FUNDAMENTELE

PSIHOLOGIEI
BAZA DE DISCUŢIE PENTRU CURS

Lect.dr. Ioana Topală

 TEMATICĂ și TIMP

• Obiectul si raţiunea de studiu ale

Fundamentelor psihologiei– 1 curs (2h)
• Premise neurofiziologice ale activităţii psihice:
Excitabilitate, informaţie, SNC, ANS – 1 curs
(2h)
• Instanţele vieţii psihice: Conștient-
Subconștient-Inconștient – 1 curs (2h)
 TEMATICĂ și TIMP

• Procese psihice primare: Senzaţii, Percepţii,

Reprezentări– 2 curs (4h)

• Procese psihice secundare (superioare):

Memoria - 1 curs (2h)

• Procese psihice secundare (superioare):

Gândirea - 1 curs (2h)
 TEMATICĂ și TIMP

• Procese psihice reglatorii: Motivaţia și

Afectivitatea- 2 cursuri (4h)
• Voinţa și atenţia– 1 curs (2h)
• Limbajul și comunicarea – 1 curs (2h)
• Personalitatea, concept psihologic integrator –
2 cursuri (4h)
 MODALITĂŢI DE LUCRU

• Prelegeri pe baza suportului electronic, explicaţii și

exemplificări cu privire la conceptele nou
introduse;

• Dezbateri spontane și planificate pe baza temelor

de curs propuse;

• Vizionare de clipuri educaţionale cu valoare

explicativă/ de exemplificare

• Sesiuni de întrebări și răspunsuri pe baza temelor

discutate
 CERINŢE DE EVALUARE

• Pregatirea pentru dezbaterile pe baza temelor

de curs propuse à lectură edificatoare

• Participare activă (implicare) la discuţiile de

grup și sesiunile de întrebări-răspunsuri pe
baza temelor propuse

• Pregatirea și prezentarea portofoliului de

seminar
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
• Cosmovici, A. (1996). Psihologie generală. Iași: Polirom

• Eysenck, H., Eysenck, M. (1999). Descifrarea comportamentului uman.

Teora: București

• Miclea, M. (2003). Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale.

Iași: Polirom

• Popescu-Neveanu, P. (1978). Dictionar de psihologie. București: Editura

Albatros

• Popescu-Neveanu, P., Zlate, M., Creţu, T. (1998). Psihologie. Manual

pentru clasa a X-a școli normale și licee. București: EDP.

• Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei. București: Editura Pro

Humanitate

• Zlate, M. (coord.) (2001). Psihologia la răspântia mileniilor. Iași: Polirom

 Curs 1: Obiectul și ratiunea de studiu
ale Fundamentelor psihologiei
• Ce este psihologia? De la simţ comun la știinţă
• Cum putem defini psihicul uman?

• Suflet-minte-psihic: diferenţe si coincidenţe

semantice și ideologice
• Principii în cercetarea psihologică
• De ce e util studiul psihologie pentru
specialistul in educaţie?
 Ce este psihologia?

• à etimologia cuvantului indică asocierea

sufletului (psihicului) cu respiraţia (viul)
• psyche (gr.) = suflet, suflu
• logos (gr.)= cuvânt, știinţă
• à Psihologia (termen impus de Ch. Wolff)
=știinţa care se ocupă cu studiul conduitei
umane (armonizarea activităţii interne cu cea
externă, unitatea fapt psihic-comportament)
 Cum am putea defini psihicul?

• = totalitatea modalităţilor specifice de configurare și

manifestare ale proceselor nervoase care au loc în cadru
activităţii nervoase superioare (ANS)

• = “forma activităţii creierului” (Cosmovici, 1996)

• = “ansamblu de stări, însușiri, fenomene și procese

subiective ce depind cu necesitate de mecanismele
cerebrale și de interacţiunea cu lumea obiectivă,
îndeplinind funcţii de raportare, la lume și la sine, prin
orientare, reflectare, planificare mentală și acţiuni
transformativ-creative” (Popescu-Neveanu, 1978)
 Suflet-Minte-Creier

• Suflet à suflu, “foc viu” (Heraclit)

• Minte à deșteptăciune, referire la abilităţile

intelectuale ale unei persoane

• Creier à suport fizic al minţii, sediu central al

activităţii nervoase superioare

• Suflet (Spirit) vs. Minte (Creier) ?

 Principii fundamentale în psihologie
• Principiul determinismului à toate faptele psihice se
înscriu pe traiectoria unei cauzalităţi (multiple,
complexe, probabilsitice)
• Principiul dezvoltării à psihicul uman este intr-o
continuă transformare
• Principiul organizarii sistemice à psihicul este un
sistem (“ansamblu de elemente aflate într-o
interacţiune ordonată”- L. von Bertalanffy ):
1. Deschis à permeabil la schimb cu mediul
2. Dinamic à supus schimbărilor în mod constant
3. Hipercomplex à organizare pe sisteme și subsisteme
4. Autoreglabil àpe baza comunicării intersistemice și
conexiunilor inverse
De ce psihologie pentru pedagogi?
 Curs 2: Premise neurofiziologice ale
activităţii psihice
• Excitabilitatea= proprietate a materiei vii de a răspunde selectiv,
prin modificări interne, la acţiunea stimulilor externi.
 Informaţia- premisă a interacţiunii
sistemelor
• Informaţia= unul dintre cele trei aspecte de existenţă
a materiei (substanţă, energie, informaţie)

• Informaţia:
• conectează sisteme prin stabilirea relaţiilor
comunicaţionale,
• facilitează activitaţile complexe ale acestora de
(auto)organizare, (auto)control și (auto)reglaj.

• Omul este o fiinţă informaţională.

 Cine sunt declanșatorii?
• Stimul= “orice factor de mediu care declanșeaza
modificări reversibile în materia vie” (Popescu-
Neveanu, 1978), caracterizat prin:
ü Natură
ü Intensitate
ü Distribuţie in spaţiu (extensitatea)
ü Durată

• Stimulii declanșează reacţie din partea organismului in

momentul in care intensitatea lor atinge un anumit
prag de stimulare.
 Ce este SNC?
• SNC= parte din sistemul nervos somatic alcătuit din encefal
(creier) și măduva spinării, cu rol în stabilirea și menţinerea
relaţiilor adaptative ale individului cu mediul.

• SNC are ca modalitate de manifestare activitatea nervoasă

superioară (ANS), bazată pe procese corticale bazale
precum:
• Excitaţia
• Inhibiţia
• Inducţia – asigură distribuirea coordonată a excitaţiei și
inhibiţiei la nivel cortical și subcortical (Popescu-
Neveanu, 1978)
 Procese corticale fundamentale
• Excitaţia si inhibiţia: procese nervoase fundamentale,
care prin acţiunea lor coordonată de balansare
reciprocă, dau proprietatea echilibrului:
• Excitaţia= activarea zonelor prin creșterea
permeabilităţii celulare la nivelul sinapselor în
vederea realizării transmiterii informaţiei prin influx
bioelectric.
• Inhibiţia= acţionează în sens invers excitaţiei, adică
frânează, blochează, ”mijlocind selectivitatea in
distribuirea si gradarea impulsurilor nervoase
pozitive”. (Popescu-Neveanu, 1978)
 Anatomia Sistemului Nervos
Central
• Creierul este alcătuit
din:
Ø Encefal
ü Trunchiul cerebral
ü Cerebelul
ü Diencefalul
ü Emisferele
cerebrale
Ø Măduva spinării
 Din ce este alcătuit encefalul?
• Trunchiul
cerebral
v Bulbul rahidian
v Puntea lui
Varolio
v Mezencefal

• Cerebelul

• Diencefalul
v Talamus
v Hipotalamus

• Emisferele
cerebrale
Emisferele cerebrale
 Comunicarea inter-
emisferică
• Emisferele cerebrale
comunică prin intermediul
Corpului calos (Corpus
callosum)

• Corpul calos =
• mănunchi gros de fibre
nervoase care unește cele 2
emisfere;
• cea mai densă structură de
materie albă din creier, cu rol
de ”autostradă” pentru
circulaţia continuă inter-
emisferică a informaţiei
senzoriale, motorii și
cognitive (cf. Queensland
Brain Institute)
Zone și funcţii
Tipuri de celule la nivelul
ţesutului nervos
• Neuronii:
Ø rol de generare și
conducere a impulsurilor
nervoase;
Ø nu se mai divid;
Ø capacitate de funcţionare
îndelungată (longevive);
Ø rată metabolică înaltă (mor
la un aport oxigen < 3 min).

