CUPRINS

CUPRINS...............................................................................................................................

CAPITOLUL I. Introducere.................................................................................................
1.1. Motivatia alegerii temei............................................................................................
1.2. Obiectivele lucrarii...................................................................................................

CAPITOLUL II. Jocul – formă de activitate ludică în grădiniţă.......................................

2.1. Definirea conceptului despre joc.................................................................................
2.2. Jocul între realitate şi ficţiune......................................................................................
2.3. Jocul – activitatea fundamentală a copilului................................................................
2.4. Jocul – principala metodă şi procedeu instructiv - educativ utilizat în gradiniţă…….
2.5. Jocul – principala modalitate de învăţare

CAPITOLUL III. Jocul didactic – activitate fundamentală în grădiniţă………………….

3.1. Importanţa jocului didactic…………………………………………………………….
3.2. Clasificarea şi specificul jocurilor didactice…………………………………………..
3.3 Valenţe formative ale jocului didactic în învăţământul preşcolar……………………...

CAPITOLUL IV. Metodologia cercetării pe tema ”Valenţele formative ale jocului

didactic privind dezvoltarea proceselor cognitive ale preşcolarilor”
4.1. Scopul şi obiectivele cercetării………………………………………………………
4.2. Eşantionul de subiecţi………………………………………………………………..
4.3. Metodologia şi etapele cercetării……………………………………………………..
4.4. Analiza, prelucrarea şi interpretarea rezultatelor……………………………………..

CONCLUZII…………………………………………………………………………………
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………….
ANEXE……………………………………………………………………………………….

1
 CAPITOLUL II

Jocul – formă de activitate ludică in grădiniţă

2.1. Definirea conceptului despre joc

Jocul este o activitate umană conştientă şi are caracter universal, permanent şi
polivalent. Pornind de la polisemia cuvântului joc, ne dăm seama de importanţa acestuia în
viaţa omului: „joc de societate”, „joc de cuvinte”, „joc de şah”, „jocuri olimpice”, „joc de
cărţi”, „joc de scenă”, „a-şi pune viaţa în joc”, „jocul dragostei”, „jocul de-a şcoala”, etc.
Noţiunea de activitate ludică nu este sinonim cu jocul, ci cu categoria de activitate
instructiv – educativă, specifică învăţământului preşcolar, centrată pe promovarea spiritului
jocului. Componenta instructiv – educativă se realizează prin obiectivele urmărite sistematic,
iar componenta joc se realizează prin modul de desfăşurare, prin elemente surpriză, prin
elemente de mişcare şi relaxare, prin participarea tuturor copiilor în ritmul propriu.
În grădiniţă, activităţile ludice se realizează prin:

 Activităţi la alegerea copiilor;

 Activităţi de învăţare dirijată;
 Alte tipuri de activităţi (de după-masă)

Activităţile la alegerea copiilor, care sunt libere şi recreative, se realizează prin joc şi
prin activităţi ocupaţionale.
Jocul prin natura lui are următoarele valenţe formative:

 Dezvoltă spiritul de observaţie şi de investigaţie al copilului;

 Dezvoltă gândirea logică, creativă şi flexibilă;
 Cultivă imaginaţia;
 Dezvoltă memoria;
 Formează conduita morală.

Activităţile ocupaţionale se realizează la sugestia educatoarei sau din initiativa

copiilor. Prin astfel de jocuri copii se apropie de activităţile zilnice, practice. Se pot realiza pe
grupuri mici de copii, care sunt omogene şi permite tratarea diferenţiată a copiilor.

Activităţile de învăţare dirijată (comune sau obigatorii) au următoarele forme de

realizare:

2
  Joc simbolic – joc de manipulare, de imitare, de creaţie;
 Joc cu reguli;
 Jocuri distractive;
 Jocuri de mişcare;
 Jocuri libere.

În învăţământul preşcolar trebuie incluse şi activităţi complementare, activităţi de

după-amiază, care reprezintă odihnă activă şi exersarea anumitor capacităţi fiziologice.
Acestea se organizează după activităţile dirijate sub forma jocurilor distractive, a jocurilor de
mişcare, a audiţiilor şi vizionărilor, a jocurilor de dramatizare, etc. Aceste activităţi
completează, apofundează, consolidează cunoştinţele şi deprinderile dobândite, sau pregătesc
din punct de vedere psihologic următoarele activităţi dirijate.

Activităţile ludice din grădiniţă trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:

 Să fie şi să se îmbine în mod armonios;

 Să satisfacă necesităţile cognitive, afective şi de mişcare ale copiilor;
 Să stimuleze creativitatea acestora;
 Să contribuie la socializarea acestora;
 Să asigure independenţa copiilor;
 Să asigure integrarea copiilor în viitoarea activitate şcolară.

Pentru a înţelege întregul proces de formare a omului, trebuia să avem în vedere

predominanta uneia din cele trei activităţi principale desfăşurate de fiinţa umană: jocul,
învăţătura şi munca. Acestor trei activităţi le corespund si trei mari trepte evolutive care se
exprimă cronologic prin:

 Treapta preşcolară (3 – 7 ani);

 Treapta şcolarităţii (7 – 18, 19 ani);
 Treapta tinereţii (18, 19 – 21, 22 ani).
În viaţa de fiecare zi a copilului, jocul ocupă un rol important deoarece jucându-se
copilul îşi satisface nevoia de activitate, de a acţiona cu obiecte reale sau imaginare, de a se
transpune în diferite roluri şi situaţii care îl apropie de realitatea înconjurătoare.
„Ce este jocul şi de ce se joacă copiii?” – sunt întrebări pe care şi le-au pus oamenii de
ştiinţa cu mai bine de un secol în urmă. În acest sens literatura psihopedagogică dispune de
numeroase lucrări consacrate jocului.
„Prin joc copilul reuşeşte să cunoască lumea înconjurătoare şi să se integreze în
societate. Caracterul colectiv al jocului permite stabilirea de relaţii sociale între copii,

3
schimburi de cunoştinţe, trăirea unor game bogate de stări afective, dezvoltarea stăpânirii de
sine şi a curajului, a iniţiativei şi a supunerii”.1
Jocul, departe de a fi simpla acţiune gratuită, distractivă, recreativă, menită să
consume excesul energetic, caracterizând biologia infantilă, reprezintă în esenţă o treabă cât
se poate de serioasă. Psihologii au stabilit că jocul scoate la suprafaţă aptitudini şi vocaţii.
Alte lucrări subliniază contribuţia jocului la stimularea şi dezvoltarea capacităţilor
cognitive ale preşcolarului, îndeosebi ale creativităţii gândirii lui, la educarea însuşirilor de
personalitate ale acestuia şi la înfăptuirea obiectivelor de cunoaştere ale procesului de predare
– învăţare.
Prin joc, preşcolarul îşi imaginează întreg potenţialul psihic, îşi cultivă iniţiativa,
inventivitatea, flexibilitatea gândirii, îşi dezvoltă spiritul de cooperare, de echipă.
Ioan Cerghiţ relevă că prin el „copilul imaginează, rejoacă o lume reală în scopul de a
cunoaşte mai bine, de a-şi lărgi orizontul de cunoaştere, de a-şi forma anumite deprinderi”.2
Intr-o accepţie largă „Jocul este fenomen de structură” spune Jean Huivinga şi „are
anumite trăsături”:

 „jocul este libertate”;

 „jocul este viaţă obişnuită şi o ieşire din ea”
 „jocul te izolează de viaţă obişnuită în spaţiu şi timp”;
 „jocul creează ordine, este ordine”;
 „jocul creează o stare de excepţie, un secret prin suspendarea vieţii cotidiene”.

Din punct de vedere psihologic, jocul răspunde unor trebuinţe fireşti de activitate, de
dobândire a experienţei, de afirmare prin performanţe ale conduitei.
Jocul este esenţa şi raţiunea de a fi a copilăriei. Prin joc se aspiră la condiţia de adult.
Jocul socializează, umanizează. El are o însemnătate psihologică a individului „îl pregăteşte
pentru viitor, satisfăcând nevoi prezente.”3
Jocul este modul de existenţă al copilului, este lumea sa de ficţiune şi simbolul cu
profunde semnificaţii, pentru dezvoltarea lui. „Jocul este o instituţie a poporului de copii” 4
spune sugestiv şi subtil Jean Chateau. În joc şi prin joc se realizează cunoaşterea realităţii, se
exersează funcţiile psihomotorice şi socioafective, jocul este deci: agent al transmiterii
experienţei şi al socializării. Jocul are rolul de a bucura, destinde, delecta, de a crea confort
spiritual, de a compensa terapeutic tensiunile şi neliniştile individului.
„Copilul – spune marele pedagog elveţian Eduard Claparide – este o fiinţă a cărui
principală trebuinţă este jocul”. A devenit astăzi un fapt banal semnalarea rolului capital al

1 Ţârcovnici Victor , Pedagogie generală, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, p. 191

2 Cerghiţ Ioan, Metode de învăţământ”, Editura “Didactică şi Pedagogica”, Bucureşti, 1977, p. 166
3 Claparide Eduard , Psihologia copilului şi pedagogie experimentală, Editura “Didactică şi Pedagogică”,
Bucureşti, 1975,
4 Chateau Jean, Jocul şi psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, Editura “Didactică şi Pedagogica”,
Bucureşti, 1979,

