CAPITOLUL 1.

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA
CERCETĂRII

1.1. ACTUALITATEA TEMEI

Obezitatea reprezintă o problemă de sănătate mondială cu care se

confruntă atât adulţii, cât şi copiii, din cauza invaziei de alimente nesănătoase,
dar şi a lipsei de informare în privinţa efectelor negative pe termen lung ale
regimului alimentar dezechilibrat.
Obezitatea este o afecţiune medicală în care grăsimea corporală s-a
acumulat în exces, astfel încât poate avea un efect advers asupra sănătăţii,
ducând la o speranţă de viaţă redusă şi la probleme de sănătate. Oamenii sunt
consideraţi obezi atunci când indicele de masă corporală (IMC), o mărime
obţinută prin împărţirea greutăţii unei persoane, exprimată în kilograme la
pătratul înălţimii acelei persoane, exprimată în metri, este mai mare de 30 kg/m2.
Conform OMS, alimentaţia deficientă şi activitatea fizică insuficientă sunt
la originea principalilor factori care implică un risc de boală în Europa. Se
estimează că 80% dintre bolile cardiace, accidentele vasculare cerebrale şi
diabetul de tip II şi 40% dintre bolile de cancer ar putea fi evitate dacă factorii
comuni de risc legaţi de modul de viaţă ar fi eliminaţi (inclusiv fumatul). S-a
demonstrat, ţinând cont de tendinţa crescătoare a obezităţii şi a excesului de
greutate, că Uniunea Europeană cunoaşte o deteriorare a regimurilor alimentare
şi o scădere a nivelurilor activităţii fizice practicate. Datele arată că, dintre cele
27 de state membre, 19 au înregistrat deja indici medii ai masei corporale (IMC)
peste nivelul normal de 25 kg/m2
(http://ec.europa.eu/health/ph_determinants/life_style/nutrition/documents/nutrit
ion_impact_sum_ro.pdf).
Obezitatea apare la copii şi adolescenţi când aceştia au prea multe grăsimi
în corp şi este de obicei cauzată atât de consumul în exces de alimente, cât şi de
lipsa de mişcare. Astfel, gradul de obezitate din copilărie influenţează gradul de
obezitate de la maturitate – copiii supraponderali sau obezi au mai multe şanse
să rămână obezi ca adolescenţi decât copiii mai slabi (Balint T., 2006: 8).
În urma prelucrării datelor de referinţă, experţii OMS estimează că în
lume există aproximativ 22 de milioane de copii obezi, cu vârsta mai mică de 5
ani. În România, la sfârşitul anilor `90 prevalenţa supraponderii a ajuns la 53%
şi cea a obezităţii la 22%. Din păcate frecvenţa obezităţii a crescut printr-o
alimentaţie dezechilibrată. În prezent nu se cunoaşte frecvenţa reală a obezităţii
copilului în România. Conform unui studiu efectuat în partea de vest a ţării prin
examinarea unui număr de 5250 de copii cu vârsta cuprinsă între 3 luni şi 16 ani,
s-au identificat 14,77% copii obezi de ambele sexe în ansamblul populaţiei
cercetate. Frecvenţa pe grupe de vârstă a fost urmatoarea: 18,62% sugari,
15,05% preşcolari şi 14,2% elevi. În functie de sex s-a constatat că nu există
diferenţe semnifivative la sugar şi la copilul mic, dar la populaţia şcolară s-a
1
remarcat o preponderenţă feminină relativă (7,6% fete faţă de 6,6% băieţi),
(http://www.reteteculinare.ro/articole/obezitatea_infantila/).
Alte studii arată că aproximativ 80% dintre adolescenţii supraponderali
vor rămâne astfel şi în timpul vieţii adulte. Aşadar, creşterea incidenţei obezităţii
în rândul adolescenţilor şi copiilor de azi va avea consecinţe serioase pentru
viitor. Obezitatea îl predispune pe copil la apariţia bolilor de inimă, a litiazei
biliare, diabetului zaharat cu debut la maturitate, hipertensiunii, cancerului şi
obezităţii manifestate în timpul vieţii adulte. Copiii obezi suferă mai des din
cauza problemelor ortopedice şi a afecţiunilor căilor aeriene superioare. Şi
aceasta este numai o faţetă a lucrurilor, pentru că aceşti copii se confruntă şi cu
probleme majore pe plan social şi psihologic. Nu întâmplător, creşterea
incidenţei episoadelor depresive serioase, a tulburărilor de alimentaţie, abuzului
de droguri şi suicidului este alarmant de rapidă în rândul adolescenţilor.
Cauzele majore ale obezităţii infantile sunt aceleaşi ca în cazul adulţilor –
sedentarismul, prea multele ore petrecute în faţa televizorului, obiceiul de a servi
gustări şi băuturi răcoritoare între mese, precum şi popularitatea şi accesul la
alimentele concentrate şi procesate. Alimentaţia şi deprinderile legate de stilul
de viaţă sunt probleme ce ţin în primul rând de familie, iar copilul are mare
nevoie de sprijinul familiei sale.
Apariţia marii majorităţi a cazurilor de obezitate infantilă ar putea fi
prevenită, dacă copiii ar fi învăţaţi cu deprinderi sănătoase, elementare, suficient
de devreme, înainte să capete acces liber la bucătărie şi să devină prizonierii
televizorului, (http://orice.info/sanatate/problema-obezitatii-infantile-din-ce-in-
ce-mai-actuala/).
Dacă pentru copiii fără dizabilităţi lucrurile sunt relativ clare privind
greutatea corporală şi tendinţa spre obezitate infantilă, în cazul copiilor cu
sindrom Down lucrurile sunt mai complicate şi ţin de dezvoltarea motorie a
acestora, care se derulează diferit faţă de ceilalţi copii.
Rezultatele studiilor arată că cei cu sindrom Down dobândesc mult mai
greu viteza la mers, echilibrul, forţa, coordonarea ochi-mână, dexteritatea, viteza
de reacţie şi abilităţile motrice grosiere şi fine, comparativ cu copiii fară
dizabilităţi şi asociază problemele de echilibru maturizării întârziate a
cerebelului, dimensiunilor relativ mici ale cerebelului şi ale trunchiului cerebral.
O impresie asupra tonusului realizată combinând detaliile mişcarii pasive
cu poziţiile şi observarea abilităţilor motorii ne arată un anumit grad de
hipotonie la aceşti copii, care poate fi: severă, moderată şi mică.
Reacţiile de sprijin se dezvoltă relativ repede ca un substituent al lipsei
reacţiilor de echilibru. Reacţiile posturale ale acestor copii se dezvoltă întârziat,
iar întarzierea în dezvoltarea motorie devine şi mai mare atunci când nu are loc
dezvoltarea anticipată a reacţiilor posturale între patru şi şase luni.
Aceşti copii dezvolta scheme de mişcare anormale pentru a-şi compensa
problemele motorii specifice.
Cauza principală a problemelor motorii a copiilor cu sindrom Down este
tonusul postural scăzut. Reglarea controlului postural, care permite adoptarea şi
2
menţinerea posturii în timpul activităţilor motorii, este redus şi are efect negativ
asupra co-contracţiilor şi reacţiilor de echilibru. Particularităţile caracteristice
ale acestor copii sunt schemele de mişcare statice şi simetrice, strategiile de
mişcare compensatorii şi lipsa variabilităţii.
Aceste probleme de dezvoltare au un impact major asupra implicării copiilor cu
sindrom Down în diferite activităţi de mişcare. Sunt copii care preferă acţiunile
statice, datorită hipotoniei musculare, a laxităţii articulare, a forţei musculare
scăzute, a tulburărilor de echilibru, etc. Combinat cu o alimentaţie
necorespunzătoare, tendinţa să devină copii supraponderali există şi este mai
mare decât în cazul celorlalţi copii,
(https://www.scribd.com/document/52751064/Educatie-fizica-adapatata).
Educaţia fizică, adaptată nevoilor şi particularităţilor funcţionale ale
fiecărui copil, asigură un mediu favorabil pentru dezvoltarea copilului pe diverse
planuri: motric (dezvoltarea forţei, coordonării, rezistenţei la efort), psihic
(creşte imaginea şi stima de sine), intelectual (stimulează gândirea şi învăţarea),
social (stimulează comunicarea şi lucrul în echipă); toate influenţele concurând
la îmbunătăţirea nivelului de independenţă şi calităţii vieţii copiilor cu sindrom
Down.
Toţi specialiştii în domeniu recomandă ca abordare terapeutică a acestui
flagel instalat în rândul copiilor, tinerilor şi adulţilor, necesitatea schimbării
stilului de viaţă, adoptarea unei alimentaţii sănătoase şi efectuarea constantă a
unui program de exerciţii fizice bine gândit.

1.2. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Alegerea acestei teme reprezintă o provocare pentru mine, ca şi viitor

kinetoterapeut, în condiţiile în care doresc să scot în evidenţă rolul benefic pe
care îl are exerciţiul fizic terapeutic efectuat corect şi constant în tonifierea
musculară, pentru prevenirea obezităţii infantile şi în lupta cu kilogramele
nedorite, instalate deja, pornind de la cunoaşterea particularităţilor de creştere şi
dezvoltare a copiilor cu sindrom Down, a incidenţei obezităţii în rândul acestora
şi a efectelor negative ale acestei afecţiuni asupra sănătăţii pe termen lung.
Provocarea a devenit şi mai interesantă deoarece subiectul cercetării este
un copil supraponderal cu sindrom Down, pe care l-am cunoscut cu 3 ani în
urmă, când am început activitatea de voluntariat.
Practicarea exerciţiilor fizice, începută în prima copilărie şi continuată
fără întrerupere pe toată durata creşterii şi dezvoltării, contribuie la dezvoltarea
armonioasă a corpului şi a funcţiilor aparatului respirator şi cardio-vascular,
îmbunătăţeşte funcţiile nutritive şi de eliminare, influenţează favorabil funcţiile
intelectuale moral-volitive şi afective, formează caracterul şi desăvârşeşte
personalitatea.
Aceste particularităţi mi-au solicitat o dată în plus cunoştinţele teoretice şi
practice, aşa încât rezultatele nu au întârziat să apară.

3
CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A
PROBLEMEI STUDIATE

2.1. SINDROMUL DOWN – DEFINIŢIE, CLASIFICARE, CAUZE

DEFINIŢIE
Sindromul Down (trisomie 21) reprezintă o afecţiune cromozomială (o
afecţiune din naştere, care este prezentă la copil încă din momentul conceperii)
cauzată de prezenţa unui cromozom 21 suplimentar. Cromozomii sunt structuri
microscopice prezente în fiecare celulă din fiecare ţesut al organismului. Ei
poartă planul tuturor caracteristicilor pe care le moştenim. Acest plan este purtat
sub forma un mesaj codat prezent într-o substanţă chimică denumită ADN. La
om, sunt 23 de perechi de cromozomi în fiecare celulă, 46 în total. Un set de 23
de cromozomi se moşteneşte de la tată iar celălalt set de 23 de la mamă.
În 1959, geneticianul de origine franceză, profesorul Jérôme Lejeune, a
descoperit că sindromul Down era cauzat de prezenţa unui cromozom 21 în plus,
rezultând astfel un număr total de 47 de cromozomi în loc de 46
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Sindrom_Down).

CLASIFICARE
Sindromul Down este produs de trisomia cromozomului 21 şi mai exact
de trisomia regiunii 21q22 (numită şi DSCR-Down Syndrome Critical Region).
Analiza citogenetică poate evidenţia mai multe variante: trisomia 21 liberă şi
omogenă, trisomia 21 liberă şi în mozaic cromozomial, trisomia 21 prin
transolocaţie Robertsoniană neechilibrată, trisomia 21 parţială (fig. 1) .
Trisomia 21 liberă şi omogenă apare în 92-95% din cazurile de sindrom
Down şi constă în prezenţa unui cromozom 21 suplimentar la nivelul tuturor
liniilor celulare. Se produce prin nedisjuncţie meiotică, cel mai frecvent maternă
şi în special în meioza I. Cariotipul în aceste cazuri este normal, incidenţa
acestei forme de trisomie depinzând de vîrsta mamei. O mamă sub 20 de ani are
riscul de la 1 la mie de a da naştere unui copil mongoloid, în timp ce la o mamă
în vârstă de peste 40 de ani, acest risc ajunge la 20 la mie.
Trisomia 21 liberă şi în mozaic cromozomial apare în 2-3% din cazuri
şi se caracterizează prin prezenţa a doua linii celulare distincte genetic, una cu
46 de cromozomi şi o alta cu 47 de cromozomi, ce conţine şi un cromozom
suplimentar 21. Acest tip de trisomie liberă şi în mozaic apare prin nedisjuncţie
postzigotică sau, extrem de rar, prin pierderea unui cromozom 21 într-o parte din
celulele ce derivă dintr-un zigot trisomic. În această varietate de trisomie, riscul
viitoarelor sarcini, la o mamă care a născut un astfel de copil este crescut, iar
dacă unul din păriniţi este purtătorul trisomiei 21 cu mozaicism, riscul creşte
considerabil.

4
 Fig. nr. 1 Trisomie 21
(http://www.futura-sciences.com/fr/definition/t/medecine-2/d/trisomie-21)

Trisomia 21 prin transolocaţie Robertsoniană neechilibrată apare în

3%din cazuri, prin translocaţie de fragmente între cromozomii 21 şi cei din
grupa D (cromozomii 22, 14, 15) sau din grupa G (cromozomii 22, 23) prin
mutaţie spontană sau mai rar moştenită de la mamă. Formula cromozomială în
aceste cazuri este de 45 cromozomi, având doar un singur cromozom 21. La
părinţii acestor copii cariotipul este normal în 1/3 din cazuri. Când tatăl este
purtătorul acestei varietăţi de translocaţie, riscul ajunge până la 10 %.
Trisomia 21 parţială este foarte rară şi reprezentată în cadrul
sindromului Down prin prezenţa unui cromozom 21 suplimentar care se află în
deleţie pe braţul q (http://www.doctortipster.com/3349-down-syndrome-
mongolism-or-trisomy-21.html).

CAUZE
Factorii favorizanţi în apariţia sindromului Down la copii pot fi:
 vârsta înaintată a mamei: sarcina la femeile peste 35 de ani prezintă un
risc crescut pentru a avea un copil cu Sindrom Down tip trisomia 21; acest
risc creşte continuu cu înaintarea în vârstă;
 vârsta înaintată a tatălui: cercetătorii din domeniul medical investighează
legatura dintre vârsta tatălui şi riscul de a avea un copil cu Sindrom
Down; studiile recente indică faptul că dacă tatăl are vârsta mai mare de
40 de ani şi mama mai mare de 35, ei au un risc crecut de a avea un copil
cu Sindrom Down;
 fratele/sora cu Sindrom Down: femeile care au deja un copil cu Sindrom
Down tip trisomia 21 au un risc de 1% de a mai avea un copil cu această
afecţiune;
 mama cu hipotiroidie;
 întârzierea mintală, anomaniile neoplazice sau diverse anomalii
congenitale ale mamei;
 tulburarea segregării cromozomilor indusă viral poate explica creşterea
incidenţei naşterilor de copii trisomici după epidemii de hepatită (Popescu
O., 1980).

