Constituţia din 1866

Prima constituţie românească a fost elaborată în anul 1866, în timpul domniei lui
Carol de Hohenzollern Sigmaringen (domn între anii 1866-1881; rege între anii 1881 -
1914) şi a avut ca model textul actului fundamental din Belgia, considerat la acea dată
cel mai democratic la nivel european.

Structurată pe titluri, secţiuni, capitole şi articole, Constituţia înscrie

următoarele principii de bază: suvernanitatea naţională, separarea puterilor în stat,
guvernarea reprezentativă.

De menţionat faptul că, deşi România era sub suzeranitatea imperiului Otoman,
Constituţia nu făcea nicio referire la acest aspect juridic internaţional, de dependenţă
faţă de Poartă.

Constituţia prevedea că „Principatele unite formează un singur stat cu numele de

România” şi că teritoriul statului era inalienabil (nu putea fi instrăinat) şi indivizibil
(nu putea fi împărţit).

Cele trei puteri publice – executivă, legislativă şi judecătorească -, se specifica în

Constituţie, „emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin
delegaţiune”.

Puterea executivă o exercita domnitorul şi guvernul, având la bază principiul

monarhiei ereditare, pe linie masculină şi prin ordinul de primogenitură (primul născut
în familie).

Constituţia acorda largi prerogative domnitorului: dreptul de a numi şi revoca

miniştrii şi înalţii funcţionari publici; conducător suprem al armatei; sancţionează
(aprobarea unei legi de către şeful statului pentru a dobândi un caracter executiv) şi
promulgă legile (a oferi un caracter executoriu unei legi), acordă amnistie (iertarea
pedepsei şi înlăturarea răspunderii penale) şi graţiere (scutirea totală sau parţială de
executarea pedepsei, menţinând însă condamnarea), are drept de veto absolut (drept
de a se opune adoptării unei propuneri sau hotărâri), poate să dizolve Parlamentul (cu

1
condiţia să organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună), conferă decoraţii
şi grade militare; semnează convenţii comerciale vamale şi altele asemenea …

Puterea legislativă este colectivă, formată din domn şi Parlament (numit

Reprezentanţa Naţională). Sistemul parlamentar este bicameral (Adunarea
Deputaţilor şi Senat) şi, datorită votului cenzitar (dreptul de vot este acordat
cetăţenilor în funcţie de averea, veniturile, capitalul bancar sau industrial de care
dispun) se împarte în colegii (Adunarea Deputaţilor avea, iniţial, 4 colegii, ulterior 3,
iar Senatul -2 colegii). Parlamentul votează legile şi are drept de interpelare
parlamentară (procedura parlamentară prin care deputaţii pot să ceară explicaţii unui
membru al guvernului sau întregului guvern); Adunarea Deputaţilor are şi un atribut
special: discută şi votează bugetul de stat (aspect nou faţă de actele cu valoare
constituţională anterioare).

Puterea judecătorească se exercita de către Curţi de Judecăţi şi Tribunale; instanţa

supremă este Înalta Curte de Casaţie; hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în
virtutea legii şi se exercită în numele domnului.

Principiul responsabilităţii ministeriale atesta că legile semnate de domn sunt

contrasemnate de miniştrii (de resort), fiind singurii răspunzători.

Principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti înscrie: libertatea conştiinţei,

cuvântului, presei, de asociere şi întrunire; inviolabilitatea domiciliului; libertatea
individuală vizează prezumţia de nevinovăţie; articolul 7 acorda cetăţenie română
(„Împământenire”) doar creştinilor, iar proprietatea privată este considerată sacră şi
inviolabilă (exproprierea se făcea în situaţii excepţionale de interes public, cu acordul
domnitorului şi cu dreaptă despăgubire); dreptul la educaţie (Învăţământul primar este
obligatoriu şi gratuit).

Concluzie: Constituţia din 1866, prin prevederile şi principiile care stau la baza ei,
poate fi considerată una dintre cele mai liberale din epocă.