4
jocului în dezvoltarea copilului şi chiar al adultului. Pentru copil aproape orice activitate este
joc. Tocmai prin joc el ghiceşte şi anticipă conduitele superioare. „La copil – scrie E.
Claparide – jocul este munca, este datoria, este idealul vieţii”.
Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi în
consecinţă, poate să acţioneze. Copilul este fiinţa care se joacă şi nimic altceva. A ne întreba
de ce se joacă copilul înseamnă a întreba de ce este copil. „Copilăria serveşte pentru joc şi
pentru imitare” spune tot Claparide. Sufletul şi inteligenţa devin mai mari prin joc. Un copil
care nu ştie să se joace este un copil care nu va şti să gândească.
Copilăria este aşadar ucenicia necesară vârstei mature şi are drept scop antrenarea prin
joc atât a funcţiilor fiziologice cât şi a celor psihice.
De ce se joacă copilul? Pentru a se amuza, pentru a obţine o plăcere? Nicidecum.
Toate acestea se întâmplă când copilul este foarte mic, deci când se vorbeşte de jocurile
copilului foarte mic sau de o activitate serioasă care nu are de-a face cu jocul. Adevăratul joc
este altceva – spune Jean Chateau în cartea sa „Copilul şi jocul”.
În primul rând el prezintă un caracter serios de care de obicei nu se ţine se seama în
suficienţă maximă. Copilul, mai ales, în primii ani, îi place să facă „pe nebunul”, „să se
amuze” dar el simte diferenţa între a face pe nebunul şi a se juca. „Jocul este serios, el are
reguli severe, presupune osteneală şi uneori chiar duce la istovire”. 5 Nu este simplu
amuzament ci mai mult. Mai ales în primii ani copilul ajunge să fie atât de absorbit de rolul
său încât pe moment se identifică cu personajul care-l joacă.
Jocul este forma de activitate cea mai accesibilă copiilor prin formele sale: de rol, de
construcţie, de mişcare, didactice, muzicale, etc. Prin combinarea diferitelor feluri de jocuri
copilul şi colectivul de copii vor fi puşi în relaţii complexe unii cu alţii, vor trăi unele emoţii.
În joc, se formează unele relaţii, se formează sentimente. Copiii învaţă prin joc să conducă şi
să se supună, învaţă să se împrietenească.
Copilul îşi are ca punct de plecare un obiect oarecare şi în „alchimia fanteziei” el îl
preface, îl transformă pe loc – afirmă D. B. Elconin. 6 Jocurile sunt diferite de la o clasă
socială la alta, de la popoarele libere la cele înrobite, de la copii crescătorilor de vite la cei al
altor clase sociale. Chiar unul şi acelaşi copil îşi schimbă subiectul jocului în funcţie de
condiţiile concrete în care se află vremelnic.
Jocul oglindeşte activitatea omului şi raporturile sociale între oameni. Prin joc copilul
învaţă să descifreze lumea reală, motiv pentru care R. Hellon apreciază jocul ca pe „o
activitate de preînvăţare”. Conţinutul principal al tuturor jocurilor este viaţa şi activitatea
socială a adultului, copilul fiind în primul rând o fiinţa eminamente socială.

5 Chateau Jean, Copilul şi jocul, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980,

6 D.B.Elconin, Psihologia jocului, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti,

5
2.2. Jocul între realitate şi ficţiune

Pe măsură ce copilul dobândeşte cunoştinţe mai variate şi mai largi, trăirea

imaginarului devine mai profundă. Concomitent apare însă fenomenul de dedublare, copilul
devine conştient de propria lui persoană şi de aceea a modelului pe care îl imită. „În
descrierea jocului la copil, psihologii au acordat atenţie şi au subliniat în mod deosebit
aportul imaginaţiei sau al fantaziei. Jocul este considerat manifestarea unei vivacităţi
deosebite, a lipsei de griji şi a unui înalt nivel de dezvoltare a imaginaţiei sau fanteziei. Faptul
nu trebuie să ne surprindă. Chiar nespecialişti, care observă jocurile copiilor preşcolari rămân
uimiţi înainte de toate de modul în care aceştia transformă obiectele folosite în joc!”7

W. Preyer scria că „o bucată de lemn, legată cu o sfoară, pe coajă de nucă, un

bolovan...obiecte fără valoare, capătă importanţă enormă datorită fanteziei vii a copilului care
transformă bucăţile de hârtie în ceşcuţe şi bărci, în animale şi oameni”.8
„Sursa jocului o reprezintă tendinţa de a realiza o idee atrăgătoare, de aici, derivă după
cum vom vedea înrudirea apropiată cu arta”, după cum spunea D.B. Elkonin.
Activitatea imaginaţiei, mai puternică şi mai amplă în jocurile copiilor se explică prin
dorinţa de a reprezenta ceva, de a interpreta ceva, de a interpreta un anumit rol. „Esenţa
jocului la copil constă în interpretarea unui anumit rol şi în crearea unei anumite situaţii”.9
Oricât s-ar apropia emoţional de rolul adultului, copilul se simte totuşi copil. El se
priveşte pe sine prin prisma rolului pe care şi l-a asumat, adică prin prisma adultului, se
compară emoţional cu adultul, descoperind că nu este încă adult. Conştiinţa faptului că este
copil se realizează prin joc, iar de aici apare un nou ţel – să devină adult şi să realizeze efectiv
funcţiile acestuia. „Fiind plăcută emoţional, îndeplinirea rolului exercită o influenţă
stimulativă asupra efectuării acţiunilor în care rolul îşi găseşte întruchiparea”, afirma Elkonin.
Există motive să credem că în îndeplinirea rolului, modelul de comportament conţinut
de rol devine totodată etalonul cu care copilul îşi compară comportamentul, îl supune
controlului. Conţinutul rolului se concentrează îndeosebi în jurul normelor ce privesc
raporturilor dintre oameni – conţinutul său principal fiind normele de comportament
practicate de adulţi – prin joc copilul trece parcă în universul evoluat al formelor superioare
de activitate umană, în lumea matură a regulilor ce dirijează inter-relaţiile umane. Normele
care stau la baza raporturilor umane devin, prin joc, izvorul dezvoltării morale a copilului.

7 D.B. Elkonin,Psihologia jocului, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980, p. 24

8W. Prezer, Dezvoltarea spirituală din prima copilărie, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1984, p.
51
9 J. Saltez, Studii de psihologie infantilă, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980, p. 317

6
 „Jocul este o şcoală a moralei, dar nu a moralei în planul reprezentărilor ci a unei
morale în acţiune”.10
Jocul are importanţă şi în formarea colectivului unit de copii, în formarea spiritului de
muncă, în corectarea unor abateri, a atitudinii pozitive faţă de muncă, în corectarea unor
abateri sesizate în comportamentul unor copii şi în alte multe privinţe. Toate aceste efecte
educative se sprijină pe un adevărat fundament, pe influenţa pe care jocul o exercită asupra
dezvoltării psihice a copilului, asupra modelării personalităţii lui.
Jocul este cea mai liberă formă de instruire, creează mai multe ocazii pentru
interacţiuni diferenţiate între toţi participanţii la procesul didactic decât strategiile
tradiţionale. Având în vedere factorul educaţional, care este strâns legat de situaţia ludică, în
cursul interacţiunii se pot manifesta mai desluşit diverse tipuri de comportament pozitive –
colegialitate, loialitate, deprinderea de a se împăca cu înfrângerea, respectarea regulilor de joc
– dar şi negative – supărare când el pierde, ridicularizarea echipei învinse. Acest fapt dă
educatoarei posibilitatea de a lua atitudine faţă de situaţia existentă. Poate să recompenseze
prin laude comportamentul corect întărindu-le prin acestea copiilor că s-au comportat în mod
adecvat.
În cazul jocului, influenţa educativă a educaţiei este mai eficientă decât în cazul altor
activităţi didactice. În învăţarea copiilor de vârstă mică, jocurile pot constitui strategia
dominantă.
Henri Wallon afirma că „jocul este activitatea proprie a copilului”, că de fapt „jocul se
confundă cu întreaga sa activitate atâta timp cât rămâne spontană şi nu i se impun obiectivele
de către disciplinele educative”11. După Ch. Buhler „jocul ar fi o etapă a evoluţiei totale a
copilului, descompusă la rândul ei în perioade succesive”. H. Wallon a denumit patru
categorii de jocuri prin asimilare cu ceea ce reprezintă jocul pentru adult.
Jocurile funcţionale – ce pot fi mişcări foarte simple, cum ar fi întinderea şi aducerea
la loc a braţelor sau a picioarelor, agitarea degetelor, atingerea şi balansarea obiectelor,
producerea zgomotelor şi a sunetelor.
Odată cu jocurile de ficţiune, de tipul jocului cu păpuşa sau călăritul unui băţ
asemuindu-l cu un cal, intervin o activitate cu o interpretare mai complexă şi mai apropiată de
anumite definiţii.
În jocurile de achiziţie, copilul este, după o expresie curentă, numai ochi si urechi:
priveşte, ascultă, se sileşte să perceapă şi să înţeleagă lucruri şi fiinţe, scene şi imagini,
povestiri, cântece, totul pare să îl absoarbă complet.

10 D.B. Elkonin, Psihologia jocului, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980, p. 318

11 H. Wallon, Evoluţia psihologică a copilului, Editura “Didactică si Pedagogică”, Bucureşti, 1975, p 45

7
 În jocurile de confecţionare, copilului îi place să adune, să combine obiectele, să le
modifice, să le transforme şi să creeze cu ele altele noi.
Îndată ce o activitate devine utilitară şi se subordonează cu un mijloc unui scop, ea îşi
pierde atracţia şi caracterul de joc. Multe jocuri urmăresc dificultatea prin ea însăşi. Temele
propuse de joc nu trebuie să aibă altă justificare decât jocul însuşi. S-a putut aplica jocului
definiţia dată de Kant artei „o finalitate fără scop”, o realizare care tinde să se realizeze numai
pe sine. Copilul repetă în jocuri impresiile pe care le trăieşte, imită. „Pentru cei mici, imitaţia
constituie regula jocului, singura regulă care este accesibilă atât timp cât nu pot depăşi
modelul concret, viu, pentru a ajunge la consemnul abstract”12 afirmă H. Wallon.
Înţelegerea lor nu este mai întâi decât o asimilare a fiinţei sale cu cei din jur cu fiinţa
sa, în care imitaţia joacă tocmai un mare rol. „Instrumentul acestei fuziuni, imitaţia prezintă o
ambivalenţă care explică anumite contraste şi din care jocul se alimentează. Ea nu este fără
însemnătate ci foarte selectivă la copil. Se fixează asupra persoanelor care au mai mult
prestigiu asupra copilului, cele care îi interesează sentimentele, care exercită o atracţie, în
care intră de obicei şi afecţiune” arată H. Wallon referitor la jocul prin imitaţie când se
transformă prin joc în aceste personaje.
Ficţiunea face parte, in mod firesc, din joc, deoarece se opune realităţii apăsătoare.
Dacă ia masa cu bucăţele de hârtie, ştie foarte bine, că deşi le numeşte „feluri de mâncare”,
ele rămân tot bucăţele de hârtie. Libera sa fantezie aplicată la lucruri şi credulitatea complică
uneori la adult, îl amuză. Copilul alternează mereu între ficţiune şi observaţie. În realitate,
dacă nu le confundă cum s-ar părea câteodată, nici nu disociază complet una de alta, în
prezenţa celeilalte. Le transpune mereu una în cealaltă.
„Observaţiile copilului nu sunt lipsite de ficţiune dar şi ficţiunile sale sunt saturate de
observaţie” spune H. Wallon în lucrarea sa „Evoluţia psihologică a copilului”.
Eduard Claparide arată că „Persoana care se joacă îşi dă seama de ficţiunea pe care o
creează sau se lasă înşelată de această ficţiune? Nici una, nici alta. Este foarte conştientă de
iluzia care o învăluie, dar i se supune de bună voie ”.

