Manastirea Pangarati PDF

Protos. Lect. dr.
Vasile Bîrzu
MĂNĂSTIREA PÂNGĂRAŢI
– monografie –
studiu istoriografic şi aghiologic
ediţie revăzută şi adăugită

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BÎRZU, VASILE
Mănăstirea Pângăraţi : monografie : studiu istoriografic şi aghiologic /
protos. lect. dr. Vasile Bîrzu. - Sibiu : Astra Museum, 2016
ISBN 978-606-733-120-2
908(498 Pângăraţi)
726.71(498 Pângăraţi)
© autorul
Protos. Lect. dr. Vasile Bîrzu
MĂNĂSTIREA PÂNGĂRAŢI
– monografie –
studiu istoriografic şi aghiologic
ediţie revăzută şi adăugită
Editura Astra Museum

Sibiu
2016
Prezenta lucrare apare în cadrul Centrului de Cercetare Teologică
(CCT) al Facultăţii de Teologie "Andrei Şaguna", Sibiu
.
CUPRINS
Cuprins 5
Prefaţa la ediţia a doua, din 2016 7
Cuvânt înainte 11
Prefaţa autorului .... 14
Întemeierea Mănăstirii Pângăraţi 21
Întemeietorii 22
Sihastrul Simeon 22
Războiul de la Valea Albă şi surghiunul obştii Sf. Simeon 28
O vieţuire plină de sfinţenie şi revelaţii 31
Cuviosul Amfilohie 36
Voievodul Alexandru Lăpuşneanu 41
Istoricul vetrei Mănăstirii 53
Epoca lui Vasile Lupu 57
Un ctitor reîntemeietor în modernitate:
Cuviosul Varnava (1833 – 1857) 63
Drama secularizării 67
Reîntemeietorii 71
Protos. Luca Diaconu – Durerile naşterii din ruine 71
Protos. Teofil Lefter – Durerile renaşterii din dărâmături ... 77
Jertfa cerută de ctitorie ... 85
Acte şi donaţii voievodale 89
Comori de artă şi de suflet ale Mănăstirii 105
Pomelnicul ctitoricesc 121
Concluzii: Testamentul sfinţilor şi al voievozilor întemeietori 137
Addenda 141
Monastirea Pângăraţi, în Moldova, în Almanahul de învăţătură şi
petrecere din 1854 141
Cuvântul pentru zidirea sfintei mănăstiri Pângăraţi,
Cuviosul Anastasie 146
Istoria Monastirii Pângăraţi: Despre fondaţia şi fondatorii acestei
monastiri, Arhim. Varnava, 1857 154
Istoria schitului Tarcău atârnat de Monastirea Pângăraţi, Arhim. Varnava,
1857 158
Scurt istoric - 1928 Pângăraţi, scris de Ierom. Doroftei Licaş 161
Scurt istoric asupra Monastirei Pângăraţi, Ierom. Ilarie Lupaşcu 163
Încă o ruină de istorie şi artă sub ochii noştri nesimţitori,
Nicolae Iorga 167
Acte ale daniilor voievodale. Documente privind Istoria României (SEC.
XVI) 172
Acte mai importante păstrate în arhiva Mitropoliei şi a Mănăstirii 190
Rezumat 196
Summary 201
Mic Glosar de arhaisme şi termeni specifici 205
Bibliografie 213
Prefaţa la ediţia a doua, din 2016
Prezenta ediţie reîntregeşte prin câteva noi descoperiri ale unor texte
şi relatări despre mănăstirea Pângăraţi precum şi prin noile interpretări şi
concluzii ce le-au permis şi inspirat aceste noi descoperiri prin prelucrarea şi
coroborarea atentă a lor cu celelalte informaţii pe care le interpretasem deja
acum mai mult de 10 ani când am scris şi îngrijit prima ediţie a acestei
lucrări.
În graba de atunci nu am mai putut aştepta să procur din bibliotecile
unde mai exista o copie a relatării despre mănăstirea Pângăraţi scrisă de un
autor necunoscut, sau nerevelat cu propriul nume cititorilor săi, şi publicată
în Almanahul pentru învăţătură şi petrecere din 1854. Între timp acest text a
fost recuperat şi făcut disponibil pe site-ul mănăstirii de către părinţii
vieţuitori aici. În Adenda prezentei ediţii ofer o copie transliterată corect a
acestui text.
Intitulat „Mănăstirea Pângăraţi, în Moldova”, textul poate fi socotit,
probabil, o prelucrare şi repovestire a informaţiilor deja cunoscute din
Cuvântul pentru zidirea Mănăstirii Pângăraţi scris de Cuviosul Părinte
Anastasie de la Mănăstirea Moldoviţa ce constituie, după ştiinţa noastră,
principala sursă a informaţiilor despre această veche mănăstire
moldovenească, deşi, în preajma redactării lui, avem mărturia Cuviosului
părinte Varnava, care ne spune că el a scris istoricul mănăstirii, pe care îl
reproducem, deasemenea, în Adenda acestei lucrări, inspirându-se „din
istoricul pe larg al mănăstirii ce se găsea pe atunci în arhiva mănăstirii”.
Autorul necunoscut al textului recunoaşte că el face un extras din Cuvântul
lui Anastasie, dar acesta e implicit şi prelucrat şi expus cu propriile cuvinte
şi stil literar. Varnava a scris micul său istoric pe la 1857 la cererea
mitropoliei Moldovei careia i se cerea de către autorităţile tânărului stat
român date privind istoria şi proprietăţile mănăstirilor sub presiunea
reformelor ce vizau secularizarea averilor mănăstireşti. Probabil în acest
context Cuviosul Varnava nu a prezentat decât o prelucrare a datelor din
istoria pe larg ce se regăsea încă la mănăstire. Însă faptul că autorul textului
8 Pr. Lect. Dr. Vasile Bîrzu
din Almanahul din 1854 are şi exprimă în scris în textul său cuvinte
laudative faţă de stareţul Varnava ce se ostenea pe atunci să rectitorească
mănăstirea, ne dă de înţeles că ei se cunoşteau şi că, probabil, a avut acces la
acest „istoric pe larg” pe care poate l-a avut în faţă atunci când a scris
prezentarea mănăstirii în Almanahul din 1854.
De fapt, dacă ţinem cont că Cuvântul... lui Anastasie a fost recopiat
ca manuscris de pe un original mai vechi la anul 1868, aşa cum mărturiseşte
înscrisul epigrafic pe care îl conţine, prin textul din Alamanahul din 1854
avem acces la cel mai vechi istoric scris şi tipărit despre mănăstire care ni
s-a păstrat şi transmis. Pe de altă parte faptul că Ioan Antonovici, în ediţia sa
din Revista pentru istorie, arheologie şi filologie’ an X, 1909, p. 70-76, a
Cuvântului pentru zidirea Mănăstirii Pângăraţi, continuă titlul dându-ne de
înţeles că el reproduce Un manuscris din mănăstirea Pângăraţi, judeţul
Neamţului, face foarte probabilă şi posibilă identificarea „istoricului pe larg”
existent pe timpul lui Varnava în arhiva mănăstirii cu acest Cuvânt... a lui
Anastasie.
Ca şi conţinut, acest text din Almanahul din 1854 se încadrează în
limitele unei reproduceri prelucrate cu cuvinte proprii a datelor conţinute în
general în Cuvântul lui Anastasie de la Moldoviţa, repetând chiar unele erori
ale acestuia, însă ne prezintă şi câteva amănunte istorice şi descriptive în
plus, fapt pentru care am considerat necesar să îl luăm în considerare şi să
exploatăm, ca atare, informaţiile din el, interpretându-le contextual şi
sincronic cu celelalte surse deja existente şi cu altele la care implicit face
trimitere.
Un alt text important conţinând relatări despre mănăstirea Pângăraţi
pe care l-am descoperit este relatarea episcopului georgian Iona
Ghedevanişvili (1737-1821) privind peregrinarea sa prin Moldova între anii
1790-1792, prilej cu care i s-a dăruit de către domnie pentru întreţinere între
alte multe alte bunuri şi proprietatea asupra Mănăstirii Pângăraţi a cărei
avere o descrie destul de amănunţit împreună cu alte date privind vieţuitorii
călugări, ţărani şi robi ai mănăstirii. Am considerat că informaţiile detaliate
privind starea averilor mănăstirii se cuvine să fie menţionate în prezenta
monografie, considerând un caz fericit că s-a putut păstra o asemenea
descriere istorigrafică a unei mănăstiri într-o epocă în care istoria se scria
doar despre domnitori şi despre războaie iar localităţile şi lăcaşurile de cult
Monografia Mănăstirii Pângăraţi 9
rămâneau în neînsemnare şi neluare aminte de nici un cronicar sau vizitator
al Ţărilor Române.
De asemenea, câteva alte menţiuni privind implicarea mănăstirii
Pângăraţi în ctitorirea mănăstirii Vizantea din ţinutul Vrancei sau despre
proprietăţile, moşiile şi averile mişcătoare ale mănăstirii, au reîntregit şirul
informaţiilor istorice păstrate despre mănăstirea Pângăraţi şi despre
personajele şi ctitorii ce s-au implicat în dăinuirea acesteia.
Nu în ultimul rând am considerat necesară menţionarea canonizării,
în zilele noastre, a ctitorilor şi fondatorilor mănăstirii, Sfinţii Simeon şi
Amfilohie, pe baza datelor culese în această monografie, de către Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, precum şi trecerea la cele veşnice la 2
februarie 2012 a Părintelui stareţ Teofil Lefter, neobositul nevoitor pe
şantierul şi în obştea mănăstirii şi principalul restaurator şi înnoitor al
acesteia, care s-a identificat total, până la jertfa supremă a vieţii prin boala şi
moartea determinată de grijile şi neostenita muncă administrativă spre a
repara şi scoate de ruină această mănăstire şi a-i dărui un viitor frumos
înzestrând-o cu o biserică nouă.
Cu acest plus de informaţii şi cu plusul de interpretări pe care acestea
l-au permis, am îmbogăţit prezenta ediţie a monografiei cu cronologiile mult
mai clare şi explicite ale vieţilor Sfinţilor ctitori ai mănăstirii, Simeon şi
Amfilohie, reliefând faptul că ctitoria acestei mănăstiri a fost un act al
proniei divine, aceşti doi Sfinţi născându-se la exact 100 de ani unul de altul,
voievozii ctitori construind bisericile lor la un secol distanţă una de alta, şi
reliefând şi câteva alte aspecte şi descrieri ale vieţii şi dăinuirii mănăstirii.
04 oct 2016, Protos Lect dr. Vasile Bîrzu

Cuvânt înainte
Ne bucurăm duhovniceşte văzând că setea nestinsă a credincioşilor

noştri de a cunoaşte trecutul sfânt al meleagurilor noastre, e potolită cu încă
o „lacrimă de istorie” ce descoperă în apele-i pure şi pline de suferinţă sfântă
rădăcinile sfinţeniei unei vechi vetre de vieţuire isihastă ce a rodit dintru
început doi importanţi Sfinţi Cuvioşi, ale căror viaţă şi exemplu de suferinţă
şi sfinţenie se cereau imperios redescoperite şi puse în valoare.
Mănăstirea Pângăraţi a fost, de-a lungul secolelor, o fortăreaţă a
vieţuirii duhovniceşti isihaste ce strângea în jurul său atât pustnicii şi
călugării ce vieţuiau în codrii din împrejurimi, cât şi pe voievozii şi slujitorii
domneşti ce şi-au aflat de multe ori refugiu şi scăpare sufletească şi
trupească din calea năvălitorilor străini.
Cuvioşii Simeon şi Amfilohie, ce au sihăstrit la început în vatra
sihăstrească a mănăstirii, au lăsat, prin exemplul vieţuirii lor sfinte,
generaţiilor de monahi dar şi voievozilor ce au urmat, un testament spiritual
pe care aceştia, aşa cum rezultă din monografia pe care Părintele Ieromonah
Vasile Bîrzu a alcătuit-o mănăstirii, l-au împlinit, anume acela de a întrupa,
prin jertfa rugăciunii şi a muncii, virtuţile iubirii de Dumnezeu şi de oameni
şi sfinţenia ca înălţare a firii omeneşti căzute. Rămăşiţele pământeşti ale
vieţuitorilor de odinioară, pline de bunămireasmă, descoperite în timpul
lucrărilor de restaurare a Mănăstirii ne confirmă acest fapt.
De asemenea, diferitele mărturii arheologice şi date istorice păstrate,
arată faptul că Mănăstirea a fost, de la întemeierea ei în 1560 de către
Voievodul Alexandru Lăpuşneanu şi până la desfiinţarea ei în 1872, un
important centru cultual şi cultural atât pentru viaţa monastică a Moldovei
medievale cât şi pentru cea social-comunitară a credincioşilor ce şi-au
construit de-a lungul secolelor sălaşe pe pământurile din jurul ei,
confirmându-se încă o dată, rolul culturalizator al monahismului.
Este ceea ce încearcă şi acum Mănăstirea noastră, după
redeschiderea ei odată cu căderea comunismului în anul 1990 şi după un
şantier de peste 13 ani care, din păcate, încă continuă, vieţuitorii ei
angajându-se trup şi suflet în lupta pentru dobândirea propriei mântuiri prin
participarea la Sfintele Slujbe şi prin slujirea sutelor de pelerini şi vizitatori
ce vin în mănăstire în fiecare săptămână.
Mănăstirea noastră se străduieşte să fie un loc de aflare a liniştii
sufleteşti şi a mântuirii atât pentru părinţii şi fraţii monahi ce şi-au închinat
viaţa lui Dumnezeu intrând în monahism, cât şi pentru credincioşii din
oraşele din împrejurimi şi din toată ţara ce poposesc la sfârşit de săptămână,
asigurând, prin slujbe şi convorbiri duhovniceşti, cadru spiritual necesar
întâlnirii şi cunoaşterii lor în Hristos. Acest important rol misionar al
mănăstirii noastre e determinat şi favorizat de poziţionarea sa geografică
deosebită, într-o regiunea turistică pitorească, la doar un kilometru jumătate
de drumul naţional Piatra Neamţ – Bicaz, fiind vizitată de locuitorii din
satele şi oraşele din împrejurimi.
Prin toată această strădanie de sfinţire proprie şi de slujire a
aproapelui, nădăjduim astfel să împlinim măcar într-o mică măsură
testamentul duhovnicesc pe care înaintaşii noştri, Sfinţii Cuvioşi Simeon şi
Amfilohie, ni l-au lăsat, şi faţă de care ne simţim datori cu reactivarea măcar
a unui cult local, existent în trecut în Mănăstire pe data de 8 septembrie al
fiecărui an.
De aceea, cu nădejdea că acestei monografii i se va adăuga „Slujba
Sfinţilor Simeon şi Amfilohie” pentru a se întregi astfel dosarul necesar
canonizării, de către Sfântul Sinod al BOR, cât mai urgente a acestor Sfinţi,
rugăm pe Bunul Dumnezeu să binecuvinteze apariţia acestei monografii ca
un omagiu adus Sfântului Voievod ctitor al monahismului moldav, Ştefan
cel Mare, acum la împlinirea a jumătate de mileniu de la trecerea Sa la cele
veşnice, prima micuţă bisericuţă de lemn din vatra sihăstrească a
Pângăraţiului fiindu-i una din primele ctitorii după urcarea sa pe tronul
Moldovei. Dorim ca râvna Sfinţilor şi a Voievozilor întemeietori şi ctitori ai
mănăstirii să aprindă dragostea credincioşilor de astăzi doritori de sfinţenie,
astfel ca jertfa rugăciunii şi a milosteniei lor să fie pomenită în veci.
Mulţumim tuturor miluitorilor, ajutătorilor şi ctitorilor actuali ai acestei
Sfinte Mănăstiri care au contribuit la cele ce în puţine cuvinte şi imagini am
putut arăta că am făcut împreună. Mulţumim, de asemenea Inalt Prea
Sfinţitului Daniel pentru îndemnul şi călăuzirea părintească adresate tuturor
stareţilor şi nouă de a se scrie şi a se tipări pliante şi monografii de
prezentare a Mănăstirilor, pentru a face cunoscută istoria şi lucrarea lor
duhovnicească şi misionară, acest îndemn constituind şi impulsul de a se
scrie această monografie. Mulţumim părintelui Ierom. drd. Vasile Bîrzu,
vieţuitor al Mănăstirii, pentru efortul depus de a întocmi această
documentată lucrare prin care ne cunoaştem trecutul. Mulţumim sponsorilor
ce ne-au ajutat pentru ca această lucrare să vadă lumina tiparului. Vă rugăm
să fiţi în continuare alături de noi, obştea Mănăstirii Pângăraţi şi să nu ne
uitaţi în rugăciunile dumneavoastră.
7 Martie 2004 Stareţ,
Protos. Teofil Lefter

Prefaţa autorului
Necesitatea întocmirii prezentei lucrări cu caracter istoric dar şi

aghiografic izvorăşte atât din raţiuni practice de cunoaştere a adevărului
istoric despre un monument cu un rol destul de important în istoria
Moldovei, cât şi din dorinţa de a reactualiza exemplele de vieţuire sfântă, de
sine şi în obşte, ale celor ce s-au nevoit duhovniceşte sau au ctitorit material
de-a lungul secolelor în vatra Mănăstirii Pângăraţi. Scurte istoricuri, relatări
şi chiar o altă monografie despre Mănăstirea Pângăraţi au mai fost alcătuite
în diferite momente din istoria acestei mănăstiri de către vieţuitori ai ei sau
de către persoane al căror destin s-a intersectat pentru moment cu cel al
vechiului monument. Unele dintre aceste istorisiri, izvoare atât istorice cât şi
aghiografice ne-au servit la alcătuirea prezentei lucrări. Lipsa din
bibliotecile în care era posibil să fi existat, a monografiei d-nei Rodica
Kirileanu, (menţionată de către prof. Nicolae Stoicescu în Repertoriul său
bibliografic), fiica regretatului om de carte şi întemeietor al Bibliotecii ce-i
poartă numele din municipiul Piatra Neamţ, ne-a privat de o sursă
importantă de informaţie, dar ne-a invitat în acelaşi timp la căutarea
amănunţită a celorlalte surse şi izvoare care ne vorbesc despre istoria acestei
vetre de spiritualitate atât de vitregită şi de ruinată datorită evenimentelor
din ultimul secol. Am redescoperit astfel, printr-un concurs fericit de
împrejurări, oferind în Addenda lucrării de faţă, un important text
aghiografic de la 1570, monument în acelaşi timp de limbă românească
veche, anume Cuvântul pentru zidirea sfintei mănăstiri Pângăraţi, păstrat
într-un manuscris copiat la mănăstirea Bisericani în 1809, (pierdut şi păstrat
prin străinătate de peste un secol) cuprinzând însemnările ieromonahului
Anastasie de la mănăstirea Moldoviţa, care redă cele auzite de la Cuviosul
Amfîlohie, cel de al doilea stareţ al mănăstirii Pângăraţi, înainte de mutarea
sa la cele veşnice, cu privire la întemeierea Mănăstirii. Analiza minuţioasă,
în contextul epocii, a datelor oferite de acest „Cuvânt...” precum şi de
celelalte surse publicate în Addenda lucrării, a reuşit să facă, sperăm, din
personajele (aproape necunoscute până în prezent) implicate în ctitorirea
acestei importante mănăstiri moldave, personaje reale cu o identitate şi
personalitate definite atât pe plan istoric prin deducerea cronologiei vieţii
lor, cât şi pe plan etic-moral prin faptele şi relaţiile lor cu domnitorii ctitori,
al căror profil religios-moral şi istoric, sperăm, de asemenea, să fi reuşit a-l
completa şi îndrepta. Iar acest lucru îl considerăm de o deosebită importanţă
pentru că vădeşte alături de modelele de înaltă vieţuire isihastă şi sfântă ale
Sfinţilor Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, fapte şi aspecte de evlavie
personală ale acestor voievozi, ce aruncă o altă lumină asupra vieţii lor,
oferindu-ne nouă şi întregii modernităţi modele de vieţuire laică sfântă
inspirate de iubirea pentru Biserică. Am redescoperit existenţa în Biblioteca
Academiei Române a „pomelnicului ctitoricesc” de la 1793, precum şi a
dosarului cu documentele în manuscris, ce au aparţinut direct mănăstirii
Pângăraţi şi care au fost preluate la Arhiva Naţională probabil la sfârşitul
secolului al XIX-lea, când mănăstirea a fost transformată în penitenciar.1
Reconstituirea firului evenimentelor întemeietoare şi, apoi, de rectitorire
materială sau spirituală a mănăstirii printr-o analiză contextuală şi în paralel
cu celelalte surse din epocă, ne-a oferit prilejul de a descoperi şi aduce la
cunoştinţa cititorului, în toată bogăţia semnificaţiei lor, vieţile a doi
importanţi întemeietori ai vieţii de sfinţenie pe aceste meleaguri, Cuvioşii
Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, ca inspiratoare ale modului vieţuirii
monahale eremitice şi comunitare isihaste din secolele următoare întemeierii
Mănăstirii, precum şi aspecte semnificative ale luptei voievozilor ctitori de
zidire şi apărarea a ortodoxiei şi a monahismului în special.
Voievozii numeau în hrisoave mănăstirile pe care le ocroteau şi
cărora le făceau danii „sfânta noastră rugă”, această denumire relevând
profunda conştiinţă creştină a celor ce conduceau ţara în acele vremuri
precum şi rolul foarte important pe care îl aveau mănăstirile în epocă în ce
priveşte educaţia în spiritul valorilor propovăduite de Biserică. Un sfânt
locaş construit sau ocrotit era, pentru Voievod, o împlinire a rugii sale către
Mântuitorul de a-i ajuta să fie un bun conducător, dar în acelaşi timp era
locul în care se rosteau necontenit rugăciuni pentru ajutorul său şi al
poporului. Moldova este unul dintre cele mai grăitoare exemple de aplicare a
principiului simfoniei dintre stat şi Biserică, de împletire a puterii seculare
1
Tocilescu în Raporturi asupra câtorva M-ri, Schituri şi Biserici, ne spune în
urma vizitei din 1887 de la Pângăraţi că “aci n-am aflat odore sau inscripţiuni”, p. 237.
cu credinţa creştină, prin care s-a structurat ethosul nostru creştin naţional
exprimat printr-un număr impresionant de biserici şi mănăstiri ortodoxe. O
astfel de „rugă” voievodală se află şi în localitatea Pângăraţi, din judeţul
Neamţ, la jumătatea distanţei dintre oraşele Piatra Neamţ şi Bicaz.
Situată într-un mirific decor montan pe versantul vestic al Muntelui
Păru, Mănăstirea Pângăraţi s-a înălţat dintru început ca o cetate, atât în sens
spiritual de loc de luptă duhovnicească a nevoitorilor ce şi-au închinat viaţa
lui Dumnezeu, cât şi în sens material de fortăreaţă medievală cu ziduri şi cu
un interesant sistem şi rol defensiv, ale căror dispunere şi structură s-au
pierdut, aspectul ei impunător, răsărind dintre copaci pe creasta dealului,
făcând-o să fie numită şi în zilele noastre de locuitori din împrejurimi drept
„castelul”.
Destinul mănăstirii s-a împletit cu istoria zbuciumată a ţării,
cunoscând astfel perioade de linişte, în care viaţa duhovnicească a înflorit,
alternate cu vremuri de restrişte în care lupta pentru păstrarea credinţei a
îmbrăcat forme martirice. Un lucru însă e incontestabil, indiferent de
vremuri, de necazurile şi ispitele care s-au abătut asupra acestor locuri,
credinţa în Hristos şi mărturisirea acesteia prin viaţa monahală au rezistat şi
vor rezista, mărturie în acest sens stând chiar prezenta monografie ce
încearcă să reconstitue începuturile şi secolele de istorie, de încercări şi
biruinţe duhovniceşti ce au trecut peste aceste locuri.
Cunoscută în Cronice şi Letopiseţe drept ctitorie a voievodului
Alexandru Lăpuşneanu, Mănăstirea Pângăraţi, asemeni multor alte mănăstiri
din Moldova, îşi are originile, aşa cum va reieşi din cele ce urmează, în ceea
ce la început a fost o sihăstrie, un loc de reculegere şi trăire al unui călugăr
pustnic sau eremit, întemeietorii, Cuvioşii Simeon şi Amfilohie, fiind cu
mare probabilitate ultimii, cunoscuţi de noi din sursele scrise, dintr-un şir de
sihaştri ale cărui urme se pierd în negura începuturilor epocii medievale a
Ţării Moldovei. Prima întemeiere a vetrei viitoarei mănăstiri a avut loc în
vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt care, în 1461, clădeşte sihastrului
Simeon o biserică de lemn pe locul unde se nevoise din anul 1432, de când
plecase de la Mănăstirea Bistriţa. Distrusă de turci în 1476, probabil pe locul
acestei biserici va zidi, peste 100 de ani, la 1561 Alexandru Lăpuşneanu
biserica actuală, din piatră, incluzând de fapt la subsolul acesteia başca sau
grota în care primii doi sihaştri cunoscuţi îşi săvârşeau jertfa duhovnicească
de rugăciune şi nevoinţă ascetică. Devenind astfel Mănăstire, locul a
cunoscut şi după primii voievozi şi sihaştri întemeietori perioade de înflorire
prin urmaşii voievozi sau boieri cucernici ce au înzestrat-o cu danii, făcând
posibil astfel traiul comunitar al călugărilor care, împletind rugăciunea cu
munca, îşi asigurau cele necesare traiului, rugându-se pentru binefăcătorii
lor şi ai mănăstirii şi pentru toată obştea creştină.
Reconstituirea în amănunt, prin coroborarea a numeroase surse, a
etapelor dezvoltării construcţiilor monument istoric din incinta mănăstirii, a
şirului acestor voievozi şi boieri ctitori şi a stareţilor şi egumenilor
cârmuitori ai mănăstirii în această epocă medievală, sperăm să întregească
tabloul acestei vieţuiri de sfinţenie inspirată de existenţa mănăstirii,
nenumăratele amănunte interesante privind daniile voievodale primite de
aceasta, relaţiile ei sociale normale dar şi conflictuale uneori, făcând mai
bine înţeleasă atât pentru credincioşii noştri cât şi pentru cititorul intelectual
interesat, viaţa monahală şi mănăstirească în general.
Situaţia s-a schimbat în secolul al XIX-lea, când cunoscuta lege a
secularizării averilor mănăstireşti a afectat şi viaţa călugărilor de la
Pângăraţi. Spre sfârşitul acestui secol, mănăstirea cunoaşte adevărate acte de
sacrilegiu îndreptate împotriva sa de conducătorii „luminaţi” (de ideologii
ateiste şi cosmopolite pe care le pescuiseră de prin capitalele ţărilor apusene)
ai epocii moderne, ce au considerat spaţiul mănăstirii „adecvat” pentru a
deveni, pe rând şi de mai multe ori puşcărie (depozit de muniţie), închisoare,
spital, sanatoriu, staţiune de cercetări biologice şi depozit de plante. Cazul
nu este singular şi alte multe mănăstiri având acelaşi destin nefericit.
Victimă a acestui tip demolator de modernizare, mănăstirea este redusă în
1923 la statutul de simplu schit al Mănăstirii Secu, pentru ca, după ce a
servit de cazarmă militară şi depozit de muniţie în timpul celui de al doilea
război mondial, comuniştii să o desfiinţeze de tot şi să o transforme în
clădiri-depozite de plante medicinale pentru societatea „Planta Vorel” din
Piatra Neamţ.
După anul 1990 mănăstirea a fost reînfiinţată, iar în aceşti ultimi 13
ani vieţuitorii obştii Mănăstirii Pângăraţi au reuşit într-o oarecare măsură,
strâmtorată de condiţiile vitrege de şantier forţat, să reînnoade firele (rupte
de silniciile vremurilor atee) tradiţiilor monahale multiseculare de aici.
În intenţia ei vădită de a descoperi originile şi identitatea vieţuirii
monastice în această vatră, această monografie se vrea totodată o punte de
legătură cu un trecut strălucit, o oglindă a prezentului şi o deschidere înspre
viitorul ce-i va fi rânduit acestei Sfinte Mănăstiri a cărei istorie se scrie în
continuare în zilele noastre. Bogăţia de informaţii istorice pline de parfumul
bogat al limbajului arhaic-inedit, alături de descrierile de monumente de artă
veche de o reală valoare şi frumuseţe estetică şi religioasă, sperăm să facă
din prezenta lucrare o lectură plăcută, interesantă şi ziditoare de suflet şi
minte.
Autorul
Întemeierea Mănăstirii Pângăraţi
Întemeierea vetrei sihăstreşti a mănăstirii Pângăraţi a avut loc în

perioada în care Mitropolia Moldovei începea să-şi afirme autonomia, în anul
1432, când Ţările Române şi munţii Moldovei în special erau o împărăţie a
codrilor falnici seculari „plini de călugări şi pustnici ce-şi jertfeau în linişte şi
singurătatea lui Dumnezeu, viaţa smerită şi singuratică”, aşa cum ne spune
Dimitrie Cantemir în a sa Descriptio Moldaviae. În acel ţinut al tainei ce se
deschidea cerului în mici poieni şi luminişuri însoţite de clipocitul izvoarelor şi
pâraielor cristaline, natura însăşi aducea Creatorului tuturor, ca din nişte străni,
freamătul său asemenea unei psălmuiri şi stâlpări de lumină lină a vecerniei
cosmice, în care strămoşii noştri, îmbrăcaţi în lungi şi dalbe cămăşi, chiar
înainte de a deveni deplin creştini, înălţau împotriva vitregiilor istoriei, dar şi ca
mulţumire tainică asemeni unei jertfe de seară, frunţile şi mâinile la rugăciune,
pentru a coborâ în zbuciumul vieţii lor cotropite de migratori liniştea neclintită
a cerului.
Instaurarea formelor organizate de vieţuire creştină, apariţia şi
înmulţirea primelor vetre sihăstreşti şi mănăstiri ctitorite de marii domnitori în
secolul al XV-lea, „secolul de aur al monahismului moldovenesc în general şi
al vieţii pustniceşti în special”2, a însemnat generalizarea şi celebrarea oarecum
în cadru organizat şi oficial a acestei rugăciuni de mulţumire deplină, a
adevăratei euharistii, lăuntrice, în acel cadru al naturii virgine ce îngemăna
cerul cu pământul.
Cu siguranţă şi întemeierea vetrei sihăstreşti a Mănăstirii Pângăraţi în
preajma Târgului Pietrei de pe atunci din ţinutul Neamţului, e legată de
răspândirea formelor de vieţuire isihastă în veacurile XIV-XV în peninsula
Balcanică şi în Ţările Române, ce a dus la înălţarea primelor mănăstiri valahe şi
moldoveneşti ca şi centre de răspândire a învăţăturii şi luminii lui Hristos.
Numele de “Pângăraţi”, se pare provine, aşa cum crede istoricul Nicolae Iorga
de la un posibil călugăr Pangratie care “se pare, a fost un pustnic de demult,
dând numele pârâului din apropiere”, pe locul de astăzi al mănăstirii existând
2
Arhim. Ioanichie Bălan, în Vetre de sihăstrie, p. 83.
odată, în opinia renumitului istoric, “un sat al lui Pancraţiu sau Pangratie, cum
se zice după greceşte, care în formă ungurească era Pângăraţi, Pongracz, iar în
cea românească vocalizată Pângăraţi, fără nici un amestec al unei idei de
pângărire…”3 Această ipoteză, deşi în principal cu suport filologic şi
confirmată parţial de prima menţionare scrisă a localităţii Pângăraţi, în actul de
donaţie pe care Petru Şchiopu îl face, la anul 1576, mănăstirii Bistriţa4, ar plasa
începuturile vieţuirii isihaste în vatra mănăstirii Pângăraţi înainte de primii
întemeietori cunoscuţi, Sfinţii Simeon şi Amfilohie. În acest caz, Cuviosul
Simeon, probabil s-ar fi retras la Pângăraţi, în locul de sihăstrie al unui înaintaş
al său, Pangratie, nemenţionat, însă, de nici o sursă istorică, nici măcar de
Cuviosul Amfilohie în discuţia sa cu Voievodul Alexandru Lăpuşneanu.
Întemeietorii
Sihastrul Simeon
Stareţul mănăstirii din anul 1867, Cuviosul Arhimandrit Varnava, în al

său Scurt istoric al Mănăstirii, scris în anul 1857 la cererea Mitropoliei
Moldovei, ne spune că „la anul 6940=1432, în zilele lui Iliaş voievod, fiul lui
Alexandru voievod cel Bun a venit de la monastirea Bistriţei, un monah cu
numele Simioan, smerit şi mărturisit cu fapte bune şi dorind de viaţă
pusnicească a lăcuit în codrii pustii pe coasta muntelui numit Părul, aproape de
pârâul cu numele Pangaraţi, unde acum este monastirea cu acest nume, şi locul
3
Nicolae Iorga, Încă o ruină de istorie şi artă sub ochii noştri nesimţitori, Ziarul
Avântul, 1939; originea numelui locului prin „pângărirea” lui de către turci la 1476, e
îndoielnică pentru că turcii de fapt au ars biserica de lemn a lui Simeon, iar memoria unei
populaţii locale care să fi pus totuşi acest nume locului în acele timpuri nu exista,
neexistând nici un sat în vecinătatea imediată a mănăstirii, aşa cum confirmă sursele
istorice; afirmaţia existenţei unui sat în vechime cu acest nume e infirmată de Ilarie
Lupaşcu care ne spune că abia Arhimandritul Barnaba a întemeiat satul Pângăraţi. Vezi
Addenda
4
E vorba de actul de danie din 16 Iulie 1576 (7084), dat de voievod egumenului
Theodosie, al mănăstirii Bistriţa, în care se delimitează hotarul pădurii acesteia de un stejar
în care se aflau încrustate sau poate crescute natural cruci: “la Păngăraţi dintru un stej<a>r,
ci esti într’însu1 cruci”, vezi Addenda.
s-a numit sihăstria lui Simioan.»5
Această relatare e confirmată de o sursă mult mai veche despre istoria
mănăstirii, anume de Cuvântul pentru zidirea sfintei mănăstiri Pângăraţi scris
de Cuviosul Anastasie de la Moldoviţa, pe la anul 1570, unde ni se relatează
dialogul dintre domnitorul Alexandru Lăpuşneanu şi Cuviosul Amfilohie,
stareţul Mănăstirii din prima jumătate a veacului al XVI-lea: „Şi apoi au
întrebat pre sfântul stariţ marele voevod Alexandru, fost-au înainte vreame, şi
mai înainte de tine, vieţuitori călugări (pe locul) acesta, au n’au fost? Iar el pre
amăruntul i-au povestit pentru viaţa sfântului Simon preotul, şi cum că avea
Bisearică mititică de lemn întru numele sfântului Dimitrie izvorătoriul de mir,
făcută de bătrânul Ştefan Voevod, şi spurcaţii Turci o au ars, când au venit la
Valea Albă.”
Tot în acest Cuvânt pentru zidirea sfintei mănăstiri Pângăraţi, Cuviosul
Anastasie de la Moldoviţa ne relatează despre arătarea în vis către Voevodul
Alexandru Lăpuşneanu a Sfântului Mucenic Dimitrie poruncindu-i: „să zideşti
întru numele meu biserica, pre locul unde am avut mai înainte făcută de
bătrânul Ştefan voevod, în zilele stariţului Simeoan ieromonah, pe care o au ars
spurcaţii Turci, când au venit în pământul acesta ticălos cu războiu asupra lui
Ştefan voevod, şi l’au biruit la Valea Albă.”6
Stareţul Varnava, în acelaşi scurt istoric ne relatează despre
împrejurările în care s-a construit această primă biserică de către Voevodul
Ştefan cel Mare: „Iar la anul 6969=1461, sihastrul Simioan, cu bani de la Ştefan
voievod cel Mare, a făcut biserică de lemn, şi prin arătarea ce i s-a făcut în
vedenie, a aşezat hramul sfântului şi slăvitului marelui mucenic Dimitrie
izvorîtorul de mir”, confirmându-ne, însă cu o datare istorică eronată, faptul că
această biserică a fost arsă de către turci: „iar la anul 6992=1484 în vremea
5
Cădere V., Însemnări despre mănăstiri, în MMS nr. 9-10, 1964, pp. 515-516.
«Muntele lui Simon» ca toponim al «muntelui Păru, aproape de pârâul Pângăraţi» unde a
sihăstrit cuviosul Simeon, e menţionat într-o mărturie hotarnică făcută mănăstirii
Bisericani la 24 aprilie 1520, (cf. DIR. A, XVI/1, p. 595-596) document care, deşi
considerat de experţi un fals, afirmă totuşi prin vechimea sa, existenţa reală a acestui
toponim.
6
Cuvânt pentru zidirea Mănăstirii Pângăraţi, p. , în P. Năsturel, Le Dit du
Monastere de Pângăraţi, în „Buletinul Bibliotecii Române”, Germania, vol. X (XIV), serie
nouă, 1983, Freiburg, 1983.
războiului de la Valia Albă a ars biserica acea de lemn.”7
Analiza acestor puţine şi nesigure date istorice împreună cu cele ce au
supravieţuit în cronici sau au fost transmise din memorie în scurtele istorii
întocmite la diferite date de stareţii mănăstirilor Bistriţa, Bisericani, Pângăraţi,
împreună cu existenţa deja a unor opinii exprimate de părintele Ioanichie Bălan
privind originea sihastrului Simeon şi a modului de întemeiere a vetrei
Mănăstirii Păngăraţi8, ne permit formularea a două principale ipoteze privind
întemeierea vetrei sihăstreşti a mănăstirii Pângăraţi, în ambele profilându-se
rolul vieţuirii sihăstreşti din vatra Mănăstirii Bistriţa, una din marile ctitorii
voievodale din secolul al XV-lea, ce a format spiritual, direct sau indirect, pe
întemeietorul Mănăstirii Pângăraţi, Sfântul Cuvios Simeon. Ambele ipoteze
afirmă întemeierea sihăstriei Pângăraţiului „la anul 6940=1432, în zilele lui
Iliaş voievod, fiul lui Alexandru voievod cel Bun”.
O primă ipoteză, susţinută de Părintele Ieromonah Ioanichie Bălan, face
din Cuviosul Simeon un ucenic indirect al Sfântului Iosif de la Bisericani, a
cărei viaţă e pusă cândva, probabil la începutul veacului al XV-lea, când acesta
se întoarce din pustiul Iordanului unde sihăstrise împreună cu cei 17 ucenici ai
săi (15 români şi 2 greci), din cauza năvălirilor arabilor asupra Locurilor Sfinte.
Însă plasarea vieţii Cuviosului Iosif „în ajunul vieţii lui Ştefan Voievod cel
Mare”9, deci probabil pe la anul 1430, iar a morţii lui pe la sfârşitul secolului al
XV-lea, face pe Cuviosul Iosif contemporan cu Cuviosul Simeon de la
Pângăraţi, foarte probabil Cuviosul Simeon de la Pângăraţi fiind aceeaşi
persoană cu primul din cei 17 ucenici ai Sfântului Iosif de la Bisericani, Simon,
menţionat în Pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Bisericani. Această ipoteză e
întărită de toponimele munţilor, poienelor şi pâraielor din zonă, ce amintesc,
aşa cum arată Părintele Ioanichie Bălan, de ucenicii Sfântului Iosif de la
Bisericani10, vârful Simon şi vârful Păru (de la numele Pir, al unuia din ucenicii
7
Arhim. Varnava, Scurt istoric al M-rii Pângăraţi, în MMS 9-10, 1964, vezi
Addenda.
8
Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 81, Sfinţi români şi
apărători ai legii strămoşeşti, p. 316, Mănăstirea Bistriţa, monografie, 1986, p. 6-7.
9
Cf. Istorie pe scurt a monastirei Bisericani, Arh St. Iaşi, Fond Mitropolia
Moldovei, dosar 10/1957, fila 84, publicat în MMS 9-10, 1964.
10
Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 81. şi Sfinţi români
şi apărători ai legii strămoşeşti, p. 316.
greci ai Sfântului Iosif) fiind şi acum în imediata vecinătate a actualei mănăstiri
Pângăraţi. În sprijinul acestei ipoteze vine şi numele de Simon iar nu Simeon al
Cuviosului Simeon, transmis în Cuvântul... Cuviosului Anastasie de la
Moldoviţa.
Cea de a doua ipoteză, o infirmă pe prima făcând din Cuviosul Simeon
de la Pângăraţi un fiu direct al Mănăstirii Bistriţa "născut pe la începutul
secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ numit în
trecut Târgul Pietrei, pe când conducea Ţara Moldovei evlaviosul domn
Alexandru cel Bun”11, însă fără a fi influenţat de Sfântul Iosif de la Bisericani
sau de ucenicii acestuia, pentru că viaţa Sfântului Iosif la Bisericani, „după
întoarcerea în Moldova de frica otomanilor, cu toată «cimotia» călugărească”
din pustia Iordanului, ar fi plasată după căderea Constantinopolului (1453)
cândva între „anul 1498, când a pus temelia schitului [Bisericani] cu ajutorul lui
Ştefan cel Mare”, şi anul 1535, când a răposat.12 Această ipoteză e susţinută de
menţiunea lacunară şi nesigură rezultată din formularea deficitară din Istoria pe
scurt a monastirei Bisericani, conform căreia „Fondatorul monastirii Bisericani
este un ieromonah şi stareţ Iosif, venit în Moldova de la Iordan cu câţiva
ucenici ai săi, (ce naţie a fost acest om n-am putut afla) şi aşezându-se în munţii
aceştia cam în ajunul vieţii lui Ştefan Voievod cel Mare, căci curând a răposat
eroul moldovenilor Ştefan Marele.”13
Mai veridică dintre aceste două ipoteze e cea de a doua, pentru că nu se
explică cum evlaviosul domnitor Ştefan cel Mare a ctitorit la anul 6969=1461 o
Biserică de lemn Cuviosului Simeon la Pângăraţi, ignorând total personalitatea
Sfântului Iosif de la Bisericani care a adus din Ţara Sfântă regula vieţuirii
achimite, iniţiind împreună cu ucenicii săi o adevărată emulaţie spirituală, aşa
cum subliniază şi Părintele Ioanichie Bălan14. Rezultă de aici, de fapt, că,
probabil, Sfântul Iosif în tinereţe, înainte de a pleca în pustiul Iordanului, a
putut fi ucenicul Cuviosului Simeon de la Pângăraţi sau cel puţin a putut auzi
11
Ibidem.
12
Partenie Arhimandrit, Okire istorică asupra fondărei monastirei Bisericani şi
câteva cuvinte despre monastirile zise închinate cu tablou al bisericii bine litografisit –
Bucureşti, Tip. Oprea Demetrescu 1863
13
cf. Istorie pe scurt a monastirei Bisericani, Arh St. Iaşi, Fond Mitropolia
Moldovei, dosar 10/1957, fila 84, publicat în MMS 9-10, 1964, p. 518.
14
Ierom. Ioanichie Bălan, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, p. 316.
de vieţuirea sfântă şi minunată a acestuia, iar nu invers, aşa cum susţine
Părintele Ioanichie Bălan15. În varianta plasării vieţuirii Sfântului Iosif între anii
1430 şi 1500, Cuviosul Simeon nu putea fi ucenic al Sfântului Iosif pentru că
nu avea efectiv când. Cu siguranţă că Sfântul Simeon s-a născut cândva la sau
înainte de 1400, formându-se duhovniceşte de mic copil în climatul isihast
inspirat de „călugării sihaştri ce locuiau platoul lui Petru Rareş şi muntele
Simon încă din secolul al XIV-lea”16, astfel încât, la anul 1432 a putut primi
binecuvântarea de a merge în pustie, fiind la o vârstă a maturităţii şi bărbăţiei
duhovniceşti. Părintele Ioanichie Bălan emite ipoteza conform căreia „Cuviosul
Simeon poate s-a născut şi a crescut în unul din „cele două sate date de Petru
Voievod Mănăstirii Bistriţa, pe care Mitropolitul Iosif al Moldovei le reînnoia
ca danii mănăstirii la 7 ianuarie 1407“17, însă extrasul din Cuvântul... lui
Anastasie transmisă nouă în Almanahul de învăţătură şi petrecere”, Iaşi, 1854,
ne oferă, în cadrul dialogului dintre voievodul Alexandru Lăpuşneanu şi
stareţul Amfilohie, o altă informaţie mult mai precisă şi clară privind originea
exactă a Sfântului Simeon: „Aşezaţi la umbra unui învechit fagu ramuros
dinaintea Domnitoriului, Amfilohie au rostit: „Sânt aproape de 90 de ani de
când un sihastru cu nume Simeon, născut în cetatea Roman, din părinţi
negustori, părăsind încă în june cele lumeşti, au întrat în Mănăstirea Bistrița pe
atunci plină de Părinți învățați, și de acolo au praticat rânduiala monahică, iar
apoi, sub Domnia lui Iliașu Voievod la 6940 (1432) s-au tras în aceste locuri
deşerte, unde împreună cu alţi Sihaştrii au petrecut 30 de ani fără biserică.” 18
Informaţia de mai sus e precisă în ceea ce priveşte locul de origine al Sf.
Simeon, anume cetatea Romanului, însă, dacă ţinem cont că dialogul dintre
Alexandru Lăpuşneanu şi Cuviosul Amfilohie a avut loc, probabil, cândva în
toamna anului 1558, înainte de a începe să zidească biserica mănăstirii
Pângăraţi, cei „aproape 90 de ani de când ... Simeon ... au intrat în mănăstirea
15
Ibidem.
16
Protos. Ioanichie Bălan, Mănăstirea Bistriţa, monografie, 1986, p. 6-7, unde se
descriu împrejurările întemeierii Mănăstirii Bistriţa „prin osârdia ieromonahului Pafnutie, a
ucenicului său, monahul Leontie, şi a popii Ion Bîraţă” înainte de primii ei domnitori
întemeietori Petru I, Ştefan şi Roman Muşat, deci în secolul al XIV. cf. Ibidem.
17
18
Monastirea Pângăraţi în Moldova, în “Almanah de învăţătură şi petrecere”, Iaşi,
1854, p. 58-67, p. 58, Vezi Addenda
Bistriţa” (1558-90=1468) nu pot să reprezinte nicidecum data de intrare în
mănăstire a Cuviosului Simeon, ci probabil, datorită unei traduceri
aproximative şi greşite a Cuvântului... lui Anastasie din slavona vechilor
cancelarii medievale domneşti, reprezintă vârsta totală cât a trăit el, 90 de ani,
astfel oferindu-ni-se cheia deducerii cu minimă aproximaţie a perioadei în care
a trăit (1476 sau 1477 când probabil a murit în bejenie la mănăstire Caşeva – 90
= 1386 sau 1387, anul naşterii sale în cetatea Romanului). Această vârstă şi
această dată a naşterii se potriveşte unei cronologii serioase a vieţii Cuviosului
Simeon, în 1432, când se retrage în sihastria viitoarei vetre a Mănăstirii
Pângăraţi, având 45 sau 46 ani, o vârstă destul de matură pentru a i se acorda
binecuvântarea de a se retrage la pustie, iar în 1461, când merge la voievodul
Ştefan cel Mare spre a-i cere ajutor pentru ctitoria bisericii din Sihăstrie, având
75 de ani, o vârstă destul de venerabilă pentru a fi respectat de tânărul domnitor
(n.1433- m.1504) înscăunat de doar 4 ani, şi în vârstă de aproximativ 30 de ani.
Aşadar, prin 1476, când a fugit în bejenie din calea turcilor, Cuviosul
Simeon trebuie să fi fost destul de înaintat în vârstă, adică de vreo 90 de ani,
astfel că surghiunul provocat de victoria parţială a turcilor la Valea Albă i-a
adus moartea poate în toamna aceluiaşi an sau în anul următor.
Din analiza acestor ipoteze, formulate, ce-i drept, pe baza datelor
provenind din surse istorice secundare şi relativ ştiinţifice, putem concluziona
că Cuviosul Simeon, întemeietorul vetrei viitoarei Mănăstiri Pângăraţi, nu a
fost ucenic al Sfântului Iosif de la Bisericani, ci că s-a născut pe la 1386-1387,
„a venit de la monastirea Bistriţei la anul 6940=1432, în zilele lui Iliaş voievod,
fiul lui Alexandru voievod cel Bun”19, ca sihastru în pădurea de pe valea
pârâului Pângăraţi, ducând o viaţă autentică de nevoinţe duhovniceşti în cei
aproape 30 de ani dintre 1432 şi 1461, desăvârşindu-se astfel ca personalitate
duhovnicească ce a atras atenţia, dragostea şi respectul duhovnicesc al marelui
domnitor, pe care l-a determinat astfel să-l ajute cu bani pentru construirea
primei biserici de lemn care, după cum am văzut, a fost distrusă de turci după
lupta de la Valea Albă.
19
Arhim. Varnava, Scurt istoric al M-rii Pângăraţi, în MMS 9-10, 1964, p.518-519.
Războiul de la Valea Albă şi surghiunul obştii Sf. Simeon
După cei 29 de ani petrecuţi fără biserică, obştea Cuviosului Simeon

trăieşte o viaţă chinovial eremitică până în anul 1476, când e nevoită să plece în
surghiun. Împrejurările care au determinat acest surghiun al obştii Cuviosului
Simeon le aflăm din Cuvântul... Cuviosul Anastasie, care spune că turcii „toată
ţara o au ars şi au robit şi mulţime fără de număr de noroade au luat cu dânşii
robi şi de atuncea s’au început a li se da bir. Şi de la acel războiu deabia sângur
Ştefan voevod a scăpat şi au fugit cu puţini ostaşi, pentru păcatele bieţilor
creştini”.20
Din relatarea Cuviosului Amfilohie expusă de Cuviosul Anastasie am
putea crede că moartea Cuviosului Simeon s-ar fi petrecut în Mănăstirea
Caşeva, imediat după lupta şi campania de la Războieni (26 iulie – 16 august
1476) după care Ştefan cel Mare aduce moaştele Cuviosului Simeon, în
procesiune, în cetatea de scaun a Sucevei: „Iară acel stariţ Simon, împreună cu
ucenicii săi, au scăpat în ţara Ungurească la cetatea Gurghiu, la mănăstirea
Caşiva21‚ unde iaste hramul Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu,
şi acolo s’au pristăvit şi s’au îngropat de ucenicii lui cu cinste. Şi apoi, după ce
s’au întors Turcii şi s’au potolit vrajba robiei şi s’au făcut pace, atuncea au
trimis Ştefan Voevod şi i-au adus sfintele lui moaşte într’o raclă cinstită şi le
ţinea în vistieria Sa cu cinste”.22
Însă o analiză mai atentă ne va revela perioada şi data exactă a bejeniei
obştii şi a morţii Cuviosului Simeon. Cuviosul Varnava, care probabil deţinea
textul Cuvântului... Cuviosului Anastasie, dar şi unele date din tradiţia orală sau
din alte documente necunoscute, (el scrie «istoria în scurt a monastirii
Pîngaraţii, adunată din istoria pe larg (despre care nu se ştie nimic – n.n.), ce se
păstrează la această monastire») ne spune, datând greşit anul luptei de la
Războieni că „la anul 1484, în vremea războiului de la Valea Albă a ars biserica
20
Cuvânt pentru zidirea Mănăstirii Pângăraţi, în Petre S Năsturel, op. cit. p. 393.
21
Caşva – U(ngur) Kàsva localitate atestată în 1453 regiunea Reghin, R. Mureş-
Autonomă Maghiară, Coriolan Suciu – Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania,
vol. I, p. 122 localiatea Gheorgheni e atestată la 1333, p. 257; Mănăstirea Caşeva a fost
reîntemeiată din anul 1996, la 20 km de localitatea Reghin, având însă doar un singur
vieţuitor.
22
Petre S. Năsturel, op. cit., p. 396.
aceea de lemn, iar sihastrul Simioan, împreună cu toţi călugării s-au dus în ţara
ungurească, la cetatea Gurghia (actualul oraş Gheorgheni) şi s-au sălăşluit în
monastirea Caşăva, unde s-a şi săvârşit din viaţă.”23
Extrasul din Cuvântul... lui Anastasie din Almanahul din 1854 ne
descrie şi el momentele istorice dramatice pentru ţara Moldovei şi pentru obştea
Cuviosului Simeon, determinate de înfrângerea parţială a oştirii moldave,
relatând plecarea în bejenie a părinţilor sihăstriei în miezul luptei de la
Războieni – Valea Albă, şi faptul că Sf. Simeon a murit peste puţin timp după
această retragere din calea năvălitorilor:
„Căci deşi ţeara au pătimit dar şi turcii de urgie Dumnezeiască şi de
ferul Moldovenilor mănaţi, abia au scăpat. Însă, în mezul acestor lupte pacinicii
părinţi luând cu dânşii cele sânte, au trecut munţii, şi în Ardeal s-au adăpostit în
Monastirea Cașiva unde peste puținu Simeon au și reposat.” 24
Datarea eronată a anului (1484 în loc de 1476) acestei lupte, de care e
legat surghiunul obştii Cuviosului Simeon, coroborată cu relatarea cuviosului
Barnaba că „după încetarea războiului, călugării au venit iarăşi la urma lor şi au
petrecut 24 ani (între 1484 şi 1508) fără cîrmuitor”, până în anul 1508, când „a
venit stareţul Amfilohie de la monastirea Moldoviţa, pe care cu toţii l-au ales de
ocîrmuitor”, ne-ar putea determina să credem că Cuviosul Simeon e posibil să
fi murit în anul 1484, iar ultimii 8 ani ai vieţii sale, între 1476 şi 1484, i-ar fi
petrecut la Mănăstirea Caşeva din cetatea Gurghia. Ipoteza nu e veridică,
întrucât e puţin probabil ca Cuviosul Simeon să nu fi încercat să se fi întors „la
urma sa”, unde sihăstrise atâta timp şi se învrednicise de a vedea în vedenie pe
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi întrucât era, aşa cum am demonstrat mai sus,
în vârstă de 90 de ani. Cuviosul Anastasie de la Moldoviţa ne dă de înţeles că
aducerea moaştelor Cuviosului Simeon de la Caşeva la Suceava, a avut loc
imediat după terminarea luptei, ceea ce nu se putea întâmpla, trebuind a fi
îngropate după rânduială, iar o dată îngropate, lăsate să se vadă dacă putrezesc.
Probabil, datorită transmiterii pe cale orală a datelor, Cuviosul Varnava redă o
tradiţie ce asociase inconştient data luptei de la Valea Albă în preajma căreia a
murit şi Cuviosul Simeon, cu data mutării moaştelor acestuia, sfârşitul anului
23
Arhim. Varnava, Scurt istoric al M-rii Pângăraţi, în MMS 9-10, 1964, p. 516.
24
1854, p. 58-67. Vezi Addenda
1484 fiind, de fapt, timpul aducerii moaştelor Cuviosului Simeon de la Caşeva
la Suceava, fiind al 8-lea după înmormântarea sa şi primul după dezgroparea sa
la 7 ani de la data adormirii în Domnul, când probabil i-a fost descoperit trupul
neputrezit, fapt ce l-a determinat pe Ştefan cel Mare să-i „aducă sfintele lui
moaşte într’o raclă cinstită şi [să] le ţină în vistieria Sa cu cinste”. Extrasul din
Cuvântul... lui Anastasie din Almanahul din 1854 confirmă, oarecum această
ipoteză, vorbind despre deja „oasele” Cuviosului Simeon, spunându-ne că:
„După ce ear sau restatornicit în țeară pacea, Ştefan VV au trimes la Caşiva de
au adus de acolo pe călugări şi oasele Cuviosului Sehastru Simeon, pre carile
îmbălsămând cu aromate cu evlavie, şi pompă le au astrucat în Cetatea Sucevei,
ear ceialalţi părinţi s-au reaşezat la Pângăraţi, dintre carii pe doi iam apucat, ce
mi-au istoriat toate aceste.”25
Posibilitatea ca trupul Cuviosului să nu fi fost nici măcar îngropat, e
exclusă, aşadar, deoarece chiar Anastasie, în cealaltă variantă a Cuvântului...
său (cea reprodusă de istoricul Petre Năsturel) mult mai aproape în timp de
evenimente, ne dă de înţeles că ucenicii i-au îngropat trupul cu cinste, iar
voievodul Ştefan a îngropat la rându-i moaştele Cuviosului în cetatea Sucevei,
după ce mai întâi a „poprit o parte pentru blagoslovenie”.
Mica neconcordanţă de doi ani (1508 – 1510) a acestor date (1484 + 24
ani fără povăţuitor = 1508, începutul stăreţiei lui Amfilohie la Pângăraţi) la
Cuviosul Barnaba, cu cele date de Anastasie despre următorul stareţ întemeietor
al Mănăstirii, Cuviosul Amfilohie, (1570 anul morţii acestuia – 4 ani petrecuţi
de Cuviosul Amfilohie în Mănăstirea sa de metanie, Moldoviţa, la sfârşitul
vieţii după perioada stăreţiei = 1566; 1566 – 56 ani, perioada păstoririi obştei
de la Pângăraţi = 1510, începutul stăreţiei la Pângăraţi) se explică prin plasarea
datelor morţii Cuvioşilor Simeon şi Amfilohie la sfârşitul anilor 1476 şi
respectiv 1570, precum şi a intrării în stăreţie a Cuviosului Amfilohie cândva în
cursul anului 1509, cei 56 ani de stăreţie ai Cuviosului Amfilohie fiind
număraţi cu aproximare de Cuviosul Anastasie din 1509-1510 până în 1566.
Deoarece anul 1570, ca dată a trecerii Cuviosului Amfilohie la cele veşnice, nu
poate fi greşit, (Cuviosul Anastasie scriind Cuvântul... său povestit de însuşi
Amfilohie chiar la sfârşitul vieţii lui), cei 24 de ani ai petrecerii obştii
25
simeoniene fără povăţuitor, „la urma lor” veche, dacă am vrea să punem de
acord, cât de cât, relatările celor doi aghiografi istorici, ar trebui să fie, probabil
34 (1476 întreg – 1509-1510). Cu siguranţă a existat, şi în această privinţă, o
eroare de copist de-a lungul timpului, produsă prin copierea succesivă a
Cuvântului... Cuviosului Anastasie ce s-a citit ca text aghiografic în numeroase
Mănăstiri până în secolul trecut. Deci cu siguranţă Cuviosul Simeon a murit şi a
fost îngropat în perioada august-decembrie 1476, iar moaştele lui au fost aduse
de la Mănăstirea Caşeva din cetatea Gurghiu în Cetatea Sucevei, tot în aceeaşi
perioadă a anului 1484, ucenicii Cuviosului trăind fără povăţuitor 34 ani (1476
– 1510) după întoarcerea lor din surghiun.
O vieţuire plină de sfinţenie şi revelaţii
Cuviosul Anastasie de la Moldoviţa ne relatează despre un adevărat cult

