Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DR - Pen.Partea Generala PDF
DR - Pen.Partea Generala PDF
12
RĂSPUNDEREA PENALĂ
Capitolul I
Răspunderea penală – instituţie
fundamentală a dreptului penal
Secţiunea I
Noţiunea de răspundere penală
Secţiunea a II-a
Principiile răspunderii penale
1. Consideraţii generale
1
Bulai Costică, op. cit., p. 313.
2
Oancea Ion, op. cit., p. 420-421.
3
Bulai Costică, op. cit., p. 14; Pascu Ilie, op. cit., p. 351-354.
14
2. Principiul legalităţii răspunderii penale
4. Principiul umanismului
1
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român, partea generală, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 321.
15
Conform acestui principiu, răspunderea penală pentru o faptă
săvârşită este unică, adică se stabileşte o singură dată, iar dacă raportul
juridic de răspundere penală se stinge, acesta nu mai poate acţiona în
viitor.
Potrivit acestui principiu, pentru săvârşirea unei infracţiuni,
răspunderea penală se stabileşte şi atrage o singura pedeapsă principală,
ori o singură măsură educativă.
Pe lângă pedepsele principale se pot aplica şi pedepse
complementare, pedepse accesorii ori se pot lua măsuri de siguranţă,
fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului unităţii răspunderii
penale.
1
Paraschiv Gavril, Drept penal, partea generală, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2005, p. 236.
16
realitate) şi individualizare administrativă (prin modificarea limitelor
sancţiunilor concrete în timpul executării acestora).
Individualizarea răspunderii penale are loc în conformitate cu
legea, care consacră dispoziţii speciale privitoare efectuarea acestei
operaţiuni.
17
Capitolul II
Cauzele care înlătură răspunderea penală
Secţiunea I
Noţiuni introductive
1. Consideraţii generale
1
Bulai Costică, op. cit., p. 325.
2
Pascu Ilie, op. cit. p. 358.
18
Spre deosebire de cauzele care înlătură răspunderea penală, în
situaţia cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei fapta nu este
infracţiune şi răspunderea penală nu poate interveni pentru acest
considerent.
Secţiunea aII-a
Amnistia
1. Noţiune
1
Bulai Costică, op. cit., p. 326.
2
Oancea Ion, op. cit., p. 467.
19
caracterul penal al faptelor de acelaşi fel, comise după adoptarea legii
de amnistie (care nu ultraactivează), pentru acestea aplicându-se
răspunderea penală.
Amnistia, în principiu, are un caracter general şi obiectiv, în
sensul că se referă la infracţiunile săvârşite şi nu la făptuitor. Efectele
amnistiei se produc „in rem” şi se răsfrâng asupra tuturor participanţilor
la comiterea faptei amnistiate.
Când actul de amnistie leagă beneficiul acesteia de anumite
condiţii privind persoana infractorului, amnistia capătă un caracter
mixt, operând nu numai „in rem” ci şi „in personam”.
2. Felurile amnistiei
3. Obiectul amnistiei
20
Amnistia priveşte anumite infracţiuni săvârşite anterior adoptării
ei, care sunt anume prevăzute în legea prin care este acordată.
Determinarea sferei de cuprindere a infracţiunilor ce sunt
amnistiate se face în legea de acordare prin mai multe modalităţi
alternative:
- indicarea textelor de lege care incriminează faptele ce sunt
amnistiate;
- indicarea gravităţii infracţiunilor, arătându-se maximul special
de pedeapsă prevăzut în textele incriminatoare;
- prevederea naturii infracţiunilor (spre exemplu, la regimul
fondului forestier, la regimul băuturilor alcoolice etc.);
- arătarea unor condiţii privind vârsta infractorului (de exemplu,
minor, persoană în vârstă de peste 70 ori 80 ani etc.);
- prevederea unor condiţii referitoare la antecedentele penale ale
infractorului (de exemplu, să nu fie recidivist, să nu mai fi fost
condamnat etc.);
- indicarea unor limite ale prejudiciului cauzat prin infracţiune;
- referiri privitoare la forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite
infracţiunile (de exemplu, infracţiuni din clupă).
Când în textul legii de amnistie sunt indicate infracţiunile prin
arătarea limitelor pedepselor prevăzute de lege, se are în vedere
maximul special prevăzut pentru infracţiunea fapt consumat în
momentul adoptării actului de amnistie şi nu cel din momentul
comiterii faptei.
Amnistia priveşte infracţiunile săvârşite până în ziua adoptării
legii prin care este acordată, ca regulă, dar poate fi prevăzută şi o dată
anterioară privind săvârşirea infracţiunii amnistiabile.
Infracţiunile comise în ziua adoptării legii de amnistie nu cad sub
incidenţa acesteia1.
În cazul infracţiunilor continui sau continuate amnistia este
incidentă dacă faptele s-au epuizat până la adoptarea legii de amnistie,
respectiv dacă a încetat activitatea infracţională până în acel moment.
4. Efectele amnistiei
1
Idem, p. 343.
2
Paraschiv Gavril, op. cit., p. 241.
21
procesul penal, nu se va mai porni, iar dacă a început, acesta va înceta
indiferent dacă se găseşte în faza de urmărire ori de judecată.
Amnistia are, în principiu, caracter obligatoriu, astfel că efectele
ei nu pot fi refuzate de beneficiar.
Potrivit art. 13 din Codul de procedură penală, inculpatul poate
cere însă continuarea procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi
a obţine achitarea. Prin cererea de continuare a procesului penal nu se
pierde beneficiul amnistiei, astfel că, dacă inculpatul este găsit vinovat,
va fi amnistiat. Dacă se va dovedi nevinovăţia se dispune scoaterea de
sub urmărire penală în fază de urmărire, ori se va pronunţa achitarea în
faza de judecată, fără să se mai aplice dispoziţiile referitoare la
amnistie. Dreptul de a cere continuarea procesului penal, pentru a
dovedi nevinovăţia aparţine numai învinuitului (sau inculpatului) şi
poate fi exercitat în orice fază a procesului, chiar şi în căile
extraordinare de atac.
Amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate (art.
137 alin. 1 Cod penal), adică inculpatul nu este exonerat de răspunderea
civilă pentru pagubele provocate persoanei vătămate prin săvârşirea
infracţiunii.
Amnistia nu are efect nici asupra măsurilor de siguranţă şi a
măsurilor educative, în sensul că acestea urmează să se aplice faţă de
inculpatul care beneficiază de amnistie.
b) Amnistia după condamnare are ca efect înlăturarea răspunderii
penale şi, pe cale de consecinţă, se înlătură executarea pedepsei.
Ca urmare a amnistierii nu va mai fi pusă în executare hotărârea
de condamnare, iar dacă a început executarea pedepsei aceasta va
înceta. Nu se vor mai executa nici pedepsele complementare ce au fost
stabilite şi aplicate. Amnistia înlătură şi celelalte consecinţe ale
condamnării, făcând să înceteze interdicţiile, incapacităţile, decăderile
prevăzute în alte legi penale ori extrapenale.
Spre exemplu, o condamnare pentru care a intervenit amnistia nu
formează primul termen al recidivei, ori o astfel de pedeapsă nu
împiedică aplicarea suspendării pedepsei pentru o infracţiune ulterioară.
Cu toate acestea, amnistia nu are efecte depline ca reabilitarea,
fiind posibil ca printr-o lege extrapenală1 să se prevadă că efectele unei
condamnări pentru o infracţiune amnistiată nu pot fi înlăturate decât
prin reabilitare.
1
Spre exemplu art. 4 alin. 8 din Legea nr. 22/1968 privind angajarea gestionarilor.
22
În privinţa pedepsei cu amenda, în cazul amnistiei după
condamnare, şi aceasta este înlăturată, potrivit art. 119 alin. 1 Cod
penal, dacă n-a fost executată.
Amnistia nu are însă ca efect o repunere în situaţia anterioară, ea
nu reprezintă o restitutio in integrum1.
Amnistia nu are, de asemenea, efect asupra măsurilor de siguranţă
şi a măsurilor educative care se vor executa. Raţiunea unor astfel de
excepţii trebuie observată în scopul preponderent preventiv al acestor
sancţiuni de drept penal, luate şi în interesul făptuitorului2.
Secţiunea a III-a
Prescripţia răspunderii penale
1. Noţiune şi caracterizare
1
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, op. cit., p. 316.
2
Bulai Costică, op. cit., p. 330.
3
Pascu Ilie, op. cit., p. 365.
4
Parascchiv Gavril, op. cit., p. 243.
23
săvârşirea infracţiunii se poate scurge un timp îndelungat, fără să se fi
reuşit sancţionarea infractorului.
Pentru a nu rămâne nesoluţionate astfel de situaţii, lăsând să
treneze raporturi juridice de conflict, s-a prevăzut posibilitatea
înlăturării răspunderii penale, prin intermediul prescripţiei.
