ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Romanitate – romanitatea unui popor/neam este dată de descendenţa sa din poporul roman. Popoarele
antice cucerite şi înglobate în imperiul roman au fost supuse unui proces complex de transformare a
caracteristicilor care defineau neamul respectiv, numit romanizare.

Romanizare – proces prin care geto-dacii şi-au însuşit tradiţiile, credinţele, obiceiurile romane şi mai ales
limba latină.

Se poate vorbii de romanitate doar în spaţiile istorice în care procesul de romanizare a fost dus până la
capăt (Britania de exemplu nu a putut fi romanizată)

După 395 când Teodosiu I a împărţit Imperiul Roman, se discută despre două forme de romanitate :

- Occidentală (italieni, francezi, spanioli, portughezi)

- Orientală (români)

Romanitatea românilor – ideea despre descendenţa romană a românilor. Din ansamblul acestei
categorii mai fac parte şi alte idei înrudite :

-continuitatea elementului roman în Dacia de după retragerea lui Aurelian (271-274 d.Hr)

- unitatea de neam a românilor

- latinitatea limbii române

- esenţa romană a unor obiceiuri şi datini populare

- conştiinţa românilor despre originea lor romană

Factorii romanizării :

- Armata romană adusă în Dacia (două legiuni) şi trupe auxiliare cantonate în castre
- Veteranii (soldaţi romani lăsaţi la vatră, stabiliţi în Dacia)
- Coloniştii (aduşi din toată lumea romană şi vorbitori de limbă latină, prezenţi în toate
domeniile vieţii social-economice a provinciei)
- Adiministraţia şi justiţia romană
- Învăţământul în limba latină
- Urbanizarea : oraşele – municipii şi colonii organizate după model roman
- Aşezările rurale : înfiinţate lângă castre fiind de două tipuri – canabae(în jurul castrelor) şi
vicus (sat roman)
- Religia romană : diversă – se practica cultele oficiale ale zeilor romani (Jupiter, Iunona,
Minerva), cultul divinităţilor orientale şi sud-dunărene, menţinerea cultului cavalerilor
danubieni (cult tracic). Se manifestă două fenomene :
 Sincretism religios (contopirea mai multor zeităţi într-o singură divinitate)
 Interpretatio romana (adorarea unor zeităţi dacice sub nume romane)
Etapele romanizării :

Procesul romanizarii s-a desfasurat in trei etape de baza:

- etapa preliminara din sec.II-I a.Chr. - 106 p. Chr.

- etapa decisiva din perioadei de existenta a provinciei Dacia intre anii 106-275 p. Chr.
- etapa finala din perioada antica tarzie, de la retragerea administratiei romane din provincia
Dacia in anul 271-275 pana la definitivarea procesului de formare a comunitatii daco-
romane, in sec. V

Romanitate la Dunărea de Jos

- după 271 daco-romanii continuă să vieţuiască în spaţiul carpato-dunărean, fapt demonstrat

de dovezi arheologice, lingvistice, numismatice, epigrafice; in pararel se intensifică procesul
de romanizare a dacilor liberi;
- consecinţele retragerii aurelieni :
 decăderea vieţii urbane şi retragerea populaţiei în mediul rural
 ruralizarea economiei
 menţinerea legăturilor cu romanitatea sud-dunăreană
 reintroducerea stăpânirii romane asupra unor părţi din Muntenia, Oltenia, Banat în
timpul împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Constantin cel Mare (306-337)
 construirea unor fortificaţii romane sau întărirea celor vechi : Drobeta, Sucidava
(Corabia), Dierna (Orşova)

Etnogeneza

- poporul român face parte din familia popoarelor romanice care a rezultat în urma
amestecului dintre vorbitorii de limbă latină din fostul imperiu roman şi popoare barbare,
băştinaşe sau migratoare
- este unicul popor care reprezintă ramura răsăriteană (orientală) a romanităţii
1. Sinteza daco-romană (prima sinteză)
- A stat la baza formării poporului român şi a limbii române, proces numit etnogeneză
- A avut loc pe un teritoriu vast, la nord şi sud de Dunăre, în fostele provincii Dacia şi Moesia
- A însemnat romanizarea : suprapunerea cuceritorilor romani peste o serie de populaţii
tracice (geţi, daci, moesi); a continuat şi după 271 prin menţinerea legăturilor cu Impreriul
Roman şi prin răspândirea creştinismului
2. Sinteza dintre daco-romani şi migratori (a doua sinteză)
- În perioada migraţiilor populaţiei daco-romane i s-au alăturat populaţii germanice şi slave
- Anul 602 : slavii trec masiv la sud de Dunăre, în Imperiul Roman de Răsărit, unde se
stabilesc, ceea ce determină separarea latinităţii din peninsula Balcanică de cea nord-
dunăreană:
 La sud de Dunăre majoritatea populaţiei romanice este asimilată de slavi
  La nord de Dunare populaţia romanică mai numeroasă a asimilat elementele slave
rămase
- Rezultatul celor două sinteze : formarea poporului român – proces încheiat în linii mari la
sfârşitul sec. VIII.