• Celulele gliale (Nevroglii):

Ø rol de protecţie și hrănire a
neuronilor;
Ø capacitate de diviziune;
Ø 50/1 neuron.
 Neuronul
• Neuronul= celula nervoasă,
unitatea de bază a sistemului
nervos

• Este alcătuit din:

• Corp celular – funcţie de
menţinere, control și potenţare
a activităţii nervoase.
• Denditre – captează (prin
terminaţiile dendritice)
impulsurile venite de la alţi
neuroni, pe care le transmit
corpului celular.
• Axon – preia impulsurile
regenerate și fasciculate de la
corpul celular și le transmit
celulelor cu care vine în contact
(prin butonii teminali).
Sinapsa
• Ce e sinapsa?
Ø regiunea de comunicare dintre
un neuron si o altă celulă (la
nivel SNC, doi neuroni)
Ø Sir Charles Sherrington, 1897

• Ce sunt mediatorii chimici? Ce

funcţii îndeplinesc?
Ø Mediatorii chimici
(neurotransmiţătorii) =
mesageri chimici eliberaţi de
neuroni, în fanta sinaptică,
pentru a mijloci transmiterea
impulsului nervos
Tipuri de neurotransmiţători
Cum se producere transmiterea influxului nervos?

Fanta
sinaptică
 Curs 3: Instanţe ale vieţii psihice:
conștient, inconștient, subconștient
 Despre conștiinţă
• ”Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum” (R.Descartes) –> conștiinţa, ca
premisă e existenţei prin reflecţie critică asupra realului.

• Conștiinţa, ca experimentare subiectivă, structurată, complexă și

prezentă a interacţiunii individului cu mediul și cu sine.

• Conștiinţa ca explorare mintală activă a realului și posibilului.

• Wundt: conștiinţa = sinteză creatoare

• Pierre Janet: priza de conștiinţă (transformarea acţiunii efective,

motorii, în acţiune mintală cu ajutorul verbalului, urmată de aplecarea
reflexivă a individului cunoscător asupra actului cunoașterii)

• P. Janet: ”a fi conștient înseamnă a te înscrie în povestea propriei tale

experienţe” (cit în Popescu-Neveanu, 1978)
 Despre conștiinţă

• Henri Ey: Conștiinţa se bazează pe acţiune și

comunicare, actul de conștiinţă fiind o stare a
experienţei într-o situaţie dată (apud Popescu-
Neveanu, 1978)

• Lev Vîgotski: Conștiinţa, ca o construcţie sistematică în

care sunt implicate toate procesele psihice.

• Andrei Cosmovici: conștiinţă implicită (a ceva;

indivdiul percepe o separaţie între el și elementele de
mediu) și conștiinţă reflexivă (de sine).
 Conștiinţa: ce se întâmplă în creier?

• Corelate neuronale ale conștiinţei: fenomenul conștiinţei implică

plenar activitatea psihică superioară și de manifestă în diverse grade

• Activări la nivelul cortexului prefrontal (Fuster, 2003; Koch, 2003),

implicat în procesele cognitive superioare

• Activări la nivelul neuronilor din ariile vizuale din lobul temporal al

cortexului

• Asociere cu activitate cerebrală dominată de unde alfa (stare de

relaxare) și unde beta (stare de concentrare, de atenţie focusată
asupra unei sarcini)

• Implicări ale ariilor destinate limbajului: aria Broca și aria Wernicke

(Fuster, 2003)
 Inconștientul
• Depozitar al achiziţiilor de natură cognitivă
(cunoștinţe, informaţii neutilizate, amintiri greu
accesibile etc.) și al aspectelor de factură motivaţional-
afectivă (impulsuri, tendinţe, nevoi, impresii), aflate în
stare de latenţă.
• Caracter dinamic, predominant afectiv, cu potenţial
activator
• Sediul intuiţiei (”raţionament cu premise
inconștiente”- Cosmovici, 1996), facilitator al
demersurilor creative
• Visele - formă de manifestare a inconștientului
 Teoreticieni de referinţă ai inconștientului

• Sigmund Freud – Sinele, Eul și Supraeul, ca

instanţe esenţiale ale vieţii psihice umane
 Teoreticieni de referinţă ai inconștientului
• Carl Gustav Jung – inconștientul colectiv populat cu
arhetipuri (repezentări mentale, modele, imagini sau
scheme înnăscute, prezente în toate culturile umane )
 Subconștientul
• La Freud: preconștient

• à zonă tampon între conștient și inconștient

• à depozitar al amintirilor, automatismelor,

deprinderilor gata oricând să pătrundă în
câmpul conștiinţei

• à prezenţa atenţiei postvoluntare

 Relaţia conștient-subconștient-
inconștient
• Sunt reperele unui continuum care face
posibilă viaţa psihică și existenţa socio-umană.

• Relaţia celor 3 denotă unitate în structurare

(împreună formează un sistem înalt funcţional)
și complementaritate în funcţionare
Curs 4: Modalităţi senzoriale de cunoaștere a
lumii
• Procese cognitive primare: senzaţiile, percepţiile, reprezentările.

• Cunoașterea senzorială este primară, adică are ca premisă

interacţiune directă, nemijlocită cu stimulul.
Zone cerebrale implicate în prelucrarea senzorială a

informaţiei
 Curs 5: Senzaţiile
• Senzaţiile = procese
cognitive primare prin
care sunt semnalizate,
separat și sub forma
imaginilor simple și
primare, caracteristici
concrete ale stimulilor, ca
răspuns la acţiunea
directă (nemijlocită) a
acestora asupra
analizatorilor.
 Particularităţi ale senzaţiilor

• Senzaţiile se produc doar în prezenţa acţiunii

stimulului asupra organelor de simţ;

• Imaginea primară (senzaţia) are următoarele calităţi:

• Intensitatea senzaţiei- determinată de intensitatea
stimului și de starea generală a individului;
• Calitatea senzaţiei – dată de specificitatea analizatorului
stimulat;
• Durata senzaţiei – dependentă de durata acţiunii stimului
• Tonalitatea afectivă – aureolarea afectivă a stimului în
acţiune, ca urmare a raportării la experienţa anterioară a
individului.
Tipuri de senzaţii (apud Popescu-Neveanu,
Zlate, Creţu, 1998)
• După natura conţinutului informaţional:
A. Senzaţii produse prin stimulare externă:
a) Vizuale – produse sub acţiunea undelor electromagnetice
(lumina) asupra analizatorului vizual;
b) Auditive – produse sub acţiunea undelor sonore asupra
analizatorului auditiv;
c) Gustative – produse sub acţiunea substanţelor chimice
care pătrund în cavitatea bucală;
d) Olfactive – produse sub acţiunea particulelor volatile care
pătrund în fosele nazale;
e) Cutanate – produse prin atingerea și presiunea exercitată
la nivelul pielii. Pot fi senzaţii tactile sau senzaţii termice.
 Tipuri de senzaţii

B. Senzaţii produse prin stimulare internă: senzaţii

organice de tipul foame, sete, durere etc.