În doctrină1 s-a subliniat că justificarea prescripţiei este strâns
legată de raţiunea represiunii penale şi de aceea, după trecerea unui
timp îndelungat de la săvârşirea infracţiunii, aplicarea sau executarea
sancţiunii devine ineficientă în raport cu scopul sancţiunilor de drept
penal, nu se mai realizează prevenţiunea generală, fiindcă rezonanţa
socială a faptei a scăzut considerabil, iar infractorul asupra căruia a
planat tot timpul ameninţarea sancţiunii, s-a putut îndrepta datorită
frământărilor prin care a trecut. De asemenea, datorită scurgerii
timpului, probele de vinovăţie ori nevinovăţie s-au pierdut ori s-au
denaturat2.
2. Termenele de prescripţie
1
Idem, p. 639.
25
ultimului rezultat1, însă este mai corect ca acesta să curgă de la data
realizării elementului material al infracţiunii2, întrucât de la această
dată încetează activitatea infracţională a făptuitorului şi se pot declanşa
cercetările împotriva sa, chiar şi sub o altă încadrare juridică.
Pentru infracţiunile săvârşite în concurs real, termenul de
prescripţie curge separat, distinct, pentru fiecare infracţiune, spre
deosebire de infracţiunile săvârşite în concurs ideal, pentru care
termenul curge de la data comiterii acţiunii ori inacţiunii infracţionale3,
fiind stabilit în funcţie de limitele de pedeapsă pentru infracţiunea cea
mai gravă.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale curge pentru toţi
participanţii de la data comiterii de către autor a acţiunii sau inacţiunii,
indiferent de momentul în care ceilalţi participanţi şi-au adus
contribuţia4.
1
Bulai Costică, op. cit., p. 335-336.
2
Paraschiv Gavril, op. cit., p. 245.
3
Basarab Matei, Probleme actuale ale dreptului penal, în Revista de Drept Penal nr.
1/1994, p. 54.
4
Papadopol Vasile, op. cit. p. 640.
5
Pascu Ilie, op. cit., p. 369.
26
Întreruperea poate interveni de mai multe ori, sau poate să dureze
foarte mult, astfel că termenul de prescripţie s-ar putea îndeplini foarte
târziu. Pentru a nu se ajunge la o astfel de situaţie, în lege s-a prevăzut
că, indiferent de numărul întreruperilor, prescripţia va opera dacă se
împlineşte o dată şi jumătate termenul de prescripţie prevăzut pentru
infracţiunea săvârşită, calculat de la data comiterii infracţiunii. O astfel
de prescripţie este cunoscută în doctrina penală şi în legislaţie sub
denumirea de „prescripţie specială”.
5. Suspendarea prescripţiei
Secţiunea a IV-a
Lipsa plângerii penale
1
Dongoroz Vintilă şi colaboratori, Explicaţii teoretice, vol. II, p. 376.
2
Neagu Ion, Drept procesual penal – Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 567.
28
Condiţionarea răspunderii penale de manifestarea de voinţă din
partea persoanei vătămate operează în cadrul infracţiunilor cu un grad
mai scăzut de pericol social, al celor care, de regulă, se săvârşesc între
persoane din aceeaşi familie, între rude sau într-un cerc mai restrâns de
persoane, a celor care privesc viaţa intimă a persoanei.
Plângerea prealabilă nu se confundă cu plângerea ca mod de
sesizare a organelor judiciare. În timp ce plângerea prealabilă reprezintă
o condiţie de tragere la răspundere penală a infractorului pentru
infracţiuni anume prevăzute de lege, plângerea reprezintă doar o
încunoştinţare despre săvârşirea unei infracţiuni, a cărui victimă a fost
însuşi cel care sesizează ori una din persoanele care poate face plângere
pentru victimă, potrivit dispoziţiilor art. 222 Cod procedură penală.
Plângerea ca mod de sesizare a organelor penale poate privi atât o
infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă, cât şi orice
infracţiune pentru care tragerea la răspundere penală se face din oficiu.
1
Neagu Ion, op. cit., p. 549.
29
faptei să se facă menţiunea că acţiunea penală pentru acea faptă se pune
în mişcare la plângerea persoanei vătămate. Prin această menţiune
legiuitorul delimitează sfera infracţiunilor supuse condiţiei plângerii
prealabile de alte infracţiuni nesupuse acestei condiţii pentru a fi pusă
în mişcare acţiunea penală1.
b) Plângerea prealabilă trebuie făcută de persoana vătămată.
În practica judiciară s-a decis însă că plângerea prealabilă poate fi
făcută şi printr-un mandat special2.
Potrivit art. 131 alin. 5 Cod penal, în cazul în care cel vătămat este
o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Plângerea prealabilă se face de reprezentanţii legali (părinte, tutore,
curator), dacă este vorba de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu,
sau cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă, dacă este
vorba de persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Referitor la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, art. 131
alin. 3 Cod penal reglementează situaţia în care sunt vătămate mai
multe persoane. Potrivit acestor dispoziţii, făptuitorul poate fi tras la
răspundere penală, chiar dacă plângerea penală prealabilă a fost făcută
numai de către una dintre persoanele vătămate. În doctrina penală
această situaţie poartă denumirea de indivizibilitate activă a răspunderii
penale, în sensul că atitudinea activă a unora dintre subiecţii pasivi ai
infracţiunii produce efect ca şi cum toţi ar acţiona (ar depune plângere
prealabilă).
Art. 131 alin. 4 din Codul penal, reglementează şi situaţia inversă,
când la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane (autori,
instigatori, complici). Potrivit acestor dispoziţii, tragerea la răspundere
penală poate avea loc chiar dacă plângerea prealabilă s-a depus numai
cu privire la unul dintre participanţi. Este vorba despre aşa-numita
indivizibilitate pasivă a răspunderii penale, motivată de unitatea
infracţiunii săvârşite3.
În doctrină, părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte posibilitatea
persoanei juridice de a avea calitatea de persoană vătămată, în raport cu
prevederile art. 131 Cod penal. Astfel, într-o primă opinie se consideră
că plângerea penală prealabilă nu poate fi introdusă decât de persoana
fizică vătămată 4.
1
Pascu Ilie, op. cit. p. 374.
2
T. reg. Suceava, d.p. nr. 845/1965, în J.N. nr. 11/1965, p. 151.
3
Pascu Ilie, op. cit. p. 375.
4
Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, Editura Paidea,
Bucureşti, 1994, p. 116; Mateuţ Gheorghiţă, Procedură penală, partea specială vol. I,
Editura Lumina Lex, 1997, p. 41.
30
Într-o altă opinie s-a admis că atât persoana fizică, cât şi persoana
juridică pot fi titulare ale plângerii prealabile, iar în cazul acesteia din
urmă plângerea prealabilă se face întotdeauna prin reprezentant1.
c) Plângerea prealabilă să fie făcută cu respectarea condiţiilor de
formă.
Plângerea prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei,
indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei
părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie
parte civilă şi, atunci când este cazul, indicarea persoanei civilmente
responsabile.
d) Plângerea prealabilă să fie adresată organului competent.
Potrivit dispoziţiilor art. 279 alin. 2 Cod procedură penală, plângerea
prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului,
potrivit legii.
e) Plângerea prealabilă să fie introdusă în termenul prevăzut de
lege. Plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 2 luni, din ziua
în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. În situaţia în care
persoana vătămată este un minor sau incapabil, termenul de 2 luni curge
de la data când persoana îndreptăţită a face plângerea a ştiut cine este
făptuitorul.
Raţiunea termenului de 2 luni, în care se poate introduce plângerea
prealabilă, rezidă din preocuparea legiuitorului de a nu lăsa ca partea
vătămată, prin voinţa sa, să ţină un timp prea îndelungat pe infractor
(adevărat sau pretins) sub ameninţarea plângerii prealabile, ceea ce ar
putea da loc la şantaj, teroare şi extorsiuni, iar, pe de altă parte, din
prezumţia că după trecerea unui termen suficient de lung, partea
vătămată nu mai voieşte şi nu mai are motiv serios de a face plângerea2.
Secţiunea a V-a
Retragerea plângerii prealabile
1
Bulai Costică, op. cit., p. 343.
2
Trib, jud, Braşov, dec. pen. nr. 1347/1972, în RRD nr. 8/1973, p. 173.
3
Trib. Mun. Bucureşti, secţ. I pen., dec. nr. 1905/1983, în RRD nr. 7/1985, p. 63.
32
Caracterul necondiţionat al retragerii plângerii este strâns legat de
caracterul total al acesteia, în sensul că nu se înlătură răspunderea
penală dacă retragerea este făcută sub condiţia unor reparaţii civile sau
a îndeplinirii altor condiţii1.
Cererea de a se soluţiona latura civilă după retragerea plângerii
este inadmisibilă2.
Secţiunea a VI-a
Împăcarea părţilor
1. Noţiune şi caracterizare
1
Trib. Jud. Bacău, dec. pen. nr. 157/1979, în RRD nr. 1/1980, p. 70.
2
Dongoroz Vintilă şi colaboratori, Explicaţii teoretice, vol. II, p. 394.
34
infractori, împăcarea, pentru a conduce la înlăturarea răspunderii
penale, pentru toţi, trebuie să intervină personal, cu fiecare dintre
infractori.