pe care Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt îl practica faţă de moaştele
Cuviosului Simeon. El ne spune că „apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte,
le-au poprit pentru blagoslovenie, şi cu aromate şi bune mireazme şi cu tămâie
le tămâia totdeauna, spre credinţa şi bună întărirea a blagocestivei Domniei
Sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea mai
nainte cătră dânsul; iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte cu cuviinţă sfinţită şi cu
cinste le-au îngropat în cetatea Socevii”.26
Această „dragostea şi căldura duhovnicească ce avea mai nainte cătră
dânsul” [către Marele Voevod] Cuviosul Simeon, e o mărturie sigură a relaţiei
de filiaţie duhovnicească ce exista între domnitor şi Cuvios, începută probabil
de când Cuviosul Simeon merge la domnitor spre a-i cere sprijinul de a construi
o biserică pentru sihăstria sa: „Sihastrul Simion, auzind că Ştefan voievod cel
Mare neîncetat zideşte monastiri, s-a dus şi l-au rugat să-i dea milostenie să
facă un schitişor de lemn, şi la anul 1461 a făcut biserică de lemn cu hramul
sfîntul marele mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir”.27
Extrasul din Cuvântul... lui Anastasie reprodus în Almanahul din
1854 ne relatează amănuntul foarte important că Sf. Simeon a călătorit la
Voievodul Ştefan cel Mare „degând un restămiu de pace, întărit de puterea de
26
Cuvânt pentru zidirea Mănăstirii Pângăraţi, la Petre S. Năsturel, op. cit. p. 396.
27
Arhim. Varnava, Scurt istoric al M-rii Pângăraţi, în MMS 9-10, 1964, p. 516.
sus, şi răzămat pre toiagul bătrâneţilor, [împreună] cu Shimonahul Epifanie”28,
acest schimonah Epifanie fiind un contemporan şi un împreună nevoitor în
viaţa ascetică cu Sf. Simeon în pustia de pe muntele Păru unde s-a format vatra
Mănăstirii Pângăraţi. Tot această variantă a Cuvântului... ne spune mai departe
că „Ştefan Voievod s-au bucurat foarte de această rugăminte pentru că el
auzise de Sihastrul Simeon, ci de mult dorea a-l vedea, pentru că mult iubea
pe cei cu evlavie ca şi pe cei cu aprozie, şi după ce l-au onorat şi l-au
îndănuit cu ajutoriul peste cât au fost cerut, l-au îndemnat a se ruga pentru
fericirea ţerei şi pentru a sa Domnie.”29
E prezentată iarăşi, şi din această relatare, iubirea domnitorului ctitor
faţă de Cuviosul Părinte şi în acelaşi timp nădejdea ce o avea el în
rugăciunile Sfântului Simeon pentru apărarea şi bunăstarea ţării şi a domniei
sale, expresie a concepţiei medievale teocratice pe care o avea în ceea ce
priveşte conducerea statului .
De aceea, lunga relaţie duhovnicească de cel puţin 15 ani dintre
Cuviosul Simeon de la Pângăraţi şi Voevodul canonizat acum sfânt, împreună
cu mărturiile de mai sus privind dragostea şi căldura duhovnicească ce şi-o
împărtăşeau reciproc, precum şi cultul ce-l va avea domnitorul faţă de moaştele
Cuviosului în familia voievodală, ne permit să întrevedem, cu mare
probabilitate, în Cuviosul Simeon ce-l de al doilea duhovnic ce-l sfătuia, alături
de Sfântul Cuvios Daniil Sihastru, pe Marele Voievod.
Modul vieţuirii obştii Cuviosului Simeon la începutul fiinţării
Mănăstirii trebuie să ni-l imaginăm în mici bordeie de lemn îngropate în
pământ, ascunse în codrii de tisă şi stejar ce se amestecau pe culmea muntelui
Păru, fiind expresia unei vieţuiri eremitice isihaste, la început, iar mai apoi, pe
măsura înmulţirii numărului ucenicilor Sfântului Simeon, chinoviale isihaste.
Acest fapt ne e descris chiar de Sfinţii Simeon şi Amfilohie în dialogurile lor cu
voievozii Ştefan cel Mare şi, respectiv Alexandru Lăpuşneanu, evocat şi relatat
în extrasul mai vechi din Cuvântul... lui Anastasie despre zidirea Mănăstirii
Pângăraţi transmis în Almanahul din 1854:
În acest extras din Cuvântul... ni se dă de înţeles despre sărăcia de bună
28
29
Ibidem.
voie şi despre mulţumirea şi pacea în care trăiau aceşti nevoitori, Sf. Simeon
spunându-i voievodului Ştefan că: „noi petrecem în pustie nimic având, dar
nimic lipsindu-ne, pentru că avutul nostru este acel pustiu, fără numai biserică
ne lipseşte”.30
Mai departe prin dialogul Sf. Amfilohie cu Alexandru Lăpuşneanu
aflăm cum îşi împlineau pravila şi cum petreceau duhovniceşte vieţuitorii
primei obşti simeoniene şi amfilohiene din vatra viitoarei Mănăstiri Pângăraţi:
„Alexandru VV. carile cu luareaminte asculta aceste dregeri a vechimei,
au întrebat cum în timp, când n-aveau biserica, călugării petreceau, neavând
nici cele de îndestulare? „Rugile de toate zilele le ziceam înaintea unui
iconostas, ear în zile de serbători cu toţi părinţii mergem la Monastirea Bistriţei,
pentru nutreţul nostru am făcut curături cu sapa am lucrat un ogor, am sămănat
grău şi am plantat pomi roditori hultuiţi, ca să poată şi strănepoţii a se pildui de
înfrânarea noastră şi a gusta din osteneala cu care am petrecut aici...”31
În ce consta acest iconostas înaintea căruia părinţii îşi făceau rugile nu
putem şti cu exactitate însă putem bănui că ar fi similar celui care există şi
astăzi în cadrul Mănăstirii Bisericani evocând icoana arătată în copac primilor
Sfinţi nevoitori de aici, Sfinţii Iosif şi Chiriac de la Bisericani, deci ceva foarte
rustic şi natural adaptat unei locuiri simple şi aproape improvizate în pădure şi
în munte.
Stareţul Varnava ne spune în al său scurt istoric că: „Cel întîi a fost
sihastrul Simioan, care la anul 1432 a locuit în locul unde este monastirea şi
mai adunându-se vreo cîţiva pustnici au petrecut 29 ani fără de biserică,
numindu-se sihăstria lui Simion”.32 Faptul că Ştefan cel Mare îi construieşte
Cuviosului Simeon o mică biserică de lemn, la anul 1461, dovedeşte că avea în
obşte şi un număr de monahi care aveau nevoie de ea, probabil vreo 20-25,
după cum crede şi Părintele Ioanichie Bălan şi după cum afirmă explicit şi
varianta prelucrată în Almanahul din 185433 a Cuvântului... lui Anastasie, cu tot
30
31
Ibidem.
32
Arhim. Varnava, Scurt istoric...
33
1854, p. 58-66. Vezi Addenda: „Încât, îndată puind temelia de peatră s-au durat din lemn de
cu cei ce au continuat să vieţuiască eremitic prin codrii din jurul vetrei unde s-a
construit biserica, timp de încă „23 de ani, până când Mahomed II,
subjugătoriul Constantinopolului s-au încercat a supune de asemenea şi trecutul
lui Ştefan Voievod.”34 De ar fi fost o obşte mai mică, probabil nu era necesar să
plece în bejenie la Caşiva în anul 1476, putându-se retrage şi întreţine cumva pe
perioada cotropirii din partea turcilor mai în adâncul munţilor.
Putem concluziona pentru această primă perioadă din istoria vetrei
Mănăstirii Pângăraţi, ca rod principal al vieţuirii obştii Cuviosului Stareţ
Simeon sihastrul, întemeierea sa ca şi comunitate în care legăturile spirituale
între membrii ei şi cu locul lor de vieţuire isihastă s-au cristalizat deplin prin
construirea primei mici bisericuţe de lemn şi prin întoarcerea obştii din
surghiun la vechea vatră, chiar dacă aceasta fusese total pustiită. Cu siguranţă
ajutorul bănesc şi spiritual primit din partea evlaviosului Voievod a determinat
implicarea în actul ctitoricesc iniţial şi a altor locuitori, probabil pîrcălabul de la
Tîrgu Pietrei şi meşterii pietrari şi tîmplari ce au înălţat acea primă mică
biserică de lemn la Pîngăraţi. Însă ctitorul principal al acestui nou ethos sau duh
al locului a fost cu siguranţă Cuviosul Simeon, dar mai ales, Sfântul Mare
Mucenic Dimitrie despre care Cuviosul stareţ Varnava ne dă de înţeles că i s-a
arătat în vedenie Cuviosului Simeon determinându-l astfel să „aşeze” pentru
noua vatră monahală şi pentru noua bisericuţă "hramul sfîntului şi slăvitului
marelui mucenic Dimitrie izvorîtorul de mir”.
Extrasul prelucrat al Cuvântului... lui Anastasie reprodus în Almanahul
din 1854 relatează amănuntul că, de fapt, Cuviosul Simeon a avut o vedenie în
vis care l-a convins să închine noua ctitorie ocrotirii Sf. Mare Mucenic
Dimitrie: „Sihastrul Simeon înturnându-se cu mare bucurie la Pângăraţi şi
pregătind pentru lucru, nu se dumerea cărui sfânt se închine biserica? Când,
adormind au visat că peste curgerea apei din poeniţa învecinată, era răspândită
mare lucoare de lumină, şi i se părea că elu însuşi cânta troparul Sfântului
Dimitrie , deşi în trezie nu-l cunoştea de-a-rostul. Împărtăşind apoi a doua zi
pinu cu mare maestrie biserica, pre lângă care împreună cu 20 fraţi au vieţuit în
rugăciuni...”.
34
Ibidem.
acest vis părinţilor, toţi au recunoscut voea cerească a se închina biserica sub
patronajul Sfântului Dimitrie.”35
Vieţuitorii de atunci şi de după ai obştii au avut cu siguranţă vie în
conştiinţă „arătarea Sfântului Mucenic Dimitrie ce i s-a făcut în vedenie”
Cuviosului Simeon, care, de altfel se va repeta şi către voievodul Alexandru
Lăpuşneanu, ca eveniment spiritual reîntemeietor al noii Mănăstiri. Cu
siguranţă a existat, aşa cum intuieşte Părintele Ioanichie Bălan, o slujbă de
sfinţire a noii biserici, poate chiar la 26 octombrie 1461, de hirotonire ca preot
poate a Cuviosului Sihastru Simeon de către mitropolitul de atunci al ţării,
Teoctist I, tocmai pentru a consfinţi actul de ctitorie spirituală care deja se
săvârşise: întemeierea unui loc de sfinţenie şi mântuire.
Viaţa de sfinţenie a Cuviosului Simeon a rămas, cu siguranţă, vie în
conştiinţa generaţiilor următoare de călugări dar şi de mireni, considerarea sa ca
sfânt încă din viaţă fiind atestată de manuscrisul aghiografic al Vieţii lui scrisă
întîi de ucenicii săi, de la „Schitul lui Simeon” din Pîngăraţi, manuscris care a
circulat până în secolul al XIX-lea.36
Păstrarea “rămăşiţei sfintelor lui moaşte, cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste,
… în cetatea Sucevei” încă din timpul lui Ştefan cel Mare, a dat cu siguranţă
posibilitatea unui cult generalizat şi oficial al Sfântului Simeon în Moldova
Medievală, aşa cum de altfel atestă şi Pomelnicul ctitoricesc de la 1793.
Păstrarea ca un “tezaur tăinuit” în cetatea de scaun a Sucevei a unei părţi din
moaştele Cuviosului Simeon Sihastrul, precum şi ipoteza Părintelui Ioanichie
Bălan ca o altă parte din “moaştele sale să fi … fost, în cele din urmă,
distribuite pe la bisericile noi, în timpul sfinţirii, după tradiţie”37, ipoteză foarte
veridică din punct de vedere istoric ţinând cont de strânsa legătură dintre
familia voievodală ce a păstrat moaştele şi Biserică, creează temeiul
indiscutabil al considerării lui ca Sfânt şi deci al canonizării lui oficiale şi în
modernitate, reînnodând astfel tradiţia frântă de iluminismul şi materialismul
35
36
Forma scurtă a acestei vieţi, compusă de către ieromonahul Anastasie, egumenul
Moldoviţei, înainte de anul 1570, a circulat copiată prin mănăstiri şi prin schituri, ultima ei
copie fiind făcută la 3 noiembrie 1808 de către rnonahul Metodie din mănăstirea Agapia
Veche.
37
ultimelor două zbuciumate şi sângeroase secole.
Cuviosul Amfilohie
Începând cu anul 1508, aşa cum ne spune Cuviosul Varnava, obştea

vieţuitoare la Pângăraţi a primit ca Stareţ şi povăţuitor duhovnicesc, după
24<34 ani de vieţuire fără povăţuitor, pe Prea Cuviosul Amfilohie de la
Mănăstirea Moldoviţa. Lunga perioadă cât a fost la cârma duhovnicească a
Mănăstirii trebuie să fi fost cu adevărat una de înflorire atât spirituală cât şi
materială, tocmai prin continuitatea şi stabilitatea ce a asigurat-o deosebitele
sale calităţi duhovniceşti despre care mărturiseşte Cuviosul Anastasie de la
Moldoviţa. Acesta, descriindu-l, alcătuieşte practic unul din primele portrete
aghiografice ale literaturii noastre, şi în acelaşi timp ne evocă îndeletnicirile
isihaste ale monahilor de atunci din chinovii. El ne spune despre Cuviosul
Amfilohie că „din copilăria lui s’au nevoit în viaţa călugărească, fiind mărturisit
de toţi pentru faptele lui cele bune. Şi era scriitoriu foarte iscusit şi ştia
meşteşug a lucra la lemn, şi era cinstit de toţi Domnii şi miluit, darâ de carte om
prost se arăta. Şi până la bătrâneaţe bine şi-au ocârmuit viaţa sa; în foame, şi în
seate, în răbdare, şi întru osteneale, întru toată nevoinţa duhovnicească. Şi dela
draci năpăşti şi ispite multe au răbdat până la moarte. Şi sfârşitul vieţii sale bine
au sfârşit: că au dat ţărana ţărnei şi s’au dus în calea cea lungă a părinţilor,
luându-şi plata ostenealelor sale de la Dreptul Judecătoriu, şi cu cinste s’au
îngropat de ucenicii săi”.38
Relatarea din extrasul prelucrat al Cuvântului... lui Anastasie din
Almanahul din 1854 ni-l descrie în mod similar pe Cuviosul Amfilohie,
precizându-ne originea sa suceveană şi vârsta fragedă de la care a intrat în
monahism: „El era din naştere din cetatea Suceava, fiind de 16 ani au întrat în
monastirea Moldoviţa, şi căutând loc mai selbatic sau tras la Pangaraţu unde au
petrecut 59 ani, în tot cursul vieţii sale el nu mărginea a sa evlavie numai în
zicere de rugăciuni, şi faptele sale le aplica după cele de D-zeu orânduite. El era
bun scriitoriu şi multe scripte învăţate au fost lăsat monastirei asemene dibaciu
au fost în manufăptură lucrând în lemnul felurite icoane, cruci şi podoabe de
unile şi altele multe s-au fi păstrat în monastire deacă aceasta n-ar fi fost deseori
38
Cuvânt pentru zidirea Mănăstirii Pângăraţi, p. 399.
prădată şi arsă. Prin cuvintele şi faptele sale îndemna pe fraţi la plinirea unor
asemene îndatoriri zicând pururea că: cuvântul fără faptă este mortu!”39
Observăm oarecare diferenţe între cele două descrieri, Sf. Amfilohie
fiind prezentat aici ca un bun scriitoriu şi priceput în lucrul de mână,
impresionând şi înzestrând obştea pe care o va conduce cu vrednicie.
Ca expresie a calităţilor intelectuale şi artistic-literare, a experienţei şi
maturităţii duhovniceşti a Cuviosului sihastru Amfilohie ni se relatează în
documente despre o destul de bună organizare a mănăstirii sale la anul 1540-
1541, pe care Nicolae Iorga, marele istoric o evocă astfel: „Pângăraţii din
Neamţ fiinţau ca mănăstire bine orânduită, cu doi proegumeni, mulţi
ieromonahi, ierodiaconi şi destui călugări «cărturari şi proşti», la anul 1540-
1”.40 Datorită acestui bun spirit organizatoric Cuviosul a putut înzestra
mănăstirea cu un clopot mare de 500 Kg pe care actul de donaţie silnică a
mănăstirii către stat din anul 1951 îl mărturisea ca datând din anul 1547. (vezi
Addenda)
Tot Cuviosul Anastasie ne spune că a trăit 83 de ani, murind la anul
1570. Deducem de aici că s-a născut cândva pe la 1487, în climatul de
efervescenţă religioasă animat de construirea a nenumărate mănăstiri şi biserici
de către marele Voevod Ştefan şi de boierii săi, fapt ce l-a determinat să intre
din copilărie în nevoinţele vieţii călugăreşti, pe care le va purta timp de peste 60
de ani (56 ani stareţ la Pângăraţi + 4 ani vieţuiţi în retragere la Mănăstirea de
metanie Moldoviţa până la sfârşitul vieţii + câţi ani va mai fi vieţuit ca novice
în tinereţe la Moldoviţa înainte de a se fi călugărit şi a fi ales şi trimis ca stareţ
la Pângăraţi).
Dacă judecăm cu atenţie datele enunţate în relatările de mai sus, ne dăm
seama că Amfilohie a fost numit stareţ pe când avea doar 21 de ani, o vârstă
destul de fragedă pentru a fi stareţ al unei mănăstiri sihastrie chiar şi văduvite
de o conducere înţeleaptă timp de 24 sau 34 ani. Acest fapt ridică unele semne
de întrebare şi invită la o analiză din care putem deduce încă alte amănunte
privind personalitatea sa şi situaţia mănăstirii în acea epocă.
39
40
N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, 1908, p. 109, cf. Arch. Ist., I 2, pp. 26-27,
no. 295.
Faptul că el era chiar din cetatea de scaun a Moldovei, Suceava, şi că,
(în acea epocă în care învăţământul şi scrisul şi cititul nu era accesibil oricui), el
ştia carte şi „era bun scriitoriu şi multe scripte învăţate au fost lăsat monastirei
asemene dibaciu au fost în manufăptură”, ne îndeamnă să credem că el era,
probabil, cel puţin fiul vreunui om cu stare sau boier apropiat clasei sau casei
domnitoare din Moldova, poate chiar un apropiat al Muşatinilor („era cinstit de
toţi Domnii şi miluit”), pe care aceştia îl trimit să aibă grijă de una dintre
mănăstirile de suflet ale lui Ştefan cel Mare, unde vieţuise unul din duhovnicii
care îl îndrăgise pe domnitor şi ale cărui moaşte sau relicve erau în visteria ţării
ca odor de mare preţ şi cinste. Dacă ne gândim că vatra mănăstirii Pângăraţi
depindea de mai vechea şi mai întemeiata Mănăstire voievodală Bistriţa, nu se
explică cum de stareţul de la Bistriţa nu şi-a impus un egumen sau stareţ din
propria mănăstire prin care să conducă şi să influenţeze viaţa obştii din sihăstria
fostului Cuvios Simeon, aşa cum vom vedea că va încerca de nenumărate ori,
de-a lungul istoriei ctitoriceşti şi medievale, începând cu chiar momentul
ctitoririi de către Lăpuşneanu a bisericii Mănăstirii. Ipoteza ca obştile ambelor
vetre mănăstireşti, Bistriţa şi Păngăraţi ar fi fost îmbătrânite şi că venirea
tânărului Amfilohie tocmai de la Moldoviţa ar fi fost o soluţie de moment,
salvatoare pentru situaţia precară a sihăstriei Cuviosului Simeon, nu poate fi
credibilă pentru că în Evul Mediu nu existau asemenea crize iar situaţia
economică şi social religioasă a Moldovei la sfârşitul domniei lui Ştefan cel
Mare era bună şi prosperă. De aceea putem crede cu siguranţă că tânărul de
doar 21 ani, Amfilohie, avea într-adevăr calităţi deosebite astfel încât venind,
cu doar 5 ani de expierenţă şi vieţuire monahală în obştea mănăstirii Moldoviţa,
a fost ales ocârmuitor de către toţi vieţuitorii sihăstriei Cuviosului Simeon, aşa
cum ne spune relatarea din scurta istorie a cuviosului Barnaba. Probabil că în
scurta sa perioadă de formare la Moldoviţa care avea probabil îndatorirea de a
educa şi forma vieţuitori monahali ca şi ctitorie voievodală nou construită
atunci, învăţase carte şi se educase duhovniceşte şi administrativ, iar „căutând
loc mai selbatic sau tras la Pangaraţu” a fost ales ocârmuitor de toţi din această
obşte, într-un context în care fiul lui Ştefan cel Mare ce-i va urma la domnie,
Bogdan al III-lea (n. 1479 - d. 1517) a ajuns domn al Moldovei la doar 25 de
ani conducând efectiv Moldova timp de 13 ani, între 2 iulie 1504 și 20 aprilie
1517, după ce fusese asociat la domnie încă din 1497, deci la vârsta de doar 18
ani. Cuviosul Amfilohie, dacă într-adevăr a fost un exponent sau un apropiat al
clasei sau casei domnitoare, a putut cu siguranţă sa-şi asume conducerea unei
sihăstrii la doar 21 ani, fiind recunoscut ca atare de obştea acesteia şi având
prioritate pentru aceasta în faţa oricărei voinţe a stareţului Mănăstirii Bistriţa
care nu mai rânduise stareţ pentru sihăstria lui Simeon timp de 24 sau 34 de ani.
Autorul extrasului din Cuvântul... lui Anastasie publicat în Almanahul
din 1854 ne reliefează faptul că stareţul Amfilohie a păstrat legătura cu
mănăstirea sa de metanie, Moldoviţa, fiind sub ascultarea continuă a stareţului
de acolo, arătând şi citind părinţilor obştei sihăstriei Cuviosului Simeon, în
ajunul returnării sale la Moldoviţa după 59 de ani de vieţuire la Pângăraţi, „o
scrisoare pe care o purta de 40 de ani la sânu, şi prin care Stareţul acei
monastiri cei fusăse şi mărturisitoriu îi amintea votul de a se înturna la metania
sa spre a-n chee acolo zilele sale, precum au juruit înaintea icoanei Maicii
Domnului”.41
Deşi acest citat ar putea fi socotit o intercalare aghiografică finală a
autorului extrasului din Cuvântul... lui Anastasie publicat în Almanahul din
1854 cu scopul vădit educativ de a cultiva fidelitatea monahilor faţă de
mănăstirea lor de metanie, o afirmaţie similară privind dorinţa de reîntoarcere
în mănăstirea sa de metanie e formulată de Amfilohie, mai la începutul
Cuvântului..., în cadrul dialogului său din 1558 cu voievodul Alexandru
Lăpuşneanu: „dar ajungând la 70 ani a(i) vieţii, doresc a mă înturna la metania
mea, unde demult m-aşu fi dus, deacă nu m-ar fi reţinut aicea dragostea
confraţilor mei şi dorinţa a vedea întemeiată soarta Monastirii pentru care
înduratu-l Dumnezeu au însuflat Măriei Tale bună-voire.”42
Conformitatea datelor relatate în acest pasaj demonstrează autenticitatea
textului şi faptul că el nu a fost recompus cu cuvintele sale de către autorul
extrasului publicat în Almanahul din 1854, pentru că născându-se pe la 1487,
Amfilohie avea în 1558 în jur de 70 de ani (1487+70=1557). Autorul acestui
extras ne spune cu cuvintele sale spre sfârşitul istorisirii despre mănăstire
publicată în Almanah, că „Stareţul Amfilohie după ce au văzut pizma
(Ieromonahului Serapion, Egumen Monastirei Bistriţa care se împotrivea făţiş
şi pe ascuns construirii bisericii de la Pângăraţi de către voievodul Lăpuşneanu)
41
42
înfrânată, plinite dorinţele sale şi întărite dresurile de dania moşiilor, şi buna
rânduială aşăzată în monastire, au împărtăşit părinţilor voinţa sa de a se înturna
de amu la monastirea Moldoviţa...”43 Acest fapt s-a petrecut, aşa cum ne dă de
înţeles mai departe tot acelaşi autor în 1567, când, se pare, stareţ al mănăstirei
Bistriţa era „Teodorit Egumen Monastirii Bistriţa” căruia Amfilohie îi şi lasă
grija mănăstirii şi ctitoriei sale de la Pângăraţi: „Neputându-se opune la
asemene temeiuri (ascultarea faţă de stareţ de a se întoarce la mănăstirea de
metanie) cu toţii au ales de urmaş la stăriţie pe Teodorit şi apoi cu a tuturor
întristare la 1567 s-au înturnat la Moldoviţa unde s-au îmbrăcat în chipul cel
mare Simonahicesc puindu-se numele de Enoh şi petrecând în rugi, în ajunare
şi osteneală peste 4 ani au răposat după ce mai înainte ş-au prezis anume şi ziua
morţii.”44
Vedem, aşadar, că, rod al vieţuirii şi sporirii sale duhovniceşti, Cuviosul
Amfilohie se învredniceşte la sfârşitul vieţii sale să ia schima mare îngerească,
devenind în ultimii 4 ani ai vieţii sale, la mănăstirea Moldoviţa,
ieroschimonahul Enoh, înzestrat prin harul lui Dumnezeu cu darul înainte
vederii, profeţindu-şi ziua şi ceasul mutării sale la cele veşnice, „la leat 7079
(1570), Septemvrie 7, în zilele lui Bogdan Voevod, la 7 ceasuri din noapte”,
după cum ne spune Cuviosul Anastasie: „că mare dar au luat bătrânul
Amfilohie mai nainte de mutarea sa; că vreamea şi zioa mutării sale au spus
mie smeritului Anastasie; şi nimenea să nu fie necredincios, ca să nu cază în
ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sânt.”45
Această autentică sfinţenie, câştigată de Cuviosul Amfilohie printr-o
vieţuire de smerită înţelepciune, explică pe de o parte cultul de care se va
bucura memoria sa, imediat după mutarea sa la cele veşnice „pomenirea lui,
spunându-ne Cuviosul Anastasie, s’au aşezat să se facă în ziua Naşterii
Născătoarei de Dumnezeu, Septemvrie 8, în toţi anii, până va fi sfânta
Mănăstire”46 [Pângăraţi], iar pe de altă parte explică cauza actului ctitoricesc al
noii Biserici pe care Voevodul Alexandru Lăpuşneanu o va construi în timpul
stăreţiei lui în anii 1558-1560.
E de meditat în continuare asupra personalităţii duhovniceşti a Sfântului
43
Ibidem.
44
Ibidem
45
46
Idem, p. 400.
Amfilohie, pentru că datele istorice ne oferă încă câteva elemente contextuale
din care putem să întrezărim şi să înţelegem mai mult. Conflictul pe care l-a
avut voievodul Alexandru Lăpuşneanu cu stareţul Serapion de la Bistriţa în
timpul construirii bisericii între anii 1558-1560, e situat în contextul în care la
anul 1554, Alexandru Lăpușneanu a renovat complet mănăstirea Bistriţa. Dacă
revelaţiile onirice ale voievodului prin care a primit poruncă să ctitorească la
Pângăraţi sunt total autentice, aşa cum mărturisesc detaliile din cele două
variante ale Cuvântului... lui Anastasie, atunci, chiar în eventualitatea
posibilităţii cunoaşterii reciproce (la vreo vizită a Cuviosului Amfilohie în
Mănăstirea Bistriţa de care depindea Pângăraţiul în acea vreme) a voievodului
Lăpuşneanu şi a Sfântului Amfilohie înainte de primirea poruncii, Cuviosul
Amfilohie ducea o viaţă autentic isihastă şi sfântă făcând ca lumea sfinţilor din
ceruri să-i asculte rugăciunile şi să intervină în planul mundan pentru a
determina actul ctitoricesc ce a pecetluit destinul sihastriei Cuviosului Simeon
transformând-o în mănăstire cu biserică şi chilii zidite din piatră spre a dăinui
peste veacuri. Cu adevărat, Cuviosul şi Sfântul Amfilohie a fost o personalitate
deosebită, rânduită de pronia dumnezeiască, şi acest lucru îl putem deduce,
iarăşi din faptul că, rezumând viaţa lui, putem spune că apare în viaţa mănăstirii
Pângăraţi venind din Suceava pentru a rezolva problema acestei mănăstiri ce nu
putea sau nu se vroia a fi rezolvată de către obştea şi conducerea Mănăstirii
Bistriţa care, de altfel, după întoarcerea sa la Moldoviţa va prelua ocârmuirea
mănăstirii Pângăraţi prin stareţul Teodorit.
Acest lucru îl vom înţelege mai bine dacă medităm asupra faptului că
cei doi Cuvioşi întemeietori ai mănăstirii Pângăraţi, s-au născut exact la 100 de
ani distanţă unul de altul, Simeon la 1387 iar Amfilohie la 1487, în aceasta
putând contempla un act al proniei divine ce a îngrijit ca prin doi aleşi ai ei să
înalţe şi să hotărască destinul acestei mănăstiri.
Voievodul Alexandru Lăpuşneanu
Având ca ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care iarăşi se

arată în vis către domnitorul ctitor de astă dată, iar nu către stareţ, (Amfilohie în
acel timp) vatra sihăstrească din Poiana lui Simeon va primi vizita a însuşi
Voevodului Alexandru Lăpuşneanu, ce primeşte poruncă în vis de la Marele
Mucenic spre a construi o nouă biserică în locul celei construite de Ştefan cel
Mare şi distrusă de turci.
Relatarea lui Anastasie ne descoperă portretul spiritual al unui
Alexandru Lăpuşneanu total deosebit de cel creionat de istorici şi de nuvela lui
Negruzzi, anume un voevod plin de religiozitate şi de dorinţa de a ajuta
Biserica. După actul de fundare al Mănăstirii Slatina, Alexandru Lăpuşneanu e
înfăţişat colindând ţara, „precum aveau obiceaiu Domnii Moldovei a umbla pe
la târguri şi cetăţi, din vremi de demult”, ajungând astfel şi „la Cetatea
Neamţului şi deacolo la târgul Pietrii”, unde primeşte descoperirea în vis din
partea Sfântului Mucenic Dimitrie în ajunul zilei sale de prăznuire: iar când au
fost luna lui Octomvrie în 22 de zile, la miezul nopţii, i s’au arătat lui în vis un
voinic cu veşminte albe îmbrăcat şi foarte frumos, cu dumnezeiască slavă
împodobit, şi i-au zis lui: scoală-te voevodule şi degrab să mergi la Pângăraţi,
unde petreace un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani, şi să zideşti întru
numele mieu biserica, pre locul unde am avut mai înainte făcută de bătrânul
Ştefan voevod, în zilele stariţului Simeoan ieromonah.”47
Autorul extrasului din Almanahul din 1854, marcat deja de concepţia
romanticilor ce şi-o făcuseră despre Lăpuşneanu, ne oferă o relatare în care îl
înfăţişează pe domnitor mustrat de conştiinţă pentru faptele crude pe care le
săvârşise împotriva boierilor, drept pentru care ctitoreşte pentru a ispăşi şi a se
îndrepta înaintea lui Dumnezeu:
„Domnia lui Alexandru - Vodă Lăpuşneanu s-au însemnat prin multe
fapte crunte, pe care au cercat apoi a le îndrepta prin întemeierea Monastirii
Slatina. Dar într-un moment când cugetul lui îl rodea de cele plinite, au juruit a
mai urzi încă o Monastire, în un loc singuratic, şi auzind despre un sihastru
Leontie, s-au îndrumat într-acolo împreună cu o suită numeroasă de boieri şi
arnăuţi, şi plăcându-i poziţia locului, numit Slatina au însemnat a se pune
temelia unei biserici, la anul 7066 (1558). După aceea, pre cum făceau Domnii,
au cercetat ţara şi pe la cetatea Neamţu au ajuns la aceea a Petrei. Aici
adormind noaptea spre 26 Octombrie, i s-au arătat în vis un june şi frumos ostaş
în veşminte albe şi conjurat de cerească lucoare, zicând către Alexandru:
„Deşteaptă-te şi mergi fără preget la Pângăraţi unde Stareţul Amfilohie petrece
47
Idem, p. 393.
de 50 de ani, şi zideşti în numele meu o Monastire acolo… »48
Informaţiile de mai sus, oferite de autorul extrasului din 1854 nu sunt
întru totul corecte. Sihastrul care l-a sfătuit pe Voievodul Lăpuşneanu să
zidească mănăstirea Slatina nu e Leontie ci Pahomie, iar anul 1558 (7066) nu e
anul când s-a pus temelia mănăstirii Slatina ci, aproximativ, anul când s-a sfinţit
această mănăstire, precum mărturiseşte şi cronicarul Grigore Ureche: "Mai
apoi, domnind Alixandru vodă țara, întru lauda lui Dumnezeu au zidit
mănăstirea Slatina, cu multă chieltuială și osârdie și o au sfințit-o Grigorie
mitropolitul și la sfințenie zic să fie fost preoți cu diiaconi 116. Aceasta s-au
lucrat în anul 7066 (1557) și o au sfințit-o octovrie 14."49 Iarăşi data primei
vedenii a Sf. Dimitrie către voievodul Lăpuşneanu e pe 22 octombrie după cum
mărturiseşte Cuvântul... lui Anastasie, în 26 octombrie fiind vedenia din al
doilea an, probabil 1559.
Oricum, ce ne interesează aici e ortodoxia şi înţelepciunea voievodului
(ce va deveni după călugărie monahul Pahomie tocmai în cinstea sihastrului de
la Slatina ce l-a îndemnat la a zidi mănăstirea Slatina) ctitor, mai apoi, al
bisericii Mănăstirii Dochiariu din Athos, iar acestea se vădesc din precauţia cu
care întâmpină această descoperire în vis din partea Marelui Mucenic Dimitrie.
El convoacă întreg sfatul ţării de atunci spre a se pronunţa asupra veridicităţii
descoperirii şi poruncii primite, iar răspunsul dat de boierii sfatului relevă
cultura creştină a elitei conducătoare a Ţărilor Româneşti din acele timpuri: „iar
ei toţi cu un suflet şi cu un glas au răspuns, că dela Dumnezeu şi dela Duhul
Sfânt fiind povăţuiţi, ziseră: dela Dumnezeu iaste întru adevăr videniia aceasta;
că şi în sfintele Scripturi am aflat, şi dela prea întelepţi Dascăli am auzit, că tot
ce iaste spre lucru bun, spre zidirea Bisericii, spre miluirea săracilor, spre
ertarea greşiţilor, şi spre pomenirea de veacinicile munci şi de judecată,
aceastea toate dela Dumnezeu sânt”.50
Aceeaşi înţelepciune dar şi dragoste duhovnicească a clasei boiereşti
rezultă şi din întreaga „voroavă duhovnicească” ce a avut loc la „masa mare
48
49
Grigore Ureche - "Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de
cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă", cf
https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Slatina
50
împărătească” pe care voievodul o dă la Mănăstirea Pângăraţi împreună cu
boierii şi vitejii săi obştii conduse de Cuviosul Amfilohie: „şi de multă bucurie
şi veselie s’au umplut, şi s’au aprins de Dumnezeescul Duh ceale dinlăuntru ale
lor, şi s’au cuprins şi mult au plâns. Şi pentru mântuirea sufletului nu puţin au
vorbit, încă şi pentru deşărtăciunea lumii aceştiea din destul au vorbit: cum că
ca o umbră treace lumea aceasta, şi viaţa noastră ca praful şi ca fumul se stinge;
şi cum blagocistivii împăraţi au zidit sfintele Mănăstiri, şi cu Dumnezeu s’au
împreunat”.51
Această dorinţă de a fi împreună cu Dumnezeu prin mijlocirea unui act
de ctitorie, îl şi determină pe Voievodul Alexandru Lăpuşneanu, chiar la
această masă să hotărască asupra celor necesare pentru începerea construirii
bisericii. Cuviosul Anastasie ne relatează că „după aceasta (după praznic),
îndată au tocmit zidari meşteri şi calfe, şi oameni de salahorie, şi toate ceale ce
sânt spre trebuinţa zidirii”.52 Această „masă mare împărătească” cu siguranţă a
avut loc în ziua de prăznuire a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, deoarece
acelaşi Anastasie ne spune că imediat după visul avut în 22 Octombrie,
Voievodul ctitor „îndată au poruncit să gătească caii, şi la stariţul şi sihastrul au
trimis înainte ca să-i spue de venirea lui. Şi în grabă şi singur Domnul şi cu toţi
boiarii au sosit la sihastrul Amfilohie”.53
Cu siguranţă lucrările propriu-zise urmau să înceapă, [datorită modului
de zidire din acel timp cu var, nisip şi piatră ce trebuiau să se solidifice în
perioada caldă a anului], în primăvara anului următor; şi se pare că într-adevăr
au început, aşa cum ne dă de înţeles Cuviosul Anastasie, care ne spune că,
datorită opoziţiei egumenului Serapion al Mănăstirii Bistriţa şi al întregului său
sobor, voievodul Alexandru Lăpuşneanu „s’au potrivit lor şi au încetat de a zidi
sfânta mănâstire”. Menţionarea acestui egumen al Mănăstirii Bistriţa în legătură
cu ctitorirea Bisericii voievodale de la mănăstirea Pângăraţi plasează perioada
păstoririi sale mult mai târziu decât 1538-1540, aşa cum intuieşte Părintele
Ioanichie Bălan, până prin anii 1560.54 Opoziţia acestui egumen al Mănăstirii
51
Ibidem.
52
Ibidem.
53
Ibidem.
54
Protos. Ioanichie Bălan, Mănăstirea Bistriţa, monografie, p. 32; Serapion e
afirmat ca egumen al Bistriţei în diferite documente din epocă. Cf. DIR, Q, XVI/1, p.403-
Bistriţa, vădeşte un conflict de interese şi supremaţie teritorială pe care
cronicarul aghiograf îl atribuie foarte înţelept zavistiei diavoleşti, dar ne arată în
acelaşi timp şi smerenia şi frica de Dumnezeu a domnitorului Lăpuşneanu.
Anastasie ne povesteşte că egumenul Serapion „mult au împiedecat pre Domnul
Alexandru Voevod, jurându-l cu numele lui Dumnezeu ca să nu mai zidească
altă mănăstire aproape de mănăstirea lor. Iar el ca un Domn blagocestiv şi întru
toate ascultătoriu, iar mai vârtos se temea de blestem, au încetat despre zidirea
mănăstirii Pângăraţi, ca zavistiia zice, nu ştie a cinsti cele de folos”55.
Autorul extrasului din Almanahul din 1854 descrie această zavistie prin
două frumoase pilde despre pizmă, comparând tranşant, datorită acestei patimi,
pe egumenul Serapion cu însuşi demonul: Cu toate aceste măsuri mărinimoase
a Domnitoriului, lucrul nu se înainta, căci demonul, pizmatic de fapta bună,
luând forma Ieromonahului Serapion, Egumen Monastirei Bistriţa, prin multe
uneltiri împedeca pe lucrători de a urma îndatorirea lor. Se zice că, deluviul
(potopul) în epoca lui Noe ce au înecat toate, n-au putut îneca pe pizma, care
uşoară fiind plutea pe luciul apelor, şi până azi s-au păstrat, deasemene pre cum
zice o Paremie: Că o dată au întrebat oare cine pe un Filosof, care ochi vedă
mai bine, cei negri, au cei albaştrii? Ear Filosoful au răspuns, nici unii nu redă
aşa de bine ca cei a pizmei! De aceea demonul în forma lui Serapion se nevoea
a nu se adaogi alte altare lui D-zeu, propuind pentru asta multe cuvinte
ademinitoare. 56
Voievodul Lăpuşneanu trăieşte un adevărat calvar şi chin sufletesc al
dorinţei de a ctitori împiedecată de falsa autoritate spirituală a egumenului
Serapion, iar în el de fapt suferea Hristos, aşa cum ne dă de înţeles Cuviosul
Anastasie: „Iar Domnul nostru Iisus Hristos a tot ţiitorul, carele toată suflarea şi
toată făptura mişcă şi viiază,... neîncetat aprindea inima domnului cu râvna
sufletească şi cu aprinderea Sfântului Duh, ziua şi noaptea ceale din lăuntrul lui
se aprindea; şi s’au turburat asupra egumenului de Bistriţa şi pre tot soborul, şi
mult îi ponosluia cu ochi aspri, căci s’au potrivit lor şi au încetat de a zidi sfânta
mănâstire. Şi sta mult la multă mâhniciune, socotind că câţi împăraţi şi
404, nr. 365. Theodor Codrescu, Uricariul IV, Iaşi, 1857, p. 421-424; DIR, A, XVI/1, p.
609-610.
55
56
muncitori au vrut să tăinuiască şi să răsipească numele Bisericii şi n’au putut,
— şi mai vârtos la mai mare amărăciune au venit şi nimica n’au folosit!”.57
Ieşirea totală din acest impas spiritual, o va realiza voievodul
binecredincios în urma unei noi descoperiri în vis din partea Sfântului Mucenic
Dimitrie ce a avut loc, de astă dată în cetatea Sucevei la 26 Octombrie, la un an
după prima, în care Marele Mucenic Dimitrie îl va înfricoşa ameninţându-l cu
surghiunul pentru faptul că a întârziat să îndeplinească actul de ctitorie la care
fusese chemat, dar şi făgăduindu-i reîntoarcerea din surghiun în scaunul de
domnie.
Autorul extrasului din 1854 descrie şi el mai bine frământarea lăuntrică
şi contextul în care a avut loc această a doua vedenie, rezumând şi reîntoarcerea
voevodului din surghiun dar şi sfinţirea bisericii de la Pângăraţi: „Plutind între
îndemnul lui Serapion şi între juruinţa dată lui Amfilohie, neputând afla un
chipu de ai înpăca, când s-au fost plinit anul acei întâi vedenii, au văzut o alta în
care Sântul Dimitrie aspru l-au mustrat pentru încetarea lucrălăi şi i-au prezis că
întru spălarea păcatelor care va perde tronul şi apoi pocăindu-se din inimă şi cu
faptă, ear il va recăpăta. Alexandru VV. spăimântat foarte au adunat a doua-zi
la curte tot sfatul, pe Mitropolitul Grigorie, pe Eftimi Episcopul de Rădăuţi, pe
Protoereul Teodor din Suceava, carii despre astă vedenie cu toţi s-au unit a se
grăbi zidirea bisericei care apoi de Mitropolitul s-au sfinţit la 7068 (1560) unde
se amintează Alexandru VV. soţia sa Doamna Rucsandra â, fii lor Bogdan,
Petru şi Constantin.58
Această prezenţă a planului transcendent al sfinţeniei, manifestate la
nivel oniric în viaţa domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, trebuie s-o înţelegem
ca izvorând nu doar dintr-o mentalitate bolnăvicioasă, bigotă specifică Evului
Mediu, ci dintr-o comuniune spirituală a voievodului ctitor şi a Cuviosului
Amfilohie şi a obştii sale cu Mântuitorul Hristos şi cu Sfântul Dimitrie,
Patronul şi Ocrotitorul vetrei de vieţuire monastică rămasă fără lăcaş de
închinare de aproape un secol, dar trebuie s-o înţelegem în acelaşi timp şi ca
manifestare a lucrării harice de educare şi desăvârşire a credinţei personajelor
ce sunt atrase în actul ctitoricesc sau în conflictul de interese pe care acest act îl
57
58
provoacă.
Dramatica luptă spirituală din sufletul Voievodului ctitor, încununată de
primirea a două revelaţii duhovniceşti cu implicaţii directe în planul concret
istoric, relevă, dincolo de actul ctitoricesc la care e cooptat domnitorul
Lăpuşneanu, procesul de iniţiere şi maturizare prin încercări şi ispite a credinţei
şi staturii sale duhovniceşti, de la simplu domnitor la ctitor şi apoi surghiunit ce
va trebui să-şi piardă identitatea proprie de domnitor încă nedăsăvârşit
duhovniceşte pentru a-şi câştiga o alta, pe un alt plan, cel al împăratului-monah,
ce uneşte în sine ambele demnităţi, conducătoare şi rugătoare. Faptul concret
istoric al ctitoriei se relevă astfel ca având nu doar origini dar şi finalitate
transcendentă spirituală, anume lămurirea credinţei domnitorului ctitor de
mănăstiri59 pe parcursul anului dintre cele două revelaţii şi mai apoi. Aprecierea
cronicarului Grigore Ureche despre Alexandru Lăpuşneanu cum că voievodul
“... şi Pângăraţul au făcut, mai mult de frică, decât de bună voie, că de multe ori
arătându-i-să în vis Sfântul mucenic Dimitrie de-l îngroziia ca să-i facă biserică
59
„Lăpuşneanu poate fi considerat unul din marii ctitori ai Evului Mediu. Deşi a
domnit relativ puţin şi într-o vreme deosebit de zbuciumată şi nesigură, ... el, aşa cum scria
cronicarul catolic Commendone „a refăcut cele mai multe biserici din Moldova şi s-a
îngrijit să zidească unele din temelie”. Cf. Gh. Pungă, op. cit. p. 182. Dintre nenumăratele
sale acte de ctitorie amintim: a rezidit biserica Mănăstirii Bistriţa, purtându-i de grijă în
continuare acesteia, a adăugat un pridvor bisericii Sfântul Nicolae din Rădăuţi; a construit
un turn clopotniţă pentru biserica Sf. Dumitru din Suceava, a construit în întregime
mănăstirea Slatina cu curtea fortificată; a restaurat mănăstirea Neamţ şi a construit biserica
Mănăstirii Dochiaru din Athos, unde este pictat ca “monahul Pahomie”; alături de
mănăstirea Pângăraţi a construit Vânătorii Bistriţei şi a refăcut mănăstirea Râşca; a sprijinit
ctitoriile lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi ale altor domnitori şi boieri înzestrându-le pe
aceste şi pe altele cu sate, moşii, sfinte moaşte şi sfinte daruri, prin aceste fapte fiind un
exemplu pentru boierii şi clerul din timpul său; a făcut importante danii Mănăstiri Vatoped
pentru sfintele moaşte primite de aici; a refăcut biserica mănăstirii Dionisiu din Athos
mărindu-i trapeza şi zidind totodată aici şi o bolniţă; mănăstirea Grigoriu a primit un metoh,
iar în mănăstirea Sf. Pavel din Athos a ridicat paraclisul Sf. Gheorghe; a răscumpărat de la
turci averile mănăstirilor Karakallu, Zograf, Dionisiu şi Dochiar, meritându-şi astfel titlu de
„marele binefăcător al Athosului”; a ajutat de asemenea Patriarhia de Ierusalim făcându-i
danie un sat; a adonat mănăstirii Milişevo din Serbia un aer; a construit aproape în
întregime biserica Uspenia a Frăţiei Ortodoxe din Lemberg pe care a sprijinit-o tot timpul
în lupta împotriva reformaţilor Soţia sa Ruxandra construieşte Sfânta Precista din Roman.
Cf. Gh Pungă, op. cit. p. 182-187.
pe acel loc, s-au apucat cu toată osârdia şi o au făcut”60, suferă în ce priveşte
exprimarea realităţii, neluând în calcul tocmai pizma egumenului Serapion şi
drama lăuntrică a voievodului dreptcredincios ctitor. Se profilează astfel un
portret moral şi duhovnicesc al Voievodului Lăpuşneanu cu totul deosebit de
cel literal, romanţat, larg răspândit în conştiinţa naţională modernă şi chiar
actuală prin opere literare61 şi studii istorice62 influenţate de relatările
tendenţioase şi partinice din cronicele63 scrise de opozanţii şi duşmanii ce şi i-a
60
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. II revăzută, P.P. Panaitescu,
Bucureşti, 1958, p. 27.
61
E vorba îndeosebi de „capul de serie al nuvelei istorice româneşti” Alexandru
Lăpuşneanu, a lui C. Negruzzi, tipărită în 1840 în care portretul Voievodului e construit
(falsificat) în stil romantic ca având „o înclinaţie diabolică, sadică spre teroare şi o dorinţă
bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge”. Cf. Liviu Leonte, Constantin Negruzzi,
Bucureşti, 1980, p. 140.
62
Tocmai ascendenţa portretului literar romantic ce a precedat pe cel real,
argumentat istoric, a dus la descrierea sangvinară a Voievodului Lăpuşneanu în Manualul
de istoria prinţipatului Moldovei a lui I. Albineţ, în 1854, în Istoria românilor din Dacia
Traiana a lui A. D. Xenopol, în operele istorice ale lui Nicolae Iorga ce-l caracteriza pe
Lăpuşnenu în primele studii drept un „Nero moldovenesc”, pentru ca apoi, spre sfârşitul
vieţii, să recunoască nedreapta caracterizare ce i s-a făcut domnitorului în istoriografie.
Personalitatea lui Lăpuşneau e reabilitată complet prin înţelegerea ei în contextul epocii în
care a trăit prin studiile istoricilor N.C. Bejenaru, Politica externă a lui Alexandru
Lăpuşneanu, Iaşi, 1935; Constantin C. Giurăscu, Un nedreptăţit: Alexandru Lăpuşneanu,
conferinţă publicată în vol. „Din trecut”, Bucureşti, 1942; şi Gh. Pungă, Ţara Moldovei în
vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi 1994, ce analizează sub toate
aspectele epoca domniilor lăpuşnene deducând astfel adevărata personalitate a Voievodului.
63
Pentru spaţiul cultural românesc e vorba îndeosebi de Cronica lui Grigorie
Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (ed. P. P. Panaitescu, Buc. 1995, p. 159-181) ce-l
descrie pe Lăpuşneanu ca „scoţând ochii oamenilor şi pre mulţi a sluţit în domnia sa.” Însă
cel care l-a etichetat pe Lăpuşneanu drept „un mare tiran” în aproape toate epistolele pe
care le-a semnat în epocă, a fost domnitorul aventurier de origine greacă Iacob Heraclid
(Despot vodă), trecut la religia reformată, al cărui biograf, I. Sommer, contribuie decisiv
prin descrierea antitetică (Despot versus Lăpuşneanu) la impunerea „în multe ţări europene
a imaginii deformate a personalităţii lui Alexandru Lăpuşneanu”. De asemenea Cronica
armenilor din Cameniţa îl descrie negativ pe Lăpuşneanu ca „de zece ori mai crud decât a
fost Iulian Apostatul pentru creştini”, iar boierii fugiţi din ţară, nemulţumiţi de domnia
autoritară a domnitorului îl considerau „un om crud şi sălbatec cum nu mai cunoscuse
lumea”. (cf. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/1, Bucureşti,
1981, p. 373, 374, 377, 394 şi 416). Negativ e descris Lăpuşneanu de asemenea în
Cronologia regilor maghiari a lui Abraham Baschays şi în discursul lui Albert Laski ţinut
oştirii maghiare înainte de a ataca Moldova. (cf. Maria Kasterska Sergescu, Albert Laski et
ses relations avec les Roumains, în RHSEE, VIII, 1931, nr. 10-12, p. 264-266, apud. Gh
făcut în cadrul unei politici bisericeşti de apărarea a Ortodoxiei, ce trebuie
reliefată chiar şi în cadrul acestei mici monografii pentru a restaura şi
populariza imaginea de mare apărător al Ortodoxiei a Voievodului Alexandru
Lăpuşneanu.64
În urma noului vis, ne spune Cuviosul Anastasie, „într’o frică mare şi
cutremur s’au deşteptat şi iarăş au spus vedenia sfeatnicilor săi şi boiarilor săi,
şi Prea sfinţiei sale Mitropolitului kir Grigorie, şi lui Eftimie Episcop de
Rădăuţi, şi preotului Fteodor din cetatea Socevii. Deci, cu blagoslovenie a Prea
sfinţilor Arhiereilor acestora, îndată într’acel ceas de grabă au trimis şi au
chemat pre stariţul şi sihastrul Amfilohie, şi s’au dat iarăş de toate ce sunt
trebuincioase spre zidirea Bisearicii, precum şi întâi”.65
Actul de ctitorie propriu-zis e încheiat, aşa cum ne spune Cuviosul
Pungă, op. cit. p. 8, 9). Acest context politic şi de luptă confesională însă spune ceva despre
veridicitatea caracterizărilor de care „s-a bucurat” Voievodul apărător al Ortodoxiei,
Alexandru Lăpuşneanu, aşa cum descrierile din „Letopiseţ” fac necesară acceptarea
chipului său aspru şi plin de suspiciuni faţă de trădările din partea boierilor, pe care uneori
i-a şi ucis în acest context, în cele din urmă, în baza jurământului de credinţă pe care boierii
îl depuneau faţă de domnitor, a cărui călcare implica pedeapsa cu moartea în Evul Mediu.
64
Politica duplicitară a principilor convetiţi la Reformă ai puterilor şi ţărilor creştine
înconjurătoare: Imperiul Austriac, Polonia, Transilvania, alături de desele trădări ale
boierimii ce secătuiseră ţara, constituie cauza adevărată ce explică unele excese şi abuzuri
în timpul domniilor sale, împotriva minorităţilor şi a unor boieri aparţinând partidei adverse
conduse de reformatul Iacob Heraclid (Despot vodă) ce voia, împreună cu patronii săi
polonezi şi habsburgi, să treacă la Reformă pe toţi moldovenii. Lupta decisă a Voievodului
Lăpuşneanu împotriva prozelitismului protestant reformat şi calvin, ce obliga, de exemplu,
prin dieta din 30 noiembrie 1556 clerul român la ascultare obligatorie faţă de
superintendentul calvin, a îmbrăcat într-adevăr forme extreme culminând cu trecerea forţată
la Ortodoxie a populaţiilor alogene şi de alte confesiuni din Moldova, explicând unele
afirmaţii şi etichetări negative ale domnitorului în epocă atât din partea reformaţilor cât şi
din partea partidelor de boieri pretendenţi la domnie, refugiaţi şi adăpostiţi în Transilvania
sau în Ungaria Superioară. În contraponderea acestor etichetări menţionăm politica
antiortodoxă a lui Despot vodă ce a despuiat bisericile şi icoanele „adunând la dânsul,
înşelătorul, vasele de argint şi de aur şi pietrele scumpe şi împodobite cu mărgăritare ale
sfintelor icoane din toate mănăstirile şi s-a împodobit pe sine”, astfel încât după înlăturarea
lui de la domnie şi revenirea lui Lăpuşneanu la domnie, călugărul Azarie, cronicarul,
spunea că „...iarăşi au strălucit razele binefacerii ortodoxiei. Şi s-au stins tăciunele cu fumul
necredinţei, a fugit iarna întunecată a luteranilor necuraţi şi a înflorit primăvara... adică
buna stare a bisericilor...” Cronica lui Azarie, p. 146, cf. Gh. Pungă, op. cit. 178, 179, 187,
188, etc.
65
Anastasie şi ne confirmă şi Cuviosul Barnaba, „la leat 7068” (1560), sfinţindu-
se „de acestaş Grigorie Mitropolit a Socevii”.
Analizând datele şi întâmplările privind viaţa Voievodului Lăpuşneanu
expuse până aici, în perspectiva acestei date a încheierii şi sfinţirii noii ctitorii,
putem determina data primei descoperiri în vis din partea Sfântului Mucenic, ca
fiind în 22 Octombrie 1558, data celei de a doua ca fiind 26 Octombrie 1559,
actul ctitoricesc propriu-zis de angajare a lucrătorilor, pregătire a materialelor şi
zidire a bisericii voievodale desfăşurându-se cu întrerupere în perioada dintre
toamna anului 1558 şi probabil toamna anului 1560 când are loc şi sfinţirea.
Ce e important de reliefat e calitatea de ctitor şi de domnitor
binecredincios care, datorită dramei spirituale desăvârşitoare a propriului spirit,
i se poate atribui voievodului Alexandru Lăpuşneanu, Cuviosul Anastasie de la
Moldoviţa înfăţişându-ni-l ca pe un domnitor plin de râvna de a ctitori, capabil
prin rugăciune şi zbucium sufletesc lăuntric, culminând în revelaţii onirice, să
depăşească descumpănirea produsă de zavistiile omeneşti şi diavoleşti, toate
aceste calităţi spirituale rezultând, aşa cum afirmă însăşi Anastasie, ca
aghiograf, din legătura spirituală dintre Dumnezeu „carele de la faţa lui tot
pământul se luminează, de la răsăritul soarelui până la apusuri” şi „domnul
Alexandru Voievod care a fost ales din pântecele maicii sale, ca să fie
stăpânitor în pământul Moldovei.”66
Cuviosul Anastasie ne transmite de aceea, în „Cuvântul…” său ca o
pisanie, menţionarea pentru veşnicie a faptei de ctitorie a Voievodului
Lăpuşneanu: „Cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi cu sporirea Prea Sfântului Duh,
şi cu ajutorul sfântului Marelui Mucenic Dimitrie izvorătorului de mir, ostaşul
lui Hristos, s’au zidit şi s’au săvărşit sfânta Mănăstire întru numele sfântului
mucenic […] de către Alexandru Voevod, împreună cu Doamna sa Ruxandra şi
cu fiiul său (~ii ~i) Bogdan, Petru şi Costandin, întru pomenirea şi mântuirea
sufletelor lor, şi spre rugăciunea celor din veac răposaţi, precum au luat sfânta
Bisearică a ţinea dela cele 7 soboară”67.
66
Cf. Gh. Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu ed. Univ. Al.
I Cuza, Iaşi 1994, p. 199.
67
Cuvânt pentru zidirea Mănăstirii Pângăraţi, p. 398. Alte documente ce afirmă
clar calitatea de ctitor al Mănăstirii Pângăraţi a Voievodului Alexandru Lăpuşneanu sunt
cele de la sfârşitul secolului al XVI-lea, din 25 decembrie 1591 şi 1 ianuarie 1596, şi de la
începutul secolului al XVII-lea din 25 martie 1608, 16 ianuarie 1609, 16 ianuarie 1612,
Neîndrăznind a-l propune pe Voievodul Alexandru Lăpuşneanu pentru
vreo canonizare, în baza morţii sale aproape dacă nu martirice atunci, oricum
tragice, prin otrăvire de către soţia sa şi de către boieri68 (sic!), totuşi, datorită
râvnei sale de ctitor, considerăm că ar trebui ca personalitatea lui să fie
reconsiderată şi restaurată împotriva prezentării ei romanţate şi romantice de
către unii cronicari, istorici şi literaţi ai literaturii şi culturii române, şi, ca atare,
cinstit, ca apărător şi ocrotitor al Ortodoxiei şi al Bisericii strămoşeşti, mai cu
seamă în Biserica Ortodoxă, pentru râvna sa îndreptăţită într-un dramatic
moment istoric în care se încerca trecerea forţată la calvinism a populaţiei
ortodoxe din Moldova.
publicate în Documente privind Istoria României (D.I.R.), veacul XVI şi XVII, Moldova,
Bucureşti, 1954, p. 39—40, precum şi Ştefan Berechet, Documente slave necunoscute
asupra Mânăstirii Pângăraţi, în Spicuitor în ogor vecin, Bucureşti, 1920, p.70.
68
În anul 1568, după cum relatează tot Grigore Ureche, Alexandru Lăpu șneanu s-a
îmbolnăvit grav și a cerut să fie călugărit. Intrând în agonie, el a fost tuns în monahism cu
numele de Pahomie (după numele sihastrului care l-ar fi îndemnat să construiască
mănăstirea). Revenindu-și și văzând că a fost călugărit, Lăpușneanu a amenințat că după ce-
și va reveni din boală o să popească și el pe unii. Știind că domnitorul a făptuit multe
omoruri, boierii și Doamna Ruxanda l-au otrăvit și acesta a murit. El a fost înmormântat
"cu cinste" în biserica Mănăstirii Slatina, cf
https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Slatina
Istoricul vetrei Mănăstirii
Actele de ctitorie ale Cuvioşilor şi Voievozilor întemeietori ai vetrei

de vieţuire mănăstirească au dus la transformarea acesteia succesiv, aşa cum
ne dă de înţeles Cuviosul Varnava, dintr-o simplă sihăstrie în Mănăstirea
Pângăraţi care va fi, de-a lungul Evului Mediu, unul din importantele
aşezăminte spirituale ale statului moldav. „Mănăstirea Pângăraţi, ne spune
Cuviosul Barnaba, de la început şi până astăzi, a avut patru numiri: 29 ani
s-a numit Sihăstria lui Simeon, 99 ani după ce s-a făcut biserica aceea de
lemn s-a numit Schitul lui Simeon; 27 ani după ce s-a făcut biserica de piatră
s-a numit Monastirea lui Amfilohie şi până azi se numeşte Mănăstirea
Pângăraţi, de pe pârâul numit Pângăraţi, ce curge de la mănăstire pe vale”69.
Aşa cum se poate observa, viaţa şi dezvoltarea acestei vetre
sihăstreşti a depins de lăcaşul ei de rugăciune, numirile ce le primeşte de-a
lungul timpului fiind în deplină legătură cu modul vieţuirii isihast-
sihăstrească sau de obşte a celor doi Cuvioşi întemeietori. Tradiţia ne
relatează că la început Sihastrul Simeon a dus viaţa sa de nevoinţă ascetică şi
duhovnicească într-o peşteră săpată în malul stâncos al poienii în care se va
forma vatra mănăstirii70 şi că abia apoi a construit, pentru nevoile obştii o
biserică din lemn deasupra peşterii în stâncă în care se aşezase de la
început71, punându-i acesteia hramul Sfântului şi slăvitului Marelui Mucenic
Dimitrie Izvorâtorul de mir, cel ce i se arătase în vedenie.
Ctitorul acestei prime bisericuţe a fost, aşa cum am văzut, Voievodul
Ştefan cel Mare şi Sfânt, la anul 1461, iar forma şi mărimea acestei prime
69
Arhimandrit Varnava, Istoria Monastirei Pângăraţi, în Arh. St. Iaşi, Fond
Mitropolia Moldovei, dosar nr. 10 anul 1857, fila 82—86v, în M M S, 9-10 / 1964, p.
517.
70
„S-ar zice că acest subteran paraclis îşi are obârşia chiar din timpul sihastrului
Simeon l432-1461 şi ar fi servit ca peşteră pentru sihastrii fugiţi de lume şi de invazia
barbarilor, apoi poate chiar şi Simion timp de 29 ani când nu se spune să fi avut
biserică” (l-a folosit drept loc de rugăciune), Ierom Ilarie Lupaşcu, Scurt istoric, vezi
addenda.
71
Palatul cnejilor, p. 54.
etape din viaţa mănăstirii trebuie să ne-o imaginăm ca fiind cea a unui
„schitişor de lemn”72, înconjurat de bordeie sau case de lemn printre copacii
pădurii în care îşi duceau nevoinţa duhovnicească Cuviosul Simeon
împreună cu ucenicii săi.
Datorită distrugerii acestei prime forme de vieţuire a „Sihăstriei lui
Simeon” în urma devastărilor otomane de după bătălia de la Valea Albă din
1476, obştea Cuviosului Simeon „se întoarce la urma sa” pentru a vieţui în
condiţii mai vitrege, fără biserica de lemn, dar folosind aceeaşi peşteră drept
loc de rugăciune şi locuind, probabil, tot în bordeie sau case de lemn
răspândite prin poienile de pe versantul vestic al Muntelui Păru.
Ieromonahul Ilarie consemnează peste timp „tradiţia din gura bătrânilor,
cărora străbunicii lor le-au istorisit”, conform căreia „şi după ce a ars prima
biserică de lemn până la 1564 acea peşteră a servit ca biserică unde călugării
îşi făcea pravila (rugăciunea)”.73
Următoarea etapă cunoscută în dezvoltarea vetrei de vieţuire
monastică a Mănăstirii Pângăraţi este epoca ctitoriei [în timpul sau mai bine
zis la sfârşitul stăreţiei Cuviosului Amfilohie] Bisericii Voevodale de către
domnitorul Alexandru Lăpuşneanu la anul 1561. Aşa cum am văzut, în
documente ni se relatează despre o destul de bună organizare a mănăstirii
Cuviosului sihastru Amfilohie: „Pângăraţii din Neamţ fiinţau ca mănăstire
bine orânduită, cu doi proegumeni, mulţi ieromonahi, ierodiaconi şi destui
călugări «cărturari şi proşti», la anul 1540-1”.74 Lăcaşul de cult al unei
asemenea obşti se pare că a fost, după cum ne spune Ieromonahul Ilarie,
peştera Cuviosului Simeon. Cât de mult va fi contribuit domnitorul
Alexandru Lăpuşneanu la propăşirea mănăstirii nu putem şti exact. Ce e
sigur din izvoarele ce ne transmit tradiţia, e că el a construit efectiv Biserica
din piatră, aşa cum ne spune Cuviosul Barnaba, exact pe locul unde
Voievodul Ştefan cel Mare construise Bisericuţa de lemn cu o sută de ani
mai înainte. Ieromonahul Ilarie ne dă de înţeles din documente care nu s-au
mai păstrat, că Alexandru Lăpuşneanu ar fi „făcut” sau ar fi „mărit” biserica-
72
Arhim. Varnava, Scurt istoric al M-rii Pângăraţi, în MMS 9-10, 1964, cf
Adenda
73
Ierom Ilarie Lupaşcu, Scurt Istoric, vezi addenda.
74
N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, 1908, p. 109, cf. Arch. Ist., I 2, pp. 26-
27, no. 295.
peşteră existentă la Pângăraţi înainte de 1558-1560, aceasta rămânând în
continuare să servească drept loc „pentru siguranţa (păstrarea) odoarelor.”75
Alexandru Lăpuşneanu a tocmit şi a trimis în două rânduri în 1558 şi
1560 „zidari meşteri şi calfe, şi oameni de salahorie, şi toate ceale ce sânt
spre trebuinţa zidirii”76, ctitorind astfel o capodoperă originală a arhitecturii
bisericeşti medievale, Biserica „Sf. Dumitru” de la Pângăraţi, descrisă de
istoricul Davidescu Gabriel ca fiind „în forma de nava cu absidele laterale
înglobate în grosimea zidăriei; iar absida altarului este pentagonală, cu o
fereastra în ax, sub care s-a amplasat un picior de sustinere. Ferestrele de la
etaj sunt mai îngrijit executate decât cele de la parter, deschise toate către
sud. Intrarea la parter, practicată mai târziu pe latura de sud, are un chenar
de piatră asemănător cu ancadramentul ferestrelor, fiind împodobit cu
muluri care se întretaie în unghi drept. »77
Pe lângă grija pentru frumuseţea acestei ctitorii, e posibil ca, prin
întemeierea acestui şantier, domnitorul Lăpuşneanu să nu se fi limitat la a
construi doar biserica, ci probabil şi alte construcţii făcând parte din
organizarea, specifică în epocă, a mănăstirilor ca şi cetăţi voevodale şi locuri
de retragere în timpuri de răstrişte.
Existenţa tradiţiei despre „o uşă secretă ce dădea din vechea tainiţă
într’o subterană ce ducea departe, în afară de mânăstire”; precum şi despre
„o scară ce comunica sus, cu biserica principală”78, ce se poate vedea şi
astăzi; de asemenea despre „o hrubă mare de care exact nu se preciza în ce
loc, pe sub pământ un drum care servea pentru refugiu în caz de restriştie şi
prigoană din partea duşmanilor, care drum ieşea după cum am zis pe sub
pământ pe vale-n sus spre satul Potoci comuna Bicaz”, ne face să credem că
75
„Am mai găsit că Egumenul Arhimandrit Macarie a deschis paraclisul în başca
de sub biserica făcută sau mărită de Alexandru Lăpuşneanu care servise pentru siguranţa
(păstrarea) odoarelor.” Ilarie Lupaşcu, Scurt Istoric… Tradiţia privitoare la tainiţa de la
subsolul Bisericii voevodale persistă în toate relatările vechi şi moderne despre
mănăstire. Cf. şi Călăuza jud Neamt, Cartea Românească, Bucureşti, 1929., p 81/82
Mănăstirea Pângăraţi: „Biserica lui Lăpuşneanu, avea în subsol o tainiţă, in care se
ascundeau odoarele în vreme de pradă.”
76
Idem, p. 394.
77
Davidescu Gabriel, Istorie şi viaţă spirituală în zona montană şi submontană a
Neamţului, Editura PIM Iasi, 2005 (coautori: Vasile CHIRICA, Mihai CUCOLEA)
78
în Evul Mediu, probabil chiar de pe timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, în
vatra mănăstirii să se fi construit o cetate-mănăstire cu un sistem defensiv
foarte complex care ar fi servit ca loc de retragere a familiei domnitorului şi
păstrare averilor şi odoarelor Statului şi Bisericii moldave79. Cercetările
arheologice efectuate în perioada anilor 1992-1994 afirmă că: „în faza
iniţială, (fără a o putea data, în timpul lui Lăpuşneanu sau mai apoi în timpul
lui Vasile Lupu, n.n.) ansamblul cuprindea turnul de la nord-est, turnul de la
intrare, zidul de incintă pe laturile de vest şi nord şi clădirile de pe latura de
vest.”80 Posibilitatea ca domnitorul Alexandru Lăpuşneanu să nu fi construit
în timpul său la Pângăraţi doar biserica, ci şi alte ziduri de cetate sau turnuri
e dată de calitatea sa de mare ctitor, afirmată de izvoarele istorice,
construirea complexului fortificat de la Slatina constituind precedentul
foarte apropiat în timp pe care l-a putut urma din nou şi în cazul noii ctitorii
– mănăstirea lui Amfilohie de la Pângăraţi.81
79
Despre rolul defensiv şi strategic al Mănăstirii Pângăraţi, chiar şi în timpurile
moderne, ne mărturiseşte Episcopul Melchisedec, în Cronica Romanului: „Episcopul
Sava, temându-se ca odoarele şi documentele de preţ ale Episcopiei să nu fie prădate de
catanele austriece care invadaseră ţara in vremea lui Mihai Racovită V. V., a vroit să le
ascundă la Pângăraţi. Căruţele însă s’au răsturnat in Bistriţa, apa fiind mare.” Cf.
Călăuza jud Neamţ, Mănăstirea Pângăraţi, Cartea Românească, Bucureşti, 1929, p. 81.
80
Săpăturile arheologice efectuate în 1992 au arătat că intrarea în turn în
perioada în care era egumen Macarie (1806) se făcea iniţial din incintă printr-o uşă
deschisă pe latura sudică, la fel ca încăperea de la vest de turn. Zidul de incintă a fost
construit la est de turn, ulterior acestuia. Turnul se afla la început la extremitatea nord-
estică a incintei, construcţiile situate la est fiind mai târzii, de pe timpul lui Varnava.
Ştefan Scorţanu, Sondajul arheologic de la Mănăstirea Pângăraţi, judeţul Neamţ, raport
pregătit pentru a XXVII-a sesiune naţională de rapoarte privind rezultatele cercetărilor
arheologice din anul 1992, Constanţa, mai 1993; Ştefan Scorţanu, Elena Ciubotaru,
Sondajele arheologice de la Pângăraţi din anul 1992, comunicare la Sesiunea de
comunicări ştiinţifice dedicată Zilei Naţionale a României, Muzeul de Istorie Piatra-
Neamţ, 18-19 noiembrie 1993, citat după Gheorghe I. Cantacuzino, Date arheologice şi
istorice privind mănăstirea Pângăraţi, în Acta Mvsei Petrodavensis, Memoria
Antiquitatis, XXI, Muzeul de Istorie Piatra Neamţ, 1997, pp. 227-233-251
81
Cronicarii epocii îl afirmă toţi pe Al. Lăpuşneanu ca mare ctitor: Azarie ne
spune că “Lăpuşneanu a început să zidească o mănăstire prea împodobită cu frumuseţi,
numită Slatina. Şi pe celelalte mănăstiri mai vechi le-a înzestrat şi le-a întărit şi le-a
miluit şi a ridicat peste tot locaşuri dumnezeieşti”, iar Commendone că “a refăcut cele
mai multe biserici din Moldova şi s-a îngrijit să clădească unele din temelie”. Apud
Cezar Preoţescu, op. cit. p. 5.
Epoca lui Vasile Lupu
Oricum din textul inscripţiei păstrate, încastrată în zidul de la

