Eficienţa şi eficacitatea în sectorul public

Mr.lect.univ. Elena FLORIŞTEANU

Abordările privind eficienţa şi eficacitatea au, de cele mai multe ori, în

vedere activitatea din sectorul privat, în sectorul public accentul punându-
se mai mult pe nivelul de acoperire a solicitărilor şi mai puţin pe modul de
utilizare a resurselor.
Sectorul public a fost considerat, o perioadă îndelungată, ca unul al
non-pieţei, fapt ce a exclus concurenţa cu repercusiuni negative asupra
calităţii bunurilor şi serviciilor publice şi asupra gestionării resurselor
utilizate în acest sector.
Nivelul tot mai ridicat al nevoilor publice ca şi dificultăţile frecvente,
câteodată de netrecut, de acoperire a acestora au impus transformări
esenţiale atât în modalitatea de asigurare a bunurilor şi serviciilor publice,
cât şi în finanţarea organizaţiilor şi a instituţiilor care le realizează.
Un prim pas în implementarea schimbării – în sensul urmăririi
eficienţei în sectorul public – a constat în renunţarea statului la monopolul
asupra activităţilor din acest sector. Admiterea agenţilor economici privaţi
ca furnizori de bunuri şi servicii de interes public a deschis calea
competiţiei, a performanţei în sectorul public.
Analiza performanţei unei organizaţii presupune stabilirea unei relaţii
între rezultate, mijloace şi obiective, mai precis este necesară o abordare
din punct de vedere al eficacităţii, eficienţei şi al bugetării [1].

