„Philologica Jassyensia”, An VII, Nr. 2 (14), 2011, p.

141–151

Paradoxurile unui critic (fals) tradiţionalist.

A fost G. Ibrăileanu un spirit antimodern?

OANA SOARE

Critica sociala si culturala

Ibraileanu- considerat in mod eronat un critic traditionalist. Cauza: scrierea spiritului critic in cultura
romaneasca (un eseu de tipologie culturală unde analizează, în special, spiritele ostile sau relativ ostile
modernizării revoluţionare, parand se empatizeze cu acestea la un nivel inalt. . E la mijloc un resort
psihologic pe care Ibrăileanu însuşi l-a expus în articolul Foiletoanele lui Caragialeşi pe care l-a numit
advocatus diaboli. Cu alte cuvinte, scrii despre operele cu a căror ideologie, într-un fel sau altul, pactizezi-
> Ibraileanu taxat drept “reactionar”)

Dei subliniaza faptul ca intreaga istorie a culturii romane (din sec XVI-XX) este istoria impurumutului
formelor cult. Straine in spatiul ro, critical subliniaza in acelasi timp ca daca acest lucru nu s-ar fi
intamplat, Romania ar fi ramas cu totul in afara civilizatiei. Aşadar Ibrăileanu, deşi adversar al
modernităţii forţate şi al implantului formelor şi genurilor occidentale în literatură, recunoaşte că singura
cale prin care se putea naşte cultura română şi ideea de literatură în sensul occidental al termenului era
imitaţia Occidentului. (cat se poate de apropiat de lovinescu)

Scrie S I c r <-NOSTALGIE pt posibile varste de aur, care in viz sa, poarta pecetea unor personalitati
majore. Kogalniceanu: un model (sinteza ideală dintre apetitul pentru modernitate şi discernământul pe
care l-ar conferi spriritul critic. Kogălniceanu ar reprezenta „calea adevărată” spre „adevăratul progres al
ţării).

În disputa tradiţie/modernitate, Ibrăileanu ar reprezenta, aşadar, calea de mijloc şi probabil că idealul său ar fi
fost să reprezinte pentru literatură ce a reprezentat M. Kogălniceanu în complexul socio cultural al epocii
.paşoptiste. (Deplange faptul ca nu exista continuatori ai lui Kogalniceanu, directiile de orientare ale critici in
spatiul romanesc luand-o in sensuri opuse: pe de o parte avem de a face cu liberalismul muntenesc, pe de alta
parte, cu conservatorismul exagerat moldovenesc (junimea).

Pe de altă parte, un critic de orientare tradiţionalistă nu ar fi putut fi ostil ideologiei grupării junimiste. Uşoara,
dar sesizabila ostilitate a lui Ibrăileanu faţă de „Junimea” se manifestă în două feluri: prin negarea rolului de
pionierat al grupării în impunerea spiritului critic şi, mai ales, prin modul de raportare la opera lui I.
-L. Caragiale: caruia ii reproseaza doar prezentarea aspectelor caricaturale ale prezentului (caruia ii pune in
evident doar partea hada, goala, vidata d esens si caricaturala. Or, in opinia lui Ibraileanu, aceasta este o crasa
exagerare -> persifleaza pe nedrept liberalismul si eforurle unei intregi generatii, din placerea de a le strive sub
otrava unei viziuni nihiliste)

Apologet al idei de modernitate-sociopolitica, in privinta literaturii autorul se arata mai de graba adept al
spiritului traditionalist decat al modernitatii.

1901: Cu prilejul foiletoanelor lui Caragiale- in care introduce conceptual de advocatus diabolic. Conc. lui
ibraileanu, coordonatele personalitatii unui om (pasunile crezurile ideologice) , care ii defines fiinta: un
diabolus, iar ideile care se dezvolta ca urmare a acestei pozitionari in fata lumii-> advocatus. Cu alte cuvinte,
un scriitor percepe realitatea in functie de ideologia pe care o imbratiseaza. La finalul articolului: critical rec ca
modul in care el insusi se raporteaza la opera lui caragiale este rezultatul acestui “advocatus”

Ibraileanu: junimea nu percepe realitatea corect, ci dintr-o persp utopica, conf careia o tara s-ar putea dezvolta
independent de influenta culturilor straine.