Constituţia din 1923

Adoptată în urma desăvârşirii unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României
Mari) şi a modificărilor politice (1881 – România devine regat; 1877 – proclamarea
2
independenţei de stat a României), considerată una dintre cele mai democratice din
Europa perioadei interbelice, Constituţia din 1923 este structurată asemeni celei din
1866 (titluri, secţiuni, capitole şi articole); sunt menţinute o parte din articolele
Constituţiei din 1866, altele dispar şi apar articole noi, care reflectă schimbările
petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

România era stat naţional unitar român, ceea ce confirma unirea provinciilor
româneşti – Basarabia, Bucovina şi Transilvania – cu România, din anul 1918.

România era regat iar regele, împreună cu guvernul, reprezenta puterea executivă.
Prin Constituţia din 1923, în cazul minoratului regelui se instituia o Regenţă alcătuită
din trei persoane, stabilite de rege în timpul vieţii, şi nu prin testament; pe durata
acesteia nu se putea aduce nicio modificare Constituţiei.

În ceea ce priveşte puterea legislativă, se desfiinţează colegiile din Adunarea

Deputaţior şi Senat, datorită legii electorale din 1918, pe baza căreia votul este
universal, direct, egal, secret pentru bărbaţi, începând cu vârsta de 21 de ani (excepţie
făcând femeile, magistraţii şi militarii).

Se prevedea, de asemenea, înfiinţarea unui Consiliu Legislativ, care avea menirea de

a ajuta în mod consultativ, nu deliberativ, la elaborarea şi coordonarea legilor.

Pe baza Constituţiei din 1923 se acorda dreptul de cetăţenie indiferent de religie,

limbă şi etnie; proprietatea privată este garantată; învăţământul primar este obligatoriu
şi gratuit în mediul urban şi rural; zăcămintele subsolului (cu excepţia petrolului) intră
în proprietatea statului.

Celelalte prevederi, principii, drepturi şi libertăţi rămân neschimbate.

Concluzie: legile fundamentale din 1866 şi 1923 au asigurat funcţionarea unui regim
democratic în România.

Constituţia din 1938

Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile parlamentare, niciun partid

politic nu a obţinut 40% din voturi pentru a primi „prima electorală”, Constituţia din
3
1938 este Constituţia în timpul regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi se bazează pe o
concepţie autoritară. Constituţia nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea
executivă.

Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine
diferenţe esenţiale faţă de constituţiile anterioare.

Regele este capul statului; puterea legislativă se exercita de către Rege prin
Reprezentanţa Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.

Constituţia prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana
regelui este inviolabilă; miniştrii lui sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor
fi contrasemnate de un ministru care, prin aceasta, devine răspunzător de ele.

Constituţia declara responsabili pe miniştrii care au contrasemnat actul şi, prin

aceasta, îşi angajează responsabilitatea lor proprie .

În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt deosebit de mari (regele
are atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept de veto absolut,
întrucât putea refuza sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice refuzul
sancţionării acesteia; putea dizolva Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-
un anumit termen; se consacra dreptul şefului statului de a legifera prin decrete-legi;
hotărârile judecătoreşti se execută în numele Regelui.

Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului, este
împărţit în două capitole: „Despre datoriile românilor” şi „Despre drepturile
românilor„. Prioritatea datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi spiritul
constituţiei.

În constituţiile anterioare, românii aveau numai două datorii: de a urma cursurile

şcolii primare şi de a îndeplini serviciul militar.

În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprima articolul care viza organizarea

în judeţe şi este înlocuit cu articolul prin care ţara este împărţită mai întâi în rezidenţe
regale, apoi în ţinuturi.

4
Concluzie: exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile Regelui, căruia îi este
atribuit chiar şi monopolul revizuirii Constituţiei.

Constituţia din 1948

Adoptată în urma abdicării forţate a regelui Mihai (30 decembrie 1947) şi a

proclamării Republicii Populare Române, o „democraţie populară” impusă,
Constitutia din 1948 evidenţiază instituţionalizarea comunismului prin
transformarea treptată a societăţii româneşti după modelul stalinist.

Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, Constituţia din 1948 a avut
un caracter provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, şi
a reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub
controlul statului.

Constituţia prevedea: mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot

deveni proprietatea statului când interesul general o cere; comerţul intern şi extern
trece sub controlul statului; planificarea economiei naţionale.

În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat este Marea Adunare
Naţională (M.A.N.), organul legislativ. Prezidiul M.A.N. este răspunzător faţă de
M.A.N. Guvernul este organul executiv şi administrativ şi dă seama în faţa M.A.N. şi
a Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni.

Instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, tribunalele şi judecătoriile populare;

se suprimăinamovibilitatea (calitate a unui demnitar de a nu putea fi transferat,
înlocuit sau destituit din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.

Constitutia putea fi oridcând modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din
deputaţi, de către Marea Adunare Naţională.

Consecinţe: se naţionalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere,

bancare, de asigurări şi de transport; au fost naţionalizate o mare parte a clădirilor şi
locuinţelor; se face o nouă reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în
numerar) şi se hotărăşte trasformarea socialistă a agriculturii.

5
 Constituţia din 1952

Constituţia din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă de
Uniunea Sovietică.

Prin capitolul introductiv, Constituţia pune la baza existenţei statului român

dependenţa faţă de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie ” baza politicii
noastre externe”.

Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al

României este regimul democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce
muncesc. Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de
Partidul Comunist.

Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri. Justiţia este realizată
de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi
de către tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege.

Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională (M.A.N .), aleasă pe o
perioadă de 4 ani. M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.

Titlul „Drepturile şi datoriile fundamentale aie cetăţenilor” subliniază

preponderenţa statului asupra cetăţeanului şi accentuează mai mult datoriile decât
drepturile.

Dreptul la muncă şi învăţătură, dreptul de supravieţuire (odihnă, pensie) erau mai mult
datorii. Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate),
libertatea demonstraţiilor de masă se exercita „în conformitate cu interesele celor ce
muncesc şi în vederea întăririi regimului democraţiei populare”.

„Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce

muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor în stat”; dreptul de asociere era subordonat
înregimentării sub conducerea P.M.R.

În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea socialistă şi de

„rolul conducător al partidului”.
6
 Constituţia din 1965

România este republică socialistă, teritoriul fiind „inalienabil şi indivizibil „.

Constituţia Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului

Comunist Român, în întreaga viaţă a societăţii.

Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, singurul organ
legiuitor.

În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar
atribuţiile deţinute până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului.

Constituţia din 1991

(revizuită în 2003, prin referendum)

Constituţia a fost elaborată în contextul evenimentelor din 1989 – prăbuşirea

regimului comunist în România şi revenirea la un regim democratic. Noua Constituţie
îmbina tradiţia democratică cu noile principii constituţionale europene.

România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil; forma de

guvernământ este republica semiprezidenţială; suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.

Constituţia are la bază principiul separării puterilor în stat, a sistemului parlamentar

bicameral şi a drepturilor şi libertăţilor democratice.

Puterea executivă este reprezentată de Preşedintele României (veghează la

respectarea Constituţiei) şi de guvem (asigură realizarea politicii interne şi exteme şi
conducerea generală a administraţiei publice).

Puterea legislativă o exercită Parlamentul bicameral, organ reprezentativ şi singura

autoritate legiuitoare; legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare
preşedintelui României.

7
Puterea judecătorească o reprezintă instanţele judecătoreşti – Curtea Supremă de
Justiţie.

Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea individuală, de exprimare, dreptul la

învăţătură, dreptul de vot (de la 18 ani), dreptul de a fi ales; proprietatea este ocrotită
(drept modificat în 2003, când proprietatea devine garantată), dreptul de a fi ales în
Parlamentul European, dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate; interzicerea
pedepsei cu moartea şi a torturii, libertatea de asociere şi de întrunire.

Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul
românesc cu principiile constituţionale europene