologice. Mi-a rămas în
minte una din creațiunile acestea, una care făcuse mult haz pe vremea de atunci:
inonorabilitudinaționalitate.
Acest hexametru era menit să îmbogățească lexiconul românilor și după cât înțeleg eu, avea de
gând să însemneze lipsa de mândrie națională – în înțelesul bun al cuvântului mândrie. Bălășescu nu
era numai un simplu apucat de nebunia latinizării ca alții mulți după dânșii; boala lui era mai
complicată: îi plăcea felul în care puteau grecii să compuie cuvinte înnodând câte 3-4, cam așa cum fac
astăzi limbile germane. Bălășescu nu căuta vorbe dintr-alte limbi, ca să le răsădească în limba noastră,
el crea însuși prin fel de fel de derivări și compuneri ciudate. Să deosebește așadar de adevărații
cultivatori ai neologismelor.
Cam același lucru îl încerca A. Pumnul, dar pe altă cărare. Și el crea cuvinte prin derivare, dar
numai unde i se părea de neapărată trebuință, și numai din material românesc și cu ajutorul sufixelor
vechi ale limbii. Pumnul nu vrea latinizarea și împrumutarea de cuvinte dintr-alte limbi; iar ca să s-
ajute unde n-avea vorbe în limbă, deriva din cuvinte românești alte cuvinte. Psihologia devenise
sufletământ, gramatica limbământ, retorica un cuvântământ etc., etc. Chiar dacă primea în limbă vrun
cuvânt latin, îl supunea tuturor alterărilor fonetice, ca și când cuvântul acela și-ar fi trăit traiul prin
veacuri alături cu vorbele moștenite ale noastre. Din compasiune făcea cupășune, din ocaziune, ocășune.
Pumnul voia să aibă o limbă română care să stea pe propriile picioare. Dar a căzut în Scylla.
Nu știu cum gândesc alții, eu însă cred că greșala lui Pumnul nu e vrednică de batjocură. Nici
astăzi nu ne-am lăsat noi de gândul că limba românească se poate îmbogăți numai prin propriile
mijloace, și odată tot o să vie vremea când vom ajunge la acest lucru. Ținta e aceeași, toți o vedem, dar
nu vedem adevărata cărare și nu toate cărările duc la Roma.
Cu Pumnul însă avem altă socoteală. El își luase voie în Lepturariul său să schimonosească
limba tuturor scriitorilor din carii reprodusese bucăți de citire. El își crease o limbă proprie, și apoi a
tradus limba scriitorilor români în limba sa, astfel că nu puteai să vorbești de limba lui Alecsandri, de a
lui Pralea, de-a lui Dosoftei [...], de-a lui Miron Costin și de-a lui Gheorghe Tăutul, căci toți scriau
perfect într-aceeași limbă. D.e.: zicea Alecsandri – „este de lăudat acest lucru”, iar Costin – „de laudă
este acest lucru”, ori Tăutul –„lăudabil e lucrul acesta”, ori altul altfel cine știe cum – la Pumnul toți
scriau la fel: „e laudaver acest lucru”. Uniformarea limbii tuturor scriitorilor era pentru Pumnul un
mijloc de a-și răspândi limba sa.
Încercările lui Eliade și ale lui Laurian ne sînt mai îndeobște cunoscute. Creștinismul să plângea
de prigonirile lui Saul, iar Saul deveni la urmă Paul, întemeietorul creștinismului; Eliade al nostru
tocmai întors: din Paul, întemeietorul limbei române, ajunsese la urmă un Saul, căruia limba noastră îi
striga disperată: „Saule, Saule, de ce mă persecuți?” Cazul lui Eliade nu e așa de interesant – o scrântise
omul la bătrânețe. Dar cazul lui Laurian e vrednic de mirare. Laurian de cîte ori tipărea ceva cu litere
chirilice – studii, mai ales în Magazinul istoric – scria într-o limbă frumoasă, curată și apropiată de a
cronicarilor. Îți era mai mare dragul să-l citești. Însă de câte ori tipărea cu litere latine, parcă intra
dracul în cânepă; scria într-o limbă păsărească, înțeleasă numai de el și de ai lui. Forma literei schimba
cu totul felul de gândire și de vorbire a lui Laurian! Atâta putere are chipul scrisorii. Păcat că nu și-a
scris întreg Dicționarul cu litere chirilice! (Coșbuc, Gh., Despre literatură și limbă, București, 1960).

C. REFERATE:
1. Concepția lui T.Cipariu privind modernizarea limbii române
2. Problemele limbii literare discutate în corespondența dintre C. Negruzzi și I.Heliade
Rădulescu

103
 Tema 5. PROCESUL DE UNIFICARE ȘI MODERNIZARE A NORMELOR LIMBII
LITERARE

Obiective:
 să descrie procesul de evoluție a limbii române din această perioadă;
 să aprecieze rolul marilor clasici ai literaturii române în unificarea și modernizarea limbii române;
 să determinee rolul Academiei Române în unificarea normelor limbii române literare;
 să relateze despre contribuția lui T. Maiorescu și a altor cărturari din epocă la stabilirea și
unificarea normelor limbii literare;
 să ia atitudine față de teoriile cu privire la unificarea normelor limbii române literare.

Prospectul temei:
♦ Marii clasici și rolul lor în procesul de unificare a normelor limbii române literare. Ideile lingvistice
ale lui A. Russo. V. Alecsandri și curentul istoric popular. Problemele limbii române în viziunea lui C.
Negruzzi. Al.Odobescu și unitatea limbii române literare.
♦ Rolul Academiei Române în unificarea normelor limbii literare. Constituirea Academiei Române.
Obiectivele și preocupările prioritare ale Academiei.
♦ T. Maiorescu și problemele limbii române literare. Contribuția lui T. Maiorescu la unificarea
normelor ortografice ale limbii române literare. T. Maiorescu și problema neologismelor.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p.
213 -240.
2. BRÂNCUȘ, GR. Titu Maiorescu și problemele limbii. În: Limba Română, XIII, 1964, nr.5, p.483-493.
3. TODI, A. Contribuția lui T. Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare, În: Ovidius University Annals of
Philology, volume XIV, 2003, p.269-274; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A3639/pdf
[accesat 10.01.2018].
4. CHIRCU, A. Alecu Russo, limba română și ardelenii. În: Annales Universitatis Apulensis, Series Philologica,
15(1), Alba Iulia, 2014, p.335-350.
5. ȚÂRA, V. Vasile Alecsandri și limba română. În: Limba Română (Chișinău), XI, 2001, nr. 4-8;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2992 [accesat 26.01.2018].
6. DRAICA, D. Titu Maiorescu and the Romanian language. În: The Proceeding of the International
Conference Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity. Section: Language and Discourse,
2, Târgu-Mureș, 2015, p.127-135; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1586/pdf [accesat
10.01.2018].
7. COTELNIC, T. Mihail Kogălniceanu şi limba literară. În: Revistă de Lingvistică și Știință Literară, 1991, nr. 6.
8. NUȚĂ, I. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române. În: Revistă de Lingvistică și Știință
Literară, 1993, nr.1.

9. DRAICA, V., DRAICA, D. Costache Negruzzi (1808-1868) și problemele limbii române în ziarele și revistele
epocii. În: Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Seventh Edition, 28-30 March, 2013,
Sibiu, volume 2, p.143 - 146; http://www.uamsibiu.ro/publicatii/Conf-UAMS/2013/Paper/Draica.pdf
[accesat 10.01.2018].
10. OPREA, I. Fenomene caracteristice modernizării limbii române. În: Anuar de Lingvistică și Istorie Literară,
2012, nr.8, p.65-82; http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/08/IOAN-OPREA.pdf [accesat
25.01.2018].

104
 5.1. MARII CLASICI ȘI ROLUL LOR ÎN PROCESUL DE UNIFICARE A NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE

5.1.1. Ideile lingvistice ale lui Alecu Russo

Rolul lui Alecu Russo în cultura şi ştiinţa românească poate fi, pe alocuri, subapreciată sau
schițată, eventual, incomplet, dacă s-ar trece cu vederea peste reflecţiile lui judicioase privind diverse
probleme de limbă. Deşi nu era un specialist în materie (drept dovadă ne poate servi însăşi acţiunea lui
Al. Russo, care nu rezidă „într-o înfruntare cu adversarii în termenii şi cu mijloacele ştiinţei limbii”,
totuşi „Cugetările” sale, remarcabile nu prin cantitatea, dar, mai ales, prin substanţa lor, pe marginea
unor chestiuni atât generale (cum ar fi, de exemplu, conceptul de „limbă înţeleaptă” sau geneza „logicii
limbii”), cât şi particulare (cum ar fi, de exemplu, izvoarele de îmbogăţire a limbii literare sau rolul
„străinismelor”) sunt în consonanţă deplină cu adevărurile ştiinţei despre limbă.
Al. Russo e unul din puţinii scriitori care a pus în discuţie raportul dintre obiectul investigat şi
subiectul care cercetează acest obiect. Astfel, după părerea lui, filologii nu trebuie „să prefacă”, „să
reformeze” limba după placul lor, ci trebuie „să se mărginească la definiţia rânduielilor limbii, la
statornicia sintaxei şi a ortografiei”, iar „o gramatică a limbii” trebuie elaborată „nu după limba ce ar
trebui să avem, dar după limba ce avem”.
Trebuie să menţionăm în mod special că valoarea observaţiilor lingvistice ale lui Al. Russo
poate fi just înţeleasă şi interpretată fără echivoc, dacă ele vor fi proiectate pe fundalul intensei agitaţii
în diverse domenii ale timpului. Cu referire la domeniul lingvisticii, el constată că anume în perioada
respectivă „unul preface toată limba în -iune, altul în -ţie, altul în -iu, altul în -lânt..., de nu ştii cum să te
întorci între aceste patru puncturi cardinale a gramaticilor” [Russo, 1989:69]. Cu alte cuvinte, anume
în perioada respectivă se făceau tentative energice din partea reprezentanţilor latinismului exagerat al
lui August Treboniu Laurian, latinismului moderat al lui Timothei Cipariu, italienismului lui Ion
Heliade Rădulescu, fonetismului lui Aron Pumnul de a încorseta limba „în canoane puriste şi
intolerante”, de „a impune la noi, într-un moment de vitală şi delicată articulare a tradiţiei cu nevoia de
înnoire, exageraţia şi chiar mai mult: aberaţia”. De aceea, în dorinţa „de a călca sănătos şi după logică”,
Al. Russo consideră, pe bună dreptate, că încercarea „de a înturna şi răsturna o limbă împotriva
trasului (= traseului) ei” este o „chestie de pedanţi, de neştiutori, de şarlatani sau de mişei”, precum
este „o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi” intenţia de a aşeza limba, chipurile, „pe nişte baze
mai solide”. Argumentul invocat împotriva unei atare normări a limbii este simplu, dar peremtoriu:
„Când se naşte o limbă în lume, se naşte cu organismul ei, se naşte negreşit pe o bază solidă, pe baza
alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi, pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o înfie sau care se
naşte cu ea, precum românii pe condiţiile climei, a vecinătăţii şi a o mie de alte condiţii ce alcătuiesc
istoria” [Russo, 1989:112].
După ferma convingere a lui Al. Russo, puriştii greşesc atunci când consideră că istoria limbii
române începe „cu şcoalele Ardealului, şi nu cu şcoala limbei hrisoavelor, limba publică, cu şcoala
limbii cântecelor populare, limba inimii neamului; cu şcoala limbii traducătorilor cărţilor bisericeşti,
limba credinţei, cu şcoala limbii cronicarilor, limba istoriei, care şcoale îşi dau mâna din veac în veac,
până la şcoala ardelenească de astăzi, ce nu seamănă nici cu una şi nu se leagă cu nimică cu tradiţiile
scrise şi orale” [Russo, 1989:93].
Analizând formarea şi dezvoltarea limbii române, Al. Russo opinează că la baza ei stă latina
vulgară a soldaţilor şi coloniştilor din Dacia. Acest „cel mai de pe urmă născut” dialect (care îşi are
rădăcină în Galia, în Spania, în Italia, în Grecia mare) era utilizat multă vreme numai în viaţa casnică şi
în relaţiile private. Dar, odată cu întemeierea domniilor în Valahia şi în Moldova, dialectul se întăreşte,
se ridică şi se impune dregătorilor, începe a fi folosit în actele publice, transformându-se treptat în
limbă. Acest idiom însă nu mai era limba latină, precum moldovenii şi valahii nu mai erau vechii
105
romani, ci un popor nou, care s-a format din amestecarea elementului de baştină cu alte popoare:
„dovadă că limba nu este latină stau: ţesătura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină, dar se
găsesc în limbile noastre, şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi ce îşi au perechea în unele din
ţările citate” [Russo, 1989:113-114].
Ca şi orice altă limbă, româna are un specific al ei – specific determinat de originea ei, de felul
de a fi al poporului care o vorbeşte, de „colaborarea” ei cu alte limbi, de originalitatea ei de a desemna
realitatea etc. În legătură cu acest moment, Al. Russo menţiona cu deplină încredere: „O limbă, fie ea
turcită, grecită, franţuzită şi slavonită, când vorbeşte de neam şi s-a născut cu el, când spune de trecut,
de patrie, şi în fiecare cuvânt stă o tradiţie istorică, o durere, o fală sau o simţire, e o limbă nepieritoare
şi cu anevoie de a o stârpi” [Russo, 1989:103]. Acelaşi detaliu aveau să-l confirme şi interogaţiile
retorice: „Scoate din limba românească ramurile străine...Unde e limba...unde e originalitatea ei?”
[Russo, 1989:115].
În acelaşi timp, Al. Russo va interveni autoritar în discuţiile despre utilizarea împrumuturilor.
Astfel, el respinge categoric „străinismele”, ce nu îmbogăţesc cu nimic limba literară: „Munceşte-ţi pana
şi pune o zăbală străinismului...[care] începe de o vreme şi subt toate chipurile a ne înăduşi”, scria Al.
Russo lui M. Kogălniceanu, sfătuindu-l ca ziarul „să scrie pentru obşte, obştea cea nepoliglotă, nelatină,
nefranţuzcă, ca să poată bieţii oameni avea o legătură, un locuşor pe pământul moldovenesc, unde se
vorbeşte moldoveneşte”.
Ca şi ceilalţi scriitori ai timpului, Al. Russo a manifestat un interes constant pentru diverse
aspecte ale limbii române literare. El pleda insistent pentru stabilirea unor astfel de norme literare ale
limbii ce ar asigura dezvoltarea ei liberă şi multilaterală, democratizarea ei şi, totodată, ridicarea
nivelului ei de cultură, de rând cu celelalte limbi de cultură din Europa. Normele literare ale limbii,
după părerea lui Al. Russo, trebuie să corespundă întru totul normelor intrinsece ale limbii, „logicii” ei.
Numai în felul acesta, vom avea şi o limbă cu adevărat literară, şi o literatură cu adevărat naţională. Şi,
dimpotrivă, dacă „vom alerga după visurile pedanţilor, vom rămâne în patosul unde ne găsim (adică la
anul 1855)” [Russo, 1989:122]. „Literatură a patosului”, astfel numea Al. Russo literatura cosmopolită
şi antirealistă creată pe la mijlocul secolului al XIX-lea de către apologeţii sistemelor purist-neologiste,
rătăciţi „în întreitul pedantism al formei cuvintelor şi momiţăriei străinilor” [Russo, 1989:70]. O astfel
de literatură, care „îneacă şi omoară în ţările româneşti dezvoltarea spiritului şi a închipuirii, vine din
pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti; literatura aceasta nu are rădăcină, nici dă roadă”
[Russo, 1989:67], scria Al. Russo în manieră cronicărească.
Al. Russo era de părerea că stabilirea normelor literare ale limbii trebuie să se întemeieze pe
concepţia raţională a dezvoltării ei, pe bunul-simţ, pe dreapta judecată şi evitarea oricăror exagerări.
Declarând o luptă neîmpăcată pedanţilor neologişti, el arăta că principala greşeală a acestora consta
anume în faptul că ei prefăcuseră neologizarea într-un mijloc de îmbogăţire a limbii, într-un scop în
sine. Departe de a nega necesitatea în utilizarea neologismelor, Al. Russo privea schimbările în limbă
„ca un axiom ce nu are nevoie de demonstrare”, deoarece `nevoile nouă cer mijloace nouă, şi ideile
nouă au nevoie de cuvinte nouă” [Russo, 1989:69]. El a relevat marele rol al împrumuturilor neologice
în procesul de îmbogăţire şi de perfecţionare a limbii naţionale literare. În plus, spre deosebire de
teoreticienii neologişti-purişti, Al. Russo considera justificat că încetăţenirea în limba română a
neologismelor de origine străină presupune adaptarea lor la specificul fonetico-morfologic al limbii
noastre, iar, odată statornicite, ele se „naţionalizează”, copiază întru totul limba populară, „îmbrăcînd”
cum zicea el, „caracterul pământului”.
Teoreticianul „României literare” era un adversar hotărât al „artificialităţii de stil”, al stilului
„manierat”, al „pretenţiozităţii”, al literaturii pedante în „condei”, „în forme”, „în idei”, care „din pricina
neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti” [Russo, 1989:67], „îneacă şi omoară în ţările române

106
închipuirea sub o r i d i c o l ă i n g e n i o z i t a t e a cuvintelor” [Russo, 1989:47]. Era şi de aşteptat, în
acest context, ca Al. Russo să ia atitudine faţă de creaţia unor confraţi de condei, Astfel, detestând
verbalismul şi retorismul creaţiilor literare ale lui I. Heliade Rădulescu şi ale discipolilor săi, Al. Russo
scria: „Adevărat, filomela este cuvânt poetic, azura îi frumos, orizonul nu-i slut [ . . . ] . Dar ce folos!
limbajul, geniul, inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plângeferi nu ne încântă sau pentru că sunt
străine, iar nu române, sau pentru că suntem încă prea barbari şi nedemni de lirele acestor armonioşi,
deşi neinteligibili orfei” [Russo, 1989:48].
În acelaşi timp, Al. Russo ironiza şi pe vulgarizatorii limbii, propovăduitori ai „norodniciei
mojiceşti” false, care se străduiau să reducă limba literară, coborând-o la nivelul intelectual al omului
fără cultură. Ca şi comilitonii săi, el respingea cu tărie toate încercările acestora de a introduce în
circulaţia literară diferite forme agramate, primitive sau schimonosite ale unor cuvinte şi expresii de
tipul şeapă în loc de ceapă, hiere pentru fiere, pşene în loc de pesemne etc. [Russo, 1989:108]. Nu poate
fi acceptată nici gramatica actuală, deoarece ea „nu dă extrasul limbii vii, ci produce teorii ingenioase
câteodată, dar totdeauna împoncişătoare [= contrare] realităţii” [Russo, 1989:108].
Viziunea lui Al. Russo referitoare la valorificarea trecutului şi a limbii populare capătă o
importanţă deosebită la etapa contemporană. Deşi era ferm convins că acestea sunt izvorul principal
de îmbogăţire a limbii române literare, el nu accepta totuşi ca operele scrise să îmbrace cu totul
mantaua limbii populare, fapt care trebuie să fie principiul de călăuză şi al limbii noastre literare
contemporane, pe care unii o mai confundă cu graiul.
Fiind conştient, pe de o parte, de misiunea scriitorului în procesul de dezvoltare a limbii
naţionale şi de faptul că literatura trebuie să fie „expresie a neamului”, iar pe de altă parte, de
consecinţele nefaste ale acţiunilor „pedanţilor” în acest proces, Al. Russo va consemna programatic:
„Când românii vor întorloca o societate serioasă, spre aşezarea şi dezbaterea chestiunilor limbii, când
vor pune pe izvod tot ce au, când societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite,
indigenate, lepădate, înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte româneşte, când se va aşeza
sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecărui, dar după duhul istoriei şi al originilor neamului, atunci
literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului [ . . . ] În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele,
că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă, simplă, de gust şi de idei” [Russo, 1989:116].
Departe de a efectua o „inventariere” exhaustivă a diversităţii reflecţiilor lingvistice ale lui Al.
Russo, totuşi, sintetizând cele spuse, există tentația de a afirma că ostaşul propăşirii a anticipat, la
multe capitole, starea actuală de lucruri din domeniul limbii - fapt ce actualizează profeţia
alecsandriană: „Numele lui Alecu Russo creşte cu timpul şi va străluci glorios” [Alecsandri, 1992:411].

5.1.2. Vasile Alecsandri şi curentul istoric popular

Chiar de la începutul activităţii sale, V. Alecsandri a stat în primele rânduri ale acelora care
luptau pentru o limbă literară bazată pe limba vie a poporului. Admiraţia sa faţă de literatura populară,
exprimată în fapt prin publicarea pentru prima oară a doinelor şi cântecelor bătrâneşti a condiţionat şi
admiraţia lui faţă de limba acestor producţii. „Cine au intrat la vorbă frăţeşte cu locuitorul de la câmp
şi nu s-au mirat de ideile, de giudecăţile lui şi nu au găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită
cu figuri originale?”, se întreabă V. Alecsandri, dând apoi o serie de exemple din vorbirea populară, ca
are maţe pestriţe (pentru un om rău), e bun ca sânul mamei (pentru un om bun) etc.
Cea dintâi victorie de prestigiu a limbii populare şi a creaţiilor populare în sensul dorit de
Dacia literară se realizează prin opera poetică a lui V. Alecsandri. Nu vom stărui asupra entuziasmului
cu care bardul de la Mirceşti a întâmpinat poezia populară şi nici asupra evenimentului pe care l-a
reprezentat pentru literatura română publicarea celor două volume de Poezii poporale (1852-1853).
Revelaţia folclorului a avut-o poetul prin 1843, cum aflăm din povestirea O plimbare la munţi (1844).
107
Timp de 10 ani a cules cântece, legende, strigături, care aveau să intre mai târziu în culegerile amintite.
Apariţia lor a avut un răsunet deosebit şi general. Întâlnirea cu folclorul a produs o schimbare şi în
privinţa gustului literar al poetului, care abandonează genul poeziei romantice la modă, inclusiv
încercările scrise în limba franceză. Ne-o spune el însuşi mai târziu: „Atunci scrisei sau, mai bine zis,
improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba-Cloanţa, Strunga, Doina, şi-mi făgăduii cu tot dinadinsul
să las la o parte încercările mele de versificaţie franceză şi să-mi urmez calea ce-mi croisem singur în
domeniul adevăratei poezii româneşti”.
Aşadar, poetul avea conştiinţa că a descoperi drumul spre poezia românească autentică, iar
autenticitatea ei era garantată de însuşirea unei anumite modalităţi de construcţie şi expresie specifică
poeziei populare [Munteanu, Ţâra, 119-120].
Activitatea lingvistică a lui V. Alecsandri se manifestă direct în articole speciale, publicate în
presa timpului, în scrisori, în gramatica tipărită la Paris în 1863 şi în discursurile rostite la Academie.
El însă nu a fost un teoretician al limbii literare, ca I. Heliade Rădulescu sau Al. Russo, contribuind pe
altă cale, indirectă, la promovarea ideii de apărare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin
scrierile sale, mai ales prin piesele de teatru Rusaliile în satul lui Cremine (1840), Iorgu de la Sadagura
(1844), Chiriţa în Iaşi (1850) ş.a., şi incidental, în unele scrieri în proză, ca Istoria unui galbăn etc. În
Dicţionar grotesc, în comedii şi vodeviluri, toate curentele filologice – de la heliadism la latinism şi de la
galomanie la „ciunism” – au făcut obiectul satirei lui. Activitatea lui intensă pentru perfecţionarea
limbii literare se manifestă şi prin faptul că paginile revistei România literară (1855), redactată de el,
au fost, de fapt, o tribună pentru problemele limbii, în care şi-a expus concepţia progresistă şi Al.
Russo, tipărindu-şi Cugetările.
Preocupările lingvistice ale lui V. Alecsandri privesc trei domenii esenţiale: lexic, gramatică,
ortografie.
Problema perfecţionării lexicului era extrem de acută. Dezvoltarea ştiinţei, a feluritor genuri
literare, toată evoluţia societăţii, în general, cerea îmbogăţirea lexicului cu elemente noi şi
perfecţionarea celor existente. Pornindu-se de la această premisă generală absolut justă, izvorâtă din
necesităţile istorice ale dezvoltării limbii, s-a ajuns însă la o „babilonie” lexicală, cum zicea V.
Alecsandri. Unii căutau să ducă limba spre latinizare, alţii căutau s-o apropie de limba italiană, al
treilea născocea tot felul de cuvinte „pentru a-i păstra firea” şi toţi împreună contribuiau la stagnarea
limbii, ba o împingeau cu câteva secole înapoi.
În această situaţie, este firesc ca acei literaţi care aveau bunul simţ al limbii, dragoste şi grijă
pentru soarta ei, chiar fără a fi teoreticieni, să se ridice împotriva exagerărilor de tot felul. Printre
aceştia a fost şi V. Alecsandri. El a scris câteva articole speciale privitoare la lexic, tipărite în revistele
Convorbiri literare, România literară.
Cu multă vervă satirică îşi exprimă el indignarea de faptul publicării dicţionarului lui A. T.
Laurian şi A. Massim, pe care-l numeşte „un dicţionar grotesc”, intitulându-şi astfel şi articolul din
Convorbiri literare. Multe cuvinte înregistrate de dicţionarul lui Laurian şi Massim au fost aruncate, ca
un balast netrebnic, la groapa cu gunoi a istoriei. Astfel este substantivul morb pentru boală, de la care
V. Alecsandri încearcă să formeze adjectivele respective morbos, morboasă, morboşi, observând cu
multă ironie: „Noua boală inventată şi răspândită între români de acei ce pretind a lucra la înaintarea
neamului românesc. Corpul medical a declarat că această boală este din aceeaşi categorie ca holera-
morbus, ca pedanto-morbus etc.”.
Referitor la cuvântul resbel pentru război, introdus de latinişti, V. Alecsandri scrie: „Ostaşii lui
Ştefan şi Mihai erau războinici (vezi cronicele vechi), ostaşii de acum cată să fie resbelnici după botezul
pedanţilor. Ostaşii vechi se răsboiau ca nişte lei. Ce vor face ostaşii noi, pedanticeşte grăind? Prin
urmare, bătălia de la Răsboieni ar trebui să se numească bătălia de la Resbeleni, dacă ar lua parte la