Ibraileanu asociat miscariipoporaniste, care se sprijina, conform lui Lovinescu, pe o contradictie : „de o
parte, acceptarea tuturor formelor democraţiilor burgheze din Apus prin sincronismul vieţii noastre
sociale, iar pe de alta, creaţia unei structuri economice medievale în contradicţie cu legea sincronismului”

Însă, în ceea ce îi priveşte, Stere şi Ibrăileanu se socoteau adevăraţii moderni, socotind că progresul
veritabil al societăţii româneşti ar consta în democraţia rurală şi în ridicarea culturală a clasei
ţărăneşti

Poporanismul: complet diferit de samanatorist, cu toate ca ambele curente ideologice au in centru figura
taranului.

Poporanistii: a caror activitate se leaga de numele revistei Viata noua, vad taranul in mod obiectiv,
neindealizat, inteleg nevoia acestuia de modrnizare a lumii rurale, de reforme. (rol in introducerea votului
universal, in crearea unor reforme care s ail sprijine pe taran)

2. CRITICA LITERARA – descendent a lui Gherea

Daca in critica sociala si culturala parerile lui Ibraileanu se interscteaza cu cele ele lui Lovinescu (ambii
optand pentru modernitate in plan socio-cultural),in ceea ce priveste pozitia fata de literatura si estetica,
Ibraileanu se arata ostil ideii de revoluţie” prin arderea etapelor sau implantului artificial al formelor
literaturii străine, adică franceze. În această privinţă, el semnează crezul antimodernilor, pentru care
literatura este mereu reacţionară (însă, iarăşi simptomatic, Ibrăileanu nu o plasează numai ladreapta, ci
şi la stânga) şi tot asemenea lor, distinge corect valenţeler binomului cultură/civilizaţie. (p. 147)

De unde vine aceasta atitudine ostila?

Atunci cand vorbeste despre literature, si mai ales despre poezia “noua”, Ibraileanu pune intotdeauna
acest adjectiv intre ghilimele, pentru a-I sublinia astfel snobismul, bizareria, artificialitatea.

Scoala noua (reprezentata de macedonski si de primii simbolisti)

Motive:

1. nu crede in ideea de progres a literaturii ca urmare a adaptarii ei la un spirit al veacului ,

adaptare ce i-ar face pe cei noi supriori celor vechi ( Ibrăileanu este dezgustat de tendinţa de
tabula rasa a modernităţii extreme, care doreşte să îngroape, să anihileze trecutul.) Pentru
critic nu există trecut, prezent, viitor literar, ci o vârstă eternă a literaturii, în care modelele
sunt dincolo de mode şi timp. Pentru a vorbi despre progreas in literatura, Ibraileanu crede
ca trebuie avuta in vedere debarasarea de modelele straine si afirmarea “spiritului
national”.

Cel mai tare l deranjeaza ca modernii fac abstractive de trecutul literar

 2. ostil fata de poezia noua pentru ca:
este împotriva sincronizării forţate a formulelor literare româneşti cu cele occidentale.
(adeptul sincronismului pe plan politic si cultural, dar nu sip e plan literar)

Intr-un articol intitulat Influente straine si realitati nationale noteaza diferentele aplicarii
legii sincronismului pe terenul sociologiei si al literaturii.

-in plan sociologic, fenomenul implantului formelor ar fi valabil si salutar, in ciuda efectelor
sale caricaturale. In schimb, in plan literar, ar fi nu numai artificial, ci si periculos, caci o
literatură caricaturizată nu prezintă nicio valoare pozitivă. Din contră, e ceva negative.