5
 2.2. PARTICULARITĂŢI ALE COPILULUI CU SINDROM DOWN
– SIMPTOMATOLOGIE, DEZVOLTARE MOTORIE

SIMPTOMATOLOGIE
De obicei sindromul Down este diagnosticat clinic în perioada neonatală
sau la sugar, datorită dismorfiilor evocatoare care, deşi variază la diferiţi
pacienţi, realizează un aspect fenotipic caracteristic. Exista mai mult de 50 de
trăsături caracteristice ale Sindromului Down.
Simptomele fiecărui copil variază ca număr şi severitate. Simptomele pot
include: durere la nivelul gâtului, limitarea mişcărilor gâtului, senzaţie de
slăbiciune la nivelul braţelor şi picioarelor, dificultăţi de mers, modificarea
controlului sfincterian.
Caracteristicile generale ale majorităţii copiilor cu Sindrom Down sunt:
 statura mică: copilul are de obicei un ritm de creştere mai lent, iar la
vârsta adultă, înălţimea este mai mică decât media;
 tonus muscular scăzut (hipotonie): un copil poate avea mai puţină forţă
musculară decât alţi copii de aceeaşi vârstă; tonusul scăzut al musculaturii
abdominale determină, de asemenea, protruzia stomacului; în mod
normal, la copil musculatura gastrică se tonifică progresiv până în jurul
vârstei de 2 ani;
 hiperlaxitate ligamentară;
 gât scurt, gros cu ţesut adipos şi piele în exces: de obicei, această trăsătură
devine mai puţin evidentă pe măsură ce copilul creşte;
 braţe şi picioare scurte şi îndesate: unii copii pot prezenta un spaţiu mai
larg între degetul mare şi degetul al doilea de la picior;

 un singur pliu la nivelul părţii

centrale a palmei: acesta este numit
pliu palmar transvers sau linia
simiană;
 torace cu bază largă, mameloane
plate, coaste displazice;
 abdomen mare, flasc, datorită
hipotoniei musculare, promenient,
cu hernii si diastaza drepţilor
abdominali.
Fig. nr. 2 Caracteristici generale
(http://www.consultatii-medicale.ro)

Trăsăturile faciale distincte se întâlnesc frecvent la copiii cu sindrom

Down şi sunt reprezentate de:
 urechi cu formă modificată: de obicei mici şi jos inserate;

6
 gura şi limba anormal constituite: limba copilului poate protruziona
parţial, iar cerul gurii poate fi foarte arcuit şi îngust; buze groase, limbă
voluminoasă, salivare abundentă (fig. 2);
 fantele palpebrale sunt scurte, oblice în sus şi în afară;
 punte nazală aplatizată: porţiunea aplatizată a nasului situată între cei 2
ochi este frecvent înfundată;
 pupile situate median faţă de axul orbitei, realizînduneori aspectul unui
strabism;
 pete Brushfield: un fragment tisular pe porţiunea colorată a ochiului (iris);
aceste pete nu afectează vederea;
 părul este rar, distrofic, casant;
 dinţi atipici şi încovoiaţi: dinţii copilului pot să apară mai târziu şi într-un
mod neobişnuit (http://www.sfatulmedicului.ro/Boli-genetice/sindromul-
down-mongolismul_247).

Afecţiunile asociate întâlnite la copiii cu sindrom Down pot fi:

 nivel de inteligenţă sub normal, care afectează aproape fiecare copil cu
Sindrom Down, dar de obicei este doar uşor până la moderat; retardul
mintal sever este rar;
 afecţiuni cardiace: aproximativ 50% dintre copiii cu Sindrom Down se
nasc cu afecţiuni ale inimii; majoritatea sunt diagnosticate la naştere sau
la puţin timp după aceasta (defect septal atrio-ventricular, ventricular sau
interatrial) (fig. 3);

Fig. nr. 3 Afecţiuni asociate

(https://www.google.ro/search?q=prevenire+sindrom+down)

 afecţiuni gastrointestinale: stenoză duodenală, boala celiacă;

 afecţiuni genito-urinare: penis mic, malformaţii renale;
 boli endocrine: hipotiroidism sau hipertiroidism;
7
  boli de sânge şi imunologice: leucemie, deficienţe imune variate;
 afecţiuni metabolice: diabet, obezitate;
 sterilitate la băieţii cu sindrom Down;
 boli oculare: cataractă, astigmatism, miopie, strabism, glaucom;
 susceptibilitate pentru alte probleme medicale, cum ar fi infectii
respiratorii, afectarea auzului şi probleme dentare;

DEZVOLTAREA MOTORIE
În studierea dezvoltării motorii a copiilor cu sindrom Down s-au făcut
cercetări extinse şi variate asupra factorilor care influenţează dezvoltarea lor
motorie. În acest sens, ponderea este deţinută de problemele motorii specifice,
dintre care un rol important îl ocupă hipotonia musculară (fig. 4), dezvoltarea
anormală a reflexelor, instabilitatea şi obezitatea.
Nu trebuie însă neglijate nici limitările sociale şi cognitive determinate de
anomaliile cordului congenital, problemele senzitivo-motorii şi hipermobilitatea
articulaţiilor.Astfel, la copiii cu sindrom Down, în poziţia decubit ventral apar
probleme în menţinerea posturii contra forţei de gravitaţie, mai ales în
stabilizarea poziţiei ridicate a capului, realizarea posturii „păpuşa joasă” şi a
„păpuşii înalte”, la care se adugă incapacitatea de stabilizare a trunchiului.
Cauzele acestor probleme sunt hipotonia, dar şi hipotonia relaţionată la
procesele de control postural, cum ar fi stabilizarea co-contracţiilor, precum şi
dezvoltarea întârziată a reacţiilor de auto-îndreptare.

În poziţia decubit dorsal se remarcă

Fig. nr. 4 Hipotonia musculară
(https://www.google.ro/search?q=prevenire+sin
drom+down)
incapacitatea de ridicare a membrelor de pe
suprafaţa de sprijin şi absenţa activităţii de
flexie în trunchi, cauzele acestor probleme
fiind tot perturbări în reglarea posturală şi
hipotonia.
Hipotonia şi co-contracţiile insuficiente
determină de asemenea absenţa rotaţiei
trunchiului în timpul rostogolirii, pusă pe
seama faptului că nu există o disociere între
centura scapulară şi cea pelvină, iar rolul
membrelor inferioare este relativ scăzut.

În timpul deplasării târâş-înainte pe podea apar probleme de stabilizare a

articulaţiilor transpusă prin faptul că membrele inferioare nu asigură propulsia
înainte. Se dezvoltă astfel scheme de mişcare şi postură deviante, având drept
cauză tot co-contracţiile insuficiente datorate hipotoniei.
Copiii cu sindrom Down realizează o schemă de mişcare simetrică în
poziţia şezând, cu membrele inferioare depărtate şi sprijinul înainte al
membrelor superioare, ca o compensare a lipsei rotaţiei şi extensiei trunchiului,
precum şi a absenţei posturii şezând lateral.
8
 Ortostatismul se realizează cu probleme de stabilitate şi echilibru fiind
menţinut în primii ani cu genunchii extinşi, pentru ca mai târziu să se observe un
usor flexum în şold şi genunchi. În ceea ce priveşte ridicarea în ortostatism însă,
ea se realizează prin mişcări compensatorii simetrice fără rotaţia trunchiului şi
cu maximul de sprijin posibil.
Mersul se desfăşoară cu membrele inferioare mult depărtate, în care
şoldurile prezintă o rotaţie externă, fără rotaţia trunchiului şi cu probleme de
coordonare a plantelor şi gleznelor (Lauteslager P., 2005: 83).
Copiii cu sindrom Down, după Robănescu N. (1974), sunt apatici,
dezinteresaţi, cu înţelegere dificilă şi memorie mecanică. Vorbesc cu întârziere,
au un limbaj sărac, vocea răguşită caracteristică. De obicei sunt afectivi,
sociabili, sensibili la frumos, dar incapabili de un efort în această direcţie. Au un
simţ al ritmului bun, plăcându-le muzica; pot realiza activităţi de rutină; nu fac
faţă unor situaţii noi care implică factori stressanţi; au toleranţă redusă la
frustrare.
În ceea ce priveşte caracteristicile intelectual-cognitive, copiii cu sindrom
Down au un coeficient de inteligenţă cuprins între 20-70; prezintă probleme
legate de conceptul de număr, în aprecierea şi operarea cu noţiuni temporale
„ieri”, „azi”, „mâine”; memoria le este deficitară; îşi însuşesc limbajul târziu (pe
la vârsta de 4 ani); datorită mărimii limbii şi a problemelor de dentiţie, vorbirea
le este greoaie având dificultăţi de pronunţie (Albu C., Albu A., Vişan A., 2008).

2.3. OBEZITATEA: DEFINIŢIE, CLASIFICARE, AFECŢIUNI

ASOCIATE

Obezitatea este o anomalie metabolică manifestată prin creşterea masei

ţesutului adipos consecutivă unui bilanţ energetic pozitiv (dezechilibru între
aportul nutritiv carbonic şi cheltuielile energetice), cu predominanţa consecutivă
a lipogenezei faţă de lipoliză, şi un exces ponderal de peste 20% în raport cu
standardele recomandate.
Definiţii cunoscute ale ale obezităţii:
 definiţia fiziologică – un subiect obez este acela la care ţesutul adipos este
hipertrofiat;
 definiţia medicală – este obez orice subiect la care o pierdere ponderală
este susceptibilă să provoace o ameliorare a stării generale, a unei funcţii vitale
sau chiar a prognosticului vital;
 definiţia statistică – un subiect este obez când el cântăreşte mai mult decât
o greutate socotită ideală sau recomandabilă pentru talia, sexul şi vârsta sa;
 definiţia psihosocială sau estetică – este obeză orice persoană care crede
că, prin slăbire, îşi poate modifica într-un mod avantajos forma sa fizică,
fizionomia, şansele de viaţă, comportamentul afectiv, viaţa sa intimă, (Moţet D.,
2010:42).

9
 Obezitatea în general, poate fi definită ca un exces de lipide în compoziţia
corpului, produs prin creştere de volum (hipertrofie) şi mult mai rar, a numărului
de adipocite (hiperplazie), rezultând în chip firesc creşterea greutăţii corporale.
Pentru obezitatea infantilă există o serie de criterii definitorii:
a) este o tulburare de nutriţie a sugarului, copilului şi adolescentului;
b) este datorată unei discrepanţe între aportul caloric şi cheltuielile de energie
ale individului;
c) din punctul de vedere al datelor antropometrice se caracterizează prin exces
de greutate faţă de talie sau raportat la vârstă (o depăşire egală sau mai mare de
20% a greutăţii ideale);
d) modificarea de compoziţie corporală cea mai caracteristică este constituită de
excesul de ţesut adipos, reprezentând rezultatul depunerii energiei în exces sub
formă de trigliceride de depozit;
e) fiziopatologic, tulburările cele mai întâlnite sunt cele metabolice şi endocrine,
reprezentând răspunsul fiziologic al organismului la excesul caloric al dietei;
f) este asociată uneori cu alte semne de malnutriţie, în special malnutriţia
proteică şi deficitul de fier.
Pentru definirea obezităţii este util indicele de masă corporală (IMC), care
reprezintă raportul dintre greutate (în kg) şi pătratul înălţimii (în m2). IMC ideal
se situează între 10 şi 25 kg/m2 (între 20 şi 27 kg/m2 după 50 de ani). Se
vorbeşte de obezitate când acest indice este mai mare de 30.
Cele mai utilizate definiţii, stabilite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii
(OMS) în 1997 şi publicate în 2000, oferă următoarele valorile pentru IMC:
<18,5 – subponderal; între 18,5 şi 24,9 – greutate normală; între 25 şi 29,9 –
supraponderal; între 30 şi 34,9 – obezitate clasa I; între 35 şi 39,9 – obezitate
clasa a II-a; ≥ 40 – obezitate clasa a III-a.
Aceste definiţii ale OMS au fost modificate de anumite organizaţii
particulare. Literatura chirurgicală împarte „clasa a III-a” de obezitate în
categorii ale căror valori sunt încă disputate. Astfel, orice IMC ≥ 35 sau 40
înseamnă „obezitate severă”, un IMC de 40–45 înseamnă „obezitate morbidă”,
un IMC de ≥ 45 sau 50 înseamnă „super obezitate”.
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Obezitate)
Obezitatea poate fi clasificată după mai multe criterii, astfel:
Raportată la cauzele care o generează, obezitatea poate fi de două feluri:
 obezitate exogenă sau simplă – este datorată supraalimentaţiei şi
sedentarismului, are o pondere mai crescută cu cât vârsta este mai înaintată şi nu
este însoţită în fazele iniţiale de modificări ale stării de sănătate, dar ulterior se
poate asocia cu cele mai diverse şi mai grave complicaţii. Acest tip de obezitate
se pretează cel mai bine kinetoprofilaxiei primare şi secundare.
 obezitate endogenă – este generată de tulburări nervoase sau dezechilibru
glandular endocrino-metabolic.
Obezitatea poate fi de asemenea: generală sau parţială şi: uşoară
(greutatea ideală este depăşită cu 10%), medie (greutatea ideală este depăşită cu
20%) sau mare (greutatea ideală este depăşită cu 30%).
10
 Luând în calcul faptul că gradul de obezitate depinde fie de numărul de
adipocite, fie de creşterea în volum a acestora, fie de ambele situaţii, Bjornthorp
(citat de Brukner I., 1980) clasifică obezitatea în: obezitate hiperplazică,
obezitate de tip hipertrofic şi obezitate de tip mixt.
Obezitatea hiperplazică (rar întâlnită), exprimată prin creşterea numărului
de adipocite, depinde de supraalimentaţia primită în perioada copilăriei.
Numărul de adipocite se stabilizează în jurul vârstei de 20-23 ani şi rămâne
definitiv, ceea ce se schimbă fiind volumul adipocitelor.