108
dânsa modernii resbelnici, conduşi de resbel pentru a s[... Prob pudor!”1 [Alecsandri, 1992:333].
În acelaşi ton ironic, care ajunge uneori la satiră muşcătoare, vorbeşte V. Alecsandri şi despre
alte cuvinte introduse în dicţionar, ca: amoare, animă, beleţă s.a.
Un model de lexic grotesc prezintă V. Alecsandri într-un articol-scrisoare, publicat în România
literară. Stilul acestei scrisori este numit de poet „balmuş literar”, fiind îmbuibat cu tot felul de
expresii, ca: infelicitatea m-au vetat de a vă revede, am considerăciune, gata spre serviciune ş.a.m.d. Prin
asemenea scrisoare, zice V. Alecsandri, „autorul a vrut să zică frumoase lucruri şi să exprime poetice
idei, dar a izbutit numai a naşte o stahie epistolară”.
După cum observăm, V. Alecsandri a luptat activ, prin articole lingvistice speciale, pentru o
limbă literară armonioasă, împotriva tuturor încercărilor de a o stâlci prin introducerea a tot felul de
cuvinte născocite, fără nici o bază în limba poporului şi fără nici o trebuinţă la exprimarea ideilor şi
noţiunilor noi.
Problema lexicului este tratată de V. Alecsandri şi în articolul Din albumul unui bibliofil,
prezentând peste 200 de cuvinte întâlnite în limba lui Rabelais, dispărute apoi din limba franceză,
corespondentele lor fiind păstrate în limba română. Prin acest articol, V. Alecsandri pune o problemă
lexicologică mai largă, care a fost reluată de filologul A. Cihac. Într-un articol Despre câteva cuvinte din
Rabelais, el subliniază că observaţiile lui V. Alecsandri merită o cercetare filologică. A. Cihac dă o
lămurire justă existenţei în limba română a unor cuvinte corespunzătoare celor întrebuinţate în
franceza veche, şi anume prin „legătura de comunitate a originii limbilor romanice” [Cihac, 1989:19].
Cele mai multe din cuvintele menţionate de V. Alecsandri sunt descrise în Dicţionarul etimologic al lui
Cihac, în capitolul Elemente latine, ca: a alinta, care corespunde vechiului francez alinter, întâlnit încă
la Molier, şi care provine din latinescul lenis, lenire, lenitus, lentus; cupa cu corespondentul vechi
francez coupe şi cope, provenit de la latinescul cupa şi multe altele.
Principalul fapt care trebuie subliniat aici este că V. Alecsandri a pus unele probleme lingvistice
cu referire nu numai la lexicul timpului său, la îmbogăţirea lui, dar şi la istoria unor cuvinte existente în
limbă, probleme de lingvistică comparată, dând dovadă de mult spirit de observaţie.
V. Alecsandri nu uită niciodată să biciuiască pe făuritorii de limbă artificială. În Istoria unui
galbân, el îl atacă chiar pe I. Heliade, care începuse, de curând, să „plănuiască” o nouă limbă. Când
Galbânul vorbeşte de Heliade, el îl numeşte, în râs, amiratore dela prestidigitazione, la care Paraua
întreabă, boldind ochii:
Ce cuvinte sînt acestea?
Galbânul: - Aceste sînt câteva cuvinte dintr-o limbă nouă românească, ce se descopere acum la
Bucureşti...Dar ian întreabă pe croitorii lor (acelor cuvinte) dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram şi
vezi ce ţi-ar răspunde: nu te capisc sau nu te cumprind.
V. Alecsandri a combătut franţuzismul, ridiculizându-l în diferite tipuri, prin personaje ca Iorgu
de la Sadagura, Cucoana Chiriţa, Gahiţa Rozmarinovici etc. Se ştie cu câtă greutate cuvintele franţuzeşti
au fost „puse pe calupul” limbii române. Aşa, pentru verbul publier a existat o ezitare între
publicarisesc, publiciuesc, publicăluiesc, publiez, public...Şi desigur, pe lângă mania celor care vroiau să
arate învăţaţi de a întrebuinţa cuvinte franţuzeşti mai era şi o întrebuinţare exagerată, nevinovată:
„invadarea cuvintelor netrebuitoare pe lângă cele trebuitoare, intrarea şi fără bilet de legitimaţie,
graţie îmbulzelii. Oricum, Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critică un mare serviciu
limbii româneşti”.
Antipatia lui Alecsandri este mai mare însă pentru latinişti, pe care îi zugrăveşte cu mai mult
umor. El s-a răzbunat pe latinişti prin Ianus Galuscus, care exclamă:
- Domnule, am ascultat toate aberăciunile câte le-ai debitat fraţilor români şi fac aici

1
Lat.: Ce rușine!
109
declărăciune că eşti un perturbator.
Acrostihescu, ca scriitor lipsit de talent de la începutul literaturii veacului al XIX-lea, vorbeşte în
limba croită de filologi. De aici bestie incapace, sau ţi s-o înflăcărat imaginaciunea sau emociuni şi alte
expresii.
Cucoana Chiriţa este ridicolă nu numai în concepţiile ei, dar şi în vorbire. Dorind să însuşească
în grabă cuvinte, fără a cunoaşte noţiunile, ea le schimonoseşte. Neologismele se asociază în mintea ei
cu cuvintele neaoşe din viaţa satului. Loja de la teatru devine pentru ea lozniţă, a se deranjarisi este
înţeles ca a se rânjarisi (a se rânji) ş.a. Chiriţa traduce cuvânt cu cuvânt expresiile idiomatice româneşti
în franceză. De exemplu: dobă de carte - tambour d’instruction, de florile cucului - pour les fleurs de
coucou, acestea stârnind în sufletul domnului Charle nu numai amărăciune, dar şi dispreţ.
Părerile sale privitoare la lexic V. Alecsandri le-a expus nu numai prin ironizarea cuvintelor
străine limbii. El a fixat şi cuvinte pe care le credea necesare limbii române, fie ele cuvinte din limba
vorbită, fie neologisme. Cuvintele pe care V. Alecsandri le foloseşte personal şi le propune pentru
întrebuinţare se dau în Gramatica lui la rubricile Vocabularul şi Dialoguri.
În poezia lui V. Alecsandri, luna ianuarie este numită ghenar, dar se mai întrebuinţează şi
ianuar. La cuvântul baie se dă varianta feredeu, dantele are sinonimele horbote, cordele, panglice. În
vocabularul prezentat de Alecsandri, aproape fiecare cuvânt are cel puţin un sinonim: a promite - a
făgădui, a spera - a nădăjdui, a fi biruitor - a fi învingător, a ordona - a porunci, a invita - a pofti, avut -
bogat, culpabil - vinovat, mândru - fudul, ingrat - nerecunoscător etc.
Faptul că V. Alecsandri prezintă pentru un cuvânt din limba franceză mai multe corespondente
româneşti subliniază necesitatea alegerii cuvintelor celor mai potrivite, necesitatea selecţionării lor.
Spirit inovator, poetul vedea înnoirea în materie de limbă nu în moda franţuzită a vremii, şi nici
în reformele radicale care ameninţau să altereze şi să falsifice o limbă ale cărei energii şi a cărei
frumuseţe el le descoperise în cântece vechi. Prin activitatea lui V. Alecsandri, inovaţia pripită,
mondenă şi excesele celor ce voiau să înstrăineze limba de graiul popular s-au acoperit de ridicol.
Mijloacele lingvistice ale satirei folosite de autorul Chiriţei din Iaşi ne par astăzi facile şi, deseori, naive.
Ele stau însă sub semnul unei epoci care le-a generat într-o vreme când istoria limbii artistice şi
tradiţia literaturii beletristice numărau puţine decenii.

5.1.3. Problemele limbii române în viziunea lui C. Negruzzi

Limba română literară va merge pe drumul deschis de noua orientare iniţiată de curentul
istoric-popular, fundamentată teoretic de Al. Russo şi ilustrată prin scrisul lor mai întâi de C. Negruzzi
şi V. Alecsandri.
C. Negruzzi şi-a expus părerile în multe articole adunate în Scrisorile sale. Anume din seria
epistolară a lui C. Negruzzi putem cunoaşte ideile sale despre limbă şi literatură. În Scrisoarea a XXXII-
a ne spune că limba, sub domniile străine, s-a corupt şi ea: „Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui
Cantemir, nici a cărţilor bisericeşti; era un gerg hibrid, amestecat cu ziceri turco-grece etc.”[Negruzzi,
1996:285].
Dar, după ce „lipsiră zicerile turco-greco-slave, se introduseră cele latino-franco-italiene”. Iar în
Scrisoarea a XXV-a îşi bate joc cu mult spirit de mania latinistă şi franţuzită, când pune în gura unui
ţăran, care vroia să-şi dea copilul la şcoală, următoarele vorbe pline de înţeles:
„- Pe unul am să-l dau la şcoală la Iaşi, ca să înveţe nemţeşte, franţuzeşte şi latineşte. - Dar
româneşte nu? - Ba şi româneşte; da, vezi d-ta, că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte, nu înţelege
româneasca de astăzi. Acum trebuie să ştii multe limbi, ca să înţelegi pre a noastră.”
Aceeaşi atitudine critică o are şi faţă de literatura vremii. El preferă pe Dosoftei maculaturii

110
literare din timpul său (Scrisorile XVII şi XXXII).
Întreaga sa critică lingvistică, literară şi socială a concentrat-o în Muza de la Burdujăni. „Muza”
aceasta e cucoana Caliopi Busuioc, o fată bătrână, care face versuri ca acestea:
„Azi cu o petițiune De-a mea tristă pusăciune
M-adresai către Amor Te îndură, zeu de foc!
Și-l rugai cu-ncordăciune De nu vrei protestăciune
Să astâmprere-al meu dor. Să întind în orice loc...”
[Negruzzi, 1996:153]
Caliopi Busuioc e o femeie „romanţoasă”, care răspunde baronului Flaimuc, falsului pretendent,
când acesta îi spune că doreşte o femeie „care să facă la mine poezii”, „zi vi der Şiller vi der Ghete”:
„- Ghete! Şiller!. Ce nume înalte ai rostit, baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la
aşteptarea dumitale?”
Caliopi Busuioc strică limba, fiind influenţată de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune,
comprinzi, neînvingibilă, atăşăciune etc.).
Considerându-se o femeie modernă, ea îl sfătuieşte pe bătrânul său amorez:
„...să te îmbraci după modă. In locul nădragilor acelor roşi, să pui un pantalon elegant, botine de
glanţ, un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată, ş-atunci aş putea suferi viderea dumitale,
dar în halul acesta, o, cerule! mă sparii”.
Scopul pentru care a scris C. Negruzzi această farsă ni-l spune autorul însuşi într-o notă de la
sfârşitul piesei: „Noi am fost zis - nu ne mai aducem aminte unde - că sunt mulţi care schingiuesc şi
sfâşie frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori şi croitori răi. Asta ne-a îndemnat a
compune această comedie, crezând că facem un bine, arătând ridicolul unor asemine neologişti”
[Negruzzi, 1996:173].
Una din problemele capitale ale limbii în acea epocă era cerinţa unificării ei, dorită încă de pe
vremea lui Simion Ştefan, mitropolitul Ardealului. Odată cu acest proces, trebuia urmărită
simplificarea sistemului gramatical şi ortografic al limbii, fără a neglija îmbogăţirea, înnoirea lexicului,
crearea a ceea ce C. Negruzzi numea un „stil mai potrivit cu civilizaţia veacului nostru”. Acestor
necesităţi le răspundea, într-o bună măsură, reforma produsă de Heliade. Un scriitor de talia lui
Negruzzi nu putea ignora importanţa tezelor scriitorului muntean.
În nuvela Alexandru Lăpuşneanul, C. Negruzzi a ilustrat atât capacitatea expresivă a limbii
literare, cât şi posibilităţile care modelează materialul limbii după cerinţele conţinutului. Din punctul
de vedere al rolului scriitorului în selectarea şi organizarea elementelor limbii, nuvela Alexandru
Lăpuşneanul e cel mai interesant document literar din prima jumătate a secolului al XlX-lea. La
apariţia ei, scriitorii şi, deopotrivă, cititorii au recunoscut în autorul ei un prozator de mâna întâi.
Originalitatea creaţiei lui C. Negruzzi apare aici mai ales în: a) adaptarea mijloacelor limbii la
specificul mediului, al personajelor, al stărilor sufleteşti descrise; b) sinteza elementelor expresive şi
dozarea particularităţilor arhaice şi regionale.
Povestirea istorică se impune prin dinamism şi concentrarea mijloacelor limbii. Culoarea
locală şi forţa conflictului dintre eroii epocii sunt sugerate prin cuvinte, expresii şi construcţii luate
din fondul istoric al limbii:
„— Cu voia Măriei tale, zise Stroici, vedem că moşia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea
păgânilor. Când astă negură de turci va prăda şi va pustii ţeara, pe ce vei domni Măria Ta ?
- Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni ce aduci cu Măria ta ? adăugi Spancioc
- Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit
vremea să vă mulg şi eu pre voi. Destul, boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimes să se ferească
să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelor mele.

111
 Acţiunea situată pe la mijlocul veacului al XVI-lea trebuie redată prin mijloace expresive
potrivite; dar straturile lexicale atât de variate în această nuvelă nu stânjenesc înţelegerea textului.
Cititorul nu are nevoie de glosar ca să poată urmări pe povestitor. În pasajul citat: moşie e explicat
chiar de autor (ediţia 1857) prin patrie; de iznoavă înseamnă din nou; apoi construcţii vechi (unele
păstrate în graiul regional de azi): a să cadă = va cădea; pe ce vei domni = peste ce... ; au venit vremea =
a venit vremea, celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis. Construcţii şi cuvinte amintind de cronicari se
pot întâlni des aici.
Îmbogăţirea vocabularului se vede mai ales din utilizarea neologismelor şi a termenilor vechi
în procesul zugrăvirii artistice a realităţii. Citim astfel de îmbinări de cuvinte: „Ca să sece influenţa
boierilor şi să stârpească cuiburile feudalităţii, îi despuie de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu
chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni şi corumpe pre norod; ţidulă vestitoare greşalei
lui; boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase” etc.
C. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente la acea epocă în
limbă, în scopul evocării sugestive, precise şi dinamice a acţiunii, a oamenilor şi mediului prin:
a) aplicarea unui criteriu estetic just de selecţionare şi de organizare a materialului limbii; pe
această linie analistul modern, psiholog în adevăratul înţeles al cuvântului, cenzurează regionalismele
şi formele artificiale care nu erau „potrivite pe tipul limbei”;
b) înnoirea continuă a construcţiei stilistice din rezervorul limbii populare şi din tezaurul
istoric; atribuirea unei funcţii metaforice proverbelor şi zicătorilor vechi (cum va face mai târziu, în
mai mare măsură, Ion Creangă).
Elementele noi în limbă se văd la Negruzzi încă în primele lui bucăţi cum sunt cele grupate în
ciclul Amintiri de juneţe. Fraza lui capătă originalitate, precizie şi vigoare, stabilind legături interioare
între fondul vechi şi noile achiziţii ale limbii, care reflectau noutăţile veacului şi influenţa literaturilor
europene clasice.
„Amăgită în deznădejdea sa, [Zoe] se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă, dar inima ei
ce se hrănea de dragoste nu putea via fără amor...” (1828)
„Ştiu că duelul este un prejudeţ, rămas din timpurile barbare. Ştiu că e o absurditate a se bate
cineva pentru ochii unei actriţe, fie verzi, ori albaştri, şi e o nebunie a căuta sfezile şi gâlcevile; sunt
însă cazuri fatale când un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebuie să se
facă ucigaş sau jertfă, dacă nu voieşte a lasă o pată numelui său şi o ruşine familiei sale. Făceam aste
reflexii, uitându-mă la domnul acest care nu voia să se bată şi care aştepta un răspuns..." (1838)
S-ar putea cita numeroase alte pasaje în care folosirea neologismelor nu distonează cu tonul
firesc al povestitorului inspirat din realităţile societăţii vechi ori moderne, influențat de felul de a vorbi
nu numai al poporului, dar şi al cărturarilor vremii sale. Astfel construcţiile de mai sus: „Se lăsa la o
melancolie ce o făcu mai interesantă; duelul este un prejudeţ; simtiment de onor; aste reflexii” ca altele,
în acelaşi gen: „feluri de figuri fantastice să nu te ajungă intriga şi calomnia; pigmei degeneraţi. Şi de
unde se stoarce acest nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a
aristocraţiei” etc. înseamnă, de fapt, un material nou în vocabularul limbii literare, care nu micşorează
valoarea vechiului tezaur de forme, expresii şi cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbă au luat
ceea ce le trebuia ca să exprime colorat şi plastic o idee. În lexemele citate mai sus – melancolie,
absurditate, fatal, reflexie – se conţin nuanţe pe care limba veche greu le-ar fi putut reda; ea trebuia,
adesea, să le parafrazeze. În acelaşi timp: sfadă - gâlceavă; variantele : fie, ori, sau; ucigaş, jertfă sunt
toate necesare şi scriitorii nu s-au gândit să le lepede de dragul noutăţilor. Atitudinea pozitivă faţă de
neologisme şi faţă de stilul capodoperelor universale putea stârni critici din partea partizanilor
tradiţiei istorice. Acestor conservatori pare să le răspundă scriitorul în aceste rânduri care reflectă
concepţia autorilor clasici din acea vreme faţă de problemele îmbogăţirii şi cultivării limbii literare:
112
„Cât pentru cuvintele streine ce el (traducătorul) au întrebuinţat în traducere, de îl vor întreba de unde
sunt zicerile aceste, va răspunde ca un literat bărbat roman, ca „sunt de acolo de unde este toată limba
noastră, de unde sunt zicerile: om, cap, ochi, urechi, nas, dinte, limbă, barbă, braţ, mână, apă, vin, făină,
masă, casă ş.a. Va mai adaugă că fieştecare limbă, când au început a să cultiva, au avut trebuinţă de
numiri nouă sau şi le-a făcut de sine, sau s-au împrumutat de acolo de unde au văzut că este izvorul
ştiinţelor şi a meşteşugurilor. Noi nu ne împrumutăm cu cuvintele ce ne lipsesc, ci le luăm ca o
moştenire de la maica noastră (latina) şi, ca o parte ce ni se cuvine, de la surorile noastre” [Negruzzi,
1926:15].
Scrisorile lui Negruzzi oferă imaginea desfăşurării mijloacelor lingvistice de care dispunea
scriitorul pentru a reda plastic realităţile vieţii. Ne referim în special la Scrisoarea a XIX-a - Ochire
retrospectivă şi la Scrisoarea a XXVI-a - Pelerinagiu. Ca în nuvela care l-a consacrat în 1840, autorul, în
aceste scrisori, ilustrează principalele tendinţe în dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul veacului
al XIX-lea: folosirea materialului limbii vorbite, a limbii scrierilor vechi, îmbogăţirea limbii literare prin
introducerea neologismelor în legătură directă cu progresul culturii moderne şi, odată cu asta, rapida
dispariţie a grecismelor şi a turcismelor. În îndreptările pe care le aduce textelor, publicate în diverse
periodice, atunci când întocmeşte volumul din 1857, neologismele, adesea, iau locul cuvintelor
regionale ori vechi: poftit, vreme, cinste, moaşte, văzduh, devin: invitat, timp, onor, relicvie, aer. În
acelaşi timp, criteriul estetic se întăreşte şi formele neasimilate, greu de înţeles, sunt corectate:
rezoane, să ne înturnăm devin: cuvinte, să ne întoarcem.
Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum Negruzzi a înţeles să contribuie, în epoca
maturităţii, la evoluţia limbii: „în acel chiar-obscur priincios ochiului, spune-mi înturnatu-ţi-ai vederea
de pe culmele învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale, beat
de vuiet, culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădularile cele de granit? Luat-ai seama atunci la o
ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vârful turnurilor şi al clopotniţelor, ceaţă grea ca
somnul trădătorului şi rece ca mâna soartei; care uneori, ca un zeu, se încolăceşte împregiurul oraşului,
sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile, însemnând feluri de figuri fantastice, precum un
mare caleidoscop” [Negruzzi, 1996:235].
Reminiscenţele lecturilor din cronicari se împletesc aici cu cele din lectura clasică antică,
lexicul devine variat, iar metafora însufleţită: chiar e forma veche a lui clar (din lat. clarum ); priincios
ochiului, mădulari de granit; culoarea locală apare în forme ca: piste, împregiur; comparaţii care
amintesc de arsenalul stilistic al romantismului: oraş... beat de vuiet; ceaţa grea ca somnul trădătorului
şi rece ca mîna soartei; ca un Briareu...; precum un mare caleidoscop; inversiuni şi interogaţii retorice:
inturnatu-ţi-ai vederea.; luat-ai seama...Totul e organizat cu o mână de artist experimentat în fixarea
nuanţelor expresive, care oglindesc o comunicativitate caldă şi o înţelegere adîncă a omului şi a vieţii.
C. Negruzzi a ilustrat concret, prin creaţia lui artistică, modul just de îmbogăţire a limbii
literare, a deschis, odată cu alţi scriitori ai vremii, largi perspective de folosire artistică a tezaurului
limbii vechi şi a limbii populare, fără a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori
regional. Scriitorul nu s-a ferit de influenţa neologismelor, a limbilor străine. N-a admis însă nicăieri
exagerările, a combătut lipsa criteriului logic şi estetic în folosirea limbii. Şi cum exagerările se
manifestau mai ales în curentele filologice şi în activitatea publicistică a unor gazetari improvizaţi,
franţuziţi, al căror scris a contribuit la stâlcirea limbii scrise, câmpul activităţii critice putea fi lărgit în
multe direcţii. Aspectele negative în mânuirea limbii sunt combătute cu spirit. Mai devreme decât
oricare scriitor moldovean, C. Negruzzi a renunţat la unele forme arhaice sau regionale şi s-a alăturat
tendinţei de a fixa reguli gramaticale care să stea la temelia unui sistem logic, stabil, al limbii literare.
Înaintea lui Kogălniceanu, Alecsandri, Russo, C. Negruzzi (în epoca maturităţii, după 1840) scria:
„Nenorocitele războaie ale lui Vasile Vodă slăbiseră ţara, demoralizaseră ostile; de la ai săi nu aşteptă

113
vreun bine; pentru că ai săi totdeauna l-au împilat: proţesele au ajuns, (nu agiuns); acest proiect; acest
drept; mi-ar plăcea; surugii care duceau caii; două luntre; mi-ar face onoare (nu onor, deşi Alecsandri
insistase până târziu să se scrie onor, nu onoare). Cu aceeaşi vervă satirică Negruzzi se ridică în ultima
lui Scrisoare, spre sfârşitul activităţii lui literare (Scrisoarea a XXXII-a, 1862) împotriva exagerării
influenţelor din afară, în special contra abuzului de neologisme într-o epocă „în care traducătorii
cădeau dintr-un exces în altul; căci în adevăr lipsiră zicerile turco- greco-slave, dar se introduseră cele
latino-franco-italiene. Ne trezim cu poezii de felul acesta: Şarmantă damicelă/ Te am o columbelă / Cu
ochi ca de gazelă,/ Divină şi mult belă...[Negruzzi,1996:287].
Modelul de limbă literară pe care l-a urmărit şi realizat într-un chip original C. Negruzzi e rodul
unei pasionate munci de cunoaştere, asimilare şi şlefuire a materialului limbii naţionale. Principiul
unităţii limbii scrise şi scopul cultivării ei treptate prin strădania scriitorilor l-au călăuzit în crearea
unui instrument de comunicare limpede, concentrat, viguros. Stilul lui plastic şi dens, familiar şi nou de
atâtea ori, a apărut în urma unei continue selectări a elementelor şi a formelor limbii. Din compararea
variantelor, din cercetarea corecturilor prin care căuta să promoveze valorile sugestive ale cuvintelor
şi expresiilor, se poate vedea cum Negruzzi, treptat-treptat, s-a îndepărtat de regionalismele
abundente la A. Donici, n-a abuzat nici de neologisme, cum face uneori C. Bolliac. A preluat cu măsură
elementele arhaice, pentru a da culoare naraţiunii, iar nu de dragul de a le reda viaţa apusă, cum
încerca Ch. Asachi într-o bună parte a operei sale.