Trebuie subliniat insa ca Ibraileanu nu este total impotriva inspirarii din literatura occidentala, ci el se arata contra imitarii
unor modele pe care le crede excesive pentru stadiul de dezvoltare al literaturii nationale. Dintre aceste modele, in sfera
poeziei trebuie amintit numele lui Baudelaire (opera sa constituind un punct nodal in cadrul dezbaterii din epoca pe
tema traditiei si a modernitatii). Ibrailanu nu neaga talentul poetului francez (pe care, din potriva, chiar il admira)
sau valoarea textelor sale, ci doar considera ca el nu este un model potrivit pentru literaturaromana , temele si
motivele exploatate de acesta neavand un referent real in spatiul vernacular.Aşadar,Ibrăileanu reduce poezia
baudelairiană la registru tematic, neinsistând pe (sau poate chiar nesesizând) lirismul ei inefabil (aşa cum
făcea spre exemplu Lovinescu); astfel că pentru criticul adept al sociologismului şi al raportului operă
literară/mediu, poezia românească nu poate fi baudelairiană deoarece nu poate fi încă... urbană, intrucat in
Romania acest tip de civilizatie este abia la inceputurile ei. În aceste condiţii, ale contrastului dintre referenţii
livreşti (Parisul lui Baudelaire şi Bucureştiul „moderniştilor”), orice încercare de baudelairianizare a poeziei
româneşti nu poate avea decât efecte caricatural groteşti, de pastişă nulă din punct de vedere esteti ( p. 150) .
Faptul ca viata bucuresteana o imita pe cea din Paris, nu e considerate de Ibraileanu gresita, acesta fiind un pas
ncesar in evolutia oricarei civilizatii orasenesti din orasele europene necentrale, in ciuda efectelor caricaturale
care ar putea aparea, in schimb aceste efecte sunt considerate fatale in literature.

IBRAILEANU/ EUGEN LOVINESCU/ CALINESCU

Critica lui Eugn Lovinescu. Lovinescu- un promoter al modernitatii literare.

Daca pe plan social si cultural opiniile lui Eugen Lovinescu si cele ale lui Ibraileanu refertoate la progres
se intersecteaza , ambii critici fiind de parerea ca preluarea formelor de civilizatie vestice de catre
societatea romana era benefica, favorizand evolutia sa, in ceea ce priveste raportarea la literatura, si in
particular la ” literature noua” avem de a face cu diferente notabile. In vreme ce Ibraileanu se opunea
adoptarii formulelor de creatie literara la moda din spatiul occidental de catre scriitorii romani , intrucat
el considera ca ele nu au cum sa se plieze pe “spiritul national”( motivele si temele utilizate de
Baudelaire in poezie, spre exemplu, neavand un corespondent pe plan vernacular, unde nu exista, spune
criticul adept al sociologismului şi al raportului operă literară/mediu, o lume urbana asemanatoate celei
pariziene – Ibraileanu se concentreaza mai mult pe aceste aspect ale poeziei “noi”, decat pe lirismul
inefabil pe care il subliniaza Lovinescu, asa cum accentueaza Oana Soare in studiul sau intitulat
Paradoxurile unui critic (fals) tradiţionalist. A fost G. Ibrăileanu un spirit antimodern?)- Lovinescu, din
potriva, extinde opinia sa cu privire la beneficiile urmarii modelului occidental si in sfera literaturii. Procesul
modernizarii poeziei si a prozei in spatiul romanesc se leaga in mod indisolubil de numele lui Lovinescu si de
activitatea revistei si a cenaclului Szburatorul, pe care el le-a coordonat. La temelia activitatii acestora sta
teoria sincronismului prezentata in lucrarea “Istoria civilizatiei romane moderne” ce se bazeaza pe legea
imitatiei, preluata din contextual sociologiei franceze, unde a fost introdusa de catre Gabriel Tarde. Socilogul
francez observa tendinta indivizilor si a colectivitatilor de a copia modele pe care le considera superioare fata
de propriul prag al evolutiei. Existenta unor decalaje, conform lui Tarde, face ca tarile si culturile mai putin
dezvoltate sa sufere influenta celor avansate. Acest proces pozitiv s-ar realize in doi timpi: unul al imitarii
formelor civilizatiei mai avansate, urmata de cel de-al doilea, al stimularii nasterii unui fond propriu si ar ajuta
tarile se treaca de la un stadiu la altul pe scara evolutiei cultural si literare (asa cum o arata lovinescu). Prin
urmare, contactul cu literature/lirica vestica si orientarea scriitorilor romani cu fata catre aceasta i se parea
esentiala criticului, care considera ca imprumutarea formulelor poetice occidentale, chiar straine de spiritual
nostru, vor crea fondul necesar pentru aparitia unor texte locale valoroase si originale. In chip direct,
Lovinescu se arata impotriva “vechii poezii”, pe care o critica cu aciditate, considerand drept desuete si
“reactionare” toate incercarile de a scrie despre trecut sau despre lumea rurala in acelasi stil pe care l-
au abordat pasoptistii, sau in stil eminescian. Acuzatii din partea sustinatorilor traditionalismului, cum ca
teoria lui lovinescu ar leza pecificul national nu au intarziat sa apara, insa lor criticul le-a raspuns prin
invocarea teoriei autonomiei esteticului (extreme de relevanta pentru perspective sa critica), cu punctual
de plecare in disocierea maioresciana dintre estetic si etic, care subliniaza ca “o categorie psihologica
(identitatea romaneasca) nu se poate converti intr-o categorie estetica” si prin urmare transformarile produse la
nivelul artei si a literaturii sub influenta miscarilor internationale nu au cum sa altereze identitatea nationala. O
alta teorie lovinesciana importanta este cea a mutatiei valorilor estetice. Ea postuleaza ca in functie de
spiritual veacului (concept utilizat initial in perioada romantica de catre Geothe sau Herder, si mai apoi
preluat si nuantat de catre filozofia hegeliana), de influentele si interferentele culturale, de transformarea
gustului artistic al receptorlor actului de cultura, valoarea estetica a unei lucrari variaza in ochii publicului,
schimbandu-se o data cu trecerea timpului. Este inutil, aprecia Lovinescu, a considera superior pe Shakespeare
lui Dante sau pe Goethe mai valoros ca Shakespeare, deoarece fiecare apartine unei anumite civilizatii si
formule estetice, acestea devenind punctele de reper la care operele in sine trebuie raportate. Prin urmare,
criticul considera ca valoarea unui text nu poate fi estimata in mod total obiectiv decat in momentul scirerii ei,
intrucat numai atunci criticul poate cunoaste in totalitate datele de ordin contextual si poate simti pe viu pulsul
veacului. Asadar, conceptia lui Lovinescu despre critica este una de tip relativist. Lovinescu este adeptul
criticii sincronice, in acest considerent, el scrie “Istoria literaturii romane contemporane”, si nu o Istorie a
literaturii dintr-o perspectiva diacronica.