Obezitatea de tip hipertrofic (cu

caracter tranzitoriu), exprimată în
creşterea de volum a adipocitelor, se
întâlneşte la adult, odată cu reducerea
activităţii fizice, fără a se reduce şi
alimentaţia. Astfel, surplusul caloric se
transformă în trigliceride de rezervă,
care se depun în adipocite, mărindu-le
Fig. nr. 5 Creşterea în volum a adipocitelor
volumul. (fig. 5) (http://www.sfatulmedicului.ro/galerii-foto/masa-
corporala-ideala_392)

Obezitatea de tip mixt (des întâlnită), asociază creşterea numărului de

adipocite (din perioada copilăriei) cu creşterea în volum a acestora, care poate
avea loc oricând în timpul vieţii.
Raportând felul de depunere a stratului adipos la principalele regiuni ale
corpului se diferenţiază: obezitatea de tip superior (predominant masculină), în
care depunerile se situează la nivelul feţei, cefei, trunchiului şi foarte puţin la
nivelul membrelor; obezitatea de tip mijlociu (predominant feminină), în care
depunerile se situează la nivelul abdomenului, sub ombilic, pe şolduri, fese şi
coapse; obezitatea de tip inferior, în care depunerea stratului adipos se află la
nivelul bazinului şi membrelor inferioare.
Obezitatea din exces alimentar, aşa-zisă şi primară, trebuie diferenţiată de
obezitatea apărută ca epifenomen sau secundară altor afecţiuni, aceste forme
fiind foarte rare.
Studii efectuate asupra pacienţilor obezi au arătat că un mare procent al
obezităţii este determinat de factori psohogeni. Este vorba de obezitatea
psihogenă, în care este incriminat cel mai obişnuit factor psihogen şi anume:
ideea foarte răspândită că obiceiurile alimentare sănătoase cer trei mese pe zi şi
mfiecare dintre ele trebuie să fie îndestulătoare. „Mulţi copii sunt forţaţi să
deprindă acest obicei de către părinţi foarte insistenţi, ca apoi aceştia să continue
astfel tot timpul lor”, (Balint T., 2006:54).
Din punct de vedere clinic, în obezitate, la început este prezent doar
excesul ponderal ca atare, pus în evidenţă de aspectul somatic, evidenţierea
pliului cutanat şi a greutăţii corporale. Ulterior, pe primul plan trece
simptomatologia diferitelor complicaţii, şi anume:
11
  Complicaţii cardio-vasculare, cea mai întâlnită fiind hipertensiunea
arterială ca o reacţie de adaptare la faptul că volumul de oxigen, care la obezi
nu creşte proporţional cu surplusul de grăsime, nu ajunge să irige în mod optim
patul vascular mărit;
 Complicaţii respiratorii, cea mai frecventă fiind apneea în somn care
presupune oprirea temporară a respiraţiei în timpul nopţii datorită obturării
căilor respiratorii superioare. Potrivit studiilor, 25 din 100 de copii
supraponderali prezintă tulburări respiratorii în timpul somnului.
 Complicaţii metabolice, prin diabetul zaharat, care apare în primul rând
datorită excesului alimentar în glucide ce duce la creşterea glicemiei.
 Complicaţii ortopedice, exprimate prin: alunecarea capului femural
(epifizioliza femurală superioară), care apare atât la adolescenţi în urma creşterii
accelerate în înălţime, dar şi la copiii obezi şi se manifestă prin şchiopătat şi
dureri la nivelul şoldului, coapsei şi genunchiului; şi piciorul plat care se poate
combina cu piciorul talus-valg.
 Complicaţii hepatice şi biliare, frecvente la copiii obezi fiind afecţiunile
vezicii biliare care dau dureri abdominale.
 Complicaţii ale sistemului nervos central, apar în timpul obezităţii
constituite având ca simptome: cefaleea, vertijul, slăbiciunea generală. „Pot
apare de asemenea tulburări psihice cum ar fi: anxietatea, fobiile, obsesiile,
corelate cu stima de sine scăzută şi marginalizare socială, care vor continua şi la
maturitate”, (Balint T., 2006:61).

2.3.1. Proprietăţi morfo-fiziologice privind structura obezităţii

Ţesutul adipos este unul din elementele cele mai importante ce

influenţează greutatea corporală şi reprezintă 18% din greutatea totală a
individului normal, (fig. 6).
Ţesutul adipos a fost considerat multă vreme ca un ţesut inert de depozit,
adică, un ţesut la nivelul căruia nu se produce nici un proces metabolic.
Cercetările din ultimii ani au stabilit că celulele adipoase au activitate
asemănătoare cu a celorlalte celule din organism, (fig. 7).

Fig. nr. 6 Anatomia celulitei Fig. nr. 7 Adipocite (celule grase în ţesutul adipos)
(http://www.bodybuilding.com/fun/science-unlocks- (http://gandeste-rational.blogspot.ro/2010/07/album-
cellulite-1.htm) imagini-microscopice-din.html)

12
 Dar activitatea lor cea mai importantă constă în metabolizarea grăsimilor
din alimentaţie, în cea mai mare parte.
Ţesutul gras este format din celule, numite adipocite, vase sanguine şi
nervi. Masa ţesutului adipos depinde de numărul şi volumul de adipocite astfel:
 numărul adipocitelor variază cu vârsta, crescând în primele săptămâni de
viaţă, până în jurul vârstei de 25 ani, când are tendinţa să se stabilizeze şi să
rămână constant toată viaţa.

Nivelul la care se produce

stabilizarea numărului de
adipocite depinde de:
alimentaţie, de regimul de
activitate fizică, de echilibrul
nervos, de factori genetici, de
boli ale sistemului nervos.
 volumul adipocitelor este
determinat de cantitatea de
trigliceride depozitate în
adipocite, fiind rezultatul
Fig. nr. 8 Mărirea în volum a adipocitelor
(http://www.espace-beaute.ro/Endermologie_Cellu_M6.html) echilibrului energetic al
corpului, (fig. 8)
În obezitate, depunerea de ţesut gras este generalizată: segmentar, în
interstiţiile dintre organe, în seroase, etc. Depozitarea grăsimii nu este însă
uniformă, anumite teritorii fiind interesate cu precădere:
 la cap şi gât – obrajii, regiunea submentonieră, regiunea subhioidiană,
ceafă.
 la torace – regiunea mamară, deltoidiană, preaxilară, suprascapulară şi
subclaviculară.
 la braţe – faţa lor posterioară.
 la abdomen – etajul superior, dar mai ales cel inferior.
 la bazin – creasta iliacă superioară, adâncitura retrotrohanteriană, pubis,
polul infero-intern al feselor.
 la membrele inferioare – coapsele şi faţa internă a genunchilor.
Grăsimea corporală pe care o regăsim în corpul uman este de două tipuri:
ţesutul adipos alb şi ţesutul adipos maro. Majoritatea grăsimii stocate de corp
este constituită de ţesut adipos alb.
Ţesutul adipos maro este mai închis la culoare deoarece conţine o
preponderenţă relativă de mitocondrii, părţi ale celulei unde este oxidată (arsă)
grăsimea. Astfel, ţesutul adipos maro este principalul ţesut consumator de
energie al corpului, convertind caloriile din grăsime în căldură.
Grăsimea corporală se poate clasifica în: grăsime esenţială şi grăsime de
depozit.

13

Fig. nr. 9 Dispunerea ţesutului adipos alb şi maro
(http://www.topculturism.ro/grasimea-cum-se-depune-si-cum-
poti-sa-scapi-de-ea/)
Grăsimea esenţială este
localizată în zone ca: măduva
oaselor, inimă, plămâni, ficat,
rinichi şi împrejurul fibrelor
nervoase. Grăsimea esenţială
reprezintă cam 3% din totalul
grăsimii corporale la bărbaţi şi
de 3 ori mai mult din totalul
grăsimii corporale la femei, dacă
includem şi grăsimea specifică
sexului. Grăsimea specifică
sexului se găseşte la femei în
sâni, pe coapse şi şolduri.

Grăsimea de depozit se găseşte sub piele şi ne putem dispensa de mare

parte din ea, nefiind neapărat necesară corpului, (fig. 9).
În esenţă, diferenţa între aceste două tipuri de ţesut este diferenţa dintre a
câştiga sau pierde în greutate. Ţesutul adipos alb este locul primar de stocare a
energiei. Altfel spus, pur si simplu caloriile pe care le mâncăm în exces şi nu le
utilizăm sunt stocate ca energie potenţială sub formă de grăsime. La adulţi,
ţesutul adipos maro, pe de altă parte, este implicat în consumul de energie, mai
degrabă decât în stocarea de energie. Afectează metabolismul global al
organismului şi este responsabil pentru stabilirea ratei metabolismului
corpului, sensibilitatea la creşterea în greutate şi sensibilitatea la insulină.
Bărbaţii au tendinţa să depoziteze mai multă grăsime în zona abdominală,
în timp ce femeile depozitează mai multă grăsime pe fese, coapse şi şolduri.
Asemenea diferenţe sunt datorate hormonilor, estrogenul favorizând depozitele
tipice la femei, iar testosteronul la bărbaţi.
(http://www.topculturism.ro/grasimea-cum-se-depune-si-cum-poti-sa-scapi-de-
ea/)
Sub aspectul constituţiei, palparea ţesutului adipos subcutanat oferă o
gamă largă de varietăţi, şi anume: senzaţie fermă, elastică ce întinde
tegumentele şi dă bolnavului senzaţia de încorsetare şi senzaţie moale, pufoasă,
flască ce cutează tegumentele şi formează falduri, uneori adevărate şorţuri de
grăsime (Balint T., 2006:33).

2.3.2. Cauzele favorizante şi declanşatoare apariţiei obezităţii la copii

Obezitatea infantilă se poate defini ca fiind o stare în care organismul

copilului acumulează excesiv grăsimile de rezervă, pe care le repartizează în
mod generalizat la nivelul ţesutului gras subcutanat (pe trunchi, abdomen şi
rădăcinile membrelor), precum şi în alte regiuni (precardiacă, mezenterică).
Ca şi la adulţi, în apariţia obezităţii la copii se disting două tipuri de
cauze, şi anume: cauze declanşatoare şi cauze favorizante.
14
  Cauzele declanşatoare ale obezităţii infantile sunt: supraalimentaţia,
menţinerea greutăţii corporale, acumularea de ţesut adipos, factorii psihici,
factorii hormonali.
Supraalimentaţia copilului este unul din factorii cei mai importanţi ai
oricărei forme de obezitate, care conduce la importante perturbări metabolice,
fiind tot atât de dăunătoare ca şi subnutriţia lui. Chiar dacă excesul nutritiv, mai
ales cel în substanţe energetice, este bine tolerat la vârste mici, influenţele sale
nefavorabile se recunosc, de cele mai multe ori, în perioada de vârstă adultă,
când şi posibilităţile terapeutice sunt limitate. Supraalimentaţia proteo-calorică,
dar mai ales excesul de glucide, sunt factorii de risc cei mai importanţi ai
obezităţii, ştiind faptul că plăcerea pentru dulciuri este mare în rândul copiilor.
Menţinerea greutăţii corporale în limite normale are o deosebită
importanţă pentru sănătatea copilului, dar mai ales pentru perioada lui ulterioară.
Greutatea copilului, ca şi criteriu antropometric, capătă o anumită semnificaţie
dacă se raportează procentelor medii de vârstă şi sex, în corelare cu talia şi unele
dimensiuni circulare şi transversale, mai ales la pubertate. În aceste condiţii se
poate vorbii de o greutate medie, dar nu ideală, cu variaţii de plus sau minus de
până la 8-10% faţă de corespondentul mediu etapei respective de vârstă.
Ţesutul adipos deţine un rol fundamental în cadrul metabolismului lipidic
şi glucidic, motiv pentru care prezenţa până la un anumit grad de dezvoltare a
acestui ţesut este strict necesară. Multiplicarea excesivă a adipocitelor din
ţesutul adipos are loc sub influenţa directă a excesului nutritiv, care se exercită
în perioada copilăriei, cu atât mai intens cu cât vârsta copilului este mai mică.
Obezitatea, instituită în perioada de vârstă adultă, când multiplicarea
adipocitelor a încetat, iar numărul lor a devenit fix, se realizează exclusiv pe
seama creşterii volumului lor.
Factorii psihici au un rol deosebit de important, intervenind în
modificarea automatismelor comportamentale, dorinţa de a mânca fiind sub
impulsul simţămintelor legate de cerinţele organismului, dar şi al practicii şi a
mentalităţilor din familie, a gustului şi a plăcerii pentru un anumit mod de
alimentaţie, pe când abţinerea faţă de unele excese se află sub controlul
conştient al cumpătării.
Factorii hormonali sau metabolici (insulina, catecolaminele, hormonii
suprarenalieni şi cei tiroidieni) „intervin în rezervele nutritive privind
acumularea sau utilizarea lor, în raport cu caracterul negativ sau pozitiv al
bilanţului energetic”, (Balint T., 2006:40).
 Cauzele favorizante ale obezităţii infantile sunt: factorii familiali,
factorii constituţionali, predispoziţia genetică, greutatea mare la naştere, modul
de alimentaţie, activitatea fizică redusă, factorii psihologici.
Factorii familiali se referă la faptul că riscul apariţiei obezităţii la
descendenţi este numai de 10% dacă ambii părinţi nu sunt obezi, după cum el
creşte la 40% dacă unul din ei prezintă această stare şi la 80% când amândoi
suferă de obezitate.

15
 Factorii constituţionali sunt reprezentaţi de tipurile constituţionale ale
copiilor care sunt predispuse la obezitate şi anume: tipul endomorfic (întâlnit la
fete în adolescenţă) şi biotipul morfologic brevilin, cu un schelet bine dezvoltat,
însoţit de o masă musculară bine dezvoltată.
Predispoziţia genetică se referă la faptul că în familiile cu copii adoptaţi
deşi există aceleaşi condiţii alimentare, dezvoltarea copiilor diferă de cea a
părinţilor respectivi, înregistrându-se în rândurile lor cazuri de obezitate.
Greutatea mare la naştere, peste media obişnuită, poate constitui un
factor predispozant important.
Modul de alimentaţie deficitar, exprimat prin numărul redus de mese
dintr-o zi, determină o mai accentuată activitate a lipogenezei şi deci tendinţa
spre obezitate.
Activitatea fizică redusă din perioadele primilor ani de viaţă sau de
şcoală, când copiii desfăşoară o activitate predominant statică, dar şi
întreruperea din diferite motive a activităţii fizice intense pe care o desfăşoară
copiii sportivi, este de asemenea incriminată în apariţia obezităţii.
Factorii psihologici sunt reprezentaţi de impulsurile copilului pentru
anumite alimente (dulciurile, pastele făinoase, ciocolata, etc.), „impulsuri care,
deşi nu pot fi stăpânite în mod voluntar, mai sunt încurajate şi de părinţi
câteodată”, (Balint T., 2006:48).