5.1.4. Al.Odobescu și problemele limbii române literare

O personalitate care reprezintă cu adevărat spiritul critic în Muntenia este Al. Odobescu, pe
care îl găsim, de la început, de la primii paşi pe care îi face în publicistică, colaborator al României
literare. E semnificativ faptul că publicaţia la care se adresează tânărul muntean Odobescu este această
revistă critică din Iaşi. Şi tot atât de caracteristic e faptul că, mai târziu, când are revista sa, Revista
română, el publică, în 1863, urmarea Cugetărilor lui Al. Russo, care nu-şi putuse tipări opera întreagă,
România literară fiind nevoită să-şi suspende apariţia.
În iulie 1862, Al. Odobescu ia parte, alături de alţi intelectuali din Principate (C. A. Rosetti, G.
Sion) la serbările de la Braşov ale Astrei, prilejuite de împlinirea unui an de la înfiinţarea Societăţii
Academice Române. În cadrul acestei adunări, sunt aprobate regulile ortografice bazate pe principiul
etimologic, propuse de T. Cipariu, care erau impuse ziarelor, cărţilor şcolare şi în genere scrisului
românesc din Transilvania. Adversar al etimologismului în genere, adept al luptei pentru păstrarea
unităţii de limbă - şi nu numai de limbă - a tuturor românilor, Al. Odobescu e de părerea că o problemă
atât de importantă cum era aceea a adoptării unei ortografii oficiale a limbii române trebuie dezbătută
şi hotărâtă nu numai de reprezentanţii unei singure provincii, ci ai tuturor provinciilor locuite de
români. Articolul referitor la adunarea Astrei marchează începutul polemicii autorului cu latiniştii,
polemică reluată şi dusă, cu larg ecou în epocă, după 1870, în cadrul Academiei Române.
Este cunoscută lupta lui Al. Odobescu, începută în 1871, împotriva latiniştilor prin repetatele
critici ce aduce, ca membru al Academiei, Dicţionarului lui Laurian şi Massim. Autorii Dicţionarului,
scrie Al. Odobescu, nu pun în dicţionar limba românească vorbită şi scrisă, nu fac din dicţionar „oglinda
limbii din trecut până în prezent”, ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină, o
limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. Dar, zice Al. Odobescu, noi
scriem pentru cei de azi, şi nu pentru cei din trecut. „Iar ideea că acel dicţionar ar putea să pătrundă în
tinerime şi că limba din el ar putea să devină limba urmaşilor îi provoacă o adevărată spaimă”
[Ibrăileanu, 1984:150].
Redactat după principii etimologice şi puriste, dicţionarul suscită dezbateri aprinse şi îndelungi
în forul academic. Al. Odobescu critică vehement lucrarea, cerând colegilor s-o respingă. „D-lui (adică
114
Al. Odobescu), consemnează procesul-verbal al unei şedinţe a Academiei din 9 septembrie 1871, se
înspăimântă la ideea că junele noastre generaţii, luând un asemenea dicţionar în mână, vor învăţa
dintr-însul acea limbă în care rolul predominator este dat numai cuvintelor şi formelor ce au găsit
graţie dinaintea comisiunii (adică din partea autorilor dicţionarului) sau pe care dânsa le-a închipuit.
D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica până într-acest punct o limbă, de a
introduce într-însa un aşa îmbelşugat material propriu şi de a lepăda din ea aşa multe forme şi
terminaţiuni înrădăcinate în limbă, precum sunt, de exemplu, toate cuvintele, chiar de origine latină, cu
terminaţiile în -iaţă, -iţă, -nic etc., pe care d-nii Laurian şi Massim le-au aruncat la gunoiul
Glosariului...D-lui declară cu francheţă că odată cu viaţa n-ar voi ca limba dicţionarului d-lor Laurian şi
Massim să devină limba succesorilor noştri” [Păcurariu, 1966:74-75].
De un mare efect, în combaterea latinismului, stârnind haz în presă şi în cercul larg al opiniei
publice, a fost prânzul dat de Al. Odobescu în 1871 membrilor Academiei, prânz la care lista de bucate
era întocmită în spiritul jargonului latinist, în care Laurian şi Massim redactaseră atunci primul
dicţionar al limbii române. Gluma lui Odobescu a prins, demonstrând la ce aberaţii poate duce
concepţia etimologizantă a adepţilor latinismului.
Dezbaterile pe marginea dicţionarului purist continuă şi în anii următori în Academie. În 1874,
înaltul for instituie o comisie care să revizuiască dicţionarul în discuţie. Comisia, alcătuit ă din
Al.Odobescu, G.Bariţiu, N. Ionescu, D. Sturza, V. A. Urechia, prezintă, peste trei ani, prin Al.Odobescu, un
raport în care se precizau câteva principii de bază care trebuiau, după părerea raportorilor, să stea în
atenţia celor însărcinaţi cu elaborarea dicţionarului limbii române:
a) urmărirea cuvintelor în evoluţia lor istorică;
b) ilustrarea cuvintelor de uz curent prin citate din cei mai importanţi scriitori contemporani;
c) introducerea în dicţionare a multor elemente „uitate ale limbajului poporan şi ale
idiotismelor locale”, a termenilor tehnici în meşteşugurile tradiţionale ale poporului român din toate
provinciile, precum şi a termenilor ştiinţifici.
În vederea redactării dicţionarului, erau, de asemenea, necesare câteva lucrări preliminare:
tipărirea, în ediţii critice („cu glosare speciale şi cu indice şi note lexicografice”) [Păcurariu, 1966:76] a
celor mai importante scrieri în limba română din secolele anterioare (cărţile lui Coresi, precum şi alte
traduceri tipărite în sec. XVII-XVIII, scrierile lui Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, precum şi ale lui Gr.
Ureche, M. Costin, R. Greceanu, D. Cantemir ş.a.), pentru a se putea studia cu înlesnire limba veche
românească; de asemenea, o largă acţiune de culegere a termenilor tehnici privind ocupaţiile şi
meşteşugurile la români, desfăşurată în toate provinciile.
Intrând în detalii, el recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor româneşti
şi în etimologism şi să nu fie „prodigă” în neologisme. Să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor, căci
slavonismele - mai ales de ele era vorba - sunt justificate prin uz, şi dacă le-am alunga, „am răpi
originalitatea limbii române, care, spre deosebire de alte limbi romanice (care sunt latine plus
germanice etc.), e alcătuită din limba latină, plus slavona. Slavonismele care trebuiesc alungate, şi nici
ele toate, sunt cele datorite influenţei a două slavone, traducerilor bisericeşti, şi încă acele care fac
parte din limba bisericească actuală nu trebuiesc înlocuite decât foarte încet, pentru că limba
bisericească are un caracter venerabil, care cu greu poate fi atins” [Păcurariu, 1966:76]. Să nu fie
„prodigă” în neologisme, căci nu sunt necesare decât acele neologisme care denumesc idei ori lucruri
nouă, pentru care nu există cuvinte neaoşe1.

1 Vom observa că această idee e similară celei a lui T. Maiorescu: „Există împrumuturi lexicale vechi puternic
înrădăcinate în limbă şi prin aceasta în întreaga viaţă sufletească a poporului. Sensul lor distinctiv este
întrebuinţarea cuvîntului respectiv în toate manifestările generale din viaţa unui popor, de pildă, în folclorul
literar şi în literatura cultă. Ce ar deveni, de exemplu, limba poetică a lui V. Alecsandri, adaugă T. Maiorescu, dacă
115
 Academia nu trebuie să fie prea riguroasă privind etimologia cuvintelor din limba română:
forma cuvintelor trebuie să fie aşa cum e în limba vie - mine, şi nu mene, căci nu scriem pentru trecut, ci
pentru prezent. Al. Odobescu se ridică cu putere împotriva ortografiei latinizante în general şi a celei a
lui T. Cipariu în special.
Odobescu îşi dă seama că e greu să scăpăm de aceste „sisteme”, care ne-ar face să ne pomenim
în două limbi: una în Ardeal, şi alta de facto. Şi anume: în Ardeal ar circula o limbă creată prin concesii
făcute arhaismelor, şi altă limbă creată prin concesii făcute limbilor neolatine moderne. Al. Odobescu
observă că din cauza acestor sisteme, la care mai contribuie şi provincialismele, gazetele unei provincii
au ajuns să nu fie înţelese în celelalte provincii.
Să nu uităm însă că Al. Odobescu e muntean şi, ca atare, n-a putut scăpa de influenţa
„sistemelor” lingvistice. El era de părere că trebuie să reînviem arhaismele pierdute de origine latină, -
ceea ce n-ar fi spus-o, de exemplu, Al. Russo, iar în unele cazuri, în scrierile sale, el va face unele
concesii principiului etimologic al latiniştilor, scriind, de pildă, pucin (puţin), veră (vară) etc.
Cum trebuie studiată limba într-o ţară ca a noastră, se întreabă Al. Odobescu, unde lipseşte
tradiţia unei mişcări literare bogate, autori „clasici” care să fi fixat şi perfecţionat instrumentul
lingvistic? Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrarului, scriitorul,
afirmă Al. Odobescu, trebuie să ştie să ocolească tendinţele latiniste, cele influenţate de sintaxa limbii
franceze, ca şi cele „arhaizate cu iz slavon”, după limba vechilor traduceri de cărţi bisericeşti
[Păcurariu, 1966:25]. Operele literare trebuie să fie scrise într-o limbă curată, limba vorbită de popor,
să valorifice în acelaşi timp limba veche a cronicilor şi să îmbogăţească vocabularul, când e nevoie, cu
elemente noi, luate din altă limbă, care însă să fie adaptate structurii limbii române.
Pledând pentru împrumuturi din alte limbi, Al. Odobescu respinge concepţiile puriste, care
preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. Elemente eterogene există în toate
limbile neolatine, dar nimeni nu s-a gândit să le scoată în mod arbitrar, pentru că ele au intrat deja în
structura organică a limbilor respective, conferindu-le acestora caracterul original. Acelaşi lucru se
poate spune în legătură cu limba română. „Într-un cuvânt, conchide autorul, ideea noastră e că trebuie
să respectăm limba care e în gura poporului nostru, s-o păstrăm în întregimea sa, şi cât despre
adausele cerute de deosebitele trebuinţi, să le facem prin împrumutări din limba latină sau chiar şi din
limbile moderne când cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale şi moderne; dar chiar între-
aceste vorbe noi să păstrăm formele gramaticii noastre şi să ne ferim mai mult decât orice de
neologismele gramaticale, căci printr-însele se strică cu totul fizionomia unei limbi” [Păcurariu,
1966:25-26].
Ideile acestea nu sunt noi. Le-au exprimat într-o formulare foarte apropiată I. Heliade
Rădulescu în prefaţa Gramaticii sale de la 1828, precum şi Al. Russo în Cugetări. Ele aparţineau epocii
eroice în care s-au combătut etimologismul şi purismul, pentru fixarea şi permanentizarea jaloanelor
limbii române literare.
Deosebit de interesante sunt consideraţiile lui Al. Odobescu privind evoluţia şi structura limbii
române, problema îmbogăţirii ei. Autorul constată o puternică influenţă slavă, într-o epocă
îndepărtată, influenţă care nu a schimbat caracterul latin al limbii române. Acestei influenţe vechi i s-
au adăugat altele, tot slave, de către traducătorii secolelor XVI-XVII, care nu găseau în limbajul uzual
expresii adecvate pentru a transpune în româneşte termeni abstracţi pentru interpretarea ideilor
filozofice şi morale, termeni tehnici privind administraţia, viaţa socială şi politică, şi le luau din limba
oficială, care, în cancelarii şi în biserică, era slavona. La acestea se adaugă administraţia rusă, în
perioadele de ocupaţie a Principatelor, care ne-a lăsat, de asemenea, un număr de cuvinte. Această

am înlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată,
cum ar dori partizanii neologismului?” [Maiorescu, 1984:350].
116
influenţă slavonă, venită mai târziu, dispare cu timpul, prin cultivarea cu grijă a limbii. Cealaltă, mai
veche, nu poate dispărea, pentru că ea a fost asimilată organic şi limba română nu poate fi concepută
fără acest element slav. „Să nu sperăm însă niciodată, afirmă Odobescu, în sensul spuselor lui Heliade
din prefaţa Gramaticii, ale lui Al. Russo şi C. Negruzzi, cu o logică şi o argumentare mai savantă însă, şi
chiar să nu voim a şterge urmele înrâuririi primitive, căci atunci putem zice că, împreună cu dânsa, va
dispare şi limba română cu caracterul său propriu şi constitutiv, cu originalitatea sa de limbă neolatină
formată sub o influenţă diferită de acelea ce au predominat la formarea limbilor neolatine din
occident, surorile ei. Provenţalii, italienii, francezii, spaniolii, portughezii au urmat, în dezvoltarea
limbii lor, căi cu totul diferite de aceea în care, de la început, a fost aruncată limba latină din Dacia. Alte
elemente, alte influenţe au determinat modificările limbei latine la dânşii; altele cu totul au fost la noi.
Să nu voim dar a croi limba noastră pe tipare neasemuite, să nu cătăm a o asimila în zadar la regulile
de dezvoltare a lor, ci mai bine să studiem cu atenţie cum s-a strecurat elementul modificator la noi şi,
când voim a ne curăţi limba de străinisme, să ne ferim întotdeauna de a ataca principiile ei
constitutive. Scalpelul ce voieşte a purifica limba nu trebuie să pătrunză mai adânc decât unde este
adevărata rană” [Păcurariu, 1966:58-59].
Piatra era aruncată în grădina latiniştilor (al căror reprezentant era şi T. Cipariu), împotriva
cărora va porni mai târziu, în Academie, o acerbă campanie. Articolul sugerează, pentru îmbogăţirea şi
împrospătarea limbii, ideea reactualizării unei forme vechi, dispărute din uz, dar salută, în acelaşi
timp, „formele nimerite şi elegante”, care au fost asimilate în ultima vreme, adică neologismele. E ceea
ce va face el însuşi, în scrierile sale, cu un rar simţ artistic al limbii.
În Scene istorice, Al. Odobescu extinde latura istorică documentară a evocărilor şi se complace
în utilizarea materialului lexical arhaic menit să sugereze aşa-numita culoare locală. În Pseodo-
kynegetikos, erudiţiei scriitorului în ramurile diverse ale artei i se adaugă informaţia filologică,
folclorică şi lingvistică; limba populară apare în opera sa ca produs al culturii, însuşit de scriitor pe cale
cărturărească; de aici caracterul uşor preţios al stilului şi impresia de limbă populară căutată dinadins
sau făcută la masa de scris după modelul limbii vorbite [Munteanu, Țâra, 1983:220-221].
Contribuţia lui Al. Odobescu la dezvoltarea culturii româneşti este una dintre cele mai
originale, ea manifestându-se în direcţii multiple. Continuator, în bună parte, a tradiţiei umaniste şi
patriotice a literaturii paşoptiste, el a manifestat permanent o mare preţuire pentru istoria ţării,
pentru ctitorii înaintaţi ai culturii naţionale, pentru folclor, a luptat pentru apărarea limbii, împotriva
denaturărilor etimologice, pentru emanciparea culturală şi politică a poporului român şi a nutrit
convingerea că arta trebuie să exprime năzuinţele înalte ale societăţii şi poporului căruia artistul le
aparţine.

5.2. ROLUL ACADEMIEI ROMÂNE ÎN UNIFICAREA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE

Ideea înfiinţării unei societăţi academice sau a unei „academii” a fost susţinută de cei mai de
seamă cărturari ai vremii, între care Ion Heliade-Rădulescu, Ioan Maiorescu, Iordache Golescu, Timotei
Cipariu, Gheorghe Asachi, George Bariţiu ş.a. Aşa, de pildă, în prefaţa la Gramatica românească din
1828, Ion Heliade-Rădulescu propunea întemeierea unei „Academii de câţiva bărbaţi, a căror treabă să
fie numai literatura românească, cari cu vremea vor pune în regulă şi vor desăvârşi limba prin facerea
unui dicsioner”; la rândul său, Ioan Maiorescu milita în 1860 pentru înfiinţarea „unei societăţi
academice sau literare, destinată a concentra activitatea erudiţilor români […] pentru cultura limbei,
pentru studiul istoriei naţionale”.
Unirea Principatelor, ca şi amplul program de reforme care au urmat actului de la 24 ianuarie
1859 au creat condiţii optime şi pentru punerea în practică a dezideratului înfiinţării unei academii,
asemeni celor existente deja în Europa. În 1860, G. Sion a întocmit un proiect de statut pentru
117
întemeierea unei „academii române, formată din 15 membri, aleşi din toţi românii, fără distincţiune de
provincie sau de protecţiune”, dar „cu oarecari titlu literariu cunoscut”, având „în preocupări probleme
de limbă, acordarea de premii şi ordonarea documentelor istorice”. La rândul său, V. A. Urechia
propunea instituirea unei comisii „de bărbaţi din toate provinciile române” pentru „alcătuirea unui
dicţionar şi a unei gramatici”. În 1864, un amplu referat în acest sens era aprobat de Consiliul de
Miniştri, fără a primi însă, din cauza situaţiei internaţionale nefavorabile, ratificarea domnitorului.
Cu toate acestea, Alexandru Ioan Cuza a sprijinit înfiinţarea „academiei”, în 1863 dăruind din
lista sa civilă 5600 de galbeni, din care o mie de galbeni erau destinaţi instituirii unui premiu care ar fi
urmat să se acorde celei mai valoroase traduceri din limbile clasice. Acest ajutor material substanţial
se alătura celui avansat în 1860 de bogătaşul bucureştean originar din Epir, dar naturalizat român,
Evanghelie Zappa, care oferise guvernului 5000 de galbeni pentru alcătuirea unui dicţionar român, a
unei gramatici a limbii române şi a unor traduceri din clasicii Antichităţii. Cele două fonduri – „Cuza” şi
„Zappa” — au constituit, de altfel, baza materială a viitoarei societăţi academice.
Prin decretul nr. 582 din 1/13 aprilie 1866 al Locotenenţei Domneşti, lua fiinţă la
Bucureşti Societatea Literară Română, a cărei principală menire era de a alcătui dicţionarul şi
glosarul limbii române, „acele două colonade ale templului său literariu”, precum şi de a stabili
normele ortografice ale limbii. Societatea urma să fie formată, pentru început, din 21 de membri aleşi
din toate provinciile româneşti (patru din Muntenia, câte trei din Moldova, Transilvania şi Basarabia,
câte doi din Banat, Maramureş, Bucovina şi Macedonia). Cei dintâi 14 membri ai Societăţii Literare
Române, numiţi prin decretul nr. 698 din 22 aprilie/3 mai 1866, erau numai reprezentanţi ai
provinciilor româneşti ce se găseau încă sub stăpâniri străine, ceea ce îl va face mai târziu pe B.P.
Hasdeu să remarce că în Academia Română „când cineva zice român şterge şi Dunărea şi Carpaţii”: din
Transilvania — Timotei Cipariu, George Bariţiu şi Gavriil Munteanu; din Maramureş şi Bihor — Iosif
Hodoş şi Alexandru Roman; din Banat — Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş; din Bucovina —
Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici, ulterior înlocuit cu Ion G. Sbiera; din Basarabia —
Alexandru Hâjdeu, Constantin Stamati şi Ioan Străjescu; din Macedonia — Ioan D. Caragiani şi Dimitrie
Cozacovici. Acestora li s-au alăturat, la 2/14 iunie 1867, reprezentanţii celorlalte două provincii
româneşti: din Moldova —Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi şi V. A. Urechia; din Muntenia — Ion
Heliade-Rădulescu, Constantin A. Rosetti, Ion C. Massimu şi Ştefan Gonata; la 20 iulie/1 august 1867,
au mai fost numiţi membri Titu Maiorescu şi Nicolae Ionescu.
Izbucnirea unei puternice epidemii de holeră, ca şi situaţia internaţională neprielnică au făcut
ca inaugurarea Societăţii Literare Române, înfiinţată în 1866, să nu poată avea loc decât în cursul
anului următor. La 1/13 august 1867, la Bucureşti, în casele banului Constantin Gr. Ghica de lângă
grădina Cişmigiu, s-a desfăşurat cea dintâi şedinţă a Societăţii Literare Române.
Semnificativ este că mai mult de jumătate dintre membrii fondatori erau scriitori sau filologi.
Însemnătatea care se acorda limbii române a fost evidenţiată şi cu prilejul inaugurării de cărturarii
veniţi la Bucureşti din toate provinciile româneşti: „Limba ne uneşte, domnilor”, exclama Alexandru
Roman, după cum V. A. Urechia ţinea să precizeze: „limba împarte pururea soarta poporului.” La
rândul său, Timotei Cipariu afirma cu aceeaşi ocazie că noua instituţie „va îngriji pentru conservarea
unităţii limbii româneşti din toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat naţională
română, pentru ca să figureze cu toată demnitatea între şi lângă surorile ei de origină latină. Ea va
pune fundamentul pentru o literatură adevărată naţională.” Astfel, ziua inaugurării Societăţii Literare
Române a căpătat valenţele unei adevărate serbări a tuturor românilor, considerată de contemporani
drept „zi de la care va data renaşterea literaturii şi cultivarea limbii noastre”.
Cel dintâi statut, adoptat la 24 august/5 septembrie 1867, a prevăzut transformarea Societăţii
Literare Române în Societatea Academică Română, „cu scopul de a lucra la înaintarea literelor şi a

118
ştiinţelor între români”, fiind „un corp independent în lucrările sale de orice natură”. Statutul prevedea
împărţirea instituţiei academice în trei secţiuni: literară-filologică, istorico-arheologică şi de ştiinţe
naturale. Societatea Academică Română era condusă de un preşedinte, un vicepreşedinte şi un
secretar, cea dintâi conducere — Ion Heliade-Rădulescu, preşedinte (demisionat însă în 1868 „pentru
motive foarte grave relative la numirea noilor trei membri”, după cum se menţionează în demisia sa,
cu evidentă trimitere la alegerea lui M. Kogălniceanu, G. Sion şi Al. Papiu-Ilarian), Timotei Cipariu,
vicepreşedinte, şi August Treboniu Laurian, secretar – fiind aleasă la 31 august/12 septembrie 1867.
La 27 martie/ 8 aprilie 1879, prin decretul domnesc nr. 1246, s-a hotărât transformarea
Societăţii Academice Române în „institut naţional cu denumirea de Academia Română”, „persoană
morală şi independentă în lucrările sale de orice natură”, având drept scop „cultura limbei şi istoriei
naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi a frumoaselor arte”. Conform noului statut, adoptat la 21 iunie/3
iulie 1879, instituţia urma să aibă tot trei secţiuni: literară, istorică şi ştiinţifică, structură rămasă
neschimbată până în 1948. Instituţia avea să fie condusă de un preşedinte, trei vicepreşedinţi
(reprezentanţi ai celor trei secţii), toţi aleşi anual, dar care nu puteau funcţiona mai mult de trei ani
consecutivi, şi un secretar general, ales pe o perioadă de şapte ani. Cea dintâi conducere (Ion Ghica,
preşedinte, G. Sion, D. A. Sturdza, P. S. Aurelian, vicepreşedinţi, A. I. Odobescu, secretar general) a fost
aleasă la 2/14 iulie 1879.
Într-o perioadă în care cultura românească este marcată de orientări distincte în ceea ce
priveşte dezvoltarea limbii literare (de tip latinist, inclusiv în formă puristă şi de tip istoric-popular),
programul Academiei Române (1879) îşi propunea obiective ambiţioase (în acel timp) pentru soarta
limbii române:
 stabilirea unor norme ortografice, în situaţia în care alfabetul latin a fost introdus oficial în
1860;
 elaborarea unei gramatici;
 realizarea unui dicţionar.
După primele soluţii (din 1867), de natură etimologizantă, preconizate de T. Cipariu, în 1881 se
confirmă prin vot academic un nou proiect ortografic, coordonat de G. Bariţiu, avându-l ca raportor pe
T. Maiorescu. Cu acest prilej se modifică şi principiul ortografic (chiar dacă nu în totalitate), optându-
se pentru principiul fonetic, susţinut încă din 1867, dar fără reuşită, de I.G. Sbiera.
T. Maiorescu este nu numai un adept al acestei orientări, dar şi un teoretician înarmat cu logică
şi argumente convingătoare, studiul său Despre scrierea limbei române (1866), prin consistenţa ideilor
asupra grafiei fonetice, în bună măsură valabile şi mai târziu, fiind un adevărat program bazat pe
principiile „usului“.
Prin chiar actul de constituire, instituţia nou creată îşi propunea:
 să fixeze regulile ortografice ale limbii române;
 să elaboreze gramatica limbii române;
 să înceapă şi să ducă la bun sfârşit dicţionarul limbii române.
Stabilirea regulilor de scriere cu litere latine s-a aflat în atenţia Academiei Române timp de
câteva decenii. Normele ortografice propuse încă în 1867 de Timofei Cipariu sunau astfel:
1. Toate sunetele „primitive" [etimologice] se vor scrie cu literă corespunzătoare din alfabetul
latin (literele Q, K, Y sunt considerate străine);
2. Toate sunetele derivate (ţ, ş) se vor scrie cu literele sunetelor corespunzătoare din care
derivă (t, s).
Acesta este primul sistem ortografic al viitoarei Academii Române, în care triumfa, pentru un
moment, punctul de vedere al latinismului etimologizant. Regulile ortografice speciale şi în amănunt
urmau să se fixeze de gramatică, la capitolul Despre fonetica limbii române.

119
 În sesiunea din 1869 a Societății Academice s-a adoptat un nou sistem, care s-a menţinut până
în 1881. Acesta prevedea:
 literele d, s, t, urmate de i, adică z, ş ţ, se scriu fără sedilă;
 sunetele к', g' se notează ch, gh;
 ţ se notează ci în cuvintele acia, glacia facia etc.
 z se admite în cuvintele străine (zeamă), dar în terminaţii se notează di: lucrediu “lucrezu”;
 se introduce accentul grav ( ) şi cel circumflex ( ). Cel grav e notat la infinitivul, indicativul şi la
imperativul verbelor, marcând diftongii. De exemplu: l{găna (leagănă), mòre (moare). Accentul
grav se mai foloseşte la perfectul simplu al verbelor: tacù, facù, audì (tăcu, făcu, auzi), precum şi la
forma de plural a substantivelor: părti, cârti, bunetăti (părţi, cărţi, bunătăţi);
 accentul circumflex ( ) se pune la sunetele nazale: atît, întaniu, cuvântu (atât, întâi, cuvânt);
 apostroful ( ) notează forma articulată a substantivelor feminine, fiind plasat înaintea finalei a:
mam'a, cas’a, gramatec'a, sor'a, furtun’a etc.
Aşadar, principiul etimologic a învins (cel puţin o parte din el) şi în felul acesta se asigură
dezvoltarea ulterioară a limbii române, realizându-se legătura ei cu limbile romanice.
În 1879, Societatea Academică se transformă în Academia Română. Vasile Alescandri şi Titu
Maiorescu, care se retraseră între timp, reintră în componenţa Academiei ca membri, iar problemele
de ortografie sunt reluate în discuţie. În 1880, o nouă comisie, prezidată de G. Bariţiu, supune
dezbaterilor un proiect de norme, raportor fiind T. Maiorescu. Proiectul este votat în 1881. Acesta este
primul proiect ortografic definitiv şi oficial al Academiei Române.