intrarea nouă în Biserică, „rezultă că în timpul lui Vasile Lupu (1642) s-a
ridicat, în ansamblul monastic, o eclisiarhie, care se adăuga unei trapeze,
unui turn şi refacerii acoperişului”82, deci că trapeza, un turn şi biserica al
cărei acoperiş era reparat, existau, construite probabil de pe timpul lui
Lăpuşneanu. E logic a crede că trapeza şi turnul existent sau construit la
acea dată, existau pe latura de S-V, la intrarea în incintă, (dărâmat din iunie
1996), mărturie în acest sens fiind până în zilele noastre ruina de zid
existentă şi actualmente pe latura de V. Informaţii în plus despre această
eclesiarhie de la Pângăraţi, aflăm din Inventarul averii mobile şi imobile
săvârşit la 1 noiembrie 1944, sub conducerea Protos. Iulian Danielescu,
„casa” fiind descrisă la poziţia a 6-a din inventar drept „un corp de clădiri
compus din 31 încăperi, parte în ruină....”. Datorită lipsei temporare a unor
surse de informaţii, nu putem preciza forma iniţială a acestui „corp de
clădiri” şi dacă acesta includea şi clădirile existente şi acum pe latura de
Nord sau doar cele de pe latura de Vest, alăturate turnului de la intrare, lângă
care se găsesc ziduri de temelie de piatră la o adâncime foarte mare. În
arhiva mănăstirii există poze de prin anii 1950 ce înfăţişează ruinarea
avansată a acestei clădiri (bineînţeles reconstruită în timpul stareţului
Barnaba, în alt mod decât pe timpul lui Vasile Lupu), iar descrierile din
Inventar despre “ferestre cu grate” ale camerilor acestei case, despre “o
cameră de 6,7/4 m fostă bucătărie...” se potrivesc foarte bine existenţei unei
trapeze (afirmate de inscripţia de mai sus) în această zonă şi sunt confirmate
82
Ibidem; Prof. Nicolae Iorga interpretează dimpotrivă altfel inscripţia încastrată
în zid: „Andonie de la Bisericani, egumenul marii mănăstiri vecine, pe care-l pomeneşte
inscripţia Vornicului Şoldan, arătând limpede că, în acel secol al XVII-lea, supt Vasile-
Vodă Lupu, el a lucrat şi la turn, care ar fi deci nou, şi la trapezărie, ba chiar şi la
„pocrovul”, la coperişul bisericii, a lăsat deci astfel clădirea, din care în cele de acum, -
fireşte afară de noile ateliere -, nu mai e, de pe urma refacerilor contemporane, decât cel
mult vreo temelie.” N. Iorga, Veche artă moldovenească în ţinutul Neamţului, BCMI,
ian.-mart. 1939, p. 3.
întru totul de ruinele zidurilor care se mai păstrează încă pe latura de Vest a
incintei mici a mănăstirii. La finele descrierii din Inventar se afirmă că
clădirea avea „deasupra un etaj unde pe vremuri a fost baia Domnească cu
un turnuleţ”, această descriere confirmând în mod cert identificarea acestei
“eclesiarhii cu „casa domnească de la Pângăraţi, (atribuită de Corina
Nicolescu epocii lăpuşnene), ce depăşea ca proporţii pe cea de la Slatina,
cuprinzând trei nivele: vaste pivniţe boltite în piatră, un parter cu încăperi
spaţioase, acoperite cu bolţi şi etajul care acum este tăvănit. Încăperile sunt
grupate de o parte şi de alta a camerei de intrare. La acest palat se remarcă
însă foişorul deschis, sprijinit pe stâlpi legaţi prin arcade, care amintesc de
loggiile şi galeriile palatelor ardelene construite în stilul Renaşterii”.83
Pentru epoca lui Lăpuşneanu ca perioadă de construire a Bisericii şi,
probabil, şi a altor clădiri ca părţi ale ansamblului fortificat, înclină şi
structura arhitectonică a Bisericii monument sprijinită pe contraforţi
puternici, fără rol neapărat în susţinerea structurii, împodobită la uşi şi
ferestre cu cadre de piatră sculptate în linii simple intersectate perpendicular,
pe care se păstrează, pe cadrul de la uşa bisericii de jos actuale, blazonul
familiei voievodale, cu bourul cu gât şi crucea între coarne incizate în piatră
într-o manieră simplă şi arhaică, ce e “întru totul asemenea cu cel de pe
inscripţia de la Roman (Biserica Sfânta Precista) a soţiei lui Lăpuşneanu,
Ruxandra, fiica lui Petru Rareş”.84
83
Corina Nicolescu, Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, 1979, p.
80-81.
84
N. Iorga, Veche artă moldovenească în ţinutul Neamţului, BCMI, ian. Mart.
1939, p. 8. Marele istoric corectează ipoteza nedefinitivată a lui Ghe. Balş, conform
căreia Biserica monument ar fi de pe timpul lui Vasile Lupu. Cf. infra. Pe de altă parte
istoricul Gh. Pungă, în 1994, completează această opinie a marelui Iorga spunând că:
“Biserica de la Pângăraţi construită în prima domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu nu
mai păstrează aproape nimic din trăsăturile caracteristice ale acelor vremi. La 1642 ea a
fost refăcută de către marele vistier Dumitru Şoldan, care a înălţat-o cu un etaj.
Constituită din altar, naos şi pronaos, de forme dreptunghiulare şi separate prin ziduri,
partea de jos pare a fi de la mijlocul sec. al XVI-lea. Stilul caracteristic acelor ani se
întrezăreşte doar la chenarul uşii de la intrare, care are pe lintel un mic scut cu stema
ţării executată într-o manieră asemănătoare cu cea de la Slatina şi Bistriţa. De asemenea,
o inscripţie nedatată, plasată tot aici îl pomeneşte pe Alexandru Lăpuşneanu.” Gh.
Pungă, op. cit. p. 229.
Scutul cu pecetea Moldovei din timpul lui Alexandru Lăpuşneanu
Oricum, ce e evident, e faptul că următorul moment important în

dezvoltarea ansamblului de construcţii din vatra Mănăstirii a fost perioada
domniei domnitorului Vasile Lupu, mai exact anul 1642, când marele
vistiernic Dumitrie Şoldan şi soţia sa Safta au făcut la Pângăraţi însemnate
îmbunătăţiri, înnoind probabil şi biserica, mărturie posibilă a acestui fapt
fiind menţiunea din inscripţia slavonă despre lucrările de la „acoperişul
sfintei biserici”. Despre fapta sa de ctitorie ne mărturiseşte inscripţia slavonă
încastrată în prezent în zidul pridvorului adăugat bisericii pe la 1909: “Cu
voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh. Această
eclisiarhie a făcut-o pan Dumitru Şoldan mare vistiernic şi soţia lui Safta în
zilele lui Vasile voievod, la anul 7151 (1642) luna septembrie 10 zile, şi fiind
pristav Andonie de la Bisericani la turn şi la trapezărie şi la acoperişul
sfintei biserici”.85
85
Traducerea inscripţiei în G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din
veacul al XVI-lea, B.C.M.I., an XX1, 1928, fasc. 55-58, pag. 180 şi fig. 216, p. 188.
Pisania cu inscripţia în slavonă
Despre preocuparea domnitorului Vasile Lupu pentru Mănăstirea

Pângăraţi vorbesc documentele 47, 48, 49, 49 bis, 50, 51, 52, 54, 56, 60, 61,
65, (1635); 66.- 1643, 74.- 1646, 75-83. – 1650 din cadrul dosarului de
manuscrise nr. 655, din Arhiva Naţională, fiind vorba de fapt de înzestrarea
şi apărarea prin acte voievodale a mănăstirii în litigiile privind proprietăţile
funciare, fără a se pomeni nimic despre lucrări de construcţie ce ar fi avut
loc din iniţiativa domnitorului. Asocierea la o ctitorie domnească a
vistiernicului Dimitrie Şoldan, despre care menţionează inscripţia de pe
timpul lui Vasile Lupu de la Pângăraţi se explică prin înrudirea acestuia cu
familia domnitoare, el fiind unchiul domnitorului, în urma căsătoriei
domnitorului Vasile Lupu cu Teodosia (Tudosca) nepoata lui Dimitrie
Şoldan rezultată din căsătoria sorei sale Candachia Şoldan cu Coste Bucioc,
mare vornic. Această relaţie de rudenie explică posibilitatea şi modul de
transmitere a dreptului de ctitorie din partea domnitorului spre vistiernicul
care îi era unchi.86
În timpul lui Vasile Lupu şi sub îngrijirea vistiernicului Dimitrie
Şoldan şi a ieromonahului Andonie de la Bisericani, a avut loc probabil o
86
Dimitrie Şoldan a fost fiul marelui logofăt Pătraşco Şoldan; a deţinut funcţiile
de mare vornic al Ţării de Sus, în perioada martie 1634- februarie 1638, apoi mare
vornic al Ţării de Jos, în perioada martie 1638 - mai 1640, fiind apoi vistiernic la curtea
lui Vasile Lupu aşa cum îl atestă inscripţia de la Pângăraţi. Cezar-Mihail Preoţescu,
Domeniul Mănăstirii Pângăraţi, lucrare de disertaţie, Iaşi, 1999, p. 8.
extindere, o mărire a ansamblului deja existent, construindu-se o
“eclesiarhie”, deci o casă, iar nu biserica monument propriuzisă87, piatra cu
inscripţia încastrată actualmente în zidul de nord al bisericii, fiind luată de la
această eclesiarhie la o dată ulterioară şi pusă în zid pe la anul 1909 când s-a
construit pridvorul adăugat. Despre ctitoriile din perioada domniei lui Vasile
Lupu vorbeşte şi o altă inscripţie slavonă, “care a fost la trapezu”, datată
7140, 7 august ce a fost menţionată, cu erori de transcriere, de preotul
Grigore Musceleanu în anul 1862.88
Conform celor transmise de sursele documentare incomplet păstrate,
acest complex arhitectural dezvoltat în timpul lui Vasile Lupu s-ar părea că
nu mai exista pe la anul 1854, fiind probabil, profund deteriorat, fapt întărit
de relatarea unui membru al obştei mănăstirii, Părintele Stratonicos
Costandin Ieromonah, octogenar, unchiul Î. P. S. Episcopului Melchisedec,
care la 1887 îi relata istoricului Tocilescu faptul “că singura petră care a
fostu (cu inscripţii de la clădirile vechi n.n.), la reparaţiunea din 1874 s’a
întrebuinţatu în zidărie”.89
Perioada 1640 – 1850 a fost, aşa cum ne-o înfăţişează documentele
păstrate, una a activităţilor administrative în legătură cu proprietăţile şi
moşiile mănăstirii situate în satele şi judeţele vecine, reuşindu-se, aşa cum
putem deduce din puţinele inscripţii, doar pictarea unei catapetesme noi în
biserică la anul 1780 şi transformarea, în anul 1806, a subsolului-tainiţă de
sub biserica monument în paraclis. În această privinţă Ilarie Lupaşcu ne
spune că “egumenul Arhimandrit Macarie a deschis paraclisul în başca de
sub biserica făcută sau mărită de Alexandru Lăpuşneanu care servise pentru
siguranţa (păstrarea) odoarelor, unde mai săpând acel Arhimandrit a aşezat
catapeteazmă şi a făcut paraclis sfinţindu-se la 1806 cu hramul Sfinţilor
Voievozi Mihail şi Gavriil în care zi şi locuitorii satului Pângăraţi
hrămuesc.”90
Faptul că eclesiarhia şi celelalte clădiri existente sau reconstruite
87
N. Iorga, Veche artă…, p. 3.
88
Gr. Musceleanu, Monastirea Păngăraţi cu hramu Sf. Dimitrie, ţinutu Neamţu,
în “Biserica”, an 1, 1862, nr. 31, p. 241, reluată în “Calendarulu anticu pe anulu 1863”,
p. 68, cf. şi Date arheologice şi istorice privind Mănăstirea Păngăraţi, p. 229.
89
Tocilescu, Raporturi asupra câtorva M-ri, Schituri şi Biserici, 1887, p. 237.
90
. Ilarie Lupaşcu, Scurt istoric asupra Monastirei Pângăraţi, vezi addenda.
foarte probabil din piatră pe timpul lui Dimitrie Şoldan, nu mai existau sau
erau ruinate la jumătatea secolului al XIX-lea, înainte de restaurarea
mănăstirii de către Prea Cuviosul Barnaba, e confirmat de Almanahul de
învăţătură şi petrecere, care în 1854, menţiona că până în secolul al XIX-lea
mănăstirea a păstrat “a ei umilită formă”, cu biserica “cu douoă rânduri în
jurul căreia se întindeau (opt) chilii durate de lemnu, care toate erau de un
zidu cungiurate cu un turnu peste poartă”.91
91
Almanah de învăţătură şi petrecere, în “Calendar pentru români pe anul
1854”, tipografia Institutului Albinei, Iaşi, 1854; Cu siguranţă această descriere se
referă la construcţiile de pe latura de nord şi vest a actualei curţi mici a mănăstirii, din
care se păstrează zidurile exterioare consolidate la o dată ulterioară, pe timpul lui
Varnava, cu cărămidă şi prin construirea unor corpuri de chilii din cărămidă, dintre care
cele dinspre nord se păstrează şi acum iar despre cele dinspre vest ne vorbesc câteva
poze din anii 1950 care ni le înfăţişează în ruină.
Un ctitor reîntemeietor în modernitate,
Cuviosul Varnava (1833 – 1857)
Forma actuală a mănăstirii se datorează activităţii energice a stareţului

arhimandrit Varnava (1833 – 1859), care ne spune că “această monastire
ajunsese cu totul în proastă stare”, la intrarea sa ca egumen şi că “după
stăruinţele ce a întrebuinţat, i s-a dat venitul moşiilor Ivăneştii şi Tarcăul cu
hrisovul domnului Mihail voievod Sturza, sub nr. 1319, anul 1849, mai 11 zile,
pe timp de 10 ani, începători de la anul 1850, april 23, ca din venitul ziselor
moşii să facă zidiri.”92 Deci perioada marilor reparaţii şi construcţii a fost
ultimul deceniu al stăreţiei lui Varnava, 1850-1860, şi probabil şi anii următori
acestora până prin 1874 când ni se relatează de Ieromonahul Stratonicos
Costandin despre punerea ultimii pietre cu inscripţie în zid.
Despre amploarea lucrărilor de reconstrucţie şi reorganizare a vetrei
mănăstirii desfăşurate în timpul său, ne relatează chiar Cuviosul Varnava,
lăsînd să se înţeleagă dificultăţile întâmpinate datorate lipsei fizice de spaţiu
pentru a amplasa obiectivele de construit: “Insă fiindcă zidirile după planul
arhitectului şi după cuprinderea hrisovului ar fi fost cu mare strîmtorire, după
un alt plan s-ar fi croit îndoit şi peste îndoit, ba încă unele ce nici nu sînt
cuprinse în hrisov şi urmează trebuinţa ca toate încăperile să se facă din nou,
din care unele s-au isprăvit, iar altele acum se lucrează, împlinindu-se al
şaptelea an de la începerea lucrării.”93
Pentru a se putea construi, tradiţia locului ne transmite că, “s-a mărit
ograda vechii mănăstiri tăind din munte şi s-a îndreptat locul umplând o
râpă”.94 Aşa cum arată Almanahul de învăţătură şi petrecere, egumenul
Varnava a întreprins “zidirea şi lărgirea Mănăstirei care s-au întins pân’ la o
92
Ilarie Lupaşcu plasează greşit începutul lucrărilor în anii 1833, referindu-se mult
mai în general asupra evenimentelor şi asupra întregii moşii de atunci a mănăstirii.
93
Arhim. Varnava, Scurt istoric al M-rii Pângăraţi, în MMS 9-10, 1964, vezi
Addenda.
94
Victor G. Cădere, Însemnări despre unele mănăstiri şi schituri din Moldova, după
cronica Mitropoliei Moldovei şi Sucevei din anul 1857, în “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an XL, nr. 9-10, 1964, p. 510.
adâncă râpă poncie, unde amu se află un foarte înalt zid de 6 stânjeni pe care se
razimă în lungime de 54 stânjeni un rând de chilii de peatră cu cămări, cu
trapeză şi alte încăperi frumoase şi comode de a ospăta şi a locui un număr de
călugări şi de oaspeţi. De asemene au luat măsurile cuvenite de a mări biserica,
turnul şi poarta”.95 Preotul Victor Cădere ne transmite şi el că până în 1859
fuseseră ridicate “zidiri mari pentru casăle egumeneşti şi arhondaric”, având
sub ele şi un “beci mare boltit cu 14 despărţituri şi o sală în lungul acestor
despărţituri”, s-au făcut 16 chilii din nou “cu cămările şi celelalte tenanse ale
lor”, la vale de aceste chilii s-au făcut trapeză, cuhnie şi pitărie, dedesuptul
căreia au fost zidite 3 beciuri şi “o başcă sub un turn din capătul chiliilor despre
miază-noapte”. A fost înălţată clopotniţa “cu 4 stânjeni jumătate”, acoperită cu
tablă, a început zidirea unei biserici “ce i se dă numirea de paraclis”, în lungime
de 11 stânjeni, ridicată până la ferestre.96
Din cele ce ni se relatează se înţelege că, practic cuviosul Varnava a
schimbat în mare măsură relieful zonei mănăstirii, creând cea de a doua incintă
a mănăstirii, cea dinspre sud încadrată de zidurile chiliilor de cărămidă în formă
de L orientat cu laturile pe direcţiile N şi E, ce adăpostesc sub ele “beciul mare
boltit cu 14 despărţituri şi o sală în lungul acestor despărţituri” (din care se mai
păstrează în urma dărâmării turnului din 12 iunie 1996 doar 12), pe care sursa
citată le numeşte “zidiri mari pentru casăle egumeneşti şi arhondaric”. Pe
acestea sursa ni le descrie ca situate pe marginea unei “râpe poncie”, peste care
prin sedimentare artificială s-a construit actualul drum de intrare în mănăstire.
Cele 16 chilii sunt cu siguranţă cele de pe latura de N (existente încă) şi V
(distruse) a incintei mici, “la vale de aceste chilii” construindu-se în partea de E
corpul de clădire ce serveşte şi acum, după redeschiderea mănăstirii în 1990,
drept trapeză. Conform indicaţiilor din text sub acestea ar trebui să existe cel
puţin urmele a “3 beciuri” separate sau poate în legătură cu “o başcă” aflată
“sub turnul din capătul chiliilor dinspre miază-noapte”, care actualmente
adăposteşte muzeul mănăstirii.97
95
1854, p. 58-66.
96
Victor G. Cădere, op. cit. p. 510.
97
Săpăturile efectuate în anul 1992 în vederea restaurării turnului din partea de nord-
est a incintei, în interiorul şi în jurul acestuia, conduse de regretatul arheolog Ştefan
Scorţanu au dovedit că fundaţiile turnului de N-E se sprijineau pe roca aflată la o adâncime
Arhimandritul Varnava schimbă practic în mod total vechea înfăţişare
umilă şi dărâmată a mănăstirii, iar aceasta printr-o activitate ctitoricească care
se răsfrânge în mod fericit şi asupra locuitorilor din împrejurimi. Aşa cum ne
spune Ilarie Lupaşcu, Arhimandrit Varnava întemeiază practic satul Pângăraţi
„cu oameni aduşi din diferite părţi”, sat „care mai înainte nici nu exista dându-i
numele Pângăraţi după numele pârâului”.98 Chiar dacă se spune că „locuitorii
de prin satele vecine erau impuşi forţat după cum se zicea pe atunci că făceau în
săptămână anumite zile de meremet”, nu trebuie să înţelegem că acest efort la
care au fost mobilizaţi de Cuviosul Varnava nu a fost răsplătit, deoarece există
documente ce ne relatează despre înfiinţarea de către Cuviosul Varnava a unei
şcoli pe moşia din jurul mănăstirii99, precum şi a unei noi biserici în incinta
mănăstirii care cu siguranţă era vizată a servi şi nevoilor sătenilor din
împrejurimi100. Egumenul Varnava ne spune că „de la cea întîi venirea a sa, s-a
silit cu întemeierea monastirii, atît cu îmbunătăţirea, precum şi cu adăogirea şi
întemeierea soborului”, ceea ce presupune desigur şi o bogată activitate
pastorală şi misionară în rândul acestor ţărani cu care a construit mănăstirea,
dintre care cu siguranţă unii vor fi îmbrăţişat voturile monahale, aşa cum ne
face să credem numărul mare de relicve sfinte datând din perioada sa şi din cea
următoare, descoperite în mănăstire.
Despre biserica începută în timpul lui Varnava, Ilarie Lupaşcu ne spune
că a fost zidită „spre răsărit de biserica actuală unde acum doar pe acea temelie
se mai vede un grup de brazi mari”, „imediat după terminarea clădirilor
dimprejur”. Ea era „din piatră” şi destul de „mare (22 de stânjeni) şi prea
de cca. 0,90 m, existând urme ale unor construcţii rnai vechi sau ale unor beciuri. Ştefan
Scorţanu, Sondajul arheologic de la Mănăstirea Pângăraţi, judeţul Neamţ, raport pregătit
pentru a XXVII-a sesiune naţională de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice
din anul 1992, Constanţa, mai 1993; Ştefan Scorţanu, Elena Ciubotaru, Sondajele
arheologice de la Pângăraţi din anul 1992, comunicare la Sesiunea de comunicări
ştiinţifice dedicată Zilei Naţionale a României, Muzeul de Istorie Piatra-Neamţ, 18-19
noiembrie 1993.
98
Ilarie Lupaşcu, Scurt Istoric, vezi Addenda; despre satul şi comuna Pângăraţi în
cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deci la circa 30 de ani după Cuviosul
Varnava, vezi Constantin D. Gheorghiu, 1890, “Dicţionar Geografic asupra judeţului
Neamţ”, Bucureşti, Librăria şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu – 1895, p. 286-289.
99
Arhiva Statului Bucureşti, Ministerul Instrucţiei Publice, Moldova, dos. 771/1853.
100
Cuviosul Varnava, Istoria monastirii Pângăraţi, Despre fondaţia şi fondatorii
acestei monastiri, vezi Addenda.
frumoasă”, fiind construită datorită faptului că „biserica actuală era mică încât
nici călugării Mănăstirei nu încăpeau să-şi facă pravila”.
Istoria acestei biserici se va încheia înainte de a începe, preotul Grigore
Musceleanu transmiţându-ne peste timp că în iulie 1862 biserica se găsea zidită
„până la învelitoare numai de piatră, iar acum stă spre a se răsturna.”101
Informaţia e confirmată de Ilarie Lupaşcu însoţită de relatarea cauzei ce a dus
în cele din urmă la distrugerea totală şi definitivă a bisericii: „greşeala săvârşită
la 1872 de către Ministerul Cultelor cum şi de Mitropolie când a încuviinţat că
în acest Sfânt locaş să se formeze penitenciar pentru deţinuţi; după care bieţii
călugări s-au împrăştiat, când acea biserică se afla zidită până la acoperiş.”
Mănăstirea Pângăraţi – gravură din anul 1854 după Almanahul de învăţătură şi

petrecere, Iaşi, 1854.
101
Preot Gr. Musceleanu, Monastirea Pângăraţi cu hramu Sf. Dimitrie, ţinutu
Neamţu, în “Biserica. Foaie religioasă — morale”, anul 1862, nr. 31, p. 241-244 şi nr. 32,
p. 250 reluat şi în “Calendarulu Anticu pe anulu 1863”, p. 70-74.
Drama secularizării
Cu siguranţă cauzele mult mai profunde ale risipirii obştii şi, de fapt, a
încetării vieţii de mănăstire evocată mai sus, trebuie căutate în ideile ce au
bulversat epoca de care vorbim, anume liberalismul şi secularizarea
proprietăţilor bisericeşti, în baza cărora s-au format, luându-se din proprietăţile
Bisericii, instituţiile statului modern. Biserica neterminată va fi dărâmată,
cândva după 1872, de către, probabil, primul director al noului penitenciar, Ion
Făgărăşanu, om „cu inima haină şi fără pic de credinţă în Dumnezeu”, aşa cum
ni-l descrie Ilarie Lupaşcu plin de amărăciune sufletească, pe care îl regăsim, ca
o ironie a soartei, drept donator al unei cruci de lemn ce se păstrează în muzeu.
În 1872, la insistenţele Ministerului de Interne, Mitropolia Moldovei şi
Sucevei a acceptat prin adresa nr. 1320 înfiinţarea unui penitenciar în clădirile
mănăstirii.102 În timpul funcţionării acestuia are loc construirea pridvorului de
pe latura nordică a Bisericii monument, de către deţinuţi, în anul 1909, sub
conducerea directorului de atunci al penitenciarului, general Palade Constantin,
ale cărui rude deţin actualmente o casă în satul Oanţu. Penitenciarul este
înlocuit în 1914 de un spital militar, ce funcţionează aici până la sfârşitul
războiului. Datorită lipsei de locuri pentru răniţii aduşi de pe front, în aceşti ani
s-a construit, din iniţiativa reginei Maria, soţia lui Ferdinand, clădirea actualului
paraclis „Buna Vestire”, ce desparte incinta Bisericii monument de incinta
creată de Varnava. În 1918 în clădirile mănăstirii se instalează prin decretul
regal Nr. 3375 din 1918, un Sanatoriu condus de Societatea pentru Profilaxia
Tuberculozei, ce funcţionează până la 1923, când tot imobilul cu terenurile ce
le avea, au fost anexate Mănăstirii Secu din Jud. Neamţ, prin decretul regal Nr.
3175, din 1925.103
102
Mărturie a existenţei Penitenciarului de la Pângăraţi este şi ordinul nr. 3161 din 2
Oct. 1909, de graţiere a condamnatului Gheorghe Sârghevici de către M. S. Regele Carol I,
la rugămintea I.P.S. Mitropolit Pimen al Moldovei.
103
Inventarul din 16 mai 1924 prin care inventarul Mănăstirii Pângăraţi era preluat
de Arhimandritul Ilarion Bălăiţă stareţul Mănăstirii Secu se specifică că “până la 1914 în
timpul campaniei din Bulgaria au fost instalate în casele mănăstirii un penitenciar, când au
fost mutat în altă parte. În timpul războiului de întregire din 1916 Mănăstirea au fost
In toată această perioadă Mitropolia Moldovei şi a Sucevei nu a
renunţat la dreptul de proprietate asupra mănăstirii, menţinând un personal
minim pentru deservirea cultului, starea generală a mănăstirii fiind însă una de
“părăsire şi ruină”.104
În timpul celui de al doilea război mondial, în perioda 1938 – 1944
lăcaşul mănăstirii e folosit ca şi cazarmă militară şi depozit de muniţie.105
După sfârşitul războiului cele peste 30 ha de teren arabil din jurul
mănăstirii, pe care se află şi vechiul cimitir al mănăstirii, au fost luate în mod
samavolnic şi, încălcându-se Legea împroprietăririlor din 1946, ce excepta
terenurile mănăstirilor de la expropiere, de către ţăranii din satul Pângăraţi106,
transformată în spital militar şi mai apoi în sanator. Acesta a funcţionat până în vara anului
1923 când a fost strămutat la Bisericani.” Tot în acest proces verbal de inventariere aflăm
despre abuzurile săvârşite asupra bunurilor imobile ale mănăstirii, anume cele 26 ha. de
pământ dimprejurul mănăstirii arendate pentru încă 2 ani şi după 1923, fără nici un drept,
de către medicul Vlădescu ce ţinea şi imobilul (clădirile) mănăstirii încuiat. Abuzurile şi
stăpânirea nedreaptă de către Societatea pentru Profilaxia Tuberculozei şi de către
personalul ei, au continuat şi după această dată. Ieromonahul Doroftei Licaş, îngrijitorul
mănăstirii din partea mănăstirii Secu, relatând în micul său istoric, că nici în 1928
Societatea nu eliberase localul şi terenurile mănăstirii aşa cum cerea decretul regal cu nr.
3175 din 1925. Cf. Inventar al averii mobile şi imobile a Schitului Pângăraţi, Filele 70-75,
în Arhiva naţională Piatra Neamţ, Fond: Mănăstirea Secu, Dosarul 4 / 1935
104
Pr.C. Mătase, Palatul Cnejilor, ed. Cartea Românească, p. 56. Despre starea
jalnică a mănăstirii, scrie pe la anul 1933 şi istoricul Nicolae Iorga, un important articol:
Încă o ruină de istorie şi artă sub ochii noştri nesimţitori în ziarul “Neamul Românesc” şi
“Avântul” P. Neamţ din 29 Oct. 1939. Vezi mai jos Addenda.
105
În anul 1939 în mănăstire „se face un depozit de muniţie, care se evacuează în
primăvara anului 1944”, cf. Adresa Stareţului Iulian Danielescu către Prim Ministru Petre
Groza NR. 47 DIN OCT. 23, 1945; vezi Addenda.
106
Cf. Ibidem, vezi Addenda: Prin adresa de mai sus, Protos. Iulian Danielescu
relatează despre modul samavolnic în care în zilele 24, 25 şi 26 septembrie şi 18 octombrie,
ţăranii din comună în frunte cu primarul (Ion I. Ghelasă, Vasile Ionaş, Ion Aniţei şi Ion
Morariu însoţiţi de încă vreo 60 alţi oameni din sat) au parcelat şi au pus stăpânire pe livada
mănăstirii deşi mănăstirea plătise până la zi (anul 1945) impozitul către stat datorat pentru
acest teren, care de altfel, aşa cum reliefează tot el cu adresă, prin legea Agrară din 1945 era
exclus de la expropriere ca orice teren aflat în proprietatea mănăstirilor.
Râvna dar şi neputinţa Protos. Iulian dar şi a Mitropoliei de a împiedica silnicia
exproprierii ilegale a livezii mănăstirii transpare din diferitele acte cum ar fi adresa din 20
august 1945 trimisă la mănăstire din partea primarului Ion Ghelasă, prin care mănăstirea era
somată să prezinte a doua zi actele de proprietate pentru suprafaţa de 32 ha dimprejurul
mănăstirii, din adresa nr. 36 din 17 septembrie 1945 a Protosinghelului Iulian Danielescu
către Mitropolie, prin care informa asupra situaţiei cerând acte pentru a dovedi proprietatea
mănăstirea a fost transformată o scurtă perioadă din nou în temniţă, de această
dată împotriva opozanţilor comunismului, mărturie în acest sens fiind
nenumăratele scrijeliri ale pereţilor celulelor din beciul construit în timpul lui
Barnaba, precum şi scheletele mutilate ce se găsesc îngropate prin toate
canalele şi pe la temeliile clădirilor la o palmă sub pământ, orientate în toate
direcţiile, fapt ce atestă moartea nenaturală a acestor victime.107
Sub presiunea regimului comunist, în primăvara anului 1951, Patriarhul
Iustinian a cedat cea mai mare parte din imobilul schitului Pângăraţi
Ministerului Sănătăţii sub formă de comodat în scopul de a-l folosi ca sanatoriu
în care să fie îngrijiţi oameni suferinzi.108 În Actul de donaţie către Ministerul
Sănătăţii întocmit de Episcopia Romanului şi Huşilor se stipulează obligaţia
primitorului, în speţă a Statului Român, de a „lăsa toată libertatea celor 2-3
călugări care vor locui în imobilul din afara cetăţii să-şi continue slujirea
religioasă mai departe în biserica Mînăstirii Pângăraţi”, obligaţie pe care Statul
Român nu şi-a respectat-o interzicând slujbele religioase odată cu schimbarea
mănăstirii asupra terenului. Din această adresă rezultă că atât Comisiunea Judeţeană de
Îndrumători pentru aplicarea Reformei agrare, cât şi Comisia Primăriei Pângăraţi pentru
Reformă agrară au interpretat greşit în mod voit textul Legii Agrare din 1945, invocând
(prin ascunderea şi falsificarea propriilor situaţii cadastrale şi prin minciună vădită) că
pământul din jurul mănăstirii a fost dat încă prin Legea secularizării din 1864, în
proprietatea Penitenciarului (ce se înfiinţează abia în 1872) şi că deci, acum (în 1945) e
exproprietărit ca teren aparţinând fostului petenciar. (sic!)
Faptul că probabil în şedinţa Comisiei Judeţene de Îndrumători pentru aplicarea
Reformei Agrare, jud. Neamţ din 15 septembrie 1945 (cf. Hotărârea definitivă nr. 332 din
18 martie 1946) Comisia comunală a înfăţişat o situaţie funciară falsă în care „livada
mănăstirii” figurează în „planul comunei” ca livadă „a penitenciarului”, rezultă din adresa
Ministerului Afacerilor Interne nr. 19141 din 23 august 1946 prin care acesta, comunicând
Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, trecerea Mănăstirii Pângăraţi (împreună cu
Mănăstirea Dobrovăţ din Vaslui) în folosinţa Direcţiei Penitenciarelor, reafirmă clar că:
“Mănăstirea Pângăraţi a fost împroprietărită la 1864 cu 32 ha teren de coasă
împrejurul Mănăstirii.
În anul 1945 membrii comisiei de reformă agrară, au expropriat Mănăstirea, deşi
terenurile mănăstireşti au fost exceptate de la expropriere, ele fiind ale Statului”
Din aceste 32 ha trecute în planul Mănăstirii, aşa cum contează şi în arhiva
Primăriei, Com. Pângăraţi au rămas Mănăstirii numai 4 ha cu clădiri cu tot, care este un
teren neprielnic pentru agricultură, fiind accidentat şi plantat cu pomi.”
107
Pentru o privire mai largă asupra martirajului victemelor represiunii comuniste
din perioada imediată instaurării comunismului în ţară, cf. Neculai Popa, Represiune şi
rezistenţă în ţinutul Neamţului, ed. Vremea, Bucureşti, 2000.
108
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Adresa Ministerului Sănătăţii din 14 mai l951.
destinaţiei imobilului primit donaţie, în anul 1958 – Staţiune de cercetări
ştiinţifice.
Prin ordinul Ministerului Învăţământului nr. 2271 din 5 nov. 1958, s-a
stabilit aici staţiunea de cercetări biologice, geologice şi geografice „Stejarul”
organizată în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, vara venind
studenţi pentru a efectua aici practică şi cercetare.109
După instalarea acestei instituţii în incinta mănăstirii au urmat o serie de
interdicţii impuse personalului mănăstiresc care au dus la interzicerea totală a
cultului pentru mai bine de 25 de ani, între 1950 - 1980, pe motiv că sătenii
sunt deranjaţi de clopote.110
Schitul Pângăraţi a rămas închis până în primăvara anului 1981, când
Staţiunea „Stejarul” divizându-se în mai multe unităţi, a fost nevoită să-şi mute
sediul la Piatra Neamţ. În această situaţie s-a redeschis biserica pentru oficierea
cultului, iar clădirile mănăstirii, în afară de biserică, turnul clopotniţă şi casa
egumenească, au fost încredinţate de către Consiliul Popular Judeţean Neamţ,
Laboratorului „Planta Vorel” care le-a transformat în depozit de plante
medicinale. Din 1980 Biserica Monument din incinta Mănăstirii devine biserică
parohială pentru sătenii credincioşi din sat.
109
Ministerul Învăţământului, Ordin nr. 2271 din 5 nov. l956.
110
Proces verbal de recepţie, Inventarul mănăstirii Pângăraţi din 2 mai 1960:
adresa nr. 2753 din 14 apr. 1960 şi adresa nr. 1393 din 19 apr. l960 a Universităţii
Alexandru Ioan Cuza‚ Iaşi şi Adresa din 27 apr. l960‚ a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
Reîntemeietorii
Protos. Luca Diaconu – Durerile naşterii din ruine
După căderea regimului comunist, în cadrul noului context istoric

determinat de evenimentele din Decembrie 1989, la 19 apr. 1990 Adunarea
eparhială a Arhiepiscopiei Iaşilor a decis reînfiinţarea Mănăstirii Pângăraţi,
decizie înaintată Sfântului Sinod al BOR. Prin adresa nr. 5057 din 22 iunie
1990 a Cancelariei Sfântului Sinod al BOR, se aprobă reînfiinţarea Mănăstirii
Pângăraţi, fapt consfinţit pe plan local prin decizia Mitropoliei Moldovei nr. 37
din 1 martie 1991. Prin Ordinul Mitropoliei Moldovei nr. 7616 din 30 oct. 1990
Părintele Ierom. Luca Diaconu este numit stareţ al redeschisei mănăstiri
Pângăraţi, iar prin Procesul verbal nr. 2 din 1 noiembrie 1990, se face predarea-
primirea inventarului mănăstirii către noul stareţ, slujirea primei liturghii de
către noua obşte având loc abia în ziua de 14 noiembrie 1990.
Prima obşte monahală a nou reînfiinţatei Mănăstiri s-a întemeiat prin

venirea cu Părintele Luca Diaconu a încă doi părinţi de la Mănăstirea Bistriţa,
Ieromonahul Teofil Lefter şi monahul Iezechil Vasilovschi, care, împletind
sfintele slujbe cu munca de şantier, au început astfel transformarea ruinei pline
de clădiri crăpate din anii 1990 într-o cetate a vieţuirii duhovniceşti.
Perioada 1990-1996, a stăreţiei Părintelui Luca Diaconu, în prezent
Exarh al Mănăstirilor din ţinutul Botoşani, s-ar putea numi, fără frica de a
exagera, a „durerilor naşterii”, fiind caracterizată de nevoia vitală a restaurării
şi reamenajării pentru cult a clădirilor, „tachinată” de lupta acerbă a
reprezentanţilor vechilor mentalităţi comuniste, ce nu voiau să elibereze
clădirile din incintă ocupate de utilajele (morile şi rafturile) pentru plante
medicinale şi substanţe chimice ale Societăţii „Planta Vorel” din Piatra Neamţ,
dar şi de frumoase realizări pe plan administrativ, economic şi cultural,
Părintele Luca fiind iniţiatorul amplelor lucrări de restaurare a mănăstirii. În cei
aproape şase ani de stăreţie, el reuşeşte, împreună cu obştea de tineri ce i se
alipeşte închinându-şi viaţa lui Dumnezeu, să transforme şi să amenajeze pentru
uzul mănăstiresc depozitele şi vechile laboratoare ale Staţiunii „Stejaru” şi ale
Societăţii „Planta Vorel”.
Lupta cu reprezentanţii vechilor mentalităţi precum şi pentru

recâştigarea drepturilor şi proprietăţilor funciare de secole ale Mănăstirii,
esenţial indispensabile reîntemeierii ei, a fost deosebit de anevoioasă, relatarea
ei puţin mai pe larg în cele ce urmează considerând-o necesară nu pentru a
condamna prin aceasta pe cineva anume, nici urmărind atribuirea vreunui titlu
de glorie martirică obştei ce a vieţuit şi vieţuieşte aici, ci pentru a mărturisi,
după o prea lungă şi politicoasă tăcere, generaţiilor viitoare chemate a trage
învăţătura cuvenită, experienţa tristă a confruntării Bisericii (în speţă a unei
Mănăstiri voievodale - vatră a sufletului românesc, folosită peste 118 ani de
instituţiile statului) cu proprii ei fii însămânţaţi cu „zâzania” ideilor ateiste şi
materialiste ce a dezbinat, sărăcit şi înfometat un neam atât de bogat dăruit de
Dumnezeu.
Pentru a face înţelese condiţiile dramatice ale începutului reîntemeierii

Mănăstirii vom cita din Raportul nr. 120 adresat Mitropoliei în 15 iunie 1995,
deci la aproape 5 ani de la redeshiderea ei, raport ce a fost trimis şi altor foruri
decizionale, multe dintre ele mulţumindu-se să ia doar notă de starea de colaps
şi ruinare în care ajunseseră principalele obiective istorice din cadrul mănăstirii:
– turnul din nord-est, ctitorit în 1560, avea cupola prăbuşită şi
ziduri grav avariate;
– turnul-clopotniţă, ctitorit în 1560, se afla în pericol de prăbuşire;
– biserica voievodală, ctitorită în 1560, plină de crăpături şi
inundată din cauza ploilor şi infiltraţiilor şi compromisă de igrasie;
– chiliile Lăpuşneanu, degradate în procent de 75%;
– chiliile din nord, ctitorite în 1560, degradate în procent de 75%;
– chiliile din vest, ctitorite în 1560, erau în ruină totală;
– casa „Barnaba”, ctitorită în 1840, era degradată în proporţie de
90% şi arăta ca scheletul unei construcţii după un incendiu.
Prelungirea acestei agonii a supravieţuirii clădirilor se datorează pe de o
parte pierderii startului lucrărilor de reparaţie în anul 1990 din cauza dispuitei
prelungite privind dreptul de proprietate asupra imobilului mănăstirii, iar pe de
altă parte, lipsei de profesionalism şi seriozitate dusă până la dezinteres şi
corupţie a factorilor de răspundere şi acţiune implicaţi în restaurarea
Monumentului.
Limitele disputei privind dreptul de proprietate oscilau între anchete
asistate de fosta Miliţie, ameninţări de punere a focului din partea
reprezentanţilor mai-marilor vremii (şeful de post al „Miliţiei” Pângăraţi a
ameninţat pe părinţii mănăstirii cu pistolul), insulte ale obştii monahale şi chiar
ameninţări cu violenţa fizică din partea funcţionarilor Societăţii Planta Vorel,
pe de o parte, şi evacuări în forţă ale spaţiilor de depozitare a plantelor de către
obştea mănăstirii, pe de alta, ecoul acestei stări de fapt făcându-se auzit la nivel
naţional prin publicarea în România liberă a unui scurt articol (O mănăstire din
Carpaţi se prăbuşeşte) evocator al dramei locului.
Principalul opozant al intrării Mănăstirii în proprietatea cuvenită îl
constituia firma Planta Vorel, care refuza, împotriva tuturor evidenţelor, să
evacueze imobilele acordate de stat obştii mănăstirii, fapt ce a necesitat din
parte acesteia din urmă un deosebit efort duhovnicesc de îmbinare a iubirii
creştine cu exercitarea drepturilor cetăţeneşti legitime. Pe măsură ce justiţia va
da câştig de cauză mănăstirii, limbajul celor de la „Planta Vorel” „se va
îndulci”, astfel că, dacă la începutul conflictului conducerea firmei folosea un
limbaj suburban la adresa slujitorilor de la Pângăraţi şi a Bisericii în general, la
final au ajuns să folosească chiar expresii de politeţe.
La 21 mai 1991, Societatea Planta Vorel primeşte o somaţie de
evacuare silită a incintei mănăstirii. Disputa creată e soluţionată în cele din
urmă prin Ordonanţă Prezidenţială de evacuare a societăţii Planta Vorel din
incinta mănăstirii, pronunţată prin Sentinţa civilă nr. 3659 din 05 iulie 1991
emisă de Judecătoria Piatra Neamţ. La 30 iulie, ca urmare a continuării
refuzului de a evacua, conducerea mănăstirii adresează un memoriu
Ministerului de Justiţie ale cărui urmări au fost începerea executării
judecătoreşti la data de 9 august 1991, executare încheindu-se la data de 15
ianuarie 1992. Se consfinţeşte astfel, şi prin acest act de restauraţie, biruinţa şi
utilitatea jertfei celor ce au murit în Decembrie 1989.
Paralel cu acest conflict izbucneşte cel legat de dreptul legitim al

Mănăstirii de a fi reîmproprietărită, determinat de cerbicia sătenilor vecini
împroprietăriţi pe nedrept cu pământul mănăstirii, care, adesea, nu s-au sfiit să
insulte obştea mănăstirii şi chiar să o ameninţe.
Conform actelor de donaţie voievodale şi, ulterior, proceselor verbale
de inventariere, mănăstirea avusese în proprietate până după război 500 ha
pădure, 32 ha livadă în jurul mănăstirii şi 6 ha la punctul numit „La Ţarină” (zis
Tablă).
Cererea de împroprietărire adresată de Mănăstire Primăriei comunei
Pângăraţi la 8 martie 1991, prin care se cerea, conform Legii 18/1991, punerea
Mănăstirii în posesia a 10 ha teren arabil, a avut ca urmare împroprietărirea ei,
la 15 mai 1991, cu doar 1 ha fâneaţă şi 4 ha teren neproductiv în jurul
mănăstirii. Acest fapt a determinat intrarea mănăstirii într-un lung şir de
procese de recuperare a terenurilor care îi aparţinuseră. Urmarea acestor
procese a fost că la 18 iunie 1992, Judecătoria Neamţ a dispus împroprietărirea
cu încă 4 ha, pentru care s-a emis titlu de proprietate nr. 4 din 17 februarie 1993
contestat ca ilegal de săteni. Sentinţa nr. 74 din 5 sept. 1994 emisă de Curtea de
Apel Bacău dădea câştig de cauză mănăstirii în privinţa celor 10 ha. Jumătate
de an mai târziu, Curtea Supremă de Justiţie a emis Decizia civilă 146 din 20
feb. 1995 prin care împroprietărea Mănăstirea Pângăraţi cu încă 32 000 mp,
diferenţa, până la 10 ha, conform legii.
Aceste decizii au fost ignorate în continuare de unele persoane din
comună, ce au împiedicat (în data de 26 aprilie 1995) executarea lucrărilor
agricole şi exercitarea dreptului de proprietate asupra acestui teren, fiind astfel
necesară, din păcate, Sentinţa Penală nr. 176 pronunţată în şedinţa publică a
Judecătoriei Piatra Neamţ din 1 februarie 1996, pentru a le convinge pe acestea
să recunoască dreptul de proprietate al Mănăstirii asupra 32 000 mp teren din
perimetrul comunei Pângăraţi.
Problemele neterminându-se aici, a fost necesară, din păcate şi inutilă
pe termen mediu şi lung, intervenţia forţelor de ordine şi a unui executor
judecătoresc pentru a se încerca punerea mănăstirii în posesie acestui teren în
ziua de 2 mai 1996. Deşi nu avea să fie finalul supliciului, această zi rămâne în
amintirea călugărilor care au trăit-o, o zi neagră, în care au fost obligaţi să se
apere contra unei mulţimi de 61 persoane, instigate de oameni fără Dumnezeu
şi fără ruşine. Scene de confruntare, prezentate şi la televiziune, au făcut pe
mulţi dintre compatrioţii noştri să se întrebe asupra credinţei şi moralităţii
creştinilor ce îi tratau pe părinţii mănăstirii drept infractori. Din acest motiv a
fost necesară o nouă plângere penală, în data de 10 mai 1996, la Parchetul
Neamţ, împotriva agitatorilor mulţimii.
Şi pentru că stresul continuu al şantierului, al proceselor şi
confruntărilor conflictuale devenise, oarecum, o obişnuinţă, ironia sorţii a făcut
să fie accentuat pentru un timp de pericolul iradierii vieţuitorilor mănăstirii (un
călugăr se îmbolnăvise în condiţii suspecte, un animal murise) de la sursa de
iradiere a materialului biologic rămasă lângă Mănăstire de la fosta Staţiune de
cercetări „Stejaru”. La 9 septembrie 1992, ca urmare a reclamării unor posibile
radiaţii provenite de la această unitate nucleară dotată cu o instalaţie GUT –
400 de iradiere cu o sursă CO60 (Cobalt 60), amplasată la 15 metri de incinta
mănăstirii, a avut loc o investigaţie a forurilor competente în domeniu. S-a
constatat că protecţia nu corespundea normelor în vigoare şi s-a hotărât
închiderea unităţii şi dezafectarea aparaturii, fapt destul de dificil, datorită
greutăţilor pe care le ridica o astfel de operaţiune de înaltă tehnică. După o
oarecare amânare a procedurii de dezafectare, în cele din urmă situaţia s-a
rezolvat, instalaţia de iradiere fiind evacuată din mănăstire.
Prima acţiune de salvare şi conservare a patrimoniului Mănăstirii de

către noua obşte a avut loc în 11 decembrie 1990 prin recuperarea unei
catapetesme vechi ce a aparţinut mănăstirii într-o perioadă necunoscută, şi
instalarea ei în Paraclisul Buna Vestire. Actualmente, această catapeteasmă se
află în muzeu. Primele lucrări propriu-zise de restaurare au debutat în vara
anului 1992, când la mănăstire au poposit tineri din organizaţiile de tineri „Les
Scouts de France” şi „Cercetaşii României”, aceştia organizând benevol un
şantier de lucru pentru decaparea şi restaurarea turnului de N-E a cărui cupolă
se prăbuşise de câteva luni. Abia la 15 iulie 1993 Consiliul Naţional al
Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor a emis avizul nr. 77, prin care
autoriza începerea lucrărilor de restaurare, a căror tărăgănare presărată de
evenimente tragice, pe de o parte va reflecta neseriozitatea firmelor angajate,
iar pe de alta va prelungi suferinţa locului şi a obştei silită să se califice în toate
muncile de şantier. Şantierul a debutat cu un scandal, deoarece, cererea,
adresată de Mănăstire Direcţiei Monumentelor Ansamblurilor şi Siturilor ca
părintele Arsenie Dumitrăşcuţă, absolvent de studii în construcţii, să fie numit
şef de şantier, a produs o iritare şi deranjare a intereselor conducerii firmei S.C.
REMICON-Iaşi, care organiza şantierul. În septembrie 1993 prin adresa 5590 s-
a dat acordul de către DMI pentru începerea pictării bisericii „Sfântul
Dumitru”. La 23 martie 1994 s-a adresat o cerere la Oficiul pentru Patrimoniu
Cultural Naţional, Neamţ pentru acordarea permisiunii de intervenţie în vederea
consolidării turnului clopotniţă. Pentru restaurare s-a optat pentru acoperirea
turnului cu acoperiş construit în stil moldovenesc, variantă agreată atât de
conducerea Direcţiei Monumentelor Istorice (DMI), cât şi de conducerea
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
Datorită neseriozităţii firmei SC REMICON IAŞI care se ocupa de
restaurare, în ianuarie 1996 se cere înlocuirea acestei firme, la 24 aprilie 1996
lucrările de restaurare fiind preluate de firma PROBAT 18 SRL din Piatra
Neamţ; din nefericire prestaţia acesteia s-a dovedit mai catastrofală decât a
celei dintâi. Lucrările de restaurare începute la 26 aprilie au sfârşit lamentabil în
noaptea de marţi spre miercuri, 12 iunie 1996, când, datorită nerespectării
metodologiei specifice de intervenţie asupra oricărui monument istoric vechi
(în loc să se lucreze în etape, pe ploturi, s-a descoperit deodată întreaga temelie)
turnul-clopotniţă s-a prăbuşit (lunecând pe stratul de leos muiat de ploile
torenţiale ce umpluseră groapa din jurul pintenilor temeliei) antrenând
prăbuşirea colţului nordic al chiliilor Lăpuşneanu, a unei magazii, a unui atelier
de tâmplărie, a beciului construit în timpul lui Lăpuşneanu, a unei veşmântării
ce avea veşminte, policandre, potire şi alte obiecte de mare preţ.
Cu o impertinenţă caracterizând parcă epoca absurdă în care societatea
română se va afunda tot mai mult, firma PROBAT şi-a mascat neglijenţa şi
incompetenţa prin tupeul de a condamna obştea monahală că „nu s-a rugat
eficient [şi de aceea] în anii din urmă mănăstirea a fost închisoare şi apoi ...”111
şi prin motivaţia elucubrantă, că turnul s-a prăbuşit deoarece ar fi fost un
cutremur cu „epicentrul” la Mănăstirea Pângăraţi, ce a avut ca „ţintă” doar
turnul-clopotniţă, în acest sens scoţându-se certificat special de la Institutul de
fizica Pământului.
Cu asemenea colaboratori şi în condiţiile unei asemenea crize continue
ce va pune în cele din urmă capăt stăreţiei Părintelui Luca Diaconu la Pângăraţi,
în anii păstoririi sale aici s-a reuşit totuşi, pe lângă amenajarea spaţiilor şi
condiţiilor necesare desfăşurării activităţilor specifice monastice (repararea şi
amenajarea provizorie a bisericii Sf. Dimitrie, a Paraclisului Bunei Vestiri şi a
chiliilor şi dependinţelor proprii vieţii comunitare), şi restaurarea şi
111
Cf. art. scris de Cristina Brădescu la 8 luni de la prăbuşirea turnului în ziarul
Ceahlăul de joi 6 martie 1997, pp. 1 şi 3.
reconstruirea unor obiective importante, cum ar fi, turnul de N-E, „casa
Barnaba” folosită în timpul comunismului drept atelier mecanic şi apoi grajd,
întocmindu-se, de asemenea, planurile arhitecturale de ansamblu ale restaurării
viitoare a mănăstirii.
De asemenea, în timpul păstoririi sale, începând cu 01 martie 1991112,
obştea mănăstirii, alcătuită la acel moment din circa 10 părinţi şi fraţi, preia
îngrijirea duhovnicească a credincioşilor din satul Pângăraţi-Castel, în paralel
cu această operă pastorală organizându-se un atelier de pictură de icoană
bizantină şi biblioteca mănăstirii prin donaţiile de revistă şi carte teologică a
Părintelui Luca Diaconu, a doamnei Murărescu Cornelia, a doamnei Florica
Strat, soţia Părintelui Vasile Strat din Adjud şi a doamnei Angela-Maria
Gheorghiu, secretara părintelui Dumitru Stăniloae.
Protos. Teofil Lefter – Durerile renaşterii din dărâmături
Dacă păstorirea Părintelui Luca Diaconu la Pângăraţi începuse în

ruinele lăsate de stăpânirea comunistă, cea a următorului stareţ, Părintele
Protosinghel Teofil Lefter, începea în 27 iunie 1996 între dărâmăturile
turnului-clopotniţă ce umpleau curtea Mănăstirii imediat după prăbuşirea sa.
În aceste condiţii de agravare a „stării de necesitate” a Mănăstirii,
obştea celor 18 părinţi şi fraţi existenţi atunci (Ierom. Varsanufie Moga, Ierom.
Damaschin Rauş, Ierom. Arsenie Dumitrăşcuţ, Ierod. Pahomie Moga, Mon.
Iezechiil Vasilovschi, Mon. Teodosie Pleşca, Mon. Siluan Antoci, Mon.
Galaction Lefter, Rasof. Zosima Hrimiuc, Rasof. Simeon Rusu, Fr. Victor
Popa, Fr. Mihai Lazer, Fr. Ion Păscălin, Fr. Mihai Păscălin, Fr. Dumitru
Popescu, Fr. Florin Macarie, Fr. Ciprian Câmpeanu, Fr. Mihai Voaideş) s-a
alipit trup şi suflet de noul stareţ, numit în această funcţie prin Decizia nr.
20/1996 din 6 iunie/3169, fiind întru totul de acord cu observarea mai strictă a
programului de slujbe zilnice şi lucru ca inspirator al unei atmosfere de
ascultare, studiu şi armonie între fraţi. Rodul acestei discipline asumate de bună
voie a transformat Mănăstirea Pângăraţi într-o pepinieră a monahismului din
ţară, cei mai mulţi dintre părinţi şi fraţi urmând cursurile Seminarului teologic
112
prin decizia Mitropoliei nr. 1517 din 7 martie 1991.
„Veniamin Costachi” - Neamţ, unii, Facultatea de Teologie, iar alţii plecând la
alte mănăstiri din Muntele Athos sau din ţară.
La 10 iulie 1996, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi DMI au fost
informate despre faptul că, în urma prăbuşirii turnului, partea de la demisol a
Bisericii-Monument Sf. Dimitrie avea fisuri de la naos spre sfântul altar,
provocând alunecarea în exterior a fundaţiei. Fisura despica arcul de intrare în
naos şi arcul de intrare prin uşa diaconească din dreapta spre Sfântul Altar.
Biserica avea de jur împrejur un canal de drenare ce-i descoperea temelia până
la rădăcina de sub talpa fundaţiei fiind într-un real pericol ca, la un „adevărat”
cutremur, să se prăbuşească. De aceea, în regim de urgenţă, sub supravegherea
domnului inginer Rogin Ioan şi a Părintelui Arsenie Dumitrăşcuţ, lucrători fiind
părinţii din obşte, s-a executat o subzidire la pridvorul alipit de biserică, iar
şanţul de drenare din jurul bisericii voievodale, la indicaţiile domnului inginer
Mironescu, expert agreat de M.L.P.A.T. (din cadrul DMI), au fost astupate.
Dată fiind această situaţie, precum şi reuşita restaurării cu mijloace
proprii a cupolei pridvorului alipit Bisericii Monument în anul 1909, la data de
18 iulie, DMI a decis anularea hotărârii Comisiei Naţionale a Monumentelor
Istorice de a demola pridvorul bisericii voievodale.
La 16 iulie 1996, Mitropolia a adresat o Plângere Penală împotriva SC
PROBAT 18 SRL P. Neamţ, executorul lucrărilor de restaurare şi împotriva
S.C. BETA PROIECT SRL, Bucureşti, autoarea proiectului de restaurare,
acuzând neglijenţa acestor firme ce a dus la prăbuşirea turnului-clopotniţă şi la
înregistrarea de către Mănăstire a unor pagube materiale de peste 100.000.000
lei (la valoarea anului 1996).
În plus lucrările de degajare a intrării în incinta Mănăstirii, blocată prin
prăbuşirea turnului, au fost executate tot de obşte, cu cheltuiala Mănăstirii,
construindu-se atunci alei betonate necesare pentru ca maşinile şi utilajele de
mare tonaj să evacueze molozul. Acest gest, deşi ar fi trebuit înţeles de factorii
implicaţi ca venind în ajutorul situaţiei nefericite create, a proiectantului şi a
celor de la firma Probat S.R.L. (interesaţi nevoie mare în a şterge orice urmă a
greşelii lor comune), a creat în aceştia din urmă un complex de vinovăţie şi
inferioritate ce a răbufnit în acuze la adresa Mănăstirii.
Într-o lume absurdă totul e supus logicii corupte astfel că nici măcar
mila creştină nu reuşeşte să nu se manifeste imparţial şi imprevizibil. Au
beneficiat de ea doar cei vinovaţi, ce ar fi trebuit în mod normal să plătească
despăgubiri, Mănăstirea pomenindu-se dimpotrivă apostrofată de vinovaţii
complexaţi, într-un memoriu adresat Direcţiei Monumentelor Istorice, că „are
bani să facă alei betonate iluminate electric”, aceştia ignorând total vina ce în
mare parte apăsa pe umerii lor şi faptul că tonele de moloz ce blocau intrarea în
curtea Mănăstirii nu putea fi scoase decât astfel, neexistând, datorită reliefului
specific altă cale de acces decât prin gospodărie, unde erau nişte barăci, gata şi
acelea să se prăbuşească.
Paralel cu lupta de a ieşi din dărâmături şi ruine a continuat, şi după
1996, şi cea pentru recuperarea proprietăţilor funciare ale mănăstirii, presărată
şi ea cu scene regretabile de confruntări directe între obştea Mănăstirii şi sătenii
manipulaţi de aceiaşi agitatori.
La 18 martie 1997 se încearcă din nou intrarea Mănăstirii în posesia
suprafaţei de 3,2 ha acordate de Primăria Pângăraţi din terenurile aflate la
dispoziţia sa în zona Stejaru, informându-se în acest sens toate autorităţile
comunei şi prefecturii de intenţia Mănăstirii. Împotrivirea şi atitudinea
recalcitrantă a sătenilor a făcut ca nici după un an Mănăstirea să nu stăpânească
acest teren, fiind necesară, la 23 februarie 1998, informarea organelor de poliţie
locale şi judeţene despre intenţia răzbunătoarea a aceloraşi agitatori în caz că
Mănăstirea ar încerca să stăpânească şi să lucreze terenul.
Ameninţările (de genul „spargerea geamurilor tractorului chemat să
are”; „spânzurarea în copaci a călugărilor de la Pângăraţi”) din partea sătenilor
şi informările către organele ierarhice şi de ordine (Mitropolie, postul de poliţie
şi Prefectura Neamţ) din partea Mănăstirii au continuat tot anul 1998-1999, în
data de 3 decembrie 1998, Judecătoria Piatra Neamţ, prin Sentinţa civilă nr.
7768, obligând din nou sătenii să lase Mănăstirii deplina proprietate asupra
terenului. Această Sentinţa va fi pronunţată ca definitivă prin decizia civilă nr.
1153 din 25 mai 1999 contestată de săteni la 26 mai 1999 printr-o nouă
întâmpinare la Curtea de Apel Bacău respinsă de aceasta prin certificatul nr.
3222 din 30 nov. 1999.
Repunerea Mănăstirii în posesia pământului în data de 17 ianuarie 2000
de către executorul judecătoresc, efectuarea măsurătorilor de cadastru în 13
februarie şi apoi încercarea de îngrădire a terenului în data de 15 februarie
2000, va prilejui de fiecare dată manifestări turbulente ale sătenilor manipulaţi
de aceleaşi persoane împotriva cărora justiţia se pronunţase cu precedentele
ocazii.
Aceste manifestări (injurii, scuipări, lovituri, distrugerea gardului) vor
determina condamnarea penală a sătenilor manipulaţi, ce vor beneficia, pentru a
nu ispăşi această condamnare, în cele din urmă, de clemenţa Mănăstirii.
Agitatorii vor mai încerca intentarea, în 11 septembrie 2000, a unui nou proces
împotriva Mănăstirii dorind pronunţarea nulităţii parţiale absolute asupra
titlului de proprietate acordat mănăstirii, acţiune la care vor renunţa prin
neprezentare în instanţă.
Astfel, după şapte ani de conflict, o parte (3,2 ha) din vechea proprietate
a Mănăstirii (de 8 ha) de la locul numit Stejaru, aşa cum e menţionată încă de
pe timpul Voievozilor fondatori ai Mănăstirii, va reintra, în posesia acesteia,
fiind înconjurată cu gard şi aşteptând binecuvântarea unei utilităţi mult mai
folositoare Bisericii noastre strămoşeşti.
În afară de acest proces, în conformitate cu modificărilor intervenite la
Legea 18/1991, Mănăstirea formulează la 3 decembrie 1997 o adresă către
primarul comunei Pângăraţi, doamna Maria Preotu, pentru punerea în posesie a
Mănăstirii cu 50 ha arabil şi 50 ha teren cu vegetaţie forestieră. Cererea e
înaintată spre rezolvare Comisiilor locale şi judeţene în drept, acestea motivând
că nu mai există nicăieri în judeţ teren disponibil. Amânările şi tergiversările
fără sfârşit ale acestor organe, ce intenţionau să nu mai acorde de fel Mănăstirii
proprietăţile funciare cuvenite, îşi vor afla un deznodământ fericit prin
intervenţia doamnei Dana Năstase, soţia premierului Adrian Năstase, a cărei
faptă bună, de mijlocire pentru recuperarea (pe locul fostei proprietăţi a
Mănăstirii, de la Ivăneşti, actualmente comuna Girov) a 22 ha teren arabil din
cele 32 la care era deplin îndreptăţită prin Lege Mănăstirea, poate fi considerată
precum a doamnelor creştine de odinioară ce înţelegeau mult din tradiţia vieţii
bisericeşti sprijinind, în numele şi în folosul poporului din care s-au înălţat,
Biserica Neamului în care s-au născut. Această faptă bună alături de sprijinul
acordat cu alte ocazii şi în momente de cumpănă ale vieţii Mănăstirii noastre ne
bucură duhovniceşte la gândul că întotdeauna, Dumnezeu Cel ce lucrează în
inimile oamenilor, are robii săi aleşi peste tot în lume. În ziua de 24 decembrie
2002 Mănăstirea a primit titlul de proprietate pentru acest teren.
Această descriere detaliată a proceselor şi conflictelor de natură
funciară cu deznodământul lor plin de pronie divină (Mănăstirii i-au fost redate,
printr-un concurs fericit de împrejurări, prin intervenţia unor persoane ce au
dorit să ajute la clarificarea situaţiei, proprietăţile cuvenite pe aceleaşi
amplasamente unde le-a avut înainte de secularizere şi naţionalizare), am
considerat-o ca necesară de a fi evocată, spre a se înţelepţi prin smerenie cei ce
încă mai au mentalităţi ateiste şi se împotrivesc existenţei unui lucru dorit de
Dumnezeu, Mănăstirea Pângăraţi, anume a-şi înţelege neputinţa plină de răutate
a „sfaturilor deşarte omeneşti, înfrânte întru Numele Domnului”. Un mare
român, în perioada interbelică, scria că „valoarea unui om şi a unui popor e dată
de măsura în care înţelege Evanghelia”, iar criza şi înrobirea continuă a
poporului în epocile trecute şi în cea prezentă ar trebui să-i invite la o mai
profundă meditaţie creştină şi schimbare a minţii pe micii şi marii conducători
ai acestui popor a cărui existenţă, vitregită de trădările şi răutăţile lor, a depins
întotdeauna de bisericile şi mănăstirile spoliate de proprietăţi şi sufocate,
printr-o politică deliberat gândită în epoca trecută. Cât priveşte Mănăstirea
Pângăraţi, menţionarea faptului că s-au aflat, după atâta strigăt şi suferinţă,
oameni de bună credinţă şi sponsori care să ajute la restaurarea acestei
mănăstiri folosite abuziv de stat timp de peste 118 ani, trebuie înţeles nu ca un
act de laudă interesată sau gratuită, ci ca vestirea necesară a unui semn bun al
încreştinării clasei noastre politice, prin care statul civil, destul de reţinut faţă de
ideea de a investi în restaurarea monumentelor istorice bisericeşti, începe să-şi
spele obrazul.
În pofida atâtor confruntări şi neînţelegeri din partea celor învecinaţi

