FUNDAMENTELE

PSIHOLOGIEI
BAZA DE DISCUȚIE PENTRU CURS

Lect.dr. Ioana Topală

 TEMATICA si TIMP

• Obiectul si ratiunea de studiu ale

fundamentelor psihologiei– 1 curs (2h)
• Premise neurofiziologice ale activitatii psihice:
Excitabilitate, informatie,SNC, ANS – 1 curs (2h)
• Instantele vietii psihice: Constient-
Subconstient-Inconstient – 1 curs (2h)
• Procese psihice primare: Senzatii, Perceptii,
Reprezentari– 2 curs (4h)
 TEMATICA si TIMP

• Procese psihice secundare (superioare):

Memoria - 1 curs (2h)

• Procese psihice secundare (superioare):

Gandirea - 1 curs (2h)

• Procese psihice secundare (superioare):

Imaginatia – 1 curs (2h)
 TEMATICA si TIMP

• Procese psihice reglatorii: Motivatia și

Afectivitatea- 2 cursuri (4h)

• Vointa și atenția– 1 curs (2h)

• Limbajul si comunicarea – 1 curs (2h)

• Personalitatea, concept psihologic integrator – 2

cursuri (4h)
 MODALITĂȚI DE LUCRU

• Prelegeri pe baza suportului electronic, explicații și

exemplificări cu privire la conceptele nou
introduse;

• Dezbateri spontane și planificate pe baza temelor

de curs propuse;

• Vizionare de clipuri educaționale cu valoare

explicativă/ de exemplificare

• Sesiuni de întrebări și răspunsuri pe baza temelor

discutate
 CERINȚE DE EVALUARE

• Pregatirea pentru dezbaterile pe baza temelor

de curs propuse → lectură edificatoare

• Participare activă (implicare) la discuțiile de

grup și sesiunile de întrebări-răspunsuri pe
temele propuse

• Participarea la cel putin 1/4 din numarul total al

cursurilor susținute la disciplină
 REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

• Cosmovici, A. (1996). Psihologie generala. Iasi:

Polirom
• Popescu-Neveanu, P. (1978). Dictionar de
psihologie. Bucuresti: Editura Albatros
• Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei.
Bucuresti: Editura Pro Humanitate
• Zlate, M. (coord.) (2001). Psihologia la raspantia
mileniilor. Iasi: Polirom
 Curs 1: Obiectul si ratiunea de studiu
ale fundamentelor psihologiei
• Ce este psihologia? De la simt comun la stiinta
• Cum putem defini psihicul uman?
• Suflet-minte-psihic: diferente si coincidente
semantice si ideologice
• Principii in cercetarea psihologica
• De ce e util studiul psihologie pentru
specialistul in educatie?
 Ce este psihologia?

• → etimologia cuvantului indica asocierea

sufletului (psihicului) cu respiratia
• psyche (gr.) = suflet, suflu
• logos (gr.)= cuvant, stiinta
• → Psihologia (termen impus de Ch. Wolff)
=stiinta care se ocupa cu studiul conduitei
umane (armonizarea activitatii interne cu cea
externa, unitatea fapt psihic-comportament)
 Cum am putea defini psihicul uman?

• = totalitatea modalitatilor de configurare si

manifestare a proceselor nervoase care au loc in
cadru activitatii nervoase superioare (ANS)

• = “forma activitatii creierului” (Cosmovici, 1996)

• = “ansamblu de stari, insusiri, fenomene si procese

subiective ce depind cu necesitate de
mecanismele cerebrale si de interactiunea cu
lumea obiectiva, indeplinind functii de raportare,
la lume si la sine prin orientare, reflectare,
planificare mentala si actiuni transformativ-
creative” (Popescu-Neveanu, 1978)
 Suflet-Minte-Creier

• Suflet → suflu, “foc viu” (Heraclit)

• Minte → desteptaciune, referire la abilitatile

intelectuale ale unei persoane

• Creier → suport fizic al mintii, sediu central al

activitatii nervoase

• Suflet (Spirit) vs. Minte (Creier)

 Principii fundamentale in psihologie
• Principiul determinismului → toate faptele psihice se
inscriu pe traiectoria unei cauzalitati (multiple,
complexe, probabilsitice)
• Principiul dezvoltarii → psihicul uman este intr-o
continua transformare
• Principiul organizarii sistemice → psihicul este un
sistem (“ansamblu de elemente aflate intr-o
interactiune ordonata”- L. von Bertalanffy ):
1. Deschis → permeabil la schimb cu mediul
2. Dinamic → supus schimbarilor in mod constant
3. Hipercomplex → organizare pe sisteme si subsisteme
4. Autoreglabil →pe baza comunicarii intersistemice si
conexiunilor inverse
De ce psihologie pentru pedagogi?
 Curs 2: Premise neurofiziologice ale
activității psihice
• Excitabilitatea= proprietate a materiei vii de a răspunde selectiv,
printr-o modificare internă, la un stimul extern.
 Informația- premisă a interacțiunii
sistemelor
• Informația= unul dintre cele trei aspecte de existență
a materiei (substanță, energie, informație)

• Informația:
• conectează sisteme prin stabilirea relațiilor
comunicaționale,
• facilitează activitațile complexe ale acestora de
(auto)organizare, (auto)control și (auto)reglaj.

• Omul este o ființă informațională.

 Cine sunt declanșatorii?
• Stimul= “orice factor de mediu care declanșeaza
modificări reversibile în materia vie” (Popescu-
Neveanu, 1978), caracterizat prin:
✓ Natură
✓ Intensitate
✓ Distribuție in spațiu (extensitatea)
✓ Durată

• Stimulii declanșează reacție din partea organismului in

momentul in care intensitatea lor atinge un anumit
prag de stimulare
 Ce este SNC?
• SNC= parte din sistemul nervos somatic alcatuit din encefal
(creier) si maduva spinarii, cu rol in stabilirea si mentinerea
relatiilor adaptative ale individului cu mediul.

• SNC are ca modalitate de manifestare activitatea nervoasa

superioara (ANS), bazata pe procese corticale bazale
precum:
• Excitatia
• Inhibitia
• Inductia – asigură distribuirea coordonată a excitației și
inhibiției la nivel cortical și subcortical (Popescu-
Neveanu, 1978)
 Procese corticale fundamentale
• Excitatia si inhibitia: procese nervoase fundamentale,
care prin actiunea lor coordonata de balansare
reciproca, dau proprietatea echilibrului:
• Excitatia= activarea zonelor prin cresterea
permeabilitatii celulare la nivelul sinapselor in
vederea realizarii transmiterii informatiei prin influx
bioelectric
• Inhibitia= actioneaza in sens invers excitatiei, adică
frânează, blochează, ”mijlocind selectivitatea in
distribuirea si gradarea impulsurilor nervoase
pozitive” (Popescu-Neveanu, 1978)
 Anatomia Sistemului Nervos
Central
• Creierul este alcătuit
din:
➢ Encefal
✓ Trunchiul cerebral
✓ Cerebelul
✓ Diencefalul
✓ Emisferele
cerebrale
➢ Măduva spinării
 Din ce este alcătuit encefalul?
• Trunchiul cerebral
❖ Bulbul rahidian
❖ Puntea lui
Varolio
❖ Mezencefal

• Cerebelul

• Diencefalul
❖ Talamus
❖ Hipotalamus

• Emisferele
cerebrale
Anatomia Sistemului Nervos Central
Emisferele cerebrale
Zone și funcții
Tipuri de celule la nivelul
țesutului nervos
• Neuronii:
➢ rol de generare și conducere
a impulsurilor nervoase;
➢ nu se mai divid;
➢ capacitate de funcționare
îndelungată (longevive);
➢ rată metabolică înaltă (mor la
un aport oxigen < 3 min.)

• Celulele gliale (Nevroglii):

➢ rol de protecție și hrănire a
neuronilor;
➢ capacitate de diviziune;
➢ 50/1 neuron
 Neuronul
• Neuronul= celula nervoasă, unitatea
de bază a sistemului nervos

• Este alcătuit din:

• Corp celular – funcție de
menținere, control și potențare a
activității nervoase.
• Denditre – captează (prin
terminațiile dendritice)
impulsurile venite de la alți
neuroni, pe care le transmit
corpului celular.
• Axon – preia impulsurile
regenerate și fasciculate de la
corpul celular și le transmit
celulelor cu care vine în contact
(prin butonii teminali)
Sinapsa
• Ce e sinapsa?
➢ regiunea de comunicare dintre
un neuron si o altă celulă (la
nivel SNC, doi neuroni)
➢ Sir Charles Sherrington, 1897

• Ce sunt mediatorii chimici? Ce

funcții îndeplinesc?
➢ Mediatorii chimici
(neurotransmițătorii) =
mesageri chimici eliberați de
neuroni, în fanta sinaptică,
pentru a mijloci transmiterea
impulsului nervos
Tipuri de neurotransmițători
Cum se producere transmiterea influxului nervos?

Fanta
sinaptică
 Curs 3: Instanțe ale vieții psihice:
conștient, inconștient, subconștient
 Despre conștiință
• ”Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum” (R.Descartes) –> conștiința, ca
premisă e existenței prin reflecție critică asupra realului.

• Conștiința, ca experimentare subiectivă, structurată, complexă și

prezentă a interacțiunii individului cu mediul și cu sine.

• Conștiința ca explorare mintală activă a realului și posibilului.

• Wundt: conștiința = sinteză creatoare

• Pierre Janet: priza de conștiință (transformarea acțiunii efective,

motorii, în acțiune mintală cu ajutorul verbalului, urmată de aplecarea
reflexivă a individului cunoscător asupra actului cunoașterii)

• P. Janet: ”a fi conștient înseamnă a te înscrie în povestea propriei tale

experiențe” (cit în Popescu-Neveanu, 1978)
 Despre conștiință

• Henri Ey: Conștiința se bazează pe acțiune și

comunicare, actul de conștiință fiind o stare a
experienței într-o situație dată (apud Popescu-
Neveanu, 1978)

• Lev Vîgotski: Conștiința, ca o construcție sistematică în

care sunt implicate toate procesele psihice.

• Andrei Cosmovici: conștiință implicită (a ceva;

indivdiul percepe o separație între el și elementele de
mediu) și conștiință reflexivă (de sine).
 Conștiința: ce se întâmplă în creier?

• Corelate neuronale ale conștiinței: fenomenul conștiinței implică

plenar activitatea psihică superioară și de manifestă în diverse
grade

• Activări la nivelul cortexului prefrontal (Fuster, 2003; Koch, 2003),

implicat în procesele cognitive superioare

• Activări la nivelul neuronilor din ariile vizuale din lobul temporal al

cortexului

• Asociere cu activitate cerebrală dominată de unde alfa (stare de

relaxare) și unde beta (stare de concetrare, de atenție focusată
asupra unei sarcini)

• Implicări ale ariilor destinate limbajului: aria Broca și aria Wernicke

(Fuster, 2003)
 Inconștientul
• Depozitar al achizițiilor de natură cognitivă
(cunoștințe, informații neutilizate, amintiri greu
accesibile etc.) și al aspectelor de factură motivațional-
afectivă (impulsuri, tendințe, nevoi, impresii), aflate în
stare de latență.
• Caracter dinamic, predominant afectiv, cu potențial
activator
• Sediul intuiției (”raționament cu premise
inconțtiente”- Cosmovici, 1996), facilitator al
demersurilor creative
• Visele, formă de manifestare a inconștientului
 Teoreticieni de referință ai inconștientului

• Sigmund Freud – Sinele, Eul și Supraeul, ca

instanțe esențiale ale vieții psihice umane
 Teoreticieni de referință ai inconștientului
• Carl Gustav Jung – inconștientul colectiv populat cu
arhetipuri (repezentări mentale, modele, imagini sau
scheme înnăscute, prezente în toate culturile umane )
 Subconștientul
• La Freud: preconștient

• → zonă tampon între conștient și inconștient

• → depozitar al amintirilor, automatismelor,

deprinderilor gata oricând să pătrundă în
câmpul conștiinței

• → prezența atenției postvoluntare

 Relația conștient-subconștient-
inconștient
• Sunt reperele unui continuum care face
posibilă viața psihică și existența socio-umană.

• Relația celor 3 denotă unitate în structurare

(împreună formează un sistem înalt funcțional)
și complementaritate în funcționare
Curs 4: Modalități senzoriale de cunoaștere a
lumii
• Procese cognitive primare: senzațiile, percepțiile, reprezentările.

• Cunoașterea senzorială este primară, adică are ca premisă

interacțiune directă, nemijlocită cu stimulul.
Zone cerebrale implicate în prelucrarea senzorială a

informației
 Curs 5: Senzațiile
• Senzațiile = procese
cognitive primare prin
care sunt semnalizate,
separat și sub forma
imaginilor simple și
primare, caracteristici
concrete ale stimulilor, ca
răspuns la acțiunea
directă (nemijlocită) a
acestora asupra
analizatorilor.
 Particularități ale senzațiilor

• Senzațiile se produc doar în prezența acțiunii

stimulului asupra organelor de simț;

• Imaginea primară (senzația) are următoarele calități:

• Intensitatea senzației- determinată de intensitatea
stimului și de starea generală a individului;
• Calitatea senzației – dată de specificitatea analizatorului
stimulat;
• Durata senzației – dependentă de durata acțiunii stimului
• Tonalitatea afectivă – aureloarea afectivă a stimului în
acțiune, ca urmare a raportării la experiența anterioară a
individului
 Tipuri de senzații

• După natura conținutului informațional:

A. Senzații produse prin stimulare externă:
a) Vizuale – produse sub acțiunea undelor electromagnetice
(lumina) asupra analizatorului vizual;
b) Auditive – produse sub acțiunea undelor sonore asupra
analizatorului auditiv;
c) Gustative – produse sub acțiunea substanțelor chimice
care pătrund în cavitatea bucală;
d) Olfactive – produse sub acțiunea particulelor volatile care
pătrund în fosele nazale;
e) Cutanate – produse prin atingerea și presiunea exercitată
la nivelul pielii. Pot fi senzații tactile sau senzații termice.
 Tipuri de senzații (continuare)

B. Senzații produse prin stimulare internă: senzații

organice de tipul foame, sete, durere etc.

C. Senzații care informează despre poziția și mișcarea

propriului corp:
a) Proprioceptive – semnalează starea de postură a
trunchiului, membrelor și capului
b) Chinestezice – semnalează direcția, durata și
intensitatea mișcării
c) De echilibru – semnalizează schimbarea poziției capului
față de trunchi și a întregului corp, în cadrul diverselor
mișcări.
 Legile sensibilității

• Legea intensității – un stimul produce o senzație doar

dacă are un anumit prag al intensității, numit prag
minimal absolut.
❖ Prag diferențial = acea cantitate minimă care, adăugată stimulului
inițial, determină o senzație nouă.

• Legea contrastului senzorial – doi stimuli cu

caracteristici opuse se scot reciproc în evidență
❖ Contrast succesiv
❖ Contrast simultan

• Legea adaptării – modificarea sensibilității

analizatorilor sub acțiunea repetată a stimulilor
❖ Cea mai puternică adaptare este cea vizuală
 Legile sensibilității

• Legea interacțiunii analizatorilor – o senzație care se

produce într-un analizator influențează apariția
senzațiilor la nivelul altor analizatori
❖ Legea inducției reciproce = inhibiția inițială, urmată de excitație
❖ Sinestezia = fenomen ce presupune producerea unei senzații
caracteristice unui analizator (fără a fi fost stimulat) prin stimularea
altui analizator (ex. sunete mătăsoase, culori dulci etc.)

• Legea semnificației – semnificația mai mare a unui

stimul face să crească sensibilitatea față de el
 Percepțiile
• Percepțiile= procese
cognitive primare prin
care sunt semnalizate
informații complete
despre caracteristicile
concrete ale stimulilor,
în condițiile acțiunii
directe a acestora
asupra analizatorilor.

• Perceptiv, stimulul
este redat clar,
complet, precis.
 Fazele procesului perceptiv
➢ Detecția = sesizarea și conștientizarea prezenței stimulului în câmpul
perceptiv.
✓ Se produce orientarea individului către stimul și focalizarea atenției
asupra acestuia (depășirea pragului minimum vizibile).

➢ Discriminarea = detașarea stimulului de fondul perceptiv, evidențierea

caracteristicilor specifice.
✓ Depășirea pragului minimum separabile.

➢ Identificarea = realizarea unei imagini unitarea prin înglobarea

informațiilor obținute despre stimul și raportarea acesteia la modelul
perceptiv corespunzător.
✓ Se produce recunoașterea stimului de către individ (depășirea
pragului minimum cognoscibile)

➢ Interpretarea = integrarea verbală și semnificarea stimulului în termeni

de utilitate și valorificare în activitate.
✓ Se produce înțelegerea și integrarea informației percepute
 Legi ale percepției
• Legea integralității – însușirile unui stimul sunt semnalate sub forma
unei imagini unitare, cuprinzând atât însușirile esențiale, cât și pe cele
de detaliu, de fond și de context.

• Legea structuralității perceptive – însușirile unui stimul sunt structurate

în funcție de intensitatea lor și cantitatea de informație pe care o
furnizează.
➢ Imaginea perceptivă are în prim plan caracteristicile care sunt cele mai relevente și, deci,
care vor fi explorate cu prioritate.

• Legea selectivității perceptive – individul selectează din multitudinea

de stimuli care acționează, stimulul relevant pentru el, care devine
obiect al percepției, și pe care îl reflectă clar, complet și precis.
➢ Stimulii cu relevanță redusă pentru individ vor constitui câmpul perceptiv și vor fi reflectați
vag, imprecis, lacunar.
➢ Obiectul percepției poate trece din centrul câmpului peceptiv, în planuri secundare, în
funcție de necesitățile activității indivdiului.
 Legi ale percepției

• Legea constanței perceptive

➢ stimulul își păstrează forma chiar dacă unghiul vizual, poziția, se schimbă;
➢ stimulul își menține dimensiunile chiar distanța față de el se modifică;
➢ stimulul își menține culorile chiar dacă intensitatea luminoasă în care e perceput
scade.

• Legea semnificației – stimulii semnificativi pentru individ se impun

în câmpul său perceptiv
➢ Semnificația e dată de concordanța cu interesele, nevoile, așteptările individului
față de stimuli.

• Legea proiectivității imaginii perceptive – imaginea perceptivă

se realizează la nivel cortical, dar este proiectată la nivelul sursei, adică
la nivelul stimulului.
 Forme ale percepției

• Percepția proprietăților spațiale ale stimulilor:

• Perceperea formei
• Perceperea mărimii
• Perceperea reliefului obiectelor – reflectă jocul luminilor și umbrelor
• Perceperea poziției obiectelor
• Perceperea distanței

• Percepția timpului
• Perceperea succesiunii evenimentelor
• Perceperea duratei

• Percepția mișcării
❖ importanța prezenței reperelor
❖ Persistența imaginii retiniene (postefectul)
Iluzii perceptive

• Iluziile perceptive apar ca

distorsiuni ale aspectelor
imaginii perceptive

• Explicația apariției iluziilor

perceptive rezidă în efectele
de câmp → componente ale
câmpului perceptiv
acționează concomitent cu
obiectul perceției,
influențând recepționarea
semnalelor venit de la stimul
 Curs 6: Reprezentările

• Reprezentarea = proces
cognitiv-senzorial de
semnalizare a
caracteristicilor concrete și
reprezentative (relevante)
ale stimulilor, sub forma
unor imagini secundare,
unitare, dar schematice, în
absența acțiunii nemijlocite
a stimulilor asupra
analizatorilor.
Caracteristicile reprezentărilor

• Reprezentările sunt:
• imagini mintale formate pe baza percepțiilor (imagini
secundare);
• simboluri figurative, redând însușiri concret-intuitive
reprezentative ale stimulilor (formă, mărime, culoare)
• imagini schematizate ale însușirilor semnificative,
caracteristice ale stimulilor, în absența detaliilor ne-
relevante;
• imagini panoramice ale stimulilor, redând simultan și
integral informațiile relevante despre stimuli;
• imagini ale stimulilor detașați de câmpul perceptiv;
Caracteristicile reprezentărilor
• Reprezentările sunt:
• reconstrucții mintale reprezentative ale stimulilor, cu
transpunerea acestora în contexte spațio-temporale
diferite de cele ale percepției acestora;
• bazate pe limbaj, ca instrument reglator și integrator al
acestora → cuvântul realizează descrierea, dirijarea
organizării și transformării imaginii secundare, precum și
integrarea acesteia în procesul gândirii;
• precursoare ale abstracțiilor mintale, prin detașarea de
imediat și reținerea caracteristicului → pregătesc
generalizările specifice conceptelor
 Tipuri de reprezentări

• După analizatorul implicat cu precădere în producerea

lor, cele mai importante sunt:
• Reprezentări vizuale - domină experiența de
reprezentare a omului;
• Reprezentări auditive – reprezentări verbale,
reprezentări ale sunetelor și structurilor melodice;
• Reprezentări chinestezice – sunt asociate cu acte
ideomotorii (micromișcări la nivelul grupelor de mușchi
implicate), care pregătesc mișcarea efectivă;
 Tipuri de reprezentări

• După nivelul operațiilor implicate în producerea lor

(după studiile lui J.Piaget):
• Reprezentări reproductive – scheme ale stimulilor
anterior percepuți: statice, cinetice sau de
transformare;
• Reprezentări anticipative – se referă la stimuli care
nu au fost percepuți:
• pot fi cinetice sau de transformare (formarea
modelelor);
• se produc sub auspiciile imaginației și gândirii.
 O reprezentare mintală
anticipativă a LUMII DE AZI:
 Curs 7: Memoria
• Memoria = ”proces psihic de
stocare și destocare a
informației, de acumulare și
utilizare a experienței
cognitive” (Popescu-
Neveanu, 1978).

• Memoria = proces cognitiv

de întipărire (engramare),
păstrare și reactualizare a
informațiilor, în acord cu
necesitățile și particularitățile
individului, precum și cu
aspectele declanșatoare din
mediu
Etape ale funcționării memoriei

• Întipărirea
(engramarea)

• Păstrare (conservare)

• Reactualizarea, sub
forma:
• recunoașterii
• reproducerii
 Sisteme mnezice
• Memoria senzorială (MS)

• Memoria de scurtă durată (de lucru) (MSD)

• Memoria de lungă durată (MLD)

 Memoria senzorială
• MS reprezintă:
• persistența inerțială a schemei senzoriale;
• stocaj senzorial care permite activarea detectorilor de
trăsături (Miclea, 2003), fără intervenția atenției;

• MS este specifică fiecărei modalități sensoriale

(memorie vizuală, memorie auditivă, memorie tactilă
etc.) (Miclea, 2003);

• Informația reținută este materie primă pentru

prelucrări cognitive ulterioare;

• Durata MS este de zeci de sutimi de secunde.

 Memoria de scurtă durată
• MSD presupune activarea temporară a informațiilor
din MLD, deci MSD este partea activă a MLD (Miclea,
2003)
• MSD se mai numește și memorie de lucru, deoarece
permite utilizarea în activitate a informațiilor stocate;
• Capacitatea memoriei de lucru este de 7+- 2 elemente
(numărul magic al lui Miller); gruparea în unități cu sens
(”chunks”) sporește volumul informației reținute.
• Durata MSD este aceea a activării unor segmente
informaționale existente în memorie, la un moment
dat (aprox. 15-20 secunde) (Miclea, 2003).
 Memoria de lucru și atenția
• Memoria de lucru (MSD) și atenția sunt
coextensive în stare de relaxare (Miclea, 2003),
adică se referă la aceeași sferă de cuprindere
de stimuli

• Memoria de lucru are, în general, un volum

mai stabil și o extensiune mai mare decât
atenția (Miclea, 2003)
Memoria de lungă durată
• MLD reprezintă ansamblul cunoștințelor pe
care le deține un individ și pe care le accesează
în mod selectiv

• MLD dispune de anumite informații prin

activarea lor selectivă → răspunde necesităților
ML pentru rezolvarea unei sarcini

• MLD are, teoretic, o capacitate de stocare

nelimitată
 Memoria explicită și memoria
implicită
• Memoria explicită sau
declarativă = totalitatea
cunoștințelor stocate,
referitoare la fapte, lucruri,
stări, care sunt conștientizate
și care se exprimă într-o
formă verbală, declarativă.
• Deține o flexibilitate crescută
→ pot fi utilizate in situații și
contexte diverse
• Memoria implicită sau
procedurală =totalitatea
cunoștințelor referitoare
reguli de execuție, proceduri,
care sunt dificil de verbalizat
și de conștientizat
• Implicații practice valoroase
ale MI → formarea și
utilizarea deprinderilor
 Memoria episodică și memoria
semantică (Endel Tulving)
• Memoria episodică = • Memoria semantică =
cunoștințe privitoare la cunoștințe privitoare la
evenimente mediul înconjurător
autobiografice (amintiri (informații factuale,
cu privire la ceea ce am conceptuale despre
trăit) lucruri, dobândite prin
învățare)
• ME contribuie la
formarea și menținerea
identității de sine
 Ponturi pentru optimizarea
memoriei
• Unitățile informaționale cu sens
se rețin timp mai îndelungat
decât cele fără sens

• Aspectele concrete se rețin mai

bine decât cele abstracte

• Informația repetată se reține

mai mult timp decât cea
nerepetată

• Stimulii semnificativi sunt mai

rapid reținuți decât cei fără
semnificație pentru individ
Ponturi pentru optimizarea memoriei
• Adâncimea procesării (nivelul de prelucrarea a unui
stimul) crește precizia memorării și actualizării
• Intenționalitatea pentru memorarea unui material este
eficientă doar în condițiile în care se asociază cu o
prelucrarea de profunzime a materialului (nivel adânc
de procesare: reprezentare –> prelucrarea lingvistică –>
prelucrarea semantică)
• Motivația pentru memorare trebuie sa se activeze în
valorile unui optimum motivațional pentru a nu inhiba
reactualizarea
• Conștientizarea fenomenului interferenței poate duce
la un mai bun control asupra acurateței reactualizării
 Curs 8: Gândirea
• Gândirea= proces psihic superior de
prelucrare informațională prin care:
➢ sunt extrase proprietăți
caracteristice și esențiale ale
obiectelor,
➢ sunt organizate clase de obiecte,
➢ sunt construite relații categoriale
dinamice între acestea,
!!! prin mediere verbală, sub forma
conceptelor, judecăților și
raționamentelor,
!!! în condițiile interacțiunii dintre
persoană și mediu.

➢ Gândirea = ”procesul psihic de

reconstituire a ceea ce este unitar,
coerent, coarticulat, necesar – dincolo
de diversitate” (Popescu-Neveanu,
1978).
 Operațiile gândirii
• Analiza: descompunerea mintală a unității
pentru a obține accesul la părți și la relațiile
care se stabilesc între ele;
• Sinteza: asocierea sau reorganizarea unor părți
în vederea realizării unei scheme noi (o unitate
superioară);
• Comparația: stabilirea asemănărilor și
deosebirilor dintre diferite unități, pe baza unui
criteriu;
 Operațiile gândirii
• Abstractizarea: formă superioară de analiză prin care sunt
selectate proprietăți caracteristice unor categorii de unități
(extrage factorul comun și esențial unei clase de obiecte).

• Generalizarea: operație complementară abstractizării, de trecere

la individual la categorial prin:
• Reunirea însușirilor abstracte într-un model informațional
reprezentativ (prototip) pentru o clasă de unități;
• Stabilirea mulțimii unităților care corespund aspectelor
definitorii ale categoriei/clasei.

• Concretizarea: operație de trecere de la abstract la concret;

• Particularizarea: operație de trecere de la general la particular.

Produsele gândirii
• Concepte (Noțiuni):
➢ Unități de bază ale gândirii:
produs și instrument;
➢ Condensări selective de
informație despre însușirile
esențiale, necesare și generale
ale unei clase de obiecte
(Popescu-Neveanu, 1978);
➢ Integratori categoriali – fac
referire la categorii/clase de
obiecte;
➢ Au un conținut general și
esențial, condiționat și
semnificat socio-cultural;
 Produsele gândirii
• Judecăți:
❖ forme logice fundamentale care relaționează conceptele între ele;
❖ evidențiază ”raporturi între obiecte diferite sau autoraporturile aceluiași obiect
(atributivă- cum este sau predicativă- ce face)” (Popescu-Neveanu, 1978).

• Raționamente:
❑ forme logice fundamentale care constă într-o înlănțuire de judecăți;
❑ Are o structură compusă din:
✓ Premise – judecăți din care se derivă; argumente
✓ Concluzie – judecată derivată
✓ Inferență – operația logică de derivare
❑ Pot fi:
❑ Deductive – pornesc de la general și ajung la un nivel mai scăzut de generalitate
(către particular)
❑ Ipotetico-deductive – de tipul ”daca..., atunci...”
❑ Inductive - pornesc de la premise particulare și ajung la o concluzie generală
 Activitățile gândirii
• Conceptualizarea:
➢ Piramida conceptelor
(Vîgotski )- conceptele se
află în relații necesare (de
subordonare, coordonare,
supraordonare) unele față
de altele;
➢ Formarea conceptelor are
loc în procesul învățării →
determinare socio-culturală;
➢ În formele sale superioare,
presupune rafinarea
cunoașterii prin trecerea de
la empiric la științific.
 Activitățile gândirii
Înțelegerea:
➢ latura funcțională permanentă a gândirii;
➢ presupune raportarea informațiilor noi la baza de informații deja
exsitentă în memorie;
➢ poate avea ca scop: identificarea unui obiect, descoperirea principiului
de funcționare, surprinderea relațiilor dintre obiecte, idei, fenomene;
➢ se poate realiza simplu, spontan sau discursiv, treptat, prin efort de
explorare;
➢ duce la o restructurarea a schemelor cognitive existente în vederea
unei adaptări mai eficiente la cerințele mediului.
Activitatea performanțială a gândirii:
Rezolvarea de probleme
 Strategii de operare
intelectuală
• Algoritmica: structură
standardizată constituită dintr-o
înlănțuire de operații care Experimentare
intervin succesiv pentru Situație
de noi strategii/
îndeplinirea unei sarcini, în baza problematică
reconsiderarea
unor reguli precise (Popescu- algoritmului de
nouă
Neveanu, 1978) rezolvare
(euristica)
• Algoritmii = deprinderi
complexe

• Euristica: strategie operațională

constând în explorarea deschisă
și flexibilă a posibilităților
multiple de îndeplinire a unei
sarcini de lucru Dobândirea
• Procedeele euristice duc la unui algoritm Consolidare
descoperire și invenție, grație de rezolvare prin exersare
implicării creativității
Gândire convergentă-
Gândire divergentă
 Curs 9: Motivația
• Motivația= ansamblul stărilor de necesitate care au
proprietatea de stimulare și activare, de determinare a
comportamentelor menite să ducă la satisfacerea
acestor stări.
 Funcții ale motivației
• Funcție de activare internă și semnalizare a
unui dezechilibru (fiziologic sau psihologic);

• Funcție de energizare și direcționare a

comportamentelor de reducere a
dezechilibrului semnalat (declanșarea acțiunii
efective);

• Funcție de autoreglare a conduitei (care

devine astfel una activ-selectivă).
 Structuri motivaționale
• Trebuințele

• Motivele

• Interesele

• Convingerile

• Idealurile
 Trebuințele
• Trebuințele =forțe
motrice
fundamentale ale
personalității
responsabile de
menținerea
echilibrului
biopsihosocial al
individui, în
condițiile
solicitărilor
mediului.
 Categorii de trebuințe
• Trebuințe primare: • Trebuințe secundare:
• Sunt înnăscute, cu rol în • Sunt dobândite, cu rol în
asigurarea integrității asigurarea integrității
fizice a individului; psihologice și sociale a
• Semnalizează dezechilibre individului;
organice (foame, sete, • Semnalizează dezechilibre de
somn, sex) și funcționale natură materială (condiții de
(legate de mișcare, de locuit, de confort, legate de
relaxare etc.). folosirea uneltelor, etc.),
socială (de comunicare, de
relaționare) și de factură
spirituală (etice, estetice, de
auto-actualizare etc.)
Satisfacerea trebuințelor se asociază cu reducerea tensiunii.
Nesatisfacerea trebuințelor se asociază cu fie cu amplificare energiei lor, fie cu
”stingerea lor prin saturație și reacție de apărare” (Popescu-Neveanu).
Motivele
• Motivele= forța
motrică ce
declanșează, susține
energetic și
direcționează acțiunea;

• Motivele sunt trebuințe

conștientizate și
transpuse în acțiune
orientată către
satisfacerea lor.
 Motivele
• Motivele apar în constelații motivaționale =
configurații de motive care stabilesc între ele diverse
raporturi.

• Rețelele motivaționale implică:

• Intensitatea superioară (interpretată subiectiv) a unui
motiv față de altele → acțiuni de optare ale individului;
• Coroborarea motivelor → acțiuni de susținere reciprocă
în activitatea individului;
• Conflicte între motive → apariția unor stări de tensiune
care generează frustrare.
 Interesele
• Interesele= formațiuni
motivaționale complexe, care
implică orientări selective,
relativ stabile, organizate către
anumite activități.

• Interesele presupun raportări

cognitive, afective și volitive la
diverse tipuri de activitate, și
sunt soldate cu implicări active
în realizarea acestora.

• Interesele determină
desfășurarea unor ansambluri
de acțiuni complexe și concrete,
cu efecte formative asupra
personalității.
 Convingerile
• Convingerile sunt judecăți puternic impregnate
afectiv, care îl mobilizează pe individ către acțiune.

• Convingerile orientează și determină adoptarea unui

comportament concordant cu direcția lor valorică.

• Convingerile sunt asociate sistemului valoric al

individului (idei-valoare).

• Convingerile beneficieză de un atașament puternic al

individului față de ele (idei-forță).
 Idealurile
• Idealurile= formațiuni motivaționale complexe și puternice, exprimate
în ”modele de perfecțiune umană, morală, estetică, socială sau de alt
ordin la care subiectul sau o colectivitate aderă și către care tinde sper
a-l realiza” (Popescu-Neveanu, 1978).

• Idealul presupune opțiune valorică și rezultă din experiența individului

cu alți membri ai societății sau cu personalități percepute ca marcante.

• Structura unui ideal (Popescu-Neveanu, 1978):

• Sensul vieții
• Semnificația vieții și nivelul de aspirații
• Scopul vieții
• Modelul idealizat.
 Forme ale motivației
• Motivație pozitivă (stimuli
premiali) - Motivație negativă
(stimuli aversivi).

• Motivație intrinsecă (sursa

internă a gratificării) – Motivație
extrinsecă (sursă externă a
gratificării).

• Motivație cognitivă (sursă

cognitivă)– Motivație afectivă
(sursă afectiv-relațională).
 Optimum motivațional
• Optimum motivațional = corelarea echilibrată a intensității
motivației mobilizată pentru îndeplinirea unei sarcini și
complexitatea/dificultatea percepută a acelei sarcini, în
vederea obținerii performanței.

• Optimum motivațional se manifestă atunci când:

• dificultatea sarcinii e apreciată corect de individ –
dificultate mare→intensitate mare a motivației.
• dificultatea sarcinii e percepută incorect – subaprecierea
sau supraaprecierea → ușor dezechilibru între
intensitate și dificultatea sarcinii
Teorii ale motivației
• Teoria auto-determinării

• Teoria expectanță-valoare

• Teorii referitoare la reușita

academică

• Teorii umaniste

• Modelul lui Nuttin

 Teoria auto-determinării (Deci și Ryan,
1996)
• Oamenii sunt agenți activi ai propriei lor schimbări prin învățare.

• Oamenii au o tendință naturală de a explora, de a înțelege și de a asimila aspecte din

mediul lor → comportamente motivate intern → creștere și dezvoltare.

• Există diverse grade de auto-reglare pe care le putem întâlni → reglarea privită ca

un continuum: de la reglare prin norme/cerințe sociale la auto-control și auto-reglare
.

• Reglarea comportamentului care stă la baza realizării majorității acțiunilor umane

condiționează eficiența acestora raportat la costurile pe care le presupune:
• o reglare externă implică presiunea cerințelor altora, consumul pentru realizarea
activității fiind mai mare;
• o reglare internă presupune un nivel de auto-reglare ridicat → autonomie în
realizarea activităților → un consum mai redus de energie, prin scăderea rezistenței
interne, în ducerea la îndeplinire a unei sarcini (ex. de învățare).
 Teoria expectanță-valoare
(Wigfield și Eccles, 2000)
• Expectanțele și valoarea atribuită activității sunt
influențate de:
• credințe specifice sarcinilor de lucru
• de dificultatea percepută a diferitelor sarcini
• scopurile, schema de sine și amintirile afective ale
individului (experiența anterioară).

• Implicarea și reușita într-o sarcină de învățare depind

de expectațiile indivdiului privind probabilitatea
obținerii succesului și de valorizarea sarcinii de lucru.
 Teoriile motivaționale referitoare la reușită

academică (achievement motivation)

• Elevii/studenții își stabilesc scopuri care par să respecte
configurații relativ stabile de-a lungul mai multor
situații educaționale.

• Ames și Archer (1988) - scopurile învățării pot fi:

• scopuri privind perfecționarea (mastery goals) - obținerea
celui mai înalt nivel al performanței prin dezvoltarea
propriilor abilități sau formarea unora noi → eforturile de
înțelegere a materialului de învățat.
• scopuri privind performanța (performance goals) -
dorința de a obține rezultate mai bune decât ceilalți,
nevoia de a-i surclasa pentru a obține recunoașterea
publică a meritelor sau pentru a evita umilința publică.
Motivația pentru învățare
• Carole Ames (1992) – actul instructiv-educativ
este responsabil pentru orientarea
motivațională a elevilor/studenților prin:
• Sarcinile de învățare propuse
• Autoritate (responsabilizare și autonomie)
• Evaluare
 Curs 10: Afectivitatea
• Afectivitatea= rezonanță
internă a relației dintre
individul cunoscător și lumea
sa, pe care acesta o trăiește
în mod subiectiv și o
semnifică în mod specific.

• Afectivitatea rezultă din

aprecierea nivelului de
concordanță dintre setările,
motivele, interesele,
așteptările individului și
situația externă
 Specificul proceselor afective

• Procesele afective:
➢ sunt experiențe subiective, non-cognitive, ale individului în
interacțiunea semnificativă pe care acesta o stabilește cu
mediul;
➢ se asociază cu modificări fiziologice ample;
➢ sunt codificate simbolic și configurate într-o conduită
afectivă exprimată prin limbaj emoțional cu puternic
potențial comunicațional și adaptativ;
➢ sunt tendințe de evaluare polare (pozitiv-negativ) a
experienței cu mediul;
➢ pot avea caracter activator (apropiere, căutare) sau
inhibitor (evitare, amânare)
 Specificul proceselor afective
• Procesele afective:
➢ au o intensitatea dependentă de reactivitatea afectivă a
individului și de semnificația motivațională a obiectului
relației
➢ au o durată care poate varia de la tonalități afective
trecătoare până la structuri stabile în timp (sentimente);
➢ sunt expresive, adică posedă proprietatea de a se evidenția,
de a putea fi percepute și interpretate în repertorii
transcultural valabile (mimica, pantomimica, vocea,
modificări organice etc.) ;
➢ au o mobilitate specifică, în sensul desfășurării în flux, cu
treceri de la o stare afectivă la alta;
Specificul proceselor afective
➢ au forță de contagiune, adică pot angrena emoțional similar
mai mulți de indivizi în virtutea expresivității lor;
➢ au rol de influențare a comportamentului, fiind folosite cu
intenții persuasive (ex: plânsul pentru a obține afecțiune;
zâmbetul pentru a atrage atenția; etc.)
➢ contribuie la accentuarea sau diminuarea a însăși stării
afective: efect de eliberare sau de auto-alimentare;
➢ furnizează energie specifică desfășurării vieții psihice
(cunoașterii, intercunoașterii și autocunoașterii) → rol
esențial în adaptarea individului, la mediul fizic și social-
cultural.
 Structuri afectogene
specifice
• Tonul afectiv

• Emoții

• Dispoziții

• Sentimente

• Pasiuni
 Tonul afectiv al cognitivelor

• Tonul afectiv reprezintă o reacție primară, spontană,

supusă unui control conștient redus, care însoțește
actul cunoașterii: percepții, reprezentări, idei, amintiri
etc.
 Emoțiile
• Emoția=”fenomen afectiv fundamental ce se dezvoltă
fie ca o reacție spontană și primară, sub forma
emoțiilor primare (afecte), fie ca procese mai
complexe, legate de o motivație secundară” (Popescu-
Neveanu, 1978).
 Emoțiile simple
• ES = procese afective intense, dinamice,
contextualizate, având o orientare clar determinată

• ES: bucuria, veselia, tristețea, supărarea, entuziasmul,

plăcerea, dezgustul, etc.
 Emoțiile complexe
• EC= structuri afectogene elaborate, aflate sub
control conștient, nuanțează raportarea
individului la activitate.
• EC presupun interpretare intelectuală și
semnificare valorică.
• Manifestarea EC se supune convențiilor sociale
și culturale dobândite prin învățare.
• Ex: speranța, admirația, disprețul etc.
 Dispozițiile afective
• Dispozițiile afective = structuri
afectogene de intensitate și
durată medie, cu caracter vag
și slab conștientizat, care
reprezintă o acompaniere
afectivă de fundal a activității
psihice.