Împăcarea produce efecte in personam, adică numai cu privire la
infractorul cu care victima s-a împăcat. Ceilalţi participanţi urmează să
răspundă penal. Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care
produce efecte in rem, cu privire la toţi participanţii, împăcarea are
efecte mai restrânse, şi anume doar cu privire la participantul cu care s-
a împăcat partea vătămată.
Excepţia de la caracterul personal al împăcării există în cazul când
victima infracţiunii este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu,
împăcarea având loc între reprezentantul legal al părţii vătămate şi
infractor.
d) Împăcarea părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi
definitivă. Deşi nu este prevăzută expres de lege, această condiţie
decurge din finalitatea instituţiei. Stingerea conflictului de drept penal
prin împăcarea părţilor presupune ca această împăcare să nu fie afectată
de condiţii, să nu fie parţială şi să nu se mai poată reveni asupra ei.
Împăcarea este totală atunci când se referă atât la latura penală,
cât şi la cea civilă, iar necondiţionată, atunci când nu este subordonată
îndeplinirii niciunei condiţii.
O împăcare supusă unor condiţii ar presupune suspendarea
procesului penal până la data îndeplinirii acelor condiţii, ceea ce legea
nu prevede.
e) Împăcarea părţilor trebuie să intervină până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti. Această condiţie este cerută în mod
expres de art. 132 alin. 2 Cod penal şi înseamnă că împăcarea părţilor
poate interveni în orice fază a procesului penal, adică atât în faza de
urmărire penală, cât şi în faza de judecată, în orice stadiu al acesteia,
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Această limitare
este impusă de necesitatea asigurării stabilităţii hotărârilor
judecătoreşti1.
1
Pascu Ilie, op. cit., p. 380.
35
TITLUL IV
Capitolul I
Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal
Secţiunea I
Noţiunea, categoriile şi caracterele sancţiunilor de drept penal
1
I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971,
p.191.
36
prin determinarea concretă şi aplicarea sancţiunilor penale prevăzute de
norma încălcată.
În acest din urmă caz, ordinea de drept se realizează prin
constrângere, adică prin aplicarea şi executarea sancţiunilor prevăzute de
lege.
Sancţiunile de drept penal constituie, alături de infracţiune şi
răspunderea penală cea de a treia instituţie fundamentală a dreptului penal.
În relaţia existentă între aceste instituţii sancţiunea este o consecinţă
inevitabilă a răspunderii penale, iar răspunderea penală este urmarea
necesară a infracţiunii săvârşite.
Caracterele sancţiunilor penale sunt:
a) Caracterul represiv – este dat de faptul că ele supun la
privaţiuni, îngrădiri şi suferinţe pentru cel căruia se aplică ca urmare a
nesocotirii sau încălcării normei penale;
b) Caracterul preventiv – educativ – sancţiunile penale, prin
însăşi înscrierea, prevederea lor în lege, au scopul de a descuraja pe cel care
a săvârşit fapta spre a nu mai comite alte fapte în viitor, cât şi o
exemplaritate pentru alte persoane predispuse să comită asemenea fapte;
c) Caracterul necesar şi inevitabil – evocă faptul că sancţiunile
penale sunt de neînlăturat, inevitabile deoarece în marea majoritate a
cazurilor acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, constituind o
obligaţie a organelor penale;
d) Caracterul post-delictum – decurge din faptul că originea
sancţiunilor se află în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Secţiunea a II-a
Clasificarea sancţiunilor de drept penal
Secţiunea a III-a
Principiile sancţiunilor de drept penal
Art.2 din Cod penal actual consacră regula: „legea prevede faptele
care constituie infracţiuni, pedepsele care se aplică şi măsurile care se pot
lua în cazul săvârşirii acestor fapte”.
Chiar dacă în actuala reglementare, art.2 din Cod penal nu face referiri
exprese la pedepse, măsuri educative şi de siguranţă, prin lege sunt
reglementate aceste instituţii cu arătarea expresă a naturii ei (închisoare,
amendă, etc.) a cuantumului şi a duratei acestora.
Trebuie să înţelegem din cele de mai sus că principiul clasic „nulla
poena sine lege” a fost consacrat de legiuitor în sensul cuprinderii tuturor
sancţiunilor penale adică nu numai strict a pedepselor, ci şi a măsurilor
educative şi de siguranţă.
38
călăuzit elaborarea Codului penal în vigoare1. Felul pedepselor, conţinutul şi
limitele lor, stabilirea unui regim sancţionator special pentru minori,
asigurarea unei largi posibilităţi de individualizare a pedepselor şi de
înlăturare a aplicaţiilor în cazul când ele nu mai sunt necesare dau esenţa
acestui principiu.
În art.52 alin.2 teza finală se arată că executarea pedepsei nu trebuie să
cauzeze suferinţe fizice şi nici să înăsprească persoana condamnatului.
Este adevărat că orice pedeapsă prin caracterul ei represiv implică şi
un minim de suferinţe, dar acestea sunt inerente pedepsei, iar nu adăugate
pentru a deveni sursă de suferinţe.
1 V. Dongoroz ş.a.., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol. II, Ed.
Academiei Române, 1970, p.8.
2 Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa 2007, pp. 433-434.
39
Capitolul II
Pedepsele
Secţiunea I
Noţiunea şi trăsăturile pedepsei
2. Trăsăturile pedepsei
Aşa după cum rezultă din cele de mai sus, pedeapsa , are faţă de
toate celelalte sancţiuni de natură juridică, elemente de specificitate, care
sunt date de următoarele trăsături:
a) este o măsură de constrângere. Acest lucru rezultă din faptul că
o pedeapsă presupune luarea unor măsuri de coerciţie, de privare de anumite
drepturi sau impunerea respectării unor anumite reguli ori impunerea unor
restricţii faţă de anumite beneficii de care s-ar fi bucurat dacă nu era
pedepsit. Toate acestea va trebui să le suporte indiferent de voinţa
40
condamnatului şi trebuie să se supună noilor prevederi care i-au fost impuse
prin aplicare pedepsei.
Respectarea impusă a unor asemenea norme - lipsa de libertate de
mişcare, depărtarea şi separarea de familie, izolarea faţă de societate şi
prieteni, menţinerea sub pază permanentă, supravegherea oricărei activităţi
permanent, etc. - presupune suferinţe atât de natură fizică cât şi de natură
psihică , chiar dacă în această perioadă nu se exercită forţe fizice efective
asupra sa.
Se poate spune că şi în cazul unei sancţiuni de natură pecuniară, cel
în cauză este apăsat de o suferinţă, întrucât nu se poate bucura de întregul
venit pe care îl realizează aşa cum doreşte, fiind nevoit ca o parte din el să îl
achite ca pedeapsă şi pentru care nu va putea beneficia de nici un avantaj..
b) este o măsură de constrângere statală. Acest lucru este dat de
faptul că numai statul prin organele sale abilitate poate lua o măsură faţă de
o persoană care a comis o infracţiune. Pedepsirea făptuitorului nu este la
latitudinea oricui şi nu poate fi lăsată pe seama maselor populare sau a unui
grup restrâns ori al unei persoane.
Statul, în numele societăţii, este garantul ordinii de drept şi al liniştii
publice sens în care îşi creează instituţii de specialitate care să vegheze la
respectarea valorilor şi normelor ocrotite prin lege.
c) este o cale specială de reeducare. Cu toate că pedeapsa prin ea
înseşi produce suferinţă fie de natură fizică fie de natură psihică, totuşi, ea
are un puternic efect educativ, în sensul că îl împiedică atât pe el dar dă de
gândit şi altora predispuşi de a se abţine de la a mai comite fapte antisociale
şi formează convingerea că respectarea normelor legale este o necesitate
pentru toţi membri societăţii.
d) se poate aplica numai atunci când s-a comis o infracţiune.
Săvârşirea unei infracţiuni este condiţia sine-qua-non de a putea aplica o
pedeapsă penală. De altfel pedeapsa este o urmare a nerespectării normelor
de drept penal, mai exact de încălcare a acestora.
e) se aplică infractorului. Având de face cu săvârşirea unei
infracţiuni, în cauză avem şi un infractor. Deci pedeapsa se va aplica numai
celuia care se face vinovat de comiterea unei fapte penale.
Din cest aspect se poate deduce caracterul personal al răspunderii
penale, ceea ce demonstrează că o persoană nu poate fi pedepsită penal
41
pentru fapta altuia. Aceasta demonstrează şi faptul că pedeapsa nu poate fi
aplicată decât persoanei în viaţă. Odată decedat infractorul, pedeapsa nu
poate fi transferată pentru executare altei persoane.
f) are rolul de a preveni comiterea de noi infracţiuni. Prin măsura
sancţionării unui infractor se are în vedere în primul rând de a-l conştientiza
pe el că nu poate nesocoti normele general valabile de convieţuire şi că
trebuie să se supună acestora, indiferent de voinţa sa, pe de altă parte prin
puterea exemplului trebuie să determine şi pe alţii de a adopta o conduită
normală şi conformă cu legile în vigoare.
De altfel este demn de reţinut faptul că întregul sistem legislativ
românesc are la baza principiilor sancţiunilor, pe acela de a preveni
comiterea de noi fapte antisociale, indiferent de natura ori gravitatea lor.
