OCLUZOLOGIE

■ PLANURI DE REFERINŢĂ
■ ARCADELE DENTARE
■ ELEMENTE DE MORFOFIZIOLOGIE DENTARĂ
■ ELEMENTE DE MORFOFIZIOLOGIE OCLUZALĂ
■ IMPLANTAREA DINŢILOR
■ PLANUL DE OCLUZIE
■ STOPURI ŞI CONTACTE OCLUZALE_
SCHEME DE ARTICULARE INTERDENTARA
IMPORTANŢA STOPURILOR OCLUZALE
CUSPIZII DE GHIDAJ
ghidajul anterior
traiectorie incisivă
panta retroincisivă
Unghiul incizal
OVER-JET
OVER-BITE
CONTACTELE OCLUZALE
CONTACTELE FUNCŢIONALE
CONTACTE NEFUNCŢIONALE

Componentele A.D.M.:

■ dinţi (smalţ, dentină, pulpă dentară)

■ ţesuturile de suport (periodontale - structuri osoase de suport, gingie, membrană
periodontală, cementul radicular)
■ sistemul articular
articulaţia temporo-mandibulară [A.T.M.],
sistemul neuromuscular,
ocluzia dentară
OCLUZIA DENTARĂ este relaţia integrată a unităţilor odonto-parodontale
antagoniste, a articulaţiilor temporomandibulare şi a neuromusculaturii masticatorii şi
cervicale.

PLANURI DE REFERINŢĂ
■ planul medio-sagital (arcada maxilară)
reper anterior : jumătatea distanţei dintre rugile palatine ale celei de-a doua perechi,
pe rafeul median, iar posterior, punctul mucozal ce corespunde spinei nazale
anterioare, punctul central cel mai posterior al liniei Ah (trecerea dintre palatul dur şi
palatul moale), pe linia mediană. Corespunde punctului situat la jumătatea distanţei
dintre foveele palatine.

■ planul transversal (orizontal) este perpendicular pe planul medio-sagital. Planul

transversal trece prin vârful cuspizilor vestibulari ai molarilor de 6 ani şi prin
cuspizii vestibulari ai premolarilor.

'1
■ planul vertical (frontal) este perpendicular pe cele două planuri descrise anterior.
Este tangent la punctul cel mai posterior al celei mai proeminente tuberozităţi.

ARCADELE DENTARE
Ansamblul coroanelor dentare ale dinţilor implantaţi în procesele alveolare se
numeşte arcadă dentară.

Dinţii implantaţi în procesele alveolare ale oaselor maxilare formează o unitate

morfo-funcţională denumită arcadă alveolo-dentară.

Forma arcadelor dentare:

■ este determinată genetic, asemănător morfologiei aparatului dento-maxilar.
■ este apreciată după forma liniei imaginare ce uneşte următoarele repere
morfologice: marginile incizale ale dinţilor frontali, vârful caninilor şi şanţul
intercuspidian al premolarilor şi molarilor.

În mod normal, întîlnim:

■ forma de semicerc, caracteristică arcadelor temporare;
■ forma de parabolă: regiunea anterioară sub formă de semicerc, iar zonele laterale
sunt uşor divergente spre distal. Această formă este frecventă la arcada definitivă
superioară;
■ forma de semielipsă: regiunea anterioară descrie un semicerc, iar zonele laterale
sunt uşor convergente spre distal. Este mai frecventă la arcada permanentă
inferioară.

Forme patologice de arcadă:

■ arcada în “V”: în zona frontală este îngustată, frecvent datorită compresiunii din
zona canină;
■ arcada în “omega” (Ω): zona incisivo-canină sub formă de semicerc, iar zona
premolară este îngustată;
■ arcada în “U”: zona anterioară are forma unui arc de cerc, iar zonele laterale
paralele (factorul de compresiune a acţionat în zona molară);
■ arcada în “M”: este o arcadă scurtată, cu incisivii centrali (uneori şi cei laterali) în
palato-poziţie, iar incisivii laterali sau caninii în vestibulo-poziţie, formă ce poate
fi accentuată de rotaţiile dentare. Grupul dinţilor laterali este aşezat pe două linii
drepte paralele între ele;
■ arcada în “W”: în zona frontală este similară cu arcada în “M”, dar cu mezio-
vestibulo-rotaţia incisivilor centrali. Este o arcadă scurtată;
■ arcada în formă de “trapez”: este aplatizată frontal; uneori zonele laterale sunt
drepte, divergente distal. Această formă este mai frecventă la arcada inferioară;
■ arcada “pentagonală”: prezintă o angulaţie în zona incisivă şi două angulaţii în
zona caninilor. Zonele laterale sunt uşor divergente distal.

'2
Simetria arcadelor dentare:

NORMAL = arcadele sunt simetric dezvolate.

PATOLOGIC = arcade asimetrice.

ASIMETRIA se raportează la planul medio-sagital al arcadei superioare şi inferioare.

- asimetria transversală se pune în evidenţă prin proiectarea pe linia mediană a

punctelor simetrice, suspecte de asimetrie; se măsoară distanţele de la linia mediană la
hemiarcada dreaptă şi stângă şi se constată inegalitatea (cm);
- asimetria sagitală se relevă tot prin proiectarea pe linia mediană a punctelor identice
de pe cele două hemiarcade cu decalaj în sens sagital. Dacă pe linia mediană apar
diferenţe, asimetria sagitală este confirmată.

APLICAŢII CLINICE

În clinică, se utilizează:

■ simetroscopul din trusa Korkhaus sau diverse alte tipuri, care în principiu sunt
folii de plastic rigide, ce au înglobat un caroiaj în milimetri şi centimetri (pătraţi).
Acest instrument va fi centrat pe linia mediană, în acest mod permiţând citirea cu
uşurinţă a ambelor tipuri de asimetrie.

■ în lipsa simetroscopului, se marchează linia mediană cu creionul pe model, iar cu

riglă transparentă, se alunecă perpendicular pe linia mediană, de la punctul
interincisiv spre posterior, observându-se asimetria.

Spaţiul disponibil măsurat cel mai usor : divizarea arcadei în 4 segmente liniare ,
măsurate individual cu un compas (după Proffit)

'

'3
Dimensiunea arcadelor dentare:

■ reprezintă o caracteristică proprie pentru fiecare aparat dento-maxilar: oasele

maxilare voluminoase, cu procese alveolare mari se asociază, de regulă, cu dinţi
voluminoşi.

■ corespondenţă între dimensiunile dinţilor şi a alveolelor cunoscută - congruenţă

alveolo-dentară.

Cînd nu există corespondenţă - incongruenţă dento-alveolară.

■ Dacă procesele alveolare sînt mai mari decît dinţii, între dinţi nu mai există puncte
de contact, spaţiile existente se numesc «treme» - «incongruenţă cu spaţiere».
Dacă procesele alveolare sînt mai mici decât volumul coronar, dinţii vor fi implantaţi
înghesuiţi, prin rotaţie sau suprapunere, această neconcordanţă fiind denumită «
incongruenţă cu înghesuiri».

ELEMENTE DE MORFOFIZIOLOGIE DENTARĂ

Arcada dentară prezintă cele două zone topografice: zona frontală şi zona laterală. Din
punct de vedere morfologic dinţii pot fi împărţiţi în:

■ dinţii frontali aflaţi în zona frontală, în număr de şase dinţi a căror formă şi
localizare servesc la incizie, şi anume incisivii şi la sfâşiere determinată de canini,
îndeplinind rolul de prehensiune a alimentelor.

■ dinţii laterali: patru premolari (câte doi pe o hemiarcadă) şi şase molari (trei pe
hemiarcadă) servesc la sfărâmarea şi măcinarea alimentelor.