C. Senzaţii care informează despre poziţia și mișcarea

propriului corp:
a) Proprioceptive – semnalează starea de postură a
trunchiului, membrelor și capului
b) Chinestezice – semnalează direcţia, durata și
intensitatea mișcării
c) De echilibru – semnalizează schimbarea poziţiei capului
faţă de trunchi și a întregului corp, în cadrul diverselor
mișcări.
 Legile sensibilităţii

• Legea intensităţii – un stimul produce o senzaţie doar

dacă are un anumit prag al intensităţii, numit prag
minimal absolut.
v Prag diferenţial = acea cantitate minimă care, adăugată stimulului
iniţial, determină o senzaţie nouă.

• Legea contrastului senzorial – doi stimuli cu

caracteristici opuse se scot reciproc în evidenţă
v Contrast succesiv
v Contrast simultan

• Legea adaptării – modificarea sensibilităţii

analizatorilor sub acţiunea repetată a stimulilor
v Cea mai puternică adaptare este cea vizuală
 Legile sensibilităţii

• Legea interacţiunii analizatorilor – o senzaţie care se

produce într-un analizator influenţează apariţia
senzaţiilor la nivelul altor analizatori
v Legea inducţiei reciproce = inhibiţia iniţială, urmată de excitaţie
v Sinestezia = fenomen ce presupune producerea unei senzaţii
caracteristice unui analizator (fără a fi fost stimulat) prin stimularea
altui analizator (ex. sunete mătăsoase, culori dulci etc.)

• Legea semnificaţiei – semnificaţia mai mare a unui

stimul face să crească sensibilitatea faţă de el
 Percepţiile
• Percepţiile= procese
cognitive primare prin
care sunt semnalizate
informaţii complete
despre caracteristicile
concrete ale stimulilor,
în condiţiile acţiunii
directe a acestora
asupra analizatorilor.

• Perceptiv, stimulul
este redat clar,
complet, precis.
 Fazele procesului perceptiv
Ø Detecţia = sesizarea și conștientizarea prezenţei stimulului în câmpul
perceptiv.
ü Se produce orientarea individului către stimul și focalizarea atenţiei
asupra acestuia (depășirea pragului minimum vizibile).

Ø Discriminarea = detașarea stimulului de fondul perceptiv, evidenţierea

caracteristicilor specifice.
ü Depășirea pragului minimum separabile.

Ø Identificarea = realizarea unei imagini unitarea prin înglobarea

informaţiilor obţinute despre stimul și raportarea acesteia la modelul
perceptiv corespunzător.
ü Se produce recunoașterea stimului de către individ (depășirea
pragului minimum cognoscibile)

Ø Interpretarea = integrarea verbală și semnificarea stimulului în termeni

de utilitate și valorificare în activitate.
ü Se produce înţelegerea și integrarea informaţiei percepute
 Legi ale percepţiei
• Legea integralităţii – însușirile unui stimul sunt semnalate sub forma
unei imagini unitare, cuprinzând atât însușirile esenţiale, cât și pe cele
de detaliu, de fond și de context.

• Legea structuralităţii perceptive – însușirile unui stimul sunt structurate

în funcţie de intensitatea lor și cantitatea de informaţie pe care o
furnizează.
Ø Imaginea perceptivă are în prim plan caracteristicile care sunt cele mai relevente și, deci,
care vor fi explorate cu prioritate.

• Legea selectivităţii perceptive – individul selectează din multitudinea

de stimuli care acţionează, stimulul relevant pentru el, care devine
obiect al percepţiei, și pe care îl reflectă clar, complet și precis.
Ø Stimulii cu relevanţă redusă pentru individ vor constitui câmpul perceptiv și vor fi reflectaţi
vag, imprecis, lacunar.
Ø Obiectul percepţiei poate trece din centrul câmpului peceptiv, în planuri secundare, în
funcţie de necesităţile activităţii indivdiului.
 Legi ale percepţiei

• Legea constanţei perceptive

Ø stimulul își păstrează forma chiar dacă unghiul vizual, poziţia, se schimbă;
Ø stimulul își menţine dimensiunile chiar distanţa faţă de el se modifică;
Ø stimulul își menţine culorile chiar dacă intensitatea luminoasă în care e perceput
scade.

• Legea semnificaţiei – stimulii semnificativi pentru individ se impun

în câmpul său perceptiv
Ø Semnificaţia e dată de concordanţa cu interesele, nevoile, așteptările individului
faţă de stimuli.

• Legea proiectivităţii imaginii perceptive – imaginea perceptivă

se realizează la nivel cortical, dar este proiectată la nivelul sursei, adică
la nivelul stimulului.
 Forme ale percepţiei

• Percepţia proprietăţilor spaţiale ale stimulilor:

• Perceperea formei
• Perceperea mărimii
• Perceperea reliefului obiectelor – reflectă jocul luminilor și umbrelor
• Perceperea poziţiei obiectelor
• Perceperea distanţei

• Percepţia timpului
• Perceperea succesiunii evenimentelor
• Perceperea duratei

• Percepţia mișcării
v importanţa prezenţei reperelor
v Persistenţa imaginii retiniene (postefectul)
Iluzii perceptive

• Iluziile perceptive apar ca

distorsiuni ale aspectelor
imaginii perceptive

• Explicaţia apariţiei iluziilor

perceptive rezidă în efectele
de câmp à componente ale
câmpului perceptiv
acţionează concomitent cu
obiectul perceţiei,
influenţând recepţionarea
semnalelor venit de la stimul
 Curs 6: Reprezentările

• Reprezentarea = proces
cognitiv-senzorial de
semnalizare a
caracteristicilor concrete și
reprezentative (relevante)
ale stimulilor, sub forma
unor imagini secundare,
unitare, dar schematice, în
absenţa acţiunii nemijlocite
a stimulilor asupra
analizatorilor.
Caracteristicile reprezentărilor

• Reprezentările sunt:
• imagini mintale formate pe baza percepţiilor (imagini
secundare);
• simboluri figurative, redând însușiri concret-intuitive
reprezentative ale stimulilor (formă, mărime, culoare)
• imagini schematizate ale însușirilor semnificative,
caracteristice ale stimulilor, în absenţa detaliilor ne-
relevante;
• imagini panoramice ale stimulilor, redând simultan și
integral informaţiile relevante despre stimuli;
• imagini ale stimulilor detașaţi de câmpul perceptiv;
Caracteristicile reprezentărilor
• Reprezentările sunt:
• reconstrucţii mintale reprezentative ale stimulilor, cu
transpunerea acestora în contexte spaţio-temporale
diferite de cele ale percepţiei acestora;
• bazate pe limbaj, ca instrument reglator și integrator al
acestora à cuvântul realizează descrierea, dirijarea
organizării și transformării imaginii secundare, precum și
integrarea acesteia în procesul gândirii;
• precursoare ale abstracţiilor mintale, prin detașarea de
imediat și reţinerea caracteristicului à pregătesc
generalizările specifice conceptelor
 Tipuri de reprezentări

• După analizatorul implicat cu precădere în producerea

lor, cele mai importante sunt:
• Reprezentări vizuale - domină experienţa de
reprezentare a omului;
• Reprezentări auditive – reprezentări verbale,
reprezentări ale sunetelor și structurilor melodice;
• Reprezentări chinestezice – sunt asociate cu acte
ideomotorii (micromișcări la nivelul grupelor de mușchi
implicate), care pregătesc mișcarea efectivă;
 Tipuri de reprezentări

• După nivelul operaţiilor implicate în producerea lor

(după studiile lui J.Piaget):
• Reprezentări reproductive – scheme ale stimulilor
anterior percepuţi: statice, cinetice sau de
transformare;
• Reprezentări anticipative – se referă la stimuli care
nu au fost percepuţi:
• pot fi cinetice sau de transformare (formarea
modelelor);
• se produc sub auspiciile imaginaţiei și gândirii.
O reprezentare anticipativă
a LUMII DE MÂINE:
 Resurse suplimentare
• https://www.youtube.com/watch?v=8nz2dtv--ok -
Despre scheme, teoria minţii

• https://www.youtube.com/watch?v=OQGIgohunVw -
Despre scheme și implicit bias

• https://www.youtube.com/watch?v=Xj0CUeyucJw –
Despre scheme, asimilare și acomodare
 Curs 7: Memoria
• Memoria = ”proces psihic de
stocare și destocare a
informaţiei, de acumulare și
utilizare a experienţei
cognitive” (Popescu-
Neveanu, 1978).

