Junimea şi Titu Maiorescu

În toamna anului 1863, sub guvernarea democratică a lui Alexandru Ioan Cuza, un grup de tineri dornici de a da un alt
curs culturii şi literaturii româneşti înfiinţează la Iaşi o asociaţie liberă cu numele “Junimea”. Iniţiatorii sunt: Petre Carp, Vasile
Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu.
Programul politic al acestei asociaţii (majoritatea membrilor întemeietori constituiau aripa stângă a Partidului
Conservator) va fi subordonat celui cultural, teoretizat de conducătorul grupului, Titu Maiorescu. Junimiştii au criticat puternic
Revoluţia de la 1848, pe care o considerau un exemplu grăitor de imitare grăbită şi nejustificată a modelului francez. Ei nu se
împotriveau schimbărilor şi nici culturii occidentale, pe care o preţuiau foarte mult, dar insistau asupra faptului că schimbările
trebuiau înfăptuite lent, pe măsură ce societatea românească era pregătită să le primească.
La 1 martie 1867, din iniţiativa lui Iacob Negruzzi şi sub redacţia lui, pe care o va păstra timp de 27 de ani,
apare la Iaşi revista “CONVORBIRI LITERARE”, bilunar până în 1885 şi lunar după această dată, la Bucureşti.
Activitatea „Junimii” se desfăşoară pe mai multe etape:
1. O etapă în care se elaborează principiile estetice ale societăţii -1863-1874. Este vremea în care „Junimea” provoacă
cele mai multe reacţii adverse, dar şi aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin
descoperirea lui Eminescu, prestigiul începe să-i fie asigurat.
2. O etapă în care şedinţele din Iaşi încep să fie dublate de acelea de la Bucureşti (1874-1885). În 1885, Iacob Negruzzi
se mută la Bucureşti luând cu sine şi revista a cărei direcţie o păstrează singur până în 1893.
3. După 1885 este perioada în care principiile estetice ale junimismului se dezvoltă în mod deosebit. Această etapă a
grupării şi chiar a revistei are un caracter universal. Activitatea „Junimii” va înceta în 1916, la Bucureşti.
Prin Titu Maiorescu se afirmă conştiinţa închegării unei direcţii culturale creatoare, delimitată de un spirit critic neadormit şi
de un sentiment puternic al valorilor. „Junimea” a realizat şi a impus o astfel de direcţie, aducând în atmosfera produsă de unirea
românilor din 1859 un climat de nouă întemeiere, simetrică în planul culturii, cu eforturile de consolidare politică, socială şi
economică începute de Alexandru Ioan Cuza şi de ministrul său, Mihail Kogălniceanu, omul de idei al epocii paşoptiste, dar şi al
celei următoare. „Junimea” a determinat o direcţie nouă şi în literatură: fundamental romantică în perioada paşoptismului,
literatura română evoluează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esenţă.
În plan cultural, obiectivele „Junimii” au fost foarte limpezi:
a) răspândirea spiritului critic;
b) încurajarea progresului literaturii naţionale;
c) susținerea independenţei intelectuale a poporului român (educarea publicului prin prelecţiuni populare);
d) susținerea originalităţii culturii şi a literaturii române prin punerea problemei unificării limbii române literare şi prin respectul
acordat literaturii;
e) crearea şi impunerea valorilor;
T. Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii „Junimea”, impunându-se ca adevăratul ei conducător, iar în cadrul
epocii drept îndrumătorul cultural şi literar. Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase : limba
română, literatură, cultură, estetică, filozofie.
În 1867, Maiorescu publică studiul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”. Din raţiuni metodologice, criticul
îşi împarte articolul în două părţi : „Condiţiunea materială a poeziei” şi „Condiţiunea ideală a poeziei”. În concepţia lui, spre
deosebire de ştiinţă care este chemată să exprime adevărul, « poezia este arta de a pune fantezia în mişcare prin cuvinte »,
frumosul fiind « ideea manifestată în materie sensibilă ». De aceea poezia trebuie să aibă două condiţiuni : una materială
realizată prin cuvinte ca « organ de comunicare » - figuri de stil, licenţe poetice, expresivitate, poetul trebuind să aleagă mereu
« cuvântul cel mai puţin abstract », iar cealaltă, ideală, are în vedere sentimente şi pasiuni exprimate, căci : « ideea sau obiectul
exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune şi niciodată o cugetare exculsiv intelectuală. »
În 1868, apare studiul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, în care este formulată teoria formelor fără fond.
