Minciuna la școlarul mic

Este bine cunoscut faptul că un număr relativ mare de elevi au un

comportament necorespunzător, care se abate de la normele
considerate normale, adică prezintă un comportament deviant.
Multe din comportamentele deviante ale elevilor au ca bază
minciuna ,,învățatăˮ din copilărie. Dacă în prima parte a copilăriei
afirmațiile mincinoase ale copiilor nu constituie o tulburare de
comportament, în măsura în care nu afectează relațiile sociale și nu
aduce prejudicii grupului din care fac parte, începând cu vârsta de 6-7
ani minciuna capătă alte conotații.
Sinceritatea, ca viitoare trăsătură de caracter, precum și debarasarea de
aserțiuni mincinoase se ,,modeleazăˮ numai prin colaborarea tuturor
factorilor educaționali.
Viața grupului, a clasei, nu poate fi concepută decât având la bază
relații de sinceritate, de încredere reciprocă. Această încredere este
compromisă ori de câte ori un cuvânt, un gest, o atitudine ascund o
minciună.
Învățătorii trebuie să înlăture și să prevină orice formă de minciună
și să promoveze comportamentul caracteristic formării unei
personalități morale.
Activitatea de prevenire a comportamentului nedorit, în cazul
nostru minciuna, presupune o bună cunoaștere a cauzelor și a
condițiilor care generează acest comportament, precum și eliminarea
lui.
În acest sens, am aplicat un chestionar, care a cuprins următoarele
întrebări:
1. Ce este o minciună?
2. Spune o minciună!
3. Cui spui tu de obicei minciuni?
4. Cine te oprește să spui minciuni?
Din analiza rezultatelor, am desprins faptul că peste 90% dintre
elevi definesc minciuna ca un lucru urât, ca o greșeală, ca o
neconcordanță între ceea ce fac și ceea ce spun, ca o faptă urâtă.
Ceilalți consideră minciuna o fantezie, o modalitate de a fi remarcat.
Cerând copiilor să spună o minciună, am constatat faptul că la
această vârstă mulți copii stăpânesc arta ascunderii faptelor rele.
Răspunsurile la întrebarea 3 arată faptul că cei mai mințiți sunt
părinții, apoi colegii și prietenii de joacă. Un număr destul de
semnificativ afirmă că îl mint pe învățător.
Interesant pare și faptul că un număr de 20% dintre elevi au scris că ei
nu mint.
 Pentru analiza stadiului interiorizării valorilor morale am analizat
răspunsurile de la întrebarea 4. Am constatat că cei care interzic să se
spună minciuni sunt: părinții, bunicii, învățătorii, deci un adult care îi
cere copilului să respecte o anumită regulă. Sunt și câțiva care afirmă
că sunt opriți să spună minciuni de Dumnezeu și de îngeri.
Pornind de la aceste constatări am întreprins câteva activități
privind educarea elevilor în spiritul adevărului și dreptății.
În orele de educație civică am promovat un dialog sistematic pe
teme de cel mai larg interes, precum și prezentarea și dezvoltarea unor
fapte concrete cât mai apropiate de orizontul de viață al elevilor.
În lecțiile de Limba și Literatura română am folosit scurte povestiri
cu valențe educative.
La ședințele cu părinții am subliniat faptul că comportarea părinților
trebuie să fie pentru copil exemplu de imitat, astfel încât învățătorul să
nu fie pus în situația de a lupta contra relelor obiceiuri căpătate prin
greșeli educative săvârșite de părinți.
În cadrul grupului de elevi, elevul care are asemenea porniri l-am
,,pusˮ în societatea unor colegi cu deprinderi sociale și morale
sănătoase, pozitive.
Am luat în considerare și mediul în care trăiește elevul și am
examinat raportul existent între el și părinți.
În cadrul activităților extracurriculare am organizat scenete,
dramatizări etc. în vederea formării unor calități psiho-morale de
valoare superioară.
În timpul liber le-am recomandat lecturi menite să le întărească
cunoștințele morale.
În practica școlară trebuie încurajate conduitele de ratificare
valorică a conduitelor morale. Profesorii înșiși au obligația ca prin
gesturile avansate să valideze, să întărească, să dezaprobe sau să
sansționeze conduite indezirabile etic.

Bibliografie:
Constantin, Cucoș- Pedagogie. Ediția a II-a revăzută și adăugită-
Editura Polirom, Iași, 2006;
Anton, Vasilescu- Învățământul primar. Revistă metodică destinată
cadrelor didactice- București, 1992.