5.3. TITU MAIORESCU ȘI PROBLEMELE LIMBII ROMÂNE LITERARE

5.3.1. Contribuția lui Titu Maiorescu la unificarea normelor ortografice ale limbii
române literare

Istoricul ortografiei noastre trebuie raportat la contribuţia adusă la dezvoltarea limbii române
literare de către Titu Maiorescu. Preocupările sale în legătură cu problemele scrisului românesc
datează încă din 1866, când el publică în Convorbiri literare articolul Despre scrierea limbei române,
chestiune asupra căreia revine în aceeaşi revistă în 1867 şi în 1873. În studiul lui T. Maiorescu,
problema ortografiei este discutată concomitent cu critica direcţiei fonetice a lui A. Pumnul şi a celei
etimologice a lui T. Cipariu.
Recunoscând meritul Academiei Române în căutarea unor soluţii pentru reglementarea scrierii
cu litere latine, T. Maiorescu ţine să observe că proiectele ortografice propuse de Academie nu s-au
bucurat de popularitate şi prin aceasta ea a pierdut din terenul pe care şi-l câştigase iniţial. Conflictul
dintre cele două direcţii - fonetismul şi latinismul etimologizant - înregistrează acum o nouă etapă.
Pentru înţelegerea acestui conflict, care avea să ducă la înfrângerea etimologismului şi deci la
câştigarea bătăliei de către adepţii principiului fonetic, este necesar să examinăm contribuţia lui T.
Maiorescu şi concepţia sa expusă şi discutată, mai întâi, în cercul Junimii.
Vom aminti una din tezele adepţilor scrierii etimologice de a păstra toate semnele alfabetului
latin, fără a introduce nici un semn diacritic pentru notarea sunetelor specifice limbii române (ă, î, ş,
ţ, ch, gh, c, g). Ei făceau deosebire dintre sunetele „primitive”: a din acus, s din stella, şi cele
derivate: ă din casă, î din a neaccentuat - antaneus „întâi”, s din sedet „şede”, z din zic < dico etc.
Literele trebuiau să reflecte natura limbii, iar această „natură” era pentru latinişti forma latinească a

120
cuvântului, adică etimonul lui. După adepţii Şcolii Ardelene, trebuia să se scrie în principiu maná
pentru mână, frundiá pentru frunză, audiu pentru auz „aud”, vedui pentru văz „văd” etc.
T. Maiorescu arăta că nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin, deoarece ele sunt prea
numeroase pentru scrierea limbii române. Pe de altă parte, ele sunt insuficiente pentru a nota toate
sunetele specifice limbii noastre.
Făcând o incursiune în fonetica istorică a limbii române şi invocând autoritatea unor lingvişti
ca F. Diez, H. Schuchardt ş.a., T. Maiorescu prezintă un tablou al pronunţării sunetelor din latină şi al
corespondentelor lor în română. Astfel, pentru sunetele româneşti, aşa-zise derivate (ă, î, ş, ţ),
inexistente în latină şi ortografiate diferit, el cere notarea lor cu semne diacritice, respectiv cu sedile,
ca în ortografia actuală. T. Maiorescu nu acceptă la început în scriere pe î (â), considerându-l o nuanţă
de „umbrire” a lui ъ slavon, şi deci fără funcţie gramaticală. În Convorbiri literare, î era evitat şi înlocuit
cu ă. Se scria mănă „mână”, sau cu i (riu). Ulterior însă, T. Maiorescu a renunţat la această teorie,
recunoscând că î a intrat în uzul general al limbii române şi trebuie notat ca atare.
Care este principiul de bază pe care se sprijină sistemul fonetic recomandat de Titu Maiorescu?
El însuşi l-a definit cu toată claritatea, afirmând că un alfabet nu cuprinde, nu poate şi nici nu e necesar
să cuprindă, să exprime toate sunetele şi nuanţele lor dintr-o limbă. Dacă aşa ar sta lucrurile,
ortografia s-ar complica enorm. Important este, în scrierea fonetică, nu un fonetism absolut, ci o
restrângere măsurată a numărului de semne, care să facă posibilă reproducerea sunetelor importante,
atâtea câte sunt absolut necesare pentru deosebirea sensurilor cuvintelor şi a formelor flexionare.
Literele sunt semne esenţial logice, şi nu simple semne fonetice. Recunoaştem în aceste argumente
logice un punct de vedere ştiinţific valabil şi la etapa actuală, căci T. Maiorescu intuieşte deosebirea
dintre sunet şi ceea ce numim noi astăzi fonem. Sunetele „derivate” răspund unei funcţii gramaticale
de diferenţiere morfosemantică: ă din laudă faţă de a din lăuda deosebeşte prezentul de imperfect, tot
astfel ş din paşi face distincţie dintre plural şi singular.
Făcând apel la argumentul dependenţei raţionale a regulii fonetice de principiul logic în
scrierea limbii, T. Maiorescu a fundamentat, după cum scrie D. Macrea, scrierea fonetică pe baze
fonologice. În ultima parte a studiului, T. Maiorescu supune unei critici severe etimologismul latinist. Şi
de data aceasta expunerea sa se întemeiază pe rezultatele obţinute de ştiinţa despre limbă în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, în speţă în direcţia istorică şi comparativistă. În esenţă, constată el,
limba se află într-o permanentă transformare, adevăr ignorat de curentul latinist, care se silise să
restituie foneticii româneşti formele ei vechi, etimologice: să se „arunce limba cu un secol înapoi”.
Schimbările considerate de latinişti un rezultat al „corupţiei” de-a lungul secolelor reprezintă, în fond,
un stadiu firesc al evoluţiei. Ortografia rămâne în urma acestei prefaceri, de aceea sistemul ortografic
ce urmează să fie stabilit acum nu mai corespunde cu exprimarea urmaşilor. Uzul va impune alte
forme, altă pronunţare, care vor trebui să se reflecte în ortografie. Cine pierde din vedere acest lucru
uită sau nu vrea să ţină seama de împrejurarea că principiul fonetic reprezintă însăşi viaţa limbii şi
este o condiţie a înţelegerii ei de către vorbitori. Dimpotrivă, principiul etimologic, care contrazice
ideea de evoluţie a limbii, este o piedică şi un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a unui popor.
Dezbaterile au fost reluate în 1880, după ce prealabil se constituise o nouă comisie. Cu acest
prilej, T. Maiorescu, în calitate de raportor al comisiei, propuse principiile cuprinse în studiul pe care l-
am rezumat mai sus. Proiectul său, fonetic în esenţă, mai menţine încă unele elemente etimologice.
Concesiile făcute acestui principiu sunt, între altele:
 scrierea cu ss a cuvintelor de origine străine: rassă, cassă;
 scrierea cu z sau dz, în funcţie de originea nelatină sau latină, a cuvintelor: zare < rus. з а р я ,
dar dzile < lat. dies;
 redarea grupului şt prin sci: Bucuresci - Bucureşti, scie - ştie.

121
 T. Maiorescu ţinuse să precizeze, în raportul său din 1880, că propunerile făcute nu trebuie
considerate definitive, ele urmând să fie completate şi îmbunătăţite prin amănunte ulterioare, puse de
acord cu normele stabilite de gramatica şi dicţionarul limbii române. Etimologiştii au izbutit totuşi să
smulgă şi alte câteva concesii făcute sistemului lor, când propunerile au fost supuse votului. Ei au
obţinut (cu majoritate de 1 vot!) păstrarea lui u (й) final şi i (î) final scurt. Pe lângă aceasta, regulile
Academiei stabileau ca î să se scrie din î, e şi â, după cum formele flexionare arată că el provine din una
dintre aceste vocale: lăudând, facend, vend, morment, între, rîpă etc. Regula se bazează însă pe o
explicaţie falsă, întrucât se considera că tăcînd ar trebui să se scrie cu e (< lat. tacere, tacendo). În
aceeaşi situaţie sunt verbele vînd şi sfînt, în care, conform normelor Academiei, ar trebui să se noteze î
prin i, pentru că avem logoformele vinzi, sfinţi. Dar vînd şi sfînt nu are nimic comun cu acestea din
urmă, deoarece î din aceste două cuvinte nu este derivat din i, ci reproduce un e latin accentuat (vendo)
şi un Ѧ slavon împrumutat şi nazalizat: СВѦТЬ.
Ortografia fonetică a repurtat o victorie decisivă abia în 1904. Din comisie fac parte acum, în
afară de T. Maiorescu, numit din nou raportor, Iacob Negruzzi, Ovid Densusianu, Ion Bianu.
Modificările propuse de astădată şi acceptate de Academie duc la eliminarea unor elemente ale scrierii
etimologice, sistemul adoptat fiind, în linii generale, cel de azi. Principalele modificări propuse de T.
Maiorescu, care aduce ca argument principal uzul, sunt:
 se suprimă dz, păstrându-se numai z, indiferent de originea cuvintelor;
 e şi o marcând diftongi sunt înlocuiţi cu ea şi oa;
 grupul sci se înlocuieşte cu şt: Bucuresci - Bucurerşti;
 se acceptă scrierea cu î din i, exceptând cazurile cuvântului român și derivatele lui;
 se suprimă й şi i din finala cuvintelor.
După cum e lesne de observat, sistemul ortografic bazat pe principiul fonetic a învins după
lungi şi dificile dezbateri şi reflectă, în esenţă, normele actuale, după ce s-au făcut unele modificări în
1932, şi apoi altele, în 1953, când au fost înlăturate ultimele „resturi” etimologice.; u final mut în
cuvinte ca unchiu, vechiu, î în mijloc de cuvânt. Tot atunci, în 1953, s-a acceptat forma verbală sînt în
loc de sunt, la care s-a revenit, ulterior, în legătură cu scrierea lui î din a (â).

5.3.2. Titu Maiorescu și problema împrumuturilor

Activitatea lui T. Maiorescu pe tărâmul limbii literare nu se limitează numai la contribuţia sa

esenţială la stabilirea principiului fonetic în ortografie. El a mai desfăşurat şi o activitate intensă şi
salutară într-un domeniu numit de noi astăzi cultivarea limbii. Căci limba română literară era
ameninţată nu numai de primejdia scolasticismului latinist, ci şi de alte influenţe, care atingeau
specificul ei naţional. Astfel de influenţe se exercitau în special asupra limbii culte din celelalte
provincii româneşti: Transilvania, Bucovina şi Banatul. Limbajul presei din aceste provincii se afla sub
o vădită influenţă a modelelor neromâneşti în lexic, frazeologie şi sintaxă. În studiul Limba română în
jurnalele din Austria, T.Maiorescu constată că modul în care este folosită limba română în publicaţiile
de „peste munţi” nu mai îngăduie tăcerea. Obiectul criticii sale în formează mai ales următoarele
aspecte ale stilului publicistic din periodicele timpului:
 germanismele introduse prin traducerea cuvânt cu cuvânt;
 stilul confuz;
 greşeli de folosire a cuvintelor inspirate din dorinţa de a afişa o falsă originalitate.
Într-un alt studiu, intitulat sugestiv Beţia de cuvinte, Titu Maiorescu îşi îndreaptă atacul
împotriva stricătorilor de limbă, care folosesc din abundenţă barbarisme.
T. Maiorescu s-a pronunţat cu aceeaşi autoritate, ca şi în alte compartimente ale vieţii noastre
culturale, şi în privinţa neologismelor. Cercul Junimii luase în dezbatere această problemă şi adoptase o
122
poziţie în mare măsură comună, adică rezervată, uneori chiar ostilă, în ceea ce priveşte întrebuinţarea
neologismelor. Iacob Negruzzi, de exemplu, se declarase împotriva introducerii unor termeni noi,
consideraţi de el inutili. Părerile sale, exprimate în Scrisori, unde condamnă întrebuinţarea unor
neologisme de tipul pantă, incintă sau a unor calcuri, erau, într-un fel, justificate, chiar dacă evoluţia
ulterioară a limbii nu i-a dat dreptate. Acelaşi lucru îl susţine şi T. Maiorescu în Direcţie nouă în poezia
şi proza română (1872), exprimându-şi îngrijorarea faţă de valul de neologisme care reprezentau
pentru el „o adevărată îmbolnăvire literară”. Titlul studiului publicat în 1881, În contra neologismelor,
arată limpede care erau convingerile sale în această materie. Acelaşi studiu, retipărit în volumul
Critice, se intitulează, de data aceasta, Neologismele - dovadă că atitudinea lui T. Maiorescu se
schimbase cu timpul, devenind mai flexibilă. Să cităm un pasaj în care este vorba de un senator pe
nume N. Blarenberg: „De asemenea limbă râd toţi oamenii cu mine şi autorul, dacă i-am face pe
franţuzeşte ceea ce face d-sa pe româneşte; dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez la tête avec ses
pensées; pas de livre, pas de part („n-ai carte, n-ai parte”) şi alte asemenea glume”. T. Maiorescu
conchide: „Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos care se strecoară prin scrierile
noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei
popular. Pentru ce să zicem, de exemplu, este suficient, cuvânt care nu-l înţelege nici un ţăran român, şi
să nu zicem este de ajuns, cuvânt de origine asemenea latină, însă înţeles de toată lumea? Tot aşa va
trebui să zicem (să se observe tonul imperativ al lui T. Maiorescu!) a ajunge la ceva în loc de a parveni
sau, cum scrie dl I. Popescu din Sibiu, a parveni la ceva, agerime în loc de sagacitate, adânc în loc de
aprofundat, dinadins în loc de intenţiune, deşertăcuine în loc da vanitate, a înapoia în loc de a restitui,
aprig în loc de avid şi imperios, aspru în loc de sever, a încredinţa în loc de a confia, a lua asupra-şi în loc
de a-şi asuma, îmbunătăţire în loc de ameliorare şi sute de alte exemple. Suntem încredinţaţi, ne
asigură T. Maiorescu, că numai cu puţină l u a r e - a m i n t e (nu atenţie!) la această regulă stilul multor
scriitori de-ai noştri s-ar îndrepta şi s-ar face adevărat românesc din prea împestriţat şi străin ce este
astăzi”.
S-ar putea susţine, nu fără temei, că T. Maiorescu ne apare în acest pasaj, la prima vedere, drept
purist, adică adversar al neologismului, dat fiind că majoritatea termenilor noi proscrişi de el
(exceptând pe a confia) s-au încetăţenit în limba literară. Problema este însă alta. T. Maiorescu
porneşte de la principiul evitării împrumuturilor făcute de dragul împrumutului, când în limba română
există echivalentele necesare. La 1880, neologismele sancţionate de T. Maiorescu nu-şi făcuseră încă
drum bătătorit. Chiar dacă şeful Junimii nu credea oportună introducerea lor - lucru infirmat de
evoluţia limbii literare - poziţia de apărător al patrimoniului limbii populare într-o avalanşă neologică
este îndreptăţită şi corespunde, în genere, momentului cultural al epocii. De altfel, T. Maiorescu
pledează pentru acceptarea termenilor noi când sunt reclamaţi de introducerea unor noţiuni noi.
Izvorul principal al modernizării limbii literare este şi pentru el lexicul limbilor romanice. De aceea,
observă el în acelaşi articol, trebuie combătut termenul amăsurat (care provine din germană) din
ziarele transilvănene şi înlocuit cu conform, care este de origine franceză.
Faptele reproduse de Maiorescu sunt un exemplu edificator privind stadiul la care limba
română literară ajunsese spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Formele nu erau încă întru totul unificate.
Maiorescu însuşi mai scrie stimulant pentru stimulent, tendenţă pentru tendinţă, prelecţie (ca şi M.
Kogălniceanu) pentru prelegere, observări „observaţii”, în locul perifrazei mai vechi băgări de seamă,
produceri pentru producţii şi, de asemenea, academicii, fizicii, matematicii în locul variantelor
consacrate prin uz, sub influenţa limbii franceze: academicienii etc. Este însă evidentă tendinţa lui
Maiorescu de a se adresa limbii populare şi, la rigoare, de a calchia cuvintele străine, făcându-le să
intre în tiparul materialului lexical românesc. De aceea el preferă să scrie cugetare, desluşire,
însemnătate, a stărui, a pune în cumpănă etc., sau înrîurire (alături de influenţă), propăşire, simţămînt

123
(şi simţimînt), luare aminte (atenţie), a se mărgini (a se limita) etc. Limba sa este, fără îndoială, un
model de limbă literară pentru o epocă de mari prefaceri şi tendinţe filologice divergente, cu toate
rezervele pe care le putem avea faţă de purismul său formulat pe un ton de sentinţă, fără drept de
replică, cum realitatea lingvistică îl obliga în cele mai multe cazuri să procedeze. De fapt, Maiorescu nu
este un adversar al neologismelor luate „în sine”, ci al acelora care, indiferent de originea lor, nu sunt
strict necesare limbii române. Pe de altă parte, atitudinea sa izvorăşte din aceeaşi concepţie a apărării
culturii naţionale, cultură care trebuie să-şi păstreze nealterate rădăcinile populare.
Care sunt, în ultimă instanţă, criteriile după care pot fi acceptate neologismele? Iată regulile
indicate de Maiorescu:
 dacă pe lângă un cuvânt slavon există unul curat românesc, cuvântul slavon trebuie înlăturat; de
exemplu blagoslovenie trebuie să cedeze locul lui binecuvântare;
 dacă există în limbă un cuvânt de origine latină, sinonimul neologic nu este necesar; se va spune
deci împrejurare, şi nu circumstanţă, binecuvântare, şi nu benedicţiune.
Maiorescu vede explicaţia abuzului de neologisme pătrunse în limba română - fapt ce are ca
urmare alterarea fondului ei popular - în necunoaşterea de către scriitori a valorilor şi posibilităţilor
reale ale limbii noastre, conjugată cu lipsa de osteneală în privinţa cercetării vechilor texte ale
literaturii române.
În virtutea acestei concepţii, care continua ideile mai vechi ale Daciei literare şi ale lui Alecu
Russo, T. Maiorescu susţine că eliminarea din limbă a elementelor vechi, devenite populare, indiferent
de originea lor, este nu numai o eroare, ci şi o acţiune fără sorţi de izbândă.
Există împrumuturi lexicale vechi puternic înrădăcinate în limbă şi, prin aceasta, în întreaga
viaţă sufletească a poporului. Sensul lor distinctiv este întrebuinţarea cuvântului respectiv în toate
manifestările generale din viaţa unui popor, de pildă în folclorul literar şi în literatura cultă. Ce ar
deveni, de exemplu, limba poetică a lui V.Alecsandri, adaugă T. Maiorescu, dacă am înlocui expresia
neagra veşnicie din vorbirea obişnuită prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată, cum ar
dori partizanii neologismului?
Temeiurile invocate de T. Maiorescu sunt, cum se vede, greu de combătut, căci se situează
constant pe principiile salutare ale tradiţiei populare, călăuzit fiind de ideea păstrării şi cultivării
specificului naţional al limbii şi culturii noastre.
În partea finală a studiului Neologismele, T. Maiorescu revine la problemele teoretice ale
discuţiei, anume la caracterul complex al conţinutului semantic al cuvântului din exprimarea vie, pusă
în legătură cu viaţa sufletească a vorbitorului şi a poporului care întrebuinţează limba şi prin care se
defineşte ca entitate psihică şi socială: căci „cuvântul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează
ca o unitate izolată de câteva litere împreunate laolaltă, care, prin permutări, se pot preface îndată în
alte unităţi; în realitatea vieţii sufleteşti, cuvântul este un complex de înţelesuri şi de simţiri care nu
există niciodată singuratice, ci sunt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi
alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ, ca şi a unui popor”
[Maiorescu, 1984:356].
Părerile lui Maiorescu şi soluţiile respective propuse de el în privinţa neologismelor nu sunt
lipsite de o anumită rigiditate şi de o vizibilă coloratură antilatinistă1. Ele îşi află însă explicaţia în
peisajul cultural al epocii şi în literatura de presă a vremii, care purtau pecetea unei evidente tendinţe
de modernizare pripită şi superficială a exprimării literare, fapt ce nu putea să ducă decât la o reală

1
„Punctul de vedere al lui Maiorescu, când recomandă neologismul numai în cazul în care nu avem un cuvânt
vechi (de origine latină), spre a exprima aceeaşi idee, era prea de tot utilitarist şi nu ţinea seama de faptul că limba
unor gînditori are nevoie de sinonime, precum omul cu o cultură mai rafinată are nevoie în interiorul său de un
covor pe jos, de tablouri pe pereţi şi de un stil în liniile mobilierului”, scria S. Puşcariu în Limba română, I, p.
390.
124
corupţie, prin pierderea legăturii cu substanţa veche, populară şi naţională a limbii. Intervenţia sa, cu
unele rezerve pe care le putem avea după un secol de evoluţie a limbii literare, a fost mai mult decât
oportună. Maiorescu însuşi a cedat, cu timpul, în faţa unor realităţi care infirmau sau corectau teoriile
sale atât în ortografie, cât şi în privinţa neologismelor. Nu se poate contesta însă că poziţia sa era,
teoretic, motivată, iar tezele sale şi-au găsit formele unei expuneri sistematice şi ştiinţifice, supuse unei
logici şi unei argumentări bazate pe fapte.
Punându-se sub autoritatea uzului şi lăsându-se condus de geniul limbii, adică de spiritul, de
natura ei - înţeleasă cu totul altfel decât o făceau latiniştii - T. Maiorescu oferă un exemplu de
înţelegere ştiinţifică şi realistă a promovării limbii cercetate de el în strânsă dependenţă de întregul
proces al formării unei culturi naţionale. Cultivarea limbii, care înseamnă până la el achiziţie numerică,
îmbogăţire cu orice preţ a mijloacelor de exprimare, capătă, prin Maiorescu, un conţinut nou, în care
spiritul critic şi ideea de naţionalitate sunt factori suverani. Ca şi atâtea alte sectoare ale culturii
noastre, istoria limbii române literare îi datorează lui T. Maiorescu tot atât cât datorează critica şi
estetica noastră literară. Stilurile limbii literare - al literaturii, al scrierilor ştiinţifice, al presei, supuse
unei judecăţi lucide şi obiective, trebuiau să iasă de aici înainte purificate de zgura influenţelor străine
şi de falsa originalitate ocrotită de semicultură.

ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINAR: CURENTUL ISTORIC ȘI POPULAR: ROLUL LUI ÎN PROCESUL DE MODERNIZARE A LIMBII ROMÂNE
1. Preocupările de limbă literară a lui C.Negruzzi.
2. Concepța lui Alecu Russo despre formarea limbii literare.
3. Titu Maiorescu și problemele limbii române literare:
a) Contribuția lui T.Maiorescu la adoptarea alfabetului latin în scrierea românească și a
principiului fonetic în ortografie;
b) Concepția lui T.Maiorescu despre neologisme;
c) Preocupări de cultivare a limbii în activitatea lui T.Maiorescu.

B. APLICAȚII:
1. Citiți cu atenție Scrisoarea a XXXII-a a lui C.Negruzzi și comentați opiniile scriitorului despre:
a) mania imitației în vorbire; b) I.Heliade Rădulescu și alți scriitori; c) „anomaliile” scrisului nostru; d)
„inovațiile nepotrivite” cu natura limbii.

2. Comentați, în baza corespondenței dintre ei, pozițiile lui I.Heliade Rădulescu și a lui C.Negruzzi
în problema modernizării limbii române.

C. REFERATE:
1. Probleme de limbă română literară în viziunea lui M.Kogălniceanu
2. V.Alecsandri și problemele limbii literare
3. Concepția lui M.Eminescu despre limba literară
4. Probleme de limbă română literară în viziunea lui G.Coșbuc

125
 Tema 6. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

Obiective:
 să descrie procesul de evoluție a limbii române din această perioadă;
 să prezinte procesul de desăvârșire a ortografiei românești în secolul al XX-lea;
 să relateze despre situația lingvistică, la începutul secolului al XX-lea, în provinciile românești;
 să explice mecanismele de adaptare a neologismelor în limba română;
 să ia atitudine față de procesele dinamice din limba română actuală.

Prospectul temei:
♦ Reformele ortografice din secolul al XX-lea. Reforma ortografică din 1904: realizări și concesii
curentelor etimologizante. Normele ortografice adoptate în 1932. Definitivarea ortografiei românești
în 1953.
♦ Limba literară din provinciile românești până la unirea din 1918. Limba literară din Transilvania,
Banat și Bucovina. Limba română din Basarabia după anexarea ei la Imperiul Rus.
♦ Procesul de adaptare și integrare a neologismelor în epoca actuală. Rolul neologismelor în procesul
de îmbogățire și de modernizare a vocabularului. Adaptarea xenismelor (franțuzisme și angricisme)
la sistemul fonetic și gramatical al limbii române. Utilizarea unor xenisme neadaptate.
♦ Dinamica normelor literare și cultivarea limbii române contemporane. Perspective de abordare a
problemelor limbii române literare în secolul al XX-lea. Factorul politic și rolul lui în tratarea
problemelor de limbă. Norma literară și rolul ei în procesul de cultivare a limbii române
contemporane.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p.
313 -328.
2. DAVID, D. Limbă și cultură (Româna literară între 1880 și 1920, cu privire specială la Transilvania și
Banat), Timișoara, 1980.
3. ȚEPELEA, G., BULGĂR, GH. Momente din evoluția române literare, București, 1973, p.322-331
4. COLESNIC-CODREANCA, L. Limba română în Basarabia (1812-1918): studiu sociolingvistic pe baza
materialelor de arhivă, Chișinău, Editura Museum, 2003.
5. DRAICA, D., DRAICA, V. 60 de ani de la ultima reformă ortografică în limba română (1953-2013). În: Limba
Română, Chișinău, anul XXIII, 2013, nr.1-4;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2249 [accesat 12.01.2018].
6. GUȚU-ROMALO, V. Evoluția limbii române în Republica Moldova. În: Limba Română (Chișinău), anul XIII,
2003, nr.6-10, p.119-127; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2509 [accesat
12.01.2018].
7. CHIVU, GH. Limba oficială din Republica Moldova și unitatea culturii românești. În: Limba Română
(Chișinău), anul XIII, 2003, nr.6-10, p.128-132;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2510 [accesat 12.01.2018].
8. CIOBANU, A. Privire retrospectivă asupra destinului limbii române (Basarabia și Bucovina, sec.XIX). În:
Limba Română (Chișinău), XXII, 2012, nr.11-12;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1739 [accesat 26.01.2018].
9. STOICHIȚOIU-ICHIM, A. Creativitate lexicală în româna actuală, București, Editura Universității București,
2006.