2.4. METODE ŞI PROCEDEE KINETOTERAPEUTICE

APLICATE ÎN COMBATEREA OBEZITĂŢII LA COPIII CU SINDROM
DOWN

Obezitatea la copii este neglijată de foarte mulţi părinţi, copiii ajungând în

perioada adultă să aibă o motivare medicală a curei de slăbire, nemaiputând să
suporte eforturile fizice intense şi de lungă durată. De altfel este ştiut faptul că la
copilul supraponderal se întâlneşte o scădere a activităţii fizice comparativ cu
persoanele normoponderale.
De aceea, profilaxia primară şi cea secundară a obezităţii comune este
considerată drept cea mai redutabilă armă şi se transpune într-un regim
alimentar corespunzător şi un program complex de exerciţii fizice, aplicate în
perioada copilăriei, a căror formă, amplitudine, intensitate, durată şi viteză de
execuţie sunt subordonate scopului de realizat.
Exerciţiile de gimnastică medicală în cazul obezităţii infantile pun
accentul pe exerciţiile respiratorii, abdominale şi articulare, pe de o parte, iar
pe de altă parte, pe exerciţiile cu caracter aplicativ cu un rol deosebit pentru a
face ca recuperarea să fie mai atractivă.
Exerciţiile din gimnastica articulară vizează în principal articulaţiile, dar
au rolul de a stimula în acelaşi timp funcţiile musculare şi nervoase, prelucrarea
ţesuturilor periarticulare, activarea circulaţiei şi a schimburilor nutritive locale.
Exerciţiile de respiraţie au scopul de a umple plămânii cu aer mai mult
şi mai bine, de a antrena muşchii respiratori, de a amplifica mişcările toracelui şi
16
ale diafragmului, de a exercita şi menţine elasticitatea plămânilor, de a mări
ventilaţia pulmonară şi de a activa schimburile gazoase în plămâni şi în ţesuturi.
Acest tip de exerciţii stimulează deopotrivă mica si marea circulaţie a
sângelui şi influenţează favorabil funcţiile organelor din torace şi abdomen.
Gimnastica abdominală este o metodă foarte importantă a gimnasticii
medicale „aplicată în tratamentul obezităţii la copii datorită rolului său de
stimulare a peristaltismului, de tonifiere a muşchilor abdominali, de diminuare a
ţesutului adipos de la acest nivel, de menţinere a forţei şi supleţei normale a
coloanei vertebrale, precum şi pentru profilaxia ptozelor viscerale şi a
constipaţiilor”, (Balint T., 2006:88).
Exerciţiile cu caracter aplicativ ce pot fi aplicate cu succes în obezitate
la copii sunt: mersul şi alergarea, exerciţiile de târâre, săriturile, căţărările şi
trecerea pe sub/peste obstacole. Ele sunt de mare importanţă datorită
caracterului de joc pe care îl au şi pentru că elimină monotonia din cadrul lecţiei.
Unul dintre mijloace asociate folosite pentru combaterea obezităţii, mai
ales în condiţiile desfăşurării unui program activ de exerciţii fizice, este
stretchingul.
Stretchingul este un sistem modern de antrenament şi implică mai ales
mişcări care întind părţile mobile ale muşchilor şi articulaţiilor. El trebuie
efectuat lent, fără încordare. Exerciţiile de stretching efectuate corect constituie
un sistem de antrenament care măresc forţa şi rezistenţa muşchilor şi îi ajută să
rămână flexibili.
Etapele de lucru în kinetoprofilaxia secundară a obezităţii se diferenţiază
în funcţie de scopul urmărit în: etapa lipolitică, etapa musculo-poetică şi etapa
de întreţinere. Mijloacele aplicate vor fi şi ele diferite.
În etapa lipolitică sau de topire a grăsimilor, scopul mijloacelor
kinetoprofilactice constă din activarea consumului de energie al copilului obez.
La început se urmăreşte reacţia organismului la efort şi numai pe baza creşterii
capacităţii fizice a obezului se poate mări intensitatea şi volumul efortului în
funcţie de particularităţile individuale. Mijloacele principale din această etapă
vor fi exerciţiile fizice cu efect lipolitic. Conţinutul lipolitic al exerciţiilor rezidă
în antrenarea unui consum energetic crescut, mărind durata şi intensitatea
reacţiilor de oxidare la nivelul celulelor şi ţesuturilor, consum realizat pe seama
rezervelor adipoase din vecinătatea şi din interiorul grupelor musculare
solicitate.
În etapa musculo - poetică se va urmări în principal dezvoltarea morfo-
funcţională a musculaturii trunchiului (spate, abdomen, torace) şi a membrelor
inferioare şi superioare. Vor fi prelucrate toate grupele musculare în toate
planurile şi axele de mişcare.
În etapa de întreţinere se urmăreşte păstrarea şi consolidarea
rezultatelor obţinute în primele două etape şi prevenirea recidivelor. „Pentru a
obţine rezultatele scontate, adică acelea de a menţine o greutate normală şi o
musculatură tonică şi trofică este nevoie de o participare constantă şi activă la
efectuarea programelor de gimnastică medicală”, (Balint T., 2010:134).
17
 Ca formă metodică de aplicare a gimnasticii medicale se va folosi lecţia
de gimnastică medicală.
Lecţia de gimnastică medicală se alcătuieşte pe acelaşi cadru ca lecţia de
educaţie fizică, respectând principiile pedagogice, fiziologice şi igienice ale
procesului instructiv-educativ.
Conţinutul de exerciţii al lecţiei de gimnastică medicală este subordonat
scopului urmărit în cele trei etape descrise: partea iniţială (pregătirea
organismului pentru efort), partea fundamentală (antrenarea principalelor grupe
musculare interesate prin exerciţii efectuate activ, activ cu rezistenţă, la aparate
şi prin exerciţii aplicative) şi partea finală (revenirea organismului după efort).
Gradarea şi dozarea efortului se realizează în mod specific atât prin volumul
exerciţiilor, cât şi prin intensitatea cu care se execută acestea, aşa încât lecţia să
atingă un efort mediu cu tendinţe spre cel maxim, peste limita posibilităţilor.
Gradul de intensitate al efortului trebuie să fie individualizat, având în vedere
permanent gradul de pregătire fizică, sexul şi vârsta copilului.
Succesiunea exerciţiilor în cadrul lecţiei este următoarea: exerciţii de
încălzire; exerciţii de echilibru; exerciţii active libere, active cu rezistenţă, cu
obiecte portative, la aparate, executate succesiv din stând, pe genunchi, şezând,
culcat, atârnat şi din nou stând; exerciţii aplicative; exerciţii de relaxare.
Nu se va trece la executarea unui program de exerciţii fizice fără avizul
medicului specialist care trebuie să constate exact forma de obezitate a copilului
precum şi existenţa altor complicaţii în care efortul fizic este contraindicat.
Practicarea exerciţiilor fizice trebuie să se facă cu măsură, progresând
încet şi evitând oboseala. „Programul de recuperare va fi continuu şi susţinut, nu
se va urmări obţinerea unor rezultate spectaculoase, întrucât, slăbind prea mult,
copiii şi tinerii se simt obosiţi, îşi pierd energia şi buna dispoziţie”, (Moţet D.,
2011:161).

2.5. ROLUL EXERCIŢIULUI FIZIC TERAPEUTIC ÎN

TONIFIEREA MUSCULARĂ A COPIILOR SUPRAPONDERALI CU
SINDROM DOWN

Creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a întregului corp, atitudinea

şi comportamentul în mişcare sunt influenţate în mod favorabil de practicarea
raţională a exerciţiilor fizice. Folosirea acestora în scop profilactic, dar şi
terapeutic este cu atât mai importantă şi necesară în timpul procesului de
creştere şi dezvoltare a corpului, proces în care apariţia primelor semne de
obezitate, precum şi a altor tulburări este frecventă. Unul din obiectivele
importante urmărite printr-un antrenament eficient este acela de a modifica
aspectul ţesutului adipos în exces, (fig. 10).

18
 a) înainte de antrenament b) după antrenament

Fig. nr. 10 Tipuri de ţesut adipos (înainte şi după un antrenament fizic)

(http://age.bjmu.cn/old/Web/anti-aging-systeme/www.anti-aging-systeme.com/menu/shop/getExt.php-
site=MBO.htm)

Utilizarea exerciţiilor fizice în prevenirea şi tratarea obezităţii infantile se

bazează pe efectele pe care acestea le produc asupra organismului şi care se
clasifică în: efecte morfogenetice, funcţionale sau fiziologice, educative,
profilactice, terapeutice şi psihice.
Aceste efecte sunt deosebit de eficiente, dacă antrenamentul fizic începe
în prima copilărie şi se continuă fără întrerupere pe toată durata creşterii şi
dezvoltării.
Efectele morfogenetice se răsfrâng în special asupra elementelor
componente ale aparatului locomotor: oase, articulaţii, muşchi, tendoane,
producând următoarele modificări:
 oprirea şi chiar corectarea unor deficienţe fizice cauzate de instalarea
obezităţii: cifoze compensatorii, hiperlordoze, abdomen proeminent şi
hipoton, picior plat;
 scăderea în greutate;
 reliefarea musculaturii, înlocuind aspectul diform al ţesutului adipos.
În urma repetării continue, sistematice şi metodice a exerciţiilor fizice,
acestea produc efecte fiziologice imediate şi de durată, care pot fi constatate la
nivelul tuturor funcţiilor organice. Astfel, la nivelul aparatului
neuromioartrokinetic, acestea menţin mobilitatea şi stabilitatea articulară;
ameliorează proprietăţile muşchilor (troficitatea, elasticitatea, excitabilitatea şi
contractilitatea); cresc debitul sanguin (de la 4 la 80 ml/min/100g muşchi) prin
mobilizarea capilarelor de rezervă şi dilatarea capilarelor ce irigă muşchiul în
repaus; produc modificări biochimice importante (scade cantitatea de potasiu şi
creşte cea de Na, Ca, Mg, Fe, glicogen şi fosfolipide). Respiraţia devine mai
profundă prin intensificarea schimburilor gazoase la nivel pulmonar şi tisular,
fapt care ameliorează indicii funcţionali. Cresc volumele respiratorii, capacitatea
pulmonară, elasticitatea toracică, amplitudinea mişcărilor respiratorii şi scade
numărul respiraţiei pe minut. Aparatul cardiovascular se adaptează prin
creşterea debitului sanguin, micşorarea frecvenţei cardiace şi creşterea debitului
sistolic. Se stimulează totodată deschiderea unor capilare de rezervă, favorizând
circulaţia profundă şi eliminarea produşilor toxici de metabolism. Funcţiile
nutritive şi de eliminare se echilibrează mărind puterea de asimilare, activând
19
combustiile şi utilizând substanţele de rezervă ale persoanelor supraponderale.
Sistemul nervos şi cel endocrin se perfecţionează, „întreţinând în organism o
stare de sinergie funcţională prin stimularea armonioasă a tuturor funcţiilor”,
(Balint T., 2006:85).
Efectele educative ale exerciţiilor fizice se produc în toate perioadele
vieţii, dar cele mai puternice şi mai stabile se obţin în perioada de creştere.
Primele efecte educative se pun în evidenţă în funcţiile neuromotorii şi
psihomotorii. Atitudinea corpului, mişcările, gesturile şi toate manifestările cu
caracter motric sunt, după o exercitare îndelungată, mai corecte şi mai adaptate
necesităţilor. Exerciţiile fizice influenţează favorabil funcţiile intelectuale,
moral-volitive şi afective. Ele contribuie la formarea caracterului şi la
desăvârşirea personalităţii.
Exerciţiile fizice au un pronunţat caracter profilactic de păstrare şi
întărire a sănătăţii, de creştere şi perfecţionare a funcţiilor organismului, de
mărire a rezistenţei lui faţă de diverşi agenţi patogeni din mediul extern.
Efectuate în legătură cu factorii naturali de călire: apa, aerul, soarele măresc
puterea de adaptare a organismului la condiţiile mediului, şi de rezistenţa
împotriva schimbării lor bruşte.
Efectele terapeutice (curative) ale exerciţiilor fizice sunt specifice şi
nespecifice şi stau la baza gimnasticii medicale. Efectele specifice sunt
considerate cele care urmăresc: refacerea volumului muscular, a forţei
musculare, a supleţei şi rezistenţei musculare în urma unor atonii sau atrofii;
refacerea mobilităţii articulare, reeducarea neuromotorie în tulburările de
coordonare şi echilibru şi altele. Efectele nespecifice sunt de stimulare sau
relaxare, de echilibrare şi mărire a sinergiei funcţionale, necesare în tratamentul
unor tulburări ale marilor funcţiuni organice şi psihice.
Componenta psihologică joacă un rol important în obţinerea rezultatelor
din combaterea obezităţii atât la adulţi, cât şi la copii. „Astfel, efectele psihice
ale exerciţiilor fizice constau în redarea încrederii în sine, care la copiii obezi, şi
în special la fete, se pierde datorită aspectului neplăcut al corpului şi încrederea
în terapeut sau întreaga echipă medicală”, (Balint T., 2006:86).

20
CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA
CERCETĂRII

3.1. OBIECTIVELE, SARCINILE ŞI ETAPELE CERCETĂRII

Scopul acestei lucrări este acela de a demonstra rolul benefic pe care îl

are exerciţiul fizic terapeutic efectuat corect şi constant în tonifierea musculară
la copiii supraponderali şi cu sindrom Down, pornind de la cunoaşterea
particularităţilor de creştere şi dezvoltare a acestora, a incidenţei obezităţii în
rândul lor şi a efectelor negative ale acestei afecţiuni asupra sănătăţii pe termen
lung.
În cadrul cercetării am propus o serie de obiective a căror îndeplinire a
fost urmărită eşalonat pe toată perioadă experimentului. Aceste obiective au
fost:
- consultarea literaturii de specialitate pentru a vedea actualitatea temei şi
nivelul la care se află cercetările în acest domeniu;
- stabilirea ipotezei cercetării şi a modalităţilor prin care vor fi verificate;
- evidenţierea pe toate planurile a simptomatologiei care însoţeşte
obezitatea la copii în toate formele ei de manifestare, la subiecţii aflaţi în
studiu, încercând o confirmare şi completare a celor prevăzute în literatura
de specialitate;
- selectarea unor cazuri reprezentative care să servească atingerii scopului
propus;
- identificarea şi selectarea celor mai adecvate exerciţii fizice terapeutice
care să optimizeze procesul recuperator al subiecţilor supraponderali şi cu
sindrom Down, în funcţie de obiectivele şi indicaţiile pe etape, ţinând
cont, în acelaşi timp şi de particularităţile individuale ale acestora;
- structurarea şi restructurarea exerciţiilor din cadrul programului
recuperator, în funcţie de rezultatele evaluărilor şi reacţiile subiecţilor;
- înregistrarea în permanenţă a rezultatelor obţinute şi interpretarea lor,
pentru a evidenţia evoluţia subiecţilor în dinamică;
- stabilirea unor concluzii în ceea ce priveşte rezultatele obţinute în urma
aplicării programelor de exerciţii fizice terapeutice la copiii
supraponderali.
Sarcinile acestei cercetări au fost de a verifica ipoteza formulată, şi pe
baza rezultatelor obţinute, de a contribui la îmbunătăţirea procesului recuperator.
Experimentul a avut loc în perioada septembrie 2018 – iunie 2019.
Cercetarea s-a desfăşurat în mai multe etape concomitente sau succesive, după
cum urmează:
Etapa I (septembrie 2018): a fost destinată cercetării teoretice prin
explorarea literaturii de specialitate, a selecţionării metodelor de evaluare şi
procedeelor utile în aplicarea programului recuperator. Atenţia a fost orientată în
mod special asupra modului în care specialiştii efectuează bilanţul iniţial în
vederea stabilirii programelor kinetoterapeutice.
21
 Etapa a II-a (octombrie 2018): s-a desfăşurat pornind de la selectarea
subiecţilor care au alcătuit grupa destinată studiului propriu-zis. Utilizând
mijloace specifice metodelor de cercetare, s-a efectuat explorarea şi evaluarea
subiecţilor. Au fost realizate fişe individuale la care au fost anexate permanent
observaţii, modificări ce au apărut de-a lungul timpului atât în programul de
recuperare cât şi în evoluţia clinică şi funcţională a subiecţilor. A fost necesară
studierea dosarelor personale ce cuprind diagnostic, indicaţii de tratament
medicamentos, fizioterapie, etc.
Etapa a III-a ( octombrie 2018 – mai 2019): a constat în efectuarea
explorărilor şi evaluărilor periodice, elaborarea şi aplicarea programele de
exerciţii kinetoterapeutice pentru fiecare subiect în parte.
Etapa a IV-a (iunie 2019): s-a axat pe aprecierea evoluţiei dinamice a
parametrilor şi indicilor măsuraţi la toţi subiecţii, prelucrarea grafică a datele
culese, interpretarea rezultatelor obţinute şi redactarea lucrării de licenţă.

3.2. PREMISELE ŞI IPOTEZA CERCETĂRII

Pentru efectuarea cerectării propuse s-a plecat de la dorinţa de a face o cât

mai bună evaluare a subiectului selectat, dar şi a eficacităţii metodelor şi
tehnicilor de recuperare prin kinetoterapie pentru tonifierea musculară la copiii
supraponderali cu sindrom Down.
Un rol important în programul de recuperare kinetoterapeutică îl are
colaborarea strânsă între pacient, părinţi, medic nutriţionist şi kinetoterapeut, dar
şi încrederea şi convingerea acestora că, prin desfăşurarea unei activităţi fizice
susţinute efectuată corect şi constant, această afecţiune poate fi ţinută sub
control, asigurându-le copiilor o creştere şi dezvoltare optimă şi o forţă
musculară potrivită desfăşurării corecte a activităţilor fizice corespunzătoare
vârstei.
Având în vedere aceste premise, lucrarea îşi propune să dovedească
următoarea ipoteză:
- Prin aplicarea unui program de exerciţii fizice bine structurat, organizat
şi aplicat cu regularitate, se poate obţine o tonifiere musculară generală,
pe baza căreia, conform vârstei, să poată fi controlat excesul de greutate
la copiii supraponderali cu sindrom Down?

3.3. SUBIECTUL ŞI CONDIŢIILE DE DESFĂŞURARE A

CERCETĂRII

Locul de desfăşurare al experimentului a fost sala de recuperare a

Centrului de Servicii Sociale „Ghiocelul” Bacău. Programul de recuperare
kinetoterapeutic s-a desfăşurat în condiţii bune, beneficiind de toate aparatele şi
obiectele necesare pentru conduita terapeutică.
Condiţiile de bază materială utilizate în programul de recuperare, au fost
următoarele: saltele de gimnastică, scară fixă, placă de echilibru, trambulină,
22
gymball-uri de diferite diametre, mingi medicinale, gantere de diferite greutăţi,
corzi pentru sărituri, benzi elastice, precum şi o gamă variată de aparate (covor
rulant, bicicletă ergometrică, stepper).
Cercetarea s-a realizat pe un singur subiect. Datele personale, anamneza şi
evaluările efectuate se regăsesc în anexa nr. 1.

3.4. METODE DE CERCETARE

Pe parcursul cercetării, am folosit o serie de metode, atât în scopul

asigurării fundamentului ştiinţific teoretic al temei, cât şi pentru recoltarea,
înregistrarea, preluarea unor date, care să susţină activitatea desfăşurată şi
rezultatele obţinute. Metodele de cercetare utilizate în această lucrare au fost
următoarele:

3.4.1. Metoda documentării teoretice

În cercetare, documentarea este o activitate indispensabilă, fiind, în primul
rând individuală, personală, aparţinând fiecărui specialist în parte, care trebuie
să cunoască atât fondul de bază al disciplinei din care face parte tema, cât şi
datele noi şi în continuă dinamică pe care le furnizează monografiile şi
publicaţiile periodice.
Realizarea cercetării a necesitat o documentare corespunzătoare, pornind
de la o cunoaştere cât mai deplină a realului existent şi a experienţei anterioare,
a problemelor pe care le ridică recuperarea în obezitatea infantilă. Metodele de
lucru utilizate au ţinut cont de volumul de cunoştinţe şi experienţa practică în
momentul iniţierii cercetării şi au fost îmbunătăţite pe parcursul desfăşurării
acesteia.
În această idee, au fost consultate o serie de cărţi, publicaţii periodice,
lucrări de referinţă, studii de sinteză şi în urma studierii lor s-au întocmit fişe cu
informaţiile necesare în legătură cu tema, informaţii care s-au folosit, fie ca
suport teoretic, fie făcând referiri la ele în lucrare.

3.4.2. Metoda anchetei

O altă metodă utilizată în cadrul experimentului a fost ancheta, care a
ocupat un rol important în obţinerea datelor necesare cunoaşterii subiectului şi a
dinamicii evoluţiei lui în urma programului kinetoterapeutic aplicat.
Metoda a contribuit de asemenea la cunoaşterea condiţiilor şi cauzelor
care au generat afecţiunea, dând posibilitatea alcătuirii unui tablou cât mai
complet asupra aspectelor subiective şi obiective, legate de subiect.
Prin intermediul anchetei datele au fost culese în urma discuţiei cu
membrul din familie care a însoţit copilul la recuperare.
Metoda a stat astfel la baza realizării anamnezei din cadrul fişei
individuale a subiectului. Pentru obiectivizare, informaţiile au fost corelate cu
datele înscrise în documentele medicale (fişa medicală, foaia de observaţie, bilet

23
de externare) şi cu rezultatele explorărilor şi evaluărilor efectuate la începutul şi
pe parcursul programului.

3.4.3. Metoda observaţiei

Observaţia, constituind una din principalele metode de investigare directă
a realităţii este extrem de utilă şi foarte des folosită atât în acţiunile
premergătoare cât şi în timpul experimentului propriu zis.
În general, ea a stat la baza activităţii de înregistrare a datelor, a ajutat ca
în funcţie de particularităţile subiectului să se poată realiza programul de
recuperare individualizat.
De mare importanţă a fost observaţia şi la înregistrarea progreselor făcute
de subiect, la modificarea programului când acesta îşi pierdea eficienţa sau când
structurile de exerciţii erau prea solicitante.

3.4.4. Metode de măsurare (explorare şi evaluare)

Măsurarea constă într-un proces de atribuire de valori (cifre sau numere)
proprietăţilor subiecţilor după anumite reguli astfel încât relaţiile numerice să
reprezinte relaţii relevante între acestea.
Această metodă trebuie să facă posibilă caracterizarea în termeni
cuantificabili pentru a da o interpretare semnificativă comparării mărimilor
numerice. Prin măsurare se va stabili gradul deficienţei sau a progresului,
permiţând astfel încadrarea subiectului într-o anumită categorie sau într-un
anumit program.
Testele de explorare şi evaluare pentru determinarea gradului şi tipului de
obezitate s-au adresat examinării somatoscopice şi antropometrice; testării
mobilităţii articulare şi forţei musculare după sistemul Hettinger şi evaluării
capacităţii de efort prin proba Ruffier-Dickson.
Evaluarea somatoscopică globală şi segmentară s-a făcut după metoda
observaţiei, din ortostatism, luând în calcul următoarele elemente: talia
(apreciere calitativă); starea de nutriţie; gradul de dezvoltare şi repartizare a
ţesutului celular subcutanat; gradul şi armonia dezvoltării musculaturii;
atitudinea corpului; poziţia capului şi gâtului; conformaţia toracelui; poziţia
umerilor; poziţia omoplaţilor; conformaţia coloanei vertebrale (frontal şi antero-
posterior); triunghiurile taliei; conformaţia abdomenului; poziţia bazinului
(frontal şi sagital); plicile subfesiere; poziţia genunchilor; poziţia picioarelor;
bolta plantară, tegumentele şi circulaţia periferică, (Anexă), (foto 1, 2).
Evaluarea antropometrică completează examenul somatoscopic cu date
care dau informaţii în legătură cu creşterea şi dezvoltarea normală a subiectului,
dar şi cu aspectele patologice ale acestor procese, prin parametri măsuraţi. Pe
baza acestor parametri măsuraţi s-au calculat o serie de indici relevanţi pentru
stabilirea gradului şi tipului de obezitate.

24
 Foto nr. 1 Examenul Foto nr. 2 Examenul Foto nr. 3 Măsurarea
somatoscopic din profil somatoscopic din faţă perimetrului abdominal din
ortostatism

Parametri măsuraţi au fost: greutatea, înălţimea (statura sau talia),

perimetrele (toracic în inspir profund şi în expir forţat, abdominal în ortostatism
şi în decubit dorsal, al braţului, al antebraţului, al coapsei şi al gambei),
diametrele (biacromial, toracic, bicret, bitrohanterian), şi plicile cutanate
(tricepsului brahial, bicepsului brahial, subscapulară, abdominală, a coapsei şi
gambei), (foto 3-8).

Foto nr. 4 Măsurarea Foto nr. 5 Măsurarea diametrului Foto nr. 6 Măsurarea diametrului
perimetrului coapsei toracic bicret

În baza acestor parametri (vezi Anexe) s-au calculat următorii indici:

indicele masei corporale (IMC), indicele de elasticitate toracică şi indicele de
elasticitate abdominală.
Pentru efectuarea examenului antropometric s-au folosit: cântarul
medical, banda şi rigla metrică, compasul antropometric, caliperul
(adipocentimetrul) şi cronometrul.
Testarea mobilităţii articulare s-a efectuat la nivelul trunchiului
(articulaţia sacro-lombară), al articulaţiei scapulo-humerale şi al articulaţiei
coxo-femurale, cu un sistem propriu de cotare pentru fiecare probă, utilizând
spre măsurare rigla gradată.
25
 Foto nr. 7 Măsurarea plicii Foto nr. 8 Măsurarea plicii Foto nr. 9 Testarea mobilităţii
muşchiului triceps abdominale articulare sacro-lombare

Testarea mobilităţii articulare sacro-lombare s-a realizat cerându-i

subiectului să execute următorul exerciţiu: din poziţie ortostatică, cu genunchii
în extensie şi picioarele apropiate, se flectează trunchiul, subiectul încercând să
atingă podeaua cu palmele, (foto 9).
S-a aplicat punctajul: atingerea podelei cu palmele – 10 puncte; atingerea
podelei cu degetele – 8 puncte; atingerea podelei cu vârfurile degetelor – 6
puncte; sub 2 cm distanţă între degete şi podea – 5 puncte; la 3-5 cm distanţă
între degete şi podea – 4 puncte; la 6-10 cm distanţă între degete şi podea – 3
puncte; la 11-15 cm distanţă între degete şi podea – 2 puncte; la peste 15 cm
distanţă între degete şi podea – 1 punct, (Manole V. şi Manole L., 2009:183).

Testarea mobilităţii articulare scapulo-humerale s-a efectuat cerându-

le subiecţilor să execute următoarea probă: în ortostatism, mâna dreaptă, cu faţa
dorsală în contact cu spatele, caută să atingă cu degetele (orientate în sus)
degetele de la mâna stângă, care este orientată de sus în jos la spate, cu palma
atingând spatele. Apoi se inversează mâinile şi se face o nouă testare, (foto 10).

Foto nr. 11 Testarea mobilităţii Foto nr. 12 Testarea forţei musculare

Foto nr. 10 Testarea articulare coxo-femurale abdominale tonice
mobilităţii articulare
scapulo-humerale

26
 S-a aplicat următorul punctaj: dacă vârfurile degetelor s-au depăşit – 5
puncte; dacă vârfurile degetelor s-au atins – 4 puncte; pentru o distanţă de 5 cm
între vârfuri – 3 puncte; pentru o distanţă între 5-10 cm între vârfuri – 2 puncte;
pentru o distanţă de peste 10 cm între vârfuri – 1 punct. Apoi i s-a cerut
subiectului să inverseze mâinile efectuând o nouă testare aplicând acelaşi
punctaj, (Manole V. Şi Manole L., 2009:184).
Testarea mobilităţii articulare coxo-femurale s-a realizat cerându-le
subiecţilor să facă următorul exerciţiu: şezând pe podea, se caută ca halucele să
fie adus la nas (se apleacă trunchiul, capul, se trage piciorul cu mâna). Apoi se
execută cu celălalt picior. Punctajul este condiţionat astfel: dacă se atinge nasul
– 5 puncte; sub 5 cm distanţă – 4 puncte; 5-10 cm distanţă – 3 puncte; 10-20 cm
distanţă – 2 puncte peste 20 cm distanţă – 1 punct, (foto 11).
Testarea forţei musculare s-a aplicat musculaturii abdominale şi celei
fesiere şi s-a realizat în două moduri: tonic (prin menţinerea unei poziţii) şi fazic
(prin numărul de repetări).
Testarea forţei musculare abdominale tonice s-a realizat prin
efectuarea următorului exerciţiu: subiectul în decubit dorsal ridică concomitent
trunchiul şi membrele inferioare întinse, rămânând pe sol doar şezuta; membrele
superioare se aşează pe coapse şi gambe; se cronometrează cât timp poate
menţine această poziţie. Rezultatul s-a cotat astfel: peste 45 s – 10 puncte; între
41-45 s – 9 puncte; între 36-40 s – 8 puncte; între 31-35 s – 7 puncte; între 26-30
s – 6 puncte; între 21-25 s – 5 puncte; între 16-20 s – 4 puncte; între 11-14 s – 3
puncte; între 6-10 s – 2 puncte; sub 5 s – 1 punct, (foto 12).

Foto nr. 13 Testarea forţei Foto nr. 14 Testarea forţei Foto nr. 15 Testarea capacităţii
musculare tonice a fesierilor musculare fazice (săritura de efort (Ruffier-Dickson)
„iepurelui”)

Testarea forţei musculare tonice a fesierilor s-a făcut prin efectuarea

probei: subiectul în decubit ventral, cu palmele pe fese: ridică trunchiul şi
membrele inferioare întinse (extensie); se cronometrează cât timp menţine
această poziţie şi se punctează identic ca la testarea forţei abdominale, (foto 13).
Testarea forţei musculare fazice s-a pus în evidenţă prin efectuarea
dinamică a următorului exerciţiu: din decubit ventral în sprijin pe palme, cu
27
coatele întinse şi pe vârful picioarelor, se face „săritura iepurelui” (se aduc
picioarele în ghemuit şi se întind apoi în poziţia iniţială. Se înregistrează
numărul de repetări. Punctajul utilizat a fost acordarea câte unui punct pentru
fiecare săritură corectă, mergând până la 10 puncte, (foto 14).
Testarea capacităţii de efort prin proba Ruffier-Dickson a constat în
măsurarea frecvenţei cardiace, exprimată în numărul de pulsaţii pe minut, în trei
etape distincte: în stare de repaus (P1), în primele 10 s după efectuarea unui
efort standard (P2) şi în intervalul 1-3 minute după încheierea efortului (P3).
Exerciţiul standard utilizat a fost efectuarea unui număr de 30 de
genoflexiuni în 45s, (Foto nr. 15). În urma aplicării acestei probe s-a calculat
indicele de rezistenţă cardiacă ( I C ), stabilit de Ruffier, după formula: I C =
P1  P2  P3  200
. Aprecierea indicelui s-a făcut astfel: 0-5 – excelent; 5-10 –
10
bun; 10-15 – mediu şi 15-20 – slab.
Toate rezultatele obţinute prin măsurători şi testări s-au înregistrat în fişa
individuală a subiectului în capitolul Anexe.

3.4.5. Metoda înregistrării, prelucrării şi înregistrării grafice a

datelor
Este absolut necesară în cercetare. După încheierea cercetării propriu-zise,
a urmat etapa de prelucrare a datelor: adunarea materialului, verificarea
cantitativă şi calitativă, cuprinderea lor în tabele centralizatoare, care reprezintă
cea mai exactă formă de prezentare a informaţiilor obţinute prin observaţie şi
experiment.
Ca metodă de susţinere a conţinutului experimentului, s-a folosit
înregistrarea pe peliculă foto a unor momente reprezentative din timpul
desfăşurării cercetării. Fotografia a surprins imagini reprezentând trăsături şi
caracteristici ale subiectului într-un anumit moment din timpul recuperării.
Metodele utilizate au urmărit obiectivizarea experimentului care a fost
realizat prin măsurarea subiectului, a rezultatelor şi optimizarea permanentă a
metodelor şi tehnicilor aplicate în scopul obţinerii unor rezultate favorabile
procesului de recuperare.
Valorile numerice obţinute în urma măsurătorilor, au fost prelucrate
statistico-matematic atât în faza iniţială, cât şi în cea finală, dar şi în dinamica
lor pe parcursul desfăşurării cercetării.
Reprezentarea grafică a materialului rezultat din cercetare, a constituit o
metodă deosebit de utilă, nu doar pentru înţelegerea sugestivă a datelor obţinute,
dar şi ca mijloc de studiu care uşurează, în mare măsură, analiza şi sinteza
rezultatelor.

28
 3.5. DESFĂŞURAREA CERCETĂRII

Cercetarea propriu-zisă s-a desfăşurat în perioada octombrie 2018 – mai

2019, cu o frecvenţă de 2 şedinţe de recuperare pe săptămână şi o durată
cuprinsă între 40-50 minute pe şedinţă.
Obiectivele generale de recuperare kinetoterapeutică aplicate la copilul
supraponderal cu sindrom Down selectat, au fost:
 tonifierea generală a organismului şi în mod deosebit a musculaturii
abdominale;
 scăderea greutăţii corporale;
 îmbunătăţirea/creşterea capacităţii de efort a organismului;
 îmbunătăţirea respiraţiei şi mărirea ventilaţiei pulmonare;
 corectarea deficienţelor asociate;
 stimularea proceselor de dezasimilaţie prin activarea unui consum
energetic crescut, mărind durata şi activitatea reacţiilor de oxidare
celulară;
 prevenirea instalării altor afecţiuni generate de obezitate;

Recuperarea kinetoterapeutică propriu-zisă a copilului supraponderal cu

sindrom Down selectat a cuprins mai multe etape, în care metodele, mijloacele
şi procedeele folosite au corespuns vârstei acestuia, experienţei personale şi
scopului urmărit si au constat în: stretching, gimnastică articulară, gimnastică
respiratorie, gimnastică abdominală şi exerciţii cu caracter aplicativ.
Fiind vorba de un copil s-a folosit stretchingul activ care s-a efectuat
printr-o mişcare voluntară pentru a atinge amplitudinea maximă de mişcare,
poziţie în care segmentul a fost menţinut 10-15 secunde prin contracţia
muşchilor agonişti, fără vreun ajutor exterior. Efectul urmărit a fost relaxarea
antagoniştilor. Poziţiile întrebuinţate s-au menţinut în medie 8/12 s. S-au
efectuat 2-5 repetări cu 15-30 s repaus între fiecare întindere (foto 16-18).

Foto nr. 18

Foto nr. 16 Foto nr. 17

Exerciţii de stretching

29
 Stretchingul s-a folosit atât la începutul programului de exerciţii, în partea
de încălzire, cât şi în partea de final, în perioada de revenire a organismului după
efort, pentru relaxarea musculaturii solicitate, favorizând revenirea la normal a
tonusului muscular, ajutând la eliminarea mai rapidă a acidului lactic din
muşchi. S-au efectuat de asemenea exerciţii de stretching combinate cu exerciţii
respiratorii pentru ameliorarea funcţionării muşchilor respiratori.
Programul de gimnastică articulară a început întotdeauna cu o bună
încălzire a organismului pentru efort a tuturor elementelor aparatului locomotor,
iar gradarea efortului s-a facut progresiv cu evidenţierea strictă a numărului de
repetări şi a complexităţii exerciţiilor. Exerciţiile alese au vizat articulaţiile
capului şi gâtului, ale membrelor superioare, trunchiului şi cele ale membrelor
inferioare şi s-au efectuat din poziţiile de bază şi cele derivate, (foto 19-22).

Foto nr. 19 Exerciţiu pentru trunchi şi membre Foto nr. 20 Exerciţiu pentru membre superioare şi
superioare inferioare

Foto nr. 21 Exerciţiu pentru membre inferioare Foto nr. 22 Exerciţiu pentru trunchi

Gimnastica respiratorie a constat în exerciţiile libere de respiraţie

abdominală, apoi exerciţiile de respiraţie cu îngreuiere prin folosirea dozată a
rezistenţei opusă de kinetoterapeut, sau cu ajutorul unei mingi medicinale
aplicate pe torace sau abdomen. S-au folosit deasemenea exerciţii de respiraţie

30
însoţite de manifestări fonetice şi muzicale şi exerciţii cu spirometrul, cu
aparatul Peak flow pentru expir şi aparatul Voldyne pentru inspir (foto 23-25).

Foto nr. 23 Exerciţiu de respiraţie Foto nr. 24 Exerciţiu cu aparatul Foto nr. 25 Exerciţiu cu aparatul
abdominală cu îngreuiere Peak flow pentru expir Voldyne pentru inspir

Exerciţiile respiratorii au însoţit aproape mereu toată gama de exerciţii

efectuate în cadrul antrenamentului, folosind inspirul pe secvenţa mai uşoară a
exerciţiului şi expirul pe secvenţa mai dificilă.
Exerciţiile de gimnastică abdominală stimulează activitatea energetică
din organism prin creşterea produşilor de catabolism şi eliminarea acestora.
Musculatura anterolaterală a abdomenului, respectiv cele patru perechi de
muşchi simetrici ce închid cavitatea abdominală, formează „chinga
abdominală”. Exerciţiile care au pus în activitate această musculatură au fost
cele executate cu membrele inferioare, bazinul şi trunchiul în diverse
combinaţii:
 exerciţii executate cu membrele inferioare, (foto 26-27);

Foto nr. 26 Ridicarea/coborărea prin forfecare a Foto nr. 27 Genunchii flectaţi, indoirea/întinderea
membrelor inferioare genunchilor prin cercuri în ambele sensuri

 exerciţii efectuate cu membrele inferioare şi bazinul (foto 28);

 exerciţii efectuate cu trunchiul şi bazinul (foto 29, 30);
 exerciţii efectuate cu membrele inferioare şi trunchiul (foto 31).

31
 Exerciţiile de abdomen s-au lucrat progresiv, la început din poziţii fără
gravitaţie sau poziţii cu bază mare de susţinere, apoi din poziţii
antigravitaţionale, cu rezistenţă manuală sau cu ajutorul obiectelor portabile sau
aparatelor, în ritm lent şi cu respectarea ritmului respirator.

Foto nr. 28 Ridicarea trunchiului şi a membrelor Foto nr. 29 Ridicarea trunchiului cu genunchii
inferioare întinse flectaţi

Foto nr. 30 Ridicarea trunchiului prin unirea

Foto nr. 31 Rostogolire pe o parte cu ducerea
braţului cu piciorul opus, alternativ
genunchilor spre piept, alternativ

Exerciţiile cu caracter aplicativ întrebuinţate au fost: mersul, alergările,

săriturile, căţărările, trecerile peste/sub obstacole. Acestea au urmărit ca lecţia de
gimnastică medicală să fie una distractivă şi atractivă prin caracterul de joc pe
care îl au şi care prinde atât de bine la copii.
S-au folosit exerciţiile de mers pe vârfuri, pe călcâie, pe partea internă şi
externă a membrelor inferioare, mers cu ducerea a câte unui genunchi la piept,
mers cu spatele, mersul piticului. Unele dintre aceste exerciţii au fost însoţite de
mişcări ale membrelor superioare şi exerciţii de respiraţie (foto 32, 33).
Săriturile sunt exerciţii fizice mai grele, care necesită o bună coordonare
a mişcărilor şi un consum energetic crescut, motiv pentru care au făcut tot
obiectul părţii fundamentale a lecţiei de gimnastică. S-au executat astfel
săriturile de pe loc, pe ambele picioare, pe un picior, lateral stânga/dreapta şi
antero-posterior faţă/spate (foto 34, 35).
32
Foto nr. 32 Mers pe vârfuri cu ducerea braţelor sus Foto nr. 33 Mersul „piticului”

Foto nr. 34 Sărituri efectuate lateral stânga-dreapta Foto nr. 35 Sărituri ca mingea

Alergările s-au aplicat deoarece sunt exerciţii aplicative mai complexe şi

mai obositoare, care stimulează mai intens marile funcţii şi consumă o mare
cantitate de energie. S-au folosit alergările uşoare şi scurte sau „de încălzire” în
partea introductivă a lecţiei de gimnastică medicală, pentru a realiza adaptarea
organismului la efort, iar în partea fundamentală a lecţiei de gimnastică medicală
s-a apelat la alergările susţinute (pentru stimularea intensă a dezasimilaţiei) şi
alergările cu rupere de ritm (pentru îmbunătăţirea rezistenţei organismului la
efort).
Căţărările ca şi trecerile peste/sub obstacole sunt mişcări complexe
naturale care dezvoltă, pe lângă forţa şi abilitatea în execuţie, şi calităţi psihice
de concentrare şi stăpânire de sine, curaj şi perseverenţă. S-au aplicat căţărările
la scara fixă în combinaţie cu alte exerciţii aplicative pentru a forma complexele
de exerciţii utilizate în faza lipolitică. Acestea, ca şi trecerile peste/sub obstacole
au fost distractive şi au avut rolul de a îmbunătăţii rezistenţa la efort a
subiecţilor.
Pentru obţinerea rezultatelor scontate în aplicarea programelor de exerciţii
s-a ţinut cont de cele trei etape de lucru în tratamentul obezităţii care sunt: etapa
lipolitică sau de topirea grăsimilor, etapa musculo-poetică şi etapa de întreţinere.
33
Fiecare din cele trei etape a fost parte constitutivă a părţii fundamentale din
cadrul lecţiei de gimnastică medicală.
Etapa lipolitică a cuprins exerciţii care s-au efectuat într-un ritm alert,
intercalat cu pauze de odihnă şi relaxare scurte. Structura exerciţiilor a urmărit
să îmbine lucrul muscular izotonic cu cel izometric, exerciţiile fiind la început
analitice, iar pe măsura însuşirii tehnicii mişcărilor acestea au antrenat în
mişcare grupe şi lanţuri musculare cât mai multe, cu un volum cât mai mare,
exerciţiile fiind executate din poziţii care să determine o schimbare permanentă
a centrului de greutate al corpului, (foto 36-39).

Foto nr. 36 Genoflexiuni la scara fixă Foto nr. 37 Urcat/coborât la scara fixă

Foto nr. 38 Exerciţiu de târâre pe saltea Foto nr. 39 Exerciţiu la planşa de echilibru

Tipurile de exerciţii utilizate au fost: exerciţii libere, la aparate, aplicative

(mers, alergare, sărituri, târâre) şi exerciţii efectuate cu trunchiul şi membrele
însoţite de exerciţii de respiraţie sub forma ciclurilor de exerciţii.
În etapa musculo-poetică au fost vizate exerciţiile cu amplitudine mare,
obligând grupele musculare să lucreze în interiorul şi în afara segmentului de
contracţie, concentric sau excentric; exerciţii cu rezistenţă periferică mărită
progresiv; exerciţii analitice din poziţii cu suprafaţă mare de sprijin; exerciţii
efectuate într-un ritm lent sau cu tensiuni finale şi alergări de durată medie, (foto
40-42), (Anexa 3).
34
Foto nr. 40 Ridicarea trunchiului Foto nr. 41 Ridicarea trunchiului Foto nr. 42 Ridicarea bazinului
la 45° cu cot-genunchi opus prin căţărare pe fizioball

În etapa de întreţinere s-a urmărit păstrarea şi consolidarea rezultatelor

obţinute în primele două etape şi prevenirea recidivelor. Pentru a obţine
rezultatele scontate, adică acelea de a menţine o greutate normală şi o
musculatură tonică şi trofică a fost nevoie de o participare constantă şi activă la
efectuarea programelor de gimnastică medicală. Exerciţiile folosite au fost:
active libere, cu rezistenţă, cu obiecte, la aparate şi aplicative, (foto 43, 44),
(Anexa 4).

Foto nr. 43 Sărituri la trambulină Foto nr. 44 Mers la covorul rulant

Pe lângă planul de recuperare bazat pe exerciţii fizice, am încercat

aducerea în atenţia părinţilor necesitatea introducerii în alimentaţia zilnică a
copilului a unor reguli, care o dată respectate să conducă la rezultatul scontat.
În această idee părinţii copilului au consultat un nutriţionist care a alcătuit
un plan alimentar zilnic hipocaloric şi foarte bine structurat în ceea ce priveşte
combinaţiile permise de alimente şi intervalele orare când copilul se poate
alimenta. S-a pus accentul pe 3 mese principale şi 2 gustări, care să asigure
copilului necesarul de apă, nutrienţi, vitamine, minerale şi săruri de calitate.
Coroborat cu programul de exerciţii fizice, acest plan alimentar a
contribuit la scăderea în greutate a subiectului.
35
CAPITOLUL 4. REZULTATELE CERCETĂRII ŞI
INTERPRETAREA LOR

4.1. PREZENTAREA ŞI ANALIZA DATELOR

Pentru o prezentare şi analiză a datelor culese în timpul evaluărilor iniţiale

şi finale, voi aminti că cercetarea de faţă s-a desfăşurat pe un singur caz, care a
fost diagnosticat clinic cu sindrom Down. Diagnosticul funcţional stabilit după
evaluarea iniţială a scos în evidenţă o hipotonie musculară generală şi un indice
al masei corporale care îl încadrează pe subiect în categoria supraponderal.
Pentru a pune cât mai clar în evidenţă eficienţa utilizării exerciţiului fizic
terapeutic în tonifierea musculară a copiilor supraponderali cu sindrom Down,
datele culese în timpul evaluărilor efectuate s-au concretizat în aprecierea
amplitudinii de mişcare în articulaţiile sacro-lombare, scapulo-humerale şi coxo-
femurale după sistemul Hettinger, a forţei musculare tonice şi fazice a
abdomenului şi fesierilor, precum şi a capacităţii de efort exprimată prin indicele
de rezistenţă cardiacă. Toate aceste date au fost completate de aprecierea
elementelor somatoscopice, a parametrilor antropometrici măsuraţi şi a indicilor
calculaţi în baza acestora.
Examinarea somatoscopică iniţială a pus în evidenţă următoarele
deficienţe fizice: torace rotund, abdomen bombat anterior şi în părţile laterale,
atitudine cifo-lordotică a coloanei vertebrale în plan sagital, bazin basculat
anterior, genunchi în valgum, picioare în varum, bolta plantară căzută în
ortostatism, aşa cum reiese din tabelul nr. 1.

Tabel nr. 1
Elemente analizate Iniţial (oct.) Final (mai)
somatoscopic
Poziţia capului şi gâtului înclinate înainte înclinate înainte
Conformaţia toracelui rotund rotund
Poziţia umerilor adduşi uşor adduşi
Poziţia omoplaţilor depărtaţi şi desprinşi depărtaţi
Conformaţia coloanei vertebrale atitudine cifo- atitudine cifo-
(localizarea curburilor) lordotică lordotică
Triunghiurile taliei egale egale
Conformaţia abdomenului bombat anterior şi în bombat anterior şi în
părţile laterale părţile laterale
Poziţia bazinului (frontal şi normală-frontal şi normală-frontal şi
sagital) basculat anterior- basculat anterior -
sagital sagital
Plicile subfesiere fără denivelări fără denivelări
Poziţia genunchilor în valg în valg
Poziţia picioarelor în var în var
36
Bolta plantară platfus fiziologic platfus fiziologic

Măsurătorile antropometrice iniţiale au arătat o respiraţie deficitară,

reprezentată printr-un indice de elasticitate toracică mic (2 cm), în condiţiile în
care o elasticitate toracică normală trebuie să fie cel puţin de 6 cm. Indicele de
tonicitate abdominală măsurat iniţial fiind de 6 cm reliefează o chingă
abdominală slabă, deoarece o diferenţă considerată normală între cele două
perimetre abdominale trebuie să se încadreze între 1-2 cm. La evaluarea finală
indicele de elasticitate toracică a fost 5 cm, iar cel de tonicitate abdominală 3
cm. Antropometria a scos în evidenţă, atât iniţial, cât şi final o greutate actuală
destul de mare, aproape dublă, faţă de greutatea recomandabilă pentru vârsta
subiectului. De la momentul iniţial la cel final subiectul a reuşit să slăbească 3
kg, de la 52 kg la 49 kg. Valorile obţinute de subiect pentru indicele masei
corporale, atât iniţial, cât şi final, îl plasează pe acesta în categoria copiilor
supraponderali, după valorile acceptate internaţional, aşa cum reiese din tabelul
nr. 2.

Tabel nr. 2
Elemente măsurate Iniţial (oct.) Final (mai)
Greutatea 52 kg 49 kg
Talia 95 cm 97 cm
Perimetrul toracic în inspir profund 80 85
Perimetrul toracic în expir forţat 78 80
Perimetrul abdominal în ortostatism 85 80
Perimetrul abdominal în decubit dorsal 79 77
Perimetrul braţului 20 18
Perimetrul antebraţului 13 12
Perimetrul coapsei 38 35
Perimetrul gambei 30 28,5
Diametrul biacromial 38 36
Diametrul toracic 33 30
Diametrul bicret 37 32
Diametrul bitrohanterian 41 36
Plica m. triceps brahial 4 2
Plica m. biceps brahial 3 2
Plica subscapulară 6 4,5
Plica abdominală 7 4,5
Plica coapsei 5,5 4
Plica gambei 3 2,5
Indicele masei corporale (IMC) 27,3 25,2
Indicele de elasticitate toracică 2 5
Indicele de tonicitate abdominală 6 3

37
 Dacă iniţial subiectul primeşte la evaluarea amplitudinii de mişcare în
articulaţiile scapulo-humerală, coxo-femurală şi sacro-lombară punctajul 2, final
ajunge la punctajul 4, lucru evidenţiat în tabelul nr. 3.

Tabel nr. 3
Punctaj
Mobilitate articulară Iniţial (oct.) Final (mai)
Dr. Stg. Dr. Stg.
Scapulo-humerală 2 (7 cm) 2 (7 cm) 4 (3 cm) 4 (3 cm)
Coxo-femurală 2 (12 cm) 2 (12 cm) 4 (4 cm) 4 (4 cm)
Sacro-lombară 2 (12 cm) 4 (5 cm)

Evaluarea iniţială a forţei musculare a subiectului a pus în evidenţă o forţă

slabă atât pe musculatura tonică (abdominalii şi fesierii), primind punctajul 1 din
10, cât şi pe cea fazică, la care a primit punctajul 3 din 10. La final musculatura
tonică primeşte punctajul 3, iar cea fazică punctajul 6, cum se observă în tabelul
nr. 3.

Tabel nr. 4
Punctaj
Muşchii
Iniţial (oct.) Final (mai)
Abdominali tonici 1 (5 sec.) 3 (14 sec.)
Fesieri tonici 1 (5 sec.) 3 (15 sec.)
Muşchii fazici 3 (4 repetări) 6 (10 repetări)

Testarea capacităţii de efort, prin calcularea indicelui de rezistenţă

cardiacă Ruffier, îl plasează pe subiect la un nivel slab iniţial, obţinând indicele
15,8 şi final la un nivel mediu, indicele fiind 12,4, după cum se observă în
tabelul nr. 5.

Tabel nr. 5
Testul Ruffier-Dickson Iniţial (oct.) Final (mai)
Pulsul în repaus (P1) 90 88
Pulsul la 10 sec. după
148 146
efort (P2)
Pulsul la 1-3 minute după
120 90
efort (P3)
Indicele Ruffier 15,8 (slab) 12,4 (mediu)

38
4.2. INTERPRETAREA REZULTATELOR

Analiza datelor înregistrate iniţial a impus stabilirea unor obiective în

funcţie de nivelul forţei musculare deţinute, de amplitudinea de mişcare în
articulaţiile scapulo-humerale, coxo-femurale şi sacro-lombare, de rezistenţa
cardiacă a subiectului şi de nivelul indicelui de masă corporală. Pentru
îndeplinirea acestora a fost nevoie de aplicarea unor metode, tehnici şi mijloace
corespunzătoare şi individualizate, din care cea mai mare pondere a avut-o
efectuarea exerciţiilor fizice terapeutice.
Exerciţiile libere de respiraţie abdominală, exerciţiile de respiraţie cu
îngreuiere prin folosirea dozată a rezistenţei opusă de kinetoterapeut, sau cu
ajutorul unor săculeţi cu nisip aplicaţi pe torace sau abdomen, dar şi cele
efectuate cu aparatele de măsurat funcţia respiratorie, au contribuit la
îmbunătăţirea funcţiei respiratorii şi implicit a indicelui de elasticitate toracică.
Totodată, exerciţiile active cu rezistenţă efectuate cu trunchiul şi membrele
inferioare au crescut tonusul abdominal ducând la îmbunătăţirea indicelui de
tonicitate abdominală, lucru care se poate vedea în graficul nr.1.

8
6
5

Indicele de
4 3 elasticitate toracica
2 Indicele de tonicitate
abdominala

0
Initial Final

Grafic nr. 1 Evoluţia indicilor antropometrici

Exerciţiile active libere din cadrul gimnasticii articulare efectuate după

principiul progresivităţii în execuţie, cu antrenarea tuturor elementelor
aparatului locomotor au contribuit la îmbunătăţirea amplitudinii de mişcare în
toate cele trei articulaţii vizate (scapulo-humerală, coxo-femurală şi sacro-
lombară), cum se prezintă în graficul nr. 2.

39
 indice
6

4
4

2
2

0
Initial Final

Grafic nr. 2 Evoluţia amplitudinii de mişcare în articulaţia scapulo-humerală, coxo-femurală şi

sacro-lombară

Efectuarea corectă şi constantă a execiţiilor fizice terapeutice cu localizare

pe musculatura abdominală şi cea fesieră în regim de îngreuiere, efectuate cu
membrele inferioare, bazinul şi trunchiul în diverse combinaţii, au condus la
îmbunătăţirea tonusului atât a musculaturii tonice (abdominali şi fesieri), cât şi a
celei fazice, după cum se vede în graficul nr. 3.

9 Initial Final

7 6

5
3 3 3
3
1 1
1
abdominali tonici fesieri tonici muschii fazici

Grafic nr. 3 Evoluţia tonusului muscular

Exerciţiile cu caracter aplicativ precum exerciţiile de mers, alergările,

săriturile, căţărările, trecerile peste/sub obstacole au fost distractive şi au avut
rolul de a îmbunătăţii rezistenţa la efort a subiectului, ducând implicit la
îmbunătăţirea indicelui de rezistenţă cardiacă Ruffier, aşa cum apare în graficul
nr. 4.

40
 indice
20
15,8
15 12,4

10

0
Initial Final

Grafic nr. 4 Evoluţia indicelui de rezistenţă cardiacă

Graficul nr. 5 pune în evidenţă evoluţia comparativă a indicelui de masă

corporală de la momentul evaluării iniţiale la cea finală.

indice
30

25

20
27,3
15 25,2

10

0
Initial Final

Grafic nr. 5 Evoluţia în dinamică a indicelui de masă corporală (IMC)

41
CAPITOLUL 5. CONCLUZII

Analizând rezultatele obţinute în urma activităţii desfăşurate, concretizate

în evoluţia subiectului luat în cercetare, se poate afirma că ipoteza cercetării s-a
confirmat, afirmaţie susţinută de următoarele concluzii:
 Cunoaşterea formelor de manifestare ale sindromului Down, dar şi
cunoaşterea şi respectarea particularităţilor individuale ale subiectului, a
tuturor factorilor care pot influenţa procesul recuperator, precum şi a
stadiilor de dezvoltare neuromotorie, în strânsă legătură cu gradul de
maturaţie a sistemului nervos, asigură selectarea şi aplicarea celor mai
optime metode de recuperare.
 Aplicarea unui plan de recuperare kinetoterapeutic judicios structurat,
prin introducerea unor metode, tehnici şi procedee individualizate, va
asigura o îmbunătăţire a tonusului muscular care să constituie suportul
unui control postural static şi dinamic calitativ.
 Un rol important în programul de recuperare kinetoterapeutică aplicat
copiilor supraponderali îl are colaborarea strânsă între pacient, părinţi,
medic nutriţionist şi kinetoterapeut, dar şi încrederea şi convingerea
acestora că, prin desfăşurarea unei activităţi fizice susţinute, efectuată
corect şi constant, această afecţiune poate fi ţinută sub control,
asigurându-le copiilor o creştere şi dezvoltare optimă corespunzătoare
vârstei;
 Însuşirea de către subiect a unui plan alimentar zilnic foarte bine
structurat conform vârstei, aplicat pe perioada desfăşurării exerciţiilor
fizice, contribuie la controlul greutăţii corporale.
 Exerciţiile fizice terapeutice aplicate în cadrul programului de recuperare,
trebuie să asigure nu numai scăderea greutăţii corporale, ci şi o
îmbunătăţire a proceselor de dezasimilare, tonifierea musculaturii
abdominale, îmbunătăţirea amplitudinii articulare la nivelul articulaţiilor
importante şi îmbunătăţirea de asemenea a funcţiilor respiratorii şi cardio-
vasculare;
 Aplicarea precoce a unui program de exerciţii fizice terapeutice bine
structurat, poate conduce la obişnuinţa cu un regim de viaţă activ, în
rândul copiilor, prevenind astfel apariţia semnelor de obezitate, mai ales
atunci când sunt implicaţi şi factorii genetici;
 Pentru a combate ca un copil să devină supraponderal e nevoie de o
schimbare a comportamentului alimentar, de o schimbare a atitudinii faţă
de mişcare şi efort fizic, de efort, de voinţă şi de ajutor medical calificat.

42
BIBLIOGRAFIE

1. Albu C., Albu M., Gherguţ A., 2007, Dicţionar de kinetoterapie , Editura
Polirom, Iaşi
2. Balint T., 2006, Kinetoterapia – o alternativă în combaterea obezităţii,
Editura EduSoft, Bacău
3. Balint T., 2010, Kinetoprofilaxie – Curs studii de licenţă, Editura Alma
Mater, Bacău
4. Bompa Todor O., Haff Gregory G., 2009, Periodizarea-Teoria şi
metodologia antrenamentului, Editura Ad Point, Bucureşti
5. Cordun M., 2009, Kinantropometrie, Editura CD Press, Bucureşti
6. Dumitrescu C., 1994, Secretul Sănătăţii-Greutatea corporală, Editura
Porus M, Bucureşti
7. Ionescu A. N., 1994, Gimnastica medicală, Editura All, Bucureşti
8. Lauteslager P. E. M., 2005, Copiii cu sindrom Down, dezvoltare motorie
şi intervenţie, Editura de Sud, Craiova
9. Manole V., Manole L., 2009, Evaluare motrică şi funcţională în
kinetoterapie, Editura Pim, Iaşi
10. Mârza D., 2005, Kinetoprofilaxie primară, Editura Tehnopress, Iaşi
11. Radovici P., Stoenescu G., 1999, Obezitatea şi combaterea ei, Editura
Sport-Turism, Bucureşti
12. Raţă G., Raţă B., 1999, Aptitudinile motrice de bază-probleme teoretice,
Editura Plumb, Bacău
13. http://www.sfatulmedicului.ro/galerii-foto/masa-corporala-ideala_392
14. http://ec.europa.eu/health/ph_determinants/life_style/nutrition/documents/
nutrition_impact_sum_ro.pdf
15. http://www.farmaciata.ro/sanatatea-mamei-si-a-copilului/item/22278-
obezitatea-infantila-poate-fi-prevenita
16. http://ro.wikipedia.org/wiki/Obezitate
17. http://orice.info/sanatate/problema-obezitatii-infantile-din-ce-in-ce-mai-
actuala/
18. http://www.doctor.info.ro/genetica_in_lupta_cu_obezitatea_infantila.html
19. https://www.scribd.com/document/52751064/Educatie-fizica-adapatata
20. https://www.scribd.com/document/39554529/Proiect-de-Antrenament-
Pentru-Copii-Cu-Sindrom-Down
21. https://www.scribd.com/document/368153701/INTERVENTIE-
TIMPURIE-JOC-METODE-LUDOTERAPIE-pdf
22. https://www.scribd.com/presentation/150762679/Sindromul-Down
23. https://www.scribd.com/document/56695694/Imaginatia-La-Copiii-Cu-
Sindrom-Down-Super
24. http://www.doctortipster.com/3349-down-syndrome-mongolism-or-
trisomy-21.html
25. https://www.google.ro/search?q=prevenire+sindrom+down&espv=2&biw
=1366&ih
43
 ANEXA NR. 1

DATE PERSONALE:
Nume şi Prenume: V.T.C.
Vârsta: 7 ani
Sexul: masculin
Data luării în evidenţă: octombrie 2018

ANAMNEZA: Copilul provine din a doua sarcină a unui cuplu tânăr (mama
24 de ani, tatăl 31 de ani în momentul concepţiei) care mai are o fată clinic
sănătosă. Anamneza familială nu relevă prezenţa altor malformaţii congenitale,
boli genetice, retard mental sau tulburări de reproducere. Copilul s-a născut la
32 de săptămâni (7 luni), prin cezariană, scor Apgar 8 (1`), Gn=1800gr.
Evoluţia postnatală se face cu retard în dezvoltarea psiho-neuromotorie (stă în
şezut la 9 luni, merge la 2 ani). Examenul clinic la vârsta de 1lună a evidenţiat o
dismorfie cranio-facială sugestivă: craniu rotund cu profil plat şi occiput turtit,
fante palpebrale oblice în sus şi în afară, hipertelorism, protuzia limbii, palat
înalt, nas scurt cu narine antevertate, urechi mici displazice, mâini-
brahidactilie, pliu palmar transvers unic bilateral, pliu unic de flexie pe degetul
V drept, hiperlaxitate articulară. Analiza cromozomială (buletin analiză nr.
4928/2012) a evidenţiat o trisomie 21 liberă omogenă: 47, XX, +21. Pe baza
datelor clinice şi citogenetice s-a stabilit diagnosticul de sindrom Down.

ANTECEDENTE HEREDO-COLATERALE: Provine dintr-o familie în care

mama şi sora au obezitate de tip mixt.

EVALUARE:

Examenul somatoscopic:
Talia (aprecierea clitativă): medie
Gradul şi armonia dezvoltării musculaturii: hipotonă
Gradul de dezvoltare şi repartizare a ţesutului subcutanat: în exces, neuniform
repartizat
Atitudinea corpului: deficitară
Tegumente: uscate
Circulaţia periferică: bună

Tabel nr. 1
Elemente analizate Iniţial (oct.) Final (mai)
somatoscopic
Poziţia capului şi gâtului înclinate înainte înclinate înainte
Conformaţia toracelui rotund rotund
Poziţia umerilor adduşi uşor adduşi
Poziţia omoplaţilor depărtaţi şi desprinşi depărtaţi
44
Conformaţia coloanei vertebrale atitudine cifo- atitudine cifo-
(localizarea curburilor) lordotică lordotică
Triunghiurile taliei egale egale
Conformaţia abdomenului bombat anterior şi în bombat anterior şi în
părţile laterale părţile laterale
Poziţia bazinului (frontal şi normală-frontal şi normală-frontal şi
sagital) basculat anterior- basculat anterior -
sagital sagital
Plicile subfesiere fără denivelări fără denivelări
Poziţia genunchilor în valg în valg
Poziţia picioarelor în var în var
Bolta plantară platfus fiziologic platfus fiziologic

Examenul antropometric:

Tabel nr. 2
Elemente măsurate Iniţial (oct.) Final (mai)
Greutatea 52 kg 49 kg
Talia 95 cm 97 cm
Perimetrul toracic în inspir profund 80 85
Perimetrul toracic în expir forţat 78 80
Perimetrul abdominal în ortostatism 85 80
Perimetrul abdominal în decubit dorsal 79 77
Perimetrul braţului 20 18
Perimetrul antebraţului 13 12
Perimetrul coapsei 38 35
Perimetrul gambei 30 28,5
Diametrul biacromial 38 36
Diametrul toracic 33 30
Diametrul bicret 37 32
Diametrul bitrohanterian 41 36
Plica m. triceps brahial 4 2
Plica m. biceps brahial 3 2
Plica subscapulară 6 4,5
Plica abdominală 7 4,5
Plica coapsei 5,5 4
Plica gambei 3 2,5
Indicele masei corporale (IMC) 27,3 25,2
Indicele de elasticitate toracică 2 5
Indicele de tonicitate abdominală 6 3

45
Evaluarea amplitudinii de mişcare:

Tabel nr. 3
Punctaj
Mobilitate articulară Iniţial (oct.) Final (mai)
Dr. Stg. Dr. Stg.
Scapulo-humerală 2 (7 cm) 2 (7 cm) 4 (3 cm) 4 (3 cm)
Coxo-femurală 2 (12 cm) 2 (12 cm) 4 (4 cm) 4 (4 cm)
Sacro-lombară 2 (12 cm) 4 (5 cm)

Evaluarea forţei musculare:

Tabel nr. 4
Punctaj
Muşchii
Iniţial (oct.) Final (mai)
Abdominali tonici 1 (5 sec.) 3 (14 sec.)
Fesieri tonici 1 (5 sec.) 3 (15 sec.)
Muşchii fazici 3 (4 repetări) 6 (10 repetări)

Evaluarea capacităţii de efort:

Tabel nr. 5
Testul Ruffier-Dickson Iniţial (oct.) Final (mai)
Pulsul în repaus (P1) 90 88
Pulsul la 10 sec. după
148 146
efort (P2)
Pulsul la 1-3 minute după
120 90
efort (P3)
Indicele Ruffier 15,8 (slab) 12,4 (mediu)

46
 ANEXA NR. 2
Program de exerciţii pentru faza lipolitică

Ex. Partea iniţială (pregătirea organismului pentru efort)

1. - alergare uşoară timp de 3 min.;
2. - mers cu inspir şi expir profund 2 min.;
3. - ortostatism cu mâinile pe şolduri, flexii/extensii, înclinari dreapta/stânga, rotaţii dreapta/stânga şi circumducţii ale capului, (2x5 repetări pentru fiecare set de mişcări);
4. - ortostatism, rotirea MS, înainte/înapoi, simultan şi alternativ, (2x5 repetări);
5. - ortostatism cu MI depărtate, mâinile pe bazin, rotaţii ale trunchiului spre stânga/dreapta, (2x5 repetări);
6. - ortostatism, fandare laterală pe piciorul stâng/drept, (2x5 repetări);
7. - ortostatism cu MI depărtate, flexia şi rotaţia trunchiului cu ducerea MS drept spre glezna MI stâng şi ducerea MS stâng spre glezna MI drept, (2x5 repetări);
8. - ortostatism cu MI depărtate, cu mâinile pe şolduri, circumducţii la nivelul gleznei, alternativ cu ambele MI, (2x10 repetări);
Exerciţiile de mers si alergare se vor executa câte 3 ture de sală pentru fiecare în parte
1. - mers pe vârfuri (3 lungimi de sală); 5. - alergare uşoară cu genunchii la piept;
2. - mers pe călcâie; 6. - alergare cu pendularea gambei înapoi;
3. - mers pe partea internă a picioarelor; 7. - alergare cu pas adăugat;
4. - mers pe partea externă a picioarelor; 8. - alergare cu pas sărit
Complex de exerciţii de stretching
- ortostatism, flexia gambei pe coapsă cu menţinere, cu schimb de MI (30/30 sec.);
- flexia trunchiului, cu ducerea MS pe sol cu menţinere, revenire (25 sec.);
- aşezat depărtat, flexia şi rotaţia trunchiului stg./dr. cu ducerea MS spre glezna MI stg./dr. cu menţinere, revenire (25 sec.);
Partea fundamentală (exerciţii cu efect lipolitic)
- ciclu de exerciţii: genoflexiuni la scara fixă cu tălpile aşezate pe prima treaptă (10) – căţărare pe scară – coborâre – alergare până la trambulină – sărituri pe trambulină – sărituri
1.
pe sol pe ambele picioare (stg./dr., înainte/înapoi, pe loc, cu deplasare) – pe un picior (stg./dr., înainte/înapoi, pe loc, cu deplasare – alergare înapoi la scara fixă, (3 ori);
2. - alergare cu genunchii la piept (3 ture complete de sală);
- ciclu de exerciţii: alergare – câţărare la scara fixă – coborâre de pe scară – alergare pe partea îngustă a băncii de gimnastică – mersul „piticului” până la saltea – târâre braţ/picior
3.
opus – târâre numai cu ajutorul antebraţelor – ridicare în stând – săriuri pe loc – alergare înapoi spre locul de unde a plecat (3 ori);
4. - „săritura iepurelui” (3x5 repetări);
5. - decubit dorsal, tălpile sprijinite pe sol, se execută respiraţii abdominale (3-4 respiraţii);
6. - decubit dorsal, MI uşor flectate şi abduse cu tălpile pe sol , flexia trunchiuli pe bazin cu MS întinse în faţă (3 serii x 8 repetări);
Partea finală (revenirea organismului după efort)
1. - mers cu corectarea ţinutei şi cu respiraţie normală;
2. - mers pe vârfuri 4 paşi, inspir, braţele sus, mers pe toată talpa 4 paşi, expir;
3. - mers cu scuturări de MS şi MI, alternativ cu inspir;
Exerciţiu de stretching
- stând, cu MI abduse, genunchii extinşi, mâinile prind glezna – se încearcă apropierea trunchiului cât mai mult de MI, menţinere 20 sec.; un inspir pe nas – două expiruri lente pe
gură

47
 ANEXA NR. 3
Program de exerciţii pentru faza musculo-poetică

Ex. Partea iniţială (pregătirea organismului pentru efort)

1. - alergare uşoară timp de 5 min.;
2. - mers cu inspir şi expir profund 3 min.;
3. - ortostatism cu mâinile pe şolduri, flexii/extensii, înclinari dreapta/stânga, rotaţii dreapta/stânga şi circumducţii ale capului, (2x8 repetări pentru fiecare set de mişcări);
4. - ortostatism cu MI depărtate, rotirea MS, înainte/înapoi, simultan şi alternativ, (2x8 repetări);
5. - ortostatism cu MI depărtate, cu MS dr. pe bazin, înclinarea trunchiului pe partea dr. simultan cu ridicarea MS stg. sus, se execută alternativ şi cu membrul opus (2x8 repetări);
6. - ortostatism cu MI depărtate, mâinile pe bazin, rotaţii ale trunchiului spre stg./dr. (2x8 repetări);
7. - fandare înainte alternativ pe ambele MI (2x8 repetări);
8. - ortostatism cu MI depărtate, cu mâinile pe şolduri, circumducţii la nivelul gleznei, alternativ cu ambele MI, (1x10 repetări);
Exerciţiile de mers si alergare se vor executa câte 3 ture de sală pentru fiecare în parte
1. - mers cu rotaţii ale MS alternativ şi simultan; 5. - alergare cu joc de gleznă;
2. - mers pe vârfuri cu ducerea MS la ceafă simultan; 6. - alergare cu pas adăugat, cu abducţia orizontală a MS;
3. - mers pe călcâie cu MS flectate la 180°; 7. - alergare cu genunchii extinşi spre înainte şi spre înapoi;
4. - mers cu ridicarea unui genunchi la fiecare 3 paşi; 8. - mersul piticului;
Complex de exerciţii de stretching
- ghemuit pe genunchi cu ducerea MS înainte pe sol, menţinere (25 sec.);
- aşezat pe genunchi, extensia trunchiului, cu ducerea MS în treimea distală a gleznei, menţinere (20 sec.);
- aşezat depărtat, flexia şi rotaţia trunchiului stg./dr. cu ducerea MS spre glezna MI stg./dr. cu menţinere, revenire (25 sec.);
Partea fundamentală (exerciţii cu efect musculo-poetic)
1. - şezând cu sprijin înapoi pe palme, se ridică şi se coboară MI întinse până la 45° şi înapoi cu forfecare (2x10 repetări);
2. - decubit dorsal, capul spre scara fixă, apucat cu mâinile de ultima treaptă, genunchii flexaţi la piept, se execută cercuri mari în ambele sensuri, fără a ridica bazinul de pe sol;
3. - decubit dorsal cu capul spre scara fixă, apucat de prima şipcă, se ridică trunchiul şi bazinul cu MI întinse, atingându-se scara cu dgetele, cât mai sus, revenire (2x8 repetări);
4. - decubit dorsal pe un plan înclinat, capul spre scara fixă, MS depărtate apucă şipca (la nivel), se execută ridicarea MI întinse şi a bazinului, cu atingerea scării, revenire (2x6 rep.);
5. - decubit dorsal cu vârfurile picioarelor sub ultima şipcă a scării fixe, genunchii flexaţi, se execută ridicarea trunchiului în şezând şi revenire (2x10 repetări);
6. - decubit dorsal pe un plan înclinat, vârfurile picioarelor sub o şipcă, MS pe lângă corp, se execută ridicarea trunchiului la verticală şi revenire (2x10 repetări);
7. - decubit dorsal, MI întinse la 45° se execută ridicarea trunchiului în şezând şi revenire (MI se menţin la 45°) (2x8 repetări);
8. - decubit dorsal, se execută rostogolire pe partea stângă cu ducerea genunchilor spre piept şi revenire; acelaşi pe partea opusă (2x5 repetări pe fiecare parte);
Partea finală (revenirea organismului după efort)
1. - mers pe vârfuri 4 paşi – inspir, oprire cu flexia trunchiului, MS atârnând pe lângă corp, expir profund;
2. - mers 4 paşi – inspir, oprire cu flexia trunchiului, Msatârnând pe lângă corp, expir profund şi sacadat;
3. - ortostatism cu MI depărtate, cu ducerea MS sus, inspir – revenire cu expir profund.
Exerciţiu de stretching
- decubit ventral, se execută extensia trunchiului şi a MI, încercând să se prindă gleznele cu mâna de aceeaşi parte, astfel se accentuează extensia – menţinere 10 sec.

48
 ANEXA NR. 4
Program de exerciţii pentru faza de întreţinere

Ex. Partea iniţială (pregătirea organismului pentru efort)

1. - alergare uşoară timp de 6 min.;
2. - mers cu inspir şi expir profund 3 min.;
3. - ortostatism cu MI depărtate, flexiaMS simultană, inspir/revenire cu expir (2x8 repetări);
4. - ortostatism cu MI depărtate, circumducţii ale MS dr. (1x10 repetări), apoi cu MS stg. (1x10 repetări);
5. - ortostatism cu MS la ceafă, flexia MI cu ducerea genunchilor la piept alternativ (2x8);
6. - ortostatism cu MI depărtate, mâinile pe şolduri, înclinarea trunchiului pe partea dr. inspir/revenire expir (2x8 repetări;
7. - ortostatism cu MI depărtate, mâinile pe şolduri, înclinarea trunchiului pe partea stg. inspir/revenire expir (2x8 repetări;
8. - MS pe bazin, se execută fandări laterale pe partea dreapta, apoi pe partea stângă.
Exerciţiile de mers si alergare se vor executa câte 3 ture de sală pentru fiecare în parte
1. - mers, iar la fiecare 3 paşi ridicare pe vârfuri, cu inspir şi expir profund; 5. - alergare cu pas încrucişat
2. - mers, cu ridicarea genunchiului la piept la fiecare 3 paşi; 6. - alergare cu pas săltat;
3. - alergare uşoară, cu genunchii la piept în lateral pe partea dr/stg.; 7. - săritură din ghemuit în ghemuit;
4. - alergare cu schimb de direcţie; 8. - mersul piticului cu spatele
Complex de exerciţii de stretching
- flexia trunchiului, cu ducerea MS pe sol cu menţinere, revenire (25 sec.);
- aşezat depărtat, flexia şi rotaţia trunchiului stg./dr. cu ducerea MS spre glezna MI stg./dr. cu menţinere, revenire (25 sec.);
- aşezat, flexia trunchiului cu ducerea MS la nivelul gleznei, menţinere (30 sec.);
Partea fundamentală (exerciţii de întreţinere)
1. - exerciţii de pedalare la bibicleta ergometrică (15 minute);
2. - exerciţii de pedalare la stepper (10 minute);
3. - mers la covorul rulant cu schimbarea înclinaţiei pantei şi cu schimbarea vitezei;
4. - exerciţii de echilibrare pe placa de echilibru;
5. - sărituri la trambulină, săritul corzii;
6. - exerciţii pe gimball din decubit dorsal şi ventral;
Partea finală (revenirea organismului după efort)
1. - mers cu corectarea ţinutei şi cu respiraţie normală;
2. - mers pe vârfuri 4 paşi, inspir, braţele sus, mers pe toată talpa 4 paşi, expir;
3. - mers cu scuturări de MS şi MI, alternativ cu inspir;
Exerciţiu de stretching
- stând, cu MI abduse, spatele drept, flexia MS cu dgetele întrepătrunse şi plamele orientate cranial; împingerea cranială a acestora şi menţinerea 20 de secunde; inspir lent pe nas,
două expiruri lente pe gură.

49