• Memoria = proces cognitiv

de întipărire (engramare),
păstrare și reactualizare a
informaţiilor, în acord cu
necesităţile și particularităţile
individului, precum și cu
aspectele declanșatoare din
mediu
Etape ale funcţionării memoriei

• Întipărirea
(engramarea)

• Păstrare (conservare)

• Reactualizarea, sub
forma:
• recunoașterii
• reproducerii
 Sisteme mnezice
• Memoria senzorială (MS)

• Memoria de scurtă durată (de lucru) (MSD)

• Memoria de lungă durată (MLD)

 Memoria senzorială
• MS reprezintă:
• persistenţa inerţială a schemei senzoriale;
• stocaj senzorial care permite activarea detectorilor de
trăsături (Miclea, 2003), fără intervenţia atenţiei;

• MS este specifică fiecărei modalităţi sensoriale

(memorie vizuală, memorie auditivă, memorie tactilă
etc.) (Miclea, 2003);

• Informaţia reţinută este materie primă pentru

prelucrări cognitive ulterioare;

• Durata MS este de zeci de sutimi de secunde.

 Memoria de scurtă durată
• MSD presupune activarea temporară a informaţiilor
din MLD, deci MSD este partea activă a MLD (Miclea,
2003)
• MSD se mai numește și memorie de lucru, deoarece
permite utilizarea în activitate a informaţiilor stocate;
• Capacitatea memoriei de lucru este de 7+- 2 elemente
(numărul magic al lui Miller); gruparea în unităţi cu sens
(”chunks”) sporește volumul informaţiei reţinute.
• Durata MSD este aceea a activării unor segmente
informaţionale existente în memorie, la un moment
dat (aprox. 15-20 secunde) (Miclea, 2003).
 Memoria de lucru și atenţia
• Memoria de lucru (MSD) și atenţia sunt
coextensive în stare de relaxare (Miclea, 2003),
adică se referă la aceeași sferă de cuprindere
de stimuli

• Memoria de lucru are, în general, un volum

mai stabil și o extensiune mai mare decât
atenţia (Miclea, 2003)
Memoria de lungă durată
• MLD reprezintă ansamblul cunoștinţelor pe
care le deţine un individ și pe care le accesează
în mod selectiv

• MLD dispune de anumite informaţii prin

activarea lor selectivă à răspunde necesităţilor
ML pentru rezolvarea unei sarcini

• MLD are, teoretic, o capacitate de stocare

nelimitată
 Memoria explicită și memoria
implicită
• Memoria explicită sau
declarativă = totalitatea
cunoștinţelor stocate,
referitoare la fapte, lucruri,
stări, care sunt conștientizate
și care se exprimă într-o
formă verbală, declarativă.
• Deţine o flexibilitate crescută
à pot fi utilizate in situaţii și
contexte diverse
• Memoria implicită sau
procedurală =totalitatea
cunoștinţelor referitoare
reguli de execuţie, proceduri,
care sunt dificil de verbalizat
și de conștientizat
• Implicaţii practice valoroase
ale MI à formarea și
utilizarea deprinderilor
 Memoria episodică și memoria
semantică (Endel Tulving)
• Memoria episodică = • Memoria semantică =
cunoștinţe privitoare la cunoștinţe privitoare la
evenimente mediul înconjurător
autobiografice (amintiri (informaţii factuale,
cu privire la ceea ce am conceptuale despre
trăit) lucruri, dobândite prin
învăţare)
• ME contribuie la
formarea și menţinerea
identităţii de sine
 Ponturi pentru optimizarea
memoriei
• Unităţile informaţionale cu sens
se reţin timp mai îndelungat
decât cele fără sens

• Aspectele concrete se reţin mai

bine decât cele abstracte

• Informaţia repetată se reţine

mai mult timp decât cea
nerepetată

• Stimulii semnificativi sunt mai

rapid reţinuţi decât cei fără
semnificaţie pentru individ
Ponturi pentru optimizarea memoriei
• Adâncimea procesării (nivelul de prelucrarea a unui
stimul) crește precizia memorării și actualizării
• Intenţionalitatea pentru memorarea unui material este
eficientă doar în condiţiile în care se asociază cu o
prelucrarea de profunzime a materialului (nivel adânc
de procesare: reprezentare –> prelucrarea lingvistică –>
prelucrarea semantică)
• Motivaţia pentru memorare trebuie sa se activeze în
valorile unui optimum motivaţional pentru a nu inhiba
reactualizarea
• Conștientizarea fenomenului interferenţei poate duce
la un mai bun control asupra acurateţei reactualizării
 Resurse suplimentare
• https://www.youtube.com/watch?v=HVWbrNls-Kw -
Despre amintire și uitare

• https://www.ted.com/talks/elizabeth_loftus_the_fictio
n_of_memory - Despre falsele amintiri

• https://www.ted.com/talks/daniel_kahneman_the_rid
dle_of_experience_vs_memory?referrer=playlist-
the_complexity_of_memory – Despre sine, memorie și
fericire
 Curs 8: Gândirea
• Gândirea= proces psihic superior de
prelucrare informaţională prin care:
Ø sunt extrase proprietăţi
caracteristice și esenţiale ale
obiectelor,
Ø sunt organizate clase de obiecte,
Ø sunt construite relaţii categoriale
dinamice între acestea,
!!! prin mediere verbală, sub forma
conceptelor, judecăţilor și
raţionamentelor,
!!! în condiţiile interacţiunii dintre
persoană și mediu.

Ø Gândirea = ”procesul psihic de

reconstituire a ceea ce este unitar,
coerent, coarticulat, necesar – dincolo
de diversitate” (Popescu-Neveanu,
1978).
 Operaţiile gândirii
• Analiza: descompunerea mintală a unităţii
pentru a obţine accesul la părţi și la relaţiile
care se stabilesc între ele;
• Sinteza: asocierea sau reorganizarea unor părţi
în vederea realizării unei scheme noi (o unitate
superioară);
• Comparaţia: stabilirea asemănărilor și
deosebirilor dintre diferite unităţi, pe baza unui
criteriu;
 Operaţiile gândirii
• Abstractizarea: formă superioară de analiză prin care sunt
selectate proprietăţi caracteristice unor categorii de unităţi
(extrage factorul comun și esenţial unei clase de obiecte). Ex:
cauză, efect, fiinţă, obiect, fruct, acţiune, libertate, dreptate, etc.

• Generalizarea: operaţie complementară abstractizării, de trecere

la individual la categorial prin:
• Reunirea însușirilor abstracte într-un model informaţional
reprezentativ (prototip) pentru o clasă de unităţi;
• Stabilirea mulţimii unităţilor care corespund aspectelor
definitorii ale categoriei/clasei.

• Concretizarea: operaţie de trecere de la abstract la concret;

• Particularizarea: operaţie de trecere de la general la particular.

Produsele gândirii
• Concepte (Noţiuni):
Ø Unităţi de bază ale gândirii:
produs și instrument;
Ø Condensări selective de
informaţie despre însușirile
esenţiale, necesare și generale
ale unei clase de obiecte
(Popescu-Neveanu, 1978);
Ø Integratori categoriali – fac
referire la categorii/clase de
obiecte;
Ø Au un conţinut general și
esenţial, condiţionat și
semnificat socio-cultural;
 Produsele gândirii
• Judecăţi:
v forme logice fundamentale care relaţionează conceptele între ele;
v evidenţiază ”raporturi între obiecte diferite sau autoraporturile aceluiași obiect
(atributivă- cum este sau predicativă- ce face)” (Popescu-Neveanu, 1978).