126
 6.1. REFORMELE ORTOGRAFICE DIN SECOLUL AL XX-LEA

Fiecare dintre reformele ortografice întreprinse de Academia Română era contestată şi puţin
respectată în diverse publicaţii şi tipărituri ale vremii. Încă de la începutul secolului, într-o şedinţă
publică, din anul 1901, Vasile Alexandrescu Urechia a adus în atenţia Academiei anarhia ortografică de
la sfârşitul secolului al XIX-lea; în aceeaşi şedinţă publică, şi Ion Bianu afirma, printre
altele, că Academia ar trebui să aibă în vedere publicul, căruia i se adresează scriitorii noştri, în primul
rând.
La Iaşi, în 1903, a avut loc Congresul profesorilor secundari de limba română, care cereau
unificarea ortografiei româneşti, pe baza principiului fonetic. Atunci, H. Tiktin condamna ortografia
etimologică, „un element vătămător şi de respins din punct de vedere pedagogic”, care nu ar mai trebui
impusă în şcoli, mulţi profesori de la universităţile din Bucureşti şi Iaşi, printre care Alexandru
Philippide şi Ovid Densusianu fiind adepţii fonetismului.
Reforma ortografică din anul 1904. La insistenţele publicului, ale profesorilor şi
învăţătorilor din învăţământul mediu, în anul 1904, a fost inițiată o nouă reformă ortografică
a Academiei Române. S-a hotărât crearea unei comisii care să studieze revizuirea „modului de scriere”,
formată din B.P.Hasdeu (care nu a participat însă la dezbateri), N.Quintescu (partizan al
etimologismului) şi T.Maiorescu, care făcuseră parte şi din comisia de la 1880. Lor li s-au alăturat
C.Negruzzi, O.Densusianu şi I.Bianu. Titu Maiorescu era raportorul comisiei şi a propus toate
modificările devenite necesare prin practica scrisului şi a şcolii: să se suprime dz, menţinându-se
doar z; să se elimine scrierea prin é şi ó a diftongilor -ea şi -oa; să se adopte scrierea grupurilor şte,
şti, ca atare, eliminându-se grupurile şce, şci.
Reforma ortografică din 1904 nu a reuşit însă să înlăture toate inconsecvenţele şi „resturile” de
etimologism, dar a însemnat totuși un real progres în impunerea principiului fonetic în scrierea limbii
române, un vădit progres faţă de reformele ortografice din anii 1880-1881 şi 1895. Această reformă a
introdus scrierea diftongilor -ea şi -oa, aşa cum sunt rostiţi şi astăzi, scrierea grupului consonantic -şt
(Bucureşti, Ploieşti, înfloreşti, creşti), a suprimat semnul scurtimii de pe semivocalele finale i şi u, l-a
înlăturat din ortografie pe dz, generalizându-se scrierea cu z. Până în 1904 se foloseau trei semne
grafice pentru î: î – la începutul şi la sfârşitul cuvintelor, â şi ê – în interiorul cuvintelor
(român, dar fên); ê este suprimat în reforma din 1904, rămânând doar î şi â, cei doi păstrându-se până
în 1953, când scrierea lui î a fost simplificată la un singur semn – î.
Prin noua reformă ortografică, se dorea impunerea unei scrieri mai simple şi mai uşoare,
principiul fonetic impunându-se definitiv în scrierea limbii române. În acest fel, Academia a părăsit cu
totul principiul etimologic şi a adoptat scrierea întemeiată pe principiul fonetic, însărcinându-i pe
Maiorescu, Bianu, Densusianu să elaboreze şi o broşură a noii ortografii. Ion Bianu a fost cel care a
alcătuit, până la urmă, broşura, care să cuprindă explicarea normelor ortografice, adoptate în 1904, şi a
întocmit şi un dicţionar ortografic. Lucrarea a fost publicată, cu titlul Regule ortografice, în 1904, fără
semnătura autorului. Glosarul care însoţeşte Regulele ortografice cuprinde, pe lângă formele
considerate corecte ale unor cuvinte, şi unele observaţii şi reguli de normare a scrierii, în acest fel,
manifestându-se o atenţie deosebită pentru utilizarea formelor celor mai corecte ale cuvintelor.
Normele ortografice aprobate de Academia Română, în 1904, au fost primite cu rezerve,
criticile au continuat – şi din partea fonetiştilor, şi din partea etimologiştilor, Academia fiind
preocupată să facă demersurile necesare în vederea oficializării noii ortografii pentru propriile
publicaţii şi pentru celelalte publicaţii oficiale şi cărţi şcolare. Publicaţiile vremii foloseau, încă, o
ortografie inconsecventă şi arbitrară, în multe cazuri „anarhia” ortografică se datora necunoaşterii
normelor de scriere corectă şi de pronunţare. Pentru aceasta, Ştefan Pop, bibliotecar al Academiei, a
publicat în 1909 un Dicţionar ortografic al limbii române, în care se oprea asupra cuvintelor care
127
prezentau inconsecvenţe în pronunţare şi scriere. Şi totuşi, ortografia din 1904 a făcut un pas mare în
direcţia simplificării scrierii româneşti, aproape ca în 1881, chiar dacă nu se va ajunge la o
generalizare.
Reforma ortografică din 1932. Problema revizuirii ortografiei româneşti i-a preocupat în
continuare pe lingviştii şi filologii români, astfel, Sextil Puşcariu, într-o scrisoare adresată
preşedintelui Academiei Române, la 20 decembrie 1922, constata persistenţa a numeroase grafii
controversate şi forme gramaticale nesigure, considerând că „este nevoie de o revizuire şi, mai ales, de
o completare a principiilor stabilite de Academie în 1904”. Lingvistul clujean vorbea despre
necesitatea revizuirii ortografiei româneşti, deoarece reforma ortografică din 1904 nu izbutise să se
impună, iar broşura publicată atunci de Academia Română lăsa nerezolvate prea multe probleme de
ortografie, care nu mai sufereau amânare. Puşcariu susţinea şi acum principiul fonetic şi considera că
ortografia trebuie să redea în scris limba vorbită, iar reforma ortografică invocată de el acum nu
presupunea crearea şi elaborarea uneia noi, ci doar perfecţionarea, într-o cât mai mare măsură, a celei
existente, apelul său fiind primit favorabil, de către unii dintre membrii Academiei. Puşcariu se
pronunţa şi pentru realizarea unui îndreptar ortografic cuprinzător, propunând întocmirea unui
chestionar şi trimiterea lui profesorilor, şcolilor, scriitorilor, revistelor, caselor de editură. În
răspunsul Academiei Române, din 19 ianuarie 1923, semnat de secretarul general, Iacob Negruzzi, se
arăta că s-a decis ca problema să fie studiată şi hotărâtă de membrii Academiei. Astfel, Congresul
Filologilor din 1925, prezidat de O. Densusianu, „a ales o comisiune compusă din d-nii Gh. Adamescu,
I. Bianu, O. Densusianu, Al. Procopovici şi S. Puşcariu, care avea să pregătească un proiect de reformă
ortografică”. Ovid Densusianu a întocmit raportul asupra lucrărilor comisiei, ce cuprindea 14 puncte şi
care a fost dezbătut la Congresul de la Cluj, din 24-25 aprilie 1926.
Au fost aduse unele modificări ortografiei din 1904, ca de exemplu:
 eliminarea accentului grav, care deosebea omografele, la vocala de la sfârşitul cuvântului, dacă
era accentuată şi nu mai avea un alt semn diacritic;
 renunţarea totală la â în favoarea lui î;
 eliminarea consoanelor duble (casă, rasă, masă), acestea se păstrau atunci când erau reclamate
de structura morfologică a cuvintelor;
 admiterea formelor (veşnic, obişnuit);
 reglementarea utilizării liniuţei şi a apostrofului;
 generalizarea terminaţiei -şi la pronume demonstrative şi adverbe (acelaşi, totuşi);
 păstrarea lui -u, ca semn grafic al singularului după i (a fost eliminat -u din scrierea numelor de
persoane: Mihai, Matei, Andrei, a numelor de locuri: Dorohoi, Vaslui, şi de la
unele cuvinte invariabile);
 orientarea genitiv-dativului singular, la substantivele feminine, după forma de plural (casei,
lumii, Academiei, dar cărţii);
 s intervocalic, în neologisme, se scrie s (asistent) sau z (aviza), după cum se pronunţă (se
păstra scrierea neologismelor cu s-z intervocalic, în grupuri consonantice sau la finală,
delimitându-se cuvintele scrise cu s de cele scrise cu z);
 terminaţiile de imperfect – tipurile: auzeam, îndoiam, tânjeam;
 terminaţiile -eală şi -ială;
 scrierea cu sau fără i a hiatului vocală + e;
 terminaţia adverbială -ia (atuncia);
 s sau z înainte de consoană sonoră;
 se scriu cu -z, prefixele răz-, iz-, bez-);

128
  scrierea invariabilă a prefixului des-, indiferent de sunetul care urma (desamăgi, desbina,
deslega, desrădăcina, deschide, desnaţionaliza, desvăţa).
Era pentru prima dată, când reforma ortografică propusă reglementa şi scrierea cu majuscule,
în limba română. Astfel, la inițiativa lui S. Puşcariu, hotărârile Congresului de la Cluj au fost înaintate,
spre aprobare, Secţiunii literare a Academiei, care le-a acceptat integral, fiind admisă şi propunerea lui
Sextil Puşcariu ca Secţiunea literară „să dea o expunere generală a principiilor, cu atât mai necesară, cu
cât plenul, abătându-se prin votul său de la unele puncte admise de secţiune, a stricat unitatea de
vederi a reformei”.
Problema reformei ortografiei româneşti fusese reluată şi în timpul preşedinţiei lui Emil
Racoviţă, care, în 1929, amintea că, de câţiva ani „a fost în discuţia Academiei chestiunea revizuirii
ortografiei româneşti, ce nu a fost dusă la bun sfârşit” şi supunea dezbaterilor un proiect de reformă a
ortografiei româneşti, elaborat de Sextil Puşcariu, care susţinea că „trebuie evitată mecanizarea
ortografiei prin reguli rigide”.
Din însărcinarea Secţiunii literare, Sextil Puşcariu a redactat şi Proiectul de reformă a
ortografiei române, pe care l-a prezentat în şedinţa din 30 mai 1929, când preşedintele Academiei,
Emil Racoviţă, menţiona: „Proiectul propus se prezintă ca un tot în care părţile se ţin strâns legate
între ele, astfel că aducerea de modificări prea numeroase va dăuna unităţii lui”.
La 6 februarie 1932, în plenul Academiei, s-a aprobat noua ortografie, care prevedea la punctul
14: „Se scrie peste tot î, sunetul propriu limbii noastre, păstrându-se â numai în cuvântul român şi în
derivatele lui”, iar la punctul 15: „Persoana I singular şi a III-a plural de la indicativul prezent al
verbului a fi se scrie sînt, nu sunt, deci şi sîntem, sînteţi”, astfel, s-a ajuns, la 25 mai 1932, printr-un nou
vot, la păstrarea normelor din 1904, privitoare la scrierea lui î/â şi la formele sunt, suntem, sunteţi.
Noua reformă ortografică, din 1932, nu a adus decât precizarea câtorva reguli, faţă de cea din
1904, urmărind simplificarea regulilor din 1904, în scopul înlăturării individualismului excesiv şi a
haosului ortografic, este impropriu a se vorbi despre reforma ortografică din 1932, reforma a fost cea
din 1904, care a înlăturat scrierea etimologică.
Ortografia din 1932 a fost decretată oficial de Ministerul Instrucţiunii, ea a fost formulată şi
explicată de S. Puşcariu şi T. Naum, în Îndreptar şi vocabular ortografic. S. Puşcariu afirma în acest
sens: „La popoare cu o civilizaţie înaintată, a face greşeli de gramatică sau de ortografie este semnul cel
mai evident al lipsei de cultură”.
Din cauza criticilor exprimate la adresa ortografiei din 1932, Buletinul Societăţii profesorilor
de limba română din Bucureşti publica, în 1940, un proiect de ortografie ce îşi propunea simplificarea
acesteia, pe baza principiului fonetic, admiţând doar unele excepţii (se propunea, printre altele,
eliminarea lui – u şi â, acesta fiind păstrat numai în român şi în derivatele lui, impus de tradiţie). Tot în
anul 1940, Mihail C. Gregorian, Ştefan Pop şi Vasile V. Haneş au publicat un proiect de Ortoepie şi
ortografie românească, discutat anterior în Societatea profesorilor de limba română din Bucureşti, în
care, la paragraful 10, propuneau să se redea sunetul [î] doar cu o singură literă, î (în spiritul rezoluţiei
Congresului filologilor români, de la Cluj, din 1926), iar la paragraful 15 susţineau (ca şi în Ortografia
nouă, votată de Academia Română, la 6 februarie 1932) pronunţarea şi scrierea sînt, sîntem, sînteţi. Mai
importante erau cele trei „principii călăuzitoare: a) un sistem fonetic general, aplicat cuvintelor vechi
sau nouă, fără deosebire; b) respectarea cerinţelor morfologiei, dacă acestea nu se opun principiului
fonetic; c) simplificarea ortografiei, aducând reguli cu cât mai puţine abateri sau excepţii”.
Normele academice sunt tot mai mult neglijate, iar după 1948, sunt contestate, alături de
Academie, cea care le votase şi promovase. Se încerca chiar înlocuirea vechii Academii, iar prin
reorganizarea Academiei Române, transformată în Academia RPR, s-au înfiinţat în 1949 Institutele de
lingvistică din Bucureşti, Cluj şi colectivul de lingvistică din Iaşi.

129
 Reforma ortografică din anul 1953. În iulie 1948, Al. Graur şi I. Iordan, după ce depuseseră la
Academie un prim proiect de modificare a ortografiei, au prezentat, în secţia a VI-a, (Ştiinţa limbii,
literatură şi artă) o Expunere de motive la proiectul de modificare a ortografiei, în care, deşi cei doi
susţineau principiul fonetic, încă din perioada interbelică, au fost destul de echilibraţi în privinţa
caracterului fonetic al ortografiei noastre. În 1949, Academia RPR a publicat Ortografia limbii române.
Proiect, unde, pe baza a 32 de reguli, se fixa în scris limba literară. În sesiunea ştiinţifică din martie
1951, Academia readucea în discuţie problema ortografiei, iar sesiunea lărgită a secţiei a VI-a, din iulie
1951, a avut în vedere nu numai o ortografie „justă” a limbii române, ci şi necesitatea fixării unei
terminologii tehnice unitare şi predarea limbii române în şcoli.
S-a alcătuit o comisie, care trebuia să se ocupe de ortografie, iar pe baza proiectelor ortografice
elaborate de Al.Graur şi E.Petrovici şi publicate în Cum vorbim, iulie-august 1951, comisia a alcătuit un
nou proiect, publicat în Contemporanul, din 20 iunie 1952, spre a fi supus atenţiei publicului larg. În
1953, Consiliul de Miniştri al RPR a adoptat o hotărâre pentru aprobarea acestor norme ortografice
ale limbii române, elaborate de Academia RPR, aplicate prin H.C.M., începând cu 1 aprilie 1954 (pentru
învăţământ, din anul şcolar 1955-1956), valabile până la sfârșitul secolului al XX-lea, cu excepţia
scrierii cuvintelor român şi România cu î din a. Normele conţineau 16 puncte, iar primul punct era
următorul: Se suprimă litera â, înlocuindu-se, peste tot, cu î (mînă, mîine, cînd, gînd, romîn,
Romînia), era pentru prima dată când această normă devenea oficială, pentru prima oară. O atitudine
interesantă în rezolvarea problemei lui î – â, a avut Sextil Puşcariu, care, după ce în 1904 contestase cu
vehemenţă etimologismul Academiei Române, la discuţiile din 1926, cu Ovid Densusianu, a trebuit să
ajungă la o convenţie cu acesta, pentru a se renunţa la â şi s intervocalic.
Celelalte norme:
 se înlocuieşte apostroful cu linioara, pentru a se masca rostirea împreună a două sau mai
multe cuvinte (s-a dus, m-a văzut, v-a scris, nu-s, dusu-s-a, într-o zi);
 se suprimă -u final, dispărut din rostire (ochi, unghi, unchi, cui mai, voi, tai, roi);
 după literele ş, j în rădăcina cuvântului se scriu literele -i, -e, -a, nu -î, -ă, -ea (şir, jilţ, şed, jelui,
şase, jar), iar în afară de rădăcina cuvintelor, în terminaţii şi sufixe, se scriu literele -î, -ă, -ea pentru a
păstra identitatea imaginii grafice a terminaţiilor şi sufixelor (uşă, îngraşă, grijă, coajă, înfăţişări,
angajări, furişează, angajează, greşeală, oblojeală, orăşean, clujean);
 după consoane (afară de ch, gh) nu se va scrie -ia, ci -ea (deal, meargă, lunea, marţea, ceas, ceai,
geam);
 se scrie diftongul -ia după consoană şi în pronume (aceştia, atâţia);
 după consoane labiale (p, b, f, v, m), acolo unde, de obicei, alternează cu -ie, se va scrie -ia
(biată).

6.2. LIMBA LITERARĂ DIN PROVINCIILE ROMÂNEȘTI PÂNĂ LA UNIREA DIN 1918

6.2.1. Limba literară din Transilvania

La începutul secolului al XX-lea, în Transilvania, aflată, oarecum, separată de discuțiile și

reformele din Principate, se depun eforturi de integrare în limba literară unică, combătându-se
elementele dialectale și influențele limbilor străine care pătrunseseră în limba română scrisă și vorbită
de intelectualii ardeleni. Urmele influențelor mai vechi și recente nu se șterg însă dintr-odată. Limba
cultă din Transilvania a stat multă vreme mai aproape de graiul vorbit în această provincie, situație
similară întrucâtva cu cea din Moldova. Dar, spre deosebire de limba literară din Moldova,
Transilvania a fost purtătoarea concepției Școlii Ardelene și, în consecință, a rămas mult timp fidelă
ideilor latiniste. Pe lângă aceasta, influența limbilor oficiale – germana și maghiara – nu a rămas fără
130
urmări. De aceea, în limba scrisă din publicațiile și lucrările transilvănenilor de la începutul secolului al
XX-lea (până în 1918) se mențin destule „ardelenisme”, care făceau parte, în general, din exprimarea
oamenilor culți. Șt.Ciobanu și V.Țâra confirmă acest lucru prin analiza câtorva texte din această epocă.
În 1903 apare la Blaj lucrarea lui Al.Ciura „Eminescu și Coșbuc. Note comparative”, lucrare pe
care autorul o susține cu un an înainte, la Budapesta, ca teză de doctorat. Mai întâi de toate, A.Ciura își
redactează lucrarea conform principiilor adoptate de Academia Română în 1881, scriind ântêi, limbei,
cari, acésta „această”, representare, reservă etc. Lucrul acesta era firesc în 1903, deci înainte de
modificările aduse ortografiei în 1904. Mai important însă este faptul că autorul apare în mare parte
îndatorat fonetismului, formelor și lexicului transilvănean. Altfel nu se poate explica prezența unor
forme regionale ca feliul, pretin „prieten”, estea „acestea”, nost „nostru”, să-și lapede, se nizuiește, a-și
uita, dejosire „înjosire” ș.a. Nu sunt mai puțin prezente nici neologismele de factură latinistă: a
conturba, a concrede, resignare, statuă etc., dar și franțuzisme recente, ca: revanche, sau ieșite din uz în
celelalte provincii: rezon (a aduce la rezon), sujet. Termenii noi – de origine latină sau franceză – sunt
asimilați, din punct de vedere fonetic, cu cei populari din graiurile ardelene, astfel încât a neaccentuat
se transformă în ă: măiestos, înmăgăzinat ș.a., ca și în păhar, zăhar din vorbirea actuală a locuitorilor
din jurul Blajului. Germanismele din fonetica unor împrumuturi (ștrofă) sau din sintaxă (este a atribui
< germ. ist zu...; nu se dă abatere < germ. es gibt nicht...) nu au dispărut cu totul. Oscilații între
variantele unor neologisme, fenomen caracteristic ultimelor decenii ale secolului trecut, se întâlnesc și
aici. A.Ciura scrie, ca și alți ardeleni, aparința, existința, inteligința etc., dar și aparență, influență
[Munteanu, Țâra, 1983:314].
După 1904, deosebirile dintre limba literară a Transilvaniei și cea din Moldova și Muntenia
scad simțitor. Presa, învățământul, apoi contactul tot mai strâns al Transilvaniei cu literatura și
publicațiile din București, unde trecuseră și mulți transilvăneni (I.Slavici, G.Coșbuc, I.Ghendi, Șt.O.Iosif,
I.Bianu, L.Rebreanu ș.a.), contribuie la atenuarea particularităților dialectale, la eliminarea moștenirii
latiniste și a influențelor străine. Spre exemplu, V. Onițiu, fost profesor la Liceul românesc din Brașov,
publică în 1912, la Arad, o culegere de articole de istorie și de istorie a limbii române, intitulată „Din
cele trecute vremi”. Trăsăturile regionale în fonetică se confundă, de data aceasta, cu cele vechi și
populare, dacă avem în vedere forme cu o samă, nește „niște”, a ceti ș.a. Latinismele sunt mai puțin
frapante: opuri, a succede (part. succes) „a reuși”, împopulează. Germanismele (aprețiarea „aprecierea”)
și maghiarismele (întemeluirea, dar și întemeiază) persistă încă. În orice caz, limba în care scrie
intelectualul transilvănean se apropie într-o măsură mai mare, uneori până la identificare, de cea
scrisă în această vreme dincolo de munți [Munteanu,Țâra, 1983:315].
Preocuparea pentru cultivarea și unificarea limbii constituie obiectul și al unor studii
lingvistice, dintre care poate fi amintit cel al lui A. Banciu, un alt profesor de la același liceu din Brașov
și autorul broșurii „Cum vorbim și cum trebuie să vorbim românește (Ardelenisme și alte -isme)”. De
data aceasta, este supusă unei analize critice limba presei transilvănene, deosebită în multe privințe de
cea folosită în Principate. Autorul pledează pentru îndepărtarea „ardelenismelor” din limba scrisă și
pentru orientarea exprimării după modelul limbii literare a presei din București. Faptele luate în
discuție de A.Banciu sunt numeroase, iar ideile autorului coincid, în cea mai mare parte, cu cele
actuale. El condamnă mai ales elementele lexicale, frazeologice și sintactice neromânești din
publicațiile transilvănene, recomandând corespondentele, cu unele rezerve, din presa și din
exprimarea îngrijită a oamenilor instruiți din capitala țării. Sunt criticate germanisme de tipul mapă
„hartă”, intelighență (germ. Intelligenz) „intelectualitate”, te fac atent (germ. ich mache dich
aufmerksam), nu sunt în clar (germ. ich bin nicht im claren); franțuzisme din construcții ca nu spune
decât adevărul (fr. il ne dit que la vérité), în loc de rom. spune numai adevărul, sau latinismele a abzice
„a renunța”, a capacita „a convinge”, a conturba „a deranja”, a denega „a refuza, a nu admite” etc. După

131
cum se poate observa, unele germanisme au pătruns prin intelectualii transilvăneni în exprimarea
literară orală (și scrisă), menținându-se până azi, ca și construcția formată cu decât, venită din franceză
[Munteanu, Țâra, 1983:315].
Evident că, dintr-o perspectivă mai generală, există o tendință mai extinsă a limbii române
literare de a-și consolida normele, subordonându-le principiilor scrierii fonetice și temperării
excesului de împrumuturi străine, acțiune restrictivă de pe urma căreia trebuia să câștige utilizarea pe
scară mai largă a posibilităților limbii populare. Odată cu formarea statului național românesc (1918),
tendințele de unificare și normare a limbii naționale iau un curs nou și mai accentuat, ca urmare
firească a existenței aceluiași centru administrativ și politic pentru toți românii.