Maiorescu se revoltă aici împotriva « viţiului » existent în epocă de a împrumuta forme ale culturii apusene fără a le adapta
condiţiilor existente. Această teorie cuprinde multe exagerări, dar prezintă şi un aspect pozitiv în sensul că respinge
împrumuturile exagerate, neselective şi imitaţiile fără valoare. În realitate, Titu Maiorescu şi junimiştii pledau pentru ridicarea
fondului autohton la înălţimea formelor împrumutate.
Afirmațiile lui critice sunt pătrunzătoare, exacte şi adeseori memorabile. Ecoul lor în epocă a fost enorm, iar în posteritate
profund, influențând numeroase generaţii de critici şi cititori. Ideile sale referitoare la limbă şi literatură sunt edificatoare.
Principalele idei lingvistice:
1 -> alfabetul latin
2 -> ortografie fonetica
3 -> combaterea etimologismului
4 -> îmbogăţirea vocabularului cu neologisme
 5 -> combaterea stricătorilor de limbă prin respingerea traducerii literale a expresiilor idiomatice si prin ridiculizarea
beției de cuvinte.
Aceste idei apar în studiile: „Despre scrierea limbei române”, „Limba română în jurnalele din Austria”, „Beţia de cuvinte”,
„Neologismele”, etc.
În analiza operelor literare, Maiorescu pune accent pe forma artistică, raportându-se la con ținutul ei.
Originalitatea şi autenticitatea, condiţii primordiale ale valorii operei de artă, sunt definite de particularităţile creatoare individuale
şi de asimilarea în creaţie a specificului naţional.
Dintre studiile reprezentative în acest domeniu, se pot enumera: "Direcţia nouă în poezia şi proza română", "Eminescu
şi poeziile lui", "Asupra poeziei populare", "Poeţi şi critici", "Comediile d-lui Caragiale", "Povestirile d-lui M. Sadoveanu", etc.
În articolul „Direcţia nouă în poezia şi proza română” , îl consideră ca reprezentant de frunte al generaţiei
paşoptiste pe V. Alecsandri, după care îl plasează pe Eminescu, pe care îl consideră după numai 3 poezii „poet în toată puterea
cuvântului”. Studiul „Comediile d-lui Caragiale” tratează tema moralităţii în artă şi a înălţării impersonale, pornind de la
moralitatea în raport cu opera comică a lui Caragiale. Maiorescu combate prin acest studiu criticile care respinseseră comediile
lui Caragiale pe motiv că ar fi imorale.
Studiul „Eminescu şi poeziile lui” defineşte totodată profilul geniului în general şi personalitatea lui Eminescu .
Ideea de la care se porneşte este aceea că: « Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era
prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc. » Sunt evidenţiate notele
caracteristice ale personalităţii sale : « Ceea ce caracterizează mai întâi personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare
inteligenţă, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa “ şi este subliniată pasiunea lui pentru cunoaştere : «
Era omul cel mai silitor, veșnic cetind, meditând, scriind ». În finalul părţii întâi, Maiorescu atrage atenţia asupra faptului că
poetul vede în femeia iubită « copia imperfectă a unui prototip nerealizabil », căutându-şi refuzul « într-o lume mai potrivită cu el,
în lumea cugetării şi a poeziei. »
În partea a doua a studiului, pe lângă bogăţia de idei şi sentimente pe care o cuprind poeziile lui Eminescu, se
arată şi forma frumoasă sub care ele se prezintă. Criticul relevă înrudirea cu poezia populară, de unde Eminescu a preluat
armonia uneori onomatopeică a versurilor. Sunt prezentate câteva procedee de realizare a unor rime neobişnuite: aşezarea în
rimă a unor cuvinte familiare, a unor cuvinte prescurtate sau a numelor proprii.
Studiul se încheie cu o afirmaţie care a căpătat de-a lungul timpului valoarea unei profeţii: “ Acesta a fost
Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea
sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi,
va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.”
Aşadar, filozof, critic literar, estetician, Titu Maiorescu a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii române.