• Raţionamente:
q forme logice fundamentale care constă într-o înlănţuire de judecăţi;
q Are o structură compusă din:
ü Premise – judecăţi din care se derivă; argumente
ü Concluzie – judecată derivată
ü Inferenţă – operaţia logică de derivare
q Pot fi:
q Deductive – pornesc de la general și ajung la un nivel mai scăzut de generalitate
(către particular)
q Ipotetico-deductive – de tipul ”daca..., atunci...”
q Inductive - pornesc de la premise particulare și ajung la o concluzie generală
 Activităţile gândirii
• Conceptualizarea:
Ø Piramida conceptelor
(Vîgotski )- conceptele se
află în relaţii necesare (de
subordonare, coordonare,
supraordonare) unele faţă
de altele;
Ø Formarea conceptelor are
loc în procesul învăţării à
determinare socio-
culturală;
Ø În formele sale
superioare, presupune
rafinarea cunoașterii prin
trecerea de la empiric la
știinţific.
 Activităţile gândirii
Înţelegerea:
Ø latura funcţională permanentă a gândirii;
Ø presupune raportarea informaţiilor noi la baza de informaţii deja
exsitentă în memorie;
Ø poate avea ca scop: identificarea unui obiect, descoperirea principiului
de funcţionare, surprinderea relaţiilor dintre obiecte, idei, fenomene;
Ø se poate realiza simplu, spontan sau discursiv, treptat, prin efort de
explorare;
Ø duce la o restructurarea a schemelor cognitive existente în vederea
unei adaptări mai eficiente la cerinţele mediului.
Activitatea performanţială a gândirii:
Rezolvarea de probleme
 Strategii de operare
intelectuală
• Algoritmica: structură
standardizată constituită dintr-o
înlănţuire de operaţii care Experimentare
intervin succesiv pentru Situaţie
de noi strategii/
îndeplinirea unei sarcini, în baza problematică
reconsiderarea
unor reguli precise (Popescu- algoritmului de
nouă
Neveanu, 1978) rezolvare
(euristica)
• Algoritmii = deprinderi
complexe

• Euristica: strategie operaţională

constând în explorarea deschisă
și flexibilă a posibilităţilor
multiple de îndeplinire a unei
sarcini de lucru Dobândirea
• Procedeele euristice duc la unui algoritm Consolidare
descoperire și invenţie, graţie de rezolvare prin exersare
implicării creativităţii
Gândire convergentă-
Gândire divergentă
 Resurse suplimentare
• https://www.youtube.com/watch?v=r2_skiJAHsQ – Efectele
consumului de marijuana asupra activităţii psihice cognitive

• https://www.youtube.com/watch?v=R-sVnmmw6WY&t=9s –
Despre cogniţie: produse, operaţii, activităţi

• https://www.youtube.com/watch?v=9xTz3QjcloI – Despre
inteligenţă: semnificaţii, factori, tipuri, controverse

• https://www.youtube.com/watch?annotation_id=annotation_1
884367891&feature=iv&src_vid=9xTz3QjcloI&v=75g4d5sF3xI –
Despre testarea inteligenţei
 Curs 9: Motivaţia
• Motivaţia= ansamblul stărilor de necesitate care au
proprietatea de stimulare și activare, de determinare a
comportamentelor menite să ducă la satisfacerea
acestor stări.
 Funcţii ale motivaţiei
• Funcţie de activare internă și semnalizare a
unui dezechilibru (fiziologic sau psihologic);

• Funcţie de energizare și direcţionare a

comportamentelor de reducere a
dezechilibrului semnalat (declanșarea acţiunii
efective);

• Funcţie de autoreglare a conduitei (care

devine astfel una activ-selectivă).
 Structuri motivaţionale
• Trebuinţele

• Motivele

• Interesele

• Convingerile

• Idealurile
 Trebuinţele
• Trebuinţele =forţe
motrice
fundamentale ale
personalităţii
responsabile de
menţinerea
echilibrului
biopsihosocial al
individui, în
condiţiile
solicitărilor
mediului.
 Categorii de trebuinţe
• Trebuinţe primare: • Trebuinţe secundare:
• Sunt înnăscute, cu rol în • Sunt dobândite, cu rol în
asigurarea integrităţii asigurarea integrităţii
fizice a individului; psihologice și sociale a
• Semnalizează dezechilibre individului;
organice (foame, sete, • Semnalizează dezechilibre de
somn, sex) și funcţionale natură materială (condiţii de
(legate de mișcare, de locuit, de confort, legate de
relaxare etc.). folosirea uneltelor, etc.),
socială (de comunicare, de
relaţionare) și de factură
spirituală (etice, estetice, de
auto-actualizare etc.)
Satisfacerea trebuinţelor se asociază cu reducerea tensiunii.
Nesatisfacerea trebuinţelor se asociază fie cu amplificare energiei lor, fie cu
”stingerea lor prin saturaţie și reacţie de apărare” (Popescu-Neveanu).
Motivele
• Motivele= forţa
motrică ce
declanșează, susţine
energetic și
direcţionează acţiunea;

• Motivele sunt trebuinţe

conștientizate și
transpuse în acţiune
orientată către
satisfacerea lor.
Motivele
 Interesele
• Interesele= formaţiuni
motivaţionale complexe, care
implică orientări selective,
relativ stabile, organizate către
anumite activităţi.

• Interesele presupun raportări

cognitive, afective și volitive la
diverse tipuri de activitate, și
sunt soldate cu implicări active
în realizarea acestora.

• Interesele determină
desfășurarea unor ansambluri
de acţiuni complexe și concrete,
cu efecte formative asupra
personalităţii.
 Convingerile
• Convingerile sunt judecăţi puternic impregnate
afectiv, care îl mobilizează pe individ către acţiune.

• Convingerile orientează și determină adoptarea unui

comportament concordant cu direcţia lor valorică.

• Convingerile sunt asociate sistemului valoric al

individului (idei-valoare).

• Convingerile beneficieză de un atașament puternic al

individului faţă de ele (idei-forţă).
 Idealurile
• Idealurile= formaţiuni motivaţionale complexe și puternice, exprimate
în ”modele de perfecţiune umană, morală, estetică, socială sau de alt
ordin la care subiectul sau o colectivitate aderă și către care tinde sper
a-l realiza” (Popescu-Neveanu, 1978).

• Idealul presupune opţiune valorică și rezultă din experienţa individului

cu alţi membri ai societăţii sau cu personalităţi percepute ca marcante.

• Structura unui ideal (Popescu-Neveanu, 1978):

• Sensul vieţii à direcţia către scop; înţeles logic (Ce înseamnă viaţă?
De ce existăm?)
• Semnificaţia vieţii și nivelul de aspiraţii à referent semantic al
sensului (Ce înseamnă pentru mine? La ce pot să mă aștept?)
• Scopul vieţii à obiectivul axiologic (Unde ar trebui să ajung/-em?)
• Modelul idealizat à reprezentare abstractă (Cum aș vrea să fiu?)
 Forme ale motivaţiei
• Motivaţie pozitivă (stimuli
premiali) - Motivaţie negativă
(stimuli aversivi).

• Motivaţie intrinsecă (sursa

internă a gratificării) – Motivaţie
extrinsecă (sursă externă a
gratificării).

• Motivaţie cognitivă (sursă

cognitivă)– Motivaţie afectivă
(sursă afectiv-relaţională).
 Optimum motivaţional
• Optimum motivaţional = corelarea echilibrată a intensităţii
motivaţiei mobilizată pentru îndeplinirea unei sarcini și
complexitatea/dificultatea percepută a acelei sarcini, în
vederea obţinerii performanţei.