Limba română – limbă romanică

- La formarea ei au contribuit 3 elemente :

 Substratul daco-moesic (10%)
 Stratul latin (60%)
 Adstratul slav (20%)
- La formarea ei a mai contribuit latina populară (vulgară) vorbită în Dacia, dar şi la sud de
Dunăre
- Iniţial ea a integrat elemente ale limbii dacilor (150-160 de cuvinte referitoare la ocupaţii şi
cadrul natural) şi ulterior se adaugă influenţe slave care nu au modificat caracterul romanic
al limbii române
- Limba română are caracter romanic prin : fondul principal de cuvinte (60% latin) şi structura
gramaticală.

Semificaţia numelui de vlah (din sinteză pag 4)

După formarea românii apar menţionaţi în diverse surse cares subliniază identitatea latină a
poporului român.

Originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri este subliniată în istoriografia Evului
Mediu. Primii autori aparţin lumii bizantine, unde identitatea etnică a românilor era bine cunoscută.
Într-un tratat militar, Strategikon (secolul al VII-lea), datorita limbii, aceştia erau numiti romani, termen
întâlnit mai târziu şi la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) care, în lucrarea
saDespre administrarea imperiului, preciza că “aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din
Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Acest aspect a fost confirmat în cronica sa de Ioan
Kynnamos, care a străbătut teritoriile nord-dunărene: ,,se zice că sunt veniţi demult din Italia”.

La fel ca şi bizantinii, ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii, romanitatea acestora

fiindu-le cunoscută. Notarul anonim al regelui Bela afirma în cronica sa, Faptele ungurilor (Gesta
Hungarorum), că, la sosirea lor, ungurii au găsit în Panonia slavi, bulgari şi “blachi, adică păstorii
romanilor”. La fel, ungurii, conduşi de şeful lor Tuhutum, i-au găsit în Transilvania (sec. IX-X) pe români şi
pe slavi. Un secol mai târziu, Simon de Keza nota în Gesta Hunnorum et Hungarorum, că românii erau în
Panonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila romanii, locuitori ai oraşelor, s-au înapoiat în Italia,
doar “vlahii“, care erau păstorii şi agricultorii acestora, rămânând de bunăvoie în Panonia.

(alţi autori şi referiri la români/vlahi mai gaseşti in sinteză – tabel pag 5)

Romanitatea românilor în viziunea umaniştilor

Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face ca papalitatea să ia

cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la “ritul grecilor”, nelegitm în viziunea curiei
papale. Mai târziu, odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române, interesul european faţă
de români a sporit, manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria
acestora. Poggio Bracciolini a fost printre primii umanişti care au afirmat originea romană a poporului
român. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine şi romane, el a constatat existenţa la românii
nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian.
Contemporanul său, Flavio Biondo, afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că “invocau cu
mândrie originea lor romană“, iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea,
ideea originii romane a acestora a intrat în circuitul ştiinţific european.

Implicarea umaniştilor străini : începând cu sec XV-XVI ameninţarea expansiunii otomane asupra
statelor medievale româneşti a trezit interesul european faţă de problema romanităţii românilor.
Umaniştii s-au implicat pentru trezirea conştiinţei contemporanilor în vederea stăvilirii expansiunii
otomane ce ameninţa Europa. Totodată abordarea romanităţii românilor de către umaniştii italieni se
înscria în demersul acestora de readucere a moştenirii antichităţii.

Istoriografia românească este prezentă prin Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă
europeană, el însuşi de origine română, care în lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care susţine
unanimitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor. Deasemenea, Johannes Honterus, originar
din Braşov, înscrie în harta sa (1542) numele “Dacia” pentru întreg teritoriul locuit de români.