Aşa după cum s-a observat din cele prezentate anterior, întregul
sistem legislativ urmăreşte un scop bine determinat şi anume acela de a
preîntâmpina comiterea de infracţiuni. Acest aspect reiese şi din prevederile
art.57, C.penal, care în teza a doua stipulează că pedeapsa se aplică cu
scopul de a reeduca pe condamnat şi de a preveni săvârşirea de noi
infracţiuni.
Din analiza acestei teze rezultă faptul că legiuitorul a urmărit un
dublu scop, acela de a preveni pe făptuitor să mai comită infracţiuni, dar în
acelaşi timp de a determina şi pe cei cu intenţii infracţionale să se abţină de
la a le mai comite.
Atingerea scopului pedepsei se poate realiza prin funcţiile acesteia
care sunt următoarele:
a) funcţia de represiune sau de coerciţie. O pedeapsă aplicată,
dacă nu ar presupune şi o constrângere şi nu ar provoca şi o oarecare
suferinţă nu şi-ar atinge scopul pentru care a fost edictată. Pedeapsa trebuie
să reprezintă un echivalent al faptei comise raportat la gradul de pericol
social pe care îl reprezintă fapta dar având în vedere şi persoana
făptuitorului. Represiunea nu reprezintă scopul pedepsei, dar determinarea
unei persoane de nu mai comite infracţiuni se face tocmai prin suferinţa ce
42
i-o provoacă aceasta, întrucât benevol nu a vrut să se încadreze în regulile
generale de conduită.
Cu toate acestea trebuie avut în vedere faptul că deşi are un caracter
represiv, pedeapsa nu trebuie să îi cauzeze suferinţe fizice sau să îl
înjosească pe condamnat ( art.57, alin.2, C.penal). Trebuie menţionat faptul
că orice alte suferinţe în plus faţă de cele pe care le incumbă pedeapsa în
sine, sunt interzise de lege şi ele pot constitui infracţiunea de supunere la
rele tratamente (art.346 Cod penal).
b) funcţia de reeducare. Această funcţie reiese chiar în mod expres
din textul de lege. Este bine ştiut că numai o constrângere nu poate conduce
la îndreptarea infractorului. Această constrângere trebuie să îl determine să
îşi modifice atitudinea faţă de comportamentul avut anterior şi să se
încadreze în normele general valabile pentru întreaga societate.
Reeducarea trebuie să se realizeze pe două căi: prin o autoeducare
prin care infractorul trebuie să realizeze că a greşit faţă de societate şi
trebuie să-şi revizuiască comportamentul, precum şi prin activităţile
specifice ce se desfăşoară cu persoanele care au comis infracţiuni fie în
penitenciare în cazul în care execută o pedeapsă privativă de libertate, fie
prin serviciile de reintegrare socială când i se aplică o pedeapsă neprivativă
de libertate.
c) funcţia de exemplaritate. Dacă prin pedeapsă se urmăreşte în
principal reeducarea celui sancţionat, aceasta are şi o funcţie colaterală,
aceea de a determina şi pe cei care sunt predispuşi la a comite infracţiuni să
le dea de gândit că în cazul în care vor comite astfel de fapte, sunt pasibili
de a fi pedepsiţi şi atunci este neapărat cazul să se abţină de la a mai comite
infracţiuni.
Din punctul de vedere al exemplarităţii, nu aplicarea unor pedepse
dure fac pe cei predispuşi să se abţină de la a mai comite infracţiuni, ci
aplicarea promptă a celor existente, dar mai ales luarea măsurilor de
sancţionare faţă de toţi aceia care au încălcat legea indiferent de persoana
făptuitorului sau de condiţia lui socială.
d) funcţia de eliminare. Această funcţie este de asemenea
colaterală. Ea rezidă din aceea că o pedeapsă privativă de libertate odată
aplicată face ca infractorul faţă de care s-a luat această măsură să dispară
43
pentru o perioadă din societate, ceea ce îl pune în imposibilitatea de a mai
comite şi alte infracţiuni. Este demn de remarcat faptul că această eliminare
este numai temporară, nu definitivă, întrucât şi în cazul detenţiei pe viaţă se
aplică instituţia liberării condiţionate, aspect ce va fi studiat în partea
specială a dreptului penal.
Nu este lipsit de importanţă faptul că un condamnat poate comite
infracţiuni şi în perioada de detenţie însă mult mai greu decât ar fi făcut-o în
libertate, având în vedere faptul că este permanent supravegheat, iar multe
din infracţiunile incriminate sunt imposibil de comis.
Această funcţie nu se poate realiza în cazul în care pentru fapta
comisă se aplică pedepse neprivative de libertate.
4. Categorii de pedepse
1
I. Oancea, op.cit., p.195//V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal. Partea generală, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti 2003, pp.413 – 414//Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea
generală., Ed. All Beck, Bucureşti 2004, pp.276 – 278.
44
interzicerea drepturilor politice – de a alege şi a fi ales ori interzicerea
dreptului de a exercita profesia se medic, farmacist, etc.).
Pedepsele pecuniare care vizează atingerea patrimoniului
condamnatului (amenda, confiscarea generală).
Pedepsele morale care evocă dezaprobarea publică a infractorului şi
a faptei sale (exemple: mustrarea, publicarea şi afişarea hotărârii de
condamnare).
b)După importanţa atribuită pedepselor din punct de vedere
funcţional
- pedepse principale,
- pedepse complementare,
- pedepse accesorii.
Pedepsele principale sunt sancţiuni de sine stătătoare, independente,
incidenţa lor nefiind condiţionată de aplicarea altor sancţiuni de drept
penalin. Orice dispoziţie legală – Cod penal, legi penale speciale, legi
nepenale dar cu prevederi de drept penal – care instituie norme cu caracter
incriminator va indica în mod obligatoriu pedeapsa principală aplicabilă în
cazul săvârşirii faptei respective.
Pedepsele complementare (ope judicis) sunt acele pedepse care se
aplică de instanţele de judecată, în anumite condiţii, stabilite de lege, cu
scopul de a complini acţiunea pedepselor principale şi se execută distinct de
acestea.
Pedepsele accesorii (ope legis) decurg în mod automat din pedeapsa
principală, prin voinţa legii, fără ca instanţa de judecată să fie nevoită a le
pronunţa prin hotărârea de condamnare, iar executarea lor se face
concomitent cu pedeapsa principală.
c) În raport cu gradul de determinare
- pedepse determinate
- pedepse nedeterminate
Pedepsele determinate – presupun înserarea acestora în lege sub
aspectul naturii, duratei şi cuantumului.
Acestea se împart la rândul lor în:
-absolut determinate – cuprind durata sau cuantumul fix. Ele sunt
criticate ca sistem pentru că înlătură posibilitatea individualizării judiciare;
- relativ determinate – se face determinarea între nişte limite
minime şi maxime.
Pedepsele nedeterminate – acestea sunt prevăzute în lege doar sub
aspectul naturii lor fără ca norma incriminatoare să fixeze durata şi
cuantumul.
Potrivit pedepselor acestui sistem, judecătorul trebuie să pronunţe o
pedeapsă nedeterminată indicând numai natura ei. Acest sistem nu este
45
acceptat de legislaţiile penale moderne întrucât aduce grave prejudicii
administrării justiţiei putând provoca abuzuri şi erori grave.
d) În raport de numărul posibil de pedepse principale prevăzute
în aceeaşi normă de drept penal
Se disting:
- pedepsele unice sau singulare,
- pedepsele multiple sau plurale.
Pedepsele unice sau singulare există atunci când pentru o infracţiune
este prevăzută o singură pedeapsă;
Pedepsele multiple sau plurale când pentru aceeaşi infracţiune sunt
prevăzute două sau mai multe pedepse.
Înainte de a trece la examinarea pedepselor după modul de aplicare,
considerăm necesar să facem o incursiune asupra modului de reglementare a
acestora începând cu Cod penal din 1936, intrat în vigoare la 1 ianuarie
1937 şi până în prezent.
Cod penal din 1936 cuprindea un sistem numeros de pedepse care la
rândul lor erau variate prin natura, durata şi modul lor de executare.
Cod penal din 1968 intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 a consacrat
concepţia unicităţii ilicitului penal, înlăturând sistemul împărţirii pedepselor
în crime şi delicte pe de o parte şi în infracţiuni, pe de altă parte,
determinând astfel o simplificare a pedepselor în: pedepse principale,
pedepse complementare şi pedepse accesorii (art.53 din Cod penal ).
Secţiunea a II-a
Pedepsele principale
3. Pedeapsa închisorii
1
V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit.., p.419.
2 Legea nr.294 din 28 iunie 2004 publicată în M.Of. nr.591 din 1 iulie 2004, privind executarea
pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care va intra
în vigoare o dată cu noul Cod penal la 1 septembrie 2006, prevede un regim de executare a
pedepselor privative de libertate bazat pe sistemul progresiv, care presupune trecerea dintr-un
regim de executare mai sever în altul mai blând, în condiţiile legii. Nu sunt aspecte diferenţiale
în privinţa executării pedepsei deţinutului pe viaţă faţă de actualele reglementări.