doar geografic Mănăstirii, aceasta şi-a îndeplinit misiunea spirituală faţă de cei
ce s-au ataşat de ea devenindu-i apropiaţi şi fii duhovniceşti.
Expresia concretă a conlucrării pe multiple planuri cu aceştia şi a
efortului susţinut al obştii de a rezista în asemenea condiţii de obidire, sunt
realizările materiale ce au scos Mănăstirea din dărâmături şi ruină, aducând-o în
starea actuală de vieţuire în normalitate.
Deşi trecuseră, în 1996, aproape şase ani de la deschidere, mănăstirea
era tratată încă, la modul propriu, ca o casă fără stăpân şi ca o curte fără gard şi
fără poartă. După ce s-a eliberat curtea de moloz, s-a construit pe cheltuiala
mănăstirii un drum spre a facilita accesul sătenilor la proprietăţile lor fără a mai
trece prin curtea mănăstirii şi s-a început îngrădirea incintei cu gard de scânduri
făcându-se la intrare o poartă mare de stejar sculptat împodobită pe frontispiciu
cu icoanele Ocrotitorilor Lăcaşului: Maica Domnului şi Sfântul Mare Mucenic
Dimitrie.
A continuat procesul de restaurare şi amenajare a clădirilor ca chilii
pentru obşte, finalizându-se construcţia Casei Barnaba începută de părintele
Luca, aceasta fiind sfinţită în data de 2 octombrie 1999 de Î.P.S. Daniel. După
terminarea, în anul 2000, a lucrărilor la instalaţiile menajeră şi pluvială şi de
alimentare cu apă potabilă de către Societatea Construcţii Unu Iaşi, s-a
reamenajat incinta mică a mănăstirii prin executarea unui pavaj înclinat din
pietre de râu care să scoată apele pluviale din incintă, iar în jurul Bisericii s-a
făcut un zid de sprijin înalt de aproximativ 3m şi lung de 50m betonat şi placat
cu piatră fasonată.
Toate aceste lucrări împreună cu drenurile de colectare şi evacuare a
apelor subterane efectuate în anii trecuţi au rezolvat în mare parte problemele
de consolidare şi stabilitate a solului şi a temeliilor clădirilor Monumetelor
istorice şi bisericeşti din incintă.
În turnul de N-E s-a amenajat muzeul Mănăstirii ce aşteaptă a reprimi
comorile de artă ale mănăstirii risipite în timpurile trecute, iar în sala mare din
corpul chiliilor Lăpuşneanu s-a definitivat organizarea bibliotecii mănăstirii
începută de Părintele Luca Diaconu, iar la intrarea în mănăstire a fost pusă o
frumoasă cruce din marmură cu inscripţia In hoc signo vinces („Cu acest semn
vei învinge”).
În gospodăria mănăstirii s-a construit garajul, brutăria, atelierul mecanic
şi cele de tâmplărie, sculptură şi pictură, îmbrăcându-se de asemenea Paraclisul
Buna Vestire cu lambriu de lemn de brad şi împodobindu-se cu o nouă
catapeteasmă şi cu nenumărate icoane pictate de domnişoara pictor Irina
Cărbunaru şi de alţi pictori-studenţi.
Biserica Voievodală, unicat în S-E Europei datorită arhitecturii
specifice ce încorporează două biserici suprapuse, cea de la etaj, cu hramul
„Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” şi cea situată la parter cu hramul „Tuturor
Sfinţilor Români”, s-a pictat în doar 11 luni în verile anilor 2000 şi 2001 de
către domnul pictor Carp Vasile, (peste 800 mp), sponsor principal al lucrărilor
şi prin aceasta ctitor fiind domnul Neagu Dumitru din Bacău. Programul
iconografic realizat este unul deosebit, urmărind canoanele şi stilul neobizantin,
corijat prin Avizul DMI nr. 262/M/19.04.2000 cu recomandarea de a se realiza
în altar scena „Maica Domnului Rugătoarea” şi a se elimina din pronaos
scenele tradiţionale referitoare la Patimile Mântuitorului, prin înlocuirea lor cu
scene din viaţa Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.
Sfinţirea Bisericii astfel restaurată şi pictată din nou a avut loc în data
de 26 mai 2002 când s-a pus piatra de temelie şi pentru noua biserică cu hramul
„Pogorârea Sfântului Duh” şi a „Tuturor Sfinţilor Români”, ce se află
actualmente zidită până deasupra ferestrelor.
O contribuţie însemnată la punerea temeliei şi înălţarea acestei noi
biserici au avut-o şi o au doamnele Irina Paula Jianu şi Cristina Popa care,
datorită sprijinului acordat cu largă inimă, de asemenea, în ce priveşte lucrările
de refacere şi restaurare a turnului-clopotniţă (la ale cărui fundaţii s-au
descoperit vestigii ale unor epoci succesive de construire şi pietre incizate
înflorat ce atestă indiscutabil epoca lui Lăpuşneanu ca şi perioadă de ctitorire)
şi a celorlalte obiective-monumente istorice din incinta mănăstirii, pot fi
considerate drept ctitori-reîntemeietori ai Mănăstirii.
Lucrările de restaurare începute în anul 1992 continuă şi după un

deceniu într-un ritm lent şi anevoios, datorită unui ritm de finanţare de către stat
deficitar. Incinta mănăstirii arată în continuare ca un vast şantier, însă nu unul
obişnuit, ci unul ce încearcă şi reuşeşte încet, încet şi cu ajutorul a nenumăraţi
credincioşi şi susţinători ce sunt alături de vieţuitorii mănăstirii, să şteargă
urmele trecutului unui secol şi mai bine de ruinare spirituală, ignoranţă şi
intoleranţă religioasă.
Lucrările de restaurare, executate în regie proprie de obştea Mănăstirii,
alături de cele executate de Societatea Construcţii Unu Iaşi sub patronajul
Ministerului Culturii şi Cultelor, ar fi fost imposibil de realizat fără sprijinul
moral, material şi financiar al nenumăraţilor sponsori şi credincioşi, dintre care
amintim pe domnii Sergiu Sechelariu, Dumitru Neagu, Doldor Florinel, ing.
Marghidan Ioan, ing. Bodron Ioan, ing. Podoleanu Octav, ing. Toderiţă
Traian, Ivănuşcă Lucian Gheorghe, Mângâţă Cătălin, Kober Aurel, Şoşu
Maria, ing. Crâşmaru Dumitru, Gârbuleţ David, Ghindăoanu Vasile, Iliescu
Eugenia, Cazacu Genoveva, Berea Vasile, Căsăndrescu Doru, Dâscă Aurelia şi
mulţi alţii, ce s-au ataşat sufleteşte de acest loc, jertfind în numele celor mulţi
iubirea necesară pentru ca această mănăstire-ruină să devină un adevărat lăcaş
al reînvierii noastre spirituale.
În această atmosfera generală de şantier şi de slujbe, Mănăstirea
Pângăraţi, pe lângă bogatul program liturgic, duce o activitate caritabilă
diversă, oferind sfătuire duhovnicească şi găzduire pentru câteva zile pelerinilor
şi vizitatorilor, oferind zilnic masă caldă la un număr de peste 50 - 100 de
persoane.
Jertfa cerută de ctitorie
Specific spaţiului religios în care poporul nostru s-a închegat şi a

dăinuit, fiind consemnat ca atare în legenda Meşterului Manole, e faptul
pecetluirii cu o jertfă a oricărei ctitorii, fie ea zidire materială sau spirituală. Cel
care s-a jertfit, arzând ca o ardere de tot în focul grijilor de a salva dărâmăturile
mănăstirii şi a o restaura şi a o duce la o frumuseţe care nu a avut-o vreodată în
istoria ei, cel care s-a răstignit alergând şi trăgând de sine peste puterile sale
pentru interesele tuturor şi pentru zidirea şi prosperitatea înoitei ctitorii, a fost
părintele stareţ Teofil Lefter ce a reuşit, în paralel cu continuarea lucrărilor de
restaurare, să construiască în doar opt ani noua Biserică a Mănăstirii pentru a-i
consacra, astfel, un nou şi slăvit viitor ca mănăstire împotriva celor ce au
folosit-o fără milă şi în mod egoist pentru interese lumeşti şi străine de
Dumnezeu.
Drama continuă şi munca titanică de a ctitori noua Biserică alături de
mica şi împuţinata obşte ce i-a rămas în preajmă în această grea încercare de
ctitorire e descrisă pe larg de părintele Ieromonah Siluan Antoci în volumul ce
i-l dedică părintelui Stareţ Teofil113, la un an de la mutarea sa la cele veşnice în
urma unei lungi boli şi suferinţe (diabet) dobândite datorită grijilor, stresului şi
supărărilor pe care le presupune funcţia de stareţ.
Perioada de peste opt ani (2000-2008) cât au durat frământările,
pregătirile şi ctitoria propriuzisă e încununată cu canonizarea oficială şi
solemnă a Sfinţilor Simeon şi Amfilohie pe data de 5 iunie 2008 de către
Preafericitul Patriarh Daniel la hramul Mănăstirii Neamţ, şi de inaugurarea
cultului local al Sfinţilor la 7 septembrie 2008 de către ÎPS Teofan, Mitropolitul
Moldovei, sfinţirea şi consacrarea bisericii nou construite cu hramul Sfinţilor
întemeietori şi patroni ai Sfintei Mănăstiri, Sfinţii Simeon şi Amfilohie, având
loc în data de 12 septembrie 2010.
113
Ierom. Antoci Siluan, Părintele Teofil ctitorul, stareţul şi duhovnicul, ed.
Doxologia, Iaşi, 2013.
Icoana Sfinţilor Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi
Purtarea de grijă pentru toate şi pentru toţi, lucrarea temeinică şi
amănunţită spre a dăinui ctitoria duhovnicească şi bisericească, necazurile şi
năpastele venite fără milă asupra sa, răsplătirea bunătăţii părinteşti cu
neînţelegere, răutate şi egoism interesat, toată nevoinţa muncii administrative şi
duhovniceşti, şi-au pus amprenta adâncă şi pecetea desăvârşirii pe viaţa de
nevoinţe duhovniceşti a Preacuviosului Părinte Stareţ Teofil, încununându-i
suferinţele părinteşti şi ctitoriceşti cu săvârşirea şi trecerea sa la cele cereşti, ca
un semn al proniei şi al jertfei bineprimite a vieţii sale, în exact aceeaşi zi în
care se dedicase, cu 27 ani înainte, vieţii monahale, la 2 februarie 2012 de
Întâmpinarea Domnului.
Ctitoria duhovnicească şi bisericească şi-a cerut jertfa sa, trupul său
neînsufleţit dar plin de nevoinţe, încercări şi suferinţe odihnind somnul de veci
lângă biserica Sfinţilor întemeietori şi ocrotitori ai Mănăstirii pe care Cuvioşia
sa a rectitorit-o.
Părintele Teofil, Stareţul şi Ctitorul Mănăstirii Pângăraţi (1996-2012)
Acte şi donaţii voievodale
Odată ridicată noua ctitorie, Schitul lui Simioan, aşa cum ne dă de

înţeles Cuviosul Barnaba, s-a transformat în Monastirea lui Amfilohie, purtând
această denumire următorii 27 de ani după 1560, apoi devenind cunoscută în
toate actele domneşti ca Mănăstirea Pângăraţi. Ca şi mănăstire şi ctitorie
voievodală, aceasta s-a bucurat de o grijă deosebită din partea Domniei care o
va înzestra cu moşii şi sate de lucrători pentru a-i fi asigurate cele necesare
obştii sale de slujitori.
Cuviosul Anastasie nu ne transmite nimic despre vreo danie voievodală
din partea primului ctitor de Biserică de la Poiana lui Simion, Voievodul Ştefan
cel Mare şi Sfânt, dar ne transmite că însuşi Alexandru Lăpuşneanu înzestrează
Mănăstirea dând din proprietăţile Curţii domneşti Poiana de la Pângăraţi114,
despre care specifică îndeosebi că nu era „pre locul Mănăstirii Bistriţii”: „Şi au
miluit-o că au dat toată Poiana dela Pângăraţi, ce era sub stăpânirea a Târgului
Pietrii şi a Curţii, iar nu pre locul Mănăstirii Bistriţii s’au zidit această Casă. Şi
cu mare blestem şi întăritură le-au întărit, şi cu Ispisoc şi cu Uric Domnesc, ca
să hrănească călugării, carii vor fi acolo petrecători; iară cela ce va strica acea
danie şi miluire, să aibă a da răspuns înaintea lui Dumnezeu şi pârâş să-i fie lui
Sfântul Dimitrie în zioa judecăţii”.115 Tot Alexandru Lăpuşneanu îi acordă
stareţului Amfilohie la 29 iulie 1565, scutire de gloabe pentru vitele şi supuşii
mănăstirii.116
În afară de actul ctitoricesc al voievodului Alexandru Lăpuşneanu prin
care mănăstirea practic se întemeiază ca şi ctitorie voievodală, dar care ne e
necunoscut, principalul donator al posesiunilor funciare şi gospodăreşti ale
mănăstirii Pângăraţi a fost Petru Şchiopu117, care emite din Iaşi, în 9 iulie 1577,
114
Cf. DIR. A, XVII/3, p. 61 Poiana Pângăraţilor aparţinuse, înainte de a fi dăruită
mănăstirii Pângăraţi, Domniei ca „branişte pentru vitele domneşti de la Curtea din Piatra”.
115
Cuvânt pentru zidirea Mănăstirii Pângăraţi.
116
Cf. Catalogul documentelor moldoveneşti I, Bucureşti 1957, p. 145, nr. 541.
117
Petru Şchiopu, frate cu Alexandru II, domnitorul muntean, domneşte din 13 sau
14 iunie 1574 până în 23 noiembrie 1577; el va reveni pentru a doua domnie între ian. 1578
un hrisov domnesc prin care înzestrează mănăstirea Pângăraţi „cu o selişte din
ocolul Pietrei, anume Seliştea de pe Almaşul Mic, ca să-şi întemeieze sat să-şi
facă metoh pentru marfă”.118
La anul 1585 (7093) Aprilie 8, tot în Iaşi şi tot Petru Şchiopu119,
întăreşte stăpânirea mănăstirii Pângăraţi asupra acestei Selişti de pe Almaşul
Mic, precizându-i mai clar destinaţia, pentru „ca [mănăstirea] să-şi întemeieze
sat şi să-şi facă metoh pentru vite”, adăugând însă ca alte danii, „toată Poiana
Pângăraţilor şi un loc de prisacă, mai sus de târgul Bacău şi cu acele poieni ce
sunt acolo, lângă acest loc de prisacă pe Bistriţa”, precum şi „un sălaş de ţigan,
anume Danciu cu femeia şi copiii lor”120, care fuseseră luaţi mănăstirii
Pângăraţi şi daţi mănăstirii Bistriţa de către Ion voievod. Aflăm din această
relatare că aceste danii practic fuseseră făcute mănăstirii încă de Alexandru
Lăpuşneanu, iar schimbarea proprietăţii asupra familiei de ţigani cu care fusese
înzestrată iniţial mănăstirea Pângăraţi, prin ruperea „ispisocului” (actului de
danie) a acestei familii de ţigani către mănăstirea Pângăraţi de către Ion
Voievod, a fost urmarea îndeosebi a cazurilor „din ce în ce mai numeroase
după mijlocul sec. al XVI-lea”, de schimbare a proprietăţii asupra satelor „care
merg din mână în mână”, fiind luate „foştilor boierii hiclenţi” pentru a ajunge
„de cele mai multe ori, în stăpânirea mănăstirilor dăruite unor boieri
binecredincioşi, care nu rămâneau însă datori domnului.”121
Tot voievodul Petru Şchiopu, printr-un hrisov scris între 1 septembrie
1585 şi 31 august 1586, reafirma stăpânirea mănăstirii asupra poienii din
Pângăraţi şi îi dăruia satul Bilăieşti din Ocolul Târgu Pietrii, în hrisov făcându-
se aluzie, acum prima dată, la unul din hramurile secundare ale mănăstirii,
şi 21 noiembrie 1579m fiind mazilit de turci; ordinul de mazilire a sosit la Iaşi la 02

decembrie.
118
Doc. Nr. 111, vezi Addenda.
119
Este vorba de cea de a treia domnie a lui Petru Şchiopu, din septembrie (după 2)
1582 (la 27 oct. intră în Iaşi), până în 19 august 1591; la 18 decembrie 1589 turcii numesc
ca domn pe Ştefan, fiul de 5 ani al lui Petru Şchiopul- de fapt a domnit tot tatăl său; el
moare la 01 iulie 1594 în castelul Zimmerlehen, Tirol într-o capelă lângă Biserica
Franciscanilor din Bolzano, Tirol;
120
Doc. Nr. 335
121
Gh. Pungă, op. cit. p. 143, 145; cazurile de exproprieri îndeosebi de Alexandru
Lăpuşneanu a domeniilor unor boieri hicleni” au dus de multe ori la încercări de anulare a
daniilor către mănăstiri de către domnii următori, acesta fiind şi cazul relatat mai sus.
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, dania fiind făcută spre pomenirea familiei
voievodale „ca să ne aibă a ne pune (pomenire) noao în zioa sfăntului
vărhovnic apostol Petru şi Pavel.” 122
Prin actul de danie întocmit de acelaşi voievod în 15 aprilie 1589, se
dăruia mănăstirii de către „pan Andrei hatman şi pârcălab de Suceava” „un loc
de prisacă în branişte, în valea Hămeosului, care este pe Bohotin”. Tot din acest
act aflăm că stareţul de atunci al mănăstirii Pângăraţi, numit de domnitor
„rugătorul nostru dascălul Teodor”, era „proegumen al mânăstirii Bistriţa”, de
unde putem deduce că mănăstirea Pângăraţi era într-o oarecare subordonare faţă
de mănăstirea Bistriţa. Aceeaşi danie e reînnoită într-un act emis tot în Iaşi la
25 aprilie, purtând pe verso, însemnarea în româneşte „Uric dela Petru vodă, pe
sat Bohotin la branişte la Eşi, valea Hemiosul, de prisacă pe Salca”.123 Peste
aproape un an, la 25 mai 1590, acelaşi domnitor îi dăruia mănăstirii „un loc de
moară ce este pe pârâul Chiiajdul, în sat în Dărmăneşti, în ocolul târgului
Pietrii”. 124
Actele de danie ale domnitorilor următori, reconfirmă în general vechile
danii, uneori în faţa unor abuzuri ale dregătorilor vremii, sau pur şi simplu cu
ocazia urcării pe tron ca nou domnitor, puţine fiind noile adăugiri la vechile
danii. Ce se deduce însă din aceste acte de danie e îndeosebi, modul cum s-au
dezvoltat aceste proprietăţi ale mănăstirii. Astfel, Ioan Aron Voievod125, la Iaşi,
în 25 decembrie 1591, întăreşte stăpânirea mănăstirii peste „toate poienile ce
sunt în jurul acestei mânăstiri Pângăraţi”, şi ne dă de înţeles că mănăstirea
construise două mori pe râul Cracău, pe moşiile Bilăeştii şi Ivăneştii ce le
primise de la Petru vodă, asupra cărora e confirmat dreptul de stăpânire al
Mănăstirii. Ultima dintre aceste moşii, Ivăneştii, aflăm din acest act că fusese
dăruită mănăstirii de către Petru Şchiopu. Aceste sate, Bilăieşti şi Ivăneşti,
actualmente dispărute, aflăm din alte surse că se aflau unul lângă altul în
actuala comună Girov, „lângă Troiţa”, pe apa Cracăului, Mănăstirea având aici,
122
Doc. Nr. 349.
123
Doc. Nr. 509.
124
Doc. Nr. 550.
125
Aron Tiranul ("cel Cumplit"), fiul lui Alexandru Lăpuşneanu, domneşte între
septembrie 1591- iunie 1592.
pe la anul 1776, „un mitoc”.126
Tot Aron voievod îi dăruieşte mănăstirii „şi alt sălaş de ţigani, anume
Drăgoi cu femeia şi cu copiii, din ispisocul de danie, pe care l-a avut sfânta
mânăstire tot dela acel Petru voevod”, nefiind clar din această relatare dacă şi
această familie de ţigani fusese dăruită încă de Petru Şchiopu. Aflăm din actul
său de danie că pe moşia de la Buhotin, mănăstirea avea „trei fălci de vie şi
patruzeci jerdii de vie în Cotnarul de Sus” şi ni se dau posibile indicii privind
amplasamentul poienilor din jurul mănăstirii: „şi acele poieni, dela Strajă cu
amândouă colacele de sus până la pârâul Pângăraţi”, pasajul acesta fiind scris,
în manuscrisul original peste locul ras.127
Doi ani mai târziu, la 15 mai 1593, Aron voievod128 îi dădea mănăstirii
„carte” spre „a-şi apăra braniştea de la Pângăraţi”, deducându-se din context că
existau grave violări ale dreptului de folosinţă asupra acestei moşii, unii din
locuitorii din zonă cosând fânul şi făcându-şi stâni şi coşare pentru porci şi
pentru oi, fără voia mănăstirii.129
Abuzuri şi încălcări ale dreptului de proprietate existau şi din partea
dregătorilor - „urednicilor de la Piatra”, care percepeau dări şi taxe (podvoade)
necuvenite de la locuitorii satului Bilăeşti, închinat mănăstirii, pe care Eremia
Movilă voievod, în prima parte a domniei sale le rezolvă dându-i mănăstirii
carte în acest sens.130
Mihai Viteazul, la venirea sa în Iaşi, în 23 iunie 1600, reconfirmă
126
Pr. C. Mătasă, Sate, Biserici şi Boieri la anul 1428 în Judeţul Neamţ. Extras din
Anuarul liceului de băieţi – Piatra Neamţ, pe anul 1935-36. Actualmente 2002-2003, în
cadrul procesului de reîmproprietărire desfăşurat conform legilor 18 din 1990 şi 1 din 2000,
Mănăstirea a reprimit, în mod neaşteptat şi prin voia divină ce a lucrat prin mâna unor
oameni, o suprafaţă de teren agricol exact pe locul fostului metoh de la Ivăneşti, la 200-300
m de hotarul suprafeţei existând, îngropate, ruinele (pe care ţăranii din zonă nu pot să
cultive nimic) fostei biserici a metohului mănăstirii. Biserica de lemn a metocului, purtând
hramul Sfântul Nicolae, a fost ctitorită la anul 1849 de Ieromonahul Ioanichie împreună cu
vieţuitoarele metohului schimonahia Elisabeta, monahia Elisabeta şi monahia Zoi, aflându-
se actualmente în satul Bahna din comuna Girov, mutată aşadar la circa 10-12 Km de
amplasamentul ei iniţial.
127
DIR (SEC. XVI) A. Moldova - VOL. IV (1591-1600) Doc. Nr. 44.
128
Aron Tiranul, domneşte din 18 septembrie 1592 până în 24 aprilie 1595; moare în
iunie 1597 la Vinţul de Jos, judeţul Alba, în biserica lui Mihai Viteazul din Alba-Iulia.
129
Doc. Nr. 104.
130
Doc. Nr. 189; Ieremia Moghilă domneşte din august 1595 până în mai (înainte de
27) 1600.
mănăstirii Pângăraţi toate daniile făcute ei de Petru Şchiopu, spunând că
„deasăminea am dat şi am întăritu şi am miluitu sf<ânta> m<ânăstire> dela
Pângăraţi, cu acele sate mai sus scrise, ca să fie sfintei m<ânăsti>ri şi dela
domniea me, otcină şi cu tot venitul, nestricată niciodată, în veci”, revendicând
pentru această reînoire a daniei dreptul de a fi „pomenit la sfântul jertvelnicu şi
la toate liturghiile, până când va sta sfânta monastire”.131
Ieremia Movilă la 29 mai 1602, Simion Movilă la 23 iulie 1606 şi
Constantin Movilă132 la 7 februarie 1608, menţionează, în actele de danie emise
pentru mănăstirea Bistriţa, dreptul acesteia de a avea „un loc de stănă la
Păngăraţi”133, iar în 27 iulie 1609, acelaşi Constantin Movilă rezolvă un abuz al
„rabotnicilor şi ilişarilor din ţinutul Neamţului” asupra a „4 posluşnici (fraţi
novici) ai sfintei mânăstiri Pângăraţi”, poruncind să-i scrie pe aceştia „deosebit
cu alte slugi boiereşti”.134 Se deduce de aici că şi vieţuitorii mănăstirii erau
cuprinşi în sistemul dărilor către stat, statul feudal moldovenesc fiind foarte
interesat de strângerea dărilor şi de păstrarea dreptului său de proprietate asupra
moşiilor încredinţate în trecut mănăstirilor.
Din actele de danie ale domnitorului Ştefan voevod135 din 16 Ianuarie
1612 deducem că dreptul de stăpânire al mănăstirii asupra vechilor proprietăţi
era contestat de către domnie, deoarece stareţul de atunci al mănăstirii, Teodor,
se înfăţişează înaintea domnitorului şi „a tuturor boierilor moldoveni, mici şi
mari”, cerând mai întâi redobândirea moşiei de la Ivăneşti pe Cracău, aducând
în acest sens, probabil ca dar pentru domnie, „întors însă în urmă sfintei
mânăstiri” de către domnitor, „patru cai buni”136. În următoarele documente
emise în aceeaşi zi, Ştefan voevod, reconfirmă dreptul de săpânire al mănăstirii
131
Doc. Nr. 359; Mihai Viteazul vine în Moldova în mai (înainte de 27) 1600,
domnind până în septembrie 1600.
132
Ieremia Moghilă, domneşte din septembrie 1600, şi moare la 30 iunie 1606, fiind
îngropat la m-rea Suceviţa.
133
DIR (SEC.XVII) A. Moldova - VOL.I(1601-1605)Doc. Nr.71; Idem
(SEC.XVII) A. Moldova - VOL.II (1606-1610) Doc. Nr. 55 şi Doc. Nr. 184; Constantin
Moghilă, fiul lui Ieremia, domneşte din noiembrie (înainte de 27) 1607 până în 18
decembrie 1611; moare în iulie 1612, înecat în Nipru.
134
Doc. Nr. 308.
135
E vorba de Ştefan II Tomşa, boier moldovean, ce se dădea drept fiu al lui Ştefan
Tomşa cel din 1563; el domneşte din decembrie (după 18) 1611 până în 20 noiembrie 1615.
136
DIR (SEC.XVII) A. Moldova -VOL. III (1611-1615), Doc. Nr. 79.
asupra tuturor vechilor danii voievodale, după ce, în prealabil, ne dă de înţeles,
a verificat vechile acte de danie de la domnitorii anteriori: „Şi domnia mea am
văzut ispisoace bune; dela noi deasemenea am dat şi am întărit pentru toate cele
care sunt mai sus scrise sate şi poieni şi ţigani şi vii şi prisacă, ca să fie şi dela
noi miluire şi întărire sfintei mânăstiri cu tot venitul neclintit.”137 Ni se
reconfirmă aici că „toată poiana Pângăraţilor, mai înainte de această vreme, a
ţinut de ocolul târgului Piatra şi deasemenea ţiganii”138, fiind „branişte pentru
vitele domneşti dela curte”139, şi întinzându-se, conform unei modificări, prin
răzuire, în textul originar „dela Straja până la Tra<s>cău” 140.
Din documentele emise doar la o lună după această dată, de către
acelaşi Ştefan voievod, aflăm că via primită danie de către mănăstire pe dealul
Cotnarilor, fusese dobândită de către răposatul Andrei hatman prin danie şi
cumpărare de la Petru voevod, „pentru cincisprezece mii aspri”141, Ştefan
voievod poruncind de asemenea „şoltuzului şi pârgarilor şi vierilor domniei ...
din Cotnari”, să nu pună la munci pentru domnie pe „un vier al sfintei mânăstiri
Pângăraţi, anume Radul”142. Ultimele documente păstrate de la Ştefan voievod,
ne relatează despre abuzurile slujitorilor domneşti asupra satelor mănăstireşti în
perceperea taxelor (gloabele mici şi dabilele).143
Aceleaşi îndreptări ale abuzurilor slujbaşilor domneşti, reclamate de
mănăstire, sunt reglementate iarăşi, câţiva ani mai târziu, la 30 Aprilie 1617, de
către domnitorul Radu vodă, împotriva celor ce opreau pentru domnie venitul morii
mănăstirii din Dărmăneşti, interzicând oamenilor să macine la această moară144, şi
împotriva, iarăşi a „dăbilarilor” domniei ce percepeau pe nedrept taxe de la aceeaşi
locuitori din „doao sate din ţinutul Neamţului”145, probabil Bilăeşti şi Ivăneşti.
Probabil împotriva aceloraşi abuzuri sunt reînnoite daniile domneşti de către
137
Ibidem, Doc. 80, 81, 82, 83.
138
Doc. 82.
139
Doc. 83.
140
Doc. 80.
141
Doc. 102.
142
Doc. 103.
143
Cf. Doc. nr. 161, 242.
144
DIR (SEC. XVII) A. Moldova - VOL. IV (1616-1620), Doc. Nr.188; e vorba de
Radu Mihnea, fost domn în Ţara Românească, ce domneşte din 24 iulie 1616 până cândva
după 9 februarie 1619.
145
Doc. Nr. 189.
acelaşi Radu voievod146 şi de Gaşpar voievod147 în anul 1619, şi pentru mănăstirea
Bistriţa, asupra locului de stână ce-l avea la Pângăraţi, iar mărturie a instabilităţii
sociale, dar şi a modului de dobândire şi administrare de către mănăstire a
bunurilor necesare vieţii, e actul prin care Gaşpar voievod, în 30 Aprilie 1617,
hotărăşte ca „pârcălabii şi marii vatavi şi globnicii sau deşugubinarii să aibă numai
să judece şi să-şi ia ferie … iar altceva nimic să nu ia din gloabe şi din deşugubine,
nici pârcălabii, nici marii vătavi, nici starostii, nici deşugubinarii, nici globnicii, ci
să ia gloabele şi deşugubinele egumenul şi călugării dela mânăstire, după dreptate,
dela cel care rămâne vinovat după lege.”148
Din dosarul de manuscrise nr. 655 din Arhiva Naţională aflăm despre alte
danii voievodale sau ale credincioşilor către mănăstire, apărări ale drepturilor
mănăstirii de către domnitori în litigiile cu alte mănăstiri sau proprietari, precum şi
amănunte cu privire la vechile sau noile proprietăţi ale mănăstirii.
Astfel, Ştefan Tomşa Voievod întăreşte în anul 1622 (7130) Ianuarie 6
Mănăstirii Pângăraţi stăpânirea asupra unui loc, anume Ciocârlia din Ocolul Tg.
Piatra149, şi tot el reîntăreşte stăpânirea mănăstirii asupra satelor Ivăneşti şi
Bilăeşti dând „Carte moldovineasca de la Stefan Tomsa voievod ci scrie la
sluga domniei boeriul… ca dupa jaloba ce au dat rugatorii săi calugari de la
manastire Pângarati, sa nu superi satile monastirii, anume Ivanestii, Bilaestii si
morile ci le au acile mosii în apa Cracaului”150.
Radu Voievod întăreşte între anii 1626 – 1629 Mănăstirii Pângăraţi
stăpânirea viei în hotarul Bogdăneşti cu tot cu locul îngrădit cu casele şi
pivniţa.151
Miron Barnovski Movilă Voievod scuteşte pe vierii Mănăstirii
Pângăraţi de toate angaralele şi podvoadele, poruncind slujitorului din Ocolul
146
Doc. Nr. 383.
147
Doc. Nr. 406; Gaşpar Graţiani, de origine morlac sau maurovlah, domneşte din
februarie (după 9) 1619, moare în 10 septembrie 1620 într-un loc necunoscut.
148
Doc. Nr. 485.
149
Ms. 25, dosarul de manuscrise nr. 655, Arhiva Naţională; Ştefan II Tomşa,
domneşte din octombrie (înainte de 17) 1621 până în august (după 4) 1623.
150
DIR, A. Moldova, veacul XVII, vol. V (1621-1625), Bucuresti, 1957, p. 78, nr.
103, cf. Vasile, Iulian-Mihail, Roznovul în mărturii documentare (pâna la mijlocul veacului
al XIX-lea)– ed. Alfa, Piatra-Neamţ, 2011, p. 19. DRH, A. Moldova, vol. I, p. 425, nr. VI.
151
Ms. 26, dosarul de manuscrise nr. 655, Arhiva Naţională; Radu Mihnea,
domneşte din august după 4, 1623 până în ianuarie, după 20, 1626 când moare fiind
înmormântat la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.
Dărmăneşti să lase în pace morile mănăstirii şi să nu împiedice oamenii să
macine; el întăreşte stăpânirea mănăstirii asupra satelor mănăstireşti, poruncind
episcopului Mitrofan de Huşi să reglementeze problema de hotar dintre
Bisericani şi Pângăraţi. Tot el întăreşte Mănăstirii Pângăraţi stăpânirea asupra
vechilor hotare (de la pârâul Pângărăciorului la Vârful Vleşul, la Lunca
Frasinului Bistriţei la Poiana Bicazului, etc.) asupra braniştei din Căprăria.152
În anul 1631 Moise Moghilă Voievod întăreşte, la 12 ianuarie,
Mănăstirii Pângăraţi stăpânirea pe 5 fârtae de vie la Cotnari din Horodişte de
Sus, pe care Mănăstirea Pângăraţi le avea danie de la Teofan, fost mitropolit al
Sucevei153, iar pe 9 octombrie, Loghin cu copiii săi dau Mănăstirii Pângăraţi o
curătură la Straja pentru pomenirea lui Ionaşcu, 7 pomeni şi 20 taleri154; la 18
decembrie sătenii Larion, Ion şi Dan din Dărmăneşti vând Mănăstirii Pângăraţi
două curături de loc la Straja şi Pângăraţi.155
În anul 1632 pe 15 iunie Alexandru Iliaş Voievod porunceşte
pârcălabului de Neamţ să-l silească pe şoltuzul de Piatra să restituie Mănăstirii
Pângăraţi un uric găsit de acesta ce aparţinea mănăstirii156, iar pe 30 august,
152
Manuscrisele 27 - 32 dosarul de manuscrise nr. 655, Arhiva Naţională; Miron
Barnowski-Moghilă, boier moldovean, înrudit cu Movileştii, domneşte din ianuarie după
20, 1626 până în 30 august 1629, fiind mazilit de turci, înainte de 15 iulie.
153
Ms. 35 dosarul de manuscrise nr. 655, Arhiva Naţională. Moise Moghilă, fiul lui
Simion, domneşte din 29 aprilie 1630 până în după 5 decembrie 1631. Cu siguranţă e vorba
despre Teofan al II-lea, Mitropolit al Modovei între 1564-1572, 1578-1579 şi 1582-1588.
El e menţionat în medierea unui conflict privind dreptul de proprietate asupra unor vii
expropriate abuziv de Alexandru Lăpuşneanu şi redate de fiul acestuia Bogdan
proprietarilor de drept, fiii fostului Logofăt Mateiaş . cf Gh. Pungă, op. cit. p 144; posibil ca
aceste vii să fi ajuns în cele din urmă în proprietatea M-rii Pângăraţi. Conform Cronicii lui
Ureche „în anul 1566 septembrie 23 pe Theofan ucenicul lui Macarie, ce era din tinereţe
episcop, l-au pus Alexandru Vodă Mitropolit în Suceava”. (Grigore Ureche op. cit. p. 179
cf. şi Gh. Pungă, op. cit. p. 185 şi nota 90, p. 208). El e trimis de Alexandru Lăpuşneanu la
Athos pentru a supraveghea construirea şi pictarea Bisericii Mănăstirii Dochiaru în acelaşi
stil cu cel de la Slatina pe care o şi sfinţeşte, rămânând aici până la sfărşitul vieţii. cf. Th.
Bodogae Ajutoare româneşti la mănăstirile Sf. Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 228-229.
Calitatea sa de apărător a Ortodoxiei rezultă din scoaterea forţată din scaun ce a suferit-o în
timpul domniilor lui Ion Vodă (1572-1574) şi a luteranului Iancu Sasu (1579-1582). Cf. şi
M. Păcurariu, IBR, ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1992, vol. I, p. 475-476.
154
Ms. 37 dosarul de manuscrise nr. 655, Arhiva Naţională.
155
156
Ms. 39 dosarul de manuscrise nr. 655, Arhiva Naţională; Alexandru Iliaş
domneşte din decembrie după 5, 1631 până în aprilie 1633.
Savin Prajescu, fost hatman, face mărturie hotarnică în pricina dintre Mănăstirii
Pângăraţi şi satul Dărmăneşti pentru o bucată de loc a mănăstirii ce se află în
acest sat.157
În 1633 la 15 octombrie Vasile Lupu Voievod, care ctitoreşte de
asemenea la Pângăraţi prin Dimitrie Şoldan, porunceşte lui Gheorghe Boţul să
hotărnicească moşia Siliştea de pe Almaşul Mic a mănăstirii Pângaraţii158,
acesta împlinind porunca abia în primăvara anului următor, pe 12 martie.159
Tot în legătură cu domnia lui Vasile Lupu găsim informaţii despre
stăpânirea temporară a mănăstirii Pângăraţi asupra mănăstirii Vizantea din
ţinutul Vrancei, anume în câteva documente de ctitorie şi relatări istorice
privind această mănăstire vrânceană. După cum deduce părintele Holbea Ion,
„primul cleric care a condus mănăstirea Vizantea a fost fără îndoială călugărul
Ioan Broştoc ... despre care crede că „a activat de la 18 aprilie 1584, când a
cumpărat de la domnitorul Petru Şchiopul "un loc pustiu", pe care fondează
mănăstirea şi până la 22 iunie 1646, când închină mănăstirea Vizantea,
mănăstirii Pângăraţi.160 Perioada de peste 60 de ani cât ar fi stăpânit acest
călugăr Ioan Broştoc această mănăstire până ar fi închinat-o mănăstirii
Pângăraţi pare totuşi foarte lungă. Oricum stăpânirea Mrii Pângăraţi asupra
Mrii Vizantea e confirmată de actul domnesc al domnitorului Vasile Lupu care
„întăreşte, la 23 iulie 1646, pe egumenul de la mănăstirea Pângăraţi ca să aibă a
apăra tot hotarul mănăstirii Vizantea, nimani să nu aibă a umbla cu dobitoacele
prin fânat, nici să aibe a cosi acel hotar.”161
Se pare că în 1662 şi 1664 domnitorul Eustratie Dabija preia în
schimbul la nişte moşii, aşezământul de la Vizantea care ajunge în stăpânirea
157
158
Ms. 5, partea a 2-a, dosarul de manuscrise nr. 655, Arhiva Naţională; Vasile
Lupu, boier moldovean de origine albaneză, ctitor al mănăstirii “Trei Ierarhi” din Iaşi,
domneşte din martie, înainte de 30, 1634 (la 27 aprilie are loc instalarea la Iaşi) până în 03
aprilie 1653, revenind apoi ca domnitor între 28.04.1653 până în 08 iulie 1653, moare la
finele lui martie 1661 la Constantinopol.
159
Ms. 4, partea a 2-a, dosarul de manuscrise nr. 655, Arhiva Naţională: Mărturia
hotarnică a lui Gheorghe Boţul asupra moşiei Siliştea de pe Almaşul Mic ţinutul Neamţ,
moşie ce aparţine m-rii Pângaraţi
160
Mănăstirea Vizantea 21 decembrie 2008 Articol realizat de preotul Holbea Ion
http://cgi.forgotten-realms.net/vlivezi/scurt_istoric.php
161
Ibidem.
acestuia162, deoarece la 22 iunie 1662 şi 11 aprilie 1664, mănăstirea Pângăreţi
dădea lui Eustasie Dabija "un metoh sau mănăstioară anume Vizantea cu tot
venitul".163
Cu toate acestea, Mănăstirea Vizantia aparţinea în anul 1678, încă
mănăstirii Pângăraţi, egumenul Leontie al Mănăstirii Bistriţa dând pe 11 august
o poiană ce se afla la Pângăraţi în schimbul acesteia, în cadrul unui schimb cu
Mănăstirea Pângăraţi.164
Din documente aflăm că mănăstirea deţinea diferite alte proprietăţi şi că
întreţinea diferite relaţii comerciale şi de schimb prin care îşi administra averea.
Astfel, în anul 1681, pe 10 ianuarie, Ghelasie Hudici, ieromonah de la
Mănăstirea Pângăraţi dăruieşte mănăstirii partea lui de moşie din satul
Boloşeşti, 50 pământuri şi heleşteu în mijlocul satului165, iar zapisul din 4
ianuarie 1757, mărturiseşte despre schimbul de slujitori ţigani pe care egumenul
Sava de la Manastirea Pângarati îl face cu Nifon, egumenul Manastirii Secu.166
Pe 1 iunie 1802 mănăstirea Pângaraţi îi dă prin contract, în schimbul
plăţii bezmenului, lui Manolache Mugiu, un loc pentru a-şi construi casă în Tg.
Piatra167, iar în anul 1825, pe 7 iunie, un anume Pătraşcu cu femeia sa Dochiţa
face danie Mănăstirii Pângăraţi un loc de prisacă lângă Siret, la Mişcani.168 În
anul 1840 pe 20 februarie, caminarul Dumitru Stan se îndatorează a da
mănăstirii Pângăraţi pentru o casă din Târgu Piatra, ca embatic anual câte doi
galbeni în loc de doi oca untdelemn şi o lămâie.
Din Sămile cerute de domnie pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
aflăm că Mănăstirea Pângăraţi avea sub cârmuirea egumenului Anastasie, în
continuare în administraţie moşiile Ivăneşti pe Cracău, Roşcanii pe Almaş (însă
162
Mănăstirea Vizantea din Vrancea la 1900, Adrian Nicolae Petcu, 01 Aprilie 2012
http://ziarullumina.ro/manastirea-vizantea-din-vrancea-la-1900-70742.html
163
Pr. dr., Ioan Moldoveanu, Istoria monahismului românesc, p. 386 nota 19 apud.
Arhivele Statului Bucureşti, Mănăstirea Pângăreţi III+92
164
165
166
Arhivele Nationale Bucuresti, M-rea Secu, II/67; Dionisie I. Udisteanu,
Manastirea Secu. Marturii documentare culese de la „Arhivele Statului” din Bucuresti, p.
29, nr. 237. Silviu Vacaru Un schit uitat din Muntii Neamtului: Schitul Nifon la
http://www.monumentul.ro/pdfs/schitul%20nifon.pdf
167
Ms. 7, partea a 2-a dosarul de manuscrise nr. 655, Arhiva Naţională.
168
Ms. 206, partea a 3-a, dosarul de manuscrise nr. 655, Arhiva Naţională.
jumătate de sat este a Râşcăi), Pângăraţii cu muntele hotar înpregiurul
mănăstirii, 37 de cornute mari, 3 cai, 170 de oi, 10 stupi, 30 de stoguri precum
şi un venit 47 de lei din acel timp.169
În pribegia şi călătoriile sale prin Turcia, Grecia şi Europa, episcopul
gruzin Iona Ghedevanişvili (1737-1821) ajunge şi prin Moldova unde stă din
aprilie 1790 până în decembrie 1792, relatând faptul că i-au fost dăruite de
către domnie pentru stăpânire şi folosire proprie, diferite bunuri între care şi
Mănăstirea Pângăraţi, pe perioada şederii sale până la plecarea sa, mai departe
în Rusia. În contextul relatărilor întâlnirilor şi discuţiilor sale cu multele
personalităţi politice şi ecclesiale prezente în Moldova în contextul războiului
austro-ruso-turc din 1787-1791, Iona Ghedevanişvili descrie bogăţiile şi averile
Mănăstirii Pângăraţi peste care a stăpânit cu credincioşie şi respect faţă de
vieţuitorii călugărim ţarani şi robi ţigani de pe moşiile mănăstirii:
„După relatarea întâlnirilor sale cu arhiepiscopul Ambrozie (Ambrozie
Serebrenikov, arhiepiscopul Ecaterinoslavului şi Poltavei, exarh al Moldovei,
locţiitor al mitropolitului, numit de ruşi şi funcţionând de la sfârşitul anului
1789 şi până la 10 februarie 1792) şi cu cneazul Potemkin, Ghedevanişvili
arată că i-au fost date în Moldova unele bunuri]: şi mi-au dat o leafă de o mie
de „kuruşi” (KURUŞ (gros), monedă turcească de argint) pe an // şi mi-au dăruit
mănăstirea Pângăraţi, prima biserică cu hramul sf. Nicolae, pe malul râului
Bistriţa. Acest râu curge printre maluri curate de piatră cu nisip mărunt, iar spre
amonte, în albie de piatră. (Aici) sunt mulţi păstrăvi [...]. Pe ambele sale maluri
se află o mulţime de sate de munte întărite şi inaccesibile duşmanilor. Şi
oamenii acestei ţări sunt puternici. Istoria lor povesteşte că atunci când s-au
strămutat „voghelţii” (Popor neidentificat. Să fie cumva o referire deformată la
părăsirea Daciei de romani?), au venit aici o mulţime de noroade care au luptat
împotriva ţării Moldovei şi au supus-o; au stăpânit ele aici (vreo) două sute de
ani, dar n-au putut pătrunde în aceşti munţi şi din aceşti munţi a dus lupta
împotriva lor poporul Moldovei (...)
Când am vizitat moşia mănăstirii mele (Pângăraţi) şi cheile (Bicazului)
mi-am amintit de cheile de la Karciohi şi Ksani şi de locurile care li se
aseamănă. Mănăstirii Pângăraţi îi aparţineau treisprezece sate mici şi mari. [...]
Într-un an (din veniturile mănăstirii) îmi reveneau o sută cincizeci de oi cu
169
I. Bogdan, Sămile, BCI a României, vol. I, 1915.
miei, o sută de ruble de argint, şapte sute de păstrăvi prăjiţi şi şapte sute de
ocale de brânză. Un sat dădea a zecea parte din recolta (anuală) şi şapte mii de
„salioni" (adică stridii - ţâri). Şi pe oamenii care trăiau în satele (mănăstirii)
mele şi în toată Moldova şi Ţara Românească socoteşte-i {tot) astfel
(îndatoraţi). Pe săteni îi numesc aici „ţărani”; ei dau zeciuiala din grâne şi vin.
Din zece pomi roditori, (roadele de la) un pom îi revin stăpânului moşiei. De
asemenea, din a zecea parte din morcovi, sfeclă, varză şi din tot // ce rodeşte în
sat; în afară de aceasta, (ei) lucrează câte o zi pe lună (pentru stăpânul de
pământ). Cine nu lucrează douăsprezece zile (pe an) plăteşte douăsprezece
ruble. Cu excepţia acestor (obligaţii), nu poţi merge la ei să-i cerţi; ei nu aduc
daruri şi dacă voiesc se mută într-alt sat şi nu poţi să spui nimic de aceasta. N-
ai voie să-i baţi pe „ţărani”. Eu am (mai) avut (şi) şaizeci de familii de ţigani.
Ţiganii sunt proprietatea ta, dacă vrei poţi să-i vinzi sau să-i dăruieşti oricui
vrei. Ei lucrează în fiecare zi pentru tine şi se hrănesc din mâncarea ta. [...] Eu
am (mai) avut un sat, Ivăneşti2 (Sat şi comună, jud. Vaslui), prin care trecea un
râu (Racova) de mărimea râului Tezi. Acolo era o moară şi un călugăr cu o
casă. Mai erau acolo albine, două sute de stupi, trei sute de gâşte, iar găini cred
că erau (vreo) şase sute. Acest sat îmi dădea câte patru sute de ruble de argint,
grâu şi orz, (precum şi) patru mii de „kodi” 23 de porumb, iar fân, atât cât
aveam nevoie. De la mănăstirea mea mi s-au dat patru sute de oi, o sută
douăzeci de vaci, două sute de porci şi câţiva cai. La plecarea mea, am lăsat
acolo cinci sute douăzeci de oi, o sută nouâzeci şi una de vaci, iar porci de
două ori mai mulţi. Mi-au zis şi m-au sfătuit să vând totul, dar n-am făcut acest
lucru, ca să nu-mi întinez numele şi să nu-mi înjosesc ţara mea natală. (...) Doi
ani am stăpânit eu {mănăstirea}, în aceşti ani s-au împăcat ruşii cu turcii24. Şi
am lăsat eu (toate acele bunuri) mitropolitului din Iaşi2’, spunându-i să facă ce
vrea cu ele. în decurs de doi ani am fost numai o singură dată la mănăstirea de
la Pângăraţi.”170
Aşa cum aflăm de la Cuviosul Varnava, începând din anul 1850 prin
hrisovul domnului Mihail voievod Sturza, sub nr. 1319, anul 1849, mai 11 zile,
mănăstirii i se dă venitul moşiilor Ivăneştii şi Tarcăul, pe timp de 10 ani,
170
Călători străini despre Ţările Române, Vol. X, Partea a II-a Editura Academiei
Române, editor Maria Holban şi colectivul, Bucureşti 2001, p. 981-982, www.
dacoromanica. ro
începători de la anul 1850, april 23, ca „din venitul ziselor moşii să se facă
zidiri”.171 El dărueşte de asemenea Mănăstirii Pangaraţi, pentru o vreme,
venitul satului Vânătorii Pietrii şi braniştea Vadurilor care la 1847 erau locuri
domneşti ţinând de ocolul curţilor din Piatra.172 În 26 martie 1856 Spătarul
Dimitrie Cracti cumpără de la monahul Veniamin Giuncul moşia Luncani din
ţinutul Bacău173, iar în 22 iunie 1857 acest spătar face schimb de moşie cu
Mănăstirea Pângăraţi, dând moşia Luncani, ţinutul Bacău, pentru moşia
Ivăneşti ţinutul Neamţ, schimb ce e întărit de divan.174
Din documentele evocând secularizarea averilor bisericeşti şi procesele şi
conflictele de interese ce s-au produs între stat şi Biserică, aflăm că Mănăstirea
Pângăraţi deţinea în Basarabia, în ţinutul Soroca, moşia Braicovo (sau Brovicău,
după cum e menţionată în scurtul istoric de la 1935 al ieromonahului Doroftei
Licaş) însumând 1418 deseatine, din care 94 deseatine de pădure, încasând o
arendă, în anul 1874, de 4390 lei175, pentru care se pare, în perioada interbelică
Mitropolia Iaşului încasase suma de 634 600 lei, iar m-rea Secu ca tutelă primea o
dobândă de 7929 lei şi 96 bani în anul 1928. Moşia Braicovo i se ia mănăstirii în
perioada anilor 1861-1875, venitul ei fiind vândut prin mezat pentru suma de 551
galbeni sau 20 387 lei căpitanului rus Constantin Zlozeski.176
Aceste acte de ctitorire materială şi daniile primite de mănăstire au
făcut vie în memoria vieţuitorilor închinaţi acesteia, pomenirea acestor
domnitori şi donatori la Sfintele slujbe dar şi în toate scurtele „istorii” ale
171
Arhimandrit Varnava, Scurt Istoric; Tradiţia îl pune pe domnitorul Mihail Sturza
(aprilie 1834 - iunie 1849) alături de marii ctitori ai Mănăstirii Pângăraţi, alături de Petru
Cercel V. V. şi Vasile Vodă Albanitul, deoarece a ajutat la facerea zidurilor din jurul
Mânăstirei,
172
cf. Pr. C. Mătase, Palatul Cnejilor, ed. Cartea Românească p. 55, 56.
173
174
175
Radu Roseti, Conflictul dintre guvernul Moldovei şi Mănăstirea Neamţului, II,
după 1 iunie 1859, Extras din Analele Academiei Române Seria II, tom XXXII, Memoria
Secţiei istorice, pp. 1002.
176
Actul 6 din partea a III-a a dosarului 566 din Arhiva Naţională cuprinde un caiet
cu 15 acte originale, copii şi traduceri din limba rusă, din perioada 1861 iulie 3 – 1875 iulie
16, cu privire la această vânzare. La poziţia 7 există actul din 1875 septembrie 24 prin care
Cancelaria secretariatului de Stat al Rusiei face cunoscută cererea căpitanului Constantin
Zlozeski din ianuarie 1866, prin care a solicitat protecţia în procesul cu Ministerul
Moldovei pentru moşia Braicov a Mănăstirii Pângăraţi, cerere ce a fost transmisă
Ministerului Afacerilor Străine.
Mănăstirii. Astfel pomelnicul scris la 1793 Septembrie 13 sub domnia lui
Constantinu Şuţu Voevod ne prezintă la fila 42 “ctitorii care se pomenesc a
doua zi după prăznuirea zilei a Sfântului mucenic Dimitrii, după aşezarea
pomelnicului celui vechi precum arată la sfârşitul pomennicului aceluia:
Pomeneşte Doamne pre adevăraţii ctitorii Sfântului Lăcaşului acestuia:
Lăpuşneanul Alexandru W: Doamna Roxanda şi fii lor: Bogdan Vv., Petru Vv.,
Costantin Vv. şi ficele: Knejna, Mariica, Theofana, Anghilina, Theodora,
Theofana. Pomeneşte Doamne pre Robii Tăi: Movilă Ieremia Vv., Elisafta
Doamna şi Maica lui Maria si fii loru, Constantinu Voevodu, Alexandru Vv.,
Bogdanu Vv., Miron Vv. şi maica lui Elisafta şi părintele lui. Pe filele 42v, 43,
43v ni se înşiră numele celorlaţi ctitori mai mici şi mai puţin importanţi: “aici
să pomenesc morţi boiarii cei mari şi după neamul lor; şi morţi pravoslavnicii
creştini cari au miluit şi au facut bine Sfântului Lăcaşului acestuia”: Nădăbaico
şi soţia lui şi fiii lor Vartic vel Dvornicu, …etc.177
177
Ms. 4612 din Biblioteca Academiei Române, dăruit Academiei Române de
Pimen Georgescu, mitropolitul Moldovei la 11 iun. 1919. Manuscrisul se prezintă sub
forma unui caiet de dimensiunile 35 x 23 cm, 44 file; numerotaţie veche cu cifre chirilice:
1-43 (f. 2-44) în legătura artistică – chenar şi frontispicii artistice lucrate în peniţă – în
scoarţe de lemn şi piele, cu inscripţia de pe prima copertă: “Acest pomelnic este al sfintei
M-rii Pîngarati, fiindu egumen cuviosul Chiril eromonahul, 1793, luna lui dechemvrie 23”.
Pomelnicul este alcătuit sub forma unui Sinaxar, purtând însemnarea pe fila 1:
“pomennecul al Sfântei Mănăstiri Pangaraţii, carele s-au prefăcut acum întîi de pre cel
vechi, precum se vede, cu toată osîrdia şi cheltuiala a preacinstitului parinte a sfinţiei sale
chir Chirill ieromonahul, fiind igumen al aceştii sf. Mănăstiri, unde se cinsteşte hramul a Sf.
Marelui mucenic Dimitrii, isvorîtorul de mir, întru domnie a preaînaltului domnului nostru,
măria sa Mihail Constantinovici Şuţul voevod, fiind mitropolit Ţării Moldavei preasfinţia
sa, chirio chir Iacov. Şi s-au scris de mine, nevrednecul întru ieromonahi Hagi Gherasim
Putneanul, la anul 1793, (sept <emvrie> 12)”
Însemnări: la fila 1v sunt redate: Stihuri în versuri pentru viaţa omului: ”Omul în
lume născând/ Să naşte gol şi plângând… La fila 2v: Cuvânt cătră cuvioşii părinţi, carii să
află trăitori întru această sfântă Mănăstire Pângăraţii. La fila 3: învăţatură în ce chip se face
pomenirea acestor fericiţi şi vrednici de laudă ctitori şi ale altor făcător de bine, care au
miluit şi au întărit această sfântă casă. La fila 42: Pomennecul ctitorilor; F.44: Cuvânt în
scurt pentru pomenirea ctitorilor, tălmăcit din pomennecul cel vechiu: “Preacinstiţi părinţi,
carii vă aflaţi petrecători în sf. M-re Pâng<a>ratii, cum întru această vreme de acum, aşa şi
cei ce vor fi în vremurile viitoare, cu cucerie şi cu multă smerenie şi plecăciune mă rog
dragostei sfinţiilor voastre să nu puneţi bănuială asupra mea, căruia am scris pomennecul
acesta, pentru că s-au mutat o seamă de ctitori de la zilele şi locurile lor, la alte zile, căci
aceasta n-am făcut din voia mea, ce din întâmplare, că adică n-au fost pomenecul cel vechiu
de faţă când am scris Sinaxariul. Şi eu am urmat după pomennecul sfintei M-rii Neamţului,
Cuviosul Barnaba recapitulează şi el ctitorii mănăstirii considerând
drept prim ctitor pe „Ştefan voevod cel Mare [care] a dat bani sihastrului
Simion de a făcut biserica de lemn. Al 2-lea, Alexandru voievod Lăpuşneanu,
ctitorul acestei monastiri, a făcut biserică de piatră dînd şi moşie împrejurul
monastirii. Al 3-lea, Alexandru Iliaş voievod a mărit moşia din înconjurul
mănăstirii, cu partea Tarcăului pînă în Tărcuţa. Al 4-lea, Petru voievod Cercel a
dat două moşii, Ivăneştii şi Sarata. Al 5-lea, Vasile voievod Albanitul, întăreşte
cu hrisoave moşiile monastirii, făcînd adăogiri pe la unele locuri, iar la Tarcău a
dat o parte de loc din Tărcuţa şi pînă în hotarul Comăneştilor. Al 6-lea, Mihail
voievod Sturza a dat venitul moşiilor Ivăneştii şi Tarcău cu hrisov pe 10 ani
pentru facerea zidirilor şi al 7-lea pe lîngă ctitorii ce s-au zis, mai sînt şi alţi
dăruitori care au ajutat monastirea, domni, boieri şi alţi făcători de bine care din
cuprinderea documenturilor şi din pomelnicul cel mare se vede adăogiri de
pămînt, odoare, bani, bucate, precum: stupi, vite cu coarne şi altele.”
Analizând toate documentele ce ni s-au păstrat privind ctitorirea,
înzestrarea şi reconfirmarea drepturilor Mănăstirii, putem reconstitui cu
aproximaţie pomelnicul voievozilor şi personalităţilor istorice ce au contribuit
la întemeierea, întreţinerea şi reînnoirea mănăstirii:
Ştefan Voievod
Teodor logofăt donatorul clopotului la anul 1544
Alexandru Lăpuşneanu
Doamna Roxanda şi
fii lor: Bogdan, Petru, Costantin şi
ficele: Knejna, Mariica, Theofana, Anghilina,
Theodora, Theofana.
Petru Cercel
Vasile Vodă Albanitul
Petru Şchiopu
lăsând locurile pentru numele ctitorilor, dar nu s-au nemerit toate, însă locurile de unde s-au
mutat numele ctitorilor sunt bune. Iară eu iarăşi mă întorc cătră dragostea sfinţiilor voastre
şi, cu umilinţă căzând, mă rog să mă ertaţ, ca şi milostivul Dumnezeu să vă iarte
preasfinţiele voastre. Amin. Hagi Gherasim ieromonah Putneanul, biv igumen Agapiei.
1793, sept.<emvrie> 13”. Cf. G. Ştrempel. Copişti… p. 84; O expunere în rezumat a
pomelnicului ne oferă şi istoricul Tocilescu, în Raporturi privind o samă de M-ri, Schituri
şi Biserici, 1887, p.237.
Andrei hatman
Ioan Aron Voievod,
Mihai Viteazu
Ieremia Movilă
Elisafta Domna şi
Maica lui, Maria si
fii loru, Constantinu Voevodu,
Alexandru V.V.,
Bogdanu V.V.,
Miron v.v. şi maica lui Elisafta şi
părintele lui.
Nădăbaico şi soţia lui şi fii lor
Vartic vel Dvornicu
Constantin Movilă
Ştefan voevod Tomşa
Radu voievod
Gaşpar voievod
Vasile Lupu
Dimitrie Şoldan
Mihail Sturza
Ştefan Tomşa Voievod II
Miron Barnovski Movilă Voievod
Moise Moghilă Voievod
Teofan, mitropolit al Sucevei
Loghin cu copiii
Alexandru Iliaş Voievod
Ghelasie Hudici, ieromonah
Pătraşcu cu femeia sa Dochiţa
Comori de artă şi de suflet ale Mănăstirii
Ctitorie voievodală, mănăstirea Pângăraţi, în paralel cu importantul rol