2.3. Jocul – activitatea fundamentală a copilului

Prin intermediul jocului se realizează nu numai cunoaşterea realităţii sociale ci şi
imitarea unor anumite tipuri de relaţii sociale dintre adulţi.
Pedagogii clasici de la Rabelae şi Rousseau au semnalat importanţa jocului infantil
fără să întreprindă un studiu riguros.
Primul studiu riguros asupra jocului a fost acela pe care psihologul Groos l-a numit
„Jocul animalelor” – 1886 şi apoi un studiu uman în 1899. în concepţia lui Gross jocul
12 H. Wallon, Evoluţia psihologică a copilului, Editura “Didactică si Pedagogică”, Bucureşti, 1975, p 54

8
copilului apare ca o activitate care prelungeşte „Jocul animal” punând accentul în primul rând
pe tendinţe şi trebuinţe, activitatea ludică fiind considerată ca expresie a diferitelor tendinţe.
Jocul era considerat un exerciţiu al tendinţelor ce pregăteşte copilul pentru viaţa serioasă.
Acesta neglija ceea ce este esenţial în jocul copilului, ce-l distinge de jocul micului animal
fiind cu totul de altă natură, mult mai nobilă.
Jocul exprimă deci dorinţa de pregătire, de măreţie, exprimă o forţă de propulsie
niciodată satisfăcută, un proiect de realizare mai deplină a unei persoane, prin autodepăşire
continuă. Într-un cuvânt, jocul copiilor noştri exprimă acel orgoliu uman.
Nu trebuie să vedem în jocul copiilor o simplă distracţie. Jocul nu este acelaşi lucru cu
plăcerea. A te juca înseamnă a te bucura, însă nu este vorba de o plăcere pe care o dă prăjitura
sau dulceaţa. Este vorba despre o „plăcere morală”. Orice joc presupune mai mult sau mai
puţin o reuşită.
Activitatea de joc se împacă foarte bine cu un anumit formalism sau ritualism. Scopul
propus este de obicei precizat de reguli. Acolo se află o activitate interesantă şi constituie o
problemă serioasă pentru că este un instrument de afirmare. Copilul nu are posibilitatea de a
se afirma în afara jocului. Jocul rămâne ataşat reuşitei prezente, succesului de moment. Prin
aceasta el asigură cu mai multă uşurinţă acea încredere în sine fără de care copilul nu poate să
se retragă şi să-i dispară orice elan.
În acest sens, Jean Chateau afirmă că „jocul este cel mai bun element de echilibru
psihic”. Jocul este înainte de toate o mărturie a elementului propriu speciei umane prin care
caută întotdeauna să se depăşească. Copilul îşi manifestă prin joc „o plăcere a noului” cu
ajutorul căruia îşi realizează exploatarea lumii şi a posibilităţilor pe care le are.
Jocurile încep sub forma unui joc elementar „să ne jucăm de-a…”.
Întâi copilul se imită pe sine însuşi „de-a dormitul”, apoi urmează reproducerea prin
care imită pe altcineva fiind la început o dedublare de sine şi creaţie în alte imagini, în atâtea
alte „euri”. La început confundă realul cu imaginarul; el crede că jucăriile de Anul Nou sunt
produse ale brăduţului din curte.
Jocurile de imitaţie pot fi un mijloc de a se exercita înţelegerea şi cunoaşterea imaginii
celuilalt, o armă contra egocentrismului favorizând dezvoltarea funcţiilor intelectuale de
bază, promiţând şcolarizarea la 7 ani. Evoluţia jocurilor de imitaţie ne arată că ele nu sunt
decât o ocazie de a manifesta anumite calităţi. Contează mai mult prin felul în care se imită
decât obiectul imitaţiei.
Jocurile cu reguli arbitrare sunt jocuri inventate de fiecare copil, extrem de variate: a
merge pe marginea unui zid, a unui trotuar. Aceste jocuri ne învaţă un lucru esenţial: copilului
îi plac regulile pentru că acestea îi permit să se afirme, oferindu-i un obstacol ce trebuie
învins.

9
 Studierea jocului se aşează în inima copilăriei în ceea ce posedă ea mai caracteristic.
Jocul lasă copilul la nivelul copilăriei. Dacă nu se joacă este extrem de nervos, iar dacă se
mulţumeşte numai să se joace, rămâne un copil şi nu ajunge la maturitate. Acest rezultat al
jocului nu trebuie să apară.
„Copilul râde. Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul.” – spune poetul Lucian Blaga în
poezia „Trei fete” unde a pătruns căutările spiritului uman şi a „găsit” jocul la toate vârstele.
Cunoscând această subtilă înţelegere a esenţei jocului putem sublinia faptul că jocul reflectă
umanitate pe care o dezvoltă ca o parte componentă a lumii.
Permanenţa relativă a spiritului de creaţie este atestată de către joc încă din vârstele
copilăriei, jocul generând multe activităţi superioare: asta, munca. Tendinţa spre joc a
preşcolarului este ceva esenţial naturii sale.
Prin joc se îmbogăţeşte sfera cognitivă, afectivă şi acţională vieţii lui psihice. Se
dezvoltă în continuare curiozitatea, se conturează interesele, se deschide (prin imitarea
rolurilor) accesul la activitatea productivă a adultului.
Jocul răspunde nevoii de libertate spirituală, de mişcare şi este cerinţa de evadare de
sub presiunea adultului. În joc, copilul se angajează pe măsură sa în acţiune, participă de bună
voie şi se manifestă stăpân pe situaţie.
În desfăşurarea jocurilor se realizează compensaţii psihice pentru copii. Au loc unele
substituţii pe care le acceptă între real şi ceea ce reprezintă imaginarul. Jocul este întotdeauna
autentic, captivant, o bucurie şi o plăcere reală, o angajare între lumea imaginară a energiilor
şi a încercării proprii.
Copiii, în situaţia de joc ating performanţe net superioare celor obţinute în afara
jocului, în condiţiile efectuării unor sarcini din obligaţie. Acţiunile jocului creează pentru
copil situaţii pe care el trebuie să le realizeze singur sau în colaborare cu colegii de echipă,
cum ar fi: disciplina, supunerea consimţită faţă de regulile jocului, spiritul de echipă,
spontaneitatea.
Jocul este un bun prilej pentru a cunoaşte copiii sub diferitele lor înfăţişări pentru că
îşi arată în mod spontan aptitudinile fizice şi înclinaţiile lor sufleteşti. Îmbinarea raţională a
jocului cu elemente de învăţare produc schimbări în natura şi în structura proceselor psihice.
Datorită acestor îmbinări subiectivismul şi fantezia copilului cedează locul percepţiilor de
mărime, culoare, formă, greutate se realizează prin joc mânuind diferite obiecte.
Tot pe calea jocului se precizează şi se diferenţiază reprezentările. Pentru a constitui
trebuie să-şi reprezinte imaginea respectivă, iar pentru a interpreta un rol trebui să-şi
reprezinte acţiunile oamenilor şi manifestările lor.
În jocurile cu subiecte îşi actualizează reprezentările şi le combină dezvoltându-şi
imaginaţia reproductivă şi creatoare. În condiţiile de joc, mai bine decât în alte condiţii se

10
realizează funcţiile memoriei: întipărirea, recunoaşterea, reproducerea ca şi operaţiile
gândirii: comparaţia, generalizarea, clasificarea.
Copilul în timp ce acţionează în joc percepe, memorează, gândeşte. Descoperă noi
lucruri iar pe cele cunoscute caută să le explice încât pe lângă mişcare şi bucurie mai
intervine şi un efort de gândire. Este faza prin care procesele de cunoaştere ale copilului se
dezvoltă pe baza acţiunilor extreme desfăşurate sub forma specifică jocului.
În cadrul jocului colectiv are loc comunicarea verbală între copii, care dezvoltă
limbajul, îmbogăţeşte vocabularul iar sistemul verbal se intensifică. Limbajul devine un
instrument de exprimare şi de comunicare a impresiilor trăite, a emoţiilor, a dorinţelor. Tot
prin joc, copilul îşi dezvoltă emoţiile, trăsăturile social-morale şi de caracter.
Emoţiile şi sentimentele devin mai bogate în conţinut. Cele de prietenie sunt mai
accentuate decât cele de agresivitate. Relaţiile de ostilitate cedează locul celor de cooperare şi
competiţie. Jucându-se, copilul este în stare să obţină performanţe pe care alte activităţi
exteriore jocului nu sunt în stare să le atingă. Îşi fixează în continuare un scop, depune
eforturi voluntare în vederea realizării lui şi depăşeşte obstacolele ivite în cale.
Jocul este un mijloc de însuşire activă a cunoştinţelor devenind activitatea principală
ce stimulează şi întreţine cele mai importante modificări ale psihicului în cadrul căruia se
dezvoltă procesele psihice şi pregătesc trecerea copilului pe o treaptă superioară de
dezvoltare.
Vârsta preşcolară reprezintă un moment important de evoluţie psihică în care jocul
capătă caracteristici noi ce-i apropie de alte feluri de activitate.
Trece de la jocul individual, de la ponderea aspectelor izolate de viaţă cu jocul cu
subiecte ce implică relaţii complexe între copii dovedind că au ajuns la un stadiu mai
dezvoltat al imaginaţiei. Apare imaginaţia creatoare. Pe măsură ce dobândeşte cunoştinţe
variate poate face diferenţierea între imaginar şi real, creşte mai profund imaginarul. Faptul
că jocul are scop, subiect, roluri, reguli, copilul înainte de a începe jocul le fixează şi acestea
influenţează creaţia mintală a copilului.
Scopul – determină înţelegerea între copii a elaborării şi respectării unui plan al
jocului.
Subiectul – reflectă aspecte diverse şi variate ale realităţii înconjurătoare. Copilul
introduce în joc momente din viaţa ce le-a trăit. Imaginile lui creatoare se dezvoltă în raport
cu vârsta şi contactul cu mediul înconjurător.
Rolul – oglindeşte în joc o conduită umană pentru copil. Împărţirea rolurilor pentru ei
constituie o mare importanţă, pentru că este un model pe care copilul în reproduce în joc.
Regulile jocului – reglementează conduita copilului, relaţiile dintre ei şi scopul
propus. Cel ce nu respectă regulile jocului, poate fi scos din joc. Copiii trebuie să se supună
în mod conştient. Se întâlnesc atitudini de protest faţă de orice abatere de la regulile de