Dinţii, care formează un grup, prezintă caractere morfologice comune coronare şi

radiculare, de asemeni şi particularităţi clinico-terapeutice prin care se diferenţiază de
celălalt grup, astfel:

Grupul incisiv prezintă următoarele caracteristici:

■ coroana aplatizată vestibulo-oral în jumătatea incizală,

■ incisivii au patru feţe laterale şi o margine incizală;
■ feţele vestibulare sunt uşor convexe în toate sensurile,
■ faţa orală concavă, cingulumul prezent în porţiunea gingivală;
■ zona din faţa orală cuprinsă între marginea liberă şi cingulum-ul feţei palatinale a
dinţilor frontali maxilari este denumită pantă incisivă.
■ marginile libere a incisivilor maxilari asigură prehensiunea şi incizia alimentelor,
susţinând poziţia “cap la cap în propulsie”. Modul în care este susţinută această
poziţie este dependent de curbura marginilor libere - curba incizală - ce poate avea
o direcţie convexă caudal (în mod obişnuit), orizontală sau convexă cranial (curbă
incizală inversată).

'4
■ marginea liberă a incisivilor mandibulari prezintă o muchie vestibulară şi una
orală. Muchiile incisivilor mandibulari au o direcţie rectilinie meziodistală.
■ feţele proximale, de asemenea şi secţiunea longitudinală a coroanelor dinţilor
frontali au formă triunghiulară, cu baza orientată spre colet;
■ feţele proximale stabilesc punct de contact cu dinţii vecini prin convexitatea din
treimea lor incizală;
■ incisivii sunt dinţi monoradiculari, iar rădăcina are formă cilindro-conică.

Grupul canin prezintă următoarele caracteristici: caninul este dinte robust,

monoradicular;

■ coroana cu o morfologie asemănătoare grupului frontal, aplatizată vestibulo-oral;

■ muchia vestibulară a caninului mandibular descrie un „V’ cu vârful îndreptat spre
planul de ocluzie, vârf din care porneşte creasta ce separă cele două pante
(mezială şi distală ale versantului extern al cuspidului canin).
■ rol esenţial în ocluzia dinamică.
Grupul premolar prezintă următoarele caracteristici:
■ premolarii sunt dinţi cuspidaţi, cu formă cuboidă,
■ feţele vestibulare convexe iar spre ocluzal au o margine angulată;
■ faţa ocluzală a premolarilor are un cuspid vestibular şi unul oral, ce asigură
contactul cu antagoniştii.
Grupul molar prezintă următoarele caracteristici:
■ molarii sunt dinţii cei mai voluminoşi, de formă paralelipipedică, cu cinci feţe,
■ faţa ocluzală are o morfologie deosebită şi asigură contactele statice şi dinamice
între cele două arcade.

ELEMENTE DE MORFOFIZIOLOGIE OCLUZALĂ

Aria de ocluzie sau suprafaţa de ocluzie a arcadelor dentare se formează din alăturarea
suprafeţelor de ocluzie ale fiecărui dinte în parte. Fiecare coroană dentară participă la
formarea ariei de ocluzie prin porţiunea sa de contact posibil cu dinţii antagonişti.
Suprafaţa de ocluzie în zona frontală este arcuită şi îngustă, datorită morfologiei
coronare specifice, corespunzător adaptării lor pentru procesul de incizie. În zona
frontală, în asigurarea cinematicii ocluzale un rol important îl are caninul.
Spre distal, suprafaţa ocluzală se lărgeşte în zona premolară, atingând maximum în
zona primului molar superior şi se îngustează uşor către ultimii molari. Zona de
contact posibil nu este în întregime în raport de contact ocluzal cu suprafaţa
antagonistă.
Aria ocluzală mandibulară este asemănătoare cu aria maxilară, doar că este mai
îngustă în zona frontală depăşind lătimea celei superioare la nivelul primului molar.
Zonele de contact funcţional cu antagoniştii sunt reprezentate la maxilar de vârful
cuspidului, toată suprafaţa ocluzală şi baza cuspidului oral iar la mandibulă de baza
cuspidului vestibular, suprafaţa ocluzală şi vârful cuspidului lingual.

'5
În plan orizontal, ambele arii ocluzale au formă identică cu cea a arcadelor dentare şi
pot fi:
● naturale, absente, mixte, sau artificiale,
● complete sau incomplete (continue sau discontinue),
● scurtate sau întrerupte prin diastemă, treme, leziuni odontale, edentaţie.

RELIEFUL SUPRAFEŢELOR DENTARE

Elementele de relief pozitiv (Ioniţă S. şi Petre A., 2003):

a. cuspizii
b. cingulum-ul
c. crestele
d. tuberculii
e. mameloanele

Reprezintă principala formă de relief pozitiv a dinţilor laterali (premolari şi molari).

Poate fi asemănat cu o piramidă patrulateră.
În morfologia primară normală, cuspidul se află la nivelul sau în imediata apropiere a
planului de ocluzie (suprafaţa de contact dintre dintii celor două arcade, numită şi
suprafaţă masticatorie).

Din punct de vedere funcţional, cuspizii se clasifică în:

Cuspizi de sprijin (cuspizi activi, cuspizi primari, cuspizi de suport), care asigură
ocluzia (contactele cu dinţii antagonişti) în poziţiile centrice ale mandibulei.
Cuspizii de sprijin sunt: cuspizii vestibulari ai dinţilor laterali mandibulari şi cei
linguali ai premolarilor şi molarilor maxilari.

Cuspizi de ghidaj (cuspizi pasivi, cuspizi secundari), de volum mai mic decât cel al
cuspizilor activi, au un rol funcţional mai redus decât cuspizii de sprijin: participă la
triturarea alimentelor în masticaţie, au rol în menţinerea la distanţă de suprafaţa
ocluzală a obrajilor şi limbii etc.

a. Cuspidul

Cuspidul prezintă două versante:

■ versantul intern (ocluzal) care priveşte spre interiorul feţei ocluzale, iar
■ versantul extern priveşte spre exteriorul feţei ocluzale. Exemplu: versantele
externe ale cuspizilor de sprijin sunt:
• versantele vestibulare ale cuspizilor vestibulari mandibulari;
• versantele linguale ale cuspizilor linguali maxilari.

'6
b. Crestele

Sunt muchiile piramidei fiecărui cuspid.

Fiecare cuspid prezintă 4 creste: mezială, distală, vestibulară şi linguală.
Pantele cuspidiene sunt suprafeţele cuprinse între două creste adiacente.
Cele două versante, extern şi intern, ale fiecărui cuspid sunt despărţite de o creastă
mezio-distală sau sagitală, care uneşte cele două creste marginale proximale ale feţei
ocluzale. Unii autori descriu separat cele două segmente, astfel: creastă sagitală
mezială, respectiv creasta sagitală distală.
Fiecare versant cuspidian, intern sau extern este împărţit la rândul său în două pante: o
pantă mezială şi o pantă distală, în funcţie de orientarea lor spre mezial sau spre distal.
Cele două pante ale fiecărui versant sunt despărţite de o creastă vestibulo-linguală
care porneşte din vârful cuspidului şi se termină fie la nivelul conturului maxim (pe
versantele externe) sau la nivelul şanţului principal mezio-distal (pe versantele
interne).
Segmentul intern (ocluzal) al crestei vestibulo-linguale este cunoscut sub denumirea
de creastă esenţială (mai este numită creastă triunghiulară, deoarece are frecvent
formă rotunjită, cu baza ocluzală mai largă). Crestele triunghiulare (esenţiale) ale unor
cuspizi vestibulari, respectiv linguali — ai aceluiaşi dinte se unesc uneori, devenind:
creste oblice sau creste transversale (uneori între cuspizii meziolinguali şi cei
meziovestibulari ai molarilor).
Creasta cuspidiană reprezintă porţiunea externă a crestei vestibulo-orale. La nivelul
caninilor este prezentă creasta labială (orală) pe faţa vestibulară.
Cuspizii pot prezenta creste accesorii, paralele cu crestele esenţiale, pe versantele
ocluzale (interne) ale cuspizilor.
Crestele marginale sunt situate la extremităţile proximale ale fiecărei feţe ocluzale, iar
la nivelul dinţilor frontali: la extremităţile laterale - meziale şi distale - ale feţelor
orale.

