Formele comunicării

Referat de Băşcărău Diana Raluca, I A, AMG

Comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul

socializării sale. Comunicarea a fost definita ca o formă particulară a relaţiei de
schimb între două sau mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri care
are ca elemente esenţiale relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri, schimbul,
transmiterea şi receptarea de semnificaţii, modificarea voită sau nu a
comportamentului celor angajaţi.
Comunicarea se poate manifesta sub mai multe forme, printre care există
comunicare verbală, comunicare scrisă, comunicare orală, comunicare non-
verbală, comunicare paraverbala.

Comunicarea verbală se realizează prin limbaj, care reprezintă un ritual

care se petrece atunci când ne aflăm într-un anumit mediu în care un răspuns
convenţional este aşteptat de la noi. Aceste ritualuri ale limbajului sunt învăţate din
copilărie, deoarece ele depind de anumite obiceiuri direct raportate la o anumită
cultură şi comunitate; totodată, sunt învăţate obiceiurile de limbaj corecte şi
incorecte (spre exemplu, cuvintele indecente pe care copilul le foloseşte pentru
prima dată sunt reprimate sever de către părinţi). Ulterior, individul învaţă să
folosească cuvintele în funcţie de mediul în care se află. Este un prim pas în
direcţia specializării limbajului. În timp, în funcţie de diferitele cunoştinţe
asimilate, persoana poate utiliza tipuri diferite de limbaj, mai redus sau mai înalt
specializate.
Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de a gândi al
fiecărei persoane este unic, şi modul de a vorbi este unic. Această unicitate a
limbajului legată de fiecare persoană în parte poate fi înglobată sub denumirea de
stil verbal. De altfel, stilul este un indicator al persoanei în integralitatea sa.

Comunicarea scrisă poate avea o dominantă intra-personală, dar şi una

inter-personală. Într-o comunicare scrisă se folosesc de obicei câteva elemente
precum: folosirea frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte), a paragrafelor
centrate asupra unei singure idei, a cuvintelor înţelese cu siguranţă de receptor ;
evitarea exprimării comune, tipică limbajului oral, a cuvintelor inutile, redundante;
alegerea cuvintelor încărcate de afectivitate optimă în contextul pedagogic creat, a
expresiilor afirmative, toate acestea fiind elemente utile intr-o integrare eficace
între suportul scris şi cel oral în cadrul comunicării didactice. Comunicarea scrisă
are câteva avantaje. Printre care amintim:
1) durabilitatea în raport cu forma orală a comunicării;
2) textul poate fi văzut/citit de mai multe persoane;
3) poate fi citit la un moment potrivit şi poate fi recitit etc.
 Cea mai întâlnită modalitate de comunicare este comunicarea orală.
Comunicarea nonverbală o însoţeşte pe cea verbală, definindu-se în relaţie cu
aceasta într-un mod aparte, în sensul sprijinului pe care ea îl furnizează prin
elementele de întărire, nuanţare şi motivare a mesajului.
Comunicarea orală reprezintă un instrument prin care avem acces la
studiul altor forme şi procese de comunicare: "Principalul mijloc al comunicării
umane este limba vorbită, atât în sensul priorităţii istorice, cât şi pentru că este
forma de comunicare cea mai frecvent utilizată şi care oferă modelul pentru alte
forme de comunicare". Limba are un caracter convenţional, se sprijină integral pe
acordul implicit şi informal al utilizatorilor de a respecta regulile interne ale
acesteia privind atât utilizarea, cât şi semnificaţia.

Comunicarea paraverbală este reprezentată de modul în care sunt

rostite cuvintele, prin folosirea caracteristicilor vocii. Altfel spus, comunicarea
paraverbală se referă la: tonul vocii, viteza vorbirii, ritmul şi inflexiunile rostirii,
intensitatea, volumul vocii, pauzele, sublinierile, alte sunete produse (onomatopee,
geamăt, mormăit, oftat, râs). Modul de folosire a vocii şi mai ales tonul pot să:
 susţină/întărească mesajul verbal
 contrazică mesajul
 deformeze mesajul
 înlocuiască mesajul
De obicei paraverbalul sprijină mesajul verbal şi arată natura relaţiilor
dintre expeditor şi receptor; poate fi utilizat şi pentru a diferenţia sensul cuvintelor.

Comunicarea nonverbală este reprezentată de comportamentul fizic

(body language) care însoţeşte vorbirea. Poate fi intenţionată sau neintenţionată.
Include multitudinea de gesturi pe care oamenii le folosesc pentru a-şi acompania
sau uneori chiar pentru a-şi înlocui cuvintele: felul în care strângi mâna cuiva
atunci când eşti prezentat, felul în care ţii mâinile, cum îţi încrucişezi picioarele,
postura generală a corpului, tonalităţile vocii, zâmbetul. Include felul în care te
îmbraci, stai sau păşeşti. Aspectele non-verbale de care ţinem seamă atunci când
comunicăm sunt:
 înfăţişarea
 contactul vizual
 poziţia corpului
 gesturile
 timbrul şi tonurile vocale
 contactul fizic
 spaţiul personal