11
comportare civilizată în joc. Încep să se înfiripe în joc elemente ale conştiinţei de sine. Astfel,
stadiul de dezvoltare creşte şi copilul începe să facă distincţie între joc şi celelalte forme de
activitate. Saltul calitativ se produce în evoluţia proceselor cognitive când este capabil să
efectueze operaţii în plan mintal. Se pregăteşte motivaţia acţiunilor următoare.
Spre sfârşitul perioadei preşcolare se resimte o puternică atracţie spre şcoală. Faptul
acesta constituie un indiciu al maturizării psihologice în sensul capacităţii de a desfăşura o
nouă formă de activitate – învăţătura sistematică – problemă psihopedagogică de care trebuie
să se ţină seama în întreaga acţiune de instruire şi educare a copiilor preşcolari.
Dezvoltarea psihofizică armonioasă şi social morală ca premise ale autoformării şi ale
integrării depline în sistemul cerinţelor societăţii sunt urmare directă a jocului. Fără joc viaţa
copilului este lipsită de sens şi perspectivă. Întreaga formare a preşcolarilor depinde de „cât”
şi „cum” se joacă ei la grădiniţă, în familie, în grupurile de copii alcătuite spontan.
Jocul este consecinţa unei anumite dezvoltări. Ca să poată practica jocurile specifice
vârstei copilul, trebuie să dispună de anumite cunoştinţe, priceperi, deprinderi elementare
realizate empiric în familie şi ştiinţific în grădiniţă.
În perioada primei copilării se dezvoltă intens jocul de manipulare sub influenţa
trebuinţei interne de a acţiona asupra lumii şi a o schimba. Este o activitate încărcată de
disponibilităţi psiho-afective imaginative ce ocupă o mare parte a zilei. „Jocul este o expresie
a activităţii efectuate spontan, din plăcere, încărcată de satisfacţii” – spune Ursula Şchiopu în
„Psihologia vârstelor”.
La 18 lunci copilul poate deveni în joc avion, maşină, tren, uneori pisică, robot.
La 2 ani copilul se joacă cam 90% din timp. Jocurile permit combinarea, obsevarea,
alergare. Evenimentele se revarsă în joc.
Jocul copiilor mici este întâi singular, simplu, spontan. Treptat se centrează de pe
obiect mutându-se pe subiectele acţiunilor umane. Apar noi tipuri de joc: de-a familia, de-a
doctorul, etc.
Schematic, abia spre 3 ani am putea vorbi de un debut al jocurilor colective cu roluri.
În acestea, simbolistica ludică este amplă şi coerentă iar acţiunea tinde să cuprindă mai multe
persoane. Jocul impune forme de conduite noi şi, fireşte atitudini. Acum imaginaţia este în
mare progres.
La 3 ani copilul se joacă şi construieşte şi pe verticală şi pe orizontală iar conduita
depinde de starea sănătăţii, de caracteristicile afectivităţii.
Activitatea de joc, rămâne de departe cea mai contribuantă în formarea personalităţii.
„Jocul se consideră ca o activitate fizică mintală gratuită ce se realizează doar datorită plăcerii
ce o provoacă” spune Chateau J.
În acest fel, copilul devine în joc medic, telefonist, constructor, soră.
La 4 ani copilul nu mai este izolat, se joacă mai bine cu copiii mai mari sau mai mici.

12
 La 5 ani jocul cu subiect şi rol atinge un foarte important nivel de dezvoltare. Apar
acordurile şi proiectele de joc. Jucăria este un stimulent al jocului iar jocul propriu-zis este o
stare psihologică. Jocul reflectă viaţa socială. Atunci când imită nu urmează pasiv modelul
jocului. Jocul său nu e urmat exclusiv de model.
„Particularitatea esenţială a jocului e ficţiunea”.
Până în prezent se menţine părerea că „imaginaţia copilului e mai bogată decât a
adultului. Copilăria este acea epocă în care fantazia e foarte dezvoltată”.
Jocul ca formă de activitate prilejuieşte resurse nebănuite de afirmare a copilului.
Activitatea de cunoaştere, de asimilare a experienţei de viaţă socială se realizează în cea mai
mare măsură într-o atmosferă de joc. Jocul copilului este un mijloc de afirmare, este un
mijloc de dezvoltare a proceselor de autodepăşire.

2.4. Jocul – principala metodă şi procedeu instructiv – educativ

utilizat în grădiniţă
În procesul de învăţământ educatoarea şi preşcolarii acţionează prin intermediul unor
metode de predare, respectiv învăţare. Metodele constituie instrumente de prim rang în mâna
educatoarei; de cunoaştere şi utilizarea unor metode adecvate şi avansate depinde însăşi
eficienţa muncii noastre. Fiind cel mai intim legată de activitatea noastră, metodologia
reprezintă terenul pe care se poate afirma cel mai uşor creativitatea didactică.
În semnificaţie originară, cuvântul „metodă” derivat etimologic din grecescul
„methodos” (odos = cale, drum; metha = spre, către) înseamnă „drum spre”, „cale…de
urmat” în vederea atingerii unui scop determinat sau un mod de căutare, descoperire…a
adevărului; drum ce conduce la cunoaşterea realităţii.
„Prin corelaţie, metoda se defineşte ca fiind o cale eficientă de organizare şi conducere
a învăţării, un mod comun de a proceda care reuneşte într-un tot familiar eforturile
educatoarei şi copiilor”13. Metoda jocurilor sau învăţarea prin joc este o metodă de simulare,
bazată pe acţiunea fictivă alături de metoda dramatizării şi învăţarea pe simulatoare.
Jocul este folosit în învăţarea pe arii de stimulare ca metodă cu un impact
considerabil. La baza metodelor de simulare stă analogia sprijinită pe analiza riguroasă a
faptelor. În ceea ce priveşte noţiunea de joc, acesta poate fi caracterizat drept „spontaneitate
originală”14, „ca o acţiune urmărită prin ea însăşi, fără utilitate imediată, generatoare de
distracţie şi reconfortare, de sentimente de plăcere şi bucurie”15.
Anumite întrebări generează o perspectivă cu totul interesantă asupra jocului:

13 Cerghiţ Ioan, Prelegeri pedagogice Editura „Polirom”, p.63

14 E. Gesller, Mijloace de educaţie, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1977, p. 195
15 Cerghiţ Ioan, Prelegeri pedagogice Editura „Polirom”, p.67

13
  Privind problema jocului dintr-o perspectivă pedagogică mai largă, oare nu cumva
însăşi organizarea învăţării ar putea lua forma unor acţiuni cu caracter de joc?
 Cât anume din activitatea didactică poate fi dominată de joc?
 Ce consecinţe anume pot avea asemenea acţiuni de învăţare asupra jocului?
Astfel, cercetările în domeniu au constatat că se determină un transfer de energie
dinspre jocul propriu-zis spre activitatea de învăţare, acţiunea distractivă se transformă într-
un important factor de exersare (de antrenament, de însuşire a unor metode comportamentale
de exemplu) fără ca cel care se joacă să fi avut această intenţie.16
După conţinutul şi obiectivele urmărite jocurile pot fi clasificate în:
 jocuri senzoriale – vizual motorii, tactile, auditive;
 jocuri de observare a naturii;
 jocuri de dezvoltare a vorbirii;
 jocuri de asociere de idei şi de raţionament;
 jocuri matematice;
 jocuri de construcţii tehnice;
 jocuri muzicale;
 jocuri de orientare;
 jocuri de sensibilizare (de deschidere, pregătirea preşcolarilor pentru
înţelegerea unor noţiuni);
 jocuri aplicative;
 jocuri de creaţie;
 jocuri de fantezie;
 jocuri de memorie;
 jocuri simbolice;
 jocuri de îndemânare (de exerciţii simple, de mişcare etc.).
După materialul folosit în:
 jocuri cu materiale;
 jocuri fără materiale;
 jocuri orale;
 jocuri cu întrebări („Cine ştie câştigă”);
 jocuri ghicitori;
 jocuri de cuvinte încrucişate etc.
În ceea ce priveşte rolurile se simulare, în esenţă aici este vorba de simularea unei
situaţii care determină participanţii să interpreteze anumite roluri sau ansambluri de
comportamente uneori foarte bine precizate, alteori mai confuze, şi în aceste condiţii să
ajungă la realizarea obiectivelor prestabilite.
Interpretarea de roluri obligă participanţii la creativitate, îi obligă să intre într-o reţea
de relaţii interpersonale, de reciprocitate.
„Metoda jocurilor valorifică avantajele dinamicii în grup, interdependenţele şi spiritul
de cooperare, participarea efectivă şi totală la joc, angajează copiii timizi, cât şi pe cei slabi,

16 E. Plonchard, Mijloace de educaţie, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, p. 131

14
stimulează curentul de influenţe reciproce.”17 Acest lucru duce la creşterea gradului de
coeziune în colectivul clasei, precum şi la întărirea unor calităţi morale (răbdarea şi
tenacitatea, respect pentru alţii, stăpânirea de sine, cinstea, autocontrolul) şi la dobândirea
unor comportamente legate de îndeplinirea unor viitoare funcţii sau responsabilităţi socio-
profesionale.
În sens mai larg, cultivă activismul, spiritul critic, aptitudinea de a face faţă unor
situaţii conflictuale, iniţiativă, spiritul de răspundere.
Educatoarei i se cere să dea dovadă de multă abilitate în dirijarea activităţii. Ea joacă
aici numai rol de coordonator: alege subiectul care devine pretextul jocului, delimitează aria
de probleme în cadrul căreia se va desfăşura jocul.
Jocul reprezintă o formă de activitate preferată şi adecvată specificului activităţilor
realizate în grădiniţă dar şi principala metodă de instruire şi educaţie utilizată în activităţile cu
copiii preşcolari. Jocul satisface în cea mai mare măsură trebuinţele de manifestare şi de
exprimare a copilului. Valoarea activităţilor de joc este apreciată după capacitatea acestora de
a-l ajuta pe copil să se integreze în mediul natural şi social şi pentru a înţelege lumea
înconjurătoare.
Experienţa acţională pe care o dobândeşte copilul jucându-se se reflectă asupra
dezvoltării sale psihice prin:
 dobândirea unor însuşiri sociale: să intre cu uşurinţă în relaţie cu ceilalţi, să
fie tolerant, îngăduitor, milos, înţelegător, ceea ce înseamnă să-şi optimizeze capacitatea de
adaptare la mediul social;
 activitatea şi optimizarea potenţialului intelectual: a observa, a descoperi, a
analiza, a înţelege, a numi, a exprima, toate acestea reprezentând dimensiuni esenţiale ale
inteligenţei;
 activarea şi optimizarea potenţialului fizic: să apuce, să apropie, să sară, să se
caţere, să arunce, să prindă, mişcări şi acţiuni prin intermediul cărora se vor dezvolta toţi
muşchii mari şi se va întări simţul echilibrului psiho-fizic.
Activitatea de joc este extrem de solicitantă pentru copil în ciuda aparenţei pe care o
creează, adică aceea de a fi relaxantă, lejeră.
Trebuie să ştim cât trebuie să-l solicităm pe copil prin joc şi în ce fel, conferind jocul
într-o veritabilă situaţie de învăţare.
Pentru realizarea unui asemenea scop este util de evidenţiat că jocurile pot fi integrate
în mai multe categorii după funcţiunile didactice îndeplinite:
Jocul funcţional în cadrul căruia copiii sunt aduşi în situaţia de a explora
caracteristicile şi proprietăţile anumitor obiecte şi materiale din mediul lor de existenţă.
Jocul de construcţie prin intermediul căruia copiii explorează diverse materiale cu
ajutorul cărora vor construi diferite obiecte. Ei vor avea astfel posibilitatea să compare unele
17 Cerhiţ Ioan Prelegeri pedagogice, Editura „Polirom”, p. 90