Critica lui Eugen Lovinescu.

- mutatia valorilor estetice. Ea postuleaza ca in functie de spiritual veacului (concept utilizat initial in
perioada romantica de catre Goethe sau Herder, si mai apoi preluat si nuantat de catre filozofia hegeliana), de
influentele si interferentele culturale, de transformarea gustului artistic al receptorlor actului de cultura,
valoarea estetica a unei lucrari variaza in ochii publicului,schimbandu-se o data cu trecerea timpului. De
aceasta schimbare insa trebuie sa se ocupe istoricul literar, si nu criticul, a carui datorie este de a analiza
rezultatul actului creator in conformitate cu “pulsul veacului” pe care il resimte in mod direct.Prin urmare, nu
trebuie sa ne surprinda faptul ca Lovinescu este adeptul criticii sincronice-el scrie “Istoria literaturii romane
contemporane”), si nu o Istorie a literaturii dintr-o perspectiva diacronica (asa cum o va face mai tarziu
Calinescu).

Tinand seama de toate acestea, nu ar trebui sa ne surprinda faptul ca Lovinescu a sprijinit dezvoltarea “poeziei
noi” , aratandu-se deschis la formulele poeticii simboliste (cu specificatia ca acest lucru se peroduce dupa o
“revizuire” a propriilor opinii, caci la inceputurile Sburatorului, Lovinescu se aratase contrar acestei miscari) ,
apoi celei ermetice (Barbu a fost sustinut de catre Lovinescu) si, in cel din urma, cele tipice avantgardei
(avangardisti formati la Sburatorul : B. Fundoianu, Ilarie Voronca). Pentru Lovinescu, poezia noua se refera la
un tip de poezie intelectualizata (efect al epocii de dupa razboi: inclinatia intelectualista aparea drept expresia
rafinamentului si complexitatii omului modern, locuitor al marilor aglomerari urbane, dominat de cerebralitate
si nu de sentiment), care nu se mai baza pe exprimarea directa a emotiilor, cuvintele imbinaindu-se asa incat sa
creeze noi coduri prin prisma caruia un text trebuie lecturat, textul devenind aproape inaccesibil pentru un
cititor “neinintiat”. De asemenea-> Camin Petrescu.