6.2.2. Limba română din Basarabia după anexarea ei la Imperiul Rus

Limba literară din Basarabia a străbătut, de rând cu româna literară din toate regiunile
vorbitoare ale acestei limbi, etape istorice similare de evoluţie şi dezvoltare: fixarea, răspândirea sau
promovarea şi gramaticalizarea, întru unificare şi modernizare. Ea nu este o creaţie proprie a
basarabenilor, ci constituie o lucrare comună, expresie a unui efort colectiv al cărturarilor din toate
cele trei provincii ale Daciei (Muntenia, Moldova şi Transilvania), efort care s-a produs, bineînţeles, nu
într-un singur moment istoric anumit, ci într-un răstimp de câteva secole. Actuala limbă oficială de la
Chişinău s-a format, aşadar, prin contribuţia tuturor graiurilor dacoromâne şi „desăvârşirea ei se va
face tot pe această cale” [Istrati, 1981:197].
Cultura națională a populației din teritoriul dintre Prut și Nistru, până la ocupația rusească din
1812, era parte integrantă a culturii vechii Moldove. Deși Biserica continua să fie principalul factor
culturalizator din societatea basarabeană, dezvoltarea culturală, chiar dacă intra treptat într-o etapă
de laicizare, a avut de suferit în urma izolării politice și culturale. Basarabia nu a putut cunoaște
fenomene de efervescență culturală, asemănătoare celora din restul Moldovei, care au dat naștere
presei și teatrului național, au impulsionat dezvoltarea literaturii române moderne.
Evoluția culturii românești din Basarabia, pe parcursul dominației țariste (1812-1917), a fost
determinată de un șir de condiții nefavorabile. Izolată, în mod artificial, de realitățile de viață de peste
Prut, adică de pământul din care a fost ruptă cu brutalitate, provincia a fost transformată într-o colonie
periferică sau, după aprecierea istoricului Ion Varta, într-o „simplă gubernie” a Imperiului Rus. Cultura
românească era considerată o cultură secundară, „aborigenă”, care, treptat, trebuia să se „contopească”
cu cea rusească și să dispară. Sfera de utilizare a limbii române a fost restrânsă într-atât, încât, prin
1870, s-a ajuns la interzicerea ei totală în administrație, învățământ, biserică. În ținut se promova în
mod perseverent o politică de izolare național-culturală de românii de peste Prut.
Urmărind destinul limbii române din Basarabia ocupată de ruși, cercetătoarea L.Colesnic-
Codreanca delimitează câteva etape în supimarea acesteia din toate sferele vieții sociale, menționând
că „anii 1812 – 1828 reprezintă perioada bilingvismului neutru sau funcțional, când alături de limba
română începe să funcționeze și limba rusă în sferele sociale principale: sfera administrației publice, a
învățământului și a cultului religios (în pregătirea cadrelor); este perioada unei atitudini loiale față de
limba română, față de tradițiile și obiceiurile băștinașilor, mai ales în primii ani de după anexare”
[Colesnic-Codreanca, 2003:41]. Anii 1828 – 1843 constituie perioada bilingvismului diglosic partial;
limba română este interzisă în sfera administrației prin excluderea ei din codul civil. Regulamentul din
1818 este înlocuit prin altul la 29 februarie 1828; Așezământul pentru ocârmuirea oblastei Bessarabiei,
care pune capăt autonomiei juridico-administrative a Basarabiei și impune ca limbă oficială limba
rusă, iar „după necesitate„ se pot face traduceri și în limba română. Anii 1843 – 1871 marchează
perioada bilingvismului de asimilare, când limba română continuă să mai funcționeze ca obiect de
predare în învățământ și în sfera religioasă, unde, deși sunt tendințe de a fi înlocuită cu limba rusă,
132
totuși limba română continuă a fi utilizată în oficierea serviciului divin nu numai la sate, ci chiar și la
mitropolie. Iar anii 1871 – 1905 reprezintă perioada monolingvismul oficial: unica limbă oficială
admisă este limba rusă; toate sferele sociale de funcționare a limbii sunt dominate de substituția
lingvistică, adică limba română este substituită prin limba rusă.
Mișcarea națională a avut un rol primordial în edificarea unui sistem de învățământ în limba
maternă, odată cu avântul revoltei naționale din 1917, când guvernul nu se mai putea opune. În
Basarabia a început edificarea unui sistem de învățământ în limba maternă, Congresul gubernial al
învățătorilor din 25-28 mai 1917 de la Chișinău ia decizia ca școlile rusești din satele basarabene „să se
transforme în școli moldovenești” și „să se deschidă școli moldovenești la orașe”. La acest congres,
Șt.Ciobanu a ripostat cu vehemență câtorva învățători care considerau că limba maternă e prea săracă
și nu poate servi ca suport pentru învățământ: „Este o greșeală să se creadă că noi nu vom putea începe
învățătura în moldovenește din pricina sărăciei limbii. Limba noastră nu este deloc săracă. Dimpotrivă,
chiar din Basarabia au ieșit mulți scrritori români mari, care au avut o limbă bogată, ca A.Donici,
I.Sârbu, C.Stamati, B.P.Hasdeu ș.a”. La acest congres, poetul Alexei Mateevici, polemizând cu învățătorii
deznaționalizați, a rostit celebrele fraze: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte
din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania” și:
„N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut [...]. Noi trebuie să
ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească” [Mateevici,
1993:463]. Importanța primordială a acestui congres este că el a pus bazele conceptului de școală
națională, scoală de tip nou, democratică, ce se deosebea radical de școala țaristă, care făcuse ravagii în
Basarabia.
În urma acestei politici educaționale a Rusiei țariste, nu doar țăranii și păturile sărace
nu-și cunoșteau limba, dar și cei din rândurile intelectualilor și funcționarilor aveau grave lacune în
exprimare și comunicare. Așa cum remarca Pantelimon Halippa, un bun cunoscător al situației din
Basarabia, majoritatea funcționarilor basarabeni nici nu erau demni de a purta acest nume: „Pentru cei
mai mulți ar fi mai nimerit numele de «patrioți ruși de origine moldovenească», menționa el, căci cum
i-am putea numi moldoveni, când dânșii nu-și dau măcar seama de naționalitatea lor, iar în ce privește
limba moldovenească, ei de-abia mai înțeleg graiul poporului moldovenesc, fiind mai inițiați doar în
înjurătura moldovenească. […] În mașina birocratismului rusesc, nenorociții aceștia joacă rolurile de a
doua sau chiar a treia mână, fiind conțopiști, pisărași (scribi) și numai rareori ocupând niște posturi
mai înalte și mai importante: mizerabila lor situație parcă într-adins a luat ființă pentru a-i pedepsi
pentru păcatul inconștiinței naționale” [Grossu, 2003:89].
Un rol important în educarea maselor populare și în trezirea conștiinței naționale a
basarabenilor în perioada celor două revoluții democratice de la începutul secolului al XX-lea l-a avut
presa, ca cel mai eficient mijloc de transmitere a informației către cititor. Înaintașii culturii naționale
din Basarabia s-au avântat cu tot elanul în realizarea unor proiecte de creare a mijloacelor de acces în
mase. Astfel, Constantin Stere, împreună cu alți intelectuali ai epocii, printre care era și Alexei
Mateevici, editează, începând cu 24 mai 1906, la Chișinău, ziarul românesc cu orientare „național-
democratică” Basarabia, care avea drept scop trezirea conștiinței naționale, reafirmarea unității de
neam cu românii de peste Prut. În afară de articole ce pledau pentru școala națională, pentru alte
drepturi ale românilor basarabeni, ziarul publică opere de literatură românească și informații despre
viața din România, fapt ce a provocat nemulțumire administrației țariste și, drept urmare, la 11 aprilie
2007, publicarea acestuia a fost sistată, drept pretext oficial fiind publicarea, în numărul ce a devenit
ultimul, a imnului național Deșteaptă-te, române. La 22 aprilie 1907, apare ziarul Viața Basarabiei, de
aceeași orientare ca și Basarabia, dar având un ton mai moderat și tipărindu-se și cu litere rusești, și cu
latine. Dată fiind însă schimbarea radicală a situației politice din Imperiul Rus și trecerea de la

133
liberalism la restaurarea vechiului regim de opresiune, ziarul Viața Basarabiei este închis, după numai
șase numere apărute [Grossu, 2003:86]. Ulterior, a fost editată revista Cuvânt Moldovenesc, care a
reprezentat cea mai influentă și mai durabilă publicație din preajma Primului Război Mondial. Era o
revistă „de literatură, de gospodărie sătească, de cooperație și știință practică”, ce publica tot felul de
informații de ordin practic, „sfaturi gospodărești”, noutăți, dar și lucrări reprezentative din literatura
română, scrieri ale unor autori basarabeni, ca Alexei Mateevici, Pantelimon Halippa, Gheorghe Madan
ș.a., pledând pentru introducerea în administrație, învățământ și biserică a limbii române și a grafiei
latine [Grossu, 2003:96].
E de la sine înțeles că, deopotrivă cu cerințele insistente ce se făceau auzite din partea păturilor
tot mai largi ale populației basarabene în privința reabilitării limbii române și folosirii ei în toate
domeniile de activitate, era înaintată și revendicarea de a i se întoarce și haina firească – alfabetul
latin. Despre aceasta vorbesc convingător multe documente istorice. Iată, spre exemplu, ce scrie ziarul
„Bessarabskaia jizni” despre hotărârea de a trece scrisul nostru la alfabetul latin, adoptată la Congresul
gubernial al învățătorilor moldoveni din Basarabia din 25-28 mai 1917, după ce învățătorul Ion
Buzdugan a prezentat în fața delegaților un raport amplu și argumentat la această temă: „Învățătorul
Ion Buzdugan a prezentat raportul despre alfabetul limbii moldovenești. Raportorul a argumentat
necesitatea trecerii ei la alfabetul latin, de care moldovenii s-au folosit încă până la alipirea Basarabiei
la Rusia și chiar după alipire, deoarece manualele lui Doncev, folosite în cadrul gimnaziului nr.1 din
Chișinău pentru predarea limbii moldovenești, erau tipărite cu litere latine. Un șir de delegați din
partea țăranilor, și ai armatei de asemenea, s-au pronunțat în favoarea alfabetului latin. [...] Cu
majoritatea de voturi, congresul a adoptat raportul”.
Pentru perioada respectivă însă, nu se poate vorbi despre o viață literară românească în
Basarabia. Se înregistrează doar tentative răzlețe de exprimare a unor scriitori talentați, însă nu putem
discuta despre un fenomen în sine. Doar după 1905, odată cu apariția mai multor poeți și scriitori
tineri, se observă primele semne ale unei mișcări literare, ce s-a constituit în Basarabia după unire.
Mulți dintre poeții și scriitorii din Basarabia (Alecu Russo, B.Petriceicu Hasdeu, Alexandru Donici,
Dimitrie Moruzi, Zamfir Ralli-Arbore ș.a.), aflându-se în imposibilitatea de a se manifesta ca scriitori de
limbă română în Basarabia, trec Prutul, stabilindu-se în cealaltă parte a Moldovei istorice, unde scriu
opere ce au intrat în patrimoniul literaturii române clasice. Literatura basarabeană de limbă română
de după 1900 se distinge însă printr-un limbaj arhaic, printr-un lirism de factură folclorică, prin
angajarea sa națională și socială, fiind strâns legată de amplificarea mișcării de eliberare națională și
de apariția presei în limba română. Pantelimon Halippa, Alexei Mateevici, Tudose Roman, Ion
Buzdugan sunt nume notorii de poeți, dar și de colaboratori ai revistelor și ziarelor românești din
acele timpuri.
Această situație se explică prin degradarea treptată a limbii române din Basarabia, ca rezultat
al politicii de deznaționalizare a acestui spațiu pruto-nistrean, promovată intensiv de guvernarea
țaristă de aici. În termeni de sociolingvistică, această degradare înseamnă devierea de la normele
limbii, provocată de situația de contact lingvistic sau interferență. Dat fiind că pe parcursul a 106 ani
limba română a funcționat în alte condiții socio-culturale decât limba română de peste Prut, aflându-se
în situația de contact lingvistic cu limba rusă, funcționarea ei a fost dirijată de glotopolitica de
asimilare și rusificare a guvernului țarist. Drept urmare a acestui contact lingvistic român-rus a apărut
interferența, care a afectat limba română de aici la toate nivelurile: fonetic, lexical, gramatical, chiar și
la nivel ortografic, așa încât la începuturile secolului al XX-lea se observă o deviere tranșantă de la
limba română vorbită în dreapta Prutului, deviere ce se va aprofunda și mai mult după a doua ocupare
a Basarabiei de către ruși – cea din 1940..

134
 V.Guțu-Romalo preciza, într-un studiu consacrat acestor probleme [Guțu-Romalo, 2003] că,
începând din 1812, comunicarea socială pe teritoriul Basarabiei s-a bazat pe două limbi: cea română,
vorbită de populaţia autohtonă majoritară, şi cea rusă, limbă a unei minorităţi, a cărei pondere a
crescut în timp, mai ales după 1940. În acest lung interval de timp, utilizarea şi dezvoltarea celor două
limbi s-au realizat continuu în condiţiile bilingvismului instituţionalizat, raportul dintre ele
modificându-se în timp ca urmare a evoluţiei istorico-politice a regiunii.
Procesul respectiv înregistrează patru etape, determinate de schimbarea statutului lor:
calitatea de limbă oficială, preluată în 1812 de rusă, revine din 1918 până în 1940 limbii române; după
1940 şi, mai ales, după 1944, ca urmare a integrării Basarabiei în spaţiul sovietic, hegemonia limbii
ruse, din nou limbă de stat, se manifestă în comunicarea socială în mod agresiv, sprijinită de o
complicată politică ideologică, culturală şi lingvistică; după 1989 raporturile se modifică de această
dată în favoarea limbii române, declarată prin constituţie limbă de stat.
Din perspectiva evoluţiei limbii române din Republica Moldova, efectul cel mai important al
primei etape de bilingvism instituţionalizat, pe lângă influenţele directe exercitate de limba de stat,
mai ales pe cale administrativă, care au afectat profund componenta colocvială a românei folosite în
Basarabia, l-a reprezentat participarea limitată a acesteia la procesul general de constituire şi
consolidare a limbii literare în ipostaza sa modernă.
A doua etapă, în care statutul de limbă oficială a revenit limbii române, a permis refacerea
relaţiilor istorice, reintegrarea românei din Basarabia în matca firească de evoluţie lingvistică. Prin
instituţii, prin şcoală şi biserică, funcţionând – în concurenţă cu rusa – în condiţiile specifice
bilingvismului instituţionalizat, limba română îşi regăseşte funcţionalitatea comunicativă în
integralitatea sa, ceea ce duce la reactivarea şi răspândirea variantei literare, ipostază în care fusese
înlocuită în comunicarea etapei precedente de rusă ca limbă de stat.
Cea de a treia etapă a bilingvismului, etapă determinată de includerea teritoriului basarabean
în organizarea de stat a Uniunii Sovietice, readuce din nou în prim plan rusa, dar se deosebeşte de cea
anterioară (1812-1918). Raporturile dintre cele două limbi devin mult mai complicate ca urmare a
modificărilor teritoriale (consecinţă a includerii spaţiului transnistrean), dar şi din pricina unei politici
lingvistice de stat mai elaborate şi, politic şi ideologic, mai subversive.
Situaţia lingvistică (şi psihologică) creată în această perioadă explică măcar în parte linia
sinuoasă a evoluţiei lingvistice din Republica Moldova după 1989, când, printr-o hotărâre a Sovietului
Suprem, limba etniei majoritare îşi recapătă – ca rezultat al activităţii susţinute şi curajoase a Mişcării
de Eliberare Naţională – statutul de limbă oficială, de limbă de stat. Legiferarea (în august 1989) a
schimbării statutului, asociată cu adoptarea grafiei latine şi recunoaşterea identităţii cu limba română,
marchează începutul celei de a patra etape de evoluţie în condiţiile comunicării bilingve a limbii
române din Republica Moldova.

6.3. PROCESUL DE ADAPTARE ȘI INTEGRARE A NEOLOGISMELOR ÎN EPOCA ACTUALĂ

Influențele străine asupra vocabularului românesc sunt, în secolul al XX-lea, considerabile, ele
fiind fireşti şi, de multe ori, dovedindu-și utilitatea. Transformările de natură socială, economică,
ştiinţifică şi tehnică, politică sau culturală din perioada contemporană a evoluției limbii române
literare au condus la înregistrarea unui număr tot mai mare de împrumuturi lexicale care au continuat
procesul de modernizare a limbii române.
Sunt deosebit de numeroase mai ales împrumuturile din limbile apusene şi din limba latină din
epoca modernă, cu începere din prima jumătate a secolului al XIX-lea (bacalaureat, cartograf, coeziune,
a developa, garderobă, pasaj, pastel, basorelief, campion, glaspapir, laitmotiv, oberliht, conveier,
radiolocaţie, camping), precum şi creaţiile interne de la aceste împrumuturi sau din material lingvistic
135
mai vechi, folosind anumite modele străine (plasator, a devoala, a demara, a stopa, lacunar, lunar,
bulversat etc.).
În linii mari, în această perioadă, se disting două tipuri de neologisme: neologisme lexicale şi
neologisme semantice. Neologismele lexicale sunt cuvinte noi care pot fi împrumuturi lexicale
neologice sau creaţii neologice. În categoria neologismelor semantice intră noile sensuri ale cuvintelor
existente în limbă: oportunitate (folosit cu sensul „ocazie”), a promova („a lansa pe piaţă, prin acţiuni
de publicitate”). Până a fi acceptate şi integrate în limba română, cuvintele neologice împrumutate din
alte limbi sunt supuse unui proces de adaptare morfologică, fonetică şi grafică. Adaptarea morfologică
se produce mai rapid decât celelalte două tipuri de adaptare şi presupune postpunerea articolului
hotărât la substantive, adăugarea sufixului infinitival la verbe, încadrarea într-un anumit gen sau într-o
anumită conjugare etc. Adaptarea fonetică implică o modificare a sunetelor inexistente în limba
română şi uneori simplificarea pronunţării. Sub aspectul adaptării grafice, cuvintele împrumutate
prezintă mai multe situaţii. Cuvintele mai vechi au fost transcrise în conformitate cu pronunţia lor din
limba de origine (angro, gol, fotbal, dribling, ofsaid, lider, meci, şansă). Tot astfel au fost acceptate şi
unele neologisme mai recente (computer, dispecer, interfon, star, stres, a stresa, a viziona). În același
timp, neologismele recente sunt preluate cu ortografia și chiar cu pronunția din limba de origine:
design (pronunțat: dizain), draw (dro), judo (giudo), pick-up (picap), site (sait), team (tim), weekend
(uichend) ș.a.
Apariţia și încadrarea neologismelor în limba română a fost determinată de schimbările
survenite în viaţa materială şi spirituală a societăţii, ele servind la denumirea noilor obiecte, noţiuni
sau realităţi sociale. Uneori, un cuvânt neologic poate înlocui un cuvânt mai vechi care iese din uz. În
acest caz neologismul are prioritatea de a avea un sens mai precis în comparaţie cu elementul învechit.
În condiţiile social-economice actuale, în limbă pătrund numeroase cuvinte neologice, aflate în curs de
încadrare şi adaptare morfologică şi fonetică: adidaşi, acciză, bestseller, bluff, consulting, copyright,
display, feedback, flash, hamburger, hardware, hit, hobby, holding, job, juice, ketchup, management,
manager, marketing, mass-media, parking, science-fiction, show, software, sponsor, spot, staff, top, western.
Criteriile în funcţie de care se disting neologismele ţin de gradul de răspândire şi de atitudinea
vorbitorilor (dacă este simţit ca un cuvânt nou). De fapt, cele mai multe neologisme pătrund, pentru
început, în stilul ştiinţific (domeniul terminologiilor de specialitate) şi în cel oficial-administrativ. Rolul
neologismelor în limbă este de a contribui la modernizarea lexicului românesc. Cu timpul însă, o parte
dintre neologisme, care denumesc noţiuni actuale, pătrund în cercuri din ce în ce mai largi de vorbitori
şi îşi pierd caracterul neologic, devenind cuvinte uzuale. În prezent, limba română se află într-un
permanent proces de internaţionalizare, la care sunt supuse, de altfel, toate limbile. Faptul se explică
prin aceea că majoritatea neologismelor, indiferent prin ce sursă ajung la noi, sunt de origine latină.
Un romanist german Alwin Kuhn, pe la jumătatea secolului trecut, entuziasmat, afirma că,
datorită bogăţiei, simplităţii şi limpezimii ei structurale, ca şi marile ei posibilităţi de a absorbi noi
termeni, româna ar putea ajunge, „la întorsătura anului 2000”, un instrument de comunicare
internaţională foarte răspândit, până la a o utiliza in raporturile dintre state. Profeţia lui Kuhn nu avea
să se adeverească, dar faptul că un specialist notoriu a putut ajunge la astfel de afirmaţii a fost de
natură să ia în seamă, cu toată seriozitatea, atât destinul general al limbii noastre, cât şi marea ei
capacitate de a incorpora neologismele.
Dacă e adevărat, cum spunea Mihai Eminescu vorbind despre importanţa unui idiom al unui
popor, că limbajul e „măsurariul civilizaţiunii”, atunci neologismele constituie stratul cel mai nou al
vocabularului nostru de azi, un aspect al îmbogăţirii şi modernizării în permanenţă a limbii. Şi româna,
fiind una dintre cele mai ospitaliere limbi, după cum afirma si romanistul suedez Alf. Lombard, a fost
întotdeauna receptivă.

136
 Pe lângă vocabularul ştiinţific preluat, româna s-a îmbogăţit şi cu un important număr de
neologisme, create prin mijloace interne, în primul rând, prin derivare şi compunere, din materialul
limbii. Dezvoltarea tehnicii face, pe de o parte, să apară în fiecare moment noţiuni noi, care vor să fie
denumite, iar, pe de alta, perfecţionarea mijloacelor de comunicare – cu precădere radioul şi
televiziunea, precum şi presa scrisă – duc la generalizarea imediată a termenilor noi. Prin cuvinte
tehnice nu se înţeleg numai cele care se referă la maşini, ci tehnic este tot ce se referă la o anumită
specialitate, fie ea construcţie de aparate, agricultură, medicină sau psihologie, istorie.
Neologismele care au pătruns mai de curând în limba română – multe dintre ele termeni
internaționali – se ortografiază etimologic (așa cum se scriu în limba de origine) și se pronunță tot ca
în limba de origine: bridge, baby-sitter, bowling, bluegeans (se admite ca fiind corectă și forma blugi),
caw-boy, cocktail, cross, design, copyright, best-seller, spray, summit, supermarket, team, thriller,
weekend, whisky, western etc. Probabil că, pe măsură ce aceste cuvinte vor fi utilizate de tot mai mulți
vorbitori, se vor adapta (și acestea) la sistemul fonetic și morfologic al limbii romane.
Alte neologisme se scriu așa cum se pronunță, și nu cum se scriu în limba de origine: angro (și
nu en gros), ofsaid (nu off-side), meci (nu match), fotbal (nu football), handbal (nu handball), jaz (nu
jazz), schi (nu ski), lider (nu leader) etc.
Unele neologisme utilizate frecvent creează, deseori, și unele probleme de ortografiere sau de
pronunțare, așa încât specialiștii recomandă a evita asemenea greșeli, ca în situațiile următoare :
anticameră (din it. anticamera, fr. antichambre) – cameră de așteptare (nu antecameră), a asambla (nu
ansambla), bleumarin (nu bleumaren), contor (nu contoar), delincvent (nu delicvent), disident (nu
dizident), a (se) enerva (nu inerva, care are sensul de excitare a unui organ sau țesut), escala (cu sc, nu
cu x), a escalada (sc), escapadă (sc), a escorta (sc), escroc (sc), fascicul (nu fascicol), ostatic (nu ostatec),
paliativ – medicament care ameliorează o durere (nu paleativ), manager (pronuntat cum se scrie, și nu
meneger), premisă – afirmație din care decurge o concluzie, punct de plecare al unei argumentații (nu
premiză), prerie (nu preerie), proroc (nu prooroc), reziduu/reziduuri (nu reziduri), tobogan (nu
topogan) etc.
Presa percepută ca o putere, chiar dacă e situată numai pe locul al patrulea în ierarhia lor,
influenţează comunicaţional „masele”, impunând un anumit „model” lingvistic, nu întotdeauna benefic.
Consecinţa acestei mişcări în dinamica limbii române actuale este invazia agresivă a termenilor străini
împrumutaţi recent, nu numai în limbajele de specialitate, ci şi în lexicul de zi cu zi. În presa scrisă
actuală, fenomenul are avantajul facilităţii: termenul este preluat ca atare din dorinţa de
exprimare mai „literară”, mai „cultă” sau mai „tehnică” ori de recuperare a rămânerii în urmă în
diverse planuri. Însă o privire obiectivă asupra împrumuturilor lexicale implică distincţia dintre
împrumuturi „necesare” şi împrumuturi „de lux”, dihotomie prezentă la Adriana Stoichiţoiu-Ichim,
care analizează aspectele actuale ale influenţei limbii engleze în limbajul presei româneşti. Autoarea
constată că realitatea lingvistică nu permite o delimitare precisă între anglicisme/americanisme
(cuvinte în curs de asimilare) şi xenisme (cuvinte neadaptate, numite şi barbarisme) [Stoichițoiu-
Ichim, 2006:83], optând pentru utilizarea primului termen într-o clasificare din perspectivă
normativă a noilor unităţi lexicale intrate în limba română în număr atât de mare. Funcţia referenţial-
informaţională a limbajului publicistic impune ca definitorie utilizarea neologismelor care introduc
concentraţie maximă în textul jurnalistic, apropiindu-l de stilul ştiinţific.
Categoria împrumuturilor denotative – justificată de nevoia de a desemna un nou referent –
cuprinde, în general, termeni de specialitate (simpli sau compuşi), preluaţi ca atare, inclusiv cu
pronunţia specifică, dar adesea „românizată”:
– termeni economico-financiari: „Cardul e trecut încă o dată prin aparat. Plăteşti cash”; „Dealeri
de droguri sintetice, prinşi în Capitală”; „Leasing-ul sporeşte afacerile cu asigurări” ;

137
 – termeni tehnici: „Airbag-urile le-au salvat”;
– termeni sportivi: „Trasee de cicloturism şi mountain bike pentru începători şi avansaţi”;
– termeni din domeniul artistic: „Surpriză de proporţii în box office-ul american”.
Abordarea împrumuturilor din limbajul publicistic sub aspectul normei lingvistice [Stoichițoiu-
Ichim, 2006] relevă, după cum s-a putut observa, numeroase fluctuaţii explicabile prin cauze obiective
(caracterul recent şi circulaţia limitată a împrumuturilor) şi subiective (gradul de cunoaştere a limbii
engleze şi/sau române, mimetismul şi snobismul lingvistic). Numărul anglicismelor – termeni
neadaptaţi sau incomplet adaptaţi la sistemul limbii receptoare – destul de mare în comparaţie cu
împrumuturile din franceză, italiană sau germană, măreşte gradul de neologizare a textelor jurnalistice
în care apar, simultan cu diminuarea lizibilităţii acestora, mai ales în cazul termenilor de specialitate.
Împrumuturile cu valoare stilistică sunt destul de numeroase în presa actuală, fiind motivate de
intenţii ironice, peiorative, de atitudinea de respingere, de starea de spirit (nemulţumire, disconfort,
apreciere).
Prin autoritatea cuvântului tipărit, presa scrisă contribuie la „educarea lingvistică” a cititorilor,
precum şi la îmbogăţirea, diversificarea şi „europenizarea” lexicului limbii române. Însă consecinţa
utilizării împrumuturilor fără o asimilare corectă poate bloca, dimpotrivă, comunicarea, lăsându-i
fără reacţie atât pe emiţători, cât şi pe receptori, care acceptă această globalizare agresivă şi
intelectualizare a limbajului jurnalistic actual.
În ceea ce priveşte adaptarea morfologică a neologismelor-xenisme, cea mai mare parte dintre
ele aparţin clasei substantivelor (pot fi menționate și unele locuţiuni substantivale: deux ex machina,
habeas corpus, mixtum compositum, modus vivendi, restitutio in integrum). Majoritatea sunt de genul
neutru. Cele masculine sunt, în principal, nume de persoane: outsider, playboy, provider, rapper, rocker,
sir, steward, cărora li se alătură numele unor unităţi monetare: escudo, penny, peso sau de măsură:
baud, bushel, joul, siemens, weber, nume de animale sau rase de animale: chow-chow, cocker, setter şi de
plante: avocado, broccoli, produse alimentare: canelloni, cheesburger, hotdog, ravioli ş.a. Xenismele
feminine denumesc persoane: call-girl, milady, mistress, persona non grata, dansuri: bossa-nova,
malaguena, passacaglia, seguidilla, preparate culinare: mortadella, mozzarella, pizza, sunt termeni
abstracţi: laudatio, pole-position, volta etc.
Formarea pluralului xenismelor-substantive constituie, de multe ori, o dificultate pentru
vorbitorii de limbă română.
O parte dintre ele au, la plural, aceeaşi formă ca la singular: avocado, cappuccino, cowboy,
dandy, disc-jockey, espresso, gigolo, kiwi, macho, ninja, peso, picaro, piranha, tiramisu. Majoritatea
urmează însă modelele româneşti de formare a pluralului masculin şi feminin, cu desinenţe specifice,
alături de care, suplimentar, se utilizează uneori şi alternanţe fonetice: bodyguarzi, brokeri,
cheeseburgeri, copywriteri, dealeri, driveri, hackeri, hamburgeri, hotdogi, outsideri, pamperşi, pizze,
provideri, rapperi, siemenşi, stewarzi, stripperi, iar la neutre se adaugă desinenţa -uri (mai rar,
desinenţa -e) legată direct la cuvintele terminate în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în
limba română: airbaguri, bannere, bestselleruri, boarduri, briefinguri, businessuri, CD-writere,
cocktailuri, computere, digesturi, fast-fooduri, five o’ clockuri, gadgeturi, harduri, jeepuri, laptopuri,
lieduri, living-roomuri, lookuri, outputuri, play-backuri, puburi, ratinguri, staffuri, testere, weekenduri
sau cu cratimă, în cazul cuvintelor care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba
română sau a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi rostire: body-uri, boogie-woogie-uri, bleu-
uri, cafe-frappe-uri, cha-cha-cha-uri, cherry-uri, kitsch-uri, merlot-uri, party-uri, rendez- vous-uri, scotch-
uri, scrabble-uri, show-uri, site-uri.
Formele de plural din limbile de origine ale unor xenisme sunt preluate uneori în limba
română ca forme de singular: sticks „produs alimentar din paste făinoase sub formă de beţişoare