15
materiale: hârtie, lemn, cauciuc, plastic. Vor observa, de asemenea, diferitele forme ale
obiectelor: cubice, cilindrice, sferice (chiar dacă nu le pot încă numi) şi vor constata diferitele
lor însuşiri: aspre, dure, lucioase, moi.
Jocul cu reguli – în cadrul cărora copiii învaţă să se supună unor norme, prescripţii,
care sunt mai presus decât propriile lor dorinţe.
Prin astfel de forme de joc, ei află că nerespectarea regulilor este condiţionată cel mai
adesea prin excluderea din joc atunci când prescripţiile sunt încălcate. Copiii învaţă în felul
acesta să-şi elaboreze comportamentul social de tip normativ, ceea ce va facilita procesul
integrării lor în mediul organizaţional.
Interpretarea de roluri – prin intermediul cărora copilul învaţă să-şi asume diferite
roluri sociale pe care, mai întâi le imită. Jocurile „De-a mama şi de-a tata”, „De-a
constructorul”, „De-a doctorul”, „De-a şcoala” sunt ocazii de a arăta modul în care ei percep
împărţirea sarcinilor sociale şi îndeplinirea lor.
În activităţile instructiv-educative organizate în grădiniţe folosim oricare dintre
formele de joc prezentate mai sus ori combinaţii între acestea prin adaptarea lor strategică la
scopuri fixate cu multă claritate de educatoare.
La vârsta preşcolară un asemenea scop e relativ uşor de atins având în vedere nevoia
de mişcare a copilului şi trebuinţele lui acţionale care sunt native şi nu necesită stimulări
suplimentare.
Copiii mici sunt foarte ocupaţi să crească mari. Jocul de rol le oferă un prilej special
de a explora diferite roluri, adesea roluri de adulţi sau oameni care sunt importanţi în viaţa
lor. În cadrul jocurilor de creaţie copiii îşi dezvoltă treptat gândirea, imaginaţia precum şi
îndemânarea de a mânui diferite materiale şi instrumente: foarfeci, creioane, pensulă etc. în
jocurile de creaţie, subiectul este preluat de copil gata construit. Jocul de creaţie are ca
subiect impresiile şi chiar mai mult reprezentările obţinute de copii din mediul ambiant.
Analizând evoluţia subiectului în jocul preşcolarilor de diferite vârste sau nivele de
dezvoltare ne vom referi la mai multe aspecte.
Interesează din acest punct de vedere ce anume reflectă din realitate, ce legături există
între aspectele reflectate. Aceste legături condiţionează lărgimea, bogăţia, complexitatea
jocului.
În jocurile copiilor de 3-4 ani se vor evidenţia impresiile cele mai puternice din viaţa
cotidiană.
Mediul apropiat, viaţa de familie şi eventual din grădiniţă constituie principala sursă a
subiectelor alese de copii. Copiii se joacă de-a mama, de-a tata, de-a plimbarea, de-a
grădiniţa.
La această vârstă, subiectul prezintă în genere acţiuni între care lipseşte legătura
firească, deci are un aspect neînchegat şi este restrâns ca arii de reflectare a realităţii. Jocul

16
are un caracter imitativ evident, intervenţia copiilor fiind redusă. Treptat, ca urmare a
dezvoltării generale a copilului, subiectul jocului se îmbunătăţeşte, devine mai închegat,
reflectând aspecte mai diverse şi mai variate a realităţii înconjurătoare.
Copilul de 6-7 ani reflectă şi transpune în joc nu numai acţiuni şi evenimente
percepute direct sau trăite, el începe să încorporeze în momentele jocului, acţiuni din viaţă
cunoscute pe căi indirecte, auzite din relatările celorlalţi, din basme, povestiri.
Alături de învăţarea prin joc, metoda dramatizării, ca tip specific de simulare se
bazează pe utilizarea mijloacelor şi procedeelor artei dramatice.
Jocurile intelectuale le plac foarte mult copiilor la fel ca şi cele motrice, psihice
(intelectuale şi afective).
Jocurile intelectuale se bazează pe comparaţie şi recunoaştere (loto, domino), pe
asociaţie prin asonanţă (rime, date), pe raţionamente (şah) gândire sau inventivitate (enigme,
ghicitori, rebusuri), pe imaginaţie creatoare – născocirea poveştilor, a desenelor.
Altă categorie de jocuri sunt jocurile care exersează unele funcţii speciale.
Jocuri de luptă cum ar fi lupte corporale şi lupte spirituale (întreceri, discuţii).
În cadrul jocurilor de vânătoare există mai întâi jocuri de urmărire (de-a v-aţi
ascunselea) apoi cele care amintesc mai îndeaproape de viaţa reală: descoperirea cuiburilor,
alergarea după muşte sau fluturi, culesul fructelor sau florilor.
Putem introduce aici instinctul de a culege, de a aduna, manifestat de copii prin jocul
cu colecţiile: colecţii de timbre, de insecte. Simplul fapt de a umple un gol într-un album de
timbre constituie o plăcere.
Jocurile sociale includ plimbările în comun, organizarea tabelelor, a micilor societăţi
de copii.
Dacă dorim să se joace copiii trebuie să le oferim mijloace necesare, adică în primul
rând spaţii libere unde să se poată zbengui, unde să găsească cele trebuitoare le elaborarea
jocurilor – nisip, apă, jucării şi altele.
Catherine Garvey (1977) enumeră criteriile pe care cei mai mulţi analişti le folosesc
pentru a defini jocul:
 jocul este plăcut şi produce plăcerea;
 jocul nu are scopuri extrinseci, motivaţiile copilului sunt subiective şi nu
servesc nici unui scop practic;
 jocul este spontan şi voluntar, mai ales în mod liber de către jucător;
 jocul implică o angajare activă din partea jucătorului.
Dacă, asemenea lui Catherine Garvey, cei mai mulţi analişti insistă că jocul este o
activitate voluntară, spontană, nu are ţel în lumea real-concretă, o aceeaşi apropiere se
realizează atunci când sunt abordate funcţiile jocului. Psihologii, indiferent de şcoala sau
orientarea căreia îi aparţin, sunt aproape unanimi în a admite că jocul aduce contribuţii
importante la dezvoltarea copilului.
Acestea au în vedere următoarele aspecte:

17
 Jocul este un vehicul al stimulării cognitive. Prin intermediul activităţii ludice, copiii
fac descoperiri senzo-motorii privind mărimile şi formele, noţiunile de „jos” şi „sus”, „tare”
şi „moale” etc. Ei mânuiesc, manipulează, identifică, ordonează, structurează şi măsoară.
Înălţând şi dărâmând, se familiarizează cu proprietăţile lucrurilor şi dobândesc
cunoştinţe despre greutate, înălţime, volum şi textură. Exersându-şi percepţia, abilitatea de a
reacţiona şi abilitatea gândirii, copilul acumulează experienţă directă. Aceasta, consideră
Scheurb (1986) şi Mussen, Conger, Kagan şi Houston (1990) este extrem de important într-o
cultură în care indivizii au, mai degrabă experienţe indirecte ale lumii, prin intermediul
cuvintelor care descriu lucruri, sau prin intermediul imaginilor care oferă informaţii despre
natura obiectelor. Esenţială pentru copil, în joc, este natura primară a experienţei, nu doar
pentru că îi furnizează impresii imediate, ci si pentru că îi conferă feed-back-ul şi îi determină
progresul în învăţarea independentă.
Jocul îi pregăteşte pe copii pentru viaţă, dar de o manieră specifică. Jucându-se,
copiii se experimentează şi se exersează pe ei înşişi ca agenţi activi ai mediului şi nu doar ca
elemente reactive. În familie şi la grădiniţă copiii sunt frecvent chemaţi să acţioneze în
conformitate cu anumite seturi de modele, dar în lumea jocului ei pot fi cei care iau deciziile.
Jocul oferă copiilor oportunitatea de a exersa roluri ale adulţilor (proces cunoscut
sub numele de socializare anticipatorie). Copiii se pot juca „de-a şcoala”, „de-a spitalul”, „de-
a magazinul” interpretând roluri de profesori, infirmiere, vânzătoare, etc. jocurile sunt
mijloace efective prin care copiii învaţă să-şi adapteze acţiunile la acelea ale unui partener.
Jocul este un exerciţiu crucial pentru formarea şi dezvoltarea responsabilităţii
etice. În cadrul său, copilul practică nu doar comunicarea şi solidaritatea socială ci îşi
configurează totodată propriile sale valori de judecată cu privire la ce este bine şi ce este rău
într-un context social. El învăţă corecţia socială şi intervenţia nu doar de la adulţi care
„supervizează” ci mai degrabă de la colegii de joc in aceeaşi grupă de vârstă, aflaţi în aceeaşi
situaţie.
În activitatea ludică este, de asemenea exersată judecata estetică a copilului. El
învaţă să aprecieze lucrurile ca frumoase sau urâte, să opteze pentru anumite forme, culori şi
materiale.
Jocul stimulează fantezia, „conştiinţa imaginativă” şi un nume gen de percepţie a
ideilor. Este vorba în fond, despre creativitatea jocului. Ea priveşte aspecte foarte concrete şi
foarte practice. Copilul este stimulat, el are idei şi, nu în ultimul rând el este capabil să facă
legături intuitive între lucruri care pot fi translate în acţiuni care produc schimbări ale
lucrurilor. Prin intermediul jocului, un copil poate realiza care idei sunt ale sale şi, în acest
proces, poate lua cunoştinţă de propriul său potenţial inovativ şi îl poate experimenta.