Creasta marginală este alcătuită din două versante:

■ unul intem (care priveşte spre interiorul feţei ocluzale) şi unul extem, care priveşte
spre dintele vecin şi se termină la nivelul punctului de contact interdentar. Cele
două versante ale crestei marginale sunt despărţite de o proeminenţă care uneşte
cele două creste sagitale (meziodistale), cu direcţie vestibulo-orală.
Faţa ocluzală propriu-zisă poate fi delimitată imaginar de crestele marginale şi
crestele meziodistale care separă versantele cuspidiene.
Ambrazura ocluzală sau nişa masticatorie se delimitează între versantele externe a
două creste marginale alăturate, provenite de la doi dinţi vecini. Contactele ocluzale
cu cuspizii de sprijin ai dinţilor antagonişti din această zonă se fac, de obicei, în două
puncte.

Punctul de contact este zona situată pe feţele proximale în treimea ocluzală, unde doi
dinţi au raport de contact.

'7
Punctul de contact are următoarele funcţii:
■ forţele orizontale, ce rezultă din descompunerea presiunilor ocluzale, sunt
dispersate pe un grup de dinţi (se menajează parodonţiul),
■ reprezintă un obstacol în calea traumatismelor care ar putea leza papila
interdentară.
Punctul de contact, de-a lungul vieţii, se poate modifica luînd aspectul de suprafaţă de
contact.

c. Cingulum-ul
este o proeminenţă prezentă în treimea cervicală a suprafeţelor orale ale dinţilor
frontali, mai ales la maxilar. Prezenţa unui cingulum proeminent la nivelul frontalilor
maxilari favorizează existenţa unor contacte ocluzale stabile cu antagoniştii (dinţii
frontali mandibulari).

d. Tuberculii
■ deşi au formă asemănătoare cuspizilor, nu ating decât în mod excepţional planul
de ocluzie.
Tuberculul are semnificaţia de lob supranumerar situat pe faţa palatinală a primului
molar superior (cunoscut sub numele de tuberculul lui Carabelli, sau pe faţa
vestibulară a celui de al doilea molar inferior (cunoscut sub numele de tuberculul lui
Bolk).

e. Mameloanele
■ sunt proeminenţe prezente la nivelul marginii libere a incisivilor, caracteristice
morfologiei imediat post-eruptive. După un timp scurt de la erupţia pe arcade a
incisivilor, aceste formaţiuni dispar prin uzură fiziologică.

Elemente de relief negativ (Ionita S. si Petre A., 2003)

a. sulcus (pl. sulci)

b. şanţuri principale (de dezvoltare)
c. şanţuri secundare (accesorii)
d. fose
e. fosete
f. fisuri
g. depresiuni

a. Sulcus-ul ocluzal este spaţiul larg deschis, în formă de „V”, mărginit de cuspizii
vecini.

b. Şanţurile principale (majore) (de dezvoltare) sunt elemente de relief negativ aflate
la unirea cuspizilor vecini. Ele sunt:
■ şanţuri centrale (meziodistale);
■ şanţuri principale linguale (orale);
■ şanţuri principale vestibulare.

'8
Şanţurile principale au o importanţă deosebită deoarece, în timpul mişcărilor
mandibulare excentrice (orizontale) cu contacte dento-dentare, ajută la dezangrenarea
cuspizilor.

c. Şanţurile accesorii, de formă neregulată, sunt situate pe versantele cuspidiene şi ale

crestelor marginale.
Şanţurile crestelor marginale apar ca ramificaţii ale şanţului central care depăşesc
crestele marginale;
■ aceste şanţuri au risc crescut de apariţie a cariilor dentare, şi se constitue în
elemente care scad rezistenţa mecanică a dintelui prin întreruperea crestelor
marginale.

d. Fosele sunt depresiuni rotunjite sau angulate la nivelul

- feţelor ocluzale ale dinţilor laterali şi la nivelul
- feţelor linguale (orale) ale frontalilor (maxilari).

La nivelul dinţilor laterali sunt descrise:

- Fosele centrale se formează la unirea a trei, patru sau cinci cuspizi vecini.
- Cuspizii distovestibulari ai molarilor mandibulari articulează în fosele centrale ale
molarilor maxilari.

- Cuspizii meziopalatinali ai antagoniştilor maxilari articulează în fosele centrale

ale molarilor inferiori.

- Fosele marginale (meziale şi distale).

Fosele marginale se formează la unirea versantulului intern al crestei marginale

corespunzătoare cu pantele omonime ale versantelor interne (ocluzale) ale celor doi
cuspizi vecini. La acest nivel au loc de obicei contacte interdentare tripodice (în trei
puncte).

e. Fosetele (după Bratu şi Uram Ţuculescu, 2001) sunt situate la extremităţile:

- cervicale ale şanţurilor principale orale ale molarilor maxilari;
- şanţurilor principale vestibulare ale molarilor mandibulari; şi
- foselor palatinale ale incisivilor maxilari (foramen caecum).

f. Fisurile ocluzale sunt defecte de structură ce apar în porţiunile cele mai declive ale
şanţurilor şi foselor.
- Fisurile ocluzale reprezintă localizări de elecţie pentru caria dentară.

g. Depresiunile sunt accidente de formă, minore, ce apar uneori pe suprafeţele laterale

— vestibulare şi/sau linguale ale dinţilor.

'9
■ 1, 2 - cuspizi de ghidaj.
■ 3, 4 - cuspizi de sprijin.
■ 5 - creastă triunghiulară (esenţială) mărginită de şanţuri accesorii; creasta esenţială
împarte versantul intern al cuspidului în două pante: mezială şi distală.
■ 6 - fosă centrală. 7 - fosă distală.
■ 8 - creastă oblică, formată prin unirea a două creste esenţiale (ML-DV).
■ 9 - creastă accesorie MV. 10 - tubercul Carabelli.
■ 11 - creastă marginală distală cu o muchie şi două versante - întreruptă de un şanţ
accesoriu

IMPLANTAREA DINŢILOR
■ se face după un ax uşor oblic, propriu fiecărui dinte;
■ prelungirea axelor de implantare ale dinţilor maxilari se întâlnesc într-o zonă
înapoia spinei nazale a frontalului în dreptul apofizei crista galli, iar
■ rădăcinile dentare mandibulare diverg către baza mandibulei – Conul lui Villain
■ datorită acestei convergenţe către superior ale axelor dinţilor maxilari, feţele
ocluzale ale dinţilor privesc în jos şi în afară;
■ feţele ocluzale ale dinţilor mandibulari sunt înclinate către superior şi inferior;
■ frontalii superiori prezintă o înclinare înainte şi în jos;
■ frontalii inferiori sunt înclinaţi către înainte şi în sus.