Participant la cenaclul Sburatorul, G. Calinescu nu urmeaza (insa) modelul de critica propus de Lovinescu (de
tip sincronic). El ramane in istoria criticii din spatiul romanesc ca o figura enciclopedica, un spirit totalizator
care in cadrul demersurilor sale hermeneutice a imbinat cu maiestrie date de natura biografica si istorica cu
aspect ce tin de estetica textului propriu zis. Pe langa volumele despre opera si viata lui Eminescu, despre viata
lui Creanga si monografiile consacrate Eminescu, Filimon, Alexandrescu , lucrarea sa cea mai importanta
ramane “Istoria litaraturii romane de la origini pana in prezent”. Numai citind tilul putem constata optiunea lui
Calinescu pentru o prezentare a literaturii dintr-o prspectiva diacronica. Mergand pe linia junimistului,
Calinescvorbeste despre critica (literara) ca despre o arta an sich. In lucrarea “G. Calinescu- a cincea
esenta” , critical bucurestean Andrei Terian subinieaza ca ceea ce introduce Calinescu nou in critica
romaneasca este close readingul. In ceea ce priveste modul in care Calinescu se raporteaza la poezia”noua”,
trebuie subliniata atitudinea relativ obiectiva fata de fenomenul care a dominat epoca contemporanilor sai
poeti, in ideea in care Calinescu incearca sa realizeze o critica nepartinitoare, neimpregnata de crezurile sale
ideologice (in comparatie cu Lovinescu-sustinatorul pana la excesiv al liricii modern sau cu Ibraileanu,
contestatarul acestui tip de lirica in spatiul romanesc). Astfel, cu toate ca G. Calinescu se autodeclara
adeptul “dulcelui stil clasic” in proza, iar in poezie, prin recunoasterea lui Eminescu ca punct culminant
al liricii romanesti, arata un vadit respect fata de romantici, Autorul istoriei este deschis catre lirica ce
sta sub amprenta “spiritului veacului”, fiind, de exemplu, printre primii critici de la noi care se apleaca
asupra operei lui Macenoski, vazut ca deschizator de drumuri in directia simbolista, ca o voce autentica,
a carei valoare trebuie recunoscuta in chip necesar. Pentru a exemplifica opinia sa critica asupra poetilor
modernisti, ne putem referi, de exemplu, la G. Bacovia. Conceput de catre Lovinescu ca un poet al emotiei
primitive, al limbajului “brut” de la inceputul timpurilor, opera lui Bacovia este, dimpotriva, vazuta de catre G.
Calinescu ca expresie a celei mai avansate forme de artificial pe care a fost cababila lirica romaneasca sa o
zamisleasca. In ceea ce il priveste pe Arghezi, Calinescu subliniaza ca ceea ce frapeaza in textile acestuia nu
este baudleriarismul, ci, din potriva, substanta romantica ce traverseaza vitele poeziei sale. Atunci cand e refera
la Ion Barbu, Calinescu accentueaza calitatea acestuia de “poet mag”, care transforma lirica in incantatie,
simbolul matematic in simbol vrajitoresc. Astfel, ermetismul poetului matematcian se defineste printr-o
codificare a poeziei ce odata descuiata deschide cititorului portile catre universal ideii pure (de altfel, Barbu
empatiza cu platonicianismul), universal primordial, din care au luat nastere ulterior toate formele lumii. Pe de
alta parte, G Calinescu se dovedeste sceptic in fata poeziei avangardiste (futuriste, dadaiste) (pezi pricipii de
estetica).
E. Lovinescu si metoda impresionista : de la impressionism spre critica complete, fara insa acest preag. Lovinescu efectueaza asadar o
critica de tip estetic , asezata pe un fundament ma solid (punerea ideieii de frumos in relatie cu ralitatile timpului). "În critică se
intretaie speculatiile propriei noastre cugetări cele ale altora, cercetarea istorică cu cercetarea
biografică, indica Iiile scoase din studiul comparati v al literaturilor şi expresia pr priei noastre emoţii.
Critica este, prin urmare. ştiinţă, istorie şi poezie (n. n.) 147

Impresionismul critic: expresia cea mai tipica a subiectivitatii necontrolate si abusive

Fundament: judecati arbitrare, haotice, de bun plac, sustrase oricarei fundamentari obiective, bizuite exclusive pe “impresii capricioase,
spontane, absolute”

FAZA I

Nu acest tip de critica impresionita e practicat de Lovinescu.

De numele lui eugen lovinescu se leaga, conform lui Adrian Marino, metoda impresionismului critic in spatiul romanesc.