138
crocante”, pluralul românesc marcându-se, încă o dată, prin mijloace specifice: sticksuri. Substantive
pluralia tantum sunt addenda, corrigenda, marginalia (lat.), graffiti (it.), deseori interpretate greşit, ca
feminine la singular (primele trei) sau neutru singular (ultimul), cu pluralul *graffitiuri. Uzul
înregistrează şi forme în care se forţează adaptarea unor forme de număr, cum ar fi, de pildă, pluralul
greşit al substantivului invariabil homeless, *homeleşi, sau singularul *paparazz sau chiar *paparate,
reconstituit de la mai des- întrebuinţatul plural paparazzi, în locul variantei corecte paparazzo.
Mai puţin numeroase sunt xenismele adjective invariabile: beat „specific beatnicilor”
(pronunţat bit), cash, cool, drive-in, dry, fair, folk, full-time, groggy, hippy, horror, live, O.K./OK, punk,
second-hand, soul, superlong, topless, underground (semnalăm formele greşite întâlnite uneori de tipul:
ţigară superlongă, ţigări superlongi!).
Unele dintre aceste cuvinte aparţin mai multor clase morfologice: haine cool (adjectiv) şi a se
tunde cool (adverb); emisiune live (adjectiv) şi a cânta live (adverb); mărfuri second-hand (adjectiv) şi a
cumpăra de la second-hand (substantiv); plată cash (adjectiv), a plăti cash (adverb), alături de care se
înregistrează şi substantivul cash - „bani gheaţă, lichidităţi”, iar altele adaugă noi sensuri celor cu care
se întrebuinţează de obicei: groggy (despre un boxer) „ameţit în urma loviturilor puternice primite” şi,
prin extindere, „luat prin surprindere, care şi-a pierdut cumpătul, derutat”, argotic sau familiar e
folosit cu sensul „ameţit de băutură”. În limbajul familiar de la folk, punk s-au format derivatele folkist,
folkistă, respectiv punkist, punkistă.
Consemnăm, de asemenea, valoarea morfologică dublă a xenismelor: { la carte, { la grecque, {
la longue, de facto, en detail, ex aequo, in memoriam, online/on-line, sine die, summa cum laude, toate
locuţiuni adjectivale şi adverbiale; nota bene, locuţiune verbală şi substantiv; glissando, adverb şi
substantiv; sau, mai rar, chiar tripla valoare a altora: all right, locuţiune adjectivală, adverbială şi
interjecţie, O.K./OK, adjectiv, adverb şi interjecţie.
În concluzie, împrumutul de neologisme este nu doar un fenomen caracteristic limbii române
actuale, ci manifestarea unei tendinţe generale de sincronizare cu limbile de largă circulaţie, urmărind
dezideratul unei exprimări precise, lapidare şi elegante. Pe de altă parte, se observă o anumită
precipitare în recursul la neologisme, chiar şi atunci când resursele sinonimice ale lexicului
fundamental al limbii permit o varietate de opţiuni. Este tot mai pregnantă dorinţa de imitare a
modelelor străine, „manie” veche şi „primejdioasă”, conjugată şi cu înclinaţia către epatare, în
construirea discursului public. În ceea ce priveşte frecvenţa unor termeni neologici recenţi, uneori în
contexte improprii, alteori – redundanţi, fenomenul e un reflex de exprimare stereotipă, un simptom al
comodităţii şi al standardizării excesive a limbii. Dicţionarele explicative sunt devansate permanent de
ritmul de absorbţie a neologismelor, în cea mai „ospitalieră” dintre limbi.

6.4. DINAMICA NORMELOR LITERARE ȘI CULTIVAREA LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE

După integrarea Transilvaniei în statul român, eveniment istoric interpretat ca act istoric
legitim de realizare a unităţii naţionale, româna a devenit limba oficială într-un stat care şi-a dublat
aproape suprafaţa, înglobând deopotrivă două mari minorităţi naţionale, cea maghiară şi cea germană
din Transilvania. Problematica identităţii lingvistice devine o preocupare publică, istoriografiei şi
lingvisticii româneşti cerându-li-se semioficial să-şi asume sarcina prioritară de a legitima prin
discursul ştiinţific „drepturile istorice“ ale românilor asupra teritoriilor care constituie statul
românesc modern. Tematica romanităţii românilor, autohtonismului şi a continuităţii lor în spaţiul
nord-danubian a devenit o chestiune politică şi de stat. Confruntându-se cu opiniile şi teoriile
învăţaţilor germani, maghiari sau bulgari (ele însele fundamentate pe raţiuni politice!), care negau
continuitatea românească în Transilvania, istoricii, lingviştii, ulterior şi arheologii români, au renunţat
la poziţii nuanţate privitoare la teritoriul de formare a poporului şi limbii române, formulate iniţial de
139
lingvişti precum profesorul ieşean A. Philippide sau cel bucureştean O. Densusianu (care acordau
prioritate zonei sud-danubiene), orientându-se spre o teză care afirmă că „patria primitivă“ a
românilor nu poate fi decât vechiul teritoriu al Daciei traiane. Campionul acestei bătălii ştiinţifico-
ideologice a fost lingvistul Sextil Puşcariu, primul rector al nou întemeiatei Universităţi din Cluj.
Beneficiind de un prestigiu ştiinţific recunoscut şi de un talent organizatoric ieşit din comun,
S.Puşcariu a organizat la Cluj Muzeul Limbii Române, primul institut român specializat în cercetări
istorico-lingvistice. În statutul acestei instituţii se stipulau prevederi exprese de politică lingvistică,
între care: a) colecţionarea de material lexical din toate regiunile locuite de români, b) elaborarea
prescripţiilor şi recomandărilor lingvsitice care să conducă la definitivarea unificării românei literare,
c) trezirea şi stimularea interesului pentru problemele limbii naţionale în păturile largi ale populaţiei
şi d) pregătirea de specialişti români în toate domeniil de cercetare filologică. În acest cadru şi în jurul
revistei intitulate simbolic-programatic „Dacoromania“, S.Puşcariu a alcătuit un puternic colectiv de
valoroşi cercetători, cu ajutorul cărora a iniţiat şi realizat (parţial) lucrări colective importante în
domeniile de cercetare reclamate de priorităţile politice: atlasul lingvistic român, toponimia
românească şi etimologia limbii române.
S.Puşcariu este de asemenea cel care îşi asumă sarcina definitivării ortografiei. Mai întâi, într-
un proiect prezentat Academiei Române în 1929 şi supus dezbaterii publice, apoi într-un Îndreptar şi
vocabular ortografic, redactat în 1932, împreună cu clasicistul Th. Naum (ed. a V-a, 1946), S.Puşcariu
impune definitiv principiul fonetic, împreună cu concesiiile etimologist-latiniste cele mai importante:
formele sunt, suntem, sunteţi şi generalizarea lui â în interiorul cuvintelor.
Asumate ulterior şi de „şcolile lingvistice“ de la Bucureşti şi Iaşi, teoria lui S.Puşcariu despre
teritoriul de formare a poporului şi limbii române a căpătat un caracter oficial. Răspândită prin şcoală,
înclusiv în epoca comunistă, această teorie este acceptată azi ca o axiomă.
Începînd mai ales cu 1948, odată cu cucerirea completă a puterii politice, noul regim comunist
a transformat, în parte după model sovietic, problemele limbii într-o problemă a propagandei politice
de stat. Reforma învăţământului din 1948 a însemnat un recul puternic al calităţii în problemele
culturii, însoţit de o ideologizare masivă. Ca o urgenţă era prezentată necesitatea ca limba să fie
epurată de amprenta „claselor exploatatoare“ şi transformată într-un „bun al întregului popor“. S-a
încercat chiar o sovietizare a vocabularului (cuvinte precum colhoz, pionier, raion, partid erau puternic
conotate pozitiv).
Reorganizată şi ea în 1948 pe principii comuniste şi pusă „în slujba clasei muncitoare“,
Academia îşi asumă vechile sarcini, urmărite de data aceasta sistematic printr-un cadru instituţional
nou, şi anume prin întemeierea a trei puternice institute de cercetări lingvistice la Bucureşti, Iaşi şi
Cluj. Prin diplomaţie şi cu preţul unor mari comporomisuri politice şi ideologice, perosnalităţi
autoritare ale lingvsticii româneşti (I. Iordan, Al. Graur, Al. Rosetti), reuşesc să convingă autorităţile
comuniste de oportunitatea realizării sub supravegherea şi prin suportul statului a unor proiecte
colective de largă anvergură, între care realizarea Dicţionarului-tezaur, publicarea Atlasului lingvistic
român şi ulterior a atlaselor regionale, a unui mare Dicţionar toponimic, a unei Istorii academice a
limbii române etc.
Chestiunea ortografiei este reluată în 1951 printr-o dezbatere publică iniţiată de Al. Graur şi E.
Petrovici, care argumentează necesitatea simplificării scrierii. Micul dicţionar ortografic din 1953
(retipărit ulterior de mai multe ori cu titluri modificate până la forma devenită standard din 1960:
Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie) reprezintă o consolidare a principiului fonetic,
eliminându-se cele mai importante reminiscenţe etimologiste. Legiferat printr-o hotărâre a Consiliului
de Miniştri, noul cod ortografic a fost impus cu rapiditate în toate domeniile vieţii sociale (şcoală,
presă, edituri, domeniul public etc.).

140
 Prezentată de iniţiatori şi susţinători ca o victorie a noului, reforma ortografică a fost resimţită
de mulţi intelectuali şi de o parte a populaţiei ca un atentat la specificul naţional şi o încercare de
„rusificare“ sau „slavizare“ a limbii (recte: a grafiei) româneşti. În special, eliminarea lui â, înlocuit în
toate poziţiile prin î a fost simţită (şi concepută!) ca o reverenţă faţă de vechea grafie chirilică (datorită
asemănării cu slovele chirilice corespunzătoare), ca o încercare de anulare a referinței simbolice la
latinitatea limbii române şi, implicit la romanitatea românilor (etnonimul român și derivatele sale
urmau să se scrie romîn, lucru care pentru cei instruiţi în vechea şcoală, de fapt majoritatea populaţiei
adulte, apărea ca o adevărată blasfemie). Pe această bază, în 1965, abia instalat la putere, N. Ceauşescu
îşi iniţiază lunga domnie naţionalist-comunistă prin „restaurarea“ lui â în român, printr-un act
legislativ care i-a adus multe simpatii.
Ca o urgenţă şi o sarcină publică majoră este concepută şi elaborarea şi publicarea Gramaticii
Academiei, lucrare în care a fost angrenat un grup extins de tineri cercetători, a cărei primă ediţie din
1954 (coord.: Al. Graur, J. Byck, D. Macrea) a fost urmată în 1963 de o a doua ediţie (coord.: Al. Graur,
M. Avram, L. Vasiliu). Ambele ediţii au ca referinţă stadiul contemporan al românei şi îmbină
descrierea obiectiv-ştiinţifică cu indicaţii de natură prescriptiv-normativă şi cu recomandări de natură
stilistică. În deceniile care au urmat, studiul sistematic al gramaticii a produs o bogată pleiadă de
specialişti, universitari sau cercetători de profesie, care au publicat gramatici mai mult sau mai puţin
personale, multe auto-definite „pentru toţi”, „de bază”, „elementară” etc. O particularitate a
învăţământului românesc din epoca comunistă, menţinută şi în perioada actuală, este introducerea
gramaticii limbii naţionale ca principal obiect de studiu în şcoala primară şi în ciclul gimnazial, precum
şi ca materie obligatorie la examenele de maturitate şi de bacalaureat. În ultimele decenii ale secolului
al XX-lea, piaţa a fost suprasaturată de o imensă cantitate de lucrări care se adresează diferitelor
paliere ale tineretului studios, conţinând explicaţii şi exerciţii gramaticale de diferite tipuri. În
comparaţie cu alte ţări, în România cunoaşterea gramaticii teoretice este larg răspândită, chiar dacă
practica concretă a scrisului nu este suficient exersată în şcoala de toate nivelurile.
De interesul regimului comunist de a se legitima pe tărâmul studiului şi al cercetării limbii
naţionale a profitat din plin lexicografia. În cadrul unor colective de lexicografi de la Bucureşti, Iaşi şi
Cluj (aprox. 30 de cercetători), dedicaţi exclusiv acestui proiect, în 1965 se reiau, sub auspiciile
Academiei, lucrările la Dicţionarul tezaur al limbii române (DLR). În scopul finalizării întregii serii, s-a
hotărât continuarea cu litera M, acolo unde lucrul fusese părăsit de echipa lui S. Puşcariu în 1949, deşi
noua concepţie redacţională prevedea inovaţii precum: o tratare mult mai extinsă a articolelor
lexicografice, pe baza unui material documentar mult mai vast, acceptarea largă a neologismelor în
lista de cuvinte, păstrarea dimensiunii istorice, dar cu un accent pus pe limba contemporană,
consolidarea componentei normative prin includerea de indicaţii ortoepice şi morfologice. Anterior,
din raţiuni ideologice precise ţinând de cultivarea românei contemporane, tot sub auspiciile
Academiei, s-a redactat şi publicat un Dicţionar al limbii române literare contemporane (4. vol., 1955-
1957), precum şi un Dicţionar al limbii române moderne (1958), prototip al DEX-ului (Dicţionarul
explicativ al limbii române, 1984; ed. a II-a, 1996), cel mai popular dicţionar românesc.
Principiul normativ domină dezbaterile ştiinţifice, cu reverberaţii consistente în spaţiul public
(radio, presa cotidiană şi cea periodică). Desemnate prin sintagma generică cultivarea limbii,
preocupările pentru „corectitudinea“ exprimării scrise şi orale devin o veritabilă problemă de stat,
începând mai ales din 1958, când Iorgu Iordan iniţiază o amplă şi sistematică campanie publică de
conştientizare şi explicare a greşelilor de limbă frecvente, în scopul eliminării lor (din 1971 există în
Academia Română chiar o „Comisie de cultivare a limbii“). Criteriile de apreciere sunt în general pur
lingvistice (eufonie, normă literară, uzul general etc.), factorul politic joacă treptat un rol neglijabil, cu
unele excepţii, ca în cazul cuvântului tovarăş, apreciat de unii lingvişti, din oportunism şi lichelism

141
politic, drept „semn al noilor relaţii sociale, fiind pus în contrast cu domn, semn al vechilor rânduieli”
(V. Iancu). La radio (ulterior şi la televiziune), în presa de specialitate („Limba română”), în cea literară
(„Contemporanul”, „Gazeta literară”, „România literară”, „Luceafărul” etc.) şi cea cotidiană („Scânteia”,
„România liberă”), în numeroase volume cu caracter monografic sau de popularizare, se publică din
abundenţă intervenţii publicistice, articole, studii uneori cu caracter polemic, în care sunt antrenaţi
aproape toţi lingviştii români ai epocii, unii dintre ei consacrând chiar cea mai mare parte a activităţii
lor de cercetare unor chestiuni teoretice sau practice de „cultivare a limbii”.
Preocupările lingviștilor – atât din dreapta, cât și din stânga Prutului – de așa-numita cultivare
a limbii au ca reper norma literară a limbii române, constituită aproape definitiv în această perioadă.
În acest sens, M.Avram [Avram, 2003:6] precizează că în studierea dinamicii limbii este necesar
a face distincţia între uz şi normă, uzul fiind mult mai dinamic - mobil şi variat - decât norma, care se
schimbă lent în timp şi admite mai puţine variante. Dinamica normei se studiază prin examinarea
indicaţiilor explicite din diverse lucrări normative (gramatici, dicţionare, îndreptare ortografice şi
ortoepice); în măsura în care se ia în considerare şi aplicarea lor în textul lucrărilor respective se trece,
de fapt, de la dinamica normei la dinamica uzului normatorilor, operaţia de confruntare a teoriei cu
practica fiind bine venită pentru evaluarea eficienţei celei dintâi. În studierea dinamicii normei este
esenţială distincţia între norma oficializată şi diverse propuneri normative „de autor” exprimate în
diverse perioade. Deşi norma este, prin definiţie, mai puţin dinamică, având caracter stabil şi unitar,
activitatea de normare poate cunoaşte perioade mai dinamice sau mai puţin dinamice: o perioadă
dinamică, spre exemplu, a existat, mai ales în domeniul special al propunerilor de sisteme ortografice,
în secolul al XIX-lea, cu deosebire în prima lui jumătate, când contemporanii vorbeau de o „febră”
ortografică sau chiar în general lingvistică; mutatis mutandis, o dinamică în domeniul ortografiei s-a
manifestat prin discuţiile din anii 1950-1952 şi, mai de curând, prin cele din anii 1991-1993,
reactualizate recent.
Limba literară, așadar, e dinamică, ea nu respinge inovaţiile pe care le consacră uzul. De-a
lungul timpului, norma lingvistică a evoluat. Multe dintre formele gramaticale, pronunţările sau
construcţiile utilizate de vorbitori au fost iniţial abateri, greşeli, care cu timpul s-au extins, devenind
tendinţe şi, în cele din urmă, au fost generalizate prin uzul vorbitorilor, au fost acceptate de normă.
Abaterile de la normă nu sunt întâmplătoare. Ele se datorează, cel mai adesea, unei tendinţe fireşti şi
subconştiente a vorbitorilor spre analogie (uniformizare, punere de acord cu structurile mai frecvente,
care prezintă o regularitate mai accentuată a paradigmei).
Multă vreme nu a existat o normă scrisă, aşa cum este astăzi. În perioada mai veche a limbii,
norma era consacrată şi respectată prin tradiţie. Deşi primele gramatici româneşti au apărut prin
secolul al XVIII-lea, abia în secolul al XIX-lea se poate vorbi despre consolidarea normei literare
româneşti. Indicaţiile lingvistice au început să apară în gramatici şi dicţionare, iar înfiinţarea
Academiei Române a conferit legitimitate lucrărilor normative editate sub egida sa. Nu întotdeauna
norma se fixează „de sus în jos”, adică prin recomandări provenind de la foruri ştiinţifice (academii),
care fac propuneri şi le dezbat cu argumente istorice şi ştiinţifice. Adesea regula vine „de jos în sus”,
altfel spus, uzajul lingvistic al vorbitorilor este cel care consacră o normă: o formă utilizată intens de
vorbitori, chiar incorectă, are toate şansele de a fi acceptată în cele din urmă ca normă, în pofida unei
perioade (uneori intense) de condamnare a ei de către lingvişti. De-a lungul timpului, multe forme
iniţial greşite au ajuns norme.
Iată câteva exemple: verbul a rămâne (moştenit din latină) era, din punct de vedere etimologic,
de conjugarea a II-a (a rămânea < lat. remanēre) şi el a fost folosit astfel până la sfârşitul secolului al
XIX-lea; astăzi, toate gramaticile îl acceptă ca verb de conjugarea a III-a (a rămâne); în aceeaşi situaţie
sunt şi verbe ca a umple (iniţial a umplea < lat. implēre), a ţine (iniţial a ţinea < lat. tenēre). Tendinţa

142
verbelor de conjugarea a II-a de a trece la conjugarea a III-a începe încă din latina populară (care stă la
baza limbii române) şi ea continuă şi astăzi - se cunoaşte tendinţa verbelor a apărea, a părea, a plăcea,
a şedea, a tăcea a zăcea etc. de a fi utilizate la conjugarea a III-a: a apare (mi-ar apare în cale), a pare
(mi-ar pare bine). Uneori, cei care cunosc acest fenomen fac greşeala opusă, trecând verbe de
conjugarea a III-a (ex. a bate) la conjugarea a II-a (imper. nu mă bătea! sau indicativ prezent noi
bătem). Acest tip de greşeală se numeşte hipercorectitudine (hiperurbanism). Şi unele fenomene de
hipercorectitudine se pot generaliza, la rândul lor, fiind acceptate, în cele din urmă, ca norme.
Fluctuaţii importante din punctul de vedere al conjugărilor şi al formelor flexionare a
prezentat, de-a lungul timpului, verbul a adăuga. Verbul în discuţie prezintă o foarte mare varietate,
atât din punct de vedere fonetic, cât şi morfologic, prin deplasarea de la o conjugare la alta şi
înmulţirea formelor flexionare, în special la perfectul simplu şi participiu. În cele mai multe dicţionare
româneşti, printre care şi DA, cuvântul a adăuga şi familia lui lexicală beneficiază de un spaţiu
restrâns, dacă avem în vedere apartenenţa lui la fondul de bază al vocabularului şi frecvenţa relativ
mare; mai multă atenţie îi acordă Bogdan Petriceicu Hasdeu (în Etimologicum Magnum Romaniae),
care înregistrează contexte, sensuri şi comentarii interesante pe care dicţionarele ulterioare le
eludează; o abordare aprofundată a aspectelor fonetice şi morfologice ale acestui verb apare şi în
lucrarea lui Alf. Lombard despre verbul românesc [Lombard, 1954-1955:651]. În primele texte, forma
adauge este exclusivă, pentru ca mai târziu, la Dosoftei, să apară frecvent adaoge. Trecerea de la o
conjugare la alta este un fenomen obişnuit atât în latina vulgară, cât şi în româna veche. O urmărire a
distribuţiei în timp şi spaţiu a formelor de diferite conjugări arată că forme de conjugarea a IV-a se
întâlnesc mult mai târziu; DA le consemnează în graiul moldovean, în opera lui E. Kogălniceanu
(prezentul adăogesc). Muntenia pare să prezinte preferinţă pentru formele de conjugarea I (a adăoga),
însă aceasta nu este exclusivă). În perioada de după 1880, eliminarea din limbă a formelor vechi,
etimologice, de conjugarea a III-a, nu s-a produs simultan în întreaga paradigmă: cercetarea
întreprinsă de G.Pană-Dindelegan asupra dinamicii sistemului verbal după 1880 arată că înlocuirea cu
formele noi pare să se fi produs mai repede la prezent, formele de conjugarea I înregistrându-se în
paradigma prezentului încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea; cele mai rezistente au fost formele de
conjugarea a III-a de perfect simplu şi participiu, iar „urmele participiului de conjugarea a III-a apar
astăzi numai în forma substantivală adaos, -uri, care funcţionează ca termen de sinestătător,
pierzându-se legătura cu baza” [Pană-Dindelegan, 1987:67]. Evoluţia fonetică şi morfologică, cu
schimbarea conjugării, este discutată şi de Alf. Lombard (1955), care arată trecerea de la adaugăre,
adaugeo (în lat. cl. -gere, -geo), devenite iniţial adauge, adaug (imperf. adăugea), singurul utilizat.
Verbul a adăuga apare în toate dicţionarele româneşti; cele explicative prezintă forme mai numeroase,
dintre care unele regionale, populare sau chiar arhaice. Lucrările normative indică doar formele
acceptate de norma literară a limbii române actuale. La Eminescu se întâlnesc formele adăogi, adaogi,
adăogă, adaose, am adaos, te-ai adaos, adaoge, adăugi (DLPE).
Pentru menținerea unității de exprimare, limba literară nu consfințește de îndată asemenea
inovații, ceea ce înseamnă că ea se opune, un anumit timp, uzului, ignorându-l. Așa se explică faptul că,
deși normele gramaticale recomandă să spunem clasa întâi, majoritatea vorbitorilor folosesc
numeralul ordinal întâi acordându-l în gen cu determinatul feminin: clasa întâia. Explicația este
simplă: numeralul cu funcție de adjectiv se comportă ca atare, adică primește forma de feminin ca și în
celelalte situații, când acordul se face în mod obligatoriu: clasa a doua, a zecea etc. O rezistență
similară se observă și în privința acordului aceluiași numeral, cu valoare de adjectiv, când apare ca
determinant al substantivelor an și secol. Potrivit regulilor strict gramaticale, trebuie să spunem anul
al treilea, anul al doilea etc., secolul al XV-lea, secolul al XIX-lea. Dar regula aceasta este respectată

143
preponderent de lingviști și mult mai puțin de ceilalți vorbitori culți, care folosesc pe lângă
substantivele menționate numeralul cardinal: anul doi, secolul 19.
Faptele de genul celor menționate mai sus demonstrează că limba literară este, prin natura ei,
pe de o parte, mai conservatoare, iar pe de altă parte, ea nu se poate sustrage inovațiilor – interne și
externe – care îi primenesc și îmbogățesc mijloacele de exprimare, integrându-le, după o perioadă mai
lungă sau mai scurtă de căutări, în norma unică sau eliminând unele forme în favoarea altora.
Starea limbii române din perioada actuală în sens restrâns este considerată de mulţi
contemporani alarmantă şi descrisă în termeni dintre cei mai negativi cu putinţă. M.Avram însă, în
repetate rânduri, și-a exprimat părerea că etichetele de genul stricare/urâţire sunt nejustificate şi
lamentările aferente exagerate. În prezent, subliniază ea, avem a face cu o perioadă marcată de
dinamică - aşa cum au fost şi alte perioade în istoria limbii române moderne -, iar dinamica înseamnă
viaţă intensă şi creativitate. Îngrijorările actuale se explică prin transparenţa mai mare decât în trecut
a dinamicii. Chiar dacă are şi manifestări nedorite, dinamica limbii, ca fenomen natural obiectiv, nu
poate fi strânsă în chingile unor reglementări de ordin legislativ-administrativ.
În condiţiile globalizării pe diverse planuri, prezintă interes să se compare dinamica limbii
române actuale cu aceea a altor limbi europene, în special cu aceea a limbilor est-europene, din ţări cu
aceleaşi procese social-politice de tranziţie.