18
 Pe de altă parte dat fiind că jocul face posibilă atât realitatea cât şi fantezia, el le
permite copiilor să se confrunte şi să-şi rezolve fricile lor cele mai profunde (de vrăjitorie, de
fantome, de animale sălbatice, etc.). prin intermediul episoadelor imaginare copiii se pot
înfrunta fără riscuri cu aceste creaturi şi pot să le domine.
Prin intermediul jocului, alături de nevoia de a se integra, copilul experimentează şi
nevoia de a-şi apăra şi de a-şi afirma individualitatea. Obligat de context să iasă din el
însuşi şi să se privească dintr-o altă perspectivă, copilul îşi construieşte un sens propriu al
identităţii, sens concretizat în imaginea de sine.
E. Cobb, în cartea sa „The ecology of imagination in chidhood” (1977) demonstrează
că oamenii de geniu ca Tolstoi, Ibsen, Kandisky, etc. consideră „simţul magic al copilăriei” ca
fiind principala sursă de inspiraţie pentru demersurile lor creative. Multe spirite autentic
creatoare şi novatoare susţin că jocul din perioada copilăriei a fost componentă decisivă a
formării şi evoluţiei lor ulterioare.
Prin intermediul cuvintelor, notelor muzicale, al desenelor sau reveriilor fantastice,
numeroşi artişti şi-au format încă din copilărie, deprinderea de a percepe obiectele şi situaţiile
într-o manieră unică, personală.
Nu trebuie să creăm însă falsa opinie că doar artiştii posedă imaginaţia sau
creativitatea. Toţi copiii în mod normal au, la rândul lor, un mare potenţial de fantazie şi joc.
Dar pentru a-şi valorifica această zestre, copilul trebuie să dispună de:
 timp pentru activitatea ludică;
 spaţiu de joc;
 oportunitatea de a repeta temele de joc (care, pentru educator, ca şi pentru
părinte, reprezintă o importantă sursă de informaţie cu privire la starea psihică a copilului,
relevând eventualele conflicte intrapsihice sau interrelaţionale);
 echipament pentru joc;
 aprobarea de a se juca şi confirmarea de către adult a faptului că jocul nu
este o experienţă lipsită de valoare sau o pierdere de vreme, ci o activitate importantă, demnă
de interes şi valorizată corespunzător.
Având în vedere ultimul aspect, fundamentul pentru punerea adecvată în valoare a
potenţialului creativ al copilului, nu ar trebui să pierdem din vedere că, în conformitate cu
teoria stadiilor psihosociale a lui Erik Erikson, perioadei preşcolare îi corespunde etapa când
asistăm la o extindere şi o îmbogăţire substanţială a repertoriului de abilităţi motorii şi
mentale ale copilului.
Acesta este şi motivul pentru care copiii au nevoie de oportunitatea deplină de a se
juca liber, de a experimenta intens noile achiziţii.

19
 Părinţii şi educatorii care nu stimulează şi nu susţin de o manieră pozitivă demersurile
ludice ale copilului, îi pot crea acestuia un sentiment de vinovăţie şi de intruziune în lumea
plină de miraje a oamenilor mari.
Scopul ultim al jocului practicat la vârsta preşcolarităţii este acela de a crea copilului
un sentiment de împlinire, de realizare, de dobândire a unor competenţe în organizarea şi
direcţionarea activităţii.
Repere importante cu privire la dimensiunile psiho-sociale ale jocului ne oferă şi
Muldred B. Parten care studiind copiii din instituţiile preşcolare a identificat şase tipuri de
joc, clasificate în funcţie de natura şi amploarea implicării sociale a copiilor.
Acestea ar fi:
 jocul de neimplicare (unocuppied play) – copiii îşi petrec timpul privindu-i
pe ceilalţi, plimbându-se în jurul lor sau angajându-se în activităţi fără scop bine determinat
(mutarea unui scaun, aranjarea hainelor proprii, plimbarea de ici-acolo a unor obiecte);
 jocul solitar (solitary play) – copiii se joacă singuri, recurg la diferite jucării,
dar nu fac un demers de a se apropia de ceilalţi copii sau de a vorbi cu aceştia;
 jocul pasiv (onlookerbehavior) – copiii îi privesc pe ceilalţi cum se joacă, în
mod ocazional le vorbesc sau le pun întrebări, dar nu se implică efectiv în activitatea ludică;
 jocul paralel (parallel play) – copiii se joacă independent în proximitatea
altor copii, dar nu cu aceştia. Chiar dacă se joacă alături şi cu jucării similare, ei nu
interacţionează;
 jocul asociativ (associative play) – copiii interacţionează unii cu alţii,
schimbă între ei jucării şi încearcă să influenţeze comportamentul celorlalţi. Cu toate acestea,
nu există o diviziune sau o integrare a activităţii ludice;
 jocul cooperativ (cooperative play) – copiii se angajează într-o formă
organizată de joc în care rolurile sunt clar repartizate. Membrii grupului de joacă pot coopera
în elaborarea anumitor proiecte, în dramatizarea anumitor situaţii sau în coordonarea acestora
(J. W. Van der Zander, 1985).
Studiu devenit clasic în domeniu a evidenţiat că acei copii care se situează în jurul
vârstei de 3 ani preferă jocul paralel (ei se joacă lângă ceilalţi copii, dar nu cu ei). Copiii mai
preferă jocul asociativ sau cooperativ (ei interacţionează cu ceilalţi, mai întâi de o manieră
dezorganizată, apoi tot mai structurat, angajându-se în activităţi coordonate şi ierarhizate).
Există o varietate de jocuri desfăşurate de preşcolari.
Urmărirea atentă a modului în care se joacă copilul ne poate furniza dare preţioase
care să ne edifice dacă un copil preferă jocul solitar deoarece este timid sau pentru că îi
lipsesc abilităţi de a se integra în jocul asociativ sau cooperativ.
O altă constatare este aceea că preşcolarilor le place jocul dramatic. Cele mai multe
teme pe care la inventează au la bază propria lor experienţă sau programele TV. Există

20
numeroase discuţii dacă tematica acestor jocuri ar trebui lăsată totalmente la voia lor. Un
exemplu îl reprezintă jocurile de război. Unii specialişti le consideră necesare că în acest fel
copiii s-ar elibera de agresivitate şi de tensiunea pe care aceasta o induce. Alţi autori
consideră că, dimpotrivă, acest gen de jocuri i-ar predispune pe copii la violenţă şi ar reduce
semnificativ empatia acestora cu suferinţa celorlalţi.
Dincolo de aceste consideraţii teoretice, concluzia care se desprinde în mod evident
este aceea că un părinte sau un educator poate argumenta capacitatea de joc copilului şi prin
această încurajare constantă, însoţită de o ghidare corespunzătoare, copilul poate obţine
beneficii reale. Cercetările au relevat, de-a lungul anilor, existenţa unei legături indubitabile
între joc şi prezenţa zâmbetului, râsului şi a altor expresii de bucurie.
Copiii care se joacă folosesc mai multe cuvinte şi un limbaj mult mai elaborat din
punct de vedere sintactic în raport cu cei care nu se joacă suficient. Să luăm în calcul doar
cuvintele şi expresiile la care un copil recurge atunci când se joacă „de-a zborul cu avionul”:
bilete de avion, tipuri de avioane, pilot, stewardesă, aterizare, decolare, centură de siguranţă,
nume de aeroporturi şi oraşe, etc. Concomitent, copilul care practică acest joc îşi dezvoltă un
simţ al ordinii, al secvenţialităţii şi al timpului. Avionul nu poate decola atâta timp cât nu a
fost alimentat cu combustibil, pilotul soseşte, pasagerii îşi pun centurile de siguranţă,
decolarea este aprobată, semnalul este dat. Timpul trece şi în acelaşi timp avionul aterizează
şi pasagerii părăsesc avionul. Se realizează în acest fel, o elaborare a spaţiului şi timpului
senzorial, în paralel cu elaborarea timpului şi spaţiului mintal.
Prin funcţiile jocului se numără şi aceea de a avea o dezvoltare fizică sănătoasă,
echilibrată copilului. A ajuta un copil să se simtă bine în corpul său înseamnă a-l sprijini, în
fond, să achiziţioneze o serie de abilităţi de bază, necesare întregii sale vieţi ulterioare.
Copilul care îşi ţine capul plecat, a cărui postură este nesănătoasă sau al cărui corp este rigid
ne transmite semnale despre o anumită nesiguranţă şi un cert inconfort interior. Copilul care
este hiperactiv şi care pune mâna pe orice apare în raza sa vizuală interiorizează, manifestă pe
această cale, o evidentă lipsă de autocontrol. Conştientizarea faptului că mâinile şi picioarele,
la fel ca şi faţa şi întregul corp, reflectă emoţiile şi sentimentele noastre îl poate ajuta pe copil
să înţeleagă şi să acţioneze adecvat la semnalele faciale şi corporale ale colegilor, părinţilor şi
educatorilor.
Propun câteva exerciţii care ar putea fi considerate probe ce nu au nevoie de
argumente suplimentare.

 Mişcarea „ca şi când” pentru:

21
Mâini – cereţi copilului să ilustreze prin gesturi toate acţiunile pe care le pot face mâinile:
 bate un cui;
 aruncă o minge;
 scoate apa din fântână cu găleata;
 întoarce un ceas;
 taie o prăjitură;
 opreşte traficul.
Picioare – la auzirea unei muzici adecvate, copiii trebuie:
 să meargă pe vârfuri – pentru echilibru;
 să meargă încet – şi trişti;
 să meargă repede – fericiţi.
Corp – se cere copilului să folosească întregul corp pentru a deveni:
 un fulg de zăpadă căzând;
 un copac unduindu-se în bătaia vântului;
 un nor mişcându-se pe cer;
 un peşte zbătându-se pe podea.

 Conştiinţă emoţională şi sensibilitate

Aceste exerciţii îl vor ajuta pe copil să-şi dezvolte percepţia emoţională şi
sensibilitatea, devenind conştienţi de propriile lor expresii faciale şi corporale. Este foarte
important să se exerseze aceste expresii, cerându-se copiilor ca, privindu-se în oglindă să-şi
compună: o faţă fericită, o faţă tristă, o faţă surprinsă, o faţă mânioasă.
De aceea pentru a verifica dacă pot să recunoască şi să interpreteze expresia altcuiva,
trebuie să le cerem: „Arata-mi ce figură ai avea dacă afară ar ploua şi nu ai mai putea ieşi la
joacă!” sau „Arată-mi ce figură ai face dacă prietenii ţi-ar strica jucăria favorită!”.
Ştiind că pentru copii mare înseamnă „puternic” şi mic înseamnă „slab”, vulnerabil şi
neputincios, propun jocul „mic ca o minge – mare ca un gigant”. Copiii se pot transforma
într-un gigant ridicându-se cât mai mult, tot mai mult, întinzându-se pe vârfuri, ridicându-şi
braţele şi făcând paşi foarte mari de-a lungul camerei, apoi se pot transforma într-o minge
mică răsturnându-se pe podea şi stând ghemuiţi şi silenţioşi. La sfârşitul exerciţiului le putem
transmite un mesaj edificator: mică ca o minge, mare ca un măr, înalt ca un munte, înalt ca un
copac.
Îmbogăţirea zestrei ludice a copilului ar trebui să fie un obiectiv primordial pentru
aceştia mai ales în condiţiile în care cercetările psihologice şi pedagogice demonstrează că

22
fantezia îi poate ajuta pe preşcolari să facă cu succes tranziţia către şcoală, să fie pregătiţi şi
disponibili pentru o învăţare eficientă şi plină de succes.