Romanitatea românilor în viziunea cronicarilor

În sec XVII problema romanităţii a fost abordată de marii cronicari români, din nevoia de ai informa pe
contemporani despre trecutul lor, dar şi din nevoia de a combate concepţiile greşite ale autorilor străini
despre români.

Cronicarii moldoveni: Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei şi Miron Costin, în De neamul
moldovenilor, care vorbesc despre originea noastră latină: “De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i
amestecat graiul“. Stolnicul Constantin Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti, precum şi Dimitrie
Cantemir, în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, au subliniat continuitatea de viaţă a dacilor sub
stăpânirea romană, unitatea şi continuitatea românilor.

Romanitatea românilor este o temă care a atras atenţia umaniştilor, cronicarilor şi istoricilor încă din
epoca apariţiei românilor în istorie (Evul Mediu), dar studiile s-au dezvoltat mai ales în epoca modernă şi
contemporană deoarece latinitatea şi continuitatea în spaţiul carpato-danubiano-pontic au fost
contestate din motive politice.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor în epoca modernă şi contemporană (sec XVIII-XX)

Cauzele implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor în epoca modernă sunt legate de :
 - Interesul ştiinţific pentru originea poporului român
- Dorinţa de a demonstra „originea nobilă” a poporului român pentru a obţine drepturi în
Transilvania
- Contestarea drepturilor românilor din Transilvania sub pretextul ca aceştia nu au origine
nobilă, precum ungurii, saşii şi secuii, deci nu pot avea drepturi
- Pentru a combate teoriile eronate

Sec XVIII marchează din punct de vedere politic înrăutăţirea situaţiei în urma instaurării dominaţiei
habsburgice în Transilvania, astfel că originea romană a românilor servea acum drept armă politică în
acţiunile transilvănenilor.

Episcopul român Inochentie Micu invocă în petiţiile sale intitulate Supllex Libellus (1771-1774) originea
latină a poporului român ca argument că avem „origine nobilă”

Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în ţinuturile carpato-dunărene era considerată un

fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi considera pe români
“incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. Dar, pentru populaţia majoritară
a Transilvaniei , începe lupta pentru drepturi politice refuzate secole de-a rândul de către “naţiunile
privilegiate”.Membrii Şcolii Ardelene au elaborat Supplex Libellus Valachorum(1791), memoriu
prezentat Curţii de la Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei,
fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian.

În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, din Istoria Daciei
Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în
întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre,
undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De
aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi
stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică
europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian. Scopul acestor teorii era limpede:
anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea poziţiei
privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui

Istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman (1787), arăta că în Dacia,
după retragerea aureliană, a rămas ,,0 parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de
migrare decât de stăpânitorul got” . De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii “agricultura şi plăcerile
lumii civilizate”. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene(S.
Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu). Din dorinţa de a susţine drepturile românilor în
contradictoriu cu Sulzer, reprezentanţii Şcolii Ardelene au exagerat latinitatea românilor susţinând
originea pur latină (romanică) a poporului român.

Astfel apar conturate în istoriografie două teorii : a continuităţii respectiv teoria imigraţionistă

Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă
tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac,Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată
şi îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor şi va fi denumită
“roesleriană”. Ideile principale susţinute de aceasta caută să demonstreze exterminarea dacilor în urma
războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu
se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau izolati,
Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană; poporul roman şi limba română s-au format în sudul
Dunării.

Teoria autohtonistă sau a continuităţii subliniază originea latină şi vechimea pe aceste meleaguri a
românilor şi a fost susţinută atât de istoriografia română, cât şi de cea străină.

Primul care ia atitudine în faţa teoriei imigraţioniste este Bogdan Petriceicu Haşdeu, cu studiul din 1860
„Pierit-au dacii”, în care susţine supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei,
continuitatea daco-romanilor şi apoi a românilor în tot cursul Evului Mediu la nord de Dunăre.

A.D.Xenopol în lucrarea „Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”, din
1884 afirma că teoria imigraţionistă nu se susţine din mai multe motive :

- toponimia şi hidronimia dacică : arată că dacă daco-romanii ar fi părăsit spaţiul nord-dunărean

s-ar fi pierdut şi denumirile de ape şi de locuri, iar migratorii ar fi ales propriile nume pentru apele şi
oraşele întâlnite;

- asemănările cu albaneza se datorează originii comune traco-ilirice a substratului celor două

limbii;

- faptul că în vreme de mai multe secole (perioada migraţiilor) izvoarele nu-i amintesc pe daco-
romani la nord de Dunăre se datorează prezenţei numeroase a barbarilor care au luat prim-planul
relatărilor;

- nu există nici o atestare documentară a unei migraţii masive de la sud la nord de Dunăre în sec.
XIII, atunci când se presupune că au imigrat românii.