48
destinate: condamnatele femei execută pedeapsa separat de condamnaţii
bărbaţi, iar minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa
separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale, asigurându-
li-se posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a
dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor, în vederea
reintegrării lor sociale, după ispăşirea pedepselor (art.57 alin.1-3 din Cod
penal ).
4. Amenda penală
Potrivit art.631 din Cod penal „dacă cel condamnat se sustrage cu rea
credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă
cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea
săvârşită, ţinând seama de partea din amendă ce nu a fost executată”.
Secţiunea a III-a
Pedepsele complementare
51
care din nepricepere profesională extirpează un organ vital al unei persoane
supuse unei operaţii.
d) drepturile părinteşti (art.64 lit. d Cod penal)
În cazul săvârşirii unor infracţiuni de către părinţi asupra copiilor
minori acestea îi fac nedemni de a exercita autoritatea părintească. Exemple:
rele tratamente aplicate minorilor, art.306 Cod penal, incestul art.203 Cod
penal, etc..
e) dreptul de a fi tutore sau curator (art.64 lit. e Cod penal).
Interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator se aplică în cazul unor
infracţiuni care demonstrează că infractorul este lipsit de autoritate morală
necesară exercitării drepturilor prevăzute în Codul familiei pentru a fi tutore
sau curator.Exemplu: persoana condamnată pentru raport sexual cu un
minor (art.198 Cod penal), sau pentru infracţiunea de abuz de încredere
(art.213 Cod penal).
Secţiunea a IV-a
Pedepsele accesorii
1
V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op.cit., vol. II, p.97// V. Dobrinoiu şi W. Brânză,
op.cit., p.429.
53
drepturilor arătate la alineatul precedent din momentul în care hotărârea a
rămas definitivă până la terminarea executării pedepsei, pâdă la graţierea
totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de
prescripţie”.
Aceasta înseamnă că interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 Cod
penal, operează deplin drept (ope legis) fără a mai fi necesară să fie
pronunţate de instanţa de judecată. Aşadar ceea ce le diferenţiază de
pedepsele complementare care operează ope judicis este tocmai faptul că
pentru acestea din urmă este necesar să fie pronunţate de instanţă. Sub
aspectul duratei, pedeapsa accesorie nu are limite proprii – ea le împrumută
de la pedeapsa din care decurge – detenţiunea pe viaţă sau închisoare.
Pedeapsa accesorie începe din momentul în care hotărârea de
condamnare a rămas definitivă şi durează până la executarea pedepsei (până
la graţierea totală sau a restului de pedeasă, ori până la împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei). În cazul pedepselor cu
închisoare ce se execută la locul de muncă, interzicerea drepturilor
prevăzute de art.64 lit. d şi e (drepturile părinteşti, dreptul de a fi tutore) este
lăsată la aprecierea instanţei.
54
Capitolul III
Măsurile educative
Secţiunea I
Particularităţile sistemului sancţionar şi sancţiunile aplicate minorilor
Cu privire la minorii care răspund penal, Cod penal actual (dar şi noul
Cod penal) prevede un sistem sancţionator special format din măsuri
educative şi pedepse, ambele categorii având caracterul de sancţiuni de
drept penalin.
Acest sistem mixt corespunde specificului pe care trebuie să-l capete
combaterea în rândul criminalităţii minorilor ce impune recurgea la aceste
mijloace de constrângere juridică decât la cele destinate infractorilor majori.
Pornind de la această concepţie, Cod penal a dat prioritate măsurilor
educative prevăzând în mod expres în art.100 alin. 2 (respectiv art.114 alin.
final din noul Cod penal) că „pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază
că luarea unei măsuri educative nu este specificată pentru îndreptarea
minorilor”.
Secţiunea a II-a
Măsurile educative
1. Mustrarea
1 M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1999, p.854// V.
56
din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va
aplica o pedeapsă”.
Mustrarea se execută în instanţă (în baza art.487) de îndată, în şedinţa
de judecată în care s-a pronunţat hotărârea, eficienţa ei fiind condiţionată de
prezenţa minorului în faţa instanţei de judecată în vederea admonestării sale.
2. Libertatea supravagheată
58
Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare ori în timpul
liberării înainte de a deveni major, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune
potrivit art.108 alin. 2, există două posibilităţi:
- dacă instanţa apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa
închisorii, odată cu aprecierea acesteia va dispune şi revocarea internării
minorului într-un centru de reeducare. întrucât pedeapsa nu poate coexista
cu măsura educativă;
- dacă apreciază că nu este necesară o pedeapsă va menţine
măsura internării şi va revoca, după caz, liberarea.
Secţiunea a III-a
Pedepsele aplicate minorilor
Aşa cum am arătat mai sus, când instanţa îşi formează convingerea că
nici una din măsurile de educaţie nu este suficientă pentru îndreptarea
minorului, va aplica o pedeapsă.
Potrivit art.109 din Cod penal „pedepsele ce se pot aplica minorului
sunt închisoarea şi amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea
săvârşită”.
59
1. Pedeapsa închisorii
2. Pedeapsa amenzii
60
3. Suspendarea condiţionată a pedepsei aplicate minorului
61
Capitolul IV
Măsurile de siguranţă
Secţiunea I
Consideraţii generale privind măsurile de siguranţă
1
V Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op.cit., Vol II, p.275//V. Dobrinoiu, W. Brânză,
op.cit., p.443.
62
Aceste măsuri sunt dispuse expres şi limitativ în Cod penal în vigoare
în articolele 111-1181 din Titlul VI al Părţii generale (Noul Cod penal
reglementează această categorie de sancţiuni penale în Titlul V art.128-136
neexistând elemente diferenţiale esenţiale faţă de actuala reglementare).
Măsurile de siguranţă prevăzute în art.112 Cod penal (respectiv art.128
din noul Cod penal) sunt următoarele:
- obligarea la tratament medical;
- internarea medicală;
- interzicerea de a ocupa o funcţie sa de a exercita o profesie ori o
altă ocupaţie;
- interzicerea de a se afla în anumite locuri;
- expulzarea stăinilor;
- confiscarea specială;
- interdicţia de a reveni la locuinţă, familie, pe o perioadă
determinată.
Secţiunea a II-a
Regimul măsurilor de siguranţă
2. Internarea medicală
1
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., p.299.
65
Această măsură constă în obligaţia infractorului de a se obţine de la
orice acţiune care ar avea drept urmare prezenţa sa pe teritoriul localităţii
interzise. Dacă infractorul locuieşte într-una din localităţile interzise el va fi
obligat să părăsească acea localitate de îndată ce hotărârea prin care s-a luat
măsura a rămas definitivă. În caz contrar urmează să suporte consecinţele
penale ale infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti prin art. 271
alin. 4 Cod penal.
Pentru a se dispune măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi
se cer întrunite următoarele condiţii:
- fapta să constituie infracţiune, adică să nu existe nici o cauză
care ar înlătura caracterul penal al faptei;
- infractorul să fie condamnat la o pedeapsă privativă de libertate
de cel puţin 1 an;
- prezenţa infractorului în localitatea interzisă să constituie un
„pericol grav” pentru societate.
Măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi are o durată
nedeterminată – până la 5 ani – putând fi prelungită dacă pericolul social
subzistă. Aceasta poate fi revocată la cerere, sau din oficiu dacă a trecut cel
puţin 1 an de la luarea ei şi au încetat temeiurile pentru care s-au luat.
Această măsură de siguranţă se execută după executarea pedepsei sau
stingerea executării pedepsei prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă
ori prin prescripţie.
Executarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite
localităţi poate fi amânată sau întreruptă pentru cauză de boală ori alt motiv
în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.
5. Expulzarea
66
Măsura expulzării însoţeşte, de regulă, pedeapsa privativă de libertate
şi se aduce la îndeplinire după executarea acestei pedepse.
Dacă a intervenit o cauză care împiedică continuarea procesului penal
expulzarea va fi executată de îndată ce hotărârea va rămâne definitivă.
În temeiul art.117 alin. ultim (respectiv art.135 alin. final din noul Cod
penal) infractorul nu poate fi expulzat atunci când există pericolul real de a
fi condamnat la moarte ori de a fi expus la tortură, tratamente inumane sau
degradante în statul care ar urma să fie expulzat.
6. Confiscarea specială
67
Executarea măsurii confiscării speciale se face în baza prevederilor
Codului de procedură penală care arată că aceasta poate fi luată prin
ordonanţă sau hotărâre şi se execută astfel:
- lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua
sau verifica potrivit dispoziţiilor legii;
- când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se
face în prezenţa, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se
proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.
Confiscarea specială dispusă de procuror, în faza de urmărire penală
are caracter executoriu dacă procesul nu ajunge în faţa instanţelor de
judecată, altfel confiscarea are caracter provizoriu, urmând să fie confirmată
de instanţă.
1
Publicată în M. Of. Nr.568 din 15 noiembrie 2000.