spiritual şi economic ce l-a jucat în Evul Mediu, a adăpostit între zidurile sale şi
adevărate comori şi aşezăminte de artă şi cultură. Vasile Alecsandri, ne spune
în O Primblare la munţi că în Pângăraţi se păstra pe vremuri un portret original
al lui Lăpuşneanu, pe care însă poetul, nu l-a mai găsit acolo, când a vizitat
Mănăstirea în 1844, “păreţii fiind daţi cu var, a fost acoperită şi zugrăveala”.178
Aceeaşi sursă ne spune că „din însemnările de pe cărţile găsite aici se dovedeşte
că la Pângăraţi, în vechime, era şi o şcoală de Diaci”179. Aşa cum rezultă din
cele ce le vom expune mai jos în mănăstire au existat, de-a lungul istoriei,
clerici dăruiţi care vor contribui direct prin propriul talent la crearea unor
comori de artă, precum catapeteasma ierschimonahului Daniil.
Datorită istoriei moderne foarte zbuciumate, multe din comorile şi
vestigiile istorice ale mănăstirii s-au pierdut, au fost risipite, jefuite sau, în cazul
cel mai fericit, au fost adunate în colecţiile altor muzee mănăstireşti şi naţionale
aşteptând a fi recuperate.180 Mărturie a acestor pierderi sunt inventarele din anii
1924 şi 1949 unde ni se descriu multe din icoanele existente ca având coroane
de argint, precum şi existenţa unor obiecte de argint precum paftale şi sfeşnice,
ce nu mai există actualmente.
Cele mai preţioase, prin vechime şi frumuseţe, comori de artă, ce se
păstrează în incinta mănăstirii Pângăraţi sunt cele două icoane împărăteşti,
pictate în ocru-galben, datând de la sfârşitul secolului al XVI-lea - începutul
sec. al XVII-lea, înfăţişând pe Mântuitorul Iisus şi pe Maica Domnului,
încadraţi de Sfinţii Apostoli, respectiv Sfinţii Prooroci în chenare laterale de-a
178
C. Mătase, Palatul Cnejilor, ed. Cartea Românească, p. 54, 55, 56.
179
180
Tocilescu, în Raporturi asupra câtorva M-ri, Schituri şi Biserici, 1887, p. 237 ne
spune despre Pângăraţi că “aci n-am aflat odore sau inscripţiuni. Părintele Stratonicos
Costandin Ierornonah, unu octogenar, unchiul Î. P. S. SaIe Episcopului Melchisedec, îmi
spuse că singura petră care a fostu, la reparaţiunea din 1874 s’a întrebuinţatu in zidărie.
Numai trei manuscripte slavone am găsitu, cari le-am depusu în Museu sub No. 1162—
1164.
dreapta şi de-a stânga fiecărei icoane.
Aşa cum se poate deduce dintr-un articol al istoricului Nicolae Iorga
aceste două icoane sunt ceea ce s-a mai păstrat dintr-o fostă catapeteasmă veche
a Mănăstirii, probabil prima după construirea Bisericii monument în 1560, alte
icoane similare ca stil acestora şi cu siguranţă la origine din aceeaşi
catapeteasmă, existând în mănăstire până în anii 1933–1939, când Nicolae
Iorga le fotografiază, sau poate până mai târziu, la începutul perioadei
comuniste când mănăstirea e preluată de stat, iar o parte din patrimoniul ei
mutat la Bucureşti şi la mănăstirea Bistriţa. Din articolul la care ne referim,
deducem că existau la anul 1939 cel puţin încă alte patru icoane împărăteşti în
Biserica Mănăstirii pictate în acelaşi stil şi manieră compoziţională, pe care le
reproducem în copii alb-negru disponibile. Este vorba de o icoană de tip
„Deisis” a Mântuitorului Iisus tronând pe jilţ împărătesc şi binecuvântând cu
mâna dreaptă, în mâna stângă ţinând Evanghelia deschisă, fără a se putea
înţelege în copia disponibilă vreo noimă din slova scrisă. De-a stânga şi de-a
dreapta tronului împărătesc, ascunşi după el, se văd doi îngeri din care se
observă doar feţele, iar deasupra icoanei propriu-zise, într-un registru superior
format printr-o acoladă determinată de aoreolele sfinţilor ansamblului Deisis,
străjuiesc Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, purtând fiecare câte un înscris
indescifrabil în copia noastră. Părintele Ioanichie Bălan o prezenta în 1986 în
monografia Mănăstirii Bistriţa unde probabil se află şi în momentul de faţă.
Icoana fotografiată în mănăstirea Pângăraţi la 1933-1939
Pereche probabil cu aceasta e icoana „Maicii Domnului cu Iisus copil în

braţe” de tip „Hodighira”, încă păstrată, sperăm, actualmente undeva în sălile
de artă veche românească ale Muzeului de Artă al României. Stilul şi maniera
compoziţională a acestei icoane sunt similare celor din icoanele păstrate încă la
mănăstire, lipsind doar cele două baghete sculptate în formă de funie răsucită,
întâlnite la toate celelalte icoane vechi, ce nu mai încadrează astfel şirurile de
câte şase Profeţi ce străjuiesc icoana de o parte şi de alta. Cu siguranţă aceasta a
fost vechea icoană de iconostas a mănăstirii, pictată totuşi în acelaşi stil şi
manieră compoziţională cu cele din vechea catapeteasmă. O icoană
asemănătoare cu aceasta până la identitate şi datând din secolul al XVI-lea se
păstrează în colecţia de artă a Palatului Patriarhiei.
Icoana Maicii Domnului „Hodighira”

păstrată actualmente în Muzeul Naţional de Artă
Celelalte alte două icoane din vechea catapeteasmă, ale Sfinţilor Mari
Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, care însă nu s-au mai păstrat în mănăstirea
Pângăraţi, ci la mănăstirea Bistriţa unde au fost menţionate de către Alexandru
Efremov în 1968, şi (cea a Sfântului Gheorghe) de către Monografia Mănăstirii
Bistriţă, ni-i înfăţişează pe aceştia pictaţi în picioare în veşminte de ostaşi cu
sabie respectiv suliţă în mâini, încadraţi de acelaşi chenar sculptat în motivul
funiei, ce atestă inconfundabil apartenenţa lor la aceeaşi ansamblu al vechii
catapetesme.
Icoanele Sf. Mucenici Dimitrie şi Gheorghe
Cele două icoane vechi ce se păstrează încă la Pângăraţi, cu dimensiuni

de 80 x 55 x 4 şi 79,8 x 55,1 x 3,5 , sunt pictate pe un suport de lemn de tei
format din câte o singură scândură, fără traverse întăritoare. Fondul dominant al
ambelor icoane este roşu închis îmbinat cu mari suprafeţe de albastru cu nuanţe
de negru, aceasta şi din cauza stratului de fum şi de alte mizerii ce ascund
frumuseţea şi strălucirea lor iniţială. Pictura propriuzisă e aşternută pe un strat
gros de grund (cca. 1 mm.) dispus în pelicule succesive ce realizează o bună
aderenţă cu lemnul, doar spre margini şi puţin în centru icoanei Maicii
Domnului, observându-se câteva ciobituri mici ale substratului pictural.
Specific şi dând o notă de distincţie acestor icoane sunt, iarăşi, ancadramentele
formate din baghete sculptate din grosimea lemnului în formă de funie răsucită,
ce dau contur şi pregnanţă picturii icoanelor prin strălucirea nuanţelor aurii cu
care sunt împodobite. La aceste două icoane împărăteşti baghetele motivului
funiei răsucite sunt duble, formând un spaţiu lat de 9 cm ce conţine chipurile
celor 12 Apostoli (în Icoana Mântuitorului) şi ale celor 12 Prooroci (în icoana
Maicii Domnului).
Compoziţia iconografică a acestor două icoane împărăteşti e specific
bizantină, înfăţişându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos pe scaun împărătesc,
binecuvântând cu dreapta, iar în stânga ţinând Evanghelia deschisă. Maica
Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul pictat de-a dreapta şi de-a stânga
Mântuitorului ne îndreptăţesc a încadra această icoană ca una de tip „Deisis” –
accentuând ideea de cerere, rugăciune, în consonanţă cu poziţia de
binecuvântare a Mântuitorului şi cu chipul Său plin de bunătate dat de expresia
feţei Sale plină în acelaşi timp de demnitate şi înţelegere şi compasiune pentru
omenire, ce încadrează icoana în tipul bizantin iconografic al lui „Iisus
Everghet” (Binefăcător).181
Cea dea a doua icoană păstrată o înfăţişează pe Maica Domnului stând
pe tron împărătesc similar ca formă celui de pe icoana pereche a Mântuitorului,
diferit însă ca şi culoare, aici fiind complet roşu, aproape de aceeaşi nuanţă cu
cel al veşmintelor. În braţele ocrotitoare ale Maicii Domnului, stând oarecum în
picioare, e pictat Pruncul Iisus ca Împărat al veacurilor binecuvântând cu
dreapta iar în stânga ţinând cartea timpului în formă de sul răsucit. Expresia
feţelor celor două personaje e una de tristeţe şi gravitate, de presimţire a
Patimilor, dar şi de împărtăşire harică de biruinţă prin binecuvântare din partea
Pruncului Mântuitor şi prin însăşi arătarea Pruncului către lume din partea
Maicii Domnului. De aceea această icoană se încadrează tipului iconografic
bizantin al Maicii Domnului „Nikopoia” (cea care conduce spre victorie),
reflectând influenţa picturii bizantine dar şi ruseşti în Ţările Române în Evul
Mediu.
181
Al Efremov – Două icoane din I jumătate a secolului al XVII-lea, în „Revista
Muzeelor” 1968.
Spre deosebire de icoana Mântuitorului, cea a Maicii Domnului
păstrează şi reflectă o mult mai bună tehnică a realizării detaliului şi volumelor
printr-o stăpânire perfectă a gradaţiei culorilor şi a dispunerii liniilor albe şi
negre în sugerarea umbrelor şi contururilor. În icoana Maicii Domnului aureola
Ei se păstrează în integritatea detaliilor florale, spre deosebire de cea a
Mântuitorului deteriorată prin cojire în proporţie de peste 90%.
Formele chipurilor feţelor, oval prelung cu nasul drept, ochi apropiaţi şi
gura mică, proprii acestor două icoane dar şi celorlalte ce nu se mai păstrează,
trădează influenţa iconografiei ruseşti de la începutul secolului al XVII-lea ce
îmbină în mod fericit atitudini în aparenţă contrare, fermitate şi smerenie,
sobrietate şi căldură, asprime şi bunătate.
Scrisul e realizat cu litere chirilice vechi de culoare neagră.
Toate aceste caracteristici tehnice, artistice şi compoziţionale pledează
pentru datarea acestor icoane la începutul veacului al XVII-lea, în epoca de
confluenţă dintre tradiţiile grecească şi rusească în iconografia medievală
românească, în care s-au realizat şi marile capodopere picturale de la
mănăstirile din Nordul Moldovei. Pe bună dreptate şi întemeiat în asemănările
evidente ce le reliefează între aceste icoane şi pictura frescelor de la Mănăstirea
Suceviţa, domnul Alexandru Efremov atribuie cu mare probabilitate aceste
icoane ale vechii catapetesme de la Mănăstirea Pângăraţi, zugravilor Mănăstirii
Suceviţa, Ion şi Sofronie.182
În sprijinul acestei ipoteze a domnului Efremov, aducem legătura
duhovnicească ce a existat între Mănăstirea Pângăraţi şi Moldoviţa, mănăstirea
de metanie a Cuviosului Amfilohie, probabil şi după moartea acestuia la 1570.
Modelul funiei sculptate regăsit ca şi cadru al icoanelor a putut foarte bine să
fie sculptat de către obştea din Pângăraţi despre care Cuviosul Amfilohie spune
în „Cuvântul” său că se îndeletnicea cu sculptura.
Tipul de icoană „Deisis” atât de des întâlnit în icoanele vechi descrise
182
Al. Efremov, Ion şi Sofronie zugravii Mănăstirii Suceviţa, pictori de icoane. Art.
în Rev. Muzeelor, p. 504, 1968. După cum se pare întreaga veche catapeteasmă a fost
pictată de aceşti pictori, acest fapt fiind confirmat de existenţa în acelaşi clişeu 7272, din
clişoteca Muzeului de Artă al României, a două icoane din vechea catapeteasmă pictate în
acelaşi stil cu acestea: icoana Maicii Domnului de la Pângăraţi şi icoana Sfântului Mucenic
Dimitrie.
până aici, e reluat în icoana, pictată în acelaşi stil bizantin, ce străjuieşte uşa de
intrare a paraclisului din partea de jos a Bisericii Monument ctitorită de
domnitorul Alexandru Lăpuşneanu. Aceleaşi trăsături ale feţelor sugerând în
acelaşi timp asceză, suferinţă, asprime dar şi bunătate şi înţelegere faţă de om,
întâmpină, din glaful de piatră situat deasupra peceţii ce datează din timpul
Voievodului Alexandru Lăpuşneanu, pe închinătorii şi vizitatorii mănăstirii.
Cărămizile mortuare descoperite în cursul lucrărilor de restaurare
desfăşurate după 1990 în preajma bisericii monument, (ce se află actualmente
în muzeul mănăstirii), mărturisesc despre existenţa unei numeroase obşti
monahale la jumătatea secolului al XIX-lea în Mănăstire, probabil obştea cu
care Cuviosul Arhimandrit Barnaba a săvârşit opera de modernizare a
mănăstirii, înainte de secularizarea şi transformarea acesteia în penitenciar.
Descoperirea acestor cărămizi mortuare în preajma bisericii monument atestă,
practic existenţa unui cimitir în jurul acesteia în prima jumătate a veacului al
XIX-lea. Astfel, o cărămidă cu cruce romană incizată pe vertical, atestă
răposarea în Domnul a lui Ioan Monahul la data de 1 Martie 1803. Un alt
fragment ce s-a păstrat dintr-o altă cărămidă, atestă adormirea în Domnul a
monahului Isihie în cursul deceniului 1820-1830. Inscripţia de pe o altă
cărămidă, ne spune că la 1850, cândva, probabil la începutul lui noiembrie ( 0:
NOE 1850), a adormit în Domnul, Ierodiaconul Gherasim. O altă cărămidă
descoperită în timpul săpării fundaţiei pentru noua biserică, afirmă că: aice să
odihneşte Kesarii eromonah kăntăreţ: (1)854. O altă cărămidă dreptunghiulară,
spartă şi ştearsă, scrisă cu litere chirilice de mână, vorbeşte probabil despre un
Vasile mort pe la 1857, iar o alta despre un MAKR: (Makarie pribabil) mort la
anul 1857, aprilie 26. Alte două pietre vorbesc despre un preot Dimitrie KOŞU
răposat pe la 18 august 1859, şi despre monahul Nazarie răposat la 14
septembrie 1859. O cărămidă semicirculară ne spune: AICE ODIHNEŞTΙ
ERMONAHUL ΘΙωΔΟCIN Teodosie, La 1860, Martie 20. Un monah Irineu,
s-a săvârşit la 1862 şi tot în acelaşi an, aşa cum ne spune o altă cărămidă
semicirculară, monahul Nicandru. Într-un 30 XII într-un an necunoscut a murit
un părinte Vitalie, după cum ne dă de înţeles literele finale TALIE de pe
cărămida sa mortuară spartă în timpul lucrărilor de excavaţie pentru temelia
noii biserici, aflată actualmente în construcţie, unde, de altfel s-au descoperit
multe alte schelete ce nu au putut fi identificate. O ultimă cărămidă
semicirculară ne atestă moartea monahului Makarie pe la anul 1872. Tot în
muzeu se păstrează paftalele identice de cupru având motive florale incizate şi
presate, ce s-au descoperit, în timpul săpăturilor pentru instalaţia pluvială, în
mormintele Ieromonahilor Dimitrie şi Teodosie.
De valoare deosebită se află în muzeul Mănăstirii fresca din veacul al
XVI-lea, înfăţişând pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, străjuit de doi îngeri de-
a stânga şi de-a dreapta capului, purtând suliţa sau cruce subţire în mâna
dreaptă. Fresca a fost scoasă la lumină în cursul lucrărilor de repictare din nou a
Bisericii, fiind decopertată de pe peretele nordic al Bisericii monument, dintr-
un glaf existent în podul pridvorului construit pe la 1909, ocazie cu care fusese
acoperită. Ea are formă aproape semicirculară cu diametrul de circa un metru şi
înălţimea de 1,20m.
Din perioada când mănăstirea a fost transformată în temniţă (1872-
1914), în timpul regelui Carol I, se păstrează mai multe obiecte de cult şi
mobilier bisericesc, precum o Cruce de altar, având pe Mântuitorul răstignit
pictat într-o manieră naivă, pe un fond albastru, purtând pe verso însemnarea:
„facuta şi daruită acestei monastiri de Ion N. Făgărăşanu, director acestui
penitenciar, 1889”. E vorba cu siguranţă de acelaşi director care a ordonat
distrugerea bisericii construite până la acoperiş de Cuviosul Arhimandrit
Barnaba. Se păstrează de asemenea o strană pentru cântăreţi donată mănăstirii
la anul 1897 de Neculai Crăuntia, după cum e însemnat la mijlocul stâlpului.
Perechea ei identică, din care se păstrează însă doar stâlpul, poartă numele altui
donator, Tănasă Mateia, iar un sfeşnic probabil, sculptat în acelaşi stil cu
stranele a fost donat la 24 martie 1896 de către Ioan Luca Anghelina. Toate
acestea sunt vopsite în negru. Contemporane sau poate mai vechi sunt strana
arhierească şi iconostasul din lemn de culoare maro.
Existenţa a patru sfeşnice de lemn împodobit cu pai de grâu sunt unica
mărturie-confirmare a relatărilor rudelor fostului director al Penitenciarului din
perioada 1901-1914 general Constantin Palade, precum şi a lucrătorilor din
cadrul Staţiunii de cercetări biologice, hidrologice şi geologice Stejarul, care
mai vizitează uneori mănăstirea, despre păstrarea în biserica-tainiţă a unei
catapetesme de lemn pictată în „mozaic” de bob de orez vopsit şi împodobită cu
pai de grâu imitând poleiala aurie. Catapeteasma descrisă în inventarele din
1924 şi 1949 ca având peste 38 de icoane, a fost lucrată, după cum se crede, de
deţinuţii din penitenciar în cadrul atelierelor organizate pentru reeducarea lor,
dispărând din incinta Mănăstirii, (conform relatărilor rudelor generalului C.
Palade, care actualmente deţin o mică proprietate în satul vecin Mănăstirii,
Oanţu) în vara anului 1990, când a fost scoasă la soare pentru recondiţionare….
Se pare că „a luat-o vântul” celor ce s-au orientat în aceste vremuri
postrevoluţionare spre a o vinde peste hotare, aşa cum s-a întâmplat cu atâtea
alte capodopere ale artei bisericeşti, deoarece pe 13 noiembrie 1990, când s-a
reîntemeiat Mănăstirea, părinţii veniţi nu au găsit această catapeteasmă.
Mărturie iarăşi a activităţilor practice reeducative ce le desfăşurau
deţinuţii în penitenciar, sunt un scaun glisant şi o frumoasă ramă, probabil de
icoană, sculptată în lemn cu frumoase motive florale încadrate de doi „piloni”
laterali.
Fondul de carte veche, păstrat în muzeu cuprinde frumoase şi
importante monumente culturale şi de limbă bisericească, cumpărate pentru
uzul cultic de către obştea mănăstirii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Cel mai vechi exponat al muzeului mănăstirii e Cazania Mitropolitului
Varlaam al Moldovei tipărită la 1643, achiziţionată cu 2 000 000 lei de la
Anticariat de Prea Cuviosul Stareţ Părinte Luca Diaconu în 12 febr. 1993, de la
Gheorghiu Alexandru din Piatra Neamţ.
Pe prima copertă în interior ni se spune printr-o însemnare de mână cu
litere latine, probabil de la începutul secolului trecut, că aceasta este întâia
ediţiune a Cărţii româneşti a lui Varlaam. A doua ediţiune, din anul 1644, e
întocmai aceasta de faţă şi nu diferă decât în titlu…” Pe ultima pagină
restaurată poartă însemnarea probabil a restauratorului. „În acest exemplar
lipseşte numai foaia PSI, pe a doua faţă cu o îngrăvitură privitoare la aducerea
moaştelor Sfintei Paraschiva.”
Sfânta Evanghelie tipărită la Râmnic în ianuarie-martie 1794 „prin
osteniala, diortosirii smeritului între ierodiaconi Grigorie Râmniceanul”, aşa
cum rezultă din însemnarea din paragraful final. Evanghelia are ca primă
pagină viaţa Sfântului Ioan din Ostrov, fiind legată între două coperte de lemn
îmbrăcate în piele imprimată cu icoana Învierii şi cu cei patru Evanghelişti, iar
pe spate cu Icoana Sfintei Treimi cu Hristos purtând Crucea.
Apostolul de la 1802 tipărit, aşa cum indică pagina de titlu, cu
„blagoslovenia Prea Sfinţitului Ioan Kolk, vlădica Făgăraşului în Blaj la
Mitropolie, anul de la naşterea lui Hristos 1802”.
Psaltirea de la 1835 tipărită în zilele domnitorului Mihail Sturza, din
orânduirea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Sucevii şi Moldovii, Veniamin
Kostaki. Conţine pe prima copertă şi prima pagină însemnarea în litere
româneşti caligrafiate frumos, scrierea „canonului I din Antiohia (Pidalion fila
276) despre data Sfintelor Paşti, deoasebit de cel al evreilor. Probabil e un ecou
al tulburărilor de la anul 1924 cu privire la trecerea pe stilul nou.
Sfânta Evanghelie tipărită în chirilică la Neamţ, la anul 1858 ferecată
în argint cu o frumoasă sculptură înflorată a Icoanei Învierii şi a celor 4
Evanghelişti având ca ramă un chenar sculptat cu motivul viţei de vie. Pe
marginea de jos a coperţii de spate şi în interior poartă inscripţia: „Reînoită de
Ieromonahul Ilarie Lupaşcu superiorul Schitului în anul 1933”. Coperta de
spate e ferecată cu sculptura în argint a icoanei răstignirii încadrate în acelaşi
chenar cu motivul viţei de vie, având 4 picioare mari rotunde de aşezare a ei pe
Sfânta Masă. Evanghelia a fost folosită până în prima jumătate a secolului XX,
dovadă fiind unele corecturi, în alfabet latin cu cerneală, a unor arhaisme
precum muiarilor >femeilor,.
Pe marginea interioară a primei coperţi pe ferecătură, Evanghelia poartă
o interesantă inscripţie în limba română scrisă în chirilică de mână al cărei
conţinut îl arată pe un anume Fontachi Milescu ca şi făcător al acestei
Evanghelii la anul 1836: „Această Sfântă Evanghelie sau făcut De Mine Robul
Lui Dumnezeu Fontachi Milescu care am Afierosit-o Sfintii Monastiri
Pangaraţi Pentru Pomenirea Memiatolu (Memoriei) Neamului: 1836 iulii 21”.
Evanghelia, conform paginii de titlu colorată în roşu datorită imprimării
ei, în condiţii de umezeală, din culoarea coperţii, e tipărită în anul 1858
(octombrie) 2, în timpul stareţului mânăstirii Neamţ Kir Gherasim, cu
blagoslovenia Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Sucevii şi Mitropolit Moldaviei
Kirio Kir Sofronie Miclescu cavaler a mai multor ordine, în zilele Luminării
sale Prinţul Nicolae Konake Vogoridi.
Deci, cu siguranţă ferecătura de argint a îmbrăcat înainte la 1836 altă
Evanghelie, poate una din cele mai vechi păstrate în inventarul mănăstirii.
Se mai păstrează la parter un fond de icoane vechi lipoveneşti, donat
mănăstirii de către Părintele Vasile Strat din Adjud. Icoana Sfântului Mare
Mucenic Gheorghe biruind balaurul, de dimensiuni 65/48 datată pe pictură în
anul 1875. Tot de la acelaşi părinte se păstrează şi icoana praznicală a Sfinţilor
Ilie, Spiridon, Elefterie, Haralambie, Amfia şi Nichifor, datată din 3 iunie 1860.
Tot din fondul donat de rudele părintelui Vasile Strat din Adjud în anul 1992, e
şi icoana Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi, probabil după stil, şi cea a
Sfinţilor Trei Ierarhi.
Se găseşte de asemenea o Icoană din secolul al XIX-lea a Sfinţilor
Împăraţi Constantin şi Elena, pictată de Negoiţă Zugraful, după cum se semnează
pe unul din colţurile ei, şi de asemenea alte trei icoane ruseşti din secolul al XIX-
lea, două ale Maicii Domnului cu Pruncul şi una a Sfântului Nicolae.
Făcând parte, probabil, cândva din aceeaşi catapeteasmă, există mai
multe icoane, 2 împărăteşti, a Mântuitorului Hristos şi a Maicii Domnului cu
Pruncul în braţe, şi câte una a Sfântului Arhanghel Gavriil şi a Sfântului Ierarh
Nicolae.
De aceeaşi mărime dar de dată şi provenienţă diferită e icoana Sfântului
Mare Mucenic Dimitrie, pictată îngrijit în nuanţe aprinse pe fundal de foiţă de
aur şi datând cândva de la sfârşitul secolului al XIX-lea, după cum atestă scrisul
ei mult mai marcat de grafia latină.
Dintr-o altă catapeteasmă, pictată pe un fond albastru, datând cândva de
la începutul sec. al XIX-lea, se păstrează mai multe medalioane cu Apostoli şi
praznice împărăteşti, precum şi o uşă diaconească cu Sfântul Arhidiacon Ştefan.
De valoare artistică şi spirituală deosebită sunt cele două bederniţe
brodate, păstrate actualmente într-un din vitrinele de la etajul întâi, înfăţişând
Învierea lui Hristos şi pe cei Patru Evanghelişti, respectiv, pe cea de a doua, pe
Sfântul Ierarh Alexandru. Alături de ele se află o sfântă Cruce de lemn sculptat,
înfăţişând Răstignirea şi Botezul Domnului, care nu e datată.
Catapeteasma de la 1780 din lemn de tei frumos sculptat, e alcătuită
din registrul uşilor şi icoanelor împărăteşti şi ale hramului, ce impune nota
dominantă de luminozitate şi sărbătoare prin suprafeţele mari de culori cu
nuanţe deschise încadrate de auriul suflat al fundalelor icoanelor.
Uşile împărăteşti cuprind icoana Buneivestiri, încadrată într-un bogat
model floral cu aceleaşi motive ale viţei de vie, mai jos pe cei patru Ierarhi:
Vasile, Grigorie, Ioan şi Nicolae, iar deasupra, într-o mică molenă, Hristos
euharistic în Sfântul Potir.
Icoanele hramului, a Sfântului Dimitrie pe cal (biruind simbolic pe
împăratul Maximin) şi cea a Sfântului Ioan Botezătorul înaripat, cuprinzând în
partea de jos stânga lor, înscrisul „Cu Mâna Daniil Egumen: (αψοθ) 1779.”
Acestea sunt probabil cele originale, iar nu cea a Sfântului Mare Mucenic
Dimitrie „pictată îngrijit în nuanţe aprinse pe fundal de foiţă de aur şi datând
cândva de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, menţionată mai sus, ce apare în
locul celei actuale în fotografia catapetesmei făcută de Nicolae Iorga pe la 1933
– 1939, şi publicată în articolul său din Buletinul Comisiei Monumentelor
Istorice.183
Urmează registrul unei frize florale având în mijloc o carte deschisă
(registru pus actualmente pe peretele lateral stânga de la etajul al doilea al
muzeului, carte ce conţine un interesant înscris cu literă chirilică privind data şi
modul lucrării catapetesmei: „Aceastâ Sfântă şi Dmnezăiască Katapeteasmă să
lucrat şi sâ săvrăşi(t) din tot lucru şi din toatâ keltuiala Cuviosului Daniil
Iegumen Pangăraţu dela Svitagoră şi din cetate KirKira (Dekii) (Decembrie)
(ςcπη:-) 7288 (-5508) = 1780
Registrul praznicelor împărăteşti unite printr-un motiv cu viţă-de-vie
câte 5 + ½ de fiecare parte a icoanei centrale a Mântuitorului pictată pe o
năframă, e urmat, în sus, de cel al Apostolilor, câte 6 de fiecare parte a
Mântuitorului pictat central ca Arhiereu, în acelaşi fel de tablou ca şi Apostolii
încadrat fiecare de câte 2 stâlpi sculptaţi în solz cu heruvimi străjuind deasupra
Registrul de sus e cel al profeţilor cuprinşi într-un arbore al lui Iesei cu
motive frumoase de viţă-de-vie ce are în centru pe Maica Domnului cu Pruncul
Iisus în medalion în dreptul sânului. Profeţii sunt doar 5 de fiecare parte.Foarte
probabil, datorită acestor tăieturi catapeteasma să fi suferit în timp cel puţin
rearanjări poate chiar tăieri.
Registru floral de deasupra celui al profeţilor susţine ansamblul
Răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos compus din Sfânta Cruce cu cele 4
făpturi (îngerul, vulturul, bourul şi leul) străjuind pe Hristos pe Cruce şi din
cele două molene înfăţişând pe Maica Domnului şi Sfântul Ioan Evanghelistul
183
N. Iorga, Veche artă moldovenească în ţinutul Neamţului, BCMI, ianuarie –
martie, 1939, p. 12.
dea dreapta şi dea stânga. Crucea şi molenele sunt dispuse actualmente, datorită
lipsei de spaţiu pe verticală, pe peretele lateral dreapta al etajului al doilea al
muzeului
Fondul catapetesmei e dominat de auriul (suflat, pentru că nu e foiţă) pe
care nuanţele deschise de roşu aprins şi albastru până spre bleo şi verde-vernil
creează o armonie plăcută şi luminoasă de bucurie, comuniune, solemnitate şi
pocăinţă.
Tot la etajul al doilea sunt dispuse în vitrina din partea stângă a
catapetesmei un set de Sfinte Vase alămite ce au deservit probabil cultul de la
sfârşitul secolului al XIX-lea până la interzicerea lui în 1956. Acesta e alcătuit
dintr-un chivot cu două compartimente etajate, un sfânt disc gravat cu înscrisuri
ruseşti, un Sfânt Potir cu piciorul completat din fier nichelat, o tăviţă a unei
căniţe lipsă pentru Sfânta căldură şi o Sfântă cruce alămită cu icoana
Răstignirii.
În afară de aceste vase se mai păstrează, fiind în uzul cultic un Sfânt
Potir de argint aurit cu motive florare incizte şi cu medalioane pe picior
purtând înscripţiile „Renoit de Constanţa Dimitrescu 1896” şi „Restaurat sub
stareţul Ierom. Luca Diaconu” 13 nov. 1990.
Tot aici se află o Sfântă Cruce de lemn ferecat în argint, aparţinând, aşa
cum atestă inscripţia de pe faţa de jos a postamentului ei, lui „Atanasi Arhimd /
Pângara: 1829 / Iunie : 27”, conţinând o bucată din Sfântul Lemn al Crucii
Mântuitorului, dăruită, probabil, acestui Arhimandrit Atanasi în secolul trecut
de Patriarhul Chiril al Ierusalimului.184
Într-o vitrină deosebită, verticală se află tot aici, un veşmânt preoţesc
din care se păstrează doar felonul şi epitrahilul, ţesut cu fir de aur, cu motive
florale din frunze de acantă şi spice de grâu. Acesta a fost recuperat de părinţii
Mănăstirii de la credincioşii din sat după reînfiinţarea Mănăstirii în anul 1990,
fiind o mărturie a risipirii averilor şi odoarelor ei în perioada instaurării în
clădirile ei a instituţiilor ateist-comuniste. Sfinte veşminte vechi au mai fost
pierdute pentru totdeauna cu ocazia prăbuşirii turnului clopotniţă peste
184
M. Dragotescu, Muzee din judeţul Neamţ, Bucureşti, 1974, cf. Davidescu Gabriel,
Istorie şi viaţă spirituală în zona montană şi submontană a Neamţului, cap. 8 Mănăstirea
Pângăraţi, Editura PIM Iasi, 2005 (coautori: Vasile CHIRICA, Mihai CUCOLEA)
veşmântăria mănăstirii în anul 1996, fiind descoperite putrezite şi distruse
complet în timpul degajării dărâmăturilor.
Alături de aceste exponate păstrate, în ciuda vitregiei vremurilor, în
incinta mănăstirii, se mai păstrează, provenind tot de la mănăstirea Pângăraţi,
câteva piese de artă în muzeele altor mănăstiri din zonă, aşa cum atestă
mărturiile documentare. „În vitrina din mijlocul sălii muzeului mănăstirii
Agapia sunt expuse două panaghiare, din care unul din argint aurit, având pe el
gravat chipul Mântuitorului, iar pe verso apare încrustat în cifre slave anul 1514
despre care se ştie că a fost dăruit de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu,
Mănăstirii Pângăraţi. El se găseşte lângă un altul, sculptură în lemn, cu Maica
Domnului şi cu toţi sfinţii, din secolul al XVI-lea ce este legat pe verso în
filigran de aur şi argint şi provine de la Mănăstirea Bisericani.”185
Panaghiar de argint aurit

dăruit de Alexandru Lăpuşneanu Mănăstirii Pângăraţi,
aflat actualmente în Muzeul Mănăstirii Agapia
185
Monahia Eustochia Ciucanu, Mănăstirea Agapia, monografie, p. 115, 116;
Mătasă C. în Călăuza judeţului Neamţ, ne spune că pe vremea sa “în Biserică se mai păstra
un frumos panaghiar de argint, dăruit de Lăpuşneanu, şi văzut de mine acolo prin 1908; am
auzit că acum nu mai este nici acesta”. ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1929, Mănăstirea
Pangaraţi p 81/82.
Alături de aceste valori încă existente, nu putem să trecem sub tăcere
dispariţia şi probabil distrugerea în timpul comunismului a Clopotului de 500
de Kg datând din anul 1547, donat probabil Mănăstirii de Voievodul Alexandru
Lăpuşneanu, o capodoperă a tehnicii în domeniu prin glasul tânguios şi puternic
ce făcea să răsune, în timpurile trecute, prin anii ’50, toată Valea Bistriţii, aşa
cum mărturisesc bătrânii din zonă care i-au auzit glasul în copilăria şi tinereţea
lor. Odată cu acest clopot-monument istoric a dispărut un altul de 100 de Kg,
fără înscripţie, menţionat de actul de donaţie a Mănăstirii din anul 1951. (cf.
Addenda) Din cele trei clopote menţionate, de asemenea, de inventarele din
1924, 1949 şi 1952 şi de Înscripţiunea Părintelui Ilarie Lupaşcu (cf. Addenda),
(ascunsă de acesta, în octombrie 1931, în noul jug al clopotelor ce-l înlocuia pe
cel făcut în 1766, aşa cum mărturiseşte în această Înscripţiune însuşi Părintele
Ilarie) se mai păstrează doar cel ce are pe circumferinţa dinspre vârf o frumoasă
inscripţie în slavonă chirilică, care, descifrată parţial, spune că acest clopot a
fost donat de Teodor logofăt la anul 1544. Se pare că clopotul din 1804,
achiziţionat sau făcut de egumenul Macarie, a fost cel de al doilea distrus prin
anii 1950, cel ce se păstrează încă fiind mult mai vechi, din 1544, descris,
probabil, ca „fără dată” de actul de donaţie din 1951. (cf. Addenda)
În prezent mănăstirea deţine în afară de acest clopot vechi cu inscripţie
în slavonă, alte două clopote mari de circa 500 kg, unul turnat în anul 1996 la
UMB, iar altul achiziţionat din Germania în anul 1992 purtând o inscripţie ce
arată data fabricaţiei şi originea: BOCHU MER VEREIN 1946 DIETF URT A\
ALTMŰHL, Serie 273.
Pomelnicul ctitoricesc
Stabilirea cu exactitate a „pomelnicului ctitorilor” Mănăstirii Pângăraţi

este o sarcină destul de dificilă, datorită lipsei la dispoziţia noastră a vechilor
pomelnice ctitoriceşti despre care ne vorbesc, in istoriile lor pe scurt,
Arhimandritul Barnaba şi Ieromonahul Ilarie Lupaşcu. 186 Arhimandritul
Barnaba ne expune prima înşiruire a stareţilor ce au urmat cuvioşilor Simeon şi
Amfilohie „din pomelnicul cel mare” şi continuă apoi cu „egumenii ce s-au
aflat prin hrisoave şi documenturi, dintre care cel mai de seamă a fost Climent
egumen, pe la anul 1766”.187 Tot el ne spune că „pe vremea egumenului Chiril
ieromonah s-a scris pomelnicul cel mare de pe pomelnicul cel vechi”188, ceea ce
atestă foarte clar existenţa unui cult al cinstirii înaintaşilor ce au ctitorit şi
cârmuit Mănăstirea. Ieromonahul Ilarie Lupaşcu ne relatează, după 1929, că nu
a mai găsit pomelnicul mănăstirii (probabil cel vechi copiat pe timpul
egumenului Chiril) în care urmaşul Cuviosului Amfilohie, Teodorit, era trecut
ca arhimandrit, dar că totuşi s-a „orientat după spusele din sus amintitul
pomelnic unde au fost trecuţi nominal” stareţii şi ctitorii Mănăstirii, iar că „de
aici înainte”, adică după stăreţia Ieromonahului Teodosie, „cu mai puţină
încredere, s-a orientat după cercetarea anumiţilor hrisoave ca: corespondenţe,
state şi dosare vechi, necomplect păstrate, câte am mai putut găsi din ele, pe tot
decursul timpului până la anul 1924, când Schitul a trecut sub Administraţia
Mănăstirei Secu şi chiar până la anul 1929 când subsemnatul am luat în primire
biserica, în care timp s-au produs o mulţime de schimbări, din cauza cărora
materialul informativ s-a pierdut”189. Această pierdere a materialului
informativ, precum şi folosirea surselor secundare de către autorii „istoriilor”
Mănăstirii induc un grad mărit de probabilitate şi invită totodată la un studiu al
186
Pomelnicul Mănăstirii se păstrează la Academia Română, în ms 4612, însă lipsa
timpului disponibil şi a posibilităţilor tehnice ne-a împiedicat a-l copia. După N. Stoicescu,
Repertoriu bibliografic, p. 688.
187
Istoria monastirii Pângaraţi Arh. St. Iaşi, Fond Mitropolia Moldovei, dosar nr. 10
anul 1857, fila 82—86v, în MMS, 9-10 / 1964, p.517.
188
Ibidem.
189
Ilarie Lupaşcu, Scurt istoric asupra Monastirei Pângăraţi, vezi Addenda.
tuturor surselor posibile pentru a reconstrui, din acestea, pomelnicul stareţilor şi
obştii Mănăstirii, evocând totodată, în măsura disponibilităţii datelor, faptele de
ctitorie ale fiecărui stareţ. De fapt însăşi „istoriile” lui Barnaba şi Ilarie Lupaşcu
sunt nişte mici încercări de a reconstrui, fiecare cu puţinele date păstrate în
timpul său, suscesiunea ctitorilor şi a faptelor de ctitorie ce s-au săvârşit în vatra
Mănăstirii Pângăraţi.
Ieromonahul Ilarie ne spune că expune lista stareţilor pe care i-a aflat în
vechile pomelnice şi în alte cronici şi documente „fără ca să putem exact afla
care cât a stat şi când s-a rânduit”, iar Cuviosul Barnaba ne spune că „pentru
egumenii care au urmat în cîrmuirea monastirii Pangaraţii, de la început şi pînă
astăzi în vreme de 425 ani nu s-au putut afla toţi şi care au fost unul după altul,
precum şi fiecare cîtă a fost egumen şi aceasta din pricină că nu s-a ţinut vreo
însemnare decît egumenii acei de la început într-un timp de vreo 150 ani s-a
scris din istoria monastirii, acei de pe urmă s-au scris din spunerea bătrînilor,
iar acei de la mijlocul timpului s-au scris pe cît s-a putut afla din hrisoavele şi
documenturile monastirii, însă lesne se înţelege că nu vor fi toţi însemnaţi”.
Aşa cum am văzut primii ctitori spirituali şi materiali ai Mănăstirii au
fost doi Cuvioşi cu viaţă sfântă şi doi domnitori cu o conştiinţă şi o luptă
spirituală deosebită ce-i apropie de hotarele sfinţeniei: Ştefan cel Mare şi Sfânt
şi Alexandru Lăpuşneanu. Faptele de ctitorie materială, de construire, de lărgire
şi înzestrare a Mănăstirii cu noi imobile şi proprietăţi le-am analizat în
capitolele trecute prezentând actele şi donaţiile voevodale de înzestrare a
mănăstirii şi etapele de construire a incintei şi a clădirilor ei. Aici ne vom
concentra îndeosebi asupra descendenţei ctitorilor spirituali ai mănăstirii,
încercând a cuprinde într-un pomelnic ctitoricesc complet pe toţi vieţuitorii
consacraţi, simpli călugări sau stareţi ce au vieţuit în mănăstire.
După cei doi mari întemeietori ai vetrei de vieţuire duhovnicească a
căror viaţă şi făptuirea am prezentat-o, stareţ al „Mănăstirii lui Amfilohie” cum
se numea în acel timp, a fost Teodorit, despre care cuviosul Barnaba ne
confirmă că Pomelnicul vechi al Mănăstirii îl afirmă ca arhimandrit. Stăreţia
lui s-a desfăşurat începând cu 1566, anul retragerii Cuviosului Amfilohie la
metania sa la Mănăstirea Moldoviţa, cu 4 ani înainte de moartea sa. El e
probabil acelaşi cu preotul Teodorit care participă alături de Cuviosul
Amfilohie la „voroava duhovnicească” şi masa dată de Domnitorul Alexandru
Lăpuşneanu la Schitul lui Amfilohie înainte de a porunci construirea bisericii
voevodale. Probabil o oarecare elevare spirituală a sa, iar nu doar o apropiere
sufletească de Cuviosul Anastasie, aghiograful stareţ de la Moldoviţa, îl face
vrednic a fi menţionat pe nume de acesta şi a sta la masă cu domnitorul alături
de sihastrul Amfilohie despre care cronicarul aghiograf ne spune că deşi „era
scriitoriu foarte iscusit şi ştia meşteşug a lucra la lemn, şi era cinstit de toţi
Domnii şi miluit, darâ de carte om prost (simplu) se arăta”. Preotul Teodorit e
în acest fel cel ce-l completează fericit pe Cuviosul Amfilohie în convorbirea
duhovnicească cu domnitorul şi boierii. Iar această cultură şi îndemânare de a
vorbi probabil l-a făcut vrednic de a fi numit arhimandrit, aşa cum ni-l arată
Pomelnicul mănăstirii. Grija sa pentru mănăstire şi iubirea faţă de stareţul său îl
determină să ceară Cuviosului Anastasie de la Moldoviţa, aşa cum ne spune atât
Barnaba cât şi Ilarie, să scrie istoria mănăstirii aşa cum i-a transmis-o acestuia
Cuviosul Amfilohie sau Ieroschimonahul Enoh înainte de a muri.
Barnaba ne spune că Arhimandritul Teodorit, „la săvîrşirea sa din viaţă
a lăsat egumen pe ucenicul său cu numele tot Teodorit ieromonah”, iar după
acesta urmează ca egumeni Sava ieromonah şi alţi trei egumeni monahi, lucru
obişnuit pentru acele vremuri de început ale monahismului moldav: Isihie
egumen, Antonie egumen şi Paisie egumen, urmaţi de Metodie ieromonahul
şi de Teodosie ieromonahul. Această succesiune a egumenilor mănăstirii,
redată de Barnaba după „istoria monastirii şi din Pomelnicul cel mare” e
repetată întocmai şi de către Ieromonahul Ilarie, acesta pomenind doar despre
"egumenii ce s-au aflat prin hrisoave şi documenturi” fără a nominaliza
niciunul. Din aceste „documenturi” aflăm de egumenul Silivestru, făcând o
învoială pentru hotarul unei branişti, la 8 septembrie 1629, cu egumenul
Gheorghe al Mănăstirii Bisericani190; de egumenul Ghelasie căruia Alexandru
Iliaş Voievod îi întăreşte la 25 februarie 1633 stăpânirea peste o bucată de loc,
pentru care a avut judecată cu satul Dărmăneşti191; tot cu aceeaşi dată e un act
prin care Alexandru Iliaş Voievod întăreşte egumenului Nil de la Mănăstirii
Pângăraţi stăpânirea asupra unor curături din jurul Strajei, ce le are cumpărătură
de la Larion şi Dan192; de acelaşi egumen Nil pomeneşte un act-mărturie către
Domitorul Vasile Lupu Voievod, datat cândva între 1634–1653, confirmând
190
Doc. 33, dosarul de manuscrise 566, Arhiva Naţională.
191
Doc. 44, ibidem.
192
Doc. 45, ibidem.
dreapta stăpânire a Mănăstirii Pângăraţi asupra unei branişti domneşti, în
pricina dintre această mănăstire şi satul Dărmăneşti, act ce e semnat şi de
egumenii Partenie al Mănăstirii Bistriţa şi Partenie de la Mănăstirea
Bisericani193.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, e menţionat ca egumen al
Mănăstirii Pângăraţi Savin, pe care domnitorul Constantin Nicolae Voievod îl
împuterniceşte la 18 ianuarie 1734 să aducă la “urma lor” pe toţi vecinii fugari,
ce se află prin alte sate.194
Pe la anul 1766 îl întâlnim egumen pe Climent despre care, Ilarie ne dă
de înţeles că a fost un foarte bun administrator şi reprezentant al mănăstirii faţă
de domnie. Tocmai datorită acestor calităţi îl şi menţionează Barnaba, spunând
că „a stat cel mai vrednic a dezbătut toate împresurările hotarelor, a mijlocit la
mai mulţi domni şi a scos multe documenturi prin care s-a statornicit veniturile
monastirii. In vremea sa s-au făcut dăruiri şi a fost egumen mulţi ani.”195
Părintele Ilarie Lupaşcu vorbeşte în Înscripţiunea ascunsă de el în jugul
clopotelor în anul 1931 despre „acest clopot (care din cele 3 menţionate de
inventare) ... care fusese legat încă din anul - - /1766”, permiţând astfel să se
creadă că în timpul egumenului Climent s-a legat un clopot în jugul său,
Părintele Ilarie descoperind, probabil, vreo incizie în lemnul jugului clopotului
cu data 1766, aşa cum a lăsat şi el una cu anul 1931, în jugul în care ne-a lăsat
Înscripţiunea sa. (cf. Addenda)
Urmaşii egumenului Climent au fost egumenii Ghedeon, Ioan şi
Teodor, despre care nu ni se spune dacă au fost sau nu ieromonahi. Lor le-a
urmat Daniil egumen pe la anul 1780. Aceasta se pare, a fost o personalitate
destul de complexă, pictând catapeteasma ce se păstrează actualmente în muzeu
193
Doc. 8, ibidem
194
Doc. 123, ibidem.
195
documentul 139 din Ms-ul 566, Arhivele Statului, datat 1765 noiembrie 28 ne
expune marturisirea făcută de Iordache Stolnicul despre neînţelegerile dintre egumenul
Climent al Mănăstirii Pângăraţi şi Mănăstirea Bistriţa pentru satul Gârcina, iar documentul
170, datat 1772 ianuarie 10 relatează plângerea egumenului Climent al Mănăstirii Pângăraţi
către domnie prin care cere ca boierii Iordache Darie Paharnic şi Jicnicerul Sandu din
Budeşti să hotărască moşia Siliştea de pe Almaşul Mic a Mănăstirii Pângăraţi ce se calcă de
banul Ştefan Catargiu.
şi făcând de asemenea „cîteva documenturi în folosul monastirii”.196 El ajunge
apoi stareţ al mănăstirii Bistriţa, „unde s-a şi săvîrşit din viaţă cu moarte
cumplită, rumpîndu-se un pod putred dintre două turnuri.” 197
Tot cândva acum, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, trebuie să fi fost
egumen la Pângăraţi şi Anastasie, Sămile cerute de domnie descriind averea
mănăstirii în timpul egumenatului său.198
Pe vremea egumenului Chiril ieromonah aflăm că „s-a scris
pomelnicul cel mare de pe pomelnicul cel vechi” anume în timpul domniei lui
Constantinu Şuţu Voevod la 1793 Septembrie 13; egumenul Chiril ajunge apoi
arhimandrit şi egumen la monastirea Rîşca, fiind „vrednic şi întemeitorul acelui
sobor”199.
Urmaşul acestuia a fost Ioil arhimandrit, „care mai înainte a fost
egumen la monastirea Bisăricani.” În vremea acestuia, ni se spune, „s-a făcut
biserica de la Bisăricani, după cum se află şi astăzi”. Acesta a fost stareţ pe la
12 ianuarie 1798 când Ion Alexandru Voievod îl scuteşte de dijma oeritului,
stupăritului şi altele, domnitorul miluind totodată Mănăstirea cu 50 lei anual din
vama domnească.200 Documentele păstrate în Arhiva Naţională ne dau mărturie
despre următorii stareţi menţionându-l pe egumenul Veniamin pe care
Constantin Alexandru Ipsilant Voievod îl scuteşte la 15 ianuarie 1801 de
aceleaşi dajdii ale oieritului şi stupăritului201, precum şi pe egumenul Ioasaf,
scutit de aceleaşi dajdii de către Alecsandru Nicolae Şuţul Voievod la data de
196
Câteva din aceste “documenturi” sunt cel cu nr. 6 din Ms. 566, Arhivele Statului,
datat 1784 Decembrie 15 prin care Alecsandru C-tin Voievod întăreşte egumenului Daniil
al mănăstirii Pângăraţi stăpânirea asupra moşiei Sărata, numită în vechime Silişte, din
ţinutul Neamţ, după mărturia hotarnică a logofătului Nicolae Ruset, precum şi cele cu nr.
161 şi 169 datate 1785 iunie 25 prin care Alexandrul Ioan Mavrocordat voievod, la cererea
egumenului Daniil al Mănăstirii Pângăraţi, porunceşte ispravnicului tinutului Neamţ, Alecu
Iancu, fost mare Agă şi Ioniţă Roset fost mare paharnic să cerceteze pricina de împresurare
a unei părţi din moşia Sărata a Pângăraţului de către Mănăstirea Bistriţa.
197
Este vorba de un pod pe care se putea merge la biserică ce făcea legătura între
casele egumeneşti foste altă dată case domneşti şi paraclisul Sfântului Ioan din Clopotniţă,
existent la Mânăstirea Bistriţa până pe timpul arhimandritului Daniil. Pr. C. Mătasă, Palatul
Cnejilor, ed. Cartea Românească, p.54, 55, 56.
198
I. Bogdan, Sămile, BCI a României, vol. I, 1915, vezi supra.
199
Tocilescu, Raporturi privind o samă de M-ri, Schituri şi Biserici,1887, p.237.
200
Doc. 165, dosarul cu manuscrise 566, Arhiva Statului.
201
Doc. 171, ibidem.
18 februarie 1802.202
După acesta a fost egumen Macarie arhimandrit, care a deschis
paraclis cu hramul Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril, la subsolul-tainiţă al
Bisericii voievodale, pe care l-a sfinţit la 1806. Tot din timpul său, probabil
comanadat sau cumpărat de el, datează (1804) unul din clopotele de 100 de Kg
ale mănăstirii, cel de al doilea tot de 100 Kg fiind nedatat.203 În obştea acestuia
a fost probabil şi Ioan Monahul a cărui cărămidă mortuară ne spune că a murit
la 1 Martie 1803.
Apoi a fost egumen Veniamin arhiereu Racoviţă, fiul lui beizadea
Mihăiţă Racoviţă, perioadă în care, Pr. C. Mătase ne spune că “mânăstirea
începuse a înflori iarăş, moşiile ei întinzându-se pe valea Tarcăului până în
hotarele Comăneştilor, către Bacău.204” Acesta la 12 iunie 1812 se plânge
divanului de împresurarea moşiei Brâncăului ţinutul Sorocii de către moşia
Burdujeni a Mănăstirii Sf. Sava, Divanul cu data de 13 iulie poruncind
ispravnicului de ţinut să cerceteze cazul.205
Acestuia i-a urmat, conform lui Barnaba Ghenadi arhimandrit, după
care Ilarie Lupaşcu îl interpune ca egumen pe Iosif Monah, fără a ne spune mai
multe despre el.
Lor le urmează Atanasie arhimandrit, care, ne spune Barnaba, pe
urmă “s-a făcut arhiereu cu titlul Sevastian”. Acestuia i-a aparţinut Sfânta
Cruce de lemn ferecat în argint, păstrată în muzeul mănăstirii purtând inscripţia
numelui său pe faţa de jos a postamentului ei: „Atanasi Arhimd / Pângara: 1829
/ Iunie: 27. În timpul stăreţiei lui trebuie să fi trăit şi monahul Isihie, menţionat
pe un ciob de cărămidă mortuară, precum şi Dositei ieromonahul care îi scrie la
16 iulie 1819 părintelui Atanasie rugându-l să trimită toate scrisorile atrăgătoare
de moşiile Mănăstirii Pângăraţi, fiind necesare în procesul de împresurare a
moşiei mănăstirii.206 Legată de perioada stăreţiei arhimandritului Atanasie e
202
Doc. 174, ibidem.
203
Cf. Addenda, Act de donaţie.
204
Palatul Cnejilor, ed. Cartea Românească, p. 55, 56.
205
Doc. 193, ibidem.
206
Doc. 198 din dosarul de manuscrise 566, Arhiva Naţională; tot în acest doasr
aflăm din Ms. 207, datat 1826 septembrie 15 cum un anume Dimitrie Iezeru scrie
egumenului Atanasie al Mănăstirii Pângăraţi despre pricina unor pământuri şi vaduri de
moară de la satul Ivănceşti.
întemeierea în anii 1832-1833 a schitului Tarcău de către ieroschimonahul
Avramie “pe şesul Tarcăului, lîngă apa Bolohănişului, pe moşia mănăstirei
Pangaraţii”, Atanasie împotrivindu-se iniţial, pe când era doar stareţ, acestui
fapt, dar contribuind direct la aceasta, după ce ajunge arhiereu şi eclesiarh mare
al sfintei Mitropolii.207
Arhimandritului Atanasie i-a urmat, probabil o scurtă perioadă de timp,
egumenul Costandie protosinghel.
De la anul 1833 şi până după 1857, stareţ al Mănăstirii a fost, într-o

perioadă de peste 24 de ani de mari împliniri prin care mănăstirea ajunge “în
rândul celor mai de seamă Mănăstiri din Moldova”, Cuviosul arhimandrit
Varnava. Acesta a fost mai întâi 4 ani vechil de egumen, probabil în timpul
Protosinghelului Costandie, intrând ca egumen deplin de la 1837. Perioada
stăreţiei Cuviosului Varnava a însemnat, aşa cum am văzut restaurarea şi
modernizarea mănăstirii, dar şi grija sa deosebită pentru a forma obştea
mănăstirii Pângăraţi dar şi a schitului Tarcău pentru care i se porunceşte de
către mitropolitul Veniamin “să aibă cea mai de aproape priveghere, căci
răspunderea va fi a mea (a sa)”.208 El moşteneşte odată cu grija pentru acest
schit şi o parte din datoriile ieroschimonahului Avramie care s-a săvîrşit din
viaţă la 8 februarie 1839.209 Tot în timpul stăreţiei lui, la anul 1849, se
construieşte la metocul Mănăstirii de la Ivăneşti, Biserica de lemn cu hramul Sf.
Nicolae de către Ieromonahul Ioanichie împreună cu vieţuitoarele metohului
207
Împrejurările în care a fost întemeiat schitul Tarcău ne sunt relatate tot de către
Cuviosul Varnava într-un scurt istoric, redat în Addenda la această lucrare, scris tot ca
răspuns la cererea Mitropoliei din anul 1857, când întocmeşte şi istoricul ce ne-a servit la
această monografie; cf. Pr. V. Cădere, Însemnări despre mănăstiri, în MMS nr. 9-10, 1964,
pp. 515-516.
208
E vorba de ordinul mitropolitului Veniamin nr. 280 din 27 febr. 1833;
Arhimandrit Varnava, Istoric al schitului Tarcău, în G.V. Cădere, MMS, p. 210-212., vezi
Addenda.
209
Exemple ale activităţii ieroschimonahului Avramie din care au rezultat unele
datorii sunt evocate de documentele din Ms. 566, Arhiva Naţională: la 22 noiembrie 1838
Avramie, egumenul schitului Tarcău cumpără de la clironomii unui oarecare Ioniţă Şoarec
un han de 4000 lei; 22 aprilie 1843, duhovnicul Calistrat al Mănăstirii Secu cere
egumenului Varnava al Mănăstirii Pângăraţi restituirea banilor pe care îi împrumutase
răposatului egumen Avramie, pentru cumpărarea unui acaret, egumenul Varnava
răspunzându-i în 4 mai 1843.
schimonahia Elisabeta, monahia Elisabeta şi monahia Zoi.
Membri ai obştii cu care Cuviosul Barnaba a realizat însemnata operă
de modernizare a construcţiilor mănăstirii au fost, aşa cum ne dau de înţeles
însemnările de pe cărămizile mortuare descoperite: Ierodiaconul Gherasim
răposat în noiembrie 1850; ieromonahul Kesarie cântăreţul mort pe la 1854;
monahul Vasile mort pe la 1857; Macarie mort la 26 aprilie 1857; Preot
Dimitrie Koşu răposat la 18 august 1859; Ieromonahul Teodosie răposat la 20
martie 1860; monahii Irineu şi Nicandru, răposaţi la 1862, monahul
Makarie la anul 1872 şi, probabil şi monahul Vitalie al cărui an al morţii nu s-
a păstrat pe cărămida s-a mortuară. Membru al obştii Cuviosului Varnava a fost
cu siguranţă şi Părintele Stratonicos Costandin Ieromonah, unchiu1 Î. P. S.
SaIe Episcopului Melchisedec, octogenar, care îi relatează istoricului Tocilescu
la anul 1887 despre reparaţiile mănăstirii din 1874.210
În perioada perindării instituţiilor statului în incinta mănăstirii au mai
existat vieţuitori, monahi şi ieromonahi211, ce au deservit cultul bisericii rămase
încă în slujba deţinuţilor sau internaţilor la temniţa sau Sanatoriul TBC. Din
păcate numele lor nu ni s-a păstrat. Dintr-o notă de la sfârşitul Procesului verbal
de inventariere din 1924 deducem că îngrijitorul Schitului Pângăraţi în anul
1924, odată cu preluarea lui de către M-rea Secu, a fost lăsat Ieromonahul
Antipa David. Urmaşul său în această slujire a fost ieromonahul Doroftei
Licaş, care semnează şi el un Scurt istoric al Mănăstirii Pângăraţi
(aparţinătoare de) Mănăstirea Secu, în 1935, fiind îngrijitor al mănăstirii din
anul 1928 (cf. Addenda).
Urmaş al acestuia şi tot cu acelaşi statut de îngrijitor detaşat din
Mănăstirea Secu a fost Părintele Ieromonah Ilarie Lupaşcu, născut în 1899,
de la care ni se păstrează, alături de scurtul istoric citat adesea în această
lucrare, o Înscripţiune (vezi Addenda) ascunsă de el în jugul clopotelor ce mai
existau încă în Mănăstire în timpul său. În această Înscripţiune Părintele Ilarie
vorbeşte despre micile sale realizări administrative (legarea clopotelor şi
utilarea mănăstirii cu două dulapuri şi cu o masă înfundată) din acele „timpurile
210
Raporturi asupra câtorva M-ri, Schituri şi Biserici, 1887, p. 237
211
“Sfânta Mitropolie Iaşi prin adresa sa Nr. 1320, din 12 Iulie acelaşi an (1872) a
încuviinţat aceasta (transformarea M-rii în Penitenciar), rezervându-şi dreptul de folosinţă
pentru un preot, doi cântăreţi şi un paraclisier = prin aceasta n’a renunţat la dreptul său de
proprietate,” Doroftei Licaş, 1928 Scurt istoric al Mănăstirii Pângăraţi; vezi Addenda.
grele”, concluzionând plin de umilinţă: „Am făcut şi eu ce Dumnezeu mă
lumina cu averea Mănăstirii Pângăraţi fiind stăpânită de către societatea
pentru Profilaxia Tuberculozei, având ca Director [pe] N-lae Vlădescu. (cf.
Addenda)
În perioada celui de al II-lea război mondial şi în cea imediat următoare
stareţ al mănăstirii a fost Protosinghelul Iulian Danielescu care, conform
actelor păstrate în arhiva mănăstirii pe 2 iunie şi 3 decembrie 1943, achită către
mitropolie suma de 5000 lei, avans al taxei de măsurătoare a pământului
mănăstirii din ţarina comunei Pângăraţi, întemeind totodată şi o schiţă
cadastrală cu învecinările acestui pământ în vederea întocmirii unei hărţi cerute
de Ministerul Cultelor şi Artelor.212 Aşa cum am arătat mai sus el luptă pe toate
căile împotriva exproprierii ilegale a pământului mănăstirii de către sătenii
Pângăraţiului, schimbările silnice produse în destinul Mănăstirii făcându-l să
abandoneze stăreţia pentru a se retrage la Mănăstirea Bistriţa. Trecerea
imobilului Mănăstirii în Administraţia Penitenciarelor, e motivul determinant al
demisiei sale din 11 iulie 1946, aşa cum rezultă şi din Raportul nr. 73 din 12
August 1946 şi din Adresa nr. 28 din 12 februarie 1947 adresată Mitropoliei
Moldovei de către următorul stareţ, Protosinghelul Varahiil Jitaru.
Stăreţia acestuia de doar 2 ani (11 iulie 1946-10 dec 1948) la
Mănăstirea Pângăraţi e plină de încercări dificile şi în cele din urmă zadarnice
de a câştiga livada mănăstiri, atât prin dialog nefructos cu sătenii şi
„reprezentanţii comisiunii agrare” care îl „arătau poporului ca duşman al
intereselor populaţiei pentru că se interesa să scoată acest drept al Mănăstirii”
ameninţând că „vor da foc mănăstirii”213, cât şi prin încercarea nefructoasă de a
obţine o Ordonanţă prezidenţială fără somaţie, pentru evacuarea celor ce au
ocupat terenurile Mănăstirii.214
În cele din urmă Arhimandritul Varahiil Jitaru va pleaca ca stareţ la
Mănăstirea Necula, (unde va păstori cu mari dificultăţi date de jaful şi
intimidările uniaţilor greco-catolici până la 23 mai 1955)215 însoţit de
Ieromonahii Mihail Goia şi Valerie Mazarine cu care semnează împreună
Procesul Verbal din 10 decembrie 1948 de dare în primire a Mănăstirii către
212
Cf. adresa către Mitropolia Iaşi din 3 decembrie 1943.
213
Cf. adresa nr. 103 din 30 septembrie 1946 arhiva MMS.
214
Cf. adresei 110 din 6 iunie 1947 către Preşedintele Tribunalului din Piatra Neamţ.
215
Cf. Monografia Mănăstirii Necula, Cluj, 2001.
Protosinghelul Macarie Brabete. Se pare că decretul din 1958 îl va forţa să
părăsească mănăstirea Nicula pentru a deveni preot paroh în Ocna Mureş,
stabilindu-şi domiciliul într-un apartament din acest oraş.
Părinţii
Arhim. Iulian Danielescu şi Arhim. Varahiil Jitaru
Relaţiile dintre obştea satului şi mănăstire se îmbunătăţesc temporar

prin pastoraţia noului stareţ, în vara anului 1949, ca expresie a acestei
rearmonizări, restaurându-se de către săteni biserica monument conform
Procesului Verbal din 31 iulie 1949 semnat de peste 100 de credincioşi şi de
Preoţii Emanoil Niţu şi Mihai Galinescu alături de Ierodiaconul Tudose C. Pană
şi Protos. Macarie Brabete ca reprezentanţi ai clerului monahal. În ce condiţii
au slujit aceştia precum şi următorul şi ultimul stareţ, Ierom. Irinarh din 1953
până la închiderea mănăstirii în 1956 când autorităţile comuniste interzic cu
desăvârşire cultul religios în incinta ei, nu ne este exact cunoscut, iar
informaţiile destul de negative ca şi conţinut, furnizate de diferiţi săteni,
vorbind despre un adevărat jaf al mănăstirii imediat înainte de trecerea ei în
administraţia Ministerului Sănătăţii, pentru a nu împieta asupra stilului acestei
lucrări, vom prefera să le lăsăm uitării.
Părintele Irinarh cu un grup de credincioşi