2.5. Jocul – principala modalitate de învăţare

Fiecare slujitor al şcolii ştie că în educaţie cu orice categorie ar lucra, nu se poate trece
peste crearea şi menţinerea în permanenţă a climatului psihologic cel mai favorabil cerut de
situaţia educaţională concretă.
Jocul este climatul psihologic cel mai favorabil copilului preşcolar pentru a se forma
armonios.
A ţine seama de climatul de joc înseamnă a avea în vedere, în primul rând mediul
specific în care se complace copilul, lumea pe care şi-o creează singur, modul său specific de
viaţă în care imaginarul, fictivul supune la experiment şi la control foarte riguros realitatea în
care irealul se confundă permanent cu realul.
„Refugierea” într-o lume imaginară este o realitate obiectiva, pe care toţi teoreticienii
de prestigiu ai jocului o explică prin nevoia de a pune în perfect acord dorinţele cu posibilităţi
personale.
„După cum apele tumultoase ale unui torent neputând învinge un obstacol îşi croiesc
drum lăuntric – spune E. Claparide – tot aşa curentul impulsurilor, dorinţelor, intereselor care
alcătuiesc eul nostru, caută o ieşire în ficţiune, în joc, atunci când realitatea nu-i oferă căi
suficiente de manifestare.”18
Cercetând fenomenul ludic, J. Piaget ajunge la concluzia că, obligat să se adapteze
lumii sociale celor mari ale cărei interese şi reguli îi rămân exterioare şi unei lumi fizice pe
care deocamdată o înţelege prost, copilul îşi creează un „sector de activitate” a cărei
motivaţie nu este „adaptarea la real” la lumea specifică oamenilor mari ci dimpotrivă
„asimilarea realului la eul său, fără constrângeri sau sancţiuni”19.
Acest sector de activitate în care copilul se simte în deplinătatea puterilor sale, nu este
altceva decât jocul, cea mai izbutită modalitate de rezolvare a echilibrului afectiv şi
intelectual al eul-ui în confruntarea acestuia cu mediul. J. Bruner are şi el aceeaşi concepţie
despre joc, considerând că „atitudinea de joc” sau „spiritul de joc” exercită influenţă
favorabilă asupra necesităţii copilului la mediu, îi formează acestuia o atitudine realistă faţă
de tot ceea ce îl înconjoară şi îi dezvoltă forţele creative, îi facilitează dezvoltarea intrinsecă.
Şcoala contemporană trebuie să pună accent pe dezvoltarea individuală, creatoare a
gândirii şi totodată a sferei emoţionale şi motivaţionale a copilului.

18Eduard Claparide, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Editura “Didactică şi Pedagogică”,

Bucureşti, 1975, p. 73
19 J. Piaget, Psihologia copilului, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980, p. 50

23
 „Necesitatea unei abordări umaniste în procesul didactic devine tot mai evidentă. Una
din strategiile care îndeplinesc cerinţele abordării umaniste este aceea a divertismentului,
permiţând celui care predă, să-şi realizeze simultan sarcinile didactice şi educative într-o
atmosferă lejeră şi atractivă.”20
În mod obişnuit jocurile şi activităţile distractive le asociem cu timpul liber destinat în
general odihnei. Motivul acestei asocieri este că aceste activităţi sunt libere, lipsite de
constrângeri şi plăcute. Ele insă pot îndeplini şi funcţii educative esenţiale. Divertismentul
motric solicită participanţilor schimbarea frecventă a locului şi aplicarea regulilor obligatorii
pentru acestea.
Jocul este o activitate distractivă încadrată în anumite reguli. În dicţionarul lui Gibbs
jocul a fost definit ca „o activitate efectuată de participanţi sau concurenţi care se străduiesc
să realizeze scopurile în limitele unor anumite reguli ”. Unii specialişti consideră că jocurile
se deosebesc de activitatea de divertisment prin aceea că ele se termină întotdeauna prin
victorie sau înfrângere.
Divertismentul este o activitate spontană şi voluntară care nu are alte scopuri decât
satisfacţia. Alături de muncă şi de învăţătură, divertismentul reprezintă al treilea aspect al
activităţii umane. El este forma principală de activitate a copiilor.
În jocuri, accentul nu este pus e eficacitate iar jucătorii trebuie să demonstreze
deprinderi de a face schimb de informaţii verbale. Referitor la joc, Henri Walton afirmă că
„jocul este activitatea proprie a copilului”, iar Teresa S. Piskoyub că: „Distrându-se, copiii nu
observă, ci învaţă”.
În cadrul activităţilor alese, educatoarea poate alege fără greutate jocul potrivit
copiilor si crea ea însăşi jocuri care sa permită acumularea cunoştinţelor, valorificarea lor
într-o atmosferă destinsă de divertisment. Copiii execută acţiuni în grup sau concursuri ceea
ce înseamnă că participantul la joc învaţă să execute acţiuni concrete.
Divertismentul facilitează în aceleaşi timp intrarea în viaţa socială, cunoaşterea
realităţii şi adaptarea ei la necesităţile proprii.
Divertismentul tematic este o activitate distractivă de interpretare a unor roluri şi,
pentru copii, realizarea rolului asumat înseamnă atingerea unui scop care produce satisfacţie.
Divertismentul constructiv constă în montarea unor obiecte pentru realizarea cărora
am desfăşurat cu copiii jocuri de creaţie prin conţinutul cărora contribuim la dezvoltarea
limbajului şi de aici la dezvoltarea unor trăsături pozitive de comportament, întrucât în joc
copilul se identifică cu adultul şi de astfel se transformă în rol de constructor, de şofer, de
medic, situaţie care are mare influenţă asupra formării încrederii în forţele proprii ce le permit
să-şi depăşească la un moment dat condiţia de copil şi să aspire să ajungă ca cei mari.

20 Teresa Liek Piskoyub, Jocuri şi activităţi distractive în învăţarea limbilor străine, Editura “Polirom”, Iaşi,
1997, p.12

24
 Acest fapt m-a determinat să-i încurajez să transpună în joc activităţile părinţilor,
munca adulţilor din mediul apropiat grădiniţei si familiei. În joc ei dovedesc independenţă şi
încredere în forţele proprii, mai ales că preşcolarii trebuie să expună oral situaţia în care s-au
transpus, motivând alegerea făcută, imaginându-şi ipostazele în care sunt. Jucându-se, ei
trebuie să colaboreze, în vederea regulilor impuse de joc, să comunice între ei şi cu
educatoarea, prilej de îmbogăţire a vocabularului, sa înveţe.
Jocul „De-a ştafeta” mi-a dat prilejul să constat posibilitatea de înţelegere şi
imaginaţie a fiecărui copil şi mai ales posibilitatea de a se stăpâni, parcurgând tot traseul,
fiind situaţii când, nerăbdători să răspundă, scurtează traseul.
Situaţii similare apar şi în: „Ce a greşit pietonul?”, „Cine ştie, câştigă!”, „Ghici ce am
schimbat?”, regulile jocului cerându-le să gândească, să nu greşească, să folosească propoziţii
corect structurate.
Îndeplinirea regulilor impuse de joc şi de conducător, contribuie la dezvoltarea
gândirii şi a imaginaţiei, formează şi dezvoltă limbajul.
În domeniul educaţiei, jocul a fost asociat cu libertatea de expresie, aşa cum rezultă
din doctrinele timpurii ale sec. XIX, cele elaborate de Rousseau, Frobel sau Pestalozzi.
În psihologie, noţiunea de joc şi-a făcut intrarea cu scrierile lui Herbert Spencer care a
preluat conceptul lui Schiller că o asemenea expresie liberă este determinată de surplusul de
energie care există la copil. Spencer merge mai departe în această direcţie, ocupându-se
prioritar de implicarea jocului în dezvoltarea copilului.
Acestor demersuri de interpretare pozitivă a jocului le putem anexa pe cele care pun
în lumină că:
 Jocul copilului este o necesitate pentru creşterea şi dezvoltarea
sa (K. Grus);
 Prin joc copilul trece de la pasivitate la activitate (S. Freud);
 Prin intermediul jocului copilul devine stăpân propriei sale
experienţe (E. Erikson);
 Jocul reprezintă un mijloc de realizare de sine (E. Claparide) de
formare a eul-ui (J. Chateau).
Deşi conceptul de joc este unul familiar şi utilizat în mod cotidian, el este mult mai
dificil de definit decât cea mai mare parte a conceptelor psihologice. Psihologii, indiferent de
şcoală sau orientarea căreia îi aparţin sunt aproape unanimi în a admite ca jocul aduce
contribuţii importante în dezvoltarea copilului. Alături de activităţile obligatorii, cele
opţionale care au ca scop determinat achiziţia de cunoştinţe noi, fixarea şi precizia acestora,
sistematizarea şi perfecţionarea lor, se pot desfăşura prin metoda jocului.
Dispunând de toate funcţiile generale metodei jocului – jocul prin formele sale
devine un instrument şi un mijloc formativ – intuitiv şi totodată relaxant şi înviorător, care
exercită asupra preşcolarilor atracţie şi bucurie.
25
 În cadrul învăţământului preşcolar între jocurile şi activităţile la alegere ale
copiilor, libere, creative şi activităţile comune nu există o graniţă nici măcar imaginară, ele se
întrepătrund, se influenţează reciproc, se interferează atât în ceea ce priveşte conţinutul cât şi
modul de organizare şi desfăşurare, de îndrumare şi antrenare a copiilor de către educatoare.
Legăturile virtuale dintre activităţi impun proiectarea şi abordarea interdisciplinară a
conţinuturilor pedagogice.
Uneori, jocurile şi activităţile la alegerea copiilor sunt o modalitate firească de
continuare, de completare, de perfecţionare, de aplicare, de verificare a cunoştinţelor,
priceperilor, deprinderilor însuşite în activităţi comune, in familiarizarea copiilor cu
conţinutul temei care urmează să fie abordat sau în sensul confecţionării, atunci când e
posibil, a materialului necesar pentru desfăşurarea acestei activităţi.
De exemplu, lectura după imagini „O faptă bună” am pregătit-o prin citirea poeziei
„Copil rău” de G. Dumitrescu în cadrul sectorului „bibliotecă”; „rachetele” din hârtie folosite
în jocul de mişcare „Lansăm rachete” din activitatea de educaţie fizică le-am confecţionat
împreună cu copiii din sectorul „artă”. Procedând astfel, trecerile de la activităţile alese la
activităţile comune se realizează în mod firesc încât copiii participă continuu cu interes şi
plăcere la întreaga activitate educativ-formativă a zilei.
Dacă jucăriile şi activităţile la alegerea copiilor, libere-creative, sunt bine selectate şi
pregătite se va realiza o corelaţie între acestea şi activităţile comune-frontale. Planificarea
didactică se va putea interdisciplinară este facilitată de faptul că se realizează prin prisma
centrului de cunoaştere a realităţii mai profund şi de înţelegere dar si de a canaliza
preocupările spre noi aspecte.
Jocul rămâne principala modalitate de învăţare fiind „o formă de activitate prin care
aceştia încearcă să-şi însuşească experienţa de viaţă a adulţilor”. Ca activitate specifică, jocul
se bazează pe o seriozitate organizatorică şi pe câteva caracteristici stimulatoare şi îmbietoare
la angajare: surpriza, ghicirea, întrecerea, mişcarea, distracţia. Există mai multe tipuri de
jocuri: senzoriale, (vizual-motorii), auditive, de observare a naturii, de dezvoltare a
limbajului, matematice, de construcţie, muzicale, de orientare, de sensibilitate, de fantezie,
simbolice, de memorare.
Mai mult, jocul de tip literar-creativ se pot proiecta, desfăşura în cadrul ariilor de
stimulare care au căpătat ca secvenţă organizatorică – denumirea de jocuri literar-creative.
Jocurile verbale se împart în: fonetice, jocuri lexicale, jocuri gramaticale, jocuri cu
povestiri, jocuri cu jetoane, jocuri la computer, jocuri cu obiecte, jocuri fără suport material,
jocuri de simulare.
Între jocurile se simulare, cel mai incitant este jocul „role playng” – în care copiii
devin „actori” ai vieţii sociale pentru care se pregătesc. Metoda se bazează pe un scenariu