PLANUL DE OCLUZIE
- Planul de ocluzie se defineşte drept coarda arcului de cerc care reprezintă curba de
ocluzie pe o hemiarcadă împreună cu coarda arcului de pe hemiarcada opusă.
- Lejoyeux defîneşte planul de ocluzie drept planul convenţional care trece prin
marginea incizală a celor doi incisivi centrali maxilari şi prin vârfurile cuspizilor
disto-palatinali ai molarilor secunzi.
- Planul de ocluzie este deci un plan imaginar cu o înclinare variabilă formând cu
orizontala un unghi de 17º.
- spre anterior are o direcţie aproximativ orizontală;spre posterior este oblic,
- angulat cu planul de la Frankfurt;
- sagital planul de ocluzie este aproximativ paralel cu planul lui Camper;
- planul de ocluzie nu este un plan obişnuit ci o suprafaţă curbă; este armonios când
respectă cele două curbe de ocluzie: planul de ocluzie are curbura dublă în plan
transversal şi sagital, numită curbura sagitală a lui Spee şi Balkwill şi curba
transversală a lui Wilson - Monson.
- Ariile ocluzale maxilare şi mandibulare proiectate în plan sagital prezintă o
curbură sagitală cu profunzimea maximă la nivelul primului molar şi centrul într-

'10
 un punct situat la 3 cm în spatele nasionului (crista galli) numindu-se curba Spee-
Balkwill.
- Ea este convexă la maxilar şi concavă la mandibulă, este simetrică într-o ocluzie
normală în cele două sectoare laterale. Adâncimea maximă este în dreptul
molarului prim mandibular.
- Patologic curbele sagitale pot fi accentuate, orizontale, întrerupte, neregulate sau
inversate.
- În mişcarea de propulsie necesară inciziei, arcadele sunt aduse în poziţia cap la
cap lăsând un spaţiu de inocluzie distală numit fenomenul Cristhensen sagital.
Orice contact în zona distală în momentul propulsiei transformă pârghia
mandibulară într-o pârghie de gradul doi, deci foarte traumatizantă. Orice contact
posterior duce la solicitarea excesivă a articulatiei temporo-mandibulare cu
consecinţe negative asupra întregului sistem.
- se consideră curbura sagitală a planului de ocluzie drept o curbură de compensaţie
sagitală cu rol profilactic şi protector a parodonţiului dinţilor frontali. În ocluziile
adânci profilaxia parodontală constă în reducerea supraocluziei prin coronoplastie
în caz de dimensiuni verticale normale sau prin înalţarea ocluziei în zona molară
astfel încât în mişcarea de propulsie să nu existe contacte distale.
- Curba de ocluzie transversală Wilson: Suprafaţa de ocluzie, privită în plan frontal
este înclinată în zona laterală, molarii mandibulari fiind orientaţi spre lingual, iar
molarii maxilari spre vestibular, astfel încât vârfurile cuspizilor vestibulari şi orali
ai dinţilor laterali se af1a pe aceeaşi curbă cu centrul în crista gali şi se numeşte
Curba lui Wilson - Monson sau curba transversa1ă.
- Curba transversală poate avea o orientare normală, accentuată, orizontală sau
inversată.
- În mişcarea de lateralitate a mandibulei se stabilesc contacte pe partea activă, iar
pe partea de balans nu există punct de sprijin decât cel articular deci este prezent
un spaţiu de inocluzie laterală numit — fenomenul Cristhensen lateral sau
transversal.
- Pe partea de balans nu sunt permise puncte de contact deoarece sunt nocive şi
disfuncţionalizează componentele sistemului prin transformarea pârghiei de grad
trei într-un grad inferior.
- Efectul compensator al curbelor sagitale şi transversale ale planului de ocluzie nu
se aplică la arcadele naturale ci numai la protezele mobile totale, iar efectul lor
compensator se traduce printr-o stabilizare dinamică a acestora datorită punctelor
de contact meziale şi distale în mişcarea de protruzie şi a contactelor pe partea
activă şi de balans în mişcarea de lateralitate
Curbura frontală
Prin succesiunea feţelor vestibulare ale dinţilor frontali maxilari şi mandibulari rezultă
curbura frontală vestibulară maxilară şi cea mandibulară având un diametru mai mare
la maxilar decât la mandibulă.
Curbura frontală poate fi naturală sau artificială, accentuată, aplatizată sau neregulată.
Caracteristicile curburii frontale sunt date de poziţia dinţilor dar şi de presiunea
exercitată de chinga musculară labio-jugală şi muşchii limbii.
Gradul curburii variază de la individ la altul şi imprimă caracteristici fizionomice
etajului inferior al feţei.

'11
Gradul de curbură se respectă în restaurările protetice care antrenează arcul anterior al
arcadei din considerente estetice şi fonetice.

SCHEME DE ARTICULARE INTERDENTARA

■ Ash, 1987:
■ „cuspizi - fose” şi „cuspizi - creste marginale”

IMPORTANŢA STOPURILOR OCLUZALE:

Prin asigurarea stopurilor ocluzale se realizează una dintre poziţiile esenţiale
ale mandibulei: poziţia de intercuspidare maximă, în care contactele dento-dentare
dintre cele două arcade sunt în numărul cel mai mare. Intercuspidarea maximă este
cea mai stabilă poziţie funcţională a A.D.M. şi încheie fiecare ciclu masticator; în
această poziţie forţa masticatorie este maximă.

În acelaşi sens, stopurile ocluzale prezintă importanţă în funcţionalitatea

A.D.M., respectiv pentru triturarea alimentelor şi deglutiţie.
menţinerea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO),

'

DVei - Dimensiunea verticală a etajului inferior;

'12
DVem - Dimensiunea verticală a etajului mijlociu;
Dcl - Dimensiunea verticală a etajului mijlociu, măsurată clinic

Pentru utilizări clinice uzuale dimensiunea verticală a etajului mijlociu al feţei

se aproximează prin distanţa dintre fanta labială şi linia bipupilară.
Înălţimea etajului inferior al feţei se măsoară în mod curent de la proiecţia
tegumentară a punctelor subnazal şi mentonier, dar pot fi utilizate şi alte repere - de
exemplu două puncte tatuate submucos la nivelul proceselor alveolare maxilar şi
mandibular. Reperele tegumentare sunt uşor accesibile dar induc erori (uneori
semnificative) legate de grosimea tegumentelor.
În poziţia de intercuspidare maximă (sau relaţie centrică), când dinţii celor
două arcade sunt în contact, („în ocluzie") se vorbeşte despre dimensiunea verticală
de ocluzie = D.V.O.
Pe parcursul unui ciclu de 24 de ore dinţii stau în contact ocluzal o perioadă
foarte scurtă de timp: momente din timpul triturării alimentelor şi în deglutiţia
boturilor alimentare consistente.
De altfel, contactul permanent între cele două arcade nu ar putea fi suportat de
aparatul de susţinere al dintelui (parodonţiu).
În afara acestor momente scurte de contact, între cele două arcade nu există
contacte dento-dentare, mandibula plasându-se în relaţia de postură (R.P.).
În aceste condiţii apare o altă noţiune referitoare la înălţimea etajului inferior al feţei:
■ dimensiunea verticală în relaţia de postură, (D.V.R.), mai mare decât D.V.O.,
poziţie în care există un echilibru între contracţia muşchilor ridicători şi contracţia
muşchilor coborâtori ai mandibulei (contracţie tonică).
Pentru măsurarea, în condiţii clinice uzuale a înălţimii etajelor inferior şi mijlociu ale
viscerocraniului se poate utiliza:
● mânerul oglinzii dentare;
● o simplă riglă gradată;
● un compas ale cărui vârfuri urmăresc două puncte ce marchează etajele feţei şi o
riglă gradată sau
● un instrument special destinat acestui scop, ocluzometrul WILLIS.

În DVR, dinţii celor două arcade nu sunt în contact, deci nu se realizează ocluzia,
motiv pentru care spaţiul existent între arcadele dentare poartă numele de spaţiu de
inocluzie fiziologică (S.I.F.), a cărui dimensiune este de 2-4 mm la nivelul incisivilor,
pentru a descreşte progresiv spre distal.

“1 + 2 = 3”
1 = DVO; 2 = SIF; 3 = DVR

Stopurile ocluzale:
■ transmit presiunile masticatorii în axul lung al dinţilor,
■ au rol în realizarea unei abraziuni proporţionale pe toţi dinţii,
■ nu permit deplasarea dinţilor,
■ echilibrează mandibula în cele trei planuri ale spaţiului (IM).

'13
Cuspizii suport sau cuspizii de sprijin asigură stabilitatea ocluziei şi a dimensiunii
verticale.