Expresie a acestui proces tragic de spoliere şi transformare a mănăstirii
în biserică parohială deservită de 2-3 călugări e, alături de distrugerea
acoperişului casei domneşti de pe latura vestică a incintei de către săteni, alături
de dispariţia altor obiecte de cult şi de ornament din argint la care am făcut
referinţă mai sus, pierderea urmei (sic) a două din cele trei clopote (unul mare
de 500 Kg donat Mănăstirii de Voievodul Al. Lăpuşneanu, şi două mici, de 100
Kg fiecare) prezente în inventarele semnate de penultimul stareţ în decembrie
1949 şi 31 decembrie 1952, clopotul de 500 de Kg şi unul mic de 100 de Kg
dispărând în timpul activităţii Staţiunii de cercetări „Stejaru”, fiind probabil
transformate (conform unei crude logici materialiste), după cum relatează unii
bătrâni din sat, de autorităţile ţărăneşti şi comuniste, în alte ... produse
metalurgice. În locul lor, pentru a-şi masca fărădelegea, autorităţile au adus alte
două clopote mici, pentru a ieşi la număr (unul mare de 100 Kg rămas din cele
vechi, purtând o frumoasă inscripţie în slavonă chirilică stilizată, şi două mici).
Ce alte înscripţii slavone vechi, purtătoare ale tainelor istoriei vor fi fost topite
de dragul sutelor de kilograme de bronz şi alte aliaje, ne e groză să ne gândim!
De destinul construcţiilor din vatra mănăstirii e legat şi numele
profesorului de Geografie fizică, Ioan Gugiuman, de la Universitatea Al. Ioan
Cuza din Iaşi, practic unul din întemeietorii şi cercetătorii principali ai Statiunii
de cercetari biologice, geografice si geologice „Stejarul”-Pângarati, care a
contribuit major, pe perioada funcţionării staţiunii între zidurile mănăstirii, la
reparaţia, utilarea, modernizarea (la nivelul anilor 1960) şi bunăstarea clădirilor
mănăstirii până când a fost transformată în depozit de plante….216
Faţada de sud a bisericii monument pe la 1928
Faţada de vest a bisericii monument pe la 1928
216
Aniversări, Profesorul ION GUGIUMAN – un OM între oameni. Ion Gugiuman
– 100 de ani de la naştere. Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al I. Cuza” Iaşi Tom LVI,.
II – c, Geografie 2010, p. 5-42
Din anul 1983, când biserica monument e redeschisă cultului ca şi

biserică de mir pentru a satisface nevoile religioase ale credincioşilor din satul
Pângăraţi-Castel, până în 1990, slujitor şi îngrijitor de reparaţia bisericii din
incinta monumentului-schit, aflat sub patronajul Mănăstirii Bistriţa, a fost
părintele Ieromonah Visarion Barcău, în timpul său refăcându-se, în stil
moldovenesc, sub coordonarea domnului arhitect Gil Antonescu din cadrul
Ministerului Cultelor, acoperişul actual al Bisericii Monument încercându-se
totodată, fără succes, consolidarea şi restaurarea turnului de la intrarea în
incintă.
Recapitulând aceste puţine date istorice ce ni s-au păstrat despre

succesiunea ctitorilor şi conducătorilor spirituali ai mănăstirii Pângăraţi,
încercând a împlini testamentul cererii de rugăciune şi pomenire ce ni l-au
exprimat aceştia prin Părintele Ilarie Lupaşcu (din tot sufletul rog pe toţi să nu
mă uite nici pe mine la sfintele slujbe. Ertaţi-mă sfinţilor şi la rândul vostru
faceţi-mi cuvenitele dezlegări după pravilele Sfintei Biserici şi eu vă zic
Dumnezeu să vă ierte pe toţi şi să vă dea în ciata celor drepţi!) pomelnicul
acestora ar arăta astfel:
Sfântul Cuvios Simeon Sihastru

Sfântul Cuvios Amfilohie
Arhimandritul Teodorit
Ieromonahul Teodorit
Sava ieromonah
Isihie egumen,
Antonie egumen
Paisie egumen
Metodie ieromonahul
Teodosie ieromonahul
egumenul Silivestru
egumenul Ghelasie
egumenul Nil
egumenul Savin
Climent egumen,
egumenii Ghedeon,
Ioan
Teodor,
Daniil egumen
Anastasie egumen
egumenul Chiril ieromonah
Ioil arhimandrit
Veniamin egumen
Ioasaf egumen
egumen Macarie arhimandrit
Ioan Monahul
egumen Veniamin, arhiereu Racoviţă
Ghenadi arhimandrit
Iosif Monah
egumen Atanasie arhimandrit
Ioan Broştoc monah
Avramie ieroschimonah de la Schitul Tarcău
ieromonah Dositei
monah Isihie
egumen Costandie protosinghel

Varnava arhimandrit
Ierodiaconul Gherasim
ieromonah Kesarie
monahul Vasile
monahul Macarie
Preot Dimitrie Koşu
Monahul Nazarie
Ieromonahul Teodosie
monahii Irineu şi Nicandru
monahul Vitalie
monahul Makarie
Părintele Stratonicos Costandin Ieromonah
Ieromonah Ioanichie de la Schitul Ivăneşti cu obştea

Schimonahia Elisabeta
Monahia Elisabeta
Monahia Zoi
Ierom. Antipa David

Ierom. Doroftei Licaş
Ieromonahul Ilarie Lupaşcu
Protosinghelul Iulian Danielescu
Protosinghel Varahiil Jitaru
Ieromonahul Valerie Mazarine
Ierod. Mihail Goia
Protosinghelul Macarie Brabete
Ierodiaconul Teodosie C. Pană
Ieromonah Irinarh
Ieromonah Visarion Barcău
Alături de aceşti foşti vieţuitori trecuţi la cele veşnice în timpurile

trecute, nu putem să nu-i punem în pomelnicul ctitorilor actuali ai Mănăstirii pe
actualii stareţi, în viaţă ai mănăstirii, ce s-au îngropat de vii în ruinile,
dărâmăturile şi problemele administritative ale Mănăstirii, renăscând-o la o
nouă viaţă duhovnicească, în timpul lor murind, am putea spune cu moarte
mucenicească, în accidente de muncă şi datorită bolii şi părinţii
Ieromonah Pahomie Moga şi

Protosinghel Pangratie Preotu
Protosinghel Teofil Lefter
Ctitori în viaţă
Protosinghel Luca Diaconu

CONCLUZII
Testamentul sfinţilor
şi al voievozilor întemeietori
Introspecţia istorică săvârşită de-a lungul acestei monografii reliefează

valorile tradiţionale ale Ortodoxiei atât sub aspect istoric şi arheologic cât mai
ales sub aspect aghiografic şi cultural artistic, repunând în valoare şi făcând larg
cunoscut tuturor categoriilor de cititori, credincioşi sau doar interesaţi,
modelele de vieţuire sfântă a doi mari ctitori şi întemeietori ai vieţuirii isihaste
din Moldova, momentele pline de revelaţie şi de istorie sfântă legate de
întemeierea uneia din cele mai vechi vetre mănăstireşti din munţii Neamţului,
precum şi faptele de ctitorie materială şi spirituală a numeroşi domnitori şi
stareţi cu vieţuire sfântă ce restaurează şi evidenţiază, per ansamblu, portretul
moral şi spiritual al omului integru slujitor al credinţei sale în Dumnezeu în
condiţii istorice şi social comunitare diferite. Trăsături ascetice şi harismatice şi
chipuri de mântuire şi slujire desăvârşită a credinţei strălucesc în aceste
portrete, atât în vieţile Sfinţilor Cuvioşi Simeon şi Amfilohie, al căror vechi
cult local s-a reuşit a fi reactualizat şi oficializat prin canonizarea lor de către
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la data de 7 martie 2008, cât şi în
cele ale domnitorilor Ştefan cel Mare şi Sfânt, Alexandru Lăpuşneanu şi ceilalţi
voievozi evocaţi pentru daniile lor, gestul de intrare (de bună voie, iar nu silit,
aşa cum relatează istoriografia217) în monahism a domnitorului Alexandru
217
Gh. Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, pp. 113-114,
afirmă tranşant şi foarte clar: „o cercetare atentă a izvoarelor duce la concluzia că
Lăpuşneanu a avut o moarte naturală”, infirmând variantele vehiculate ca bănuieli de către
cronicarii vechi ce-l făceau victimă, prin otrăvire, a boierilor sau, mai rău, a Doamnei
Ruxandra, soţia sa. Dimpotrivă, aşa cum afirmă însuşi Ureche: „Alexandru vodă căzu în
boală grea şi-şi cunoscu moartea şi chemă episcopii şi boierii şi toată curtea de i-au învăţat
înaintea morţii şi le-au arătat moşan pre fiiu-său Bogdan vodă, ca să-l pue pre urma lui la
domnie”, cronicarul menţionând apoi şi varianta: „zic unii (boierii) că şi moartea lui
Alexandru vodă au fost înşelăciune...”, rostind după călugărirea sa silită celebrele cuvinte:
„de mă voi scula, voi popi şi eu pe mulţi!” fapt ce a dus la otrăvirea sa chiar de soţia sa...
Aşa cum am arătat mai sus, această dramă a domniei în vremuri tulburi a lui Lăpuşneanu, a
Lăpuşneanu evocând de minune chipul regelui-monah ce stăpâneşte în lume în
numele lui Dumnezeu.
În această perspectivă, o problemă rămâne de neînţeles până în zilele
noastre, anume a Testamentului spiritual şi material lăsat de aceste personalităţi
istorice întemeietoare ale ethosului nostru creştin. Toate “întăririle” şi daniile
voievozilor sau ale boierilor drept-credincioşi au fost însoţite de menţiuni
referitoare la dorinţa donatorilor ca lăcaşul ctitorit de ei, Mănăstirea Pângăraţi
sau oricare alt lăcaş, să stăpânească în veci terenurile sau proprietăţile dăruite.
Aceste menţiuni se pot constitui în adevărate testamente pe care domnitorul-
testamentar le face atât faţă de societate, cât mai ales faţă de Dumnezeu. Dacă
ar fi să luăm, spre exemplu, menţiunea voievodului Petru Şchiopu, din 1576:
„Iar după a noastră viaţă, cine va fi domn al ţării acesteia, să nu strici a noastră
danii şi întăritură şi mai vârtos să de(a) şi să întărească, de vreme ce este sfintei
mănăstiri dreaptă branişte”218; sau a lui Aron Vodă ce întăreşte dania sa
printr-un blestem: „Iar cine va încerca să rupă şi să strice întărirea noastră, acela
să fie blestemat şi de trei ori blestemat de Domnul Dumnezeu ... şi să aibă a da
socoteală înaintea cumplitei judecăţi a lui Hristos” 219; sau a marelui Mihai
Viteazu ce menţionează şi el: „Iar după viaţa noastră, cine se va atinge să strice
dania noastră şi această miluire şi întărire, acela să fie blestematu şi de trei ori
blestematu de toţi sfinţii şi să aibă a da răspuns la înfricoşatu judeţi a lui
Hristos”220; sau a lui Ştefan al II-lea Tomşa în dania sa, spunând: „La aceasta să
nu se amestece nimeni niciodată...”221, tot el spunând într-o altă danie: „Iar cine
va încerca să clintească şi să strice dania bine cinstitorilor domni şi
împuternicirea şi întărirea noastră, acela să dea răspuns înaintea lui Dumnezeu
şi să aibă pârâş pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie în ziua cumplitei judecăţi a
lui Hristos”222, vom înţelege, aşadar, mare parte din răutăţile şi greutăţile ce
s-au abătut asupra noastră în ultimul secol şi jumătate, ca drama unei societăţi
fost exploatată copios de C. Negruzzi spre a construi personajul romantic al nuvelei

Alexandru Lăpuşneanu, în strânsă consonanţă cu ideile revoluţionare paşoptiste
cosmopolite ce dezagreau domniile pământene, apărătoare ale ortodoxiei şi naţiunii.
218
Addenda, doc. Nr. 93.
219
Addenda, doc. Nr. 44, cf. şi doc 104.
220
Addenda, Doc. Nr. 359.
221
Addenda, Doc. nr. 82.
222
Addenda, Doc. Nr. 83.
târâtă sau aruncată în sacrilegiu de învăţaţii ei întru ale lumii, ce au încălcat
deliberat şi fără nici o frică de metafizic “întăririle” spirituale şi daniile
materiale ale unor oameni-voievozi – Personalităţi istorice ce îşi recunoşteau şi
îşi afirmau o altă dimensiune a existenţei, divină, ignorată şi dispreţuită total de
omul revoluţionar al epocilor istorice ce ne străduim să le încheiem. Voievozii
au înţeles nu numai să contribuie la bunăstarea bisericilor şi mănăstirilor
ortodoxe, ci şi la păstrarea rânduielilor înaintaşilor lor, având astfel conştiinţa
că se păstrează în armonie cu Cerul şi cu întreaga creaţie. Să aibă, în conştiinţa
poporului nostru creştin ortodox, legea secularizării averilor mănăstireşti o
putere mai mare decât Testamentul unui Voievod? Să fie Al. I. Cuza mai
important ca domnitor modern (iritat în preajma promulgării acestei legi de
faptul că un arhimandrit grec i-a sechestrat calul lăsat la păscut pe moşia
Mănăstirii Floreşti din Vaslui) decât toţi ceilalţi Voievozi dinaintea sa la un
loc? Voinţa testamentară a unei persoane civile este inviolabilă de către stat. De
ce e atunci violabilă voinţa testamentară a unor Personalităţi istorice? În ţara în
care se restituie imobile confiscate abuziv de comunism, în care persoane fizice
atestă dreptul de proprietate cu testamente ale înaintaşilor lor, de ce mănăstirile
nu ar avea dreptul să-şi susţină dreptul de proprietate cu Testamentele şi Uricele
de danie ale voievozilor? Departe de noi gândul de a dori o revizuire care să
arunce în stradă sau să îi facă chiriaşi în propriile lor case pe oameni, dar acolo
unde restituţia este posibilă testamentele voievozilor trebuie luate în serios, nu
pentru ca Biserica să fie mai bogată, ci pentru ca societatea noastră, în proporţie
de peste 98% creştină, să-şi recapete etosul specific creştin. Altminteri, cei care
încalcă grosolan voinţa testamentară a acestor Voievozi unşi pe pământ de
voinţa divină, vor da seamă la „cumplitul judeţ al lui Hristos” având ca „pârâş”
pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie.
Addenda
Monastirea Pângăraţi, în Moldova223
Precum la Egiptenii antici, piramidele erau depozitoare a istoriei ţeri, a

legilor, a ştiinţelor şi a mormintelor de Regi şi de Eroi, pre care acele colosale
monumente le fereau de dintele cel surpătoriu a timpului, deasemeni în
Moldova, Domnii şi bărbaţii îmbunătăţiţi, în monastirele, fondate cu averile şi
ostenelile lor, au depus împreună cu a lor dispoere mortală, şi ceea ce le era mai
preţios pe pământ. Rugile şi dorinţa mântuirii sufleteşti, încât aceste
monumente sânt menite a trăi cât şi munţii în a cărora cinu se umbrescu, pentru
că nu numai soliditatea şi tăria petrelor sale, ci scopul binefăcătoru la care sânt
chemate, vor asigura nevătămarea şi trăinicia lor pe cât religia şi moralul vor
domni preste ţeara aceasta.
De aceea, cel ce nu viază numa pentru prezentu, ci şi în trecutul şi pentru
viitorime, este datoru a vizita aceste monumente de evlavie, a saluta cu respectu
turnurile cele căruntu a mănăstirilor, şi în sunetul bronzurilor sănţite, a înţălege
chemarea fondatorilor cătră plinirea virtuţilor.
Între multe Monastiri, de care se împopora Moldova cea veche, ne au
rămas în a noastră mărjinire încă unile, vrednice, de a ţănti a noastră luare
aminte. Purcezând în sus de politia Peatra pe malul stâng a riului Bistriţa, şi
lăsând în dreapta monastirea cu asemenea nume, unde este mormântul lui
Alexandru cel Bun, şi apoi monastirea Bisericani aşezată deasupra muntelui
numit Scăricica, trecând şi retrecând riul peste punte, călătorind ajunge la
socatura râurelului Pângăraţi şi lungindu-l se cufundă în o vale, domnită de
munţi, de unde după o jumătate de oară vine îmaintea Monastirii Pângăraţii, nu
de mult însă la privire neînsemnătoare, iar astizi vrednică prin a ei restaurare a
ţânti a noastră luare aminte.
Ca toate aşezămintele publice şi aceasta are istoria sa, scrisă de
Anastasie egumen Monastirii Moldoviţa, carele o auzise chiar din gura lui
Amfilohie cel întâiu Egumen de Pângăraţi, şi din care estragemu următoarele:
223
1854, p. 58-67.
„Domnia lui Alexandru - Vodă Lăpuşneanu s-au însemnat prin multe
fapte crunte, pe care au cercat apoi a le îndrepta prin întemeierea Monastirii
Slatina. Dar într-un moment când cugetul lui îl rodea de cele plinite, au juruit a
mai urzi încă o Monastire, în un loc singuratic, şi auzind despre un sihastru
Leontie, s-au îndrumat într-acolo împreună cu o suită numeroasă de boieri şi
arnăuţi, şi plăcându-i poziţia locului, numit Slatina au însemnat a se pune
temelia unei biserici, la anul 7066 (1558). După aceea, pre cum făceau Domnii,
au cercetat ţara şi pe la cetatea Neamţu au ajuns la aceea a Petrei. Aici
adormind noaptea spre 26 Octombrie, i s-au arătat în vis un june şi frumos ostaş
în veşminte albe şi conjurat de cerească lucoare, zicând către Alexandru:
„Deşteaptă-te şi mergi fără preget la Pângăraţi unde Stareţul Amfilohie petrece
de 50 de ani, şi zideşte în numele meu o Monastire acolo, unde am avut mai
nainte o biserică de lemn durată de sihastrul Simeon pe care au ars-o Agarenii
când au învins pe Ştefan Voievod la Valea Albă, şi ţeara au prădat!” Plinu de
spaimă şi mirări, Alexandru Voievod au întrebat: şi cine eşti o Doamne
împodobit cu atâta strălucire? Sânt martirul Dimitrie, ostaşul lui Dumnezeu
pentru carele în cetatea Solonului am suferit martiriu de la Macsimianu,
cunoscut în toată lumea, adorat şi de oastea Moldovană în a cărui frunte
păşăscu pentru apărarea credinţei, numai în aceste locuri nu am o biserică! Şi
zicând aceste, vedenia se făcu nevăzută. Pătruns de aceste cuvinte Alexandru
Voievod îndată au chemat pe boierii săi: pre marele Logofăt Movila, pre
vornicii Moţoc şi Stroici şi pe Herea Logofătul 2-lea şi pe alţi boieri a sfatului
cărora au espus vedenia sa.
Atunce, toţi într-un cuvânt au zis că îndemnurile spre cele bune, chiar în
vis făcute „provinu de la Dumnezeu, şi că datorie este a plini cele cerute de
Sfântul Dimitrie”. Drept aceea fără preget cu toţii încălecând, s-au îndrumat la
Pângaraţi, unde Amfilohie au dat laudă lui Alexandru că s-au ales organu de a
se plini voinţa lui Dumnezeu pentru zidirea acestei Monastiri. Alexandru, după
ce au rânduit cele neapărate pentru zidire, însămbruind lucrători şi cumpărând
material, s-au adunat cu boierii săi la un ospăţu împreună cu Amfilohie şi cu
Teodorit Egumen Monastirei Bistriţa, şi la încheierea ospăţului au dorit a şti
dacă în vechime au mai petrecut în aceste locuri, selbatice vre-un Sehastru?
Aşezaţi la umbra unui învechit fagu ramuros, dinaintea Domnitoriului,
Amfilohie au rostit: „Sânt aproape de 90 de ani de când un sihastru cu nume
Simeon, născut în cetatea Roman, din părinţi negustori, părăsind încă în junie
cele lumeşti, au întrat în Mănăstirea Bistriței pe atunci plină de Părinți învățați,
și de acolo au praticat rânduiala monahică, iar apoi, sub Domnia lui Ilieșu
Voievod la 6940 (1432) s-au tras în aceste locuri deşerte, unde împreună cu alţi
Sihaştrii au petrecut 30 de ani fără biserică. Auzind Sehastrul Simeon că Ştefan
Voievod oboară pe duşmanii religiei şi înălţa biserici lui Dumnezeu, alegând un
restămpu de pace, întărit de puterea de sus, şi răzămat pre toeagul bătrâneţilor,
cu Shimonahul Epifanie au călătorit la curtea lui Ştefan Voievod, carele se
ocupa cu punerea la cale a intereselor statului, şi s-au rugat să-l ajute la zidirea
bisericii zicând: „noi petrecem în pustie nimic având, dar nimic lipsindu-ne,
pentru că avutul nostru este acel pustiu, fără numai biserică ne lipseşte.” Ear
Ştefan Voievod s-au bucurat foarte de această rugăminte pentru că el auzise de
Sehastrul Simeon, ce de mult dorea a-l vedea pentru că mult iubea pe cei cu
evlavie ca şi pe acei cu aprozie, şi după ce l-au onorat şi l-au îndănuit cu
ajutoriul peste cât au fost cerut, l-au îndemnat a se ruga pentru fericirea ţerei şi
pentru a sa Domnie. Sehastrul Simeon înturnându-se cu mare bucurie la
Pângăraţi şi pregătind pentru lucru, nu se dumerea cărui Sănt se închine
biserica?
Când, adormind au visat că peste curjerea apei din poeniţa învecinată,
era răspândită mare lucoare de lumină, şi i se părea că elu însuşu cânta tropariul
Săntului Dimitrie, deşi în trezie nu-l cunoştea de-a-rostu. Împărtăşind apoi a
doua zi acest vis părinţilor, toţi au recunoscut voea cerească a se închina
biserica sub patronajul Sfântului Dimitrie. Încât, îndată puind temelia de peatră
s-au durat din lemn de pinu cu mare maestrie biserica, pre lângă care împreună
cu 20 fraţi au vieţuit în rugăciuni 23 de ani, până când Mahomed II,
subjugătoriul Constantinopolei, s-au încercat a supune de asemenea şi tronul lui
Ştefan Voievod carile însă, preste ruine s-au înălţat încă mai strălucit.
Căci, deşi ţeara au pătimit dar şi turcii de urgia Dumnezeiască şi de
ferul Moldovenilor mănaţi, abia au scăpat. Însă, în mezul acestor lupte pacinicii
părinţi luând cu dânşii cele sânte, au trecut munţii, şi în Ardeal s-au adăpostit în
Monastirea Cașiva unde peste puținu Simeon au și reposat.
După ce ear s-au restatornicit în țeară pacea, Ştefan VV au trimes la Caşiva de
au adus de acolo pe călugări şi oasele Cuviosului Sehastru Simeon, pre carile
îmbălsămând cu aromate cu evlavie, şi pompă le au astrucat în Cetatea Sucevei,
ear ceialalţi părinţi s-au reaşezat la Pângăraţi, dintre carii pe doi i-am apucat, ce
mi-au istoriat toate aceste.
Alexandru VV. carile cu luareaminte asculta aceste dregeri a vechimei,
au întrebat cum în timpu, când n-aveau biserica, călugării petreceau, neavând
nici cele de îndestulare? „Rugile de toate zilele le ziceam înaintea unui
iconostas, ear în zile de serbători cu toţi părinţii mergem la Monastirea Bistriţei,
pentru nutreţul nostru am făcut curături, cu sapa am lucrat un ogoru, am
sămănat grău şi am plăntat pomi roditori hultuiţi, ca să poată şi strănepoţii a se
pildui de înfrânarea noastră şi a gusta din osteneala cu care am petrecut aice,
dar ajungând la 70 ani a vieţii, doresc a mă înturna la metania me, unde demult
m-aşu fi dus, deacă nu m-ar fi reţinut aicea dragostea confraţilor mei şi dorinţa
a vedea întemeetă soarta Monastirei pentru care înduratu-l Dumnezeu au
însuflat M. Tale bună-voire. Alexandru VV. mângâindu-se că prin o asemene
faptă plăcută lui Dumnezeu va putea îmblânzi dreaptă a sa urgie: adaogând
mijloace pentru zidire au purces la Suceava însoţit de bine-cuvântarea
călugărilor.
Cu toate aceste măsuri mărinimoase a Domnitoriului, lucrul nu se
înainta, căci demonul, pizmatic de fapta bună, luând forma Ieromonahului
Serapeon, Egumen Monastirei Bistriţa, prin multe uneltiri împedeca pe lucrători
de a urma îndatorirea lor. Se zice că, deluviul (potopul) în epoca lui Noe ce au
înecat toate, n-au putut îneca pe pizma, care uşoară fiind plutea pe luciul apelor,
şi până azi s-au păstrat, deasemene pre cum zice o Paremie: Că o dată au
întrebat oare cine pe un Filosof, care ochi vedă mai bine, cei negri, au cei
albaştrii? Ear Filosoful au răspuns, nici unii nu redă aşa de bine ca cei a pizmei!
De aceea demonul în forma lui Serapeon se nevoea a nu se adaogi alte altare lui
D-zeu, propuind pentru asta multe cuvinte ademinitoare. Plutind între îndemnul
lui Serapion şi între juruinţa dată lui Amfilohie, neputând afla un chipu de a-i
înpăca, când s-au fost plinit anul acei întâi vedenii, au văzut o alta în care
Sântul Dimitrie aspru l-au mustrat pentru încetarea lucrului şi i-au prezis că
întru spălarea păcatelor sale va perde tronul şi apoi, pocăindu-se din inimă şi cu
faptă, ear il va recăpăta. Alexandru VV. spăimântat foarte au adunat a doua-zi
la curte tot sfatul, pe Mitroplitul Grigorie, pe Eftimi Episcopul de Rădăuţi, pe
Protoereul Teodor din Suceava, carii despre astă vedenie cu toţi s-au unit a se
grăbi zidirea bisericei care apoi de Mitropolitul s-au sfinţit la 7068 (1560) unde
se amintează Alexandru VV. soţia sa Doamna Rucsanda, fiii lor Bogdan, Petru
şi Constantin.
Prezicerea vedeniei n-au întârziat a se adeveri, dizbinarea între
Alexandru VV. şi boerii au ajuns la punt, încât Domnitoriul au fost nevoit a
fugi în Polonia, şi în amară deşi scurtă disperare, a plânge faptele sale cele
nedrepte, după care la 7072 (1564) îndurândusă D-zeu, ear s-au înturnat pe
tronul ţerei.
Stareţul Amfilohie după ce au văzut pizma înfrânată, plinite dorinţele
sale şi întărite dresurile de dania moşiilor, şi buna rânduială aşăzată în
Monastire, au împărtăşit părinţilor voinţa sa de a se înturna deamu la
Monastirea Moldoviţa spre a închee acolo zilele sale, precum au juruit înaintea
icoanei Maicei Domnului, şi le-au cetit şi o scrisoare ce de 40 ani o purta în
sinu, şi prin care Stareţul acei Monastiri, cei fusăse şi mărturisitoriu îi amintea
votul de a se înturna la metania sa. Neputându-se opune la asemene temeiuri cu
toţii au ales de urmaş la stăriţie pe Teodorit şi apoi cu a tuturor întristare la
1567 s-au înturnat la Moldoviţa unde s-au îmbrăcat în chipul cel mare
Shimonahicesc puindu-i-se numele de Enoh, şi petrecând în rugi, în ajunare şi
osteneală peste 4 ani au răposat după ce mai înainte ş-au prezis anume şi ziua
morţii sale. El era de naştere din cetatea Suceava, fiind de 16 ani au întrat în
Monastirea Moldoviţa, şi căutând loc mai selbatic sau tras la Pangaraţu unde au
petrecut 59 ani, în tot cursul vieţei sale el nu mărginea a sa evlavie numai în
zicere de rugăciuni, ci faptele sale le aplica după cele de D-zeu orânduite. El era
bun scriitoriu şi multe scripte învăţate au fost lăsat Monastirei asemene
ghibaciu au fost în manufăptură lucrând în lemnu feliurite icoane, Cruci şi
podoabe, de unile şi altele multe s-ar fi păstrat în Monastire deacă aceasta n-ar
fi fost deseori prădată şi arsă. Prin cuvintele şi faptele sale îndemna pe fraţi la
plinirea unor asemene îndatoriri zicând pururea că: cuvântul fără faptă este
mortu!
După trecerea de câteva vecuri Monastirea Pangaraţii, supusă la multe
prefaceri, au păstrat a iei umilită formă munteană, mărginindu-se în o bisericuţă
ce se deosebea de altele că era cu două rânduri, una în rândul de jos pentru
părinţi ce nu aveau vârtute a se sui pe trepte, şi alta în rândul al doile pentru cei
mai cu vârtute, în jurul căreia se întindeau chilii durate de lemnu care toate erau
de un zidu cunjurate şi cu un turnu peste poartă.
Sânt câţiva ani, de când cuvioşia sa Păr: Varnava rânduit Egumen la
acea monastire, s-au însercinat a o înbunătăţi. Drept care, cuvioşia sa cu zelu
ferbinte au întreprins mare lucrare spre zidirea şi lăţirea mănăstirei care s-au
întins pân la o adâncă rîpă poncie, unde amu se află un foarte înalt zid de şase
stânjeni pe care se razimă în lungime de 54 stânjeni, un rând de chilii de piatră
cu cămări, cu treapeză şi alte încăperi frumoase şi comode de a ospăta şi a locui
un număr de călugări şi de oaspeţi. Deasemene au luat măsurile cuvenite de a
mări biserica, turnul şi poarta, încât acest locaş pe lângă Sfânta şi filantropica
lui menire răspunde şi în formă la unu edificiu închinat în lauda lui D-zeu.
Prin acest ostenitoriu şi preţuitoriu lucru, Părintele Varnava adauge
numele său cătră acel a ctitorilor şi a binefăcătorilor Monastirei.
Vezutul litografit înfăţoşază Monastirea în forma nuouă din partea de

meazăzi.
Publicată în Almanah de învăţătură şi petrecere Iaşi 1854, p. 59-67

Cuvântul pentru zidirea sfintei mănăstiri Pângăraţi.224
Anastasie ieromonah şi egumen mănăstirii Moldoviţii, unde să

prăznuiaşte Bunavestire a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Cuvântul pentru începerea şi zidirea mănăstirii Pângăratilor, unde iaste
hramul a sfântului şi marelui mucenic Dimitrie, şi pentru videnia visului care
l’au văzut Alexandru voivod, şi pentru sihastrul Amfilohie, Blagosloveaşte!
Dumnezeu cel bogat întru milă şi nespus întru bunătate şi făcătoriul
veacurilor, şi Domnul, carele totdeauna cele de folos le ştie, şi niciodată de
robii săi nu se depărtează; carele de la faţa lui tot pământul se luminează dala
răsăritul soarelui până la apusuri şi niminea nu poate să stea împotriva feţei lui
sau să rabde strălucirea luminii lui, Domn şi Dumnezeu, precum şi demult,
aşijderea şi acum. Acelaş Domnul Dumnezeu au ales pre Domnul Alexandru
voevod din pântecele maicii sale, ca să fie stăpânitoriu în pământul Moldovei.
Taina împărătească bine iaste a o tăinui, iar lucrurile Domnului cu cuviinţă iaste
a le propovădui aievea precum au zis Dumnezeescul Tovit, când i s’au dat
vederea ochilor lui, tămăduindu-l sfântul înger. Din proniia cea de sus dala
Dumnezeu Atottiitorul, prin darul Sfântului Duh, şi au început a împărăţi
într’acest chip cu bună dăruirea Dumnezeeştii cunoştinţe şi cu umbrirea
Sfântului Duh, care au luminat şi inima marelui Alexandru voivod şi, sfătuind
bun sfat, au început a zidi mănăstirea întru numele Schimbării la faţă a
Domnului nostru Isus Hristos: Sosind degrab la un loc în pustie, unde petrecea
un Sihastru, numele lui Leontie, cu doi trei fraţi adunaţi întru numele Domnului
Dumnezeu, acolo a început a zidi temelia mănăstirii numind’o Slatina. Si apoi
au venit la Cetatea Neamţului şi de acolo la târgul Pietrii, precum aveau
obiceaiu Domnii Moldovei a umbla pe la târguri şi cetăti, din vremi de demult;
iar când au fost luna lui Octomvrie în 22 de zile, la miezul nopţii, i s’au arătat
lui în vis un voinic cu veşminte albe îmbrăcat şi foarte frumos, cu
dumnezeiască slavă împodobit, şi i-au zis lui: scoală-te voivodule şi degrab să
mergi la Pângăraţi, unde petreace un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani, şi
224
Textul editat prima dată de către I. Antonovici, preluat aici după studiul domnului
Prof. Petre Ş. Năsturel, Le dit..., după care redăm şi paginarea.
să zideşti întru numele mieu biserica, pre locul unde am avut mai înainte făcută
de bătrânul Ştefan voevod, în zilele stariţului Simeoan ieromonah, pe care o au
ars spurcaţii Turci, când au venit în pământul acesta ticălos cu războiu asupra
lui Ştefan voevod, şi l’au biruit la Valea Albă, şi toată ţara o au ars şi au robit,
şi mulţime fără de număr de noroade au luat cu dânşii robi, şi de atuncea s’au
început a li se da bir. Şi dala acel războiu de abia sângur Ştefan voevod a
scăpat, şi au fugit cu puţini ostaşi, pentru păcatele bieţilor creştini. Iară Domnul
Alexandru cu glas lin l’au întrebat, zicând: cine eşti Doamne, cu atâta
Dumnezeiască podoabă îmbrăcat şi cu slavă împodobit? Iar el i-au răspuns: eu
sânt sfântul Dimitrie, mucenicul lui Hristos şi ostaş, şi dala Maximilian225
muncitoriul, pentru Hristos în cetatea Solunului în temniţă am fost închis şi
muncit şi (în) coastă împuns. Carele în toată lumea şi în toată marginea să
slăveşte numele mieu, şi în pământul acesta, numai în pustie Bisearică nu am.
Şi încetişor l’au împuns în coastă, şi de spaimă s’au deşteptat, iar nu puţină
frică au căzut asupra lui. Şi întru nedumerire multă au fost: aiavea sau în vis
i-au fost vedenia aceasta, nici singur nu ştia. Şi la dânsul s’au făcut cuvântul
sfântului Pavel apostolul, ce zicea: ştiu pre un om mai nainte cu patrusprăzeace
ani, care s’au fost răpit în Raiu, şi acolo negrăite cuvinte au auzit, care nu iaste
cu putinţă cu limbă omenească a le grăi, în trup sau afară
394
de trup nu ştiia; asemenea şi acestuia vedeniia au fost. Şi ca dintru o beţie
degrab s’au sculat, şi întru acel ceas au chemat: pre marele logofăt Movila, şi
pre Moţoc vornicul cel mare, şi pre Stroici vistearnicul, şi pre Herie al doilea
logofăt şi pe cei de taină ai Curţii postealnici, şi pre tot singlitul Domniei sale,
şi sfetnici, şi pre întelepţii filosofi, şi pre cei putearnici mari boiari. Şi le-au
spus lor vedeniia care au văzut, şi-i întreabă pre dânşii, zicând poate-se să fie
vedeniia aceasta dala Dumnezeu sau nu; iar ei toţi cu un suflet şi cu un glas au
răspuns, că dala Dumnezeu şi dala Duhul Sfânt fiind povătuiţi, ziseră: dala
Dumnezeu iaste întru adevăr videniia aceasta; că şi în sfintele Scripturi am
aflat, şi dala prea întelepţi Dascăli am auzit, că tot ce iaste spre lucru bun, spre
zidirea Bisericii, spre miluirea săracilor, spre ertarea greşiţilor, şi spre
225
De fapt e vorba de Maximin, împăratul roman, aşa cum bine arată Petre Ş
Năsturel, lipsa manuscrisului în original împiedicând a şti a cui e confuzia: a lui Anastasie,
a lui Antonovici, primul editor al manuscrisului, or a culegătorului tipografic? Petre Ş
Năsturel, Le dit…, nota 13, p. 418.
pomenirea de veacinicile munci şi de judecată, aceastea toate dala Dumnezeu
sânt.
Atuncea Domnul Alexandru auzind, foarte întru mare bucurie au fost
împreună cu toţi boiarii şi tot sinatul lui. Şi de multă bucurie nu se ştia unde se
află, i se părea că sboară în văzduh; şi îndată au poruncit să gătească caii, şi la
stariţul şi sihastrul au trimis înainte ca să-i spue de venirea lui. Şi în grabă şi
singur Domnul şi cu toţi boiarii au sosit la sihastrul Amfilohie; şi au început a-i
spune vedenia, zicând: măcar că eu, cinstite părinte, n’am dat crezării îndată
visului, sfânta scriptură şi părinţii noştrii cei duhovniceşti ne învaţă pre noi să
nu creadem visurile, dar eu am adunat pe credincioşii boiarii miei şi pre
filosofi, şi toţi au judecat că dala Dumnezeu iaste, şi foarte ne-am bucurat.
Acestea grăind amândoi, au zis şi sihastrul că dala Dumnezeu iaste videniia; şi
de multă bucurie şi veselie s’au umplut, şi s’au aprins de Dumnezeescul Duh
ceale dinlăuntru ale lor, şi s’au cuprins şi mult au plâns. Şi pentru mântuirea
sufletului nu puţin au vorbit, încă şi pentru deşărtăciunea lumii aceştiea din
destul au vorbit: cum că ca o umbră treace lumea aceasta, şi viaţa noastră ca
praful şi ca fumul se stinge; şi cum blagocistivii împăraţi au zidit sfintele
Mănăstiri, şi cu Dumnezeu s’au împreunat
395
şi Bisearica sobornicească întru una au adunat, şi au împreunat pre
sfintele şapte soboară cu sfinţii părinţi; şi până astăzi, zice, să ţin Dogmele cu
rugăciunile sfinţilor părinţi, precum şi Hristos au făgăduit sfinţilor apostoli, iar
mai vârtos noao păcătoşilor, că cu noi va fi până la sfârşitul veacului, şi precum
şi sfântul Petru întreba pe Hristos, noao ne grăeşti această pildă sau cătră toţi, şi
cum i-au răspuns; ceale ce grăesc voao, tuturor grăesc; şi se roagă sfânta
Bisearică zioa şi noaptea pentru cei răposaţi care sânt dala Adam până astăzi; şi
precum aceia împăraţi au plăcut bine lui Dumnezeu, şi şi-au mântuit şi sufletele
lor şi a altora, şi în veaci să pomenesc, şi înpărăţesc cu Hristos în veaci
nesfârşiţi, numai aşteaptă cu veselie a doao venire a lui Hristos, că să ia dala
Dătătoriul de viaţă plată şi neputrezitoare cununi; şi fără de număr din sfintele
Scripturi au grăit.
Şi, după plânsul cel de mângâiare şi după voroava cea duhovnicească,
de multă bucurie umplându-se, au făcut masă mare împărătească, Marele
Voevod, la sihastru şi stariţul Amfilohie; şi veselie nu puţină au fost cu cei
viteaji şi aleşi boiari a Domniei Sale, şi cu bătrânii şi monaşii a stariţului
Amfilohie, şi cu preotul Teodorit, şi cu alţi fraţi ce au fost adunaţi întru numele
lui Dumnezeu.
După aceasta, îndată au tocmit zidari meşteri şi calfe, şi oameni de
salahorie, şi toate ceale ce sânt spre trebuinţa zidirii. Şi apoi au întrebat pre
sfântul stariţ marele voevod Alexandru, fost-au înainte vreame, şi mai înainte
de tine, vieţuitori călugări (pe locul) acesta, au n’au fost? Iar el pre amăruntul i-
au povestit pentru viaţa sfântului Simon preotul, şi cum că avea Bisearică
mititică de lemn întru numele sfântului Dimitrie izvorătoriul de mir, făcută de
bătrânul Ştefan Voevod, şi spurcaţii Turci o au ars, când au venit la Valea Albă.
Iară acel stariţ Simon, împreună cu ucenicii săi, au scăpat în ţara Ungurească la
cetatea Gurghiu, la mănăstirea Caşiva226‚ unde iaste hramul Adormirea Prea
Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, şi acolo s’au pristăvit
396
şi s’au îngropat de ucenicii lui cu cinste. Şi apoi, după ce s’au întors
Turcii şi s’au potolit vrajba robiei şi s’au făcut pace, atuncea au trimis Ştefan
Voevod şi i-au adus sfintele lui moaşte într’o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria
Sa cu cinste. Şi apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-au poprit pentru
blagoslovenie, şi cu aromate şi bune mireazme şi cu tămâie le tămâia totdeauna,
spre credinţa şi bună întărirea a blagocestivei Domniei Sale, iar mai vârtos
pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea mai nainte cătră dânsul; iar
rămăşiţa sfintelor lui moaşte cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste le-au îngropat în
cetatea Socevii. Şi dintr’aceia vreame şi până acum să ţin călugării aicea.
Iar vrajmaşul cel vechiu, diavolul cel ce urăşte binele împiedecătoriul şi
împletitoriul de zavistie, care dintru început iaste ucigaş de oameni; carele de
demult au şoptit in urechele Evei şi au prelestit şi pre Adam şi i-au făcut
izgoniţi din raiu, şi pânâ acum zavistueaşte neamului nostru; acela nici aici n’au
lăsat să fie traiul cu pace, ci au rădicat pre egumenul Serapion al Bistriţii şi pre
tot soborul, şi mult au împiedecat pre Domnul Alexandru Voevod, jurându-l cu
numele lui Dumnezeu ca să nu mai zidească altă mănăstire aproape de
mănăstirea lor. Iar el ca un Domn blagocestiv şi întru toate ascultătoriu, iar mai
vârtos se temea de blestem, au încetat despre zidirea mănăstirii Pângăraţi, ca
226
Există şi astăzi localitatea Caşva lângă Gurghiu, însă lipsa unei documentări la
faţa locului nu ne permite să afirmăm că biserica din localitate ar fi aparţinut mănăstirii la
care s-a retras Simeon din calea turcilor. Cf. şi Petre Ş. Năsturel. Le Dit…, nota 15, p. 418.
zavistiia zice, nu ştie a cinsti cele de folos. O nesăţioasă şi plină de zavistie şi
fără de omenie firea omenească! Când au fost mâniia lui Dumnezeu în zilele lui
Noe şi potopul cel păgubitoriu, toate s’au înecat, iar corabia zavistiei n’au putut
să se îneace, ci s’au făcut funie corăbiei cu care s’au zugrumat şi Iuda!
Iar Domnul nostru Isus Hristos a tot ţiitorul, carele toată suflarea şi toată
făptura mişcă şi viiază, măcar că noi din pântecele maicii noastre goli am ieşit
şi iarăşi goli la cea de obşte maica noastră pământul, vom mearge; iară celce
voiaşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie, şi
carele pretutindenea iaste
397
şi toate le împlineaşte, - că a Domnului iaste pământul şi plinirea ei
(lui), — neîncetat aprindea inima Domnului cu râvna sufletească şi cu
aprinderea Sfântului Duh, ziua şi noaptea ceale din lăuntrul lui se aprindea; şi
s’au turburat asupra egumenului de Bistriţa şi pre tot soborul, şi mult îi
ponosluia cu ochi aspri, căci s’au potrivit lor şi au încetat de a zidi sfânta
mănâstire. Şi sta mult la multă mâhniciune, socotind că câţi împăraţi şi
muncitori au vrut să tăinuiască şi să răsipească numele Bisericii şi n’au putut,
— şi mai vârtos la mai mare amărăciune au venit şi nimica n’au folosit! Iară
când s’au plinit anul, atuncea s’au plinit cuvântul proorocesc că, unde nu vra
Dumnezeu, omul nu poate, - iarăş i s’au arătat în vis Sfântul Dimitrie marelui
voevod Alexandru, în cetatea Socevii, într’acelaş an, în luna lui Octomvrie 26
de zile, în miezul nopţii, precum şi mai nainte, însă mânios şi cu ochii
posomorâţi, şi nu puţină bănuială asupra lui, şi frică mare şi cutremur l’au
cuprins, şi pentru zidirea Bisearicii îl silia. Şi încă şi aceastea îi adeveria lui
sfântul în vis, zicând că din scaunul tău vei fi izgonit cu Doamna ta şi cu fiii tăi,
şi într’o ţară depărtată vei fi surgunit, şi apoi, nu după multă vreame iarăş vei
lua scaunul tău, — precum mai pe urmă au şi fost. Şi într’o frică mare şi
cutremur s’au deşteptat, şi iarăş au spus vedenia sfeatnicilor săi şi boiarilor săi,
şi Prea sfinţiei sale Mitropolitului kir Grigorie, şi lui Eftimie Episcop de
Rădăuţi, şi preotului Fteodor din cetatea Socevii227. Deci, cu blagoslovenie a
Prea sfinţilor Arhiereilor acestora, îndată într’acel ceas de grabă au trimis şi au
chemat pre stariţul şi sihastrul Amfilohie, şi s’au dat iarăş de toate ce sunt
trebuincioase spre zidirea Bisearicii, precum şi întâi.
227
Cf. Petre Ş. Năsturel, Le Dit…, nota 17, p. 418.
Cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi cu sporirea Prea Sfântului Duh, şi cu
ajutorul sfântului Marelui Mucenic Dimitrie izvorătorului de mir, ostaşul lui
Hristos, s’au zidit şi s’au săvărşit sfânta Mănăstire întru numele sfântului
mucenic, şi s’au sfinţit de acestaş Grigorie Mitropolit a Socevii la leat 7068
(1560), din porunca lui Alexandru Voevod. Şi au miluit-o
398
că au dat toată Poiana dela Pângăraţi, ce era sub stăpânirea a târgului
Pietrii şi a Curţii, iar nu pre locul Mănăstirii Bistriţii s’au zidit această Casă. Şi
cu mare blestem şi întăritură le-au întărit, şi cu Ispisoc şi cu Uric Domnesc, ca
să hrănească călugării, carii vor fi acolo petrecători; iară cela ce va strica acea
danie şi miluire, să aibă a da răspuns înaintea lui Dumnezeu şi pârâş să-i fie lui
sfântul Dimitrie în zioa judecăţii.
Şi s’au zidit acea sfântă mănăstire de Alexandru Voevod, împreună cu
Doamna sa Ruxandra şi cu fiiul său (fiii săi) Bogdan, Petru şi Costandin, întru
pomenirea şi mântuirea sufletelor lor, şi spre rugăciunea celor din veac răposaţi,
precum au luat sfânta Bisearică a ţinea dela cele 7 soboară.
Acestea toate mi le-au spus mie părintele Amfilohie şi stariţ dela sfânta
Mănăstire Pângăraţi, - mie smeritului ieromonah Anastasie dela Mănăstirea
Moldoviţii, mult păcătosului şi întru tot netrebnicului.
Şi aceasta iarăş, precum i-au arătat lui Dumnezeu, că mare dar au luat
bătrânul Amfilohie mai nainte de mutarea sa; că vreamea şi zioa mutării sale au
spus mie smeritului Anastasie; şi nimenea să nu fie necredincios, ca să nu cază
în ispită, ce întru adevăr toate acestea adevărate sânt.
Aceastea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma
acestui neam, şi oricine vor vrea să znească (prăznuiască) acestor sfinţi părinţi.
Pentru aceasta mă rog, părinţi şi fraţi, celor bătrâni ca părinţilor, celor de mijloc
ca fraţilor, celor tineri ca fiilor, din toate precum ne va învrednici Duhul Sfânt
ca să ne nevoim întru pocăinţă şi întru mărturisire să petreacem totdeauna, zioa
şi noaptea până la sfârşitul nostru, şi să avem în mintea noastră aceste trei
porunci: cum va vrea sufletul nostru să se despartă de trup; şi cum va vrea să
întâmpine pre Hristos în văzduh; şi cum vom da răspuns pentru păcatele
noastre. Şi iarăş trei porunci cum va să cearce Dumnezeu credinţa dreaptă dela
suflet; şi din limbă adevărul; şi curăţia trupului. Că acolo faptele se vor întreba,
gândurile să vor ispiti, şi nu iaste nimic nearătat înaintea lui Dumnezeu, că toate
vor fi de faţă, toate
399
goale vor fi faptele noastre înaintea noastră.
Şi au vieţuit stariţul Amfilohie, carele din shimnicie s’au numit Enoh,
56 de ani, iar la Mănăstirea noastră Moldoviţa, 4 ani, de unde au fost luat chipul
îngeresc, şi de toţi anii lui au avut 83; din copilăria lui s’au nevoit în viaţa
călugărească, fiind mărturisit de toţi pentru faptele lui cele bune. Şi era
scriitoriu foarte iscusit şi ştia meşteşug a lucra la lemn, şi era cinstit de toţi
Domnii şi miluit, darâ de carte om prost se arăta. Şi până la bătrâneaţe bine şi-
au ocârmuit viaţa sa; în foame, şi în seate, în răbdare, şi întru osteneale, în întru
toată nevoinţa duhovnicească. Şi dela draci năpăşti şi ispite multe au răbdat
până la moarte. Şi sfârşitul vieţii sale bine au sfârşit: că au dat ţărana, ţărnei şi
s’au dus în calea cea lungă a părinţilor, luându-şi plata ostenealelor sale dela
Dreptul Judecătoriu, şi cu cinste s’au îngropat de ucenicii săi.
Şi prin rugăciunile acestui sfânt părinte, să acopere Domnul pre toţi
pravoslavnicii Domni ai Moldaviei, cei ce s’au învrednicit a domni întru acest
pământ, şi întru toată lumea pravoslavnicii Domni, cei ce vieţuiesc întru
pravoslavie, şi tuturor pravoslavnicilor creştini, care iaste turma lui Hristos,
care ne-au răscumpărat cu cinstit sângele său de blestemul legii, şi din mâna
diavolului ne-au izbăvit.
Pentru aceasta să nu ne ruşinăm de marele nume, că pentru Hristos ne
numim creştini, precum au zis sfântul Grigorie bogoslovul, după sfintele
poruncile lui totdeauna a umbla să ne nevoim până la ieşirea noastră, dupre cum
ne învaţă sfânta Evanghelie, că el ne va judeca în ziua cea de apoi. Numai mila
lui Dumnezeu şi acoperământul Prea Curatei Maicei lui, să ne acopere pre noi
păcătoşii până la sfârşitul veacului, după făgăduinţa lui cea neminciunoasă.
Slavă să fie lui, acum şi veacii veacilor, amin!
1868 Noemvrie 3. (data copierii manuscrisului)
O însemnare
Acest sfânt stariţ al acestui loc, Amfilohie şi în shimă Enoh, s’au’mutat,
la veacinicile lăcaşuri la leat 7079(1570) Septemvrie 7, în zilele lui Bogdan
Voevod, la 7 ceasuri din noapte, după cum singur şi-au arătat mutarea. Iar
pomenirea lui s’au aşezat să se facă în ziua Naşterii Născătoarei de Dumnezeu,
Septemvrie 8, în toţi anii, până va fi sfânta Mănăstire, iar Nemeasnic în locul
lui s’au pus Preotul Fteodor dela Mănăstirea Bistriţei.
ISTORIA MONASTIRII PÂNGARAŢI228
Despre fondaţia şi fondatorii acestei monastiri.
Istoria în scurt a monastirii Pîngaraţii, adunată din istoria pe larg, ce se

păstrează la această monastire, care de la început şi pînă astăzi sînt 425 ani şi
este întru acest chip: la anul 6940==1432, în zilele lui Iliaş voievod, fiul lui
Alexandru voievod cel Bun a venit de la monastirea Bistriţei, un monah cu
numele Simioan, smerit şi mărturisit cu fapte bune şi dorind de viaţă
pusnicească a lăcuit în codrii pustii pe coasta muntelui numit Părul, aproape de
pîrîul cu numele Pângăraţi, unde acum este monastirea cu acest nume şi locul s-
a numit sihăstria lui Simioan. Iar la anul 6969=1461, sihastrul Simioan, cu bani
de la Ştefan voievod cel Mare, a făcut biserică de lemn, şi prin arătarea ce i s-a
făcut în vedenie, a aşezat hramul sfîntului şi slăvitului marelui mucenic
Dimitrie izvorîtorul de mir, iar la anul 6992=1484 în vremea războiului de la
Valia Albă a ars biserica acea de lemn, iar la anul 7068=1560, Alexandru
voievod Lăpuşneanu a făcut biserică de piatră, după cum se află şi pînă astăzi
tot pe locul unde a fost biserica aceea de lemn şi tot cu hramul Sfîntul marele
mucenic Dirnitrie.
Ctitorii monastirii Pangaraţi, acei mai însemnaţi sînt: 1. Ştefan voevod
cel Mare a dat bani sihastrului Simion de a făcut biserica de lemn. Al 2-lea,
Alexandru voievod Lăpuşneanu, ctitorul acestei monastiri, a făcut biserică de
piatră dînd şi moşie împrejurul monastirii. Al 3-lea, Alexandru Iliaş voievod a
mărit moşia din înconjurul mănăstirii, cu partea Tarcăului pînă în Tărcuţa. Al 4-
lea Petru voievod Cercel a dat două moşii, Ivăneştii şi Sarata. Al 5-lea, Vasile
voievod Albanitul, întăreşte cu hrisoave moşiile monastirii, făcînd adăogiri pe
la unele locuri, iar la Tarcău a dat o parte de loc din Tărcuţa şi pînă în hotarul
Comăneştilor. Al 6-lea, Mihail voievod Sturza a dat venitul moşiilor Ivăneştii şi
Tarcău cu hrisov pe 10 ani pentru facerea zidirilor şi al 7-lea pe lîngă ctitorii ce
s-au zis, mai sînt şi alţi dăruitori care au ajutat monastirea, domni, boieri şi alţi
făcători de bine care din cuprinderea documenturilor şi din pomelnicul cel mare
228
Arh. St. Iaşi, Fond Mitropolia Moldovei, dosar nr. 10 anul 1857, fila 82—86v, în
MMS 9-10 / 1964, p.515-517.
se vede adăogiri de pămînt, odoare, bani, bucate, precum: stupi, vite cu coarne
şi altele.
Pentru egumenii care au urmat în cîrmuirea monastirii Pangaraţii, de la
început şi pînă astăzi în vreme de 425 ani nu s-au putut afla toţi şi care au fost
unul după altul, precum şi fiecare cîtă a fost egumen şi aceasta din pricină că nu
s-a ţinut vreo însemnare decît egumenii acei de la început într-un timp de vreo
150 ani s-a scris din istoria monastirii, acei de pe urmă s-au scris din spunerea
bătrînilor, iar acei de la mijlocul timpului s-au scris pe cît s-a putut afla din
hrisoavele şi documenturile monastirii, însă lesne se înţelege că nu vor fi toţi
însemnaţi. Cel întîi a fost sihastrul Simioan, care la anul 1432 a locuit în locul
unde este monastirea şi mai adunîndu-se vreo cîţiva pustnici au petrecut 29 ani
fără de biserică numindu-se sihăstria lui Simion, iar sihastrul Simion, auzind că
Ştefan voievod cel Mare neîncetat zideşte monastiri, s-a dus şi l-au rugat să-i
dea milostenie să facă un schitişor de lemn, şi la anul 1461 a făcut biserică de
lemn cu hramul sfîntul marele mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir, însă la anul
1484, în vremea războiului de la Valea Albă a ars biserica aceea de lemn, iar
sihastrul Simioan, împreună cu toţi călugării s-au dus în ţara ungurească, la
cetatea Gurghia şi s-au sălăşluit în monastirea Caşăva, unde s-a şi săvîrşit din
viaţă, iar după încetarea războiului, călugării au venit iarăşi la urma lor şi au
petrecut 24 ani fără cîrmuitor, iar la anul 1508 a venit stareţul Amfilohie de la
monastirea Moldoviţa, pe care cu toţii l-au ales de ocîrmuitor. Iar la anul 1560,
Alexandru voievod Lăpuşnianu a făcut biserica de piatră tot pe locul unde a fost
biserica aceea de lemn şi tot cu hramul sfîntul marele mucenic Dimitrie, iar
după săvîrşirea bisericii, cu toată rînduiala monastirii, stareţul Amfilohie s-a
dus iarăşi la metania sa, la monăstirea Moldoviţa unde schivnicindu-se s-a
numit ieroschimonah şi după puţin s-a şi săvîrşit din viaţă — că pe acele vremi,
călugării, deşi ieşia din monastirea unde s-a călugărit, însă era obicei ca sfîrşitul
să le fie tot la metania lor, iar stareţul Amfilohie, la ducerea sa din monastirea
Pangaraţi a aşezat egumen în locul său, pe ieromonahul Teodorit, acesta a fost
mulţi ani egumen şi în vremea sa a rugat pe egumenul monastirii Moldoviţa cu
numele Anastasie ieromonah de a scris istoria monastirii Pângăraţi, după cum
pe larg i-a spus stareţul ieroschimonah, iar acest egumen Teodorit în
pomelnicul cel mare este trecut Teodorit arhimandrit. Este de luat aminte, că pe
acele vremi, egumen se făcea nu numai ieromonahi, ci şi monahi, iar acesta prin
ce chip s-a făcut arhimandrit nu este înştiinţare. La săvîrşirea sa din viaţă a lăsat
egumen pe ucenicul său cu numele tot Teodorit ieromonah. După aceasta a fost
egumen Sava ieromonah, şi apoi au fost de rînd trei egumeni monahi, Isihie
egumen, Antonie egumen şi Paisie egumen. După aceştia a fost egumen
Metodie ieromonahul şi după acesta a fost egumen Teodosie ieromonahul. Pînă
aici s-au însemnat egumenii din istoria monastirii şi din pomelnicul cel mare,
iar de aici se înseamnă egumenii ce s-au aflat prin hrisoave şi documenturi,
dintre care cel mai de seamă a fost Climent egumen, pe la anul 1766. Acesta a
stat cel mai vrednic a dezbătut toate împresurările hotarelor, a mijlocit la mai
mulţi domni şi a scos multe documenturi prin care s-a statornicit veniturile
monastirii. In vremea sa s-au făcut dăruiri şi a fost egumen mulţi ani. După
aceasta a fost Ghedeon egumen şi Ioan egumen şi Teodor egumen. După
aceasta a fost Daniil egumen, în vremea căruia iarăşi s-au mai făcut cîteva
documenturi în folosul monastirii şi pe urmă s-a făcut egumen la monastirea
Bistriiţii, unde s-a şi săvîrşit din viaţă cu moarte cumplită, rumpîndu-se un pod
putred dintre două turnuri. Pe vremea egumenului Chiril ieromonah s-a scris
pomelnicul cel mare de pe pomelnicul cel vechi; acesta pe urmă s-a făcut
arhimandrit şi egumen la monastirea Rîşca, care a fost vrednic şi întemeitorul
acelui sobor; Ioil arhimandrit, care mai înainte a fost egumen la monastirea
Bisăricani. În vremea aceasta s-a făcut biserica de la Bisăricani, după cum se
află şi astăzi. După aceasta a fost egumen Macarie arhimandrit, care a deschis
paraclis cu hramul Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril şi l-a sfinţit la 1806. Apoi
a fost egumen Veniamin arhiereu Racoviţă, subt beizadea Mihăiţă Racoviţă.
După aceasta a fost Ghenadi arhimandrit şi apoi a fost egumen Atanasie
arhimandrit, care pe urmă s-a făcut arhiereu cu titlul Sevastian, după care a fost
egumen Costandie protosinghel. Iar de la anul 1833 şi pînă astăzi 1857, vreme
de 24 ani mă aflu iscălitul Varnava arhimandrit. Insă 4 ani am fost vechil de
egumen, iar de 20 ani, de la 1837, mă aflu egumen, care de la cea întîi venirea a
mea, m-am silit cu întemeierea monastirii, atît cu îmbunătăţirea, precum şi cu
adăogirea şi întemeierea soborului şi fiindcă această monastire ajunsese cu totul
în proastă stare. După stăruinţele ce am întrebuinţat, mi s-a dat venitul moşiilor
Ivăneştii şi Tarcăul cu hrisovul domnului Mihail voievod Sturza, sub nr. 1319,
anul 1849, mai 11 zile, pe timp de 10 ani, începători de la anul 1850, april 23,
că din venitul ziselor moşii se fac zidiri şi care zidiri sînt anume arătate prin
hrisov. Insă fiind că zidirile după planul arhitectului şi după cuprinderea
hrisovului ar fi fost cu mare strîmtorire, după un alt plan s-ar fi croit îndoit şi
peste îndoit, ba încă unele ce nici nu sînt cuprinse în hrisov şi urmează trebuinţa
ca toate încăperile să se facă din nou, din care unele s-au isprăvit, iar altele
acum se lucrează, împlinindu-se al şaptelea an de la începerea lucrării.
Monastirea Pangaraţi de la început şi pînă astăzi în vreme de 425 ani a
avut patru numiri: 29 ani s-a numit Sihăstria lui Simioan, 99 ani după ce s-a
făcut biserica aceea de lemn s-a numit Schitul lui Simioan; 27 ani după ce s-a
făcut biserica de piatră s-a numit monastirea lui Amfilohie şi de 270 ani se
numeşte monastirea Pangaraţi, de pe pîrîul numit Pangaraţi ce curge de la
monastire pe vale.
După porunca înalt preasfinţitului mitropolit, sub nr. 215 am scris în
scurt istoric monastirii Păngăraţi şi am iscălit.
Varnava arhimandrit
anul 1857, martie 28 zile

ISTORIA SCHITULUI TARCĂU ATÎRNAT DE MONASTIREA
PANGARAŢI229
Schitul Tarcău este început la 1832 şi sfîrşit la 1833, făcut cu milostenia

adunată de la făcători de bine. Ostenitori la facerea schitului au fost călugării,
iar mai cu osebire a fost Avramie ieroschimonah, care după săvîrşirea schitului
s-a numit nacialnic. Acest Avramie a fost preot de mir, din satul Largu şi lăsînd
casa şi soţia sa, s-a dus la schitul Durău unde s-a şi călugărit şi dorind să fie
nacialnic s-a dus la schitul Asău şi la alte schituri şi neputîndu-se face nacialnic
a venit sub muntele Tarhas, pe moşia mănăstirei Bistriţa, în şesul pe apa
Tarcăului, despre răsărit şi mai avînd împreună vreo cîţiva călugări s-a apucat
să facă schit şi făcînd vreo cîteva chilii a adunat şi piatră pentru temelia
bisericii, dar fiindcă aceasta a fost fără învoirea proprietăţii, de către mănăstirea
Bistriţii s-a depărtat, rămînînd toată lucrarea zădarnică. După aceasta, venind
mai în jos, pe şesul Tarcăului, lîngă apa Bolohănişului, pe moşia mănăstirei
Pangaraţii s-a apucat să facă schit, dar şi aici s-a împotrivit de către
arhimandritul Atanasie, egumenul mănăstirii Pangaraţi, în locul căruia făcîndu-
se egumen protosinghelul Costandie şi de către acesta s-a împotrivit. Deci,
arhimandritul Atanasie, făcîndu-se arhiereu şi eclesiarh mare sfintei Mitropolii,
acel ce mai înainte a fost împotrivitor, pe urmă a fost mijlocitor pentru facerea
schitului. Şi pentru încredinţare se prescrie întocmai copie de pe înscrisul în
original a prea sfinţitului mitropolit...
„Cucernice economice Gheorghe, blagoslovenie”.