68
TITLUL V
Capitolul I
Consideraţii generale
Secţiunea I
Generalităţi privind individualizarea pedepsei
1
V. Dongoroz ş.a., op. cit., Vol. II, 2003, p. 119.//Al.Boroi, Gh.Nistoreanu, op.cit., p.304.
2
J. Grigoraş – “Individualizarea pedepsei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 76.
3
M. Zolyneak – op. cit., Vol. III, p. 889.
69
În actualul Cod penal instituţia şi-a găsit reglementarea în Capitolul V
din Titlul III, art. 72-89 din Partea generală, intitulat “Individualizarea
pedepselor”. La aceste dispoziţii se mai adaugă şi cele cuprinse în alte
diviziuni ale Părţii generale ale Codului Penal, care cuprind reglementarea
unor materii cum sunt: tentativa, concursul de infracţiuni, recidiva,
infracţiunea continuată, minoritatea etc.
De asemenea, mai întâlnim dispoziţiuni cu privire la individualizare în
cazul celorlalte sancţiuni de drept penal şi anume în cazul măsurilor
educative şi al măsurilor de siguranţă. Aceste dispoziţii se aplică atât în
faza de stabilire cât şi cea de finalizare a executării lor.
Secţiunea a II-a
Formele individualizării pedepselor
1
V. Dobrinoiu, W. Brânză – op. cit., p. 466.
71
Capitolul II
Individualizarea judiciară a pedepselor
Secţiunea I
Factorii care determină individualizarea judiciară a pedepselor
1. Noţiuni introductive
1
V. Dongoroz şi colab. – op. cit., Vol. II, 2003, p. 119.
72
Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt definite ca:
“norme sau principii referitoare la unele date sau elemente care
caracterizează sau ajută la caracterizarea faptelor penale şi a infractorilor
de către instanţa de judecată în cadrul individualizării judiciare a
pedepsei”1.
Cod penal actual consacră acestei instituţii o amplă reglementare în
Capitolul V din Titlul III al Părţii generale intitulat “Individualizarea
pedepselor” (art. 72-89).
În afara dispoziţiilor cuprinse în Capitolul V al legii penale, aşa cum
am mai arătat Cod penal cuprinde şi alte dispoziţii care se referă la
individualizare a pedepsei cum sunt cele privind cauzele generale de
agravare a pedepsei (recidivă, concursul de infracţiuni, infracţiuni
continuate, precum şi cele referitoare la cauzele de diferenţiere a pedepsei –
tentativa, starea de minoritate a făptuitorului).
Potrivit art. 72, alin. (1) din Cod penal “la stabilirea pedepsei,
instanţa de judecată urmează să ţină seamă de de dispoziţiile Părţii
generale a Codului Penal, de limitele de pedeapsă fixate în Partea specială,
de gradul de pericol al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de
împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”. În alin.2
al aceluiaşi articol se arată că, atunci când pentru infracţiunea săvârşită legea
prevede pedepse alternative, se ţine seama de prevederile alineatului
precedent, atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi
pentru individualizarea acesteia.
În continuare vom examina criteriile generale care rezultă din
dispoziţiile legii penale şi vom continua cu celelalte prevederi la care am
făcut referire în ultimul paragraf şi care dau expresie întregii arii de
cuprindere a normelor juridice ce stau la baza acestei operaţiuni de
individualizare juridică a pedepsei.
1
C. Bulai , Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All , Bucureşti, 1997, p. 361 // V.
Dobrinoiu, W. Brânză – op. cit., p. 467.
73
care precizează cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei (legitima
apărare, starea de necesitate etc.) stabilind gradului de pericol social concret
necesar pentru existenţa infracţiunii.
După ce s-au stabilit limitele de incidenţă ale constrângerii juridice
penale, unrmează etapa de individualizare juridică a pedepsei, adică
momentul final al stabilirii, răspunderii penale.
Îndeplinirea de către instanţa de judecată a acestui prim criteriu
trebuie să rezulte în final din sentinţa de condamnare, instanţa fiind obligată
să motiveze calificarea faptei potrivit unui anumit text de lege şi pedeapsa
la care s-a oprit în cadrul limitelor legale şi să-şi exprime părerea faţă de
probele de la dosar, în legătură cu răspunderea penală.
5. Persoana infractorului
Secţiunea a II-a
Circumstanţele atenuante şi circumstanţele agravante
1. Clasificarea circumstanţelor
2 Circumstanţele atenuante
1
V. Dongoroz ş.a., “Explicaţii teoretice”, Vol. II, p. 131 // V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.
cit., p. 471.
77
Astfel, în art. 73 Cod penal următoarele împrejurări constituie
circumstanţe atenuante prin voinţa legiuitorului, iar în art. 74 sunt enumerate
cu caracter exemplificativ împrejurările care pot constitui circumstanţe
atenuante în cazul în care instanţa le constată şi le apreciază ca atare.
Conform art. 73, lit. a), teza I-a, o primă circumstanţă atenuantă legală
este:
a) Depăşirea limitei legitimei apărări
Cod penal prevede în art. 44 că “nu constituie infracţiune fapta
săvârşită în stare de legitimă apărare, adică pentru a înlătura un atac
material direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva făptuitorului, a altei
persoane sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc”.
În actuala reglementare, o apărare excesivă care depăşeşte limitele
proporţionalităţii cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul este susceptibilă de două tratamente juridice distincte:
- dacă excesul de apărare se datorează tulburării sau temerii în
care s-a aflat cel ce făcea apărarea, atunci acest exces este asimilat cu
legitima apărare conform art. 44, alin. (3) Cod penal, ducând la înlăturarea
caracterului penal al faptei – exces justificat de apărare;
- dacă însă depăşirea limitelor unei apărări proporţionale nu a
fost determinată de o stare de tulburare sau temere, atunci excesul de
apărare capătă valenţele unei circumstanţe legale – exces scuzabil.
Pentru existenţa circumstanţei atenuante privind depăşirea limitelor
legitimei apărări se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
- făptuitorul să se afle, iniţial, în stare de apărare;
- să se constate excesul de apărare, în sensul că apărarea
depăşeşte limitele necesare neutralizării atacului, ca intensitate sau ca
durată;
- disproporţia dintre apărare şi atac să nu se datoreze stării de
tulburare sau de temere a celui atacat.
Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală, ea
profitând numai persoanei care a efectuat actul de apărare.
b) Depăşirea limitelor stării de necesitate
Potrivit art. 45, alin. (3) Cod penal: “nu este în stare de necesitate
persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce,
dacă pericolul nu era înlăturat”.
78
Din examinarea textului legii, rezultă că, pentru existenţa
circumstanţei atenuante privitoare la depăşirea limitelor stării de necesitate
trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- făptuitorul să acţioneze sub imperiul unei stări de necesitate;
- disproporţia existentă între răul produs şi cel care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat să fie vădită;
- să existe conştientizarea acestei disproporţii în împrejurările
date.
Şi această circumstanţă are caracter personal, ea nu va profita
celorlalţi participanţi.
c) Provocarea
Intervine conform art. 73, lit. b din Cod penal, atunci când o
infracţiune a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate produsă prin
violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune
ilicită gravă.
Pentru existenţa provocării se cer îndeplinite cumulativ cele trei
condiţii:
- să existe din partea persoanei vătămate un act provocator
concretizat prin violenţă fizică sau psihică;
- actul provocator să fi indus celui provocat o puternică tulburare
şi emoţie sub stăpânirea căreia a ripostat;
- infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului.
79
2.3. Efectele circumstanţelor atenuante
3. Circumstanţele agravante
1
Gh. Alecu, op. cit., pp. 495-499.
81
Această circumstanţă agravantă relevă periculozitatea sporită a
infractorilor majori care, profitând de lipsa de experienţă şi de caracterul
uşor influenţabil al minorilor îi atrag în câmpul infracţionalin. Incidenţa
agravantei nu este condiţionată de răspunderea penală a minorului, nici de
calitatea în care acesta a participat la săvârşirea infracţiunii (autor,
instigator, complice).
d) Săvârşirea infracţiunii din motive josnice
Stabilirea caracterului josnic al mobilului infracţiunii se face în raport
cu normele de morală existente în societate la un moment dat, raportat la
mediul social din care provine persoana infractorului, la condiţiile concrete
de săvârşire a infracţiunii. De regulă, interesul material poate fi considerat
motiv josnic (suprimă viaţa victimei pentru a-i prelua moştenirea). Efectele
acestei circumstanţe sunt personale şi nu se răsfrâng asupra altora.
e) Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de
situaţia prilejuită de o calamitate
- calamităţile naturale – cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice,
etc.
- calamităţi provocate de om – accidente nucleare, accidente
feroviare, catastrofe aeriene, navale etc.
În aceste împrejurări în care toată atenţia este îndreptată spre
înlăturarea consecinţelor lor, făptuitorii, dau dovadă de lipsă de solidaritate
umană comiţând acte de sustragere în forma calificată (art. 209, lit. h Cod
penal la care se reţine agravanta prevăzută de art. 75, lit. e Cod penal).
Această agravantă are un caracter real, ea aplicându-se tuturor celor care au
cunoscut-o şi au prevăzut-o.
Potrivit art. 75, alin. 2 Cod penal, instanţa poate reţine ca circumstanţe
agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav. Au fost
apreciate circumstanţe agravante judiciare: folosirea unei persoane
iresponsabile ca simplu instrument pentru săvârşirea infracţiunii;
premeditarea la alte infracţiuni decât aceea prevăzută la art. 175, lit. a) Cod
penal (omor calificat săvârşit cu premeditare).