Ei sunt clasificaţi după importanţă în 3 grupe (Abjean şi Korbendeau), astfel:




STOPURILE OCLUZALE DE GRADUL I

Prima grupă o reprezintă cuspizii vestibulari ai premolarilor şi molarilor mandibulari
care intră în contact cu fosele centrale şi fosele dintre crestele marginale ale dinţilor
laterali maxilari. 


STOPURILE OCLUZALE DE GRADUL II


Al doilea grup de stopuri ocluzale este realizat de marginea liberă a dinţilor frontali
mandibulari care articulează cu faţa palatinală a dinţilor frontali maxilari
infracingular.

STOPURILE OCLUZALE DE GRADUL III

Grupul trei de sprijin este reprezentat de cuspizii palatinali (orali) ai premolarilor şi
molarilor maxilari contactând cu fosele centrale şi fosele dintre crestele marginale ale
antagoniştilor mandibulari.

CUSPIZII DE GHIDAJ
Cuspizii de ghidaj participă la realizarea mişcării de lateralitate dreaptă şi stângă.
Grupele de cuspizi de ghidaj sunt:
● cuspizii linguali mandibulari care glisează pe panta palatinală a cuspizilor
vestibulari maxilari;
● cuspizii vestibulari maxilari care alunecă pe panta orală a cuspizilor linguali
mandibulari.

Cuspizii de ghidaj au caracteristici asemănătoare cu cele ale cuspizilor de sprijin la

care se mai adaugă înclinarea pantei cuspidiene care este verticală, medie sau
orizontală.

OVERJET
• Depăşirea frontalilor inf. de către cei superiori în plan sagital – OVERJET – este
apreciată măsurând pe o linie orizontală distanţa dintre marginea liberă a
incisivilor superiori şi faţa vestibulară a celor inferiori.
• Pentru acelaşi grad de acoperire verticală, dar cu înclinare diferită a axului dentar,
over-jetul variază în limite destul de largi.

OVERBITE
Gradul de acoperire al frontalilor inferiori de către cei superiori în plan vertical –
OVERBITE – este determinat de distanţa dintre cele două linii întrerupte, orizontale,
paralele, tangente la marginile incizale ale dinţilor anteriori în contact.
■ over-bite este normal de 1/3 (= raportul de acoperire a dinţilor mandibulari).
Acoperirea totală (O.T.) este frecvent însoţită de contacte traumatogene în zona
cervicală P a dinţilor.

'14
Diferite forme de ocluzie adâncă (a,b,c).

GHIDAJUL ANTERIOR
O altă zonă de ghidaj este ghidajul anterior.
În regiunea anterioară aria ocluzală este îngustată iar suprafaţa posibilă de contact
între cele două arii prezintă o înclinare anterioară faţă de planul de ocluzie dirijând
alunecarea ariei ocluzale mandibulare de-a lungul său.
Aria ocluzală maxilară se formează prin însumarea feţelor palatinale ale incisivilor
maxilari care sunt situaţi sub o anumită înclinare faţă de planul orizontal determinând
o anumită înclinare a traiectoriei de mişcare a incisivilor mandibulari faţă de cei
maxilari, traiectorie numită traiectorie incisivă (unghiul format între orizontală şi
dreapta ce uneşte marginile incizale mandibulare şi maxilare).
Este necesară diferenţierea între panta retroincisivă care reprezintă angularea feţei
palatinale a incisivilor maxilari şi care prezintă un caracter pur morfologic şi
traiectoria incisivă, care reprezintă o rezultantă a combinării factorilor morfologici cu
factorii funcţionali.

■ Traiectoria incisivă depinde de mai mulţi factori:

● angularea implantării incisivilor superiori;
● conformaţia feţei lor palatinale;
● raportul între over-bite şi over-jet;
● curbura arcadei în zona frontală;
● gradul de concavitate al feţelor palatinale.
Angularea traiectoriei incisive poate fi mai mare, ca în retrodenţiile maxilare şi
ocluziile acoperite, sau mai mică cum este cazul prodentiilor maxilare.
Incisivii maxilari pot avea feţe palatinale cu o conformaţie diferită, uneori cu
suprafeţe plate sau concave, cu un diametru vertical variabil, cu un cingulum puternic
sau şters.
■ cu cât over-bite este mai mare cu atât aria ocluzală este mai mare şi invers, adică
cu cât over-bite este mai mic cu atât aria ocluzală se micşorează.
Unghiul incizal variază direct proporţional cu over-bite-ul, ceea ce face ca şi
traiectoria incizală să aibă tendinţe identice.
Cu cât over-jet-ul este mai mare şi angularea traiectoriei incizale este mai mică şi
invers la un over-jet mic.

Contactele dento-dentare FUNCŢIONALE îndeplinesc următoarele condiţii:

■ sunt: punctiforme, multiple, stabile, eficiente;
■ sunt uniforme şi armonios distribuite pe arcadă pe toţi dinţii cuspidaţi;
■ au o localizare precisă, fiecare dinte contactând cu doi antagonişti, exceptând
incisivul central mandibular şi molarul trei maxilar.
■ pot fi de tip:
a. margine incizală - suprafaţă palatinală;
b. vârf cuspid - fund fosă

c. versante cuspid cu versante fosă = TRIPODIC;
d. vârf cuspid - ambrazură.

'15
CLASIFICAREA CONTACTELOR FUNCŢIONALE
a. Contactul dintre marginea liberă a dintilor frontali mandibulari şi faţa linguală a
dinţilor frontali maxilari - infracingular = stopurile ocluzale din grupul al II-lea.
b. Contactul vârf cuspid - fund fosă
• Pentru un astfel de contact funcţional vârful cuspidului trebuie să fie mai puţin
voluminos decât fosa, pentru a nu putea să pătrundă în aceasta.
• Pentru refacerile protetice realizarea sa prezintă marele avantaj de a se putea
adapta cu uşurinţă prin şlefuire selectivă, dar şi pe acela de a permite, atunci când
stereotipul masticator al pacientului o cere, libertatea de mişcare a mandibulei —
alunecarea orizontală în plan sagital (eng. long centric) sau transversal (eng. freedom
in centric).
c. Contactul versantelor cuspidului cu versantele fosei:
• Contactul se realizează în cel puţin trei puncte, de unde şi denumirea acestui
tip de contact — „tripodic”.
• Pentru realizarea unui astfel de contact volumul cuspidului este mai mare
decât spaţiul oferit de fosă, motiv pentru care vârful cuspidului nu mai ajunge în
fundul fosei.
• Din punct de vedere al eficienţei masticatorii, acest tip de contact este cel mai
funcţional deoarece cu minimum de presiune se strivesc cu uşurinţă alimentele.
• asigură stabilitatea ocluziei;
• permite glisarea uşoară a mandibulei şi dezangrenarea cuspizilor;
Din păcate, contactul tripodic este foarte greu de realizat şi mai ales de corectat la
lucrările protetice fixe.
d. Contactul vârf cuspid-ambrazură:
• vârful cuspidului de sprijin angrenează între doi cuspizi antagonişti; articulând
cu crestele marginale antagoniste;
• vârful cuspidului rămâne liber, contactul având loc între versanţii cuspidului
datorită diferenţei de curbură (curbura vârfului cuspidian are o rază mai mică decât
ambrazura), ocluzia nu este blocată.

CONTACTE DENTARE NEFUNCŢIONALE

■ Contactele nefuncţionale determină:
● deraparea mandibulei faţă de maxilar;
● transmiterea forţelor în afara axului lung al dinţilor;
● abraziunea patologică;
● migrările dentare.
■ Depistarea şi corectarea lor este obligatorie!

CLASIFICAREA CONTACTELOR DENTARE NEFUNCŢIONALE

1. contactul vârf cuspid-versant fosă este unul dintre contactele dento-
dentare nefuncţionale el provocând deraparea mandibulei (1)
2. contact versant cuspid-versant fosă (2),
3. contactul vârf cuspid-vârf cuspid: este instabil, are o eficienţă
masticatorie redusă, iar când contactul se face numai între cuspizii vestibulari
mandibulari şi maxilari se produce şi rănirea (muşcarea) mucoasei jugale.