• Optimum motivaţional se manifestă atunci când:

• dificultatea sarcinii e apreciată corect de individ –
dificultate mareàintensitate mare a motivaţiei.
• dificultatea sarcinii e percepută incorect – subaprecierea
sau supraaprecierea à ușor dezechilibru între
intensitate și dificultatea sarcinii
Teorii ale motivaţiei
• Teoria auto-determinării

• Teoria expectanţă-valoare

• Teorii referitoare la reușita

academică

• Teorii umaniste

• Modelul lui Nuttin

 Teoria auto-determinării (Deci și Ryan,
1996)
• Oamenii sunt agenţi activi ai propriei lor schimbări prin învăţare.

• Oamenii au o tendinţă naturală de a explora, de a înţelege și de a asimila aspecte din

mediul lor à comportamente motivate intern à creștere și dezvoltare.

• Există diverse grade de auto-reglare pe care le putem întâlni à reglarea privită ca un

continuum: de la reglare prin norme/cerinţe sociale la auto-control și auto-reglare .

• Reglarea comportamentului care stă la baza realizării majorităţii acţiunilor umane

condiţionează eficienţa acestora raportat la costurile pe care le presupune:
• o reglare externă implică presiunea cerinţelor altora, consumul pentru realizarea
activităţii fiind mai mare;
• o reglare internă presupune un nivel de auto-reglare ridicat à autonomie în realizarea
activităţilor à un consum mai redus de energie, prin scăderea rezistenţei interne, în
ducerea la îndeplinire a unei sarcini (ex. de învăţare).
 Teoria expectanţă-valoare
(Wigfield și Eccles, 2000)
• Expectanţele și valoarea atribuită activităţii sunt
influenţate de:
• credinţe specifice sarcinilor de lucru
• de dificultatea percepută a diferitelor sarcini
• scopurile, schema de sine și amintirile afective ale
individului (experienţa anterioară).

• Implicarea și reușita într-o sarcină de învăţare depind

de expectaţiile indivdiului privind probabilitatea
obţinerii succesului și de valorizarea sarcinii de lucru.
 Teoriile motivaţionale referitoare la reușită

academică (achievement motivation)

• Elevii/studenţii își stabilesc scopuri care par să respecte
configuraţii relativ stabile de-a lungul mai multor
situaţii educaţionale.

• Ames și Archer (1988) - scopurile învăţării pot fi:

• scopuri privind perfecţionarea (mastery goals) - obţinerea
celui mai înalt nivel al performanţei prin dezvoltarea
propriilor abilităţi sau formarea unora noi à eforturile de
înţelegere a materialului de învăţat.
• scopuri privind performanţa (performance goals) -
dorinţa de a obţine rezultate mai bune decât ceilalţi,
nevoia de a-i surclasa pentru a obţine recunoașterea
publică a meritelor sau pentru a evita umilinţa publică.
Motivaţia pentru învăţare
• Carole Ames (1992) – actul instructiv-educativ
este responsabil pentru orientarea
motivaţională a elevilor/studenţilor prin:
• Sarcinile de învăţare propuse
• Autoritate (responsabilizare și autonomie)
• Evaluare
 Resurse suplimentare
• https://www.youtube.com/watch?v=9hdSLiHaJz8&t=1
30s - Despre motivaţie: perspective, teorii, implicaţii

• https://www.youtube.com/watch?v=pZT-FZqfxZA -
Despre știinţa motivaţiei
 Curs 10: Afectivitatea
• Afectivitatea= rezonanţă
internă a relaţiei dintre
individul cunoscător și lumea
sa, pe care acesta o trăiește
în mod subiectiv și o
semnifică în mod specific.

• Afectivitatea rezultă din

aprecierea nivelului de
concordanţă dintre setările,
motivele, interesele,
așteptările individului și
situaţia externă
 Specificul proceselor afective

• Procesele afective:
Ø sunt experienţe subiective, non-cognitive, ale individului în
interacţiunea semnificativă pe care acesta o stabilește cu
mediul;
Ø se asociază cu modificări fiziologice ample;
Ø sunt codificate simbolic și configurate într-o conduită
afectivă exprimată prin limbaj emoţional cu puternic
potenţial comunicaţional și adaptativ;
Ø sunt tendinţe de evaluare polare (pozitiv-negativ) a
experienţei cu mediul;
Ø pot avea caracter activator (apropiere, căutare) sau
inhibitor (evitare, amânare)
 Specificul proceselor afective
• Procesele afective:
Ø au o intensitate dependentă de reactivitatea afectivă a
individului și de semnificaţia motivaţională a obiectului
relaţiei
Ø au o durată care poate varia de la tonalităţi afective
trecătoare până la structuri stabile în timp (sentimente);
Ø sunt expresive, adică posedă proprietatea de a se evidenţia,
de a putea fi percepute și interpretate în repertorii
transcultural valabile (mimica, pantomimica, vocea,
modificări organice etc.) ;
Ø au o mobilitate specifică, în sensul desfășurării în flux, cu
treceri de la o stare afectivă la alta;
Specificul proceselor afective
Ø au forţă de contagiune, adică pot angrena emoţional similar
mai mulţi de indivizi în virtutea expresivităţii lor;
Ø au rol de influenţare a comportamentului, fiind folosite cu
intenţii persuasive (ex: plânsul pentru a obţine afecţiune;
zâmbetul pentru a atrage atenţia; etc.)
Ø contribuie la accentuarea sau diminuarea a însăși stării
afective: efect de eliberare sau de auto-alimentare;
Ø furnizează energie specifică desfășurării vieţii psihice
(cunoașterii, intercunoașterii și autocunoașterii) à rol
esenţial în adaptarea individului, la mediul fizic și social-
cultural.
 Structuri afectogene
specifice
• Tonul afectiv

• Emoţii

• Dispoziţii

• Sentimente

• Pasiuni
 Tonul afectiv al cognitivelor

• Tonul afectiv reprezintă o reacţie primară, spontană,

supusă unui control conștient redus, care însoţește
actul cunoașterii: percepţii, reprezentări, idei, amintiri
etc.
 Emoţiile
• Emoţia=”fenomen afectiv fundamental ce se dezvoltă
fie ca o reacţie spontană și primară, sub forma
emoţiilor primare (afecte), fie ca procese mai
complexe, legate de o motivaţie secundară” (Popescu-
Neveanu, 1978).
 Emoţiile simple
• ES = procese afective intense, dinamice, contextualizate,
având o orientare clar determinată

• ES: bucuria, veselia, tristeţea, supărarea, entuziasmul,

plăcerea, dezgustul, etc.
 Emoţiile complexe
• EC= structuri afectogene elaborate, aflate sub
control conștient, nuanţează raportarea
individului la activitate.
• EC presupun interpretare intelectuală și
semnificare valorică.
• Manifestarea EC se supune convenţiilor sociale
și culturale dobândite prin învăţare.
• Ex: speranţă, admiraţie, dispreţ etc.
 Dispoziţiile afective
• Dispoziţiile afective = structuri
afectogene de intensitate și
durată medie, cu caracter vag
și slab conștientizat, care
reprezintă o acompaniere
afectivă de fundal a activităţii
psihice.

• D.a. au surse deseori difuze,

relative la disponibilitatea
emoţional-reactivă a
persoanei în interacţiunea cu
mediul.
 Sentimentele
• S = formaţiune afectivă
complexă, cu organizare
superioară și stabilitate mare
(emoţii complexe stabile).

• S poate avea sensul de

formaţiune atitudinală
(Popescu-Neveanu, 1978), în
sensul unei raportări valorice
complexe la obiectul vizat.

• S sunt condensări afectogene

automatizate și au activări
periodice (Popescu-Neveanu,
1978).
 Tipuri de sentimente
• Sentimentele pot fi:
• relative la sine: stimă de sine, eficacitatea de
sine, orgoliu, vanitate etc.
• relative la ceilalţi: dragoste, ură, admiraţie,
compasiune, empatie, respect, invidie, preţuire
etc.
• relative la valori morale: datorie, patriotism,
onoare etc.
• relative la valori estetice: admiraţie, extaz, etc.
• Religioase, intelectuale
 Apariţia și evoluţia sentimentelor
(după Popescu-Neveanu, 1978)

Acomodare
Structurare
reciprocă
Creșterea
Stabilitate
certitudinii
Contradicţii,
conflicte, Cristalizarea Maturizarea
ambiguităţi

Decepţie
Deziluzie
Uzură

Saţietate Decristalizare
Pasiunile
• P = structuri afectogene de
intensitate și stabilitate înalte, cu
caracter unilateral evident,
capabile de a disloca mari cantităţi
de energie dinamizatoare.

• P pot fi: pozitive (nobile) sau

negative (patimi).

• P pot alimenta desfășurarea

activităţilor umane soldate cu
succese majore.

• P sunt sentimente puternice, auto-

alimentate, care pot duce la o
îngustare a câmpului de
interacţiune socială à efect
dezadaptativ.
 Relaţia afectivitate-motivaţie
• Există o relaţie indisolubilă între afectivitate și
motivaţie à emoţiile = ”desfășurări active ale
motivelor în raport cu o situaţie” (Popescu-Neveanu,
1978);

• Structurile afectogene sunt manifestări ale efectelor

împlinirii sau neîmplinirii trebuinţelor și motivelor
individului într-un context obiectiv;

• Structurile afectogene sunt generate din constelaţiile

motivaţionale și devin, la rândul lor, activatoare ale
acestora.
 Implicaţii și aplicaţii
• https://www.youtube.com/watch?v=YcQg1EshfIE –
Despre afectivitate și moralitate

• https://www.ted.com/talks/paul_zak_trust_morality_a
nd_oxytocin - Despre ”particula morală”: oxitocina

• https://www.ted.com/talks/frans_de_waal_the_surpri
sing_science_of_alpha_males – Despre importanţa
generozităţii, empatiei ca atribute ale unui lider bun

• https://www.ted.com/talks/daniel_goleman_on_comp
assion - Despre empatie
 Curs 11: Voinţa și Atenţia
• Voinţa = proces psihic
de semnalizare și
autoreglare
superioară, care
implică scop,
deliberare, elaborare,
organizare,
mobilizare și ducere
la îndeplinire a
activităţii (Popescu-
Neveanu, 1978).
 Caracteristici ale voinţei
• V presupune reglaj volunar complex, realizat prin mijloace verbale;

• Reglajul voluntar uzează de efortul voluntar = mobilizare

conștientă a resurselor fizice, intelectuale, emoţionale, energetice
în vederea atingerii unui scop determinat al acţiunii;

• Mobilizarea voluntară este dependentă de obstacolul apărut în

calea îndeplinirii acţiunii (perceperea dificultăţii determină o
rezistenţă internă individuală și mobilizarea unui cantităţi
proporţionale de efort voluntar);

• Efortul voluntar împlică un consum energetic crescut à

încordarea voluntară este limitată ca timp;

• Voinţa dă consistenţă tuturor proceselor psihice.

 Etapele actului voluntar
1. Etapa activării motivaţionale à actualizarea unor scopuri à
orientarea spre îndelpinirea scopurilor (apare intenţia de acţiune și
se construiește planul mintal);

2. Etapa confruntării motivelor à deliberarea (analiza conștientă) cu

privire la motivele concurente;

3. Etapa deciziei à alegerea unui motiv/scop și amânarea altora (pe

baza unor elemente de personalitate) à concentrarea energiei
nervoase în vederea atingerii scopului selectat;

4. Etapa aplicării deciziei à realizarea concretă a planului în vederea

atingerii scopului à desfășurarea acţiunilor, cu control și reglaj
voluntar (utilizarea efectivă a resurselor);

5. Etapa verificării și concluziilor (în cazul activităţilor complexe)

Caracteristici ale voinţei
• Puterea voinţei – intensitatea
efortului voluntar mobilizat
pentru atingerea scopului

• Perseverenţa – susţinerea
pentru o perioada mai lungă
a efortului voluntar

• Independenţa voinţei –
luarea deciziilor și asumarea
individuală a consecinţelor
acesteia

• Promptitudinea deciziei –
rapiditatea în luare deciziei
oportune
 Dezvoltarea capacităţii de
efort voluntar
• Autoreflecţie asupra capacităţii de mobilizare
voluntară

• Confruntarea frecventă/ îndelungată cu obstacole

• Exersarea capacităţii de efort voluntar prin mobilizare

conștientă în activităţi specifice (exerciţii de voinţă)

• Încurajarea implicării în activităţi cu diverse niveluri de

dificultate și susţinerea (aprecierea) progresului pas
cu pas
 Atenţia
• Atenţia = ”activare,
tonificare, mobilizare,
orientare selectivă și
concentrare focalizată
a proceselor
psihocomportamentale
în vederea unei optime
și facile reflectări sau/și
a unei intervenţii
eficiente” (Popescu-
Neveanu, 1978, p.69).
 Specificul atenţiei
• A nu are conţinut informaţional specific;
• A este un factor dinamogen care susţine și activitatea
cognitivă și pe cea afectivă;
• A selectează și focalizează energia neuropsihică,
promovând unele tendinţe și inhibându-le pe altele;
• A are diverse grade de stabilitate: fluctuează, se
concentrează;
• A implică 2 stări neurofuncţionale: starea de veghe
(activare difuză și așteptare pasivă) și starea de
vigilenţă (explorare generală a mediului).
 Tipuri de atenţie
• Atenţie involuntară:
• formă primară, comună și
animalelor, se
declanșează în lipsa
controlului voluntar.
• apare spontan, sub
influenţa unor factori cum
ar fi: stimuli de intensitate
mare, stimuli noi sau
neobișnuiţi, stimuli mobili,
stimuli complecși.
• poate fi menţiuntă dacă
stimulul stârnește
interesul individului.
• Atenţie voluntară:
• formă superioară, apare în mod
intenţionat și se autoreglează
conștient.
• autoreglarea se realizează prin
mecanisme verbale.
• Se manifestă prin:
• orientarea intenţionată spre
obiect,
• detașarea obiectului de alţi
stimuli,
• focalizarea energiei
neurofiziologice asupra acestuia,
• menţinerea concentrării până la
îndeplinirea sarcinii.
 Atenţia postvoluntară

• Utilizarea repetată a atenţei voluntare à

automatizarea atenţiei à atenţie postvoluntară.

• Atenţia postvoluntară este eficientă:

• consum redus de energie nervoasă;
• bine organizată;
• facilitează îndeplinirea performanţială a activităţii
(realizarea mai multor acţiuni simultan)
 Modalităţi de favorizare a atenţiei
voluntare
• Stabilirea clară a scopurilor

• Evidenţierea semnificaţiei
activităţii, a beneficiilor ei
pentru individ

• Identificarea momentelor
dificile ale activităţii

• Crearea unei ambianţe

stimulative, favorabile
concentrării

• Eliminarea/reducerea factorilor
perturbatori
 Atenţia - pentru pedagogi
• Educarea atenţiei voluntare se bazează pe o serie de
condiţii:
• Organizarea materialelor/sarcinilor de învăţare în
structuri cu sens
• Sublinierea semnificaţiei sarcinii pentru individ
(motivarea pentru activitate)
• Scoaterea în evidenţă a elementelor importante dintr-o
sarcină de învăţare
• Prezentarea în modalităţi variate a materialului de
învăţat
• Cunoașterea fiziologiei atenţiei: la fiecare minut, apar
întreruperi scurte sau blocaje la nivelul circuitelor
nervoase. Stabilitatea atenţiei la preșcolari este de aprox.
10 minute, la adulţi à până la aprox. 30 min.
 Curs 12: Limbajul
• Limbajul =”sistem și activitate
de comunicare cu ajutorul
limbii” (Popescu-Neveanu,
1978, p.414).

• Limba= sistem evolutiv,

hipercomplex, de simboluri și
semne împărășite social, cu
funcţii esenţiale în elaborarea
și conservarea culturii, alcătuit
din: lexic, sintactică și
semantică (Popescu-Neveanu,
1978).
Limba este premisă socio-culturală a limbajului
 Caracteristici ale limbajului
• L este un fenomen psihologic dinamic, prin
care sunt organizate și actualizate în vorbire
(actul utilizării concrete și modalitate
fundamentală a limbajului) resursele plenare
ale personalităţii individului;

• L este într-o interdependenţă indisolubilă cu

gândireaà operaţiile gândirii uzează de
elementele limbajului à activităţiile gândirii se
desfășoară cu ajutorul limbajului
 Caracteristici ale limbajului
• L tinde către condensarea unor unităţi
informaţionale cât mai mari în unităţi lingvistice
cât mai reduse (Miller, 1931) à tendinţa
evoluţiei limbajului către eficienţa maximă în
comunicare.
• L devine complet funcţional la copii pe măsura
trecerii de la cuvinte-propoziţie la propoziţii
complexe: expunerea socială (socializare) à
înţelegerea și interiorizarea limbiià
stăpânirea limbajului
 Funcţiile limbajului
(apud Popescu-Neveanu,1978)
• F. Comunicativă – exprimarea
emoţiilor, a ideilor; exercitarea
persuasiunii, stabilirea relaţiilor.

• F. Cognitivă – reprezentarea,
stabilirea semnificaţiilor, emiterea
judecăţilor, desășurarea
raţionamentelor.

• F. Reglatorie – calibrarea acţiunii

mintale și a activităţii; funcţie
ludică; funcţie cathartică; stabilirea
relaţiilor.
Tipuri de limbaj
• Limbaj oral

• Limbaj scris

• Limbaj verbal

• Limbaj
paraverbal

• Limbaj nonverbal

• Limbaj extern

• Limbaj intern
 Limbajul intern
• Limbajul intern (l.i.) = modalitate esenţială, specifică
existenţei mintale a omului (Popescu-Neveanu, 1978).
• L.i. = vehicul de sens (în formă pură, concentrată) și
actualizator de semnificaţii –> caracter predicativ
(Vîgotski)
• L.i. are rol central în autoreglarea acţiunilor și
comportamentelor.
• L.i. = punctul nodal al relaţiilor diverselor procese și
fenomene psihice à mecanism general al conștiinţei
(Ananiev)
 Limbajul intern
- Lev Vîgotski -
• Limbajul cu voce tare (2-4
ani) se internalizează și se
transformă treptat în cel mai
puternic instrument al
gândirii și autoreflecţieià
Limbaj intern

• Limbajul intern mediază

învăţarea condiţionată
socio-cultural (învăţarea
prin interacţiunea cu Altul)
Limbajul intern - Vîgotski
• Conștientizarea propriilor procese psihice, prin
intermediul l.i., duce la control și autocontrol
(luarea în stăpânire a cunoașterii lumii și de
sine)
 Resurse suplimentare
• https://www.ted.com/talks/mark_pagel_how_languag
e_transformed_humanity?referrer=playlist-
how_language_changes_over_time – Despre evoluţia
limbajului

• https://www.ted.com/talks/uri_hasson_this_is_your_b
rain_on_communication - Neuroștiinţa din spatele
comunicării

• https://www.ted.com/talks/julian_treasure_how_to_s
peak_so_that_people_want_to_listen - Despre arta și
tehnica din spatele comunicării
 Curs 13: Personalitatea
• Personalitatea =
”macrosistem al
invarianţilor
informaţionali și
operaţionali, ce se
exprimă constant în
conduită și sunt
definitorii și
caracteristici pentru
subiect.” (Popescu-
Neveanu, 1978)
 Personalitatea – concept
îndelung discutat
• Personalitatea:
• Gordon Allport – unitate a sistemelor dinamice
prin care se realizează o adaptare originală.
• Raymond Cattel – sistem al deprinderilor proprii
subiectului, care permit o previziune asupra
comportamentului acestuia.
• William Stern – tot funcţional, structurat,
orientat finalist, articulat într-un sistem ierarhic
de persoane.
Teorii ale personalităţii
 Teoria trăsăturilor
• Trasăturile de personalitate
(Allport)= predispoziţii de răspuns
comportamental (relativ stabil,
consistent) în diverse situaţii,
specifice unui individ (unice,
individuale) sau unui grup
(împărtășite; comune).
• Personalitatea = modele
identificabile de configurare a
trăsăturilor.
• Ipoteza lexicală -->
ü Caracteristicile psihologice
(trăsături) importante pentru
un grup devin parte din
limbajul curent al grupului;
ü Caracteristicile psihologice
(trăsături) considerate
importante se vor păstra în
limbajul unui grup sub forma
unui singur cuvânt.
Personalitatea – configurare ierarhică
de trăsături (Allport)
• Gordon Allport –
personalitatea poate fi
înţeleasă ca o
configuraţie individual-
unică de trăsături.

• Trăsăturile pot fi
ierarhizate în: cardinale
(accentuate, dominante,
pervazive;
particularizează – nu toţi
au), centrale (definitorii;
acţionează constant),
secundare (periferice;
acţionează sporadic).
Teoria celor 16 factori de personalitate
– R.B. Cattell
 Modelul Big 5
(Costa, McCrae & Goldberg)
Modelul HEXACO
(Ashton & Lee)
Personalitatea: o abordare
structural-sistemică
Temperament

Aspecte
dinamico-
energetice
înnăscute

Sisteme Aspecte
operaţionale atitudinal-
valoice

Aptitudini Caracter
 Temperamentul
• Temperamentul = latura dinamico-energetică a
personalităţii

• T se referă la caractersticile activităţii nervoase

superioare (ANS):
• Energia sau forţa (substanţe funcţionale ale neuronului);
• Mobilitatea (viteza de consum și regenerare a
substanţelor);
• Echilibrul (distribuţia forţei între excitaţie și inhibiţie)
Tipuri temperamentale
- teoria lui Eysenck
 Aptitudinile
• Aptitudinile = latura instrumental-operaţională a
personalităţii.

• A reprezintă potenţialul operaţional al unui sistem

psihic uman.

• A denotă posibilităţile de acţiune ale unei persoane și

îndeplinirea performanţială a uneia sau mai multor
activităţi.

• A au premise ereditare à împlinirea prin educaţie

 Tipuri de aptitudini
• Aptitudini generale – • Aptitudini speciale –
mijlocesc îndeplinirea mijlocesc performanţa
unei game largi de în domenii specifice de
activităţi. activitate.

• Ex: inteligenţa, • Ex: aptitudini muzicale,

creativitatea, spiritul de
observaţie etc.
aptitudini actoricești,
aptitudini tehnice,
aptitudini literare,
aptitudini pedagogice
etc.
 Caracterul
• Caracterul = latura relaţional-valorică a
personalităţii.

• C desemnează modul de raportare al unei

persoane la diverse aspecte ale realităţii (la
ceilalţi, la activitate, la sine etc.)

• C se construiește prin învăţare și este puternic

impregnat valoric à enculturaţie.
 Atitudinea-unitate de bază a
caracterului
• Atitudinea = modalitate relativ stabilă de raportare,
orientare și reglare a acţiunilor persoanei faţă de
evenimente și elemente ale existenţei sale în lume.

• Atitudini:
• faţă de sine
• faţă de ceilalţi
• faţă de activitate
• faţă de mediul ecologic
• faţă de realităţile sociale
 Resurse suplimentare
• https://www.simplypsychology.org/personality-
theories.html – Despre teorii ale personalităţii

• https://www.sciencedirect.com/topics/psychology/per
sonality-assessment - Evaluarea personalităţii

• https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC545115
7/ - Personalitatea copilului, predictor pentru
comportamentul cognitiv în cadrul testării