82
Potrivit textului de lege mai sus menţionat, în cazul în care există
circumstanţe agravante se poate aplica o pedeapsă până la maximul special,
iar dacă maximul special nu este îndestulător se poate adăuga un spor de
până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest minim, iar în cazul
amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul specialin.
83
Capitolul III
Individualizarea judiciară a executării pedepsei.
Mijloacele de individualizare
Secţiunea I
Aspecte privind instrumentele juridice de individualizare a executării
pedepsei
Secţiunea a II-a
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei
1. Noţiune
84
Instanţa de judecată poate dispune această măsură, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
a) condiţii cu privire la pedeapsa aplicată
- pedeapsa aplicată este închisoarea de 3 ani sau amenda şi dacă
aceasta nu a fost aplicată pentru o infracţiune intenţionată pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani şi pentru vreuna din
infracţiunile prevăzute de art. 182 Cod penal (vătămare corporală gravă),
art. 183 Cod penal (loviri cauzatoare de moarte), art. 197, alin. 1 şi 2 Cod
penal (violul), art. 267, alin. 1 şi 2 (tortura);
- în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este
închisoarea de cel mult 2 ani şi sunt întrunite celelalte condiţii prevăzute de
art. 81 Cod penal;
- se va putea dispune şi atunci când instanţa a aplicat pedeapsa
închisorii de 2 ani, la care a aplicat amenda (art. 34, alin. 2 Cod penal).
b) repararea prejudiciului cauzat
- în cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a cauzat o
pagubă, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării
pedepsei numai dacă, până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost integral
reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare (art.
81, alin. 40)1.
c) condiţii cu privire la infractor
- infractorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea se
încadrează în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38 Cod penal
(condamnări pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii; pentru
infracţiuni săvârşite din culpă, pentru infracţiuni amnistiate, pentru fapte
care nu mai sunt prevăzute de legea penală; la infracţiuni şi condamnări
pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit
termenul de reabilitare).
d) instanţa de judecată să aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins
şi fără executarea acesteia
Pentru a-şi forma convingerea instanţa de judecată va examina toate
datele referitoare la fapta săvârşită şi la făptuitor – atitudinea faţă de muncă,
comportarea în familie şi societate, poziţia psihică şi mijloacele folosite
pentru săvârşirea faptei, comportarea în timpul urmăririi penale şi al
judecăţii.
Dacă dispune măsura, instanţa de judecată este ţinută să motiveze
acordarea ei (art. 81, alin. ultim Cod penal).
1
Acest alineat a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr.
463/1997, publicată în M. Of. al României nr. 53/06.02.1998.
85
3. Cazuri speciale de acordare a suspendării condiţionate, chiar
dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 Cod penal
87
cel condamnat face dovada că a fost în imposibilitate de a-şi îndeplini acele
obligaţii.
Această măsură se dispune (potrivit art. 85, alin. 1 Cod penal) dacă se
descoperă că cel codamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de
pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea
definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după
expirarea termenului de încercare.
Aşa cum rezultă din textul mai sus menţionat, pentru a dispune
anularea se cer întrunite următoarele condiţii:
a) condamnatul să fi săvârşit o infracţiune înainte de expirarea
termenului de încercare;
b) infracţiunea să fie descoperită înainte de expirarea termenului de
încercare;
c) pentru infracţiunea respectivă să se fi pronunţat o hotărâre
definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii, chiar dacă aceasta a
intervenit după expirarea termenului de încercare.
Potrivit art. 85, alin. 3 Cod penal, dacă există concurs de infracţiuni şi
pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 2 ani, instanţa poate
dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În acest caz,
termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a
executării pedepsei.
Secţiunea a III-a
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
1. Noţiune
1
Curtea Constituţională a statuat ca neconstituţională prevederea art. 861, alin. 4 cu
trimitere la art. 81, alin. 4 Cod penal.
89
4. Termenul de încercare
5. Măsurile de supraveghere
6. Obligaţiile condamnatului
91
- condamnatul să fi săvârşit o infracţiune înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere;
- infracţiunea să fie descoperită înainte de expirarea termenului de
încercare;
- pentru infracţiunea respectivă să se fi pronunţat o hotărâre definitivă
de condamnare, la pedeapsa închisorii, chiar dacă aceasta a intervenit după
expirarea termenului de încercare.
În caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa rezultată nu depăşeşte
3 ani, instanţa de judecată poate dispune suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, caz în care termenul de încercare se calculează de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Secţiunea a IV-a
Executarea pedepsei la locul de muncă
1. Condiţii de aplicare
92
instanţei, bazată pe criteriile generale de individualizare arătate în art. 72
Cod penal, că scopul pedepsei poate fi atins fără privarea de libertate.
a) Pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite
Pentru a se putea dispune executarea pedepsei la locul de muncă, se
cere în primul rând, ca pedeapsa aplicată să nu depăşească 5 ani de
închisoare, iar în caz de concurs de infracţiuni, să nu depăşească 3 ani de
închisoare. Referitor la natura infracţiunii săvârşite, prin prevederile art. 86,
alin. 3 şi 7 Cod penal, au fost excluse de la beneficiul executării la locul de
muncă pedepsele aplicate pentru infracţiuni grave, respectiv pentru
infracţiunile intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 182
(vătămare corporală gravă), art. 183 (loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte), art. 197 alin. 1 şi 2 (viol) şi art. 267 alin. 1 şi 2 (tortura).
Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă în cazul infracţiunii
de furt calificat prevăzut în art. 209, alin. 3, dacă pedeapsa aplicată este
închisoarea de cel mult 2 ani1.
b) Persoana condamnatului
Ca şi în cazul suspendării simple sau sub supraveghere, executarea
pedepsei la locul de muncă se poate dispune numai dacă cel în cauză nu a
mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară
de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38
Cod penalin.
Distinct de aceasta, textul art. 86, alin. 7 Cod penal, impune privitor la
persoana condamnatului, ca aceasta să aibă aptitudinea de a se îndrepta
chiar fără privare de libertate (această aptitudine trebuie să rezulte din
împrejurările comiterii faptei, din conduita generală a condamnatului şi din
alte elemente obiective şi subiective, de natură să contribuie la formarea
convingerii instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără privare de
libertate).
Executarea pedepsei la locul de muncă se poate dispune şi în cazul
minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani (prevăzută în legislaţia muncii
pentru prestarea unei munci în cadrul unei unităţi), în cazul militarilor în
termen trecuţi în rezervă înainte de termen precum şi în cazul persoanelor
care au împlinit vârsta de pensionare, cu condiţia să aibă, chiar şi numai
parţial capacitate de muncă.
c) Condiţia privitoare la existenţa acordului scris al unităţii în care
condamnatul urmează să presteze munca a fost introdusă prin Legea nr.
104/1992, fiind determinată de faptul că, în condiţiile separaţiei puterilor în
1
Modificată prin Legea nr. 456/18.07.2001, pentru aprobarea O.U.G. nr. 207/2000,
publicată în M. Of. al României nr. 410/25.07.2001.
93
stat, instanţa nu mai poate impune unităţilor primirea condamnaţilor la
muncă.
94
3. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă
95
4. Anularea executării pedepsei la locul de muncă
Secţiunea a V-a
Liberarea condiţionată
1. Noţiune
2. Condiţii de acordare
99
Săvârşirea unei noi infracţiuni în timpul liberării condiţionate dă
naştere unei stări de recidivă postcondamnatorie, dacă sunt întocmite toate
condiţiile prevăzute de art. 37, lit. a Cod penal, dar aplicarea pedepsei nu se
va face după regulile stabilite în art. 39 Cod penal, ci după dispoziţiile
speciale prevăzute în art. 61 Cod penal.
Secţiunea a VI-a
Executarea pedepsei într-o unitate militară
1. Noţiune
100
c) Executarea pedepsei într-o unitate militară să fie expres prevăzută
de lege sau instanţa de judecată, ţinând seama de împrejurările cauzei şi de
persoana condamnatului să dispună această modalitate de executare.
4. Revocarea executării
Secţiunea a VII-a
Înlocuirea pedepsei amnezii cu pedeapsa închisorii
Potrivit art. 631 Cod penal, dacă cel condamnat se sustrage cu rea-
credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu
pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită ţinând
seama de partea din amendă ce a fost achitată.
Rezultă din textul de mai sus că înlocuirea amenzii cu închisoarea este
posibilă numai la infracţiunile la care amenda este prevăzută alternativ cu
pedeapsa închisorii.
Dacă în raport cu pedeapsa închisorii prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită – singură sau alternativ cu amenda – instanţa făcând
aplicarea art. 76, lit. c, teza a II-a Cod penal a fost obligată să aplice
pedeapsa amenzii, în caz de neexecutare, amenda nu mai poate fi înlocuită
cu pedeapsa închisorii în baza art. 631 Cod penalin.