'16
 În acelaşi timp, solicitările ocluzale sunt transmise nefuncţional, în afara
axului lung al dinţilor.
4. contact „în suprafaţă” ca urmare a uzurii accentuate a dinţilor
(abraziune patologică).
În urma uzurii accentuate (abraziune patologică), relieful feţei ocluzale se transformă
într-o suprafaţă plană, zonele de contact interdentar se măresc în suprafaţă şi se
produce concomitent o deplasare către mezial a întregului grup lateral.
De multe ori aceste contacte dento-dentare în suprafaţă sunt stabile, dar ele sunt totuşi
nefuncţionale deoarece nu sunt suficiente pentru triturarea alimentelor ceea ce
conduce la
un efort suplimentar ca timp şi ca forţă pentru a reuşi o masticaţie satisfăcătoare.
Suprasolicitarea ocluzală este favorizată şi de mărimea suprafeţei ocluzale deoarece,
prin
reducerea înălţimii coronare datorită abraziunii, faţa ocluzală se apropie de ecuatorul
anatomic.
4. contact „în suprafaţă” ca urmare a uzurii accentuate a dinţilor (abraziune
patologică).
Contactul în suprafaţă poate fi prezent şi în situaţia în care relieful ocluzal nu este
plan, ca în cazul abraziunii patologice; cel mai adesea aceasta intervine atunci când
modelarea feţelor ocluzale ale lucrărilor protetice conjuncte se face plan de către
tehnicianul dentar.
5. reducerea numărului de contacte ocluzale – inocluzie sagitală, ocluzia
deschisă.
Atitudinea terapeutică în cazul inocluziilor din zona frontală:

neintervenţie, tratamente ortodontice, restaurări protetice sau chiar chirurgicale
complexe, în funcţie de etiologia disfuncţiei şi gradul de compensare funcţională a
A.D.M.
POZIŢII FUNDAMENTALE CRANIOMANDIBULARE

ANATOMIA FUNCŢIONALĂ A ATM

AXA BALAMA TERMINALĂ
RELAŢIA CENTRICĂ
INTERCUSPIDAREA MAXIMĂ
POZIŢIA DE POSTURĂ (REPAUS)
Mandibula umană este un os dispus transversal pe linia mediană a corpului, cu două
articulaţii separate, legate de o singură altă structură osoasă (baza craniului), fenomen
unic în organismul uman. Fiecare din cele două articulaţii este mobilizată în primul
rând de propria musculatură asociată ei, dar legătura relativ rigidă dintre articulaţii
implică necesitatea cooperării şi sincronizării activităţii ambelor grupe musculare;
Articulaţia temporo-mandibulară este una de tip particular, ginglimo-artroidală, adică
permite atât rotaţia, cât şi alunecarea (translaţia) condilului mandibular;
Unitatea funcţională dinte-parodonţiu constitue şi ea un gen de articulaţie - articulaţia
dento-alveolară;
Forţele dirijate de musculatură şi mişcările mandibulare ce compun funcţia
masticatorie au un punct final fix, instalat brusc şi rigid, reprezentat de ocluzia
dentară, sau articulaţia dento - dentară.

'17
Componentele osoase ale ATM
1. tuberculul articular
2. suprafaţa glenoidală (articulară) a tuberculului articular
3. fosa mandibulară
4. fisura petro-timpanică (inserţia posterioară a capsulei articulare)
5. condilul mandibular
6. colul condilian
CAPSULA ARTICULARĂ: porţiunea anterioară şi cea laterală a capsulei sunt
îngroşate şi limitează depla-sarea posterioară a condililor; porţiunea posterioară a
capsulei limitează deplasarea anterioară a condililor; laxitatea în această zonă
determină luxaţii sau subluxaţii cronice ale condililor mandibulari
2. MENISCUL ARTICULAR
3. ETAJUL SUPERIOR AL A.T.M., MENISCO - TEMPORAL, în care se realizează
mişcarea prin translaţia meniscului de-a lungul tu-berculului articular
4. ETAJUL INFERIOR AL A.T.M., MENISCO - CONDILIAN în care se realizează
mişcarea prin rotaţia condililor mandibulari

RELAŢIA CENTRICĂ

■ ligamentul temporo-mandibular (colateral extern) opreşte (fixează) mişcarea

ascendentă a condilului. Limitarea deplasării posterioare este realizată tot de
ligamente. Toate aceste motive au făcut ca R.C. să fie numită şi poziţie
ligamentară.
■ R.C. este considerată cea mai posterioară poziţie funcţională a condililor
mandibulari, motiv pentru care mai este numită şi poziţie terminală.
■ Din cele expuse mai sus reiese cu claritate că poziţia de relaţie centrică nu este
influenţată de dinţi = este prezentă toată viaţa, inclusiv la edentatul total sau la
edentatul parţial fără contacte dento-dentare.
■ în realitate, poziţia de R.C.:
● poate fi împiedicată de contactele dento-dentare,
● poate fi modificată temporar de contracţii musculare anormale, care la rândul lor
pot fi cauzate de contacte dento-dentare defectuoase.

IMPORTANŢA R.C.

■ R.C. este o poziţie constantă toată viaţa, deci şi la edentatul total,

■ R.C. este o poziţie diagnostică de la care porneşte orice analiză ocluzală.
■ R.C. este o poziţie care poate fi determinată şi transferată: mandibula poate fi
poziţionată în R.C, iar această poziţie poate fi materializată prin stabilirea axei
balama terminale; poziţia astfel determinată poate fi înregistrată şi ulterior
transferată la nivelul unui ocluzor sau articulator.
■ R.C. este o poziţie funcţională. R.C. intervine şi în timpul masticaţiei şi anume
atunci când se încearcă masticaţia alimentelor dure, cu consistenţă mărită, deci
atunci când condilii au nevoie de un sprijin ferm; marea majoritate a autorilor
susţin că R.C. este poziţia în care se efectuează deglutiţia, act fiziologic foarte

'18
 frecvent în timpul alimentării, dar şi în timpul somnului, pentru înghiţirea salivei,
care este secretată permanent.

AXA BALAMA TERMINALĂ

Urmărind traiectoria punctului interincisiv mandibular în timpul deschiderii gurii se
constată că într-un prim timp, la o deschidere de maximum 20 mm, acest punct
descrie un prim arc de cerc.
Cercetările efectuate au demonstrat că în timpul acestei deplasări a punctului
interincisiv mandibular, condilii fac o mişcare de rotaţie pură.
Orice rotaţie se face în jurul unei axe.
Rotaţia pură a condililor (deci fără nici o altă deplasare) se realizează în jurul axei
balama terminale.
Deoarece orice rotaţie a condililor se face în jurul unei axe, există o multitudine de
axe balama, dar rotaţia pură a condililor se realizează cu aceştia rămaşi în poziţia de
relaţie centrică, poziţie care, aşa cum am mai arătat, se mai numeşte şi poziţie
terminală, de unde şi numele acestei axe balama -terminală. Deci, axa balama
terminală materializează poziţia de R.C.
Axa balama terminală este definită ca o axă imaginară care trece prin cei doi
condili mandibulari atunci când aceştia realizează o mişcare de rotaţie pură,
situaţie întâlnită în timpul mişcării de deschidere a gurii şi la revenirea mandibulei
(închidere) pe o distanţă de maximum 20 mm.
Poziţia condililor mandibulari în relaţie centrică (R.C.) este coincidentă cu aceea în
care mandibula poate realiza mişcări de rotaţie pură după o axă transversală
numită „axa balama terminală"-A.B.T.

DETERMINAREA A.B.T.
A. Metoda antropometrică
■ la majoritatea subiecţilor punctul tegumentar în care se găseşte axa balama
terminală se află pe linia care uneşte tragusul cu unghiul extern al ochiului, la 13
mm anterior de tragus (Posselt, 2001),
■ operatorul trebuie să verifice prin palpare cu indexul ambelor mâini în dreptul
punctelor antropometrice ca deschiderea gurii în primii 20 mm să se facă într-adevăr
cu rotaţie pură în axa marcată; dacă acest lucru nu se întâmplă este recomandabilă
modificarea marcajelor într-o poziţie mai favorabilă.
În condiţii clinice, importanţa metodei antropometrice rezidă în faptul că ea poate
servi drept punct de plecare pentru cea de-a doua metodă, determinarea
individualizată.
Axa balama terminală (A.B.T.) a unui articulator trebuie să coincidă cu cea existentă
la pacient; în caz contrar, mişcarea de rotaţie a braţelor articulatorului va fi diferită de
cea după care se face coborârea - ridicarea mandibulei în realitate
PLANURI DE REFERINŢĂ LA CARE SE RAPORTEAZĂ RIMO:
1.planul de ocluzie
2.planul Camper
3.planul Frankfurt
4.planul infraorbitar
5.linia tragus-unghiul extern al ochiului

'19
'

B. Metoda grafică
Arcurile faciale
• Arcul facial reprezintă un dispozitiv care permite înregistrarea precisă a poziţiei
relative a crestei şi dinţilor maxilari pe pacient şi face posibilă transferarea acesteia
pe articulator, obţinându-se tot o poziţie relativă, care facilitează interpretarea, în
general a rapoartelor mandibulo-maxilare .
• Este necesar a avea un cadru comun de referinţă pe pacient şi pe articulator. Deci,
cu ajutorul arcurilor faciale se stabileşte o poziţie relativă a modelelor în articulator,
care să fie cât mai apropiată, dacă nu identică cu rapoartele existente între maxilar şi
mandibulă.
1.Caracteristici generale:
• Arcul facial este compus dintr-un cadru metalic cu o parte intraorală şi una
extraorală.
• Partea intraorală este reprezentată de o portamprentă sau de o furculiţă metalică pe
care se aplică un rulou de ceară dură care se va mula pe pantele cuspidiene ale
dinţilor restanţi. Partea intraorală se prelungeşte printr-o tijă în plan sagital pe care
se va fixa partea extraorală.
• Arcul facial propriu-zis are în general formă de „U”, ale cărui extremităţi se vor
plasa în dreptul punctelor de emergenţă ale axei balama.
• Arcul facial trebuie să prezinte şi un indicator care se va plasa la nivelul unui punct
fix cranian sau un stopper nazal, care se fixează în timpul efectuării înregistrărilor şi
se menţine apoi nemodificat pe tot parcursul utilizării arcului facial, fiind un punct
de referinţă.
2.Tipuri de arcuri faciale:
Arcurile faciale Gysi şi Hanau:
• Arcul facial elaborat de Gysi este alcătuit dintr-un cadru metalic de aluminiu în
formă de „U”, a cărui porţiune anterioară se fixează prin culisare la plăcuţa de
înregistrare grafică a RC. Această plăcuţă este fixată la şablonul inferior, deci
arcul facial va fi solidar cu şablonul inferior. La capătul acestor două braţe în
formă de „ U ” sunt montate două tije-creion culisabile în sens orizontal.

'20
• Arcul facial Hanau este asemănător arcului facial Gysi, dar utilizează şi alte
repere şi are un sistem de lucru puţin diferit. Prezintă un cadru metalic în formă de
„ U ” cu două tije de înregistrare. Sistemul de fixare este format dintr-o potcoavă
metalică ce se solidarizează la faţa ocluzală a şablonului superior. În plus mai are
o tijă care se fixează la nivelul punctului infraorbitar, având un reper
corespunzător pe articulator.
Arcul de localizare a axei balama şi arcul facial d’Almore
• Arcul de localizare cinematică a axei balama este un arc facial specializat, alcătuit
din: - o parte intraorală, şi
- o parte extraorală
• Arcul facial d’Almore este asemănător ca şi construcţie cu arcul de localizare a
axei balama, cu menţiunea că are în plus încă un braţ lateral, cu aceleaşi trei
componente şi o tijă articulară de braţul orizontal, care permite localizarea unui
ounct crania fix ca reper.
Arcurile faciale anatomice: instrumente simplificate, care se reglează la nivelul
punctelor de emergenţă ale axei balama arbitrar alese.
• Sunt prevăzute cu olive auriculare care se plasează la nivelul conductului auditiv
extern, fiind astfel construite încât axa balama să fie deplasată după o valoare
medie cunoscută.
• Aceste instrumente mai sunt prevăzute şi cu un stopper nazal, care permite
stabilizarea arcului pe pacient, materializând totodată şi planul orizontal de
referinţă situat aproximativ în planul de la Frankfurt.
• Pentru determinarea sigură a axei balama terminale se foloseşte un dispozitiv
numit arc facial pentru determinarea axei balama terminale. Acest dispozitiv este
compus din:
• o piesă care se aplică intrabucal, piesă asemănătoare-unei portamprente standard;
• la extremitatea mânerului este plasat un cadru de forma literei „U".
• La extremitatea braţelor literei „U" există un lăcaş în care este plasată o mină de
grafit, (dispozitiv marcator), cu vârful spre tegumentele din zona temporală.
• dispozitivul este astfel construit încât mina marcatoare poate fi deplasată în toate
sensurile: spre tegumente, în plan vertical, anteroposterior.
• Pentru determinarea efectivă şi marcarea extremităţii axei balama terminale,
portamprenta („furculiţa" autorilor francezi) este încărcată cu un material de
amprentă (de obicei un alginat) şi este aplicată pe arcada mandibulară, perfect
centrată cu mânerul pe linia mediană.
• În zona articulaţiei temporo-mandibulare se aplică o bucată de hârtie milimetrică,
iar prin manevrarea dispozitivelor de la capătul braţelor cadrului se stabileşte
contactul între mina marcatoare şi hârtie.
Este bine ca vârful minei să fie plasat pe linia care uneşte tragusul cu unghiul extern
al ochiului, la 13 mm anterior de tragus.
■ determinarea este bine să se realizeze în timpi separaţi, în dreapta şi în stânga.
Medicul conduce mandibula în poziţie de R.C. după care pacientul efectuează mişcări
de închidere şi deschidere a gurii pe distanţa maximă de 20 mm (la nivelul
incisivilor).

Mina marcatoare poate înregistra pe hârtie:

'21
● fie un punct, ceea ce dovedeşte că mişcarea mandibulei se realizează printr-o
rotaţie pură a condililor (în axa balama terminală, A.B.T.), fie un arc de cerc, ceea
ce semnifică plasarea tijei de marcare într-o altă poziţie decât R.C.
Poziţia minei marcatoare se modifică până la obţinerea unui singur punct,
corespunzător A.B.T.
Se procedează apoi identic şi pentru marcarea celeilalte extremităţi a axei balama
terminale.
Odată determinate, extremităţile tegumentare ale axei balama terminale pot fi marcate
pe tegumente (prin tatuarea tegumentului cu ajutorul unui tuş injectat strict
intradermic) astfel încât să poată fi utilizate şi în şedinţe ulterioare.
■ pentru determinarea efectivă a A.B.T., cu ajutorul arcului de înregistrare,
mandibula trebuie menţinută de operator în poziţie posterioară, prin exercitarea
uni sau bimanuală a unei presiuni uşoare pe menton, după o tehnică similară celei
utilizate pentru poziţionarea manuală a mandibulei în R.C; în caz contrar tija
inscriptoare nu marchează niciodată numai un punct, deoarece deschiderea
fiziologică a gurii se face după o traiectorie ce presupune şi translaţie în etajul
superior al A.T.M.
■ arcul facial de determinare a axei balama terminale NU DETERMINĂ POZIŢIA
DE R.C. ÎNTR-O FORMĂ DIRECT UTILIZABILĂ.
Rezultatul utilizării sale îl constituie cele două puncte de proiecţie tegumentară ale
axei balama terminale. în aceste două puncte se aşază tijele corespunzătoare ale unui
arc facial de transfer.
■ Aproximarea pe care o induce totuşi grosimea şi rezilienţa cu limite mari de
variaţie fiziologică a tegumentelor zonei preauriculare, ca şi existenţa a numeroase
tipuri de arc facial de transfer cu olive pentru conductele auditive (care folosesc
deci numai criteriul antropometric) fac din utilizarea arcului facial de înregistrare
o situaţie de excepţie.
■ De obicei, înregistrarea A.B.T. este o utilizare secundară a unui instrument mai
complex: arcul pantografic (cinematic), destinat înregistrării directe,
tridimensionale, a mişcărilor mandibulare.
C. Metoda palpatorie
■ Localizarea poziţiei A.B.T. se mai poate face şi prin palpare:
■ subiectul deschide larg gura, în timp ce operatorul exercită cu pulpa degetelor
arătătoare o uşoară presiune asupra zonei preauriculare;
■ prin deschiderea largă a gurii cei doi condili părăsesc fundul foselor glenoide
(deoarece fac translaţie pe tuberculii articulari), astfel încât operatorul percepe
două „depresiuni" în zona articulară, corespunzătoare zonei posterioare a foselor
condiliene.
■ Cele două degete se centrează în aceste zone depresibile, după care pacientului i
se cere să închidă gura, apoi să facă mişcări de închidere -deschidere cu
amplitudine redusă (20-25 mm).
■ Operatorul „simte" deplasarea condililor şi poate localiza cu o marjă de eroare de
1-3 mm poziţia A.B.T. (Torkildsen, 1971).

Pentru utilizare clinică uzuală determinarea ABT se face prin coroborarea metodei
palpatorii cu cea antropometrică.

'22
TRANSFERUL ABT
Articulatorul este un aparat imaginat pentru reproducerea poziţiilor şi mişcărilor
funcţionale ale mandibulei.
Transferul A.B.T. este necesar pentru a se putea aproxima mai bine mişcările
mandibulei.
Toate aceste mişcări au o componentă de rotaţie, iar orice rotaţie este descrisă din
punct de vedere geometric de doi parametri: centrul de rotaţie şi raza mişcării.
Pentru transferarea înregistrării axei balama terminale pe articulator se foloseşte un
dispozitiv numit arc facial de transfer, specific fiecărui tip de articulator, ele se
comercializează de obicei împreună.
Ceea ce urmăreşte operaţia de transfer este menţinerea riguros exactă, la articulator, a
raportului dintre A.B.T. şi elementele fixe ale craniului; articulatorul nu are astfel de
elemente cu excepţia modelului dinţilor arcadei maxilare şi a reperului pentru planul
infraorbital (numai la unele tipuri de articulatoare).
■ în concluzie arcul de transfer asigură de fapt acelaşi raport geometric dintre axa
balama terminală şi dinţii arcadei maxilare, la articulator ca şi la pacient; şi
deoarece axa balama terminală este fixă la fiecare articulator, de fapt, ARCUL
FACIAL DE TRANSFER permite transferul poziţiei arcadei maxilare faţă de
A.B.T
ARCURILE FACIALE DE TRANSFER
Cinematice (componentă a axiografului), poziţionate pe baza depistării axei balama
reale a pacientului;
Arbitrare - poziţionate pe baza localizării arbitrare a axei balama terminale.
● arcuri cu fixare auriculară
● arcuri cu fixare facială pretragiană.
Arcul facial de transfer este compus din 3 elemente constante, mobile – 2 tije
corespunzătoare axei balama şi o piesă care se aplică intraoral de forma unei arcade
maxilare cu o prelungire extraorală („furculiţă") şi, inconstant, tija pentru punctul
infraorbitar stâng; aceste elemente sunt unite între ele printr-un cadru identic cu cel de
la arcul de determinare, deci tot sub forma literei „U". „Furculiţa" intraorală se
articulează la nivelul cadrului printr-un sistem de prindere mobil. La majoritatea
arcurilor de transfer cu tije pentru axa balama, menţinerea acestor tije pe punctele
corespunzătoare nu se poate face decât de un ajutor ce stă în spatele pacientului;
pacientul însuşi nu poate susţine cadrul arcului deoarece nu poate observa dacă
reperele axei balama alunecă de pe marcajele tegumentare.
Dezavantajul reprezentat de obligativitatea unui ajutor la aplicarea arcului de transfer
este eliminat fie prin utilizarea unor elemente de sprijin pe piramida nazală sau pe
glabelă, fie prin realizarea arcurilor faciale cu montare rapidă, la care tijele pentru axa
balama sunt înlocuite cu tije care se termină rotunjit, sub formă de olive, şi se aplică
în conductele auditive externe, asigurând astfel sprijinul posterior al arcului de
transfer.
Arcurile faciale cu elemente de sprijin se pot însă îndepărta destul de uşor de la
marcajele A.B.T., motiv pentru care este recomandabil ca arcurile de precizie (cu
repere pentru axa balama terminală) să fie utilizate numai cu menţinerea de către
ajutor (asistentă) a reperelor la nivelul marcajelor tegumentare.

'23
Arcurile cu montare rapidă aproximează A.B.T., deoarece axa tijelor auriculare nu
coincide cu axa balama terminală, aşezată la 13 mm antero-superior de prima (pe linia
tragus - unghiul extern al ochiului), însă sunt foarte populare din cauza uşurinţei mai
mari de aplicare.
Articulatoarele cu astfel de arc facial sunt prevăzute deci cu un reper de axă balama
plasat la 13 mm postero-inferior de axa balama terminală a condililor.
După aşezarea tijelor pentru axa balama pe poziţie (repere tegumentare sau
intraauricular) se imobilizează cu ajutorul şuruburilor „furculiţa" cu indentaţiile
dinţilor maxilari şi eventual reperul infraorbitar.
După fixarea fermă a „furculiţei" şi a reperului infraorbitar, ARCUL DE TRANSFER
se poate îndepărta de la pacient, după care amprenta şi părţile arcului care au intrat în
contact cu tegumentele se spală şi se dezinfectează 10-30 min în soluţie de 1%
hipoclorit de Na sau 2% glutaraldehidă.
■ în cazul în care articulatorul are distanţa intercondiliană fixă (11 cm), tijele pentru
axa balama terminală de pe arcul facial se reglează la distanţa corespunzătoare de
pe articulator care este în general 13 cm (11 cm între centrele condililor + 2x1 cm,
razele sferelor de metal corespunzătoare condililor).
■ în etapa următoare arcul de transfer se fixează cu tijele pentru A.B.T. în lăcaşurile
de condil ale articulatorului, folosind eventual şi reperul pentru punctul
infraorbitar stâng.
■ în indentaţiile „furculiţei" se aplică modelul arcadei maxilare, poziţie în care se
solidarizează de braţul superior al articulatorului.
Pentru montarea modelului mandibular la braţul inferior al articulatorului nu se
utilizează arcul de transfer, ci o înregistrare a poziţiei R.C.
Accentuăm asupra faptului că în timp ce pentru determinarea şi marcarea axei balama
terminale portamprenta arcului facial se aplică pe arcada mandibulară,
■ pentru transferul axei balama terminale portamprenta se aplică pe arcada maxilară
iar cele două instrumente sunt complet diferite !
Deşi R.C. se referă la o poziţie a mandibulei, pentru transferul în articulator al axei
balama terminale se lucrează cu modelul maxilar.
DETERMINAREA, ÎNREGISTRAREA ŞI TRANSFERUL POZIŢIEI R.C. A
MANDIBULEI POT FI FĂCUTE:
● la nivelul condililor (prin intermediul axei balama terminale)
● sau al arcadelor dentare.

'24