La inceputurile activitatii a recunoscut in mod deschis faptul ca urmeaza modelul critic a unor figure din spatiul francez precum Anatole
France sau Emil Faguet (ma putin Jules Lamaitre)- considerati ca exponentii cei mai puri ai impresionismului european.

Principiile de baza ale metodei impresioniste:

- critica obiectiva este imposibila, intrucat in mod inevitabil in timpului actului critic este implicata subiectivitatea celui care se
apleaca asupra unui text. -> critica relativa.

! Conceptia mutatiei valorilor estetice. : sensibilitatea critica se adapteaza progresiv noilor forme artistice.
Primatul impresiei estetice si relativitatea gustulu-> negarea oricarui spirit de sistem, oricarei “legi”, oricarui gen de scientism.
Impotriva criticii stiintifice.

Dupa ce trebuie judecat un text: dupa “emotia estetica” pe care o provoaca. Este frumo tot ce place, este urat tot ce displace.
Sentimental placerii se raporteaza la spiritual veacului. Impresia (sinteza de procese emotionale si intelectuale, adanci si
subtle, impresia defineste actul critic in fundamental sau.

"Critica înseamnă a defini şi explica impresiile care le primim de la operele de artă"

Critical nu exprima, ci se exprima.”
Pentru a avea o impresie, critical trebuie sa se cultive, sa evolueze de la stadul de fiinta
primitive la stadiu de receptacul al emotiei. Asadar, impresia nu este una fugitive, de suprafata,
ci trebue sa fie una adanca. (pentru a simti ceva fata de un lucru, trebuie mai intai sa-l intelegi)

"Această critică estetică se descompune credem, în două elemente, unul referindu-se la percepţie, adică
la ceea ce se numeşte gust sari sensibilitate artistică, şi altul la facultatea intelectuală de a analiza,
element esenţial tehnic" 13

Sistematizarea pe parcurs asupra modalitatii sale de a face critica, prin decantarea experientelor de
lectura si aucmularea unui fond cultural care sa ii permita criticului , daca nu sa se raporteze obiectiv la
textile pe care le analizeaza, cel putin sa dovedeasca o modalitate …
"Datoria adevărată a criticii nu este însă de a micşora plăcerea estetică ci de a o mări, de a intelectualiza,
dindu-i un argument mai puternic şi mai adînc" 140

Critica presupune exercitiul unei „sensibilitati estetice“ si o „initiere tehnica“. Critica este, pentru
Lovinescu, „a zecea muza“ („si ultima“), având deci o conditie artistica, la fel cu celelalte genuri
literare

„critica e o arta a carei întreaga valoare vine de la cel care o face. În mâinile unui om de talent si de
caracter, ea e o muza, în mâinile unui nemernic, o prostituata“.

l tinde spre „simplificare si spre sinteza“, alegând, dintr-o diversitate de impresii, pe cele
caracteristice si reducându-le apoi, si pe acestea, la una singura. Ca metoda, el înseamna „cautarea
principiului dominator din orice opera de arta“, cautarea, asadar, a principiului regent, genezic si
structural deopotriva. Impresionismul nu e un joc al subiectivitatii, simpla transcriere de „impresii“.
Asa cum în arta impresionismul însemna reducere la esential, si în critica el înseamna o focalizare pe
esential.

cuta nu pentru a fi admirata, (…) ci pentru a sadi în constiinta noastra o convingere“. Ca sa-si poata
exercita acest mandat, ea are nevoie de „autoritate morala“, si înca „în rândul întâi“. Impresiile
creionate de-a valma, fara o ierarhizare a lor si fara sacrificiul celor ce privesc detaliile în favoarea
celei ce priveste esentialul, denunta, chiar prin dansul lor, principiul de autoritate al criticii. Or,
„adevarata critica purcede de la un principiu de autoritate“.

Doua sunt principiile de actiune ale impresionismului: „sa prinda dintr-odata notele caracteristice,
trasaturile temeinice“ ale operei si „sa le puna într-o lumina cât mai puternica si mai cruda“.
Impresionismul lucreaza, deci, pe dialectica „simplificarii“ si „reliefarii“. Centrat pe esential, pe unda
genezica a operei, el surprinde opera „ca valoare dinamica“, nu ca „valoare statica“, cum se întâmpla
în critica rationalista

Inceput:sparse un bec

Final: intra in camera, apasa pe ala de la veioza, ramane in intuneric si se uita n gol