101
Secţiunea a VIII-a
Calculul pedepselor
1. Durata executării
102
TITLUL VI
Capitolul I
Cauzele care înlătură executarea pedepsei
Secţiunea a II a
Graţierea
1. Noţiune
103
in rem, fiind acordată condamnaţilor pentru anumite infracţiuni sau la
pedepse de o anumită gravitate.
2. Felurile graţierii
1
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.347
2
C. Bulai - Op. cit., p.199
104
3. Obiectul graţierii
4. Efectele graţierii
Secţiunea a III-a
Prescripţia executării pedepsei
1. Noţiune
1
C. Bulai,- Op. cit., p.201
106
În urma prescripţiei se sting atât dreptul statului de a cere executarea
pedepsei, cât şi obligaţia condamnatului de a executa pedeapsa1.
Prescripţia executării pedepsei are aceeaşi raţiune ca şi prescripţia
răspunderii penale, anume că eficienţa pedepsei se diminuează până la
anihilare prin trecerea unui interval mare de timp de la condamnarea
definitivă.
Prescripţia executării pedepsei este subordonată îndeplinirii a două
condiţii legale şi anume, pe de o parte, trecerea unui interval determinat
de timp, iar pe de altă parte este necesar ca înăuntrul acestui termen
condamnatul să nu fi săvârşit o nouă infracţiune.
Sub aspectul său material, prescripţia executării pedepsei se
regăseşte în dispoziţiile art.125-130 C.penal, care prevăd atât efectele
prescripţiei, termenele de prescripţie, întreruperea şi suspendarea
prescripţiei, cât şi cazul când cel condamnat este minor.
109
Capitolul II
Cauzele care înlătură consecinţele condamnării
Secţiunea I
Consideraţii generale
1
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.353
1
I. Cozma - Comentarii cu privire la natura juridică, condiţiile şi efectele condamnării,
Revista Română de Drept, nr.2/1967, p.58.
110
Secţiunea a II a
Reabilitarea
1. Noţiunea reabilitării
2. Felurile reabilitării
3. Efectele reabilitării
2
Lg. Nr. 304/2004, privind organizarea judiciară (art. 100); Lg. 51/1995, privind
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, etc.
3
I. Cozma – Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 134
4
C. Bulai - Op. cit., p. 621.
111
Interdicţiile şi decăderile pot decurge din hotărârea de condamnare
atunci când, pe lângă pedeapsa principală, s-a aplicat şi pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi.
Incapacităţile decurg din legi extrapenale de reglementare a unor
activităţi care pot prevedea că anumite funcţii sau activităţi pot fi îndeplinite
numai de persoane care se bucură de integritate morală, de o reputaţie
neştirbită1, ori că nu pot fi îndeplinite de persoane care au fost condamnate
pentru anumite infracţiuni2.
b) înlăturarea antecedentelor penale.
Prin reabilitarea antecedentelor penale sunt înlăturate astfel că nu
mai este luată în considerare condamnarea
c) producerea altor efecte juridice, ca de exemplu recunoaşterea
vechimii în muncă sau a drepturilor de pensionare.
Reabilitarea nu operează o „restitutia in integrum” (repunerea în
situaţia de dinainte de condamnare), ci priveşte doar viitorul fostului
condamnat, care nu va mai avea de suportat atâtea interdicţii, incapacităţi
sau decăderi care decurgeau din condamnare. Condamnarea pentru care s-a
obţinut reabilitarea nu mai este luată în seamă la stabilirea stării de recidivă.
Reabilitarea nu dă naştere obligaţiei de reintegrare în funcţia din care
infractorul a fost scos în urma condamnării după cum nu obligă la
rechemarea militarului condamnat în cadrele permanente ale armatei, ori la
redarea gradului militar pierdut. În urma reabilitării, fostul condamnat poate
ocupa, însă, o funcţie similară cu cea avută anterior sau chiar aceeaşi
funcţie, dacă postul respectiv este liber, ori poate fi rechemat în rândul
cadrelor armate şi poate obţine din nou gradul militar avut, dar acest lucru
nu ca efect al reabilitării, ci în baza legii care reglementează ocuparea
funcţiilor ori încadrarea în armată.
Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia
măsurii privind interzicerea de a se afla în anumite localităţi (art. 112, lit. d,
C.penal).
1
I. Cozma – Op. cit., p. 134
2
C. Bulai - Op. cit., p. 621.
112
b) reabilitarea are un caracter individual, deoarece priveşte tot
trecutul condamnatului , iar în cadrul unor condamnări succesive, produce
efecte cu privire la toate.
Acest caracter indivizibil al reabilitării se deduce din funcţia sa
principală, respectiv reintegrarea socială şi juridică a fostului condamnat. O
reabilitare parţială, numai pentru o condamnare sau pentru unele
condamnări suferite de condamnat, este lipsită de sens, deoarece reabilitarea
priveşte persoana condamnatului şi nu condamnările suferite de acesta.
c) reabilitarea poate fi obţinută pentru orice condamnare, deoarece
legea nu face distincţie între faptele grave sau mai puţin grave săvârşite de
cei care solicită reabilitarea, acest drept putând fi obţinut de orice infractor,
care îndeplineşte condiţiile legale1.
d)reabilitarea produce efecte numai pentru viitor şi nu pentru trecut.
5. Reabilitarea de drept
5.1. Noţiune
1
Decizia Tribunalului Suprem nr. 4630/1971, Culegere de decizii pe anul 1971, p. 176.
113
Reabilitarea de drept operează pentru fapte de o gravitate mai mică şi
anume cele sancţionate cu pedeapsa închisorii, muncă în folosul comunităţii
sau amendă sub forma zilelor amendă. Pedeapsa la care se referă textul de
lege este cea aplicată în instanţă şi nu cea executată, care ar putea fi redusă
ori comutată ca urmare a unei graţieri.
Reabilitarea de drept poate opera şi în cazul unor condamnări
succesive, dacă fiecare condamnare, în parte, îndeplineşte condiţiile legale1
b) condiţii privind persoana şi conduita condamnatului
Reabilitarea de drept este condiţionată de conduita bună a
condamnatului, care într-un interval de timp de trei ani nu trebuie să mai
comită infracţiuni. Dacă în această perioadă condamnatul mai săvârşeşte o
altă infracţiune, reabilitarea de drept nu mai poate opera;
c) condiţii privind termenul de reabilitare
Obţinerea reabilitării de drept este condiţionată de trecerea unui
termen de 3 ani de la executarea pedepsei sau de la stingerea acesteia.
Pentru cei condamnaţi la amendă (art. 136, alin. 2, C.penal), termenul de 3
ani se calculează de la data când amenda a fost achitată sau executarea ei s-a
stins în alt mod.
7. Reabilitarea judecătorească
7.1. Noţiune
1
Decizia penală a Tribunalului Judeţean Arad, nr.65/1971, Revista Română de Drept, nr.
7/1971, p. 143.
2
Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr.3475/1978, Revista Română de Drept, nr.
4/1875, p. 151.
3
Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr.2539/1982, Culegere de decizii, 1982, p. 260
116
Condiţiile cu privire la conduita condamnatului sau condiţiile de
fond ale reabilitării, sunt stipulate de art. 137, C.penal, care prevede patru
asemenea situaţii, respectiv:
− persoana condamnată să nu fi suferit o nouă condamnare în
interiorul termenului de reabilitare prevăzut de lege;
− persoana condamnată să îşi aibă asigurată existenţa prin muncă
sau prin alte mijloace oneste, ori să aibă vârsta de pensionare sau să fie
incapabil de muncă (art.137, lit. b, C.penal). Prin stipularea acestei condiţii
legiuitorul a stimulat încadrarea în muncă a condamnatului şi desfăşurarea
unor activităţi oneste pentru întreţinerea sa, fiind exclusă reabilitare acelora
care duc un mod de viaţă parazitar şi care nu-şi asigură existenţa prin muncă
cinstită. Legea nu limitează durata muncii şi nici felul muncii. Această
condiţie se consideră îndeplinită şi atunci când fostul condamnat este
pensionar ori când este incapabil de muncă şi se află în întreţinerea
membrilor de familie;
- persoana condamnată a avut o bună conduită în familie, în
societate, în orice altă împrejurare în care s-a aflat pe întreaga perioadă de
la executarea pedepsei şi până la soluţionarea cererii de reabilitare (art.137,
lit.c, C.penal). Această condiţie nu operează în situaţia în care fostul
condamnat a mai comis o nouă infracţiune în termenul de reabilitare, chiar
dacă pentru aceasta a intervenit amnistia, ori a fost sancţionat
contravenţional de către instanţa de judecată;
− persoana condamnată a achitat în întregime cheltuielile de
judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, în afară de
cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri, sau când instanţa
constată că cel condamnat nu şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile
privitoare la obligaţiile civile din hotărârea de condamnare (art. 137, lit. d,
C.penal). Dacă această condiţie nu este îndeplinită, iar instanţa de judecată
constată că neîndeplinirea nu se datorează relei voinţe a condamnatului,
reabilitarea poate fi admisă. Atunci când condamnatul s-a sustras, cu bună
ştiinţă, de la plata despăgubirilor civile, această condiţie se consideră
neîndeplinită şi reabilitare nu mai operează.
118