„După cererea ieroschimonahului Avramie, cu metania de la schitul
Durău, am dat voie a face un schitişor sihăstrie în muntele Tarcăului pentru
iscusul pusniciei acelor ce cu rîvnă îl doresc. Şi pentru că este şi materia gata
spre începerea lucrării, scriem cucerniciei tale ca să mergi la locul arătat şi
229
Arh. St. Iaşi, Fond Mitropolia Moldovei, dosar 10/1957, fila 84., ibidem p. 517-
518
făcînd sfinţirea apei să pui şi temelie după rînduiala păzită întru aceasta. Pe
lîngă aceasta ţi se face cunoscut îndatorirea cu care s-a dat voia aceasta
numitului, adică să nu primească pe nimeni pentru petrecere acolo fără ştirea
şi voia noastră în scris, atît monahi, cît şi din mireni a-i supune sub scofă sau
cu scofă a-i tunde în călugărie, despre care că va fi întocmai următor au luat şi
înscris în Duhovniceasca Decasterie.
Veniamin, mitropolitul Moldovii 1832, martie, 8

Nr. 164
Iar schitul după ce s-a săvîrşit, cu hramul Duminica tuturor sfinţilor, s-a
sfinţit la 1833, iulie 9, iar la 1839, februarie 8, ieroschimonahul Avramie s-a
săvîrşit din viaţă, pentru care iscălitul Varnava arhimandrit şi egumen
mănăstirei Păngaraţi am făcut cunoscut .... mitropolit Veniamin şi.... am primit
poruncă tot acelaşi an, febr. 27 sub nr. 280, prin care mi se porunceşte să am
cea mai de aproape priveghere, căci răspunderea va fi a mea... *).
Varnava arhimandrit. 1857, april 6
Nota de la finalul Procesului Verbal de inventariere din 16 Mai 1924

scrisă de Părintele Protoereu Econ. G. Popovici
Să specifică că până la 1914 în timpul ca[m]paniei din Bulgaria au fost

instalaţi în casele Mănăstirii un penitenciar când au fost mutaţi în altă parte, în
timpul războiului de întregire din 1916, Mănăstirea a fost transformată în spital
melitar şi mai apoi în sanator.
Sanatorul au funcţionat până în vara anului 1923, când au fost strămutat
la Bisericani. Deşi nu mai este sanatorul, medicul Vlădescu ţine Imobilul
încuiat, iar grădina dimprejurul Mănăstirii au arendat-o Reg. 15 I[n]fa[n]terie în
luna aprilie 1924 pe termen de doi ani;
Aceste fiind obiectile ce le-am găsit în Sfânta Mănăstire Pângăraţi am
încheiat predentul inventar în triplu exemplar din care unul să va înainta onor
Ministerului de Culte şi arte, unul Sfintei Mitropolii şi altul să va lăsa la arhiva
Sfintei Mănăstiri Pângăraţi.
Părintele Arhim. Ilarion Bălăiţă va semna de primirea obectilor trecute
în predentul Inventar.
Delegatul Ministerului de Culte şi arte

Inspector General indescifrabil
Delegatul Sf. Mitropolii a Moldovii şi Sucevii
Protoereu Econ. G. Popovici
Am primit toate obiectele menţionate în predentul inventar pentru care

semnedu
Stareţul Mre Secu
Arhim. Ilarion Bălăiţă
Făcut astăzi 16 mai 1924 Îngrijitoru Mrei.
Ierom. Antipa David
SCURT ISTORIC
- 1928 Pângăraţi în scris(?) -
Sfânta Mănăstire Pângăraţi din Jud. Neamţ, cu hramul Sfântului

mucenic Dimitrie, e zidită la anul 1560, de către voevodul Alexandru
Lăpuşneanu. Biserica e zidită din piatră, acoperită cu draniţă şi în bună stare –
are o formă scurtă – în interior, - are catapiteazma cu valoare istorică.
În subsolul său, are un paraclis simplu. În jurul bisericii, casăle
formează un patrat mare; Casele sunt zidite din piatră cu un etaj pe trei laturi,
acoperite cu tablă, iar laturea despre miază-zi are un zid destul de înalt. Incinta
e acoperită de mai multe zidării. Ca terenuri M-rea are o grădină în jurul său, cu
pomi roditori în suprafaţă de aproximativ 26 ha. teren arabil, care în prezent de
parohia Pângăraţi este stăpânit. M-rea a fost locuită de călugări de la zidirea ei
până la 1872 – când Ministerul Cultelor prin adresa sa Nr. 6.650 din 3 Iulie,
acelaşi an au rugat sfânta Mitropolie a Moldovei să pună la dispoziţia
Ministerului de Interne localul M-rei Pângăraţi pentru a fi transformat în
penitenciar de recuziune. Sfânta Mitropolie Iaşi prin adresa sa Nr. 1320, din 12
Iulie acelaşi an a încuviinţat aceasta, rezervându-şi dreptul de folosinţă pentru
un preot, doi cântăreţi şi un paraclisieri = prin aceasta n’a renunţat la dreptul
său de proprietate.=
Penitenciarul a funcţionat până la 1914 = În timpul războiului pentru
întregirea neamului, M-rea Pângăraţi a servit ca spital Militar = iar prin decretul
regal Nr. 3375, din 1918, a funcţionat ca senator de tuberculoşi, până la 1923,
când tot imobilul şi mobilul ca şi terenurile ce le are, au fost anecsate M-rei
Secu tot din Jud. Neamţu, prin decretul regal Nr. 3175, din 1925. M-rea
Pângăraţi a avut în Basarabia o moşie, numită Brovicău(?), care astăzi e
expropiată; având depus la Casa de Conturi în Bucureşti un capital de 634,600
lei = recipisa Nr. 37,976, e în păstrare la Sf. Mitropolie Iaşi = Iar M-rea Secu,
are trecut în bugetul său suma de 7929 lei 96 bani dobândă de 5% din
depunerea acelei moşii ca expropiată.
Până astăzi Societate Profilaxiei Tuberculozei încă n’a eliberat localul
M-rei Pângăraţi şi terenurile sale potrivit decretului de mai sus.
Îngrijitor Erom. Doroftei Licaş

Inscripţiune230
Acest clopot s-a legat prin stăruinţa subsemnatului Ieromonah Ilarie

Lupaşcu în anul mântuirii de la Hristos 1931, care fusese legat încă din anul
1766. Eu am legat toate aceste trei clopote fiind ca îngrijitor acestui schit sau
mai bine zis acestei biserici cu Hramul Sf. M. Muc. Dimitrie. Fiind grele
timpuri, tot subsemnatul în anul 1930 am făcut şi două dulapuri, unul pentru
cărţi şi unul pentru veşminte care sunt în biserică şi o masă înfundată.
II
Am făcut şi eu ce Dumnezeu mă lumina cu averea Mănăstirii Pângăraţi
fiind stăpânită de către societatea pentru Profilaxia Tuberculozei, având ca
Director [pe] N-lae Vlădescu.
Deci fiind şi eu un mădular după chipul D-lui, cu darul Preoţiei ce-l am
din 1928, azi în vîrstă de 32 ani, adică născut la 1899 ... neştiind câte zile voi
mai avea pe acest pământ fiindcă sunt bolnav trupeşte şi mai mult sufleteşte,
din suflet şi cu lacrămi ... rog ... de pe vremuri preoţi ... să [se roage lu]i
Dumnezeu şi pentru mine că sunt p[ăcătos]. Dumnezeu vă va erta şi pe voi.
III
Din tot sufletul rog pe toţi să nu mă uite nici pe mine la sfintele slujbe.
Ertaţi-mă sfinţilor şi la rândul vostru faceţi-mi cuvenitele dezlegări după
pravilele Sfintei Biserici şi eu vă zic Dumnezeu să vă ierte pe toţi şi să vă dea în
ciata celor drepţi.
scris de mîna proprie astăzi 10 Octombrie 1931 în timpul Domniei M.
Sale Regelui Carol al II-lea, patriarh Miron Cristea, Mitropolit Moldovei
Pimen Georgescu şi Stareţ Mănăstirei Secu Arhim. Meletie Nicuţa sub a cărui
M-re este schitul Pângaraţi.
Ieromonah Ilarie Lupaşcu.
230
„Inscripţiunea” prezentată aici a fost găsită în jugul de lemn al clopotelor ce s-au
mai păstrat în Mănăstire în perioada comunistă (unul de 100 Kg şi două foarte mici).
Lemnele curbate ale acestui jug aveau incizate în ele scrierea „Ilarie 1931” imprimată şi în
hîrtia de registru contabil pe care Părintele Ilarie Lupaşcu a scris această „înscripţiune”.
Starea acestui document e foarte deteriorată, scrierea de cerneală fiind aproape ştearsă prin
diluare de la ploile ce s-au infiltrat prin acoperişul turnului-clopotniţă lăsat în paragină. E de
remarcat stilul afectuos, smerenia şi simplitatea scrierii Părintelui Ilarie Lupaşcu, în totală
contradicţie cu erudiţia pe care, oarecum cu ton de reproş, o reclama de la el marele istoric
Nicolae Iorga. (vezi mai jos articolul „Încă o ruină...”)
Scurt istoric asupra Monastirei
Pângăraţi
De oare ce nimeni până astăzi nu s-a gândit a descrie istoricul destul de

important al acestei Monastiri, cercetând vechile hrisoave, inscripţii şi alte
documente păstrate şi găsite incomplet, sub o formă modestă, după a mea
posibilitate şi cunoştinţă, voi încerca a da publicului iubitor de a pătrunde cât
mai fidel istoria noastră sbuciumată, istoria unei Mănăstiri cu o obârşie
dinaintea lui Ştefan cel Mare încă de la 1432.
La anul 1432 un sihastru cu numele Simeon mărturisit cu fapte bune şi
dornic de mântuire sufletească însoţit de câţiva călugări vine şi se aşează la
poalele muntelui numit „Păru”, pe un picior mai ridicat al malului stâng al
pârâului Pângăraţi.
Aici retras de lume, în necontenite rugăciuni a pustnicit acel numit
sihastru timp de 29 ani, până la 1461 când umilit a mers la Voievodul Ştefan,
de care auzise că face multe fapte bune, şi mai ales biserici şi Monastiri, a cărei
mărinimie era cunoscută; cerându-i voie şi ajutor bănesc a zidit pe acel loc o
bisericuţă din lemn; şi, prin arătarea ce i s-a făcut prin vedenie, i-a aşezat
hramul sfântului marelui mucenic Dimitrie. Şi deci, după aceia acel sihastru sub
a sa îngrijire şi-a format mai mulţi călugări, care încetul cu încetul au tăiat
pădurea din jurul schitului atât pentru trebuinţa lemnelor cât şi pentru curăţirea
terenului.
Ocupaţia călugărilor pe lângă cea întâi care o aveau adică pravila
bisericei, rugăciunea de zi şi noapte, se mai ocupau cu rocodeala mâinilor,
diferite obiecte din lemn, cum şi cu cultura albinilor.
La anul 1484, în timpul când Ştefan Vodă a avut războiul cu turcii la
Valea Albă, arzând biserica cu majoritatea din chilii, probabil focul pus de
duşmani, călugării s-au împrăştiat, iar Sihastrul Simion s-a refugiat în
Transilvania la Monastirea Caşino din apropierea cetăţii Gurghia, probabil
oraşul Gherghieni de astăzi, unde a şi murit. În urma războiului, călugării
întorcându-se iarăşi la Pângăraţi pe ruinele ce mai rămăsese, care până a nu
arde purta numele Sihastrului adică sihăstria lui Simon, şi pe urmă schitul lui
Simeon. Apoi într-o mai grea suferinţă Călugării vieţuind încă 24 ani fără
ocârmuitor, când la 1508 au ales ca Egumen pe Amfilofie — căruia nu i se
spune gradul ierarhic care venise de la Mănăstirea Moldoviţa (Bucovina) şi care
a fost ca Egumen la Pângăraţi 52 ani, până la 1560-1564 în care timp
Alexandru Lăpuşneanu vine şi rezideşte biserica din piatră, dându-i tot hramul
Sfântului Mucenic Dimitrie.
Stareţul Amfilohie după terminarea bisericei probabil din cauza
adâncilor bătrâneţe s-a schivnicit sub numele de Enoh, şi după rânduiala,
obiceiul de atunci cum este şi acum care vroiesc, s-a reîntors iarăşi la metania
lor adică locul unde la început a depus jurământul de călugărie, la M-rea
Moldoviţa, unde s-a şi săvârşit din viaţă. În locul său ca egumen a fost adus
Ieromonahul Teodorit, care mai pe urmă se zice că ar fi fost trecut într-un
pomelnic ca Arhimandrit, care pomelnic subsemnatul nu l-am găsit.
Acel Teodorit se spune că ar fi rugat pe Ieromonahul Anastasie
Egumenul Mănăstirei Moldoviţa de a scris Istoria M-rei Pângăraţi, aşa după
cum i-a fost descrisă de Enoh mai sus amintit care fusese stareţ aici.
Si astfel s-a perindat până la acea dată în ordinea consecutivă ca stareţi
la M-rea Pângăraţi fără ca să putem exact afla care cât a stat şi când s-a rânduit,
următorii Monahi, Ieromonahi şi Arhimandriţi după cum urmează:
Teodorit Ieromonah, Sava Ieromonah, Isichie Monah, Antonie Monah,
Paisie Monah, Metodie Ieromonah şi Teodosie Ieromonah. Până aci ne-am
orientat după spusele din sus amintitul pomelnic unde au fost trecuţi nominal,
iar de aici înainte însă cu mai puţină încredere, ne-am orientat după cercetarea
anumiţilor hrisoave ca: corespondenţe, state şi dosare vechi, necomplect
păstrate, câte am mai putut găsi din ele, pe tot decursul timpului până la anul
1924, când Schitul a trecut sub Administraţia Mănăstirei Secu şi chiar până la
anul 1929 când subsemnatul am luat în primire biserica, în care timp s-au
produs o mulţime de schimbări, din cauza cărora materialul informativ s-a
pierdut.
Aşadar deşi biserica actuală fiind foarte mică ca şi un paraclis, însă
vechimea şi însemnătatea ei este considerabilă şi tot ceia ce este mai curios,
este că sub dânsa se mai află încă o altă biserică (paraclis) care deşi până acum
nu i-am putut găsi istoria cu datele lui exacte, totuşi după cât am putut afla şi
din ceva documente cum şi tradiţie din gura bătrânilor, cărora străbunicii lor le-
au istorisit, s-ar zice că acest subteran paraclis îşi are obârşia chiar din timpul
sihastrului Simeon l432-1461 şi ar fi servit ca peşteră pentru sihastrii fugiţi de
lume şi de invazia barbarilor, apoi poate chiar şi Simion timp de 29 ani când nu
se spune să fi avut biserică, cum şi după ce a ars prima biserică de lemn până la
1564 acea peşteră a servit ca biserică unde călugării îşi făceau pravila;
(rugăciunea). Am mai găsit că Egumenul Arhimandrit Macarie a deschis
paraclisul în başca de sub biserica făcută sau mărită de Alexandru Lăpuşneanu
care servise pentru siguranţa (păstrarea) odoarelor, unde mai săpând acel
Arhimandrit a aşezat catapeteazmă şi a făcut paraclis sfinţindu-se la 1806 cu
hramul Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil în care zi şi locuitorii satului
Pângăraţi hrămuesc. Se mai vorbeşte că ar fi fost o hrubă mare de care exact nu
se preciza în ce loc, pe sub pământ un drum care servea pentru refugiu în caz de
restriştie şi prigoană din partea duşmanilor, care drum ieşea după cum am zis pe
sub pământ pe vale-n sus spre satul Potoci comuna Bicaz.
După Arhimandritul Macarie au mai urmat ca stareţi următorii:
Veniamin Arhiereu Racoviţă, Ghenadie Arhimandrit, Iosif Monah, Atanasie
Arhimandrit care mai pe urmă cu titlul de Sevasitian s-a făcut Arhiereu,
Costandie Protosinghel; iar la 1833 în timpul Domniei lui Mihai Sturza, care
spune că a dat pentru facerea acestor ziduri ce înconjoară astăzi biserica de jur
împrejur în formă pătrată, venitul moşiei Monastirei ce avea pe atunci de la
Tarcău-Tărcuţa şi hotarul Comăneştilor Jud. Bacău, pe timp de 10 ani.
Conducerea acestor lucrări a fost încredinţată vrednicului Stareţ Arhimandrit
Varnava cu locuitorii de prin satele vecine care erau impuşi forţat după cum se
zicea pe atunci că făceau în săptămână anumite zile de meremet, care stareţ a şi
format satul Pângăraţi cu oameni aduşi din diferite părţi şi care mai înainte nici
nu exista dându-i numele Pângăraţi după numele pârâului. Şi deci vrednic de
notat este că acest inimos Stareţ Varnava care îl găsim Stareţ la Pângăraţi la anii
1833-1857, văzând că la o aşa mare şi vestită Mănăstire nu se află o biserică
încăpătoare, căci biserica actuală fiind mică unde aproape nici călugării
Mănăstirei nu încăpeau să-şi facă pravila, de aceia probabil tot pe timpul său,
imediat după terminarea clădirilor dimprejur care mai sus s-a zis a început şi a
ridicat tot din piatră o mare şi prea frumoasă biserică, tot aci în incinta
Mănăstirei spre răsărit de biserica actuală unde acum doar pe acea temelie se
mai vede un grup de brazi mari, aceasta din cauza greşelei săvârşite la 1872 de
către Ministerul Cultelor cum şi de Mitropolie când a încuviinţat că în acest sf.
locaş să se formeze penitenciar pentru deţinuţi; după care bieţii călugări sau
împrăştiat, când acea biserică se afla zidită până la acoperiş.
Iar după un timp un director a închisoarei după cum se spune cu numele
de Făgărăşanu, cu inima haină şi fără pic de credinţă în Dumnezeu, din anumite
motive a pus şi a dărâmat biserica până în temelie. Deci aşa fiind, după cum în
rezumativ am arătat, această Monastire care se numără în rândul celor mai de
seamă M-tiri din Moldova, care a mai avut sub a sa stăpânire şi alte schituri ca
Tarcău etc.
Făcându-ne o imagine a chipului raţionabil cum era aranjat şi îngrijit
acest aşezământ de ctitorie: istorică care i-a fost menirea şi în ce stare a ajuns
astăzi, ne cuprinde jale gândindu-ne cum în nişte timpuri suflete de oameni,
prin dragostea şi munca lor pentru mărirea lui Dumnezeu într-un loc sălbatec,
au făcut un aşezământ ascuns de priveliştea omenească, în cel mai înalt înţeles
sufletesc, iar în prezent cum stă nepăsarea crud săpată în adâncul zidurilor,
unde pustnicii chiar cu ajutorul Domnilor pioşi îşi aflau adăposturi şi altare de
rugăciuni. Cu o veche şi frumoasă livadă cu pomi, din care a rămas doar urma,
trunchiuri şi ramuri uscate! Deci ce este, cu mult mai interesant spre ştiinţa şi în
atenţia tuturor, sper ca într-un număr viitor să arăt în continuare amănunţit
situaţia actuală în care se află Mănăstirea Pângăraţi şi cui se datoreşte aceasta,
căci aproape şi chiar de mirare le este la mulţi când aud de Mănăstire sau
schitul Pângăraţi, deoarece fiecare îi dă diferite denumiri: Castel, Arest, Spital
şi sanator.
6 Septembrie-1933.
Ieromonah Ilarie Lupaşcu
Încă o ruină de istorie şi artă sub ochii noştri nesimţitori231
Nicolae Iorga
Într-o conferinţă trecută, am căutat să arăt, în cercul atât de larg pe care-

l alcătuiesc bunii mei ascultători, starea în care se găseşte, la capătul unei
înguste văi româneşti, ctitoria fraţilor Buzeşti, în care se pot vedea chipurile
contemporane ale acestor luptători pentru ţară şi pentru creştinătate şi al aceluia
care a stat în fruntea lor ca Domn, Mihai Viteazul, înconjurat pe acele ziduri de
întreaga sa familie.
S-a putut vedea cât de total uitată şi de grosolan pângărită a rămas acea
biserică de mănăstire, asupra căreia, măcar după această vădire publică, se va fi
îndreptat atenţia acelora cari au ceia ce lipseşte Comisiei Monumentelor
Istorice: mijloacele şi materialele necesare pentru a ridica din adânca ei părăsire
această biserică, înaintea căreia pot să învie scenele cele mai înălţător eroice ale
trecutului nostru.
Întors acum dintr-o călătorie fugară pe acea vale a Bistriţei, care
înseamnă unul din cele mai strălucite triumfuri de natură şi cea mai potrivită
înfăţişare de viaţă omenească nobilă şi curată, sunt adus a spune, chiar silit ca o
datorie faţă de această societate care ar putea face mult mai mult cu mijloacele
ei admirabile decât îngăduie o rea potrivire a lucrărilor, care a ajuns la noi o
adevărată tradiţie, un alt caz, care se poate pune alături cu acela pe care vi l-am
adus înainte.
În lături de drumul cel mare al Bistriţei, care taie calea, o însufleţeşte şi
îi dă podoaba ei nemărginită, o cărare printr-un sat în care buna grijă
moldovenească din centru scade necontenit până în marginea de-o cadenţă
săracă şi neglijată fără pereche, aşa cum voi căuta să învederez îndată, se
deschide un greu urcuş pietros către o mănăstire a cărei întreagă alcătuire arată
că nu e vorba de un lăcaş de închinare pe care ctitorul să-l fi apărat prin ziduri
înalte împotriva primejdiilor duşmane, ci de-o adevărată cetate puternică la care
231
Ziarul Avântul, 1939.
s-a adus pentru nevoia apărătorilor ce s-ar fi aşezat acolo şi locul rugăciunilor
către Dumnezeu pentru izbândă.
Acolo era odată un sat al lui Pancraţiu sau Pangratie, cum se zice după
greceşte, care în formă ungurească era Pângăraţi, Pongracz, iar în cea
românească vocalizată Pângăraţi, fără nici un amestec al unei idei de pângărire,
care nu şi-ar avea locul în ce priveşte vechea ctitorie, ci se potriveşte numai
pentru starea de lucru de astăzi, care este într-adevăr o pângărire, o neglijenţă,
de pe urma căreia a venit ruina şi sălbăticirea lucrurilor materiale, ca şi a unei
adânci ignoranţe în domeniul minţii.
Acolo Alexandru Lăpuşneanu, om cu fire îndoită şi complicată, în care
porniri crude, venind din însăşi boala ochilor, la care s-a adaus aceia a
creierului, se uniau cu avânturi de credinţă şi cu putinţa de jertfă pentru religie
şi pentru artă, nu fără, din când în când, şi mărturisiri duioase ale unui suflet
care înţelegea iubirea măcar pentru cei care erau mai aproape de dânsul, ca
Doamna Ruxandra, fata lui Petru Rareş, a hotărât să-şi veşnicească numele şi
altfel decât în marea mănăstire Slatina, menită pentru primirea oaselor sale, a
doua zi după ceasul unei curăţiri sufleteşti de agonie, şi acelea ale unei familii
pe care, cu toată iubirea ce I-a purtat, va fi înspăimântat-o mai mult decât odată
prin accesele mâniei sale vărsătoare de sânge.
Bisericuţa dublă, cu două rânduri, din care cel de jos era numai un
modest paraclis, pe când rostul de căpetenie al slujbei se făcea în partea
superioară, n-are nimic din podoabele obişnuite şi în vremea lui Ştefan cel
Mare şi în aceia a urmaşilor săi pe din care cel din urmă mare clăditor a fost
acest Lăpuşneanu, care luase cu îndrăzneală numele lui Alexandru cel Bun
însuşi. Uşoara încadrare în linii perpendiculare a uşii şi a celor câteva ferestre,
menite, pare, că, şi ele pentru a trage cu puşca împotriva duşmanilor ce ar fi
răsărit, această mare simplicitate a unei bisericuţe aşa de înguste ar părea că
arată existenţa unei zidiri mai vechi din timpuri mai aspre, pe care acest cumplit
Domn n-ar fi făcut decât s-o întărească, adăugând-o la cetate.
Această cetate căreia cu mai multă sau mai puţină potriveală i s-a adus
un al treilea rând sub o streaşină nouă, are ziduri de o adâncime extraordinară,
străbătute de acele ferestre ca de închisoare sau de vechea cazarmă. Turnul, cu
mult mai impunător decât biserică, se înalţă drept şi mândru şi până acum
neatins de mizeria vremurilor de luptă şi de neînţelegerea grosolană a celora de
falsă cultură în care continuăm a trăi şi până acum. Ansamblu este într-adevăr
măreţ şi, văzut de jos din vale, el dă impresia unei adevărate cetăţi a uriaşilor,
care-şi desfăşoară lungile şiruri de ferestre vechi şi noi pe o mare întindere,
acolo, în vârful dealului ca un munte.
De jur împrejurul acestei clădiri de piatră bine rânduită cad pereţii
terenului, odinioară complet împăduriţi şi păstrând şi până astăzi o mare parte
din această blană de brazi, fără a închide în fondul lor vre-o şuviţă de apă care
să dea acea viaţă pe care numai aceste şuvoaie în veşnic mers pot s-o adauge
unui măreţ spectacol de natură.
Acum vine partea cealaltă, partea pentru care nu se poate spune precis a
cui este cea mai mare răspundere şi ruşinea cea mai deplină.
Prin secularizare a ajuns în stăpânirea Statului toată această zestre a
Voievozilor de odinioară. Ce nu se poate face cu dânsa! Lumea înconjurătoare
avea nevoie fără îndoială de aşezăminte pentru dânsa, în rândul întâiu pentru
dânsa, pentru nevoile ei vajnice şi pentru posibilităţile ei aşa de largi. Şcoli
superioare pentru atâtea sate care merită, prin valoarea omenească închisă în
ele, un astfel de, să zicem, „serviciu social”.
Spitalele pentru bolile de care sufere mai mult această ţărănime, pe care
am lăsat-o să decadă fiziceşte aşa de mult. Laboratorii în care, ca în regiune
istorică a Salzburgului, inteligenţa şi iscusinţa, îndemânarea degetelor şi
iscodirea minţii, această iniţiativă umană, să afle o ocupaţie remuneratorie.
Cred că ajunge acest întreit program, care ar fi putut inspira pe nişte oameni
gospodari şi înzestraţi cu inteligenţă.
În loc de aceasta, Statul a perindat pe acolo unde a fost o mănăstire cu
destui călugări tot felul de aşezăminte, pe care le-a lăsat unităţii şi părăsirii de a
doua zi. Pe vremuri mai apropiate, în timp de mai mulţi ani, până la sfârşitul
Războiului, a fost un spital militar şi cimitirul apropiat cuprinde mai multe sute
de morţi, cari, departe de locurile lor de origine, au fost aşezaţi în acest sterp
pământ pietros. Se pare că s-a perindat pe acolo şi nu ştiu ce şcoală, iar, pe
urmă, de vreo zece ani încoace, nimic.
Clădirile ridicate cu atâta trudă într-un stil mai mult sau mai puţin
corespunzător, ceia ce înseamnă: necorespunzător de loc, se dărăpănează. Unele
stau să cadă de la un capăt la altul, afară de vreo două cămăruţe de locuinţă;
toate ferestrele sunt sparte. Cea mai desăvârşită pecingine a ruinei s-a întins
peste această locuinţă, în care odinioară a fost o rugăciune simţită şi o gândire
omenească înţeleaptă, departe de tulburarea lumii. Biserica însăşi este în cea
mai proastă stare, fără să se fi găsit cineva care din an în an să înştiinţeze
instanţele chemate a se îngriji, în primul rând Comisia Monumentelor Istorice,
de reparaţiile care odinioară ar fi fost mai uşoare decât acum.
Cum a fost acolo şi o închisoare, de care îmi aduc aminte într-o veche
călătorie a mea, unul din directori s-a apucat, transformând însăşi arhitectura
zidirii, să sape pe piatră, în literele noastre de acum, amintirea nu ştiu cărei
fapte a sale şi această lespede meschină, prost zgâriată, a fost aşezată obraznic
alături de aceia în care, în aşa de fine caractere cirilice, se pomeneşte ctitoria
vistierului Şoldan, de pe la 1650. Carii au mâncat ici şi acolo din icoanele care
sunt o mândrie pentru acea epocă de mare artă ce a fost secolul al XVI-lea. Tot
felul de adausuri fără nici un fel de rost s-au îngrămădit prin toate colţurile.
Aceasta în ceia ce priveşte starea zidurilor, decât care nu cunosc ceva
mai solid în neclintirea lor, a noilor locuinţe şi a bisericii înseşi.
Acum în cea ce priveşte conducerea, ca să ajungem pe urmă şi la felul
cum astăzi Pângăraţii unei dărâmări succesive sunt înconjuraţi.
Am fost primit supt bolta turnului de intrare de o interesantă figură de
călugăr încă tânăr, înveşmântat în ce odăjdii se mai păstrează pentru slujba
făcută înaintea sătenilor din vecinătatea imediată, şi mi s-a oferit o cruce de
binecuvântare, care venea, mi s-a părut, din timpurile bune. Acest stareţ, fără un
singur călugăr, vrednic de-a fi pus alături cu cel de la Căluiu, ne-a povestit
trecutul său, în care erau şi mai mulţi ani de „misionar”. O, cât s-a vorbit de
acest misionariat al unor călugări luptători împotriva ereziilor şi a acelora cari
prin această Moldovă au fost dominaţi de credinţa fanatică, în stare să ridice şi
biserici, a stiliştilor, apărători ai vechiului calendar. Am găsit o bibliotecă
mănăstirească, având pe dosul volumelor însemnarea cuprinsului şi aşa-zisul
stareţ ne-a asigurat că această bună gospodărie de bibliotecă vine de la dânsul.
Dar a fost de ajuns să privim înştiinţările ieromonahului Antipa, iscălite cu
adevărată maiestate, pentru ca să ne convingem că „misionarul” nu avea nici
cele mai elementare cunoştinţe de gramatică şi de ortografie. Meritau
fotografiate aceste însemnări, care detunau alături de îngrijitele ciocăniri în
piatră şi însemnări pe icoane ale unei epoci cu care nu putem avea îndrăzneală
să ne comparăm. Bietul om atâta putea, atâta făcea, dar nu-i lipsea oarecare
ambiţie, şi el ne-a dat informaţia uimitoare că de undeva de la Mitropolia
Moldovei s-ar fi luat hotărârea de a împopora din nou mănăstirea cu călugări,
cari, spunea el, sunt să se aleagă din cei atinşi de boli incurabile, de o bătrâneţe
înaintată, sau din rândurile „vagabonzilor”. Îşi poate închipui cineva ce strigăt
de indignare am scos la ideea prefacerii într-un fel de bolniţă de putrezire a
trupului omenesc a lăcaşului unde Alexandru Lăpuşneanu visase fără îndoială
cu totul altfel de locuitori: meşter de samă, meşter de icoane, pricepuţi în toate
domeniile unei vechi şi mândre tradiţii. Pentru aceialalţi, ar avea să cheltuiască
Statul o sumă de întreţinere, sau să se întrebuinţeze veniturile hectarelor de
pădure, care, printr-o măsură care mi se pare pripită şi fără informaţii la faţa
locului, sau răspândit aşa de larg în folosul mănăstirilor, pentru ca adesea să se
instaleze exploatarea jupuitoare a consorţilor de distrugători de păduri din
lumea evreiască a Moldovei?!
Statul s-a priceput la ce am arătat; se pare că acum Biserica îi face
concurenţă în ce priveşte toată nepriceperea şi creaţiile curioase şi ridicole.
Acelaşi Stat a lăsat să se taie păduri în partea de jos pentru a se face izlaz
câtorva oi pe care le numeri pe degete, singurele animale din partea locului; nu
se văd vaci, ci numai nişte porci de ultima speţă, care îşi târăsc oasele în
urmărirea murdăriilor semănate pe drum; iar pământul dezgolit se sapă adânc şi
prin aceste adevărate prăpăstii curge la vale toată piatra muntelui, acoperind tot
mai mult cărările. Jos, fiinţele omeneşti, îmbrăcate Dumnezeu ştie cum, aleargă
de la o muncă de pădure la alta, nu fără a se plânge din când în când că
gospodăriile se părăginesc din cauza lipsei unui lucru care se poate găsi la doi
paşi de omul care ştie întrebuinţa picioare. I-am întrebat pe aceşti oameni buni
în fond, dar rămaşi din generaţie în generaţie fără nici un sfat, ce folos le-a adus
vreodată mănăstirea în forma veche şi forma nouă şi strigătul unanim a fost:
niciunul.
Niciunul, Biserica, niciunul Statul de până ieri. Ce va face statul de azi
în noua sa alcătuire? În această conferinţă i-am arătat încă unul din terenurile
care trebuie complet desţelenite.
Acte ale daniilor voievodale
DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNIEI (SEC.XVI)
A. Moldova - VOL. III (1571-1590)
Doc. Nr. 93
1576 (7084) Iulie 16.
† Cu mila lui Dumnezeu, noi Petru v<oe>vod, domn ţării Moldavviei.

Facim înştiinţari precum au venit înnainte noastră şi înnaintea boerilor noştri,
mari şi mici, rugătoriul nostru Theodosie, egumen dela sfânta măn<ă>stire
Bistriţa, unde iasti hramul Adormirea Presfintei Stăpănei noastre, Născătoarei
de Dumnezău şi Pururea Fecioarei Marii şi ne-au rugat ca să dăm lui întărire
dela noi, pre a lor branişte vechi, dintr’un uric de întăritură ci ari sfănta
măn<ă>stiri.
Să începi aşa: la Păngăraţi dintru un stej<a>r, ci esti într’însu1 cruci,
drept piste poiană, la o movilă şi de acolo drept la Ruptură, iar dela Ruptură pe
după Obrejiie la drumul Rupturii, iar de acolo drept piste poiană, păducelul cel
mari, la gura părăului. Aşijdirea înpotriva a şapti stăjari, pe după Obrejiie la
pădurea la holmu cel mari şi iarăşi la un stălpi pe drum, în gios, la plopii cei
mari şi la vadul Bistriţii.
Aşijdirea şi fănaţul lor să începe din gura Sărăţii, peste Bistriţi la
Doamna până la Angărci Săcul de cătră Cozie, cătră dialul cel mari, la poeniţa
din Hition, pe pintianul ce să înpreună cu branişte măn<ă>stri Tazlăului,
pănă la Răchitiş, la piscul Boliţi, în gios pintre Tarcăul Bistriţi, doâ poeni supt
Ciahlău, pisti Bistriţi, pe Jărcoaia, la Cuejdiu, pănă la Oprişani, pănă la singur
Methodie, pe gura Păngărăciorului, pănă la obărşie şi cu loc de stănă la
Păngăraţi.
Şi nimine ca să n’aibă a paşti oi acolo sau sâ prindă peşti sau să tai în
păduri lemni sau nueli sau să culiagă hămeiu sau nuci sau altfel de poami, fără
ştire lor.
Deci, pre cari-i va afla pi acel loc, ci s’au zis mai sus, vănănd sau tăind,
acelora să le iai tot ci ar găsi la dănşii.
Deci noi, dinpreună cu ai noştri boeri, am cercat şi am aflat că acel
hotar a braniştii iasti cu adivărat a sfintei măn<ă>stiri Bistriţa.
Pentru aceia şi noi am dat şi am întărit acei sfintei măn<ă>stiri, ca să fie
şi dela noi cu tot venitul. Şi precum esti obiceiul braniştii, aşa să stăpănească
neruşeit niciodinioară, în veci.
Şi la aciasta esti credinţa domnii meli şi credinţa boeril<o>r noştrii:
dum<nea>1<ui> Cozma Murgu mare vornc de ţara de gios şi dum<nea>lui
Bilei mare vornc de ţara de sus şi dum<nea>lui Gheorghi şi Andronic
părcălabi Hotinului şi dum<nea>lui Şteful Golăi şi Brănză pârcălabi de Niamţ
şi dum<nea>lor Murgul şi Sava părcălabii de Cetate - Noâ şi dum<nea>lui
Ghianghia portariul de Suciavvă şi dum<nea>lui Buote mare post. şi
dum<nea>lui Gavriil mare spat<a>r şi dum<nea>lui Iani mare vist. şi
dum<nea>lui Balica mare pah. şi dum<nea>lui Paţea ¹) mare stol<ni>c şi
dum<nea>lui Popăsc mare coms şi credinţa tuturor boerilor noştrii, mari
şi mici.
Iar după a noastră viiaţă, cine va fi domn ţării aceştie, să nu străci a
noastră danii şi întăritură şi mai vărtos să de şi să întărească, de vremei că esti
sfintei măn<ă>stiri driaptă branişti.
Iar pentru credinţa şi întăritura, am poroncit cinstitului şi credinciosului
boerului nostru dum<nea>lui…¹) mare log<o>fă>t ca să scrie şi a noastră
pecete cătră aciastă adevărată carti a noastră să o legi.
V<e>let 7084 <1576> Iulie 16.
1) în loc de « Nicola ».
Arh. St. Buc., M-rea Văratic, xVIIIl1 (nr. 2t

Copie rom. din sec. XIX
Doc. Nr. 111

1577 (7085) Iulie 9, Iaşi.
† În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă Sfântă de o

fiinţă şi nedespărţită. Iată eu, robul stăpânului meu Isus Hristos şi închinător al
troiţei, Io Petru voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei. Iată
am binevoit domnia mea cu bunăvoinţa noastră şi cu inimă luminată şi curată şi
din tot sufletul nostru şi din tot gândul şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sfatul
şi cu binecuvântarea celor trei sfinţiţi părinţi ai noştri moldoveni, chir Anastasie
mitropolit de Suceava şi chir Istatie episcop de Roman şi chir Isaia episcop de
Rădăuţi şi am dat şi am miluit sfânta mânăstire dela Pângăraţi, unde este hramul
sfântului mucenic şi purtător de biruinţă Dimitrie, cu o selişte din ocolul Pietrei,
anume seliştea depe Almaşul Mic, ca să-şi întemeieze sat să-şi facă metoh
pentru marfă, pentrucă ocolului nu-i era această selişte de niciun folos. Şi
rugătorii noştri dela sfânta mânăstire, după puterea lor încă au dat domniei mele
doi cai buni, să fie de trebuinţa ţării.
De aceia, noi am dat şi am întărit această selişte mai înainte zisă, de pe
Almaşul Mic, ca să fîe şi dela noi sfintei mânăstiri cu tot venitul. Şi altul să nu
se amestece înaintea acestei cărţi a noastre.
Scris în Iaşi, în anul 7085 <1577> Iulie 9.
Însuşi domnul a poruncit.
Golăi mare logofăt a învăţat şi a iscălit.
Bârlădeanu a scris.
Faceţi-le uric
Arh. St. Buc., M-rea Pângăraţi, I/1.

Orig. slav, hârtie, pecete aplicată, stricată.
Cu o trad. rom. din sec. XVIII.
DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNIEI (SEC. XVI)
A. Moldova - VOL. IV (1591-1600)
Doc. Nr. 44
1591 (7100) Decembrie 25, Iaşi.
† Din mila lui Dumnezeu, noi Ioan Aron voevod, domn al ţării
Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră celor ce o vor vedea sau
celor ce o vor auzi citindu-se, că a venit înaintea noastră şi înaintea tuturor
boierilor noştri moldoveni, mari şi mici, rugătorul nostru Teodor egumen şi toţi
rugătorii noştri împreună cu el, călugării dela ruga noastră a sfintei mânăstiri
Pângărati, unde este hramul sfântului şi slăvitului mare mucenic ostaş al lui
Hristos, izvorîtorul de mir, Dimitrie, să-şi ceară şi să-şi roage dela noi întărire
pe toate poienile ce sunt în jurul acestei mânăstiri Pangaraţi, care este zidită de
răposatul şi bunul părinte al domniei mele, Ioan Alexandru voevod, din
ispisoacele de danie, ce a avut deasemeni dela părintele domniei mele, Io
Alexandru voevod.
Şi întru aceasta, am dat deasemeni şi am întărit sfintei mânăstiri
Pangaraţi două sate, anume Bilăeştii şi Ivăneştii, pe răul Cracău, ce sunt în
ţinutul Neamţului şi cu două mori pe râul Cracău, din privilegiul şi din
ispisocul de danie, ce a avut sfânta mânăstire mai sus scrisă, dela Petru voevod.
Şi întru aceasta, deasemeni am dat şi am întărit sfintei mânăstiri
Pangaraţi o prisacă în branişte, în capătul de jos al braniştei, pe Buhotin, în
valea Heme-osului.
Şi deasemeni am dat şi am întărit sfintei mânăstiri Pangaraţi trei fălci de
vie şi patruzeci jerdii de vie în Cotnarul de Sus, care cu această prisacă ce este
în branişte pe Buhotin şi cu aceste vii l-a miluit Petru voevod pe boerul său
Andrei fost hatman, iar el însuşi de a lui bună voie, s’a ridicat şi a dat sfintei
mânăstiri Pangaraţi, de aceia să fie şi dela domnia mea sfintei mânăstiri ocină şi
milă şi danie şi întărire.
Şi întru aceasta, deasemeni, am dat şi am întărit rugii noastre sfintei
mânăstiri Pângăraţi, un sălaş de Ţigani, anume Danciul cu femeia şi cu copiii,
din ispisocul de danie, pe care l-a avut acea sfântă mânăstire tot dela răposatul
şi bunul părinte al domniei mele, Ioan Alexandru voevod.
Şi deasemeni, am dat şi am întărit sfintei mânăstiri şi alt sălaş de Ţigani,
anume Drăgoi cu femeia şi cu copiii, din ispisocul de danie, pe care l-a avut
sfânta mânăstire tot dela acel Petru voevod.
Intru acesta, să fie sfintei mânăstiri şi dela domnia mea…¹) şi acele
poieni, dela Strajă cu amândouă colacele de sus până la pârâul Pangaraţi ²), mai
sus scrisele sate şi prisaca şi viile şi robii ³) Ţigani, neclintit sfintei mânăstiri
nicio-dată în veci.
Iar hotarul acestor sate şi al acestor poieni şi al acestei prisăci, să fie
dinspre toate părţile, pe unde din veac au folosit.
Şi la aceasta este credinţa domniei mele, mai sus scrisului, Io Aron
voevod, fiul răposatului şi preabunului Ioan Alexandru voevod şi credinţa
boierilor noştri moldoveni: credinţa panului Condrea Bucium vornic de ţara de
jos, credinţa panului Ivan vornic de ţara de sus, credinţa panului Molodeţ şi a
panului Jora pârcălabi de Hotin, credinţa panului Bejan şi a panului…¹)
pârcălabi de Neamţ, credinţa panului Onciul şi a panului Ionaşco pârcălabi de
Roman, credinţa panalui Andrei Corcodel portar de Suceava, credinţa panului
Pangratie postelnic, credinţa panului Constantin spătar, credinţa panului Planiţa
vistier, credinţa panului Bejan ceaşnic, credinţa panului Panaghiot stolnic,
credinţa panului Stan comis şi credinţa tuturor boerilor noştri moldoveni, mari
şi mici.
Iar după viaţa noastră, cine va fi domn, dintre copiii noştri sau din
neamul nostru sau pe oricine îl va alege Dumnezeu să fie domn al ţării noastre
Moldova, acela să nu clintească dania şi întărirea noastră, ci mai ales să
întărească întocmirea noastră şi sfânta mânăstire. Iar cine va încerca să rupă şi
să strice întărirea şi întocmirea noastră, acela să fie blestemat şi de trei ori
blestemat de domnul Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul şi de 318 părinţi
cei din Nicheia, de 12 apostoli şi 4 evanghelişti şi să aibă a da socoteală
înaintea cumplitei judecăţi a lui Hristos.
Iar pentru mai mare putere şi întărire tuturor acestora mai sus scrişi, am
poruncit credinciosului şi cinstitului nostru boier, pan Bărlădeanu mare logofăt,
să scrie şi să atârne pecetea noastră la această adevărată carte a noastră.
Şi a scris Damian Cârstovici în Iaşi, în anul 7100 < 1591 > luna
Decembrie 25.
1) loc rupt în orig.

2) pasagiul dela « Strajă » pânâ la «Pangaraţi» scris peste
loc ras.
3) « holopi » în orig.
Muzeul Municip. Buc. nr.757.

Orig. slav, perg., pecetc atârnată.
Cu o copie slavă, la Arh. St. Buc. ms. 628, f. 603—604.
Doc. Nr. 104

1593 (71O1) Mai 15, Iaşi.
Io Aron voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei. Iată
domnia mea am dat şi am înnoit rugătorilor noştri călugări din sfânta mânăstire
numită Păngăraţul, unde este hramul Sfântului, slăvitului, marelui Mucenic şi
izvorâtor de mir, Dimitrie, ca să aibă ei putere şi tărie, cu această carte a
noastră, să-şi apere braniştea dela Pângăraţi şi nimeni să nu aibă a-şi face acolo,
coşare nici pentru oi, nici pentru porci, fără voia lor. Iar dacă vor găsi pe cineva
pe acolo, fie stricând sau fie cosind fânul şi călcând poiana, sau făcând stâni ¹)
şi coşare, fără ştirea lor, ei să aibă putere dela domnia mea, să le ia totul, boi,
car, secure, numai goi să-i lase.
Pentru aceasta, nimeni să nu aibă a strica sau a face supărare pe acolo,
în poiana şi ocina Pângăraţilor a sfintei mânăstiri, înaintea acestei cărţi a
noastre.
Scris în Iaşi, în anul 7101 <1593> luna Mai 15.
† Domnul a poruncit.
† Oprea mare logofăt a învăţat.
† Preadvici logofăt <a scris>.
Arh. St. Buc., M-rea Pângăraţi, III/5.

Orig. slav, hârtie, pecetea aplicată, căzută.
Cu o trad. rom. din 1909.
Doc. Nr. 189

1596 (7104) Iunie 22, Suceava.
† Eremia Moghila voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării

Moldovei. Scriem slugilor noastre, urednicilor de la Piatra şi tuturor slugilor
domniei mele. Cum veţi vedea această carte a domniei mele, voi să aveţi a lăsa
în pace satul Bilăeşti ¹), de toate podvoadele, pentrucă domnia mea m’am
milostivit şi am dat acel sat sfintei mânăstiri anume Pângăraţi, ca să aibă a
munci sfintei mânăstiri la orice treabă a sfintei mânăstiri.
Aşa să stiţi şi mai mult să nu învăluiţi înaintea acestei cărţi a noastre.
Altfel să nu faceţi.
Scris în Suceava, anul 7104 <1596> Iunie 22.
† Insuşi domnul a zis.
Eremia voevod <m. p.>
† Marele postelnic a învăţat.
† Lupul <a scris>.

Orig. slav, hârtie filigran, pecete aplicată.
Cu două traduceri rom.
Doc. Nr. 359

1600 (7108) Iunie 23, Iaşi.
Tălmăcitu de pe sirbeşte.
In numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Treimei cei de o fiinţă
şi ne-despărţită, aminu.
Eu şărbul stăpânului mieu Isus Hristos şi închinători a Treimei, Io
Mihail voevod, cu mila lui Dumnezeu, domnu a Ţării UngroVlahiei şi voivodu
a Ţării Ungureşti şi domnu a ţării Moldovii, cum că domniea me am binevoitu
cu a noastră bunăvoinţă, am datu şi am întăritu sfintei noastre rugi dela
Pângăraţi, unde este hramul sfântului, slăvitului, marelui mucenic şi izvorătoriu
de miru, Dimitrie, trei sate, anume Siliştea, ce este pe Malacica şi râul Almaşi şi
Bilăeştii şi Ivăneştii pe râul Cracăul, ce sântu, în ţinutul Neamţului. Că aceste
sate mai sus scrise au fostu danie sfintei monastiri de Pângăraţi, dela răposatul
şi bunul Io Petru voevod, se vede din ispisoace cu blestămu şi le are sfânta
m<ânăsti>re dela domniea lui, vecinica lui pomenire. Şi mai sus scrisele sate au
fost ascultătoare de ocolul nostru Piatra.
De aceia, domniea me, urmând răposatului Io Petru voevod, deasăminea
am dat şi am întăritu şi am miluitu sf<ânta> m<ânăstire> dela Pângăraţi, cu
acele sate mai sus scrise, ca să fie sfintei m<ânăsti>ri şi dela domniea me,
otcină şi cu tot venitul, nestricată niciodată, în veci. Iară monahii dela sfânta
monastire, se aibă a ne pomeni la sfântul jertvelnicu şi la toate liturghiile, până
când va sta sfânta monastire.
Iară după viiaţa noastră, cine să va atinge se strice daniea noastră şi
aciastă miluire şi întărire, acela să fie blestematu şi de trei ori blestematu de toţi
sfinţii şi se aibă a da răspunsu la înfricoşatul judeţi a lui Hristosu.
Pentru aceia niminea altul să nu se amestece dela aciastă hârtie a
noastră.
Scris în Eaşi, anul 7108 <1600> luna Iunie în 23.
Ştefanu mare log<o>f<ă>t ispravnicu.
Originalul acesta se află la m<ânăstir>e<a> Pângăraţii, între

docomentele sale.
Acad. R.P.R., LXIII/II.

Trad. rom. din sec. XIX.
Doc. Nr. 308

1609 (7117) Iulie 27, Iaşi.
† Io Costantin Moghila voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării

Moldovei. Scriem slugilor noastre, rabotnicilor şi ilişari1or din ţinutul
Neamţului, cum veţi vedea această carte a domniei mele, să aveţi a lăsa în pace
de muncă şi de iliş, 4 posluşnici ai sfintei mânăstiri Pângăraţi, unde este hramul
sfântului mucenic izvorîtor de mir Dimitrie şi să aveţi a-i scrie deosebit cu alte
slugi boiereşti şi vi se va ţine în seamă.
Aşa să ştiţi şi mai mult să nu-i turburaţi, înaintea acestei cărţi a domniei
rnele.
Scris la Iaşi, în anul 7117 <1609> Iulie 27.
† Insuşi domnul a spus.
Costantin voevod <m.p.>
† Marii boieri au învăţat.
† Mitrofan <a scris>.

Orig. slav, hârtie, pecete aplicată.
Cu o trad. rom. contemporană.
DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNIEI (SEC.XVII)
A. Moldova - VOL. III (1611-1615)
Doc. Nr. 79
1612 (7120) Ianuarie 16, Iaşi.
† Io Ştefan voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei.

Iată a venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri moldoveni, mari
şi mici, rugătorul nostru Teodor dela mânăstirea Pângăraţi unde este hramul
sfântul şi izvorîtorul de mir Dimitrie, şi ni s’a rugat cu mare rugăminte, ca să
miluim domnia noastră sfânta mânăstire Pângăraţi cu un sat anume Ivăneştii pe
Cracău, care e în ţinutul Neamţ, fost al nostru drept domnesc, ascultător de
ocolul Piatra. Şi au dat domniei mele patru cai buni.
Deci, întru aceea, domnia mea m’am milostivit şi am dat şi am miluit
sfânta mânăstire Pângăraţi cu acest sat mai sus scris, anume Ivăneştii pe
Cracău, pentru pomenirea domniei mele şi a doamnei domniei mele. Şi caii mai
sus scrişi, încă i-am întors în urmă sfintei mânăstiri. Iar călugării dela Pângăraţi
să fie datori să se roage lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, pentru sănătatea
domniei mele şi a doamnei domniei mele, cât va sta sfânta mânăstire.
Iar cine se va încerca să rupă şi să sfarme dania şi mila noastră, acela să
fie blestemat şi de trei ori blestemat de domnul Dumnezeu şi să dea răspuns
înaintea cumplitei judecăţi a lui Hristos şi altul să nu se amestece, înaintea
acestei cărţi a noastre.
In Iaşi, anul 7120 <1612> Ianuarie 16.
† Insuşi domnul a poruncit.
† Voico logofăt a învăţat.
† Vasilie <a scris>.
Acad. R.P.R, DCXLIII/75.

Doc. Nr. 80

Iată au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri moldoveni, mari
şi mici, rugătorii noştri, călugării dela sfânta mânăstire Pângăraţi, unde este
hramul sfântul marele mucenic şi izvorîtorul de mir Dimitrie, să se roage şi să
ceară dela noi întărire pe toate poienile din jurul mânăstirii acesteia <Pân-
găraţi>¹), unde s’a şi zidit de Alexandru voevod, din ispisoacele de danie pe
care le-au avut deasemenea dela Alexandru voevod, şi două sate anume
Bilăeştii şi Ivăneştii pe râul Cracău în ţinutul Neamţ şi cu două mori pe râul
Cracău şi deasemenea o moară dela Dărmăneşti, care este danie sfintei
mânăstiri dela Petru voevod, din privilegiile şi din ispisoacele de danie pe care
le-a avut sfânta mânăstire dela acest Petru voevod şi o prisacă în branişte, la
capătul de jos al braniştei pe Bohotin, în valea Hămeiuşului şi trei fălci de vie şi
patruzeci jirde de vii în Dealul Nou al Cotnarilor şi deasemenea două sălaşe de
Ţigani, anume Danciul cu femeia şi cu copiii şi Drăgoi cu femeia şi cu copiii,
din privilegiul de întărire, pe care l-au avut dela Aron voevod.
De aceea, noi deasemenea am înoit şi am dat şi am întărit dela noi
sfintei mânăstiri aceste sate şi poieni şi prisacă şi vii şi robi Ţigani, ca să fie
sfintei mânăstiri şi dela noi uric şi ocină cu tot venitul. Altul să nu se amestece,
înaintea acestei cărţi a domniei mele.
S’a scris la Iaşi, în anul 7120 <1612> Ianuarie 16.
† Însuşi domnul a poruncit.
¹) text răzuit în orig., completat după întăririle asemănătoare; peste

textul răzuit s’a scris mai târziu: « dela Straja până la Tra<s>cău ».
Acad. R.P.R., DCXLIII/76.

Doc. Nr. 81

Iată domnia mea am dat şi am miluit sfânta noastră rugă, care se numeşte
Pângăraţi, unde este hramul sfântul mare mucenic Dimitrie, cu un loc de moară
eare este pe pârâul Chiiajdul, în satul Dărmăneşti, în ocolul târgului Piatra, ca
să fie şi dela noi sfintei mânăstiri neclintit niciodată în veci, înaintea acestei
cărţi a noastre.
<Pe verso, text grecesc din sec. XVIII:> Miluire la Totramăneşti.

Cu o trad. rom.
Doc. Nr. 82

Iată domnia mea m’am milostivit şi am miluit şi întărit sfintei mânăstiri numită
Pângăraţi, unde este hramul sfântul şi slăvitul mare mucenic Dimitrie, dreptele
lor ocine şi dedine de danie din ispisoace ¹) pe care le-au avut dela părintele
domniei mele, Alexandru voevod, toată poiana Pângăraţilor, care, mai înainte
de această vreme, a ţinut de ocolul târgului Piatra şi deasemenea Ţiganii
anume: Danciul cu femeia şi cu copiii lui şi nişte sate, pe care le-au avut dela
Petru voevod cel de mai înainte, anume Bilăeştii şi Ivăneştii, care sunt la gura
Cracăului şi alt sat anume Seliştea pe Almaşul Mic şi deasemenea un Ţigan
anume Drăgoiu cu femeia şi cu copiii lui, tot dela Petru voevod şi deasemenea
o vie de trei fălci şi 40 prăjini, pe care le-a cumpărat sfintei mânăstiri Andrei
care a fost hatman, în Dealul Nou în Cotnari şi deasemenea o prisacă în branişte
la gura Hemiosului, iarăşi Andrei hatman a miluit sfânta mânăstire.
Şi domnia mea am văzut ispisoace bune; dela noi deasemenea am dat şi
am întărit pentru toate cele care sunt mai sus scrise sate şi poieni şi Ţigani şi vii
şi prisacă, ca să fie şi dela noi miluire şi întărire sfintei mânăstiri cu tot venitul
neclintit. La aceasta altul să nu se amestece, niciodată, înaintea acestei cărţi a
domniei mele.
Scris în Iaşi, în anul 7120 <1612> Ianuarie 16.
<Pe verso, contemporan:> Hotarul dela Straja.
¹)« ispisoace», aşa în orig.
Arh. St., Buc., M-rea Pângăraţi, III/12.

Cu o trad. rom.
Doc. Nr. 83

Am dat această carte a domniei mele rugătorilor noştri, tuturor călugărilor dela
sfânta mânăstire Pângăraţi, ca ei să fie tari şi puternici cu această carte a noastră
să stăpânească şi să apere şi să păzească vitele lor pe unde este hotarul
mânăstirii, danie dela Alexandru voevod, căci am înţeles că această poiană şi
acest loc au fost ascultătoare de curtea târgului Piatra şi a fost branişte pentru
vitele domneşti dela curte. Şi când a făcut mânăstirea mai sus scrisul Alexandru
voevod, a dat-o să fie mânăstirii şi să asculte neclintit niciodată pe veci.
Iar cine va încerca să clintească şi să strice dania binecinstitorilor domni
şi împuternicirea şi întărirea noastră, acela să dea răspuns înaintea lui
Dumnezeu şi să aibă pârîş pe sfântul marele mucenic Dimitrie în ziua cumplitei
judecăţi a lui Hristos.
Pentru aceasta, altul să nu se amestece înaintea acestei cărţi a noastrc.

Cu o trad. rom.
Doc. Nr. 102

1612 (7120) Februarie 12, Iaşi.

Iată am dat şi am întărit domnia mea rugătorilor noştri, egumenului şi întregului
sobor dela sfânta mânăstirc numită Pângăraţi, dreptele lor ocine şi dedine din
dreptele lor ispisoace de danie şi de miluire dela Petru voevod, trei fălci şi
patruzeci prăjini de vie care sunt la Cotnari, în dealul ce se cheamă Ţombric, pe
care trei fălci şi patruzeci prăjini de vie le-a dat răposatul Andrei hatman acestei
mai sus scrise sfinte mânăstiri pentru pomenirea lui şi a părinţilor lui. Şi mai
sus scrisului răposatului Andrei hatman i-au fost danie şi cumpărătură dela mai
sus scrisul răposatul Petru voevod, pentru cincisprezece mii aspri.
Pentru aceasta, să fie şi dela noi sfintei mânăstiri mai sus scrise, cu tot
venitul. Şi altul să nu se amestece înaintea acestei cărţi a noastre.
Scris în Iaşi, anul 7120 <1612> Februarie 12.
† Domnul a spus.
Voico mare logofăt a învăţat.
Voico logofăt a iscălit <m.p.>
† Ionaşco <a scris>.

Orig. slav, hârtie, filigran, pecete aplicată.
Cu o trad. rom.
Doc. Nr. 103

1612 (7120) Februarie 14, Iaşi.

Scriem şoltuzului şi pârgarilor şi vierilor domniei mele din Cotnari.
Pentru aceasta, dacă veţi vedea această carte a noastră, voi să nu trageţi
pentru nimic un vier al sfintei mânăstiri Pângăraţi, anume Radul, niciun lucru al
nostru să nu lucreze, numai să aibă să asculte şi să lucreze sfintei mânăstiri.
Aşa să ştiţi. Altfel să nu faceţi.
Scris în Iaşi, anul 7120 <1612> Februarie 14.
† Ionaşco logofăt a învăţat.
Arh. St. Buc. M-rea Pângăraţi, III/15.

Cu o trad. rom.
Doc. Nr. 161
<1612 Septembrie 1 — 1613 Aprilie> 7121, Iaşi.
† Ştefan voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei.

Scriem tuturor slugilor noastre, dăbilarilor noştri câţi vor umbla cu slujbele
noastre în ţinutul Neamţ. Cum veţi vedea această carte a noastră, voi să nu luaţi
boi şi vaci pentru alte sate şi alţi oameni ca dabile din aceste trei sate ale sfintei
mânăstiri Pângăraţi, anume Bilăeşti şi Ivăneşti şi Seliştea, ci numai pentru ei şi
pentru capetele lor, iar de alţii pentru nimeni.
Şi mai multă plângere să nu vină la noi. Altfel să nu faceţi.
Scris în Iaşi, anul 7121 <1612 — 1613>.
† Domnul a spus.
† Voico mare logofăt a învăţat.
Acad. R.P.R., DCXLIII/79.
Datat după Voico mare logofăt.
Doc. Nr. 242


Scriem slugilor noastre pârcălabilor de ţinutul Neamţ. Vă dau de ştire că ni se
jeluesc rugătorii noştri, egumenul şi tot soborul dela sfânta mânăstire Pângăraţi,
asupra voastră şi astfel au spus că voi turburaţi satele sfintei mânăstiri şi pe
vecinii lor şi luaţi dela ei gloabele mici, vaci şi porci şi alte gloabe.
Pentru aceea, dacă veţi vedea această carte a domniei mele, voi să
căutaţi să-i lăsaţi foarte în pace, pentru cele mai sus scrise gloabe mici, ci numai
să aveţi să luati alte gloabe, ce se fac pentru tâlhari sau alţi făcători de rele, să
aveţi să-i pedepsiţi: pentru aceasta şi ce vor fi gloabe mici, domnia mea am
lăsat să fie ale călugărilor pentru ciubote.
Astfel scriem, altfel să nu faceţi.
Scris în Iaşi, în anul 7122 <1614> Ianuarie 14.
† Domnul a spus.
Marii boieri au învăţat.

Cu o trad. rom din 1909.
DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNIEI (SEC. XVII)
A. Moldova - VOL. IV (1616-1620)
Doc. Nr. 188

1617 (7125) Aprilie 30.
† Io Radul voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei.