• D.a. au surse deseori difuze,

relative la disponibilitatea
emoțional-reactivă a
persoanei (ex: tip
temperamental melancolic) în
interacțiunea cu mediul.
 Sentimentele
• S = formațiune afectivă
complexă, cu organizare
superioară și stabilitate mare.

• S poate avea sensul de

formațiune atitudinală
(Popescu-Neveanu, 1978), în
sensul unei raportări valorice
complexe la obiectul vizat.

• S sunt condensări afectogene

automatizate și au activări
periodice (Popescu-Neveanu,
1978).
 Tipuri de sentimente
• Sentimentele pot fi:
• relative la sine: stimă de sine, eficacitatea de
sine, orgoliu, vanitate etc.
• relative la ceilalți: dragoste, ură, admirație,
compasiune, empatie, respect, invidie, prețuire
etc.
• relative la valori morale: datorie, patriotism,
onoare etc.
• relative la valori estetice: admirație, extaz, etc.
• Religioase, intelectuale etc.
 Apariția și evoluția sentimentelor
(după Popescu-Neveanu, 1978)

Acomodare
Structurare
reciprocă
Creșterea
Stabilitate
certitudinii
Contradicții,
conflicte, Cristalizarea Maturizarea
ambiguități

Decepți
Uzură e
Deziluzi
Sațietate e
Decristalizare
Pasiunile
• P = structuri afectogene de
intensitate și stabilitate înalte, cu
caracter unilateral evident,
capabile de a disloca mari cantitati
de energie dinamizatoare.

• P pot fi: pozitive (nobile) sau

negative (patimi).

• P pot alimenta desfășurarea

activităților umane soldate cu
succese majore.

• P sunt sentimente puternice, auto-

alimentate, care pot duce la o
îngustare a câmpului de
interacțiune socială → efect
dezadaptativ.
 Relația afectivitate-motivație
• Există o relație indisolubilă între afectivitate și
motivație → emoțiile = ”desfășurări active ale
motivelor în raport cu o situație” (Popescu-Neveanu,
1978);

• Structurile afectogene sunt manifestări ale efectelor

împlinirii sau neîmplinirii trebuințelor și motivelor
individului într-un context obiectiv;

• Structurile afectogene sunt generate din constelațiile

motivaționale și devin, la rândul lor, activatoare ale
acestora.
 Curs 11: Voința și Atenția
• Voința = proces psihic
de semnalizare și
autoreglare
superioară, care
implică scop,
deliberare, elaborare,
organizare,
mobilizare și ducere
la îndeplinire a
activității (Popescu-
Neveanu, 1978).
 Caracteristici ale voinței
• V presupune reglaj volunar complex, realizat prin mijloace verbale;

• Reglajul voluntar uzează de efortul voluntar = mobilizare

conștientă a resurselor fizice, intelectuale, emoționale, energetice
în vederea atingerii unui scop determinat al acțiunii;

• Mobilizarea voluntară este dependentă de obstacolul apărut în

calea îndeplinirii acțiunii (perceperea dificultății determină o
rezistență internă individuală și mobilizarea unui canități
proporționale de efort voluntar);

• Efortul voluntar împlică un consum energetic crescut →

încordarea voluntară este limitată ca timp;

• Voința dă consistență tuturor proceselor psihice.

 Etapele actului voluntar
1. Etapa activării motivaționale → actualizarea unor scopuri →
orientarea spre îndelpinirea scopurilor (apare intenția de acțiune și
se construiește planul mintal);

2. Etapa confruntării motivelor → deliberarea (analiza conștientă) cu

privire la motivele concurente;

3. Etapa deciziei → alegerea unui motiv/scop și amânarea altora (pe

baza unor elemente de personalitate) → concentrarea energiei
nervoase în vederea atingerii scopului selectat;

4. Etapa aplicării deciziei → realizarea concretă a planului în vederea

atingerii scopului → desfășurarea acțiunilor, cu control și reglaj
voluntar (utilizarea efectivă a resurselor);

5. Etapa verificării și concluziilor (în cazul activităților complexe)

Caracteristici ale voinței
• Puterea voinței – intensitatea
efortului voluntar mobilizat
pentru atingerea scopului

• Perseverența – susținerea
pentru o perioada mai lungă
a efortului voluntar

• Independența voinței –
luarea deciziilor și asumarea
individuală a consecințelor
acesteia

• Promptitudinea deciziei –
rapiditatea în luare deciziei
oportune
 Dezvoltarea capacității de
efort voluntar
• Autoreflecție asupra capacității de mobilizare
voluntară

• Confruntarea frecventă/ îndelungată cu obstacole

• Exersarea capacității de efort voluntar prin mobilizare

conștientă în activități specifice (exerciții de voință)

• Încurajarea implicării în activități cu diverse niveluri de

dificultate și susținerea (aprecierea) progresului pas cu
pas
 Atenția
• Atenția = ”activare,
tonificare, mobilizare,
orientare selectivă și
concentrare focalizată
a proceselor
psihocomportamentale
în vederea unei optime
și facile reflectări sau/și
a unei intervenții
eficiente” (Popescu-
Neveanu, 1978, p.69).
 Specificul atenției
• A nu are conținut informațional specific;
• A este un factor dinamogen care susține și activitatea
cognitivă și pe cea afectivă;
• A selectează și focalizează energia neuropsihică,
promovând unele tendințe și inhibându-le pe altele;
• A are diverse grade de stabilitate: fluctuează, se
concentrează;
• A implică 2 stări neurofuncționale: starea de veghe
(activare difuză și așteptare pasivă) și starea de
vigilență (explorare generală a mediului).
 Tipuri de atenție
• Atenție involuntară:
• formă primară, comună și
animalelor, se
declanșează în lipsa
controlului voluntar.
• apare spontan, sub
influența unor factori cum
ar fi: stimuli de intensitate
mare, stimuli noi sau
neobișnuiți, stimuli mobili,
stimuli complecși.
• poate fi mențiuntă dacă
stimulul stârnește
interesul individului.
• Atenție voluntară:
• formă superioară, apare în mod
intenționat și se autoreglează
conștient.
• autoreglarea se realizează prin
mecanisme verbale.
• Se manifestă prin:
• orientarea intenționată spre
obiect,
• detașarea obiectului de alți
stimuli,
• focalizarea energiei
neurofiziologice asupra acestuia,
• menținerea concentrării până la
îndeplinirea sarcinii.
 Atenția postvoluntară

• Utilizarea repetată a atenței voluntare →

automatizarea atenției → atenție postvoluntară.

• Atenția postvoluntară este eficientă:

• consum redus de energie nervoasă;
• bine organizată;
• facilitează îndeplinirea performanțială a activității
(realizarea mai multor acțiuni simultan)
 Modalități de favorizare a atenției
voluntare
• Stabilirea clară a scopurilor

• Evidențierea semnificației
activității, a beneficiilor ei
pentru individ

• Identificarea momentelor
dificile ale activității

• Crearea unei ambianțe

stimulative, favorabile
concentrării

• Eliminarea/reducerea factorilor
perturbatori
Atenția - pentru psihopedagogi
• Educarea atenției voluntare se bazează pe o serie de
condiții:
• Organizarea materialelor/sarcinilor de învățare în
structuri cu sens
• Sublinierea semnificației sarcinii pentru individ
(motivarea pentru activitate)
• Scoaterea în evidență a elementelor importante dintr-o
sarcină de învățare
• Prezentarea în modalități variate a materialului de
învățat
• Cunoașterea fiziologiei atenției: la fiecare minut, apar
întreruperi scurte sau blocaje la nivelul circuitelor
nervoase. Stabilitatea atenției la preșcolari este de
aprox. 13 minute, la adulți → până la 50 min.
 Curs 12: Limbajul
• Limbajul =”sistem și activitate
de comunicare cu ajutorul
limbii” (Popescu-Neveanu,
1978, p.414).

• Limba= sistem evolutiv,

hipercomplex, de simboluri și
semne împărășite social, cu
funcții esențiale în elaborarea
și conservarea culturii, alcătuit
din: lexic, sintactică și
semantică (Popescu-Neveanu,
1978).
Limba este premisă socio-culturală a limbajului
 Caracteristici ale limbajului
• L este un fenomen psihologic dinamic, prin
care sunt organizate și actualizate în vorbire
(actul utilizării concrete și modalitate
fundamentală a limbajului) resursele plenare
ale personalității individului;

• L este într-o interdependență indisolubilă cu

gândirea→ operațiile gândirii uzează de
elementele limbajului → activitățiile gândirii se
desfășoară cu ajutorul limbajului
 Caracteristici ale limbajului
• L tinde către condensarea unor unități
informaționale cât mai mari în unități lingvistice
cât mai reduse (Miller, 1931) → tendința
evoluției limbajului către eficiența maximă în
comunicare.
• L devine complet funcțional la copii pe măsura
trecerii de la cuvinte-propoziție la propoziții
complexe: expunerea socială (socializare) →
înțelegerea și interiorizarea limbii→
stăpânirea limbajului
 Funcțiile limbajului
(apud Popescu-Neveanu,1978)
• F. Comunicativă – exprimarea
emoțiilor, a ideilor; exercitarea
persuasiunii, stabilirea relațiilor.

• F. Cognitivă – reprezentarea,
stabilirea semnificațiilor, emiterea
judecăților, desășurarea
raționamentelor.

• F. Reglatorie – calibrarea acțiunii

mintale și a activității; funcție
ludică; funcție catartică; stabilirea
relațiilor.
Tipuri de limbaj
• Limbaj oral

• Limbaj scris

• Limbaj verbal

• Limbaj paraverbal

• Limbaj nonverbal

• Limbaj extern

• Limbaj intern
 Limbajul intern
• Limbajul intern (l.i.) = modalitate esențială, specifică
existenței mintale a omului (Popescu-Neveanu, 1978).
• L.i. = vehicul de sens (în formă pură, concentrată) și
actualizator de semnificații –> caracter predicativ
(Vîgotski)
• L.i. are rol central în autoreglarea acțiunilor și
comportamentelor.
• L.i. = punctul nodal al relațiilor diverselor procese și
fenomene psihice → mecanism general al conștiinței
(Ananiev)
 Limbajul intern
- Lev Vîgotski -
• Limbajul cu voce tare (2-4
ani) se internalizează și se
transformă treptat în cel mai
puternic instrument al
gândirii și autoreflecției→
Limbaj intern

• Limbajul intern mediază

învățarea condiționată
socio-cultural (învățarea
prin interacțiunea cu Altul)
Limbajul intern - Vîgotski
• Conștientizarea propriilor procese psihice, prin
intermediul l.i., duce la control și autocontrol
(luarea în stăpânire a cunoașterii lumii și de
sine)
 Curs 13: Personalitatea
• Personalitatea =
”macrosistem al
invarianților
informaționali și
operaționali, ce se
exprimă constant în
conduită și sunt
definitorii și
caracteristici pentru
subiect.” (Popescu-
Neveanu, 1978)
 Personalitatea – concept
îndelung discutat
• Personalitatea:
• Gordon Allport – unitate a sistemelor dinamice
prin care se realizează o adaptare originală.
• Raymond Cattel – sistem al deprinderilor proprii
subiectului, care permit o previziune asupra
comportamentului acestuia.
• William Stern – tot funcțional, structurat,
orientat finalist, articulat într-un sistem ierarhic
de persoane.
Teorii ale personalității
Modelul Big 5
Personalitatea: o abordare
structural-sistemică
Temperament

Aspecte
dinamico-
energetice
înnăscute

Sisteme Aspecte
operaționale atitudinal-
valoice

Aptitudini Caracter
 Temperamentul
• Temperamentul = latura dinamico-energetică a
personalității

• T se referă la caractersticile activității nervoase

superioare (ANS):
• Energia sau forța (substanțe funcționale ale neuronului);
• Mobilitatea (viteza de consum și regenerare a
substanțelor);
• Echilibrul (distribuția forței între excitație și inhibiție)
Tipurile temperamentale
- schema lui Eysenck-
 Aptitudinile
• Aptitudinile = latura instrumental-operațională a
personalității.

• A reprezintă potențialul operațional al unui sistem

psihic uman.

• A denotă posibilitățile de acțiune ale unei persoane și

îndeplinirea performanțială a uneia sau mai multor
activități.

• A au premise ereditare → împlinirea prin educație

 Tipuri de aptitudini
• Aptitudini generale – • Aptitudini speciale –
mijlocesc îndeplinirea mijlocesc performanța
unei game largi de în domenii specifice de
activități. activitate.

• Ex: inteligența, • Ex: aptitudini muzicale,

creativitatea, spiritul de
observație etc.
aptitudini actoricești,
aptitudini tehnice,
aptitudini literare,
aptitudini pedagogice
etc.
 Caracterul
• Caracterul = latura relațional-valorică a
personalității.

• C desemnează modul de raportare al unei

persoane la diverse aspecte ale realității (la
ceilalți, la activitate, la sine etc.)

• C se construiește prin învățare și este puternic

impregnat valoric → enculturație.
 Atitudinea-unitate de bază a
caracterului
• Atitudinea = modalitate relativ stabilă de raportare,
orientare și reglare a acțiunilor persoanei față de
evenimente și elemente ale existenței sale în lume.

• Atitudini:
• față de sine
• față de ceilalți
• față de activitate
• față de mediul ecologic
• față de realitățile sociale