În toată perioada existenţei lor, geto-dacii, daco-romanii şi în final românii au continuat să trăiască în
spaţiul nord dunărean, din acest motiv teoria lui Xenopol ce combate teoria imigaraţionistă se numeşte
teoria continuităţii.

Dimitrie Onciul în 1885, a demonstrat argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de
ambele părţi ale Dunării şi a respins teoria migraţiei medievale a românilor din peninsula Balcanică. El
mai susţine ca mai întâi românii au fost confundaţi cu popoarele ce stăpâneau Dacia, sau sunt amintiţi
sub denumiri arhaice.

În secolul XX se dezvoltă arheologia, mai ales datorită lui Vasile Pârvan, astfel continuitatea este
susţinută şi cu dovezi arheologice. Vasile Pârvan, cu lucrarea „Începuturile vieţii romane la gurile
Dunării” şi „Getica”, aduce contribuţii importante pentru înţelegerea etnogenezei românilor.
De asemenea se remarcă Nicolae Iorga (Istoria Românilor), Al. Rosetti (Istoria limbii române) sau cartea
lui Gh. Brătianu „ O enigmă şi un miracol istoric:poporul român” din 1937, unde arată că apariţia
românilor în spaţiul răsăritean, izolaţii într-o mare slavă, s-a datorat tocmai continuităţii şi a caracterului
romanic foarte puternic. Respinge cu argumente de natură istorică, lingvistică, geografică, etnografică şi
arheologică teoria imigraţionistă.

Adolf Armbruster, este autorul lucrării „Romanitatea românilor – istoria unei idei”, 1972.

Dovezi/idei folosite de istoricii românii pt sustinerea continuităţii

- Toponimia : nume de aşezări daco-romane la nord de Dunăre ce cunosc o locuire

neântreruptă, mai ales în centre urbane precum Sucidava, Dierna, Napoca, Sarmizegetusa;
- Hidronimele : nume de ape de pe teritoriul românesc păstrate într-o proporţie de 80% cu
nume romane (Olt-Alutus, Someş-Samus, Mureş-Maris, Criş-Crisus)
- Existenţa unor inscripţii din Dacia în care sunt prezente nume dacice şi romane dovadă
indiscutabilă a prezenţei geto-dacilor după cucerirea romană – se contrazice astfel afirmaţia
lui Eutropius despre „exterminarea geto-dacilor”
- Prezenţa în armata romană, mai ales în trupele auxiliare a „cohortelor” dacice şi menţiuni
despre răscoalele acestora;
- Descoperirile arheologice (aşezări şi necropole la Napoca, Porolisum-Moigrad) care prin
obiecte şi ritul incineraţiei adeveresc existenţa geto-dacilor;
- Tezaure monetare, a căror acumulare începe înainte de retragerea aureliană
- Răspândirea creştinismului : majoritatea cuvintelor sunt de origine latină, şi este atestată de
numeroase obiecte creştine descoperite, precum cele de la Biertan(Sibiu) – obiect creştin
din epoca lui Constantin cel Mare (sec IV), realizat din bronz şi conţine o inscripţie în lb latină
„Ego Zenovius votum posui” (Eu Zenovie am pus această ofrandă).
- Argumente lingvistice : latinitatea lb române (60% din cuvinte au origine romană)
- Alte dovezi : cronica lui Anonymus (Gesta Hungarorum), menţiunile despre români în
scrierile vechilor istorici

Romanitatea românilor în comunist – extragi câteva idei din sinteză (pag. 12)

Necesitatea studierii romanităţii românilor

Studierea romanităţii românilor este o necesitate deoarece este un element fundamental al etnogenezei
româneşti, iar studierea ei se impune din următoarele motive :

- Oferă informaţii despre originea, formarea şi continuitatea poporului român

- Este un element al conştiinţei colective româneşti
- A reprezentat în epoca modernă o armă de luptă în demersul românilor din Transilvania,
vizând obţinerea de drepturi politice.

Ideea conştiinţei de sine a românilor şi unităţii de neam a devenit în sec XX o permanenţă politică şi a
însoţit naţiunea română în marile evenimente de la 1848, 1859, 1877 şi 1918