26
spontan, creând premisele unei exprimări sincere, deschise, naturale a copiilor. Indiferent de
conţinutul jocurilor de rol, acestea asigură formarea exprimării şi educarea limbajului, a
exprimării orale spontane, dar mai ales a gândirii.
Tipurile de jocuri pot fi diverse: de reprezentare, de arbitraj, de competiţie, de
angajare.
Organizarea şi desfăşurarea jocurilor de rol au următoarea strategie didactică:
 Alegerea unei situaţii interumane familiale copiilor;
 Distribuirea rolurilor partenerilor;
 Distribuirea sarcinilor;
 Învăţarea individuală a rolului fiecărui participant;
 Interpretarea rolurilor; interpretarea unei scene conflictuale;
 Intervenţia grupului pentru atenuarea conflictului şi comentariile spectatorilor;
 Reluarea jocurilor ţinând cont de sugestiile participanţilor.
Un aspect particular al jocului de rol ca joc de simulare este dramatizarea. Ca metodă
simulativă, ea poate lua forma organizatorică a unui proces literar, a unei expuneri oratorice
cu oponent, provocarea unei discuţii contradictorii, ş.a. dramatizarea are un caracter activizat,
preluând o parte din efectele spectaculoase ale scenei. Se poate organiza pe replici exacte,
textuale, pe baza unor replici generative (creatoare) sau pe stimularea (încurajarea)
spontaneităţii „actorilor”. Sunt texte care se pretează la interpretări artistice cum ar fi : „Ursul
păcălit de vulpe”, „Capra cu trei iezi”, de Ion Creangă şi alte texte cu dialog asumat sau
improvizat.
În momentul în care se transpun în joc, majoritatea preşcolarilor folosesc imperfectul,
cu nuanţa unei acţiuni petrecute, în trecutul apropiat, cu sensul de a marca într-un anumit fel
incertitudinea, identificarea lor parţială cu rolul. Trecerea rapidă de pe planul imaginar pe
planul real si viceversa reprezintă un stadiu mai avansat în evoluţia jocului.
Semnificativ este tocmai faptul că în cursul vârstei preşcolare, principalele elemente
ale jocului – scopul, subiectul, regulile – se conturează mai pregnant.
Copiii de 3 – 4 ani nu-şi propun în mod intenţionat un anumit subiect în joc – scopul
este latent şi se conturează în cursul jocului.
Copiii de 5 – 6 anii reuşesc din ce în ce mai clar să-şi fixeze o intenţie înainte de
începerea jocului, care influenţează în mare măsură creaţia mentală. La baza conturării
jocului cu subiect şi roluri specific vârstei preşcolare, stă procesul de dezvoltare impetuoasă a
imaginaţiei.
Astfel, de la imaginile care apar ca o consecinţă imediată a acţiunii copiilor cu obiecte
se marchează trecerea la substituirea pe plan imaginar a funcţiilor specifice obiectelor. În
acest mod este posibilă transfigurarea unei situaţii reală într-o situaţie imaginară.
De pildă, un cub poate servi ca receptor pentru telefon. În selecţionarea materialului
de joc, pe măsură ce copilul creşte, el caută din ce în ce mai atent asemănarea între obiectul
pe care îl foloseşte şi cel pe care şi-l imaginează.

27
 O problemă interesantă în legătură cu transpunerea în rol a copiilor este aceea a
raportului între real şi imaginar. Preşcolarul mic se identifică cu rolul ales deşi cu aceeaşi
rapiditate copilul trece la alt rol.

CAPITOLUL II
Jocul didactic – activitate fundamentală în grădiniţă

3.1. Importanţa jocului didactic

„Jocul – spune Claparide – este cea mai bună introducere în arta de a munci.”

„Jocul este activitatea de bază în grădiniţă şi cuprinde toate ariile de activitate,

realizând procesul de învăţare într-un mod atractiv, antrenant şi uşor asimilabil de către
copil.”21 Jocul este o şcoală deschisă şi cu un program tot aşa de bogat precum este viaţa. Prin
joc viitorul este anticipat şi pregătit. Se apreciază chiar că jocul îndeplineşte în viaţa copilului
de 3-8 ani acelaşi rol ca şi munca la adulţi. Este forma specifică în care copilul îşi asimilează
munca şi se dezvoltă. Între joc şi muncă există un raport mutual „jocul fiind vestibulul
natural care conduce spre muncă, spre disciplină, spre activitatea de grup.”22 Numai cine
cunoaşte locul pe care îl ocupă jocul în viaţa copilului poate înţelege uşor cât de mare este
eficienţa folosirii lui în procesul instructiv-educativ.

La vârsta preşcolară învăţarea (dobândirea de noi cunoştinţe, precum şi formarea

priceperilor şi deprinderilor) are ca mobil principal caracterul atractiv, plăcut al activităţii.
Tocmai de aceea la această vârstă este necesară îmbinarea elementelor de învăţare cu cele de
joc şi acest lucru se realizează printr-o formă specifică de activitate preşcolară – jocul
didactic. În această activitate se îmbină, într-o dialectică specifică, jocul cu munca serioasă a
copiilor.

Jocurile didactice se pot desfăşura în multiple variante, în funcţie de vărsta copiilor şi de

nivelul cunoştinţelor lor. Dacă un joc didactic se repetă într-o altă formă pentru a se elimina
21 Beverly R. Cullen, Puterea jocului, în Revista învăţământului preşcolar, nr. 1-2/1992, p.32
22 El. Simionică, F. Bogdan, Gramatica prin joc, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p.42

28
monotonia şi plictiseala, poate fi mărit gradul de dificultate fără a diminua atractivitatea, fără
să devină obositor. Jocul didactic – ca metodă în care predomină acţiunea didactică simulată
– se foloseşte mai des în învăţământul preşcolar şi primar. Prin el „ se valorifică la nivelul
instrucţiei finalităţile adaptive de tip recreativ proprii activităţii umane, în general, în
anumite momente ale evoluţiei sale ontogenetice, în mod special. ”23

Jocurile didactice constituie o formă de activitate plăcută, accesibilă, atractivă, ele

trezesc interesul şi curiozitatea, îndepărtează frica, nesiguranţa, mobilizează copiii pentru o
activitate rodnică, creativă. Prin joc procesul de adaptare a metodelor şi procedeelor la
particularităţile individuale ale copiilor, în vederea atingerii scopului instructiv-educativ, se
realizează mai uşor. Copiii aşteaptă cu multă bucurie momentul de joc, iar evaluarea devine
un moment palpitant, cu evidente valenţe formative.

Jocul didactic ca formă de organizare a activităţii, stimulează în cel mai înalt grad
procesele psihice. Prin joc fiecare elev îşi verifică şi confruntă cunoştinţele dobandite cu cele
ale întregului colectiv, în conformitate cu sarcinile grupului. Are loc astfel, o autoevaluare
corectă şi, implicit, o mai bună autocunoaştere. Acesta contribuie la dezvoltarea spiritului de
observaţie, la concentrarea atenţiei şi la formarea unor deprinderi de muncă intelectuală.
Antrenând toţi analizatorii: vizual, auditiv, tactil, olfactiv, se poate ajunge la formarea unor
deprinderi intelectuale cum ar fi aceea de a asculta indicaţiile verbale ale educatoarei, de a
observa, de a analiza şi descrie, de a stabili asemănări şi deosebiri, de a compara, a generaliza
sau a se orienta în spaţiu.

Jocurile didactice cuprind sarcini didactice care contribuie la valorificarea creatoare a

deprinderilor şi cunoştinţelor achiziţionate la dobândirea, prin mijloace proprii, a unor noi
cunoştinţe. Ele angajează întreaga personalitate a copilului constituind adevărate mijloace de
evidenţiere a capacităţilor creatoare, dar angajează şi metode de stimulare a potenţialului
creativ al copilului, referindu-ne la creativitatea de tip şcolar, manifestată de elevi în procesul
de învăţare.

Recunoaşterea jocului didactic ca pe o metodă de stimulare şi dezvoltare a creativităţii,

o argumentăm prin capacităţile de antrenare în joc a factorilor intelectuali şi nonintelectuali
evidenţiaţi de cercetările ştiinţifