Studenta: Corina Chirodea

PIPP, IDD, Anul I, Sem. II

Problematica familiei contemporane moderne

Familia este un grup de persoane constituit pe baza unor legături de căsătorie, de sânge,
de adoptare. Este legătura dintre soţ şi soţie, mamă şi tată, între părinţi şi copii, fraţi, surori,
părinţi. Familia nucleară sau elementară reprezintă grupul format din
mamă, tată şi descendenţii imediaţi (copiii lor). La naştere, copilul găseşte căldura şi hrana
necesare vieţii, dar şi un nume, o limbă, o cultură care vor face din el un pui de om. El
moşteneşte, deci, patrimoniul genetic al părinţilor, dar moşteneşte, de asemenea, şi un patrimoniu
cultural: bunuri ale familiei, un anumit mod de a face, de a spune, de a fi - care-l modelează, îl
ajută să crească, să devină om.
În societatea noastră, viaţa în familie s-a schimbat, a căpătat alte conotaţii.
Familiile numeroase au devenit mai rare, sărăcia şi mortalitatea au scăzut şi munca precoce a
copiilor nu mai este necesară. A crescut şansa de viaţă a nou-născuţilor şi, în
acelaşi timp, creşte responsabilitatea societăţii faţă de ei. Abordată din perspectiva educativă,
familia este prima şcoală a vieţii, aşadar temelie în devenirea fiinţei, condiţionând soliditatea
oricărei construcţii ulterioare. Pe o temelie solidă, se ştie, poţi înălţa oricât, edificiul nu se va
prăbuşi. Decisivă pentru definirea rolului familiei este înţelegerea problemelor în interacţiunea
lor, conectarea personalităţii copilului la climatul familial, studierea atentă a acestei ecuaţii în
cadrul căreia, orice transformare a unui termen antrenează modificări ale rezultatului întregii
operaţii. În centrul atenţiei se situează familia contemporană, cu rolul său complex şi nuanţat,
extrem de sensibil la presiunile şi imperativele societăţii.

Modelul familial cel mai răspîndit este cel al cuplurilor căsătorite cu un copil. Scăderea nivelului
de trai a făcut ca părinţii să-şi concentreze resursele pentru a îngriji
un singur copil. Natalitatea de la noi din tara este una dintre cele mai scăzute din Europa, iar
tendinţele de redresare sunt slabe.
Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viaţă, afecţiune, dragoste, ocrotire, să
reprezinte modelul de viaţă pe care copilul, încă de la naştere începe să şi-l însuşească. Părinţii
sunt modele importante pentru copiii lor şi au rol deosebit în dezvoltarea socială, etică şi
emoţională a acestora. Cine ar dori mai mult şi din toată inima, binele şi fericirea copilului şi