Scriem domnia mea slugii noastre urednicului din târgul Piatra. Cum vei vedea
această carte a domniei mele, voi să lăsaţi în pace, să nu opriţi ce este venitul
morii din Dărmăneşti şi nici să nu opriţi oamenii să macine la moara sfintei
mânăstiri Pângăraţi, pentru că le este danie dela alţi domni de mai înainte.
Aceasta scriem şi mai multă jalbă să nu vie la domnia mea. Altfel să nu
faceţi.
La Iaşi, în anul 7125 <1617> Aprilie 30.
† Însuşi domnul a spus.
† Marele logofăt a învăţat.
† Nuor <a scris>.

Cu o trad. rom. din 1909.
Doc. Nr. 189

1617 (7125) Aprilie 30, Iaşi.
† Io Radul Voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei.

Scriem domnia mea tuturor slugilor noastre dăbilarilor câţi vor merge cu
slujbele domnii mele prin târgul Piatra şi în ocol. Dăm<m>u-vă ştire că ni s’au
jeluit rugătorii noştri călugării dela sfânta mânăstire dela Păngăraţi, pre voi,
dzicănd că au doao sate în ţinutul Neamţului, dătătură dela Pătru vodă, iar voi le
învăluiţi vecinii şi-i trageţi cu ¹) ocolul şi sămtu scriş la ţinut şi plătescu
dabila domnii mele cu ţinutul.
Dirept aceia, deaca veţi vedea cartea domnii mele, iar voi să aveţi a-i
lăsa foarte în pace, să nu-i învăluiţi întru nemică cu ocolul, ce să-i lăsaţi să
plătească şi să hie cu ţinutul.
Aceasta scriem şi mai multă jalbă să nu vină la domnia mea. Altfel să
nu faceţi.
La Iaşi, în anul 7125 <1617> Ap<rilie> 30.
Domnul a zis.
¹) în orig. « şi » în loc de cu.
Arh. St. Buc., M-rea Păngăraţi, III/19.

Orig. rom., hârtie, pecete aplicată.
Doc. Nr. 485

1619 (7127) Iulie 14, Iaşi.
† Cu voia tatălui şi cu ajutorul fiului şi cu săvârşirea sfântului duh. Iată

eu robul şi închinătorul stăpânului meu, Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, Io Gaşpar voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării
Moldovei. Iată am binevoit domnia mea, cu a noastră bună voinţă, cu inima
curată şi luminată şi cu tot sufletul nostru şi cu ajutorul lui Dumnezeu socotind
şi urmând pe binecinstitorii domni din vechime, care au miluit şi au întărit
sfintele mânăstiri, deasemenea şi domnia mea am dat şi am miluit şi am înoit,
dela noi, sfânta noastră rugă şi sfânta mânăstire numită Pângăraţi, unde este
hramul sfântului şi slăvitului mare mucenic, izvorâtor de mir, Dimitrie, cu
gloabele şi cu deşugubinele ce se vor face prin toate satele sfintei mânăstiri. Iar
pârcălabii şi marii vatavi şi globnicii sau deşugubinarii să aibă numai să judece
şi să-şi ia ferie.
Dacă va fi un astfel de om rău sau vinovat de omor sau fie de o altă
pedeapsă, iar boierii să aibă <a-l judeca>1) după lege şi după fapta lui. Iar care
va rămâne cu gloabă după lege, numai să-l judece şi să ia ferie, precum scriem
mai sus, iar altceva nimic să nu ia din gloabe ²) şi din deşugubine, nici
pârcălabii, nici marii vătavi, nici starostii, nici deşugubinarii, nici globnicii, ci
să ia gloabele şi deşugubinele egumenul şi călugării dela mânăstire, după
dreptate, dela cel care rămâne vinovat după lege; să nu ia, nici să prade dela alţi
oameni din sat, care nu vor fi vinovaţi, ci să ia numai dela singur acel care va fi
vinovat şi să nu prade nici pe părinţii lui, nici pe fratele lui, nici pe rudele lui.
Numai dacă vor fi părinţii lui cu fiul lor într-o casă, ei să dea seamă şi
să plătească pentru fiul lor. Dacă însă fiul va fi deosebit de părinţii săi, în casa
sa el să răspundă singur pentru sine, să fie după pravila sfântă: să nu se prade –
zice – tatăl pentru fiu şi nici fiul pentru tată.
Iar după viaţa noastră, cine se va ispiti să strice această întocmire a
noastră, cu care am miluit ruga noastră ca să fie părinţilor rugători pentru haine
şi pentru încălţăminte şi să aibă ei a ruga pe Dumnezeu pentru păcatele noastre
şi iertarea păcatelor şi greşelilor sfântrăposaţilor bunicilor‚ părinţilor noştri şi a
tuturor creştinilor.
Iar acel care va strica această întocmire, să fie blestemat de Domnul
Dumnezeu şi de Sfântul Mucenic Dimitrie şi de toţi sfinţii şi să aibă pârîş,
înaintea judecăţii lui Hristos, pe Sfântul Mucenic Dimitrie, unde este hramul
lui.
Şi altul să nu se amestece, niciodată, înaintea acestei cărţi a
noastre.
Scris în Iaşi, în anul 7127 <1619> Iulie 14.
† Insuşi domnul a poruncit.
<Pe verso slav sec. XVII> Pentru gloabe şi pârcălabi. Gaşpar voevod.
¹) omis.
²) « gloabe » aşa în orig.

Orig. slav., hârtie, pecete aplicată, căzută.
Cu o trad. rom. din 1907 şi un rezumat din 1901.
ACTE MAI IMPORTANTE
PĂSTRATE ÎN ARHIVA MITROPOLIEI ŞI A MĂNĂSTIRII
SFÂNTA MITROPOLIE A
MOLDOVEI ŞI SUCEVEI
NR. 12736
11 SEP. 1946
p.103 / 27 Sept. 1946
SF. MĂNĂSTIRE PÂNGĂRAŢI,
JUDEŢUL NEAMŢ
La raportul Nr. 51 din a.c., vi se face cunoscut că vi se aprobă
acţionarea în judecată a locuitorilor care au ocupat terenul Sf. Mănăstiri în mod
samavolnic, fără să le dea dreptul Legea de Reformă agrară.
Veţi cere Ordonanţă Prezidenţială de evacuarea lor de pe aceste
terenuri.
Veţi arăta Sf. Mitropolii demersul procesului.
MITROPOLITUL MOLDOVEI,
I.P.S. CODREANU
Consilier
Referent,
Cosma L.
IEŞIRE NR.47
DIN OCT. 23 1945
Domnule Prim Ministru,
Cu onoare vin a vă aduce la cunoştinţă, că cu adresa Nr.38 din 18

Septembrie 1945, preşedinţie Cons. De Miniştri că în comuna Pângăraţi Jud.
Neamţ se găseşte un monument istoric, numit M-rea Pângăraţi, cu o livadă care
o înconjoară şi care livadă are o suprafaţă de 32 ha şi această livadă,
comisiunea Agrară a Jud. Neamţ în legătură cu consiliu agrar al com. Pângăraţi,
au găsit de cuviinţă să-l exproprieze, zicând că e pământ de mână moartă;
motivul este că la această M-re a fost instalată la 1872 o închisoare, care
închisoare datează până în preajma războiului 1916/1918. Tot în 1918 se
instalează o filială a sanatoriului Bisericani, la 1939 se face aici depozit de
muniţiuni care se evacuează în primăvara anului 1944.
Aceasta nu ar fi un motiv să i se zică pământ de mână moartă, ci mai
mult dovedeşte că mănăstirile, şi acum ca şi în trecut, la orice cumpănă grea a
ţării au deschis porţile largi şi au sprijinit nevoile ţării şi au găzduit pre vremuri
chiar şi pe Domni care le-au dat mijloace de a rezidi şi le-au şi înzestrat,
precum vedem în orice parte a ţării. Legea agrară din 1945 spune clar că
pământul mănăstirilor nu se expropriază, cum dar aceşti oameni cu atâta
îndrăzneală trec chiar şi peste cuvântul primului Ministru al ţării?
verso
ECSCELENŢII SALE
DOMNULUI PETRU GROZA PRIMUL MINISTRU AL ROMÂNIEI
BUCUREŞTI
Ecscelenţă
Alăturat trimit două ardene în copii a sfintei Mitropolii de Iaşi, prin care
hotărăşte stăriţiei acestei M-ri să intre în posesia livezii şi a terenului de trei
fălcii şi 33 prăjini ce-l are în ţarena comunei.
O chitanţă a percepţie com. Pângăraţi care arată că stăriţiea M-ri
Pângăraţi a achitat la stat pe vara anului 1945 dările acestura terenuri.
O copie proces-verbal a Sftei M-ri Secu, Jud. Neamţ, care arată
numărul Dosarului prin care Sfânta Mitropolie a Moldovei, dă spre folosinţă
Ministerului de Interne Castelu şi terenul livezi, spre a instala o închisoare.
Domnule Prim Ministru vin a vă aduce la cunoştinţă că în zile, 24, 25,

26 Septem. o grupă de 4 oameni:
Ion I. Ghelasa
Vasile Ionaş
Ion a Aniţei (zis Anitasu) şi
Ion Murariu, cu prăjina în mână au parcelat livada Mănăstirii şi în ziua de 18
Octombre, tot aceşti oameni urmaţi încă de alţi 60 alţi oameni au pus stăpânire
pe parcelele ce le-au împărţit sus numiţii.
Am arătat acest caz Sftei Mitropolii de Iaş, Dlui Prefect de Neamţ şi
Preşedinţiei consiliu de Miniştri. Şi nici un răspuns până în prezent.
Acum rămân în aşteptare, dreptului, înaltului, înţăleptului şi hotărât
arden al Ecscelenţi Voastre.
STAREŢ,
PROTOS. IULIAN DANIELESCU
(Completare: )
Comisiunea comunală a încăsat câte 3000 lei pentru fiecare parcelă, sunt circa
65 parcele.
PROCES VERBAL
Astăzi 31 Iulie 1949 subsemnaţii preoţi, asistaţi de autorităţi şi popor,

am oficiat rugăciunile de isprăvitul reparaţiilor bisericii din Mănăstirea
Pângăraţi judeţul Neamţ.
Lucrările de restaurare au fost începute la 1 Mai 1949 şi isprăvite la 31
Iulie 1949 când sau efectuat rugăciunile.
I) Starea bisericii ante instauraţia nem:
1) Acoperişul din şindrilă (draniţe) cat 60 – neulizat(?) în bună stare;
2) Zidul exterior inclusiv pridvorul prezenta 50% eroziuni de intemperii şi
crăpături provocate de cutremurul din 1940 sau depresiunea solului;
3) Lipsind trotuarul şi rigola de piatră dimprejurul bisericii, apa din ploi şi
zăpezi scurgându-se prin extremitatea soclului, în bisericuţa din subsol, a
putrezit aproape 90% interiorul bisericuţei astfel:
a) zidul ros de igrasie
b) podeala putrezită şi
c) obiectele cultice şi catapeteasma, lipsă şi distruse, în aşa fel că
oficierea cultului a fost cu desăvârşire oprită, în această bisericuţă, timp de
peste 70 ani.
3) Interiorul tindei şi pridvorul bisericii–etaj prezentă prelungirile spărturilor
vechi din exteriorul zidului.
4) Lipsa totală a mobilierului şi împrăştierea obiectelor cultice din bisericuţa
din subsol.
II) Reparaţiunile efectuate la biserică, între 1 Mai – 31 Iulie 1949, sunt:
1) Restaurarea zidului exterior, la biserică şi pridvor inclusiv spoitul cu var;
2) Construcţia din nou din lespezi masive de piatră şi rostuite cu ciment a
trotuarului şi rigolei dimprejurul bisericii;
3) Restaurarea totală a bisericii din subsol, astfel:
- înlocuirea grinzilor vechi la duşumea şi amplificarea acestora cu altele noui;
- reparaţia şi completarea podelei;
- înlocuirea treptelor de lemn cu pietre masive de piatră, la intrare în subsol şi
între tindă şi biserică;
- zidirea şi rostuirea cu mortar de var şi ciment a pereţilor roşi de igrasie;
- consolidarea sfintei mese în vechea formă;
- reparaţia şi remontarea catapetesmei, uşilor împărăteşti şi icoanelor aflate
împrăştiate în biserică şi aiurea;
- îmbrăcarea catapetesmei şi icoanelor împărăteşti cu …… metri stofă colorate
şi mătase, transformată în perdele, draperii şi dveră, inclusiv prosoape la
diverse icoane suspendate pe pereţi;
- aşezarea candelelor cu susţinătorile lor;
- aşezarea şi reparaţia strănilor, scaunelor şi analoagelor;
- îmbrăcarea sfintei mese cu trei rânduri de învelişuri: 1 vechi de materie şi 2
subţiri de stofe colorate inclusiv ornarea cu obiectele sacre corespunzătoare
cultului;
- idem proscomidia cu un acoperământ şi obiectele corespunzătoare;
- completarea mobilierului strict necesar: mese, scaune.
Stareţ şi preot slujitor - Protos.Macarie Brebete

Preoţii slujitori locali - Pr. Emanoil Niţă
-Pr. Mihai Gălinescu
-Ierod. Teodosie C.
-Protos. Macarie Brabete
Asistenţi – Ch. Dan

-?
-Mariu Gh. Alex Jitaru
-V. Th. Tulam
-Rucsanda V. Tulam
-V. Radu(?)
Cântăreţi -?
-?
-?
-Pascu N.
-Ion I.Ghe Ghelase
Maiştrii lucrători –Ierod.Teodosie C.
-Ana Rusu
Membrii consiliului economic provizoriu
-econom cont.- Alisandru a Mariei
-casier cont.- D. Gh. Jitaru
Peste 100 credincioşi
ACT DE DONAŢIE
Întocmit de EPISCOPIA ROMANULUI ŞI HUŞILOR – reprezentată

prin Prea Sfinţitul Episcop TEOFIL HERINEANU cu sediul în oraşul Roman
Str. Alexandru cel Bun Nr. 5 – în calitate de donator în următoarele condiţiuni:
I. Donatorul donează Statului Român, Ministerului Sănătăţii, cu sediul
în Bucureşti, Calea Griviţei Nr. 64-66 imobilul cu terenul clădit şi construcţiile
Mânăstirii Pângăraţi, situate în comuna Pângăraţi, raionul Piatra Neamţ,
regiunea Bacău în condiţiunile prevăzute de art. 813 şi urm. Codul Civil.
II. Imobilul şi terenul clădit cu construcţiile care formează obiectul
prezentului act de donaţie, se compune din:
1 (Un) corp de case compus din parter şi subsol, situat la intrarea
principală, N.E. Construcţia e din piatră şi cărămidă, acoperişul cu tablă de fier
colorată, perforată e intemperii. În subsol sunt rămăşiţele fostelor celule
avariate parţial. Camerile, sălile şi antreile diverse ale acestui corp de case, sunt
în număr de 52 (c.z.d.). Mobilierul lipseşte complect. Din punct de vedere al
uzurei reprezintă 60%.
1 (Un) corp de case compus din parter, situat la intrarea principală, sud
est, incluzând, format careu, turnul vechi, sub care sunt urmele fostei băi
domneşti şi atelierile cu bucătăria foştilor deţinuţi. Construcţia este din piatră de
regiune şi cărămidă. Acoperişul este 50% din tablă fier colorată şi 50% din
carton putrezit (gudronat). Are 39 (t.z.n.) camere, ale căror accesorii: uşi,
tocuri, ferestre, sobe, duşumea 80% sunt distruse de războiu şi intemperii. În
general, stare uzurală este socotită 50% şi 80%.
1 (Un) corp de case aflat în paralel cu zidul exterior al cetăţii nord-estic
este acoperită cu tablă fier colorată, lipsă 50%. Construcţia este din piatră şi
cărămidă. În vremea penitenciarului a fost folosit de grajd, etc. Uzura sete
socotită 80%
Întreg imobilul este împrejmuit cu zid de piatră, format patrat. Una
lature este împrejmuită specială din piatră rostuită, restul îl formează pereţii
corpurilor de case, componente imobilului îngrădit, din incintă.
Terenurile:
-virane (incinta)
-clădite, şi
-drumurile principale, şi împrejurul imobilului sunt în suprafaţă de
1.5000 Ha. 84 (?) prăjini.
III. Donatorul garantează donatorului232 titlul de proprietate asupra
obiectului donat precum şi că acesta este liber de orice sarcini şi de orice drept
de orice natură în favoarea unor terţe persoane.
IV. Donatorul va intra în plină proprietate şi posesiune a obiectului
donat, imediat după acceptarea donaţiunii din partea Ministerului Sănătăţii.
V. Toate impozitele taxele, precum şi orice obligaţiuni, privind obiectul
donat şi scadenţe până la data preluării acestuia în posesiunea de fapt, vor fi
suportate de donator.
VI. Donatorul va lăsa toată libertatea celor doi-trei călugări care vor
locui în imobilul din afara cetăţii să-şi continue slujirea religioasă mai departe
în biserica Mânăstirii Pângăraţi.
Imobilul din afara cetăţii mânăstireşti, care va fi folosit de personalul
monahal (2 –3 călugări) slujitor al bisericii, se înţelege corpul de case lipit de
232
A se citi Primitorului, căci altfel fraza nu ar avea sens. Probabil consilierul
cancelariei Episcopiei Romanului nu avea clar sensul cuvântului „donator”. În forma
originală reprodusă aici actul nu are valabilitate deplină suferind de viciu de formă ce-l face
atacabil în instanţă. La punctul VI prin donator trebuie înţeles iar primitor; de asemenea la
punctul V, dacă Statul ar fi acceptat să plătească datoriile unei donaţii primite de pomană.
zidul exterior în rând cu clopotniţa mânăstirii, de lângă porţile principale. Acest
corp de case are 5 (cinci) camere, patru sobe, acoperiş de tablă colorată veche,
construit fiind din cărămidă şi piatră de regiune.
În cadrul libertăţii prevăzute la punctul VI din clopotniţă (ambele
restaurate) în 1949 – 1951)- clopotniţa având următoarele clopote
-1 = 500 Kgr. cu data scrisă 1547
-1 =100 “ “ “ “ 1804
-1 =100 “ fără dată “
Deasemenea se mai înţelege în această libertate, accesul credincioşilor
participanţi la oficiele divine ale bisericii Mănăstirii conform uzului
împământenit, cât şi 3 (trei) ha. teren:
1. fâneaţă şi
2. netrebnic
cedate spre folosinţă temporară, de credincioşii locali, exclusiv pentru
întreţinerea bisericii şi a călugărilor slujitori. În noţiunea acestei libertăţi se mai
înţelege punct principal că donatorului, Ministerul Sănătăţii sa garanteze
această libertate, inclusiv conservarea bisericii, clopotniţei, locuinţei
personalului şi participarea la cult a poporului.
Făcut astăzi 28 Iunie 1951, în dublu exemplar
Donator,
Episcopul Romanului şi Huşilor
Teofil Herineanu 1717.951
Scutit de taxa de timbru
conf. Art. 6
P 1 din Legea N. 6 din
1/I – 949
Ref Şef Barcă
L.S.
Rezumat
Istoria Mănăstirii Pângăraţi începe odată cu cea a Principatului

Moldovei. În timpul domniei lui Iliaş Voievod (1432), fiul Marelui Voievod
Alexandru cel Bun, un călugăr numit Simeon se retrage din mănăstirea
Bistriţa şi întemeiază pe versantul muntelui Păru o sihăstrie purtând numele
său, consemnându-se astfel data primei întemeieri a viitoarei Mănăstiri
Pângăraţi. În anul 1461 acelaşi monah primind ajutor bănesc de la Sfântul
Voievod Ştefan cel Mare, a ridicat aici o primă biserică de lemn. Mai târziu,
în 1560, Voievodul Alexandru Lăpuşneanu a înălţat actuala biserică de
piatră, un turn-clopotniţă şi primele clădiri pentru vieţuirea călugărilor, în
timpul stăreţiei Prea Cuviosului Amfilohie, urmaşul sihastrului Simeon.
Textul aghiografic descriind viaţa acestor doi sfinţi întemeietori ai
Mănăstirii spune că voievodul Alexandru Lăpuşneanu a primit în vis
descoperirea şi porunca de la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie de a construi
pentru obştea ce se nevoia în rugăciune împreună cu Prea Cuviosul
Amfilohie, o biserică purtându-i hramul. Porunca l-a cutremurat pe
Voievod, determinându-l să adune sfatul ţării şi să poruncească, după o
scurtă dezbatere duhovnicească, începerea lucrărilor de construire, oprite la
scurt timp prin urzirile interesate ale unor clerici influenţi. Într-o nouă
descoperire din partea Sfântului Mucenic, acesta îi porunceşte, sub
ameninţarea surghiunului, ridicarea actualei biserici monument, una din cele
mai interesante ca arhitectură în S-E Europei: două biserici suprapuse. Timp
de secole cea de la bază a servit ca tainiţă pentru averile domneşti şi
mănăstireşti ale Moldovei, neavând până spre epoca modernă nici uşă, nici
ferestre.
Biserica propriu-zisă, fără turle, are naosul în cruce acoperit de
calote semisferice, fiind construită pe temelia formată pe arcurile cilindrice
ale celei de jos, formându-se astfel o îndoită structură cultică supraetajată.
Catapeteasma altarului bisericii de sus, singura păstrată actualmente în
muzeu a fost sculptată şi pictată în 1789. Voievodul Alexandru Lăpuşneanu,
dar şi ceilalţi domnitori, îndeosebi Petru Şchiopu, au făcut şi au reînoit
Mănăstirii numeroase donaţii de terenuri. După terminarea zidirii bisericii,
Cuviosul Amfilohie s-a întors la Mănăstirea sa de metanie, Moldoviţa, luând
schima mare cu numele Enoh şi profeţindu-şi sfârşitul vieţii sale la vârsta de
83 de ani. Odată cu biserica, s-a construit un alt monument istoric unic în
Europa, anume turnul clopotniţă, care, din nefericire, s-a prăbuşit la 12 iunie
1996, datorită nepurtării de grijă a echipei de constructori ce efectua
lucrările de consolidare a fundaţiei.
În veacul al XVII-lea Mănăstirea a cunoscut o viaţă duhovnicească
înfloritoare, dezvoltându-se aici o şcoală de dascăli şi de pictură ce a lăsat
spre mărturie câteva icoane păstrate aici sau prin alte mănăstiri şi muzee. În
anul 1642 Mănăstirea a fost restaurată de către vistiernicul Dimitrie Şoldan,
rudă a Voievodului Vasile Lupu, iar mai târziu Stareţul Macarie transformă
tainiţa de la subsolul bisericii în paraclis. O altă mare restaurare şi lărgire a
Mănăstirii a fot efectuată pe la mijlocul secolului al XIX-lea de către Prea
Cuviosul Stareţ Barnaba, ajutat de domnitorul Mihail Sturza.
În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu
secularizarea averilor mănăstireşti şi a vieţii sociale din Principate a început
năpăstuirea acestui loc de închinare. În 1874 Mănăstirea e transformată în
închisoare de reeducare, în 1914 în spital de campanie, în 1918 în Sanatoriu
TBC, în 1928 redevenind, pentru nici 10 ani schit al Mănăstirii Secu. În
1938 se organizează în incinta mănăstirii o cazarmă militară şi un depozit de
muniţie, iar după cel de al II-lea război mondial temniţă împotriva
opozanţilor comunismului, staţiune de cercetări biologice (1956-1982) şi
depozit de plante medicinale (1982-1990), biserica monument fiind închisă
cultului între anii 1956-1982 datorită reclamaţiei cercetătorilor biologi că
sunt deranjaţi de clopote. Toate aceste transformări au fost rezultatul ideilor
“revoluţionare” împrumutate din Apus, începând cu revoluţia franceză, de
către intelectualitatea noastră care, în numele reînnoirii societăţii şi a
modernismului, a dat deoparte propriile tradiţii culturale şi creştine.
Expresie pitorească dar dramatică în acelaşi timp a acestei dezrădăcinări
spirituale a intelectualităţii ţării din acel timp e scrisoarea către tovarăşii
paşoptişti a unuia din reprezentanţii de seamă ai culturii naţionale moderne,
Alecu Russo, prin care cerea, deşi se afla printre nepreţuite cărţi de
spiritualitate consemnat forţat la Mănăstirea Neamţ, să i se trimită ziare
franţuzeşti pentru că se plictiseşte.
După 118 ani de folosire laică a lăcaşului, în anul 1990 Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române autorizează redeschiderea Mănăstirii,
inaugurându-se astfel un lung proces de recuperare juridică, reconstrucţie şi
restaurare efectivă a zidurilor vechilor clădiri, împiedicat adesea de
reprezentanţii vechilor mentalităţi comuniste ce nu doreau existenţa
Mănăstirii. În aceşti ani obştea de aproape 30 de monahi a Mănăstirii a
trebuit să îmbine slujbele şi rugăciunea personală cu munca de şantier şi de
gospodărire proprie sub presiunea opoziţiilor de tot felul din partea acestor
reprezentanţi. Înfruntând necazurile de tot felul şi beneficiind mai mult de
susţinerea morală şi financiară a credincioşilor decât de cea a statului, s-a
reuşit salvarea, de la ruinare în primul rând, a monumentelor istorice –
biserica monument şi corpurile de chilii, ameninţând a se prăbuşi din cauza
crăpăturilor pereţilor şi a infiltraţiilor de ape la temelii, precum şi repictarea
ambelor biserici monument supraetajate.
La începutul noului mileniu aceste biserici au fost resfinţite, după
repictarea lor, primind hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi al
Tuturor Sfinţilor români. S-a început construirea unei noi biserici în paralel
cu continuarea lucrărilor de consolidare şi reînnoire a vechilor clădiri,
încercându-se totodată formarea obştei monahale vieţuitoare în această
cetate misionară a rugăciunii şi a muncii, ce caută să întâmpine şi să
satisfacă nevoile spirituale şi cultice a sute de credincioşi şi pelerini ce o
vizitează şi se închină săptămânal. La intrarea în Mănăstire, milenara
făgăduinţă divină in hoc signo vinces întâmpină pe toţi vizitatorii,
exprimând tocmai datoria sacră şi misiunea vie pe care Mănăstirea se
străduieşte să o împlinească, de răspândire a Cuvântului Adevărului în lume,
ce poate, indiferent de piedicile şi necazurile aduse de vremuri, să reînalţe
din cenuşă şi ruine Biserica întru Slava Celui ce a înviat din morţi.
Summary
The history of the Pângăraţi Monastery begins in the early days of

Moldavian Principalty. During the realm of Ilias Voivode (1432), son of the
great Voivode Alexandru, a monk named Simeon withdrew from the Bistriţa
Monastery and founded on the ridge of the Păru Mountain a hermitage bearing
his name. It is the first dating of the Pângăraţi Monastery. In 1461, the same
monk, having financial support of the Voivode Stefan the Great, erected a
wooden church – the first church at Pângăraţi. Later on, in 1560, the Voivode
Alexandru Lăpuşneanu erects the first church made of stone, a bell tower and
many places for monks to live in. His foundation is connected to the life of
another great religious personality: the archmandrite Amfilohie. A legend says
that the Voivode had a dream in which Saint Demetrios the Great Martyr
appeared and asked him to build a monastery, having the day of his
comemoration as celebration day. At first, the Voivode was thrilled with the
idea. So, he gathered his council and ordered the commencement of the
monastery. But, some influencial peoples tried to stop the project. The saint
appeared to the Voivode again in his dream. And this time he was very angry.
He did not ask, but commended the erection of the church. That experience
strenghtened the Voivode will and so he raised one of the most interesting
churches in Europe: two churches, one in top of the other form the architectural
historical complex. For centuries, the church below served as the treasury room
of the country. Few people knew of its existence. Unlike nowadays, there was
no door at the church below. The spireless church has a vaulted nave with
hemispheric callotes, raised above the functional fundation so that there are two
overlapping worship structure. The altar screen of the church upstairs was
carved painted and gilded later, in 1789. The Voivode made many donations,
mainly land domains. All the rullers that rulled after him agreed to and enabled
these donations. When the building was achieved Amfilohie went to Moldovita,
where he lived until the age of 83. Another historical monument unique in
Europe was built then: the bell tower, which unfortunately, collapsed on the
12th of June 1996, due to the miscarriege of the construction team that was
executing maintaining works.
The Pângaraţi Monastery had an uplifting spiritual life in the 17th
century; an ikone painting school developped, some of the ikones been
preserved until today. Restauration works were carried out in the 17th century
by noblemen such as Dumitru Şoldan or monks such as abbey Macarie. In the
19th century the activity of the abbey Barnaba helped the enlargement of the
building facilities.
This status lasted until the second half of the 19th century. It was then
that the nightmare began. The monk cells became prison cells; the monastery
became prison facility. The atheist rullement began far before the communist
regime. It was when the Romanian inteligentia acquired some „revolutionary”
ideas in France that all changed. Claiming the renewal of the society, traditional
culture was tread upon; in the name of modernism the people was uprooted
from his own traditions. It is of no wonder that in those days an „intelectual”
staying at the Neamtu Monastery among books of unappraisable value, was
asking for French newspapers because he was boring. Thus, at the beginning of
the 20th century the monastery became military hospital in 1914 and sanatorium
in 1918. In 1923, by royal decree the Pângărati Monastery was placed under the
Secu Monastery administration as hermitage. Few priests were kept to perform
the worship services. The communists finished the satanic work: they turned
the monastery into the warehouses of a biological research institute. The
„scientists” claimed they could not focus on their „research” because of the
bells, so… the church was shut down for over 25 years. In 1981 the
communists allowed the reopening of the Lăpuşneanu churches, but the rest of
the buildings were given to the Planta Vorel Laboratory.
After 118 years of no religious life inside the walls of the Pângaraţi
Monastery, in 1990 the Holy Synod of the Romanian Orthodox Church
acknowledged the reopening of the monastery. But the troubles were not about
to come to an end. The monks had to fight in the court of law to chase those
who were unrightfully occupying the precints of the holy place. Communist
mentality of the people living in the proximity of the monastery was to be
changed. Educated in the spirit of denying the existence of God, many people
were against the functioning of a monastery in their village. Especially when
this monastery was lawfully narrowing their right to hold some lands who
became propriety of the Pângăraţi Monastery. That is way during these rough
years the community had to face the hatred of these people. Humblely
accepting the curses from uneducated men, conscient that God had appointed
them to undo the terrifying work of communists and to clear the evidence of
two centuries of national spiritual fall, the monks living here (almost 30
persons, though many have come and gone) gathered their strenghts and
proceeded to reconstructing what had been teared apart and build what was
needed. Firstly, they focused on preserving the historical monument (the
painting was remade inside both the churches of Lăpuşneanu, buildings
foundations were saved from collaps caused by the water infiltration, monk
cells were rebuilt). To carry on this work the money was needed. Along with
some governmental investments the rest of the money came from substantial
donations of the believers. Every step these enthusiastic people took was
accompanied by a dare. Every time they were trying to accomplish something,
something stood in the way. Paciently, with strong belief and devotion they
overcame all stops.
At the beginning of the new millenium the churches of Lăpuşneanu
were reconsecrated after having been repainted. A new church is under
construction and the entire building facilities are being renewed. Moreover, a
community of the living stones of the church is being built: the Pângăraţi
Monastery is a real school of Christian love and brotherhood. Under the wise
leadership of Father Teofil the monastery was attracting more and more
Christians and no Christians to church. Now, under the leadership of the new
Abbot, Arhim. Petroniu Marin, the monastery has become a blessed place of
divine worship and hesychia (spiritual silence). At the entrance the two
millenium old guarantee in hoc signo vinces greets all the pilgrims. The
message the Pângăraţi Monastery is sending to the world is obvious:
Christianity is not about to give up its sacred duty to spread the words of the
Truth. No mater how hursh the times are it will always survive and raise from
the dashes to the glory of The Risen One.
Mic glosar de arhaisme şi termeni specifici
achimite – neadormite, regulă a vieţuirii monahale în care în mănăstire se

slujesc sfintele slujbe tot timpul.
aghiografi – scriitori ai vieţilor Sfinţilor
amăruntul – amănuntul
amintează - a aminti
amu – acum
aprozie – învăţătură, carte (pe cei cu aprozie – pe cei cu carte)
ardenă – adresă, act administrativ dovedind dreptul de proprietate
arendă – cedare temporară a dreptului de exploatare a unor bunuri, în schimbul
unor plăţi
arhondaric – casă de primire a pelerinilor şi oaspeţilor în mănăstire
arnăuţi - soldaţi în Ţările Române
astrucat - aşezat
ban – mare dregător in Ţara Românească; guvernator al Olteniei.

başca – beci; redută, ridicătură de pământ intărită care proteja o fortificaţie în
afara zidurilor ei.
Beizadea – fiu de domn, prinţ
bejenie – fugă (în masă) din calea invaziilor; timpul petrecut ca băjenar
(pribeag din calea invaziilor duşmane, a persecuţiilor politice).
bezmăn – birul cârciumilor; embatic.
bir – taxă plătită turcilor
blagocistivii – binecinstitori
blagoslovenie – binecuvântare
boiarii – boierii
bordeie – case simple din lemn
branişte – pădure rară cu tăiere interzisă; luncă, loc de păşune; moşie
domnească, folosită ca păşune şi fâneaţă
calfe – ucenici
carte – scrisoare de îndreptăţire
catanele – soldaţi
chinovial – comunitar, de obşte
Chipiscă – extract
cimotia călugărească – obşte, comunitate
clironomi – clerici
colacele – darurile, plocoanele, îndatoririle
coşar – îngrăditură de nuiele pentru adăpostul vitelor, cailor şi al oilor; acaret
pentru uscatul şi păstratul porumbului.
cungiurate – înconjurate
dascălul – învăţător; cântăreţ de biserică

Dăbilar – strângător de biruri; perceptor
Danie – donaţie, legat de binefacere
Deşugubinari – ucigaşi, tâlhari; adulterini
Dabile – impozit, dare, bir
Dajdie – bir, impozit, contribuţie
Deală – lucrare
Degând un răstemiu de pace – având un răstimp de pace
Deseatină – măsură agrară rusească folosită şi la noi, egală cu 1,09 ha.
Dijma – dare (impozit) care reprezintă a zecea parte din produsele principale,
percepută de feudal de la ţăranii
dependenţi; rentă plătită de ţăran proprietarului
dregeri – aşezăminte, întemeieri, rânduieli
dispoere – deposedare, spoliere, răpire ; dispoere mortală - lepădarea trupului
prin moarte
Dosloșit – descoperit
Dopros – protocol
Doclad – referat, propunere
eclisiarhie – casă bisericească

eclesiarh mare – exarh
vieţuiri eremitice – sihăstrii
embatic – bir anual perceput cârciumelor
Fălci – veche unitate de măsură pentru suprafeţele agricole, folosită în
Moldova, echivalentă cu circa un hectar şi jumătate.
fer – sabie, armă.
ferie – măsură de capacitate pentru băuturi spirtoase; sărbătoare
Gloabe – mârţoagă; taxă care se plătea în trecut cu scopul de a nu se mai

redeschide un proces.
Globnic – perceptor, strângător de amenzi
Hatman – boier de divan în Moldova, care era însărcinat de domn cu comanda

întregii oştiri, având în acelaşi timp şi funcţia de pârcălab şi portar al Sucevei;
titlu purtat de marii comandanţi ai oştilor polone şi ai celor căzăceşti; boier de
divan în Muntenia, comandant al zapciilor.
Hodul – cursul
holmu/holum – ridicătură de pământ între două laturi; hat, răzor
Hrisov – act domnesc care servea în orânduirea feudală din Ţara Româneasca
şi din Moldova ca titlu de proprietate, de privilegiu, de boierie; carte, zapis.
Hrubă – gaură pe sub pământ; beci, subterană; bordei.
Hultuiţi - altoiţi
Isihaste – pustniceşti
Ieromonah – preoţi monahi.
ierodiaconi – diaconi monahi.
Iliş – impozit care se percepea în Moldova, în orânduirea feudală, asupra
cerealelor.
Ilişar – persoană care strângea ilişul.
ispisocul – document vechi, hrisov, carte domnească, uric, zapis, decret (scris în
slavoneşte).
ispite – încercări
Ispravnic – persoană într-un post de conducere în perioada feudală; logofăt,
vornic, hatman; persoană care strângea banii de la zapcii şi răspundea în faţa
vistierului; prefect.
împopora – înzestra, bucura

îndănui – a da donaţii sau danii cuiva, a înzestra
însămbruind – a da simbrie, a angaja, a tocmi
întărire – confirmare
jalobă – jalbă, cerere, petiție.

jertvelnicu – jertfelnic, altar
jerdii, jirde – unitate de măsură a suprafeţei ....
Knigă – condică
lăcuit – locuit
la leat – la anul
litografisit – litografiat
Liude – om
logofăt – mare dregător, cancelar; secretar, scriitor de cancelarie, grămătic;
vătaf de moşie.
lucoare - strălucire
manufaptură – manufactură, lucru de mână

mazilire – scoatere din funcţie a unui domn sau boier.
mărjinire – « ne au rămas în a noastră mărjinire » - ne-au rămas în preajmă, ca
moştenire.
mărturia hotarnică – referitor la graniţele unei moşii.
metanie – mănăstirea în care un călugăr s-a consacrat vieţii monastice
„metoh pentru marfă“, mitoc – schit sau mănăstire mai mică aflată în
subordinea altei mănăstiri mai mari; capelă; loc de găzduire la o mănăstire.
zile de meremet – obligaţie asupra ţăranilor constând în afectarea unui număr
de zile pentru lucrări de reparaţie şi de întreţinere a drumurilor, a podurilor.
moaşte – relicve sfinte
monahale – călugăreşti
moşia – suprafaţă de teren agricol în proprietatea unei mănăstiri sau a unui
boier.
vândut prin mezat – vânzare publică, licitaţie (a bunurilor unui datornic).
shimnicie – schimnicie (sihăstrie), formă de vieţuire ascetică ţintind restaurarea
integrală a chipului lui Dumnezeu în ascetul consacrat vieţuirii monastice.
năpăşti – năpaste, necazuri
nutreţ - hrană
Obijduit – asuprit
oboară – doborâ, a învinge
obrejie – loc pe malul unui râu; teren, şes.
ocină – pământ moştenit, moşie părintească, proprietate, patrimoniu.
odoare – vase sfinte, lucruri de mare valoare în primul rând spirituală.
Opis – însemnare
paharnic – titlu dat boierului de la curtea domnitorilor români din Evul Mediu,
care avea grijă de băutura domnului, iar în împrejurări deosebite sau la sărbători
îl servea personal pe domn, gustând băutura înaintea acestuia, pentru a se
convinge că nu este otrăvită; titlu dat boierului care strângea la oraş dările de pe
vinul vândut.
Pan – nobil polonez sau mare boier român din Moldova.
păducelul – arbust sau arbore spinos,care se cultivă şi ca plantă ornamentală.
Pârcălab – titlu dat în Evul Mediu în Ţările Române persoanelor însărcinate cu
conducerea unui judeţ, a unui ţinut, a unei cetăţi, având atribuţii militare,
administrative şi judecătoreşti; administrator al satelor boiereşti şi mănăstireşti
în Evul Mediu; (mai tîrziu) primar rural; strângător de biruri, perceptor rural,
staraoste; comnandant al unei închisori, temnicer.
Pârgar – membru în sfatul administrativ al unui oraş sau al unui târg; bătrân,
jurat; vătăşel la primărie; pândar.
Peripiscă – corespondență
pintianul – pintenul unui deal, proeminenţă a reliefului deluros.
Pizmă – invidie, zavistie
Pacinicii – paşnicii
pocrovul – acoperişul
podvoadele – obligaţii la care erau supuşi ţăranii dependenţi în Evul Mediu în
folosul domniei (mai ales în timp de război), care consta în prestaţii (transport,
cărăuşie) sau rechiziţii ale animalelor de tracţiune; încărcături.
pomelnic – carte unde se înscriau numele ctitorilor unui aşezământ, în ordinea
zilelor anului indicându-se fapta de ctitorie.
(o adâncă râpă) poncie – foarte înclinat, abrupt.
poncie (râpă) - abruptă
ponosluia – a pârâ, a reclama; a defăima, a calomnia; a certa, a dojeni, a mustra;
a porecli.
Ponos – împutare
a poprit – a împiedica, a interzice; a reţine cu forţa în timpul unei cercetări
penale; a ţine pe loc, a mobiliza; a delimita.
posluşnici – fraţi novici în mănăstire
Povescă – poroncă
Povodul – îndemnul
Predmet – obiect
pristav – persoană care supraveghea un grup de oameni ce lucrau la o
construcţie; slujbaş cu atribuţii financiare sau juridice; crainic, pristavnic.
Pristăvit – mort, decedat; mortul; s’au pristăvit – au decedat.
Procesiune – cortegiu, alai; ceremonie religioasă în timpul căreia credincioşii
merg în convoi, purtând
diferite obiecte de cult, cântând imnuri religioase sau rostind rugăciuni, pentru a
mulţumi sau a cere ajutorul divinităţii într-o anumită împrejurare.
Proegumen – călugăr care a avut funcţia de egumen; ajutor de egumen.
psălmuiri – psalmodieri
pustnic – călugăr vieţuitor în sihăstrie sau în pustie, eremit
pusticeşti – pustniceşti, eremitice
rabotnicilor – lucrătorilor
raclă – sicriu, coşciug
a răposa – a muri
(sfânta noastră) rugă – sfânta noastră mănăstire
Sălaş – locuinţă modestă; loc imaginar considerat ca sediu pentru sfinţi, fiinţe
supra omeneşti şi morţi; locaş de cult; cătun.
Sănţite - sfinţite
sânte - sfinte
schitişor – diminutiv al schitului, mic aşezământ de vieţuire monastică
numărând până la 12 vieţuitori.
Scripisit – numărat
selişte din ocol - pădure din unitatea administrativ teritorială.
Septemvrie – Septembrie
sfeatnici – sfetnici, consilieri
Sihastrul – călugăr ce vieţuieşte într-un loc pustiu sau nelocuit de alte persoane
sihăstria – locaşul pustnicilor.
sinaxariul – carte care cuprinde pe scurt vieţile sfinţilor; calendar creştin în care
apar înregistrate numele sfinţilor pe zile.
Sprafcă – observație
stariţ – stareţ, egumen.
stânjeni – veche unitate de măsură a lungimii egală cu 1,96 m în Ţara
Românească şi cu 2,23 m în Moldova
soboară – sinoade, concilii
să plece în surghiun – a pedepsi cu exilarea, deportarea; pribegie.
Stâlpări – ramură de salcie verde care se împarte credincioşilor ortodocşi, la
biserică, în Duminica Floriilor; urmaş, vlăstar.
Săcătura – valea, râpa
şoltuz – titlu dat în Evul Mediu, în Moldova, cârmuitorului unui oraş, care era
ajutat în activitatea sa de un sfat format din 6 - 12 pârgari; primar al unui sat.
(cămările şi celelalte) tenanse – dependinţe

tainiţă – loc ascuns, ascunzătoare, încăpere subterană, hrubă.
trapeza – sala de masă dintr-o mănăstire.
Uric Domnesc – moşie boierească sau mănăstirească din feudalism, care se

bucura de privilegiul ereditar de imunitate; act de proprietate veşnică sau de
donaţie; donaţie de moşie făcută de domn unei mânăstiri sau unui particular.
urednicilor – dregătorilor
a se întoarce «la urma lor»; a aduce «la urma lor» – a se întoarce la vatra lor, la
locul lor de vieţuire; boierii să se întoarcă la administraţia lor.
Valahe – româneşti
vatavi – administratori
vatră – loc de vieţuire;
Vărhovnic – întâistătător, primul într-un sinod sau conciliu
Veacinicile – veşnicile
vecinii – ţărani dependenţi; şerb în Moldova, rumân în Ţara Românească.
Videniia – vedenia, viziunea
vieri – îngrijitori de vie
Vigavor – bănat
vistiernic – vistier, depozitar, tezaurar.
voevod – titlu dat domnilor români; domn, vodă; comandant de oaste, capitan;
guvernatorul unei cetăţi, unui ţinut.
voroavă duhovnicească – discuţie pe teme de spiritualitate
vreame – vreme
Zavistiia – gelozie, cearta, invidie, pizma.

Zapiscă – bilet
Znească - a prăznui, să prăznuiască
Bibliografie
- DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNIEI (SEC.XVI) A. Moldova -

VOL.III(1571-1590) Editura Academiei R.P.R., 1951.
- DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNIEI (SEC. XVI) A. Moldova -
VOL. IV (1591-1600) Editura Academiei R.P.R. Bucureşti, 1954.
- DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNIEI (SEC.XVII) A. Moldova -
VOL. III (1611-1615) Editura Academiei R.P.R. Bucureşti, 1954.
- DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNIEI (SEC. XVII) A. Moldova
- VOL. IV (1616 - 1620) Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1954.
- Adresa Stareţului Iulian Danielescu către Prim Ministru Petre Groza NR. 47
DIN OCT. 23, 1945; vezi Addenda.
- Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Adresa Ministerului Sănătăţii din 14 mai
l951.
- Ministerul Învăţământului, Ordin nr. 2271 din 5 nov. l956.
- Proces verbal de recepţie, Inventarul mănăstirii Pângăraţi din 2 mai 1960:
- adresa nr. 2753 din 14 apr. 1960.
- Adresa nr. 1393 din 19 apr. l960 a Universităţii Alexandru Ioan Cuza‚ Iaşi
- Adresa din 27 apr. l960‚ a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
- dosarul de manuscrise nr. 655, Arhiva Naţională;
- Ms. 4612 din Biblioteca Academiei Române, dăruit Academiei Române de
Pimen Georgescu, mitropolitul Moldovei la 11 iun. 1919.
- ordinul mitropolitului Veniamin nr. 280 din 27 febr. 1833;
- ordinului Mitropolitului Sofronie nr. 215 din 7 februarie 1857,
- Arhiva Statului Bucureşti, Ministerul Instr. Moldova, dos. 771/1853.
Cărţi şi studii consultate
*** Monastirea Pângăraţi în Moldova, în “Almanah

de învăţătură şi petrecere”, Tipografia Institutul
Albinei, Iaşi, 1854, p. 58-66. Vezi Addenda
*** Sfânta Mănăstire Bistriţa 1402 – 2002, Neamţ,
România, Trinitas 2002.
Documenta Romanae Historica, A. Moldova,
(DRN)
Aioanei Timotei, Arhim., Ctitori și viețuitori ai Pângăraților, în Ziarul
Lumina 22 martie 2012.
Antoci Siluan, Ierom. Părintele Teofil ctitorul, stareţul şi duhovnicul,
ed. Doxologia, Iaşi, 2013.
Antonovici, Ioan Cuvânt pentru zidirea Mănăstirii Pângăraţi, Un
manuscris din mănăstirea Pângăraţi, judeţul
Neamţului, în ‘Revista pentru istorie, arheologie
şi filologie’ an X, 1909, p. 70-76;
Balint, Mihael Tezaurul Manastirii Bistrita, pierdut in
subteranele comunismului, în România liberă,
18 decembrie 2006.
Balş, G., Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul
al XVI-lea B.C.M.I., an XX1, 1928, fasc. 55-58.
Balş G. Bisericile moldoveneşti din veacurile al XVII şi
XVIII-lea, Bucureşti., 1933
Balş, Gh. Mănăstirea Secu, Bucureşti, 1966.
Bălan Ioanichie, Ierom. Pateric românesc, Bucureşti, 1980.
Bălan Ioanichie, Protos. Mănăstirea Bistriţa, monografie, 1986.
Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti,
Bucureşti, 2001.
Bălan, Ioanichie Vetre de sihăstrie românească în sec. IV-XX,
Bucureşti, 1982.
Berechet Ştefan, Documente slave necunoscute asupra
Mânăstirii Pângăraţi, în Spicuitor în ogor vecin,
an I, fasc. 1-3 Bucureşti, 1930.
Bilciurescu Constantin, Mănăstirile şi bisericile din România cu notiţe
istorice şi gravuri, Bucureşti, 1890
Bobric, I.C. La biserica Schitului Vovidenia din Mănăstirea
Neamţ, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei ,
XLV, nr. 7- 9, 1969.
Bobulescu, C. Vieţi şi Zugravi, Bucureşti, 1940.
Bobulescu, C. Sihăstria Secului şi sihla din judeţul Neamţ,
Piatra-Neamţ, 1942.
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Consideraţiuni istorice privind legăturile
Bisericii Române cu mănăstirile din Muntele
Athos, în rev. Mitropolia Banatului, 3-4 1943
Bogdan I., Sămile, BCI a României, vol. I, 1915.
Bogdan, D.P.; Despre daniile româneşti la Athos, în Arhiva
românească, VI, 1941
Boldur , A. A., Biserica Ortodoxă din Moldova în timpul
domniilor lui Bogdan al-III-lea şi Ştefăniţă, în
rev., Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an XLIII,
1967, nr. 3-4
Bulgar Gh., Gh. Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, ed. Saeculum
Vizual, Constantinescu-Dobridor, Buc., 2002.
Cantacuzino Gheorghe I., Date arheologice şi istorice privind Mănăstirea
Pângăraţi, în Acta Mvsei Petrodavensis,
Memoria Antiquitatis, XXI, Muzeul de Istorie
Piatra Neamţ, 1997. P. 227-251
Cădere Victor G., Însemnări despre unele mănăstiri şi schituri din
Moldova, după cronica Mitropoliei Mo!dovei şi
Sucevei din anul 1857, în “Mitropolia Moldovei
şi Sucevei”, an XL, nr. 9-10, 1964.
Constantin, G.B. Dicţionar geografic al judeţului Neamţu (la
anul 1890), Bucureşti, 1895.
Ciolan, M. Mănăstirea Secu, Iaşi, 1987.
Ciucanu Eustochia, Monahia Mănăstirea Agapia, monografie. Iaşi, 1986
Davidescu Gabriel, Istorie şi viaţă spirituală în zona montană şi
submontană a Neamţului, Editura PIM Iasi,
2005 (coautori: Vasile CHIRICA, Mihai
CUCOLEA)
Diaconu Luca, Arhim, Icoana bizantină a Maicii Domnului de la
Mănăstirea Neamţ, ed. Doxologia, Iaşi, 2010.
Dragoi Macarie, Protos., Un mare nevoitor în spaţiul nostru
transilvănean: Cuviosul Simeon Sihastrul de la
Pângăraţi, „Credinţa Străbună”, an XVI, nr.
9(246), sept. 2006, p.12.
Doroftei Licaş, 1928, Scurt istoric al Mănăstirii Pângăraţi; vezi
addenda.
Dragotescu M. şi Bîrlădeanu D. Monumente istorice de pe Valea Bistriţei, Ed.
Meridiane, 1970.
M. Drăgotescu, Muzee din judeţul Neamţ, Bucureşti, 1974.
Efremov Al. Două icoane din prima jumătate a secolului al
XVII-lea, în Revista Muzeelor,1968.
Ion şi Sofronie zugravii Mănăstirii Suceviţa,
pictori de icoane. Art. în Rev. Muzeelor, 1968.
Gheorghiu Constantin D., “Dicţionar Geografic asupra judeţului Neamţ”,
Bucureşti, Librăria şi Fonderia de Litere Thoma
Basilescu – 1895.
Giurescu, C-tin C. şi Dinu C. Scurtă istorie a românilor, ed. Editura stiinţifică
şi enciclopedică, Bucuresti 1977.
Gorovei Ştefan S. Editor ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT 1504 – 2004,
PORTRET ÎN ISTORIE Carte tiparita cu
binecuvântarea Înalt Prea Sfintitului PIMEN,
Arhiepiscop al Sucevei si Radautilor Sfânta
Manastire Putna, Editura „Musatinii”, Suceava,
2003 ISBN 973-8122-40-6
Holban Maria şi co. editor Călători străini despre Ţările Române, Vol. X
Partea a II-a Ed. Academiei Române, , Bucureşti
2001, p. 981-982, www. dacoromanica. ro
Holbea Ion, preot Mănăstirea Vizantea, 21 decembrie 2008 http://
cgi.forgotten-ealms.net/vlivezi/scurt_istoric.php
Iorga , Nicolae Istoria Bisericii Româneşti, 1908.
Veche artă moldovenească în ţinutul Neamţului,
BCMI, ian.-mart. 1939.
„Încă o ruină de istorie şi artă sub ochii noştri
nesimţitori" în ziarele “Neamul Românesc” anul
1933 şi “Avântul” P. Neamţ din 29 Oct. 1939.
Vezi Addenda.
Iorga Nicolae, Sate şi mănăstiri din România ,ediţia II, ed.
librăriei Pavel Surdu, Bucureşti 1916
Muntele Athos în legătură cu ţările noastre, în
“Analele Academiei Române Memoriile
Secţiunii Istorice”36, 1913 -1914
Lahovariu George Ion, Marele Dicţionar Geografic al României, vol.
IV, Bucureşti, l901.
Lupaşcu, Ilarie, Ierom, Scurt istoric asupra Monastirei Pângăraţi, vezi
addenda.
Mătasă Pr. C. Palatul Cnejilor, ed. Cartea Românească, 1935.
Călăuza judeţului Neamţ, Cartea Românească,
Bucureşti, 1929.
Sate, Biserici şi Boieri la anul 1428 în Judeţul
Neamţ. Extras din Anuarul liceului de băieţi –
Piatra Neamţ pe anul 1935-36.
Mironescu Nicon, Arhim. Istorie pe scurt a monastirei Bisericani, Arh St.
Iaşi, Fond Mitropolia Moldovei, dosar 10/1957,
fila 84, publicat în MMS 9-10, 1964, p. 518.
Mironescu Vladimir, Mânăstirile şi bisericile întemeiate de Ştefan cel
Mare‚ Cernăuţi, 1998.
Moisescu,diac. Prof. I.Gh., Contribuţia românească pentru susţinerea
Muntelui Athos un decursul veacurilor în
rev.”Ortodoxia”2,1953
Moldoveanu Ioan Pr. dr. Istoria monahismului românesc, p. 386 nota 19,
apud. Arhivele Statului Bucureşti, Mănăstirea
Pângăreţi III+92
Mrăjeru, L. Mănăstirea Bistriţa, Piatra-Neamţ, 1936.
Musceleanu Preot Gr., Monastirea Pângăraţi cu hramu Sf. Dimitrie,
ţinutu Neamţu, în “Biserica. Foaie religioasă-
morală”, anul 1862, nr. 31, p. 241-244 şi nr. 32,
p. 250 reluat şi în “Calendarulu Anticu pe anulu
1863”, p. 68-74.
Năsturel P. S., Le Dit’ du monastere de Pângăraţi. Premieres
recherches, în “Buletinul Bibliotecii Române’.
Institutul Român de Cercetări, vol. X (XIV) -
Serie nouă, Freiburg, 1983.
Negrescu, I. D. Limba slavă veche, Bucureşti, 1961.
Nicolescu Corina, Case, conace şi palate vechi româneşti,
Bucureşti, 1979
Papadopoulos Kerameus, A., Documente privitoare la istoria românilor
culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. XIII,
Bucureşti, 1909
Păcurariu, Mircea Pr. Prof. Dr. Istoria Bisericii Române, Ed. IBM al BOR,
Bucureşti, 1992.
Partenie Arhimandrit, Okire istorică asupra fondărei monastirei
Bisericani şi câteva cuvinte despre monastirile
zise închinate cu tablou al bisericii bine
litografisit – Bucureşti, Tip. Oprea Demetrescu
1863.
Petcu, Adrian Nicolae Mănăstirea Vizantea din Vrancea la 1900, 01
Aprilie 2012 http://ziarullumina.ro/manastirea-
vizantea-din-vrancea-la-1900-70742.html
Petrescu-Dâmboviţa, M. Cercetări arheologice şi istorice din zona
lacului de acumulare Bicaz, Piatra-Neamţ, 2003
(V. Spinei ed.).
Popa Neculai Represiune şi rezistenţă în ţinutul Neamţului,
ed. Vremea, Bucureşti, 2000.
Porcescu, Sc. Participarea slujitorilor monahilor şi
monahiilor din arhiepiscopia Iaşilor la lupta
pentru Independenţa României, în Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, LIII, nr. 5-6, 1977.
Preoţescu, Cezar-Mihail, Domeniul Mănăstirii Pângăraţi, lucrare de
disertaţie, Iaşi, 1999.
Pungă, Gh. Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru
Lăpuşneanu, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi 1994
Roseti Radu, Conflictul dintre guvernul Moldovei şi
Mănăstirea Neamţului, II, după 1 iunie 1859,
Extras din Analele Academiei Române Seria II,
tom XXXII, Memoria Secţiei istorice, pp. 1002.
Scorţanu Ştefan, Sondajul arheologic de la Mănăstirea
Pângăraîi, judeţul Neamţ, raport pregătit
pentru a XXVII-a sesiune naţională de rapoarte
privind rezultatele cercetărilor arheologice din
anul 1992, Constanţa, mai 1993;
Serafim, Mitropolitul Isihasmul, tradiţie şi cultură românească, Ed.
Anastasia, 1994.
Ştefan Scorţanu,Ε. Ciubotaru, Sondajele arheologice de la Pângăraţi din anul
1992, comunicare la Sesiunea de comunicări
ştiinţifice dedicată Zilei Naţionale a României,
Muzeul de Istorie Piatra-Neamţ, 18-19
noiembrie 1993.
Stoicescu N., Repertoriul bibliografic al localităţilor şi
monumentelor feudale din Moldova, Bucureşti,
1974.
Suciu Coriolan Dicţionar istoric al localităţilor din
Transilvania, vol. I, Editura Academiei RSR,
Buc., 1967.
Ştrempel, G. Catalogul manuscriselor româneşti, BAR, Buc.,
1978, Ms. 4612: Pomelnicul Mănăstirii
Pângăraţi.
Copişti de manuscrise până la 1880.
Tocilescu Grigore Raporturi asupra câtorva M-ri, Schituri şi
Biserici, 1887, în BCMI, 1889.
Udisteanu Dionisie I., Manastirea Secu. Marturii documentare culese
de la „Arhivele Statului” din Bucuresti, p. 29,
nr. 237. Arhivele Nationale Bucuresti, M-rea
Secu, II/67;
Ungureanu, Gh. Din trecutul judeţului Neamţ, în Anuarul
Liceului Petru Rareş, Piatra-Neamţ, 1935-1936.
Ureche Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. A II-a revăzută,
P. P. Panaitescu, Bucureşti 1958.
Vacaru Silviu Un schit uitat din Muntii Neamtului: Schitul
Nifon.http://www.monumentul.ro/pdfs/schitul%
20nifon.pdf
Varnava, Cuviosul, Arhim. Istoria Monastirii Pîngaraţi, Despre fondaţia şi
fondatorii acestei monastiri, vezi Addenda.
Istoric al schitului Tarcău, scris la 28 martie
1858, în Arh. St. Iaşi, Fond Mitropolia
Moldovei, dosar nr. 10/A anul 1857, fila 82—
86v, publicată de Victor G. Cădere în Însemnări
despre unele mănăstiri şi schituri din Moldova,
după cronica Mitropoliei Moldovei şi Sucevei
din anul 1857, în MMS, an XL 9-10 / 1964, p.
515-517. vezi Addenda.
Vasile, Iulian-Mihail, Roznovul în mărturii documentare (pâna la
mijlocul veacului al XIX-lea)– ed. Alfa, Piatra-
Neamţ, 2011,
Xenopol, A. D. Istoria Românilor din Dacia Traiana, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

Manastirea Pangarati PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manastirea Pangarati PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Protos. Lect. dr.

studiu istoriografic şi aghiologic

ediţie revăzută şi adăugită

studiu istoriografic şi aghiologic

ediţie revăzută şi adăugită

Editura Astra Museum

04 oct 2016, Protos Lect dr. Vasile Bîrzu

Ne bucurăm duhovniceşte văzând că setea nestinsă a credincioşilor

7 Martie 2004 Stareţ,

Protos. Teofil Lefter

Necesitatea întocmirii prezentei lucrări cu caracter istoric dar şi

Întemeierea vetrei sihăstreşti a mănăstirii Pângăraţi a avut loc în

Stareţul mănăstirii din anul 1867, Cuviosul Arhimandrit Varnava, în al

După cei 29 de ani petrecuţi fără biserică, obştea Cuviosului Simeon

O vieţuire plină de sfinţenie şi revelaţii

Cuviosul Anastasie de la Moldoviţa ne relatează despre un adevărat cult

Începând cu anul 1508, aşa cum ne spune Cuviosul Varnava, obştea

Voievodul Alexandru Lăpuşneanu

Având ca ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care iarăşi se

Actele de ctitorie ale Cuvioşilor şi Voievozilor întemeietori ai vetrei

Oricum din textul inscripţiei păstrate, încastrată în zidul de la

Scutul cu pecetea Moldovei din timpul lui Alexandru Lăpuşneanu

Oricum, ce e evident, e faptul că următorul moment important în

Pisania cu inscripţia în slavonă

Despre preocuparea domnitorului Vasile Lupu pentru Mănăstirea

Forma actuală a mănăstirii se datorează activităţii energice a stareţului

Mănăstirea Pângăraţi – gravură din anul 1854 după Almanahul de învăţătură şi

Protos. Luca Diaconu – Durerile naşterii din ruine

După căderea regimului comunist, în cadrul noului context istoric

Prima obşte monahală a nou reînfiinţatei Mănăstiri s-a întemeiat prin

Lupta cu reprezentanţii vechilor mentalităţi precum şi pentru

Pentru a face înţelese condiţiile dramatice ale începutului reîntemeierii

Paralel cu acest conflict izbucneşte cel legat de dreptul legitim al

Prima acţiune de salvare şi conservare a patrimoniului Mănăstirii de

Protos. Teofil Lefter – Durerile renaşterii din dărâmături

Dacă păstorirea Părintelui Luca Diaconu la Pângăraţi începuse în

În pofida atâtor confruntări şi neînţelegeri din partea celor învecinaţi

Lucrările de restaurare începute în anul 1992 continuă şi după un

Specific spaţiului religios în care poporul nostru s-a închegat şi a

Odată ridicată noua ctitorie, Schitul lui Simioan, aşa cum ne dă de

şi 21 noiembrie 1579m fiind mazilit de turci; ordinul de mazilire a sosit la Iaşi la 02

Ctitorie voievodală, mănăstirea Pângăraţi, în paralel cu importantul rol

Icoana fotografiată în mănăstirea Pângăraţi la 1933-1939

Pereche probabil cu aceasta e icoana „Maicii Domnului cu Iisus copil în

Icoana Maicii Domnului „Hodighira”

Icoanele Sf. Mucenici Dimitrie şi Gheorghe

Cele două icoane vechi ce se păstrează încă la Pângăraţi, cu dimensiuni

Tipul de icoană „Deisis” atât de des întâlnit în icoanele vechi descrise

Panaghiar de argint aurit

Stabilirea cu exactitate a „pomelnicului ctitorilor” Mănăstirii Pângăraţi

De la anul 1833 şi până după 1857, stareţ al Mănăstirii a fost, într-o

Relaţiile dintre obştea satului şi mănăstire se îmbunătăţesc temporar

Părintele Irinarh cu un grup de credincioşi

Faţada de sud a bisericii monument pe la 1928

Faţada de vest a bisericii monument pe la 1928

Din anul 1983, când biserica monument e redeschisă cultului ca şi

Recapitulând aceste puţine date istorice ce ni s-au păstrat despre

Sfântul Cuvios Simeon Sihastru

egumen Costandie protosinghel

Ieromonah Ioanichie de la Schitul Ivăneşti cu obştea

Ierom. Antipa David

Alături de aceşti foşti vieţuitori trecuţi la cele veşnice în timpurile

Ieromonah Pahomie Moga şi