ACTIVITĂȚI PRACTICE

C. REFERATE:
1. Rolul influenței franceze în modernizarea limbii române.
2. Anglicismele în limba română contemporană: efect al globalizării.
3. Limba română literară din Republica Moldova: istorie și actualitate.

144
Referințe bibliografice:

Alecsandri, 1992 - ALECSANDRI, V. Opere, vol.IV, Chișinău, Editura „Hyperion”, 1992.

Avram, 2003 - AVRAM, M., Considerații asupra dinamicii limbii și asupra studierii ei în româna actuală.
În: Aspecte ale dinamicii limbii române, vol.II, București, 2003, p.4-10;
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/1.pdf
Budagov, 1967 - БУДАГОВ, Р.А., Литературные языки и языковые стили, Москва, 1967.
Cihac, 1989 - CIHAC, A. Despre câteva cuvinte din Rabelais, În: Istoria gândirii lingvistice românești.
Texte comentate, vol.2,București, 1989, p.18-21.
Cipariu, 1987 - CIPARIU, T. Opere, vol.1. Principii de limbă și de scriptură, București, 1987
Colesnic-Codreanca, 2003 - COLESNIC-CODREANCA, L., Limba română în Basarabia (1812-1918): studiu
sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Chișinău, Editura Museum, 2003.
Corlăteanu, Purice, 1986 - CORLĂTEANU, N., PURICE, M., Schițe de istorie a limbii moldovenești literare,
Chișinău: Lumina, 1986.
Coteanu, 1961 - COTEANU, I. Româna literară și problemele ei actuale, București, 1961.
Coteanu, 1981 - COTENAU, I. Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1880), București,
Editura Academiei R.S.R., 1981.
Densusianu, 1925 - DENSUŞIANU, OV., Literatura română modernă, vol.I, Bucureşti, 1925.
Densusianu, 1961 - DENSUSIANU, OV., Istoria limbii române, vol.II, Secolul al XVI-lea, București, Editura
Științifică, 1961.
Diaconescu, 1974 - DIACONESCU, P., Elemente de istorie a limbii române literare moderne. Partea I.
Probleme de normare a limbii române literare moderne (1830–1880), Bucureşti, 1974.
Gheție, 1974 - GHEŢIE, I. Începuturile scrisului în limba română, Bucureşti, 1974.
Gheție, 1975 - GHEȚIE, I., Baza dialectală a românei literare, București, Editura Academiei R.S.R., 1975.
Gheție, 1982 - GHEȚIE, I., Introducere în studiul limbii române literare, București, 1982.
Gheție, 1997 - GHEȚIE, I., Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), Editura Academiei
Române, București, 1997.
Graur, 1979 - GRAUR, AL. Limba literară, București, Editura Științifică și Rnciclopedică, 1979.
Grossu, 2003 - GROSSU, S., Presa din Basarabia în contextul sociocultural al anilor 1906-1944, Chișinău,
Editura „Tehnica Info”, 2003.
Guțu Romalo, 2003 - GUȚU-ROMALO, V., Evoluția limbii române în Republica Moldova. În: Limba Română
(Chișinău), anul XIII, 2003, nr.6-10, p.119-127.
Hasdeu, 1937 - HASDEU, B.P., Cuvente den bătrâni, II, București, Editura „Cultura națională”, 1937,
https://archive.org/stream/BogdanPetriceicuHasdeuCuventeDenBtrrni
Heliade-Rădulescu, 1973 - HELIADE-RĂDULESCU, I. Scrieri lingvistice, București, 1973.
Heliade-Rădulescu, 1980 - HELIADE-RĂDULESCU, I., Gramatica românească, București, Editura Eminescu,
1980.
Iacob, 2000 - IACOB, N., Istoria limbii române literare, în: https://dokumen.tips/documents/niculina-
iacob-istoria-limbii-romane-literare-epoca-veche-iii-i.html
Ibrăileanu, 1979 - IBRĂILEANU, G. Istoria literaturii române moderne. Epoca lui Conachi. În: Ibrăileanu, G.
Opere, vol.7, București, Editura Minerva, 1979, p.103-415.
Ibrăileanu, 1984 - IBRĂILEANU, G. Spiritul critic în cultura românească. Note și impresii, București,
Editura Minerva, 1984.
Iordan, 1954 - IORDAN, I. Limba română contemporană, București, 1954.
Iordan, 1969 - IORDAN, I., Alexandru I. Philippide, București, Editura Științifică, 1969.
Iordan, 1977 - IORDAN, I. Limba literară. Studii și articole, Craiova, Editura „Scrisul românesc”, 1977.
Iorga, 1925 - IORGA, N., Istoria literaturii românești, I, București, 1925.
Istrati, 1981 - ISTRATI, G., Originile limbii române literare, Iași: Junimea, 1981.
Ivănescu, 1980 - IVĂNESCU, G., Istoria limbii române, Iași, 1980.
Ivănescu, 2012 - IVĂNESCU, G. Problemele capitale ale vechii române literare, Iași, Editura Universității
„Al.I.Cuza”, 2012.
Ivănescu, Leonte, 1956 - IVĂNESCU, G.,LEONTE, L. Fonetica şi morfologia neologismelor româneşti de
origine latină şi romanică. În: Studii și cercetări lingvistice, VII, 1956, p.1-24;
Lombard, 1954-55 - LOMBARD, ALF. Le verbe roumain: étude morphologique, I-II, 1954-1955, p.651

145
Macrea, 1978 – MACREA, D. Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei românești, București, Editura
Științifică și Didactică, 1978.
Maior, 1813 - MAIOR, P. Istoria bisericei românilor, Buda, 1813.
Maiorescu, 1874 - MAIORESCU, T. Despre scrierea limbei române. În: Maiorescu, T. Critice, București,
Editura Librăriei Socescu & Comp., 1874, p.71-275.
https://archive.org/stream/critice00maio#page/n9/mode/2up
Maiorescu, 1984 - MAIORESCU, T. Neologismele. În: Maiorescu, T. Critice, București, Editura Minerva,
1984, p.348-367.
Mateevici, 1993 - MATEEVICI, A., Opere, vol.I, Chișinău, Editura „Știința”, 1993.
Micu-Klein, 1963 - MICU-KLEIN, S. Scurtă cunoștință a istoriei românilor, București, 1963.
Munteanu, Țâra, 1983 - MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V., Istoria limbii române literare. Privire generală,
București, Editura Didactică și Pedagogică, 1983.
Negruzzi, 1996 - NEGRUZZI, C., Negru pe alb, București – Chișinău, Editura Litera Internațional, 1996.
Pană-Dindelegan, 1987 - PANĂ-DINDELEGAN, G. Aspecte ale dinamicii sistemului morfologic verbal
(perioada de după 1880), București, Tipografia Universității din București, 1987.
Păcurariu, 1966 - PĂCURARIU, D. A.I. Odobescu, București, Editura Tineretului, 1966.
Petrovici, 1960 - PETROVICI, E. Baza dialectală a limbii noastre naționale. În: Limba Română, IX, 1960,
nr.5, p.60-78.
Rosetti, 1956 - ROSETTI, AL., Limba română în sec. XIII-XVI, 1956.
Rosetti, 1978 - ROSETTI, AL. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.
Rosetti, Cazacu, Onu, 1971 - ROSETTI, AL., CAZACU, B., ONU, L., Istoria limbii române literare. Vol. I. De la
origini până la începutul secolului al XIX-lea, ediţia a II-a, Bucureşti, 1971.
Russo, 1989 - RUSSO, AL., Opere, Chișinău: Literatura artistică, 1989.
Seche, 1968 - SECHE, M. Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti, Bucureşti, 1968.
Stoichițoiu-Ichim, 2006 - STOICHIŢOIU-ICHIM, A., Creativitate lexicală în româna actuală, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2006.
Ursu, 1963 - URSU, D. Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760 –
1860. În: Limba Română, XIV, 1963, nr.3, p.371 – 379.
Vasiliu, 1965 - VASILIU, EM. Fonologia limbii române, București, Editura Științifică, 1965

146
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:
1. ARVINTE, V. Normele limbii literare în Biblia de la București (1688), Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”,
2004.
2. ARVINTE, V. Normele limbii literare în Palia de la Orăștie. În: Gafton, A., Arvinte, V. Palia de la Orăștie
(1582), II, Studii, Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”, 2007.
3. AVRAM, M. 200 de ani de la prima gramatică tipărită a limbii române. În: Limba Română, XXIX, 1980, nr.6,
p.573-584.
4. BEJAN, D.-M. Contribuția lui A.Niculescu la studiul istoriei limbii și culturii române din perspectivă
europeană. În: http:// www.diacronia.ro/indexing/details/V1269/pdf [accesat 2.I.2018].
5. BOCHMANN K. O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea. În: Akademos, nr. 4(15),
decembrie 2009, p. 15-18. http://www.akademos.asm.md/archive [accesat 1.X.2017]
6. BRÂNCUŞ G. „Istoria limbii române” în concepţia lui B. P. Hasdeu. În: Studii şi Cercetări Lingvistice, LIX,
2008, nr. 1, p. 31-36.
7. BRÂNCUȘ, GR. Titu Maiorescu și problemele limbii. În: Limba Română, XIII, 1964, nr.5, p.483-493.
8. BRÂNCUȘ, Gr. Părerile lui Costache Negruzzi despre limbă. În: Limba Română, V, 1956, nr.4, p.19.
9. BREABĂN-CRISTACHE, S. Procesul de unificare a limbii în scrierile lui C.Negruzzi. În: Limba Română, XVIII,
1969, nr.3, p.223.
10. BUTUC, P. Despre noțiunile științifice de limbă literară și română literară. În: Limba Română (Chișinău),
anul XIX, 2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=519 [accesat
13.01.2018].
11. CAPIDAN, TH. Bogdan Petriceicu Hasdeu. În: www.unibuc.ro/CLASSICA/thcapidan/cap15.pdf [accesat
13.01.2018].
12. CHIRCU, A. Alecu Russo, limba română și ardelenii. În: Annales Universitatis Apulensis, Series Philologica,
15(1), Alba Iulia, 2014, p.335-350.
13. CHIȚIMIA, I.C., Începuturile scrisului în limba română, în: https://dacoromanica.wordpress.com/studii-
clasice/profdrdoc-ic-chitimia-inceputurile-scrisului-in-limba-romana/ [accesat 08.01.2018]
14. CHIVU, GH. „Dialectele literare” – o „problemă capitală” a vechii romîne literare în concepția lui G.Ivănescu
și I. Gheție. În: Anuar de Lingvistică și Istorie Literară, tomul LIII, București, 2013, p.75-83, http://
www.alil.ro/wp-content/uploads/2014/07/Gh.-Chivu_Dialecte-literare.pdf [accesat 2.I.2018].
15. CHIVU, GH. Lexiconul de la Buda, primul dicționar modern al limbii române. În: Analele Universității
„Al.I.Cuza” din Iași, secțiunea IIIe, Lingvistică, tomul LVIII, 2012, p.45-56;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1646/pdf [accesat 10.01.2018].
16. CHIVU, GH. Limba oficială din Republica Moldova și unitatea culturii românești. În: Limba Română
(Chișinău), anul XIII, 2003, nr.6-10, p.128-132;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2510 [accesat 12.01.2018].
17. CHIVU, GH. Scrisul religios – componentă definitorie a culturii vechi românești, În Dacoromania, anul XVII,
2012, nr.1, p.54 – 67; http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2012_1_4.pdf [accesat
08.01.2018].
18. CIOBANU, A. Privire retrospectivă asupra destinului limbii române (Basarabia și Bucovina, sec.XIX). În:
Limba Română (Chișinău), XXII, 2012, nr.11-12;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1739 [accesat 26.01.2018].
19. COLESNIC-CODREANCA, L. Limba română în Basarabia (1812-1918): studiu sociolingvistic pe baza
materialelor de arhivă, Chișinău, Editura Museum, 2003.
20. CORLĂTEANU, N. Despre sursele de formare a românei literare, În: Limba Română (Chișinău), anul XIX,
2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=524 [accesat 08.01.2018].
21. CORLĂTEANU, N., PURICE, M. Schițe de istorie a limbii moldovenești literare, Chișinău: Lumina, 1986.
22. COTEANU, I. Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1880), București, Editura Academiei
R.S.R., 1981.
23. COTELNIC, T. Mihail Kogălniceanu şi limba literară. În: Revistă de Lingvistică și Știință Literară, 1991, nr. 6.
24. DAVID, D. Limbă și cultură (Româna literară între 1880 și 1920, cu privire specială la Transilvania și

147
 Banat), Timișoara, 1980.
25. DRAICA, D. Aron Pumnul and Romanian Orthography. În: The Proceeding of the International Conference
Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity. Section: Language and Discourse, 3, Târgu-
Mureș, 2016, p. 60-71; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V3950/pdf [accesat 09.01.2018].
26. DRAICA, D. Școala Ardeleană și lupta pentru unificarea limbii și instituirea ortografiei românești (cu referire
la I. Budai-Deleanu, 1760-1820). În: Limba Română (Chișinău), anul XXIV, 2014, nr. 2;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2412 [accesat 09.01.2018].
27. DRAICA, D. Titu Maiorescu and the Romanian language. În: The Proceeding of the International
Conference Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity. Section: Language and Discourse,
2, Târgu-Mureș, 2015, p.127-135; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1586/pdf [accesat
10.01.2018].
28. DRAICA, D., DRAICA, V. 60 de ani de la ultima reformă ortografică în limba română (1953-2013). În: Limba
Română, Chișinău, anul XXIII, 2013, nr.1-4;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2249 [accesat 12.01.2018].
29. DRAICA, V., DRAICA, D. Costache Negruzzi (1808-1868) și problemele limbii române în ziarele și revistele
epocii. În: Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Seventh Edition, 28-30 March, 2013,
Sibiu, volume 2, p.143 - 146; http://www.uamsibiu.ro/publicatii/Conf-UAMS/2013/Paper/Draica.pdf
[accesat 10.01.2018].
30. GAFTON, A. Palia de la Orăștie ca traducere. În: Gafton, A., Arvinte, V. Palia de la Orăștie (1582), II, Studii,
Iași, Editura Univ. „Al.I.Cuza”, 2007. http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/B29/pdf/2
31. GAFTON, A. Palia de la Orăștie – prima încercare de traducere a textului sacru. În: Analele Universității
„Al.I.Cuza” din Iași, Secțiunea IIIe, Lingvistică, tomul LIV, 2008, p.5-11;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2509/pdf
32. GHEȚIE, I. (coord.) Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532 – 1780), București, Editura Academiei
Române,1997
33. GHEȚIE, I. Baza dialectală a românei literare, București, Editura Academiei RSR, 1975.
34. GHEȚIE, I. Ion Heliade Rădulescu și unificarea limbii române literare. În: Limba Română, XXI, 1972, nr.2,
p.91-102.
35. GHEȚIE, I., MAREȘ, AL. Originile scrisului în limba română. Contribuții filologice și lingvistice, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1985, 463 p.
36. GHEȚIE, I. Locul Paliei de la Orăștie în dezvoltarea limbii române literare. În: Limba Română, XXXI, 1982,
nr.6.
37. GRECU, V.V. Timotei Cipariu și latinismul. În: Limba Română, XIX, 1970, nr.6, p.503-514.
38. GRECU, V.V. Școala Ardeleană și unitatea limbii române literare, Timișoara, Editura Facla, 1973.
39. GUȚU-ROMALO, V. Evoluția limbii române în Republica Moldova. În: Limba Română (Chișinău), anul XIII,
2003, nr.6-10, p.119-127; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2509 [accesat
12.01.2018].
40. ISTRATE, G. Palia de la Orăștie și limba română literară. În: Analele Universității „Al.I.Cuza” din Iași,
Secțiunea IIIe, Lingvistică, tomul XXXVII-XXXVIII, Omul și limbajul său. Studia linguistica in honorem
Eugenio Coseriu, 1991-1992, p.229.
41. IVĂNESCU, G. Problemele capitale ale vechii române literare, Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”, 2012,
partea I, cap. I – V, p.30 -49.
42. LUNGU, I. Școala Ardeleană, București, Editura Minerva, 1978.
43. MANCAȘ, M. Istoria limbii române literare. Perioada modernă (sec.al XIX-lea), București, Tipografia
Universității București, 1974.
44. MIREA, G. Junimea și neologismele. În: Limbă și literatură, 1980, nr.2, p.185-202.
45. MOCANU, A. Contribuția diaconului Coresi la dezvoltarea limbii române literare în opinia lui I. Gheție (1930
– 2004) , În: www.diacronia.ro/indexing/details/A8589/pdf [accesat 08.01.2018].
46. MOLDOVANU-CENUȘĂ, I. Influența franceză în cadrul arhitecturii limbii române. Teoria „relatinizării” sau
„reromanizării”. În: Philologia Jassensia, anul IX, nr. 1(17), 2013, p.183-194;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1113/pdf
148
47. MUNTEANU, ȘT., ȚÂRA, V. Istoria limbii române literare, Privire generală, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1983.
48. NAPEU, A.-S. Theses and antitheses in the linguistic works of Ion Heliade-Rădulescu, În: Journal of Romanian
Litterary Studies, issue no. 6 / 2015, p.1317-1320;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22112/pdf [accesat 09.01.2018].
49. NAPEU, A.-S. Italianizing tendencies in the linguistical view of Ion Heliade Rădulescu. În: Journal of
Romanian Litterary Studies, issue no. 7 / 2015, p.1097-1101;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22251/pdf
50. NICOLAU C. Principii ale cercetării istoriei limbii la G. Ivănescu. În: Anuar de Lingvistică şi Istorie Literară.
Tomul LIII, 2013, p. 251-255. http://www.alil.ro/?p=2692 [accesat 1.X.2017].
51. NICOLESCU, A. Școala Ardeleană și limba română, București, Editura Științifică, 1971.
52. NUȚĂ, I. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române. În: Revistă de Lingvistică și Știință
Literară, 1993, nr.1.
53. NUȚIU, F.-E. Contribuția Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare, În: Libraria, III, 2004,
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A19290/pdf [accesat 09.01.2018].
54. OPREA, I. Fenomene caracteristice modernizării limbii române. În: Anuar de Lingvistică și Istorie Literară,
2012, nr.8, p.65-82; http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/08/IOAN-OPREA.pdf [accesat
25.01.2018].
55. PAMFIL C.-G. „Istoria limbii române” de Alexandru Philippide. În: Philologica Jassyensia, IV (1), 2008, p.
211-232, http://www.philologica-jassyensia.ro/list_art.php?id_r=7 [accesat 1.X.2017]
56. PAMFIL, C.-G. Contribuția lui Timotei Cipariu la cercetarea lexicului limbii române. În: Anuar de Lingvistică
și Istorie Literară, tomul XLIV-XLVI, București, 2004-2006, p.75-84; http://www.alil.ro/wp-
content/uploads/2012/05/Contribu%C5%A3ia-lui-Timotei-Cipariu-la-cercetarea-lexicului-limbii-
rom%C3%A2ne.pdf [accesat 25.01.2018].
57. PAMFIL, C.-G. Timotei Cipariu – lingvist și filolog, Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”, 2009.
58. PAMFIL, C.-G. Timotei Cipariu – primul filolog român. În: Limba Română (Chișinău), XVII, 2008, nr.1-2;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=588 [accesat 25.01.2018]
59. PANAITESCU, P.P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, București, Editura Academiei RSR,
http://ru.calameo.com/read/000827433c08a288f0cb6 [accesat 08.01.2018]
60. PETRESCU, I. Concepția lingvistică a lui Aron Pumnul. În: Cercetări de Lingvistică, XI, 1966, nr.2, p.175-183.
61. ROSETTI, AL. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1978.
62. SARAMANDU, N. Teritoriul și perioada de formare a limbii române. Originea dialectelor românești. În:
Fonetică și dialectologie, XXXV, București, EAR, 2016, p.5-25;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A24888/pdf
63. STĂNCULESCU, S. Începuturile scrisului în limba română și diaconul Coresi, În:
www.sebastianstanculescu.ro/scrisul-diaconul-coresi [accesat 08.01.2018]
64. STOICHIȚOIU-ICHIM, A. Creativitate lexicală în româna actuală, București, Editura Universității București,
2006.
65. Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa limbii literare în secolele al XIX-lea și al XX-lea, București,
Editura Academiei Române, 2015.
66. TCACENCO, P.-D. The creation of a national language in the linguistic works of Ion Heliade Rădulescu. În:
The Proceeding of the International Conference Globalization, Intercultural Dialogue and National
Identity. Section: Language and Discourse, 2, Târgu-Mureș, 2015, p.597-604;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1644/pdf
67. TODI, A. Contribuția lui T. Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare, În: Ovidius University Annals of
Philology, volume XIV, 2003, p.269-274; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A3639/pdf
[accesat 10.01.2018].
68. ȚÂRA, V. Vasile Alecsandri și limba română. În: Limba Română (Chișinău), XI, 2001, nr. 4-8;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2992 [accesat 26.01.2018].
69. ȚEPELEA, G., BULGĂR, GH. Momente din evoluția române literare, București, 1973, p.322-331

149
70. URS, A.-O. Diaconul Coresi. Monografie și antologie de texte, Cluj-Napoca, 2009, 363 p.
71. VIERU, R. Studiu lingvistic asupra Paliei de la Orăștie, Iași, Editura Universității „Al.I.Cuza”, 2014.

150
 CUPRINS

Preliminarii............................................................................................................................................................. 1

Tema 1. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ: REPERE GENERALE

1.1. Istoria limbii române literare – disciplină a lingvisticii ......................................................3
1.2. Conceptul de „limbă literară” în tradiția românească..........................................................8
1.3. Periodizarea istoriei limbii române literare .........................................................................11
1.4. Originile limbii române literare .................................................................................................15
1.5. Baza dialectală a limbii române literare...................................................................................19
ACTIVITĂȚI PRACTICE .................................................................................................................................................24

Tema 2. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA VECHE

2.1. Începuturile scrisului în limba română.....................................................................................26
2.1.1. Slavonismul cultural și rolul lui în istoria limbii române...............................................26
2.1.2. Mărturii despre vechimea scrisului în limba română......................................................27
2.1.3. Cauzele introducerii limbii române în scriere ...................................................................31
2.2. Dezvoltarea limbii române literare până în prima jumătate a sec.al XVII-lea.............35
2.2.1. Textele rotacizante – primele monumente scrise de limbă română?........................35
2.2.2. Cele dintâi traduceri religioase în limba română..............................................................37
2.2.3. Primele încercări de a norma limba română literară scrisă..........................................40
2.3. Problemele și evoluția limbii române literare în perioada 1640-1780 ........................46
2.3.1. Cărturari și monumente de limbă română din această perioadă...............................46
2.3.2. Structura limbii literare...............................................................................................................49
ACTIVITĂȚI PRACTICE .................................................................................................................................................................53

Tema 3. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA PREMODERNĂ

3.1. Școala Ardeleană și problemele limbii române literare .....................................................64
3.1.1 Școala Ardeleană – expresie a iluminismului românesc ..................................................64
3.1.2. Probleme de ortografie și ortoepie în viziunea reprezentanților Școlii Ardelene 66
3.1.3. Școala Ardeleană și problemele de gramatică......................................................................67
3.1.4. Preocupări lexicografice ale cărturarilor Școlii Ardelene ...............................................70
3.1.5. Surse de îmbogățire a vocabularului limbii literare în viziunea Școlii Ardelene...71
3.2. Contribuția cărturarilor din Principate la cultivarea și modernizarea limbii române
literare..........................................................................................................................................................72
3.2.1. Simplificarea alfabetului și fixarea normelor ortografice ...........................................72
3.2.2. Încercări de normare a limbii prin intermediul gramaticii .........................................73
3.2.3. Contribuția lui I. Heliade Rădulescu la unificarea și modernizarea normelor limbii
române literare............................................................................................................................................74
3.2.4. Trăsături ale limbii literare din epoca premodernă..........................................................80
ACTIVITĂȚI PRACTICE..................................................................................................................................................84

Tema 4. ORIENTĂRI ȘI CURENTE ÎN DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE MODERNE

4.1. Direcția latino-romanică în evoluția limbii române.............................................................88
4.2. Curentul latinist.................................................................................................................................90
4.3. Influența franceză.............................................................................................................................92
151
 4.4. Tendința italienizantă (heliadistă) ............................................................................................93
4.5. Tendința analogistă (pumnistă) .................................................................................................94
4.6. Curentul istoric popular ...............................................................................................................96
ACTIVITĂȚI PRACTICE.................................................................................................................................................98

Tema 5. PROCESUL DE UNIFICARE ȘI MODERNIZARE A NORMELOR LIMBII LITERARE

5.1. Marii clasici și rolul lor în procesul de unificare a normelor limbii literare...........105
5.1.1. Ideile lingvistice ale lui Alecu Russo ................................................................................105
5.1.2. Vasile Alecsandri și curentul istoric popular ................................................................107
5.1.3. Problemele limbii române în viziunea lui C.Negruzzi ..............................................110
5.1.4. Al.Odobescu și problemele limbii române literare....................................................113
5.2. Rolul Academiei Române în unificarea normelor limbii române literare...............117
5.3. Titu Maiorescu și problemele limbii române literare.......................................................120
5.3.1. Contribuția lui Titu Maiorescu la unificarea normelor ortografice ale limbii
române iterare........................................................................................................................................120
5.3.2. Titu Maiorescu și problema împrumuturilor ................................................................122
ACTIVITĂȚI PRACTICE .............................................................................................................................................................125

Tema 6. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

6.1. Reformele ortografice din secolul al XX-lea .........................................................................127
6.2. Limba literară din provinciile românești până la Unirea din 1918 .............................130
6.2.1. Limba literară din Transilvania ............................................................................................130
6.2.2. Limba română din Basarabia după anexarea ei la Imperiul Rus............................132
6.3. Procesul de adaptare și integrare a neologismelor în epoca actuală .........................135
6.4. Dinamica normelor literare și cultivarea limbii române contemporane.................139
ACTIVITĂȚI PRACTICE.............................................................................................................................................144

Referințe bibliografice........................................................................................................................................145
Bibliografie recomandată..................................................................................................................................147

152