1
cine ar putea iubi mai mult, mai sincer, mai generos decât părinţii? Misiunea de a fi părinte este
deosebit de grea şi întotdeauna există teama de a nu face greşeli.
Pregătirea copiilor pentru căpătarea independenţei şi pentru integrarea socială
presupune participarea la activităţile familiale şi asumarea unor responsabilităţi prin care fiecare
îşi îndeplineşte statutul şi rolul în familia sa. Activităţile la care participă mai frecvent copiii
împreună cu părinţii se desfăşoară cotidian, altele sunt periodice sau ocazionale. Prin aceasta se
constată indirect şi timpul pe care îl petrec copiii în mod activ, împreună cu părinţii, cu familia
lor şi situaţiile mai frecvente de cooperare în familie. Apar astfel moduri şi modele comune de
viaţă şi de educaţie în familie care conduc la distingerea unor indicatori ce pot caracteriza stilul
de viaţă şi stilul de educaţie în familie. Menţionez încă o dată că educaţia în familie este una din
principalele manifestări ale educaţiei informale care se realizează implicit, permanent, cu sau
fără intenţie conştientizată, prin utilizarea cotidiană a resurselor obişnuite, cu îndeplinirea
funcţiilor normale ale vieţii de familie.
Aşadar, istoria comună îi obligă pe părinţi la reconsiderarea propriilor poziţii. In conversaţie,
copiilor li se acordă treptat “dreptul la replică”, aceasta înseamnă că în mod legitim, comunicarea
între părinţi şi copii se realizează în ambele sensuri, că părintele admite opinia copilului ca
demnă de luat în consideraţie. In general, receptivitatea copilului la raţionalitatea adultă este
esenţială: cu cât se dovedeşte mai “ascultător”, mai “înţelegător” cu atât este, la rândul lui,
ascultat şi înţeles mai mult.
In acest caz părinţii admit că reciprocitatea poate merge până la inversarea rolurilor educat –
educator şi că au de învăţat mult de la şi mai ales împreună cu copiii lor. Altfel spus, educaţia
copiilor constituie simultan o construcţie a sinelui părintelui, respectiv un câmp important al
diferenţierii sale în raport cu identitatea rurală originală.
În România zilelor noastre este pregnantă nevoia părinţilor de a avea cunoştinte adecvare
despre îngrijirea copilului şi despre copilărie şi de a identifica canalele optime de informare.
Stilul educaţiei familiale este un construct care captează variaţiile experienţelor parentale de a
socializa şi de a controla copiii în viaţa de familie.
Stilul educativ se referă cu precădere la procesul de influenţare pe care îl exercită părinţii asupra
copiilor şi este studiat pentru a diferenţia categoriile de practice educative din viaţa de familie
care determină reacţii şi comportamente specifice ale copiilor. Pe baza recunoaşterii stilului
educativ adoptat de părinţi sau în genere de adulţii care se ocupă în familie de îngrijirea şi

2
educaţia copiilor, se poate anticipa evoluţia copilului, se pot face intervenţii care să prevină
influenţele negative care vor
afecta dezvoltarea normală a copilului.
Dacă într-o comunitate proliferează stiluri educative care afectează negative tânăra generaţie,
există pericolul degradării vieţii individuale şi a celei comunitare în ansamblu şi pe termen lung.
De cele mai multe ori, stilurile parentale care au efecte negative se manifestă în familiile
în care una sau mai multe funcţii ale acestora nu se realizează şi de aceea sunt dezorganizate sau
chiar se destramă. Din aceste motive stilurile educaţiei familiale sunt
în atenţia cercetătorilor din diferite domenii ale ştiinţelor sociale care abordează familia
şi educaţia. Stilul parental adoptat în educaţia copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării
psihice a acestuia, principalele domenii comportamentale care o definesc fiind cel cognitiv şi
social-afectiv. Societatea românească încă se mai confruntă cu o serie de probleme în domeniul
creşterii, îngrijirii, sănătăţii şi educaţiei copilului, prezentate şi analizate în numeroase
documente oficiale, studii şi publicaţii de specialitate ca fiind determinate, în mare parte, de lipsa
în totalitate sau parţială a competenţelor parentale (rata crescută a mortalităţii infantile prin
neprezentarea la doctor în urgenţa, rata relativ crescută a abandonului şcolar, nivel de cunoştinţe
în domeniul educaţiei parentale scăzut, mai ales în mediul rural, influenţa încă puternica a
tradiţiilor cu impact).
Dezvoltarea unor programe educative la nivelul societăţii civile şi al comunităţii care să asigure
sprijinul necesar familiei, proiectarea unui curriculum şcolar care să aibă în vedere de la vârstele
mici nevoia educaţiei parentale, sunt doua coordonate fundamentale ale pedagogiei parentalităţii.
Acest lucru evidenţiază preocuparea pentru
realizarea şcolii părinţilor, dar şi să creştem copiii în aşa fel încât ei să fie într-o zi părinţi cât mai
buni. Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul
copilului la nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi
acţiuni educative între factorii educaţionali.
Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularităţile individuale, dar şi de
influenţele socio-culturale ale comunităţii în care trăieşte. Educaţia copilului este o acţiune care
presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în
dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea

3
care le include.
Parteneriatul educaţional tinde să devină un concept central pentru abordarea de tip curricular,
flexibil şi deschis problemelor educative, identificându-se nevoia cunoaşterii, respectării şi
valorizării diversităţii. Într-o lume tot mai izolata, mai puţin dispusa pentru socializare,
cooperarea intre factorii educaţionali - grădiniţă, şcoală, familie - devine necesară şi se impune şi
ca obligaţie morală din partea acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i
familiariza, prin exemple şi modele, cu adevărate valori ale spiritualităţii umane. Toţi copiii au
nevoie şi au dreptul de a fi îngrijiţi şi crescuţi de părinţii lor, într-o manieră competentă. Astfel ca
reiese clar necesitatea stringentă cu privire la structurarea şi organizarea unui sistem integrat de
educaţie parentală, care să aibă la bază o strategie naţională în domeniu încât părinţii sa găsească
răspuns la întrebările lor si sa fie pregătiţi pentru a face faţă rolului pe care-l au. Rolul de părinte
implică foarte multe cunoştinţe şi abilităţi necesare zi de zi, dar aceste cunoştinţe şi abilităţi nu
sunt înnăscute şi nici nu apar atunci când devii părinte.
De multe ori părinţii au întrebări la care nu au răspunsuri sau observă comportamente
ale copilului lor la care nu ştiu cum să reacţioneze.
În societatea modernă familiile se confruntă tot mai des cu solicitări ridicate, cu
poveri economice care determină tot mai mulţi părinţi să lucreze foarte multe ore pe zi,
limitând în felul acesta timpul pe care îl petrec cu copiii lor. În familia modernă se constată un
declin al paternităţii deoarece autoritatea de control şi cea de decizie aparţine, în general, tot
mamei. Apare tendinţa de afirmare a unui nou statut al femeii, cel al femeii de carieră, alături de
cel de mamă si soţie, şi dorinţa de confirmare a posibilităţii de transfer către tată a unor roluri de
îngrijire a copilului. Fără să vrem avem în faţă noastră nu numai atribuţiile unui părinte ci o
profesie care se poate dobândi fără un examen prealabil de admitere, dar ulterior părinţii sunt
supuşi unui examen neîntrerupt atât din partea societăţii, cât şi a propriilor copii.
Cercetările au confirmat faptul ca, în perioada de tranziţie a societăţii, strategiile educaţiei
familiale nu sunt clar formulate faţă de alte perioade istorice distincte.
Relaţia părinte-copil este greu de circumscris unei tendinţe sau unui model autoexplicativ;
trebuie privită realitatea relaţiilor între generaţii ca un tablou dinamic, supus unor neîncetate
mutaţii.

4
Confruntaţi cu o serie de provocari, unii părinţi au recunoscut că, deşi doresc să asigure o
educaţie corespunzătoare copiilor, sunt lipsiţi de o pregătire psihopedagogică, de experienţă şi îşi
doresc să participe la formări care să le dezvolte competenţele necesare.
In concluzie, se constata ca un loc important între acţiunile de sprijinire a familiei este
considerat a fi ocupat de cursurile de educaţie parentală, apoi informaţiile privind educaţia
corespunzătoare a copiilor. Stilul parental este probabil cea mai importantă problemă a sănătăţii
publice pe care societatea noastră şi-o pune. Este vorba de cea mai importantă variabilă care
constituie o cauză a maladiilor şi accidentelor petrecute în perioada copilăriei. Educaţia dată de
părinţi copiilor influenţează enorm viaţa acestora care vor deveni adolescenţi, tineri, adulţi, dar
nu atât conţinutul educaţiei, cât mai ales maniera de realizare a acesteia. Capitalurile culturale ale
părinţilor nu sunt date pentru totdeauna, ei sunt obligaţi să înveţe permanent, fie în mod formal,
fie de la diverse organizaţii nonformale. A fi părinte este o ”meserie” care se reconstruieşte şi se
învaţa continuu. A fi părinte nu mai este doar o calitate dată de vârsta şi înţelepciunea acesteia, ci
devine tot mai mult o responsabilitate care cere cunoştinţe şi competenţe. Prin urmare, familia,
ca unitate relativ restrânsă, oferă copilului o diversitate de relaţii interpersonale şi modele
comportamentale necesare pregătirii acestuia pentru viaţă. Din perspectiva unei analize
sistematice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente, iar din perspectivă
istorică, educaţia părinţilor apare necesară atât pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi o cale
de emancipare spirituala şi socială, ca un vector al democratizării educaţiei şi societăţii.