Rezultate

Obiective Mijloace

Fig. 1 Triunghiul performanţei

Se cunoaşte că „eficienţa înseamnă maximizarea rezultatelor unei
activităţi în relaţie cu resursele utilizate“, măsurarea realizându-se prin
raportarea ieşirilor (rezultatelor) la intrări (eforturi).
Eficienţa cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui
raport determinat între efortul financiar (constituit de resurse financiare
publice) şi efectele comensurabile sau estimative obtenabile pe seama
obiectivelor finanţate de către stat [2].
 În aprecierea eficienţei din sectorul public, managerii ţin seama de
faptul că eforturile făcute pentru satisfacerea nevoilor sociale sunt
măsurabile, de obicei cuantificate valoric (costul resurselor materiale,
umane, informaţionale) în timp ce efectele sociale sunt dificil de
determinat şi nu pot fi prevăzute în totalitate.
Referitor la necesitatea evaluării performanţelor şi greutatea
comensurării rezultatelor, Peter Drucker afirmă: „Ştim că trebuie să
măsurăm rezultatele. De asemenea, ştim că exceptând afacerile, nu ştim să
măsurăm rezultatele în cele mai multe organizaţii“ [3].
În organizaţiile publice, eficienţa a început să fie „măsurată“ prin
gradul de servire a cetăţeanului, prin considerarea acestuia drept client
către care trebuie să se îndrepte toate acţiunile organizaţiei.
Informaţiile privind îndeplinirea obiectivului de satisfacere a
cetăţeanului-client provin adeseori din sondajele de opinie, numărul şi
sursa reclamaţiilor privind calitatea serviciilor oferite, manifestările
publice (greve), din exercitarea dreptului de elector, atunci când legea
oferă această posibilitate ca şi din contactul direct autoritate-cetăţean
(audienţe). Abordările privind eficienţa în domeniul public au ca punct de
plecare raţionalismul în folosirea resurselor.
Specialiştii în domeniu consideră că numărul celor nemulţumiţi de
serviciile medicale arată dacă resursele alocate acestui domeniu au fost
utilizate eficient. Acelaşi lucru se poate spune dacă ne raportăm la
încrederea populaţiei în armată, privită prin prisma securităţii, a siguranţei
cetăţeanului care este întărită de rezultatele celor ce participă la diverse
misiuni cu caracter militar, în ţară sau străinătate.
Resursele utilizate în sectorul public sunt de obicei resurse asigurate
de la bugetul de stat sau de la bugetele locale (cele din domeniul apărării,
sănătăţii, învăţământului, asistenţei sociale, televiziunea publică). Sunt
însă şi servicii care se finanţează din fonduri private (transportul în comun,
gospodăria comunală etc.).
Resursele bugetului de stat şi ale bugetelor locale sunt limitate, sursa
lor principală fiind reprezentată de taxele şi impozitele percepute de la
persoanele fizice şi juridice. Depăşirea gradului de suportabilitate specific
acestora descurajează plata contribuţiilor bugetare şi încurajează frauda şi
evaziunea fiscală, ca urmare este necesară folosirea eficientă a resurselor
bugetare alocate pentru a se putea acoperi cât mai multe nevoi sociale.
Creşterea nevoilor sociale coroborate cu scăderea veniturilor bugetare
impun, cu atât mai mult, creşterea eficienţei şi eficacităţii în sectorul
public, cu cât a devenit clar că neglijarea eficienţei duce la risipă şi la
contraperformanţă în sectorul public.
 Eficacitatea – priveşte raportul dintre rezultatul obţinut şi obiectivul
care trebuie atins [4].
Într-o organizaţie, eficacitatea presupune atingerea standardelor, a
obiectivelor, ceea ce determină o definire prealabilă a obiectivelor şi o
măsurare ulterioară a rezultatelor. Este adusă astfel, din nou, în prim plan
necesitatea măsurării rezultatelor ca şi importanţa stabilirii unor obiective
pertinente care, în cazul organizaţiilor publice, trebuie să aibă în vedere
efectele atât la nivel „macro“, cât şi la nivel „micro“.
În administraţia publică se consideră că eficienţa este importantă, iar
eficacitatea primordială, aceasta din urmă depinzând de [5]:
Execuţia administrativă – care presupune în concepţie tradiţională,
acţiuni pentru apropierea deciziilor legislative, politice de cele executive
(„top-down“). Deci, rolul administraţiei este de a concretiza acţiunile la
nivel înalt, care trasează cadrul de acţiune. Misiunea administratorilor se
limitează, în concepţia tradiţională, la aplicarea fidelă a deciziilor politice;
Aplicarea socială – se realizează prin mijloace specifice, administraţia
utilizând puterea publică şi dreptul de a impune unilateral obligaţiile de
comportament.
Eficacitatea mai este influenţată de resursele ideologice, care sunt
difuzate în mecanismele de acţiune socială.
George Moldoveanu, în „Analiză organizaţională“, consideră că, în
general, se acordă o atenţie mai mare obţinerii unei eficienţe ridicate în
detrimentul eficacităţii întrucât ineficienţa poate afecta grav performanţele
organizaţiei dar şi datorită faptului că aprecierea managerilor este corelată
cu nivelul eficienţei realizate.
Foarte mulţi specialişti străini, însă, sunt de părere că nu se poate
vorbi de eficienţă fără eficacitate pentru că „este mult mai important să
realizezi bine ceea ce ţi-ai propus – eficacitatea – decât să realizezi bine
altceva – eficienţa“ [6].
Eficienţa organizaţiei este influenţată de eficienţa personalului, fapt ce
impune îndreptarea atenţiei managerilor din sectorul public către resursele
umane întrucât factorul uman este singurul care poate face un sistem mai
eficient şi mai durabil din punct de vedere al viabilităţii economico-
financiare şi manageriale.
Folosirea unor termeni ca productivitate administrativă sau randament
al serviciilor publice scoate în evidenţă noile orientări ale managerilor din
organizaţiile publice, respectiv – activităţi eficiente şi eficace prin folosirea
unui personal performant, eficient şi eficace totodată.
Bugetarea contribuie, împreună cu utilizarea eficientă şi eficace a
resurselor, la realizarea performanţei în organizaţiile publice.
 Pornind de la acest deziderat, dar şi datorită necesităţii armonizării
legislaţiei române în materie de buget cu cea comunitară, organizaţiile
publice au fost nevoite să treacă de la finanţarea pe baza bugetelor de
mijloace, la finanţarea bugetară pe bază de programe [7]. Spre deosebire
de finanţarea prin bugetul de mijloace care concentra eforturile
ordonatorilor de credite spre obţinerea unor alocaţii bugetare cât mai mari,
finanţarea bugetară pe bază de programe urmăreşte stabilirea unei
corelaţii judicioase între efortul financiar solicitat de la stat şi efectele
scontate prin utilizarea fondurilor alocate.
În această situaţie, ordonatorii de credite se preocupă de stabilirea
unor raporturi optime între costurile (efortul financiar) şi rezultatele
(efectele) programului propus, pentru a convinge organele abilitate că
acesta merită să fie înscris în buget şi aprobat de cei în drept.
În acelaşi timp ei nu mai urmăresc cheltuirea cu orice preţ a banilor
viraţi de la buget, ci realizarea programului, încadrarea în termenele
stabilite şi în indicatorii de eficienţă (eficacitate) aprobaţi.
Programele trebuie să cuprindă [8]: scopul final al activităţii
desfăşurate de un minister sau de o altă entitate publică centrală sau locală;
obiectivele urmărite; definirea programului, cu precizarea priorităţilor şi
indicarea orizontului de timp la care se referă; estimarea posibilităţilor de
creştere a eficienţei/eficacităţii în urma aplicării programului; efortul
financiar reclamat de realizarea programului, indicatorii de rezultate,
calitativi şi cantitativi, precum şi sursele de finanţare.
Atunci când rezultatele nu pot fi cuantificate în bani pentru calculul
eficacităţii se foloseşte metoda cost-avantaje sau multicriterială.
Această metodă presupune:
– compararea costurilor şi avantajele mijloacelor alternative
susceptibile pentru realizarea unui proiect;
– determinarea dimensiunii optime a unui proiect;
– ordonarea proiectelor în funcţie de restricţiile bugetare.
Începând cu anul 2001, Guvernul a aprobat o serie de programe
finanţate de la bugetul de stat (M.Ap.N., Ministerului Sănătăţii şi Familiei)
sau din bugetul Fondului de Asigurări Sociale de Sănătate.
Cele arătate scot în evidenţă accentul pus astăzi, în organizaţiile publice,
pe utilizarea eficientă şi eficace a resurselor, pe realizarea performanţei,
dar şi pe alinierea legislaţiei financiare româneşti la legislaţia şi practica
comunitară din domeniu, astfel încât să crească disciplina financiară în
gospodărirea banului public.

Note bibliografice
[1] Profiroiu, M., Managementul organizaţiilor publice, Bucureşti,
Editura Economică, 2001, p.8.
[2] Văcărel, I., coord., Finanţe publice, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., 1999, p.175.
[3] Drucker, P., Eficienţa factorului decizional, Bucureşti, Editura Destin,
2001, p.147.
[4] Profiroiu, M., op. cit., p. 89.
[5] Moldoveanu, G., Analiză organizaţională, Bucureşti, Editura
Economică, 2000, p.149.
[6] Drucker, P., op.cit., p.147.
[7] Văcărel, I., Bugetul de programe multinaţionale, Editura Expert,
2002, pp.25-26.
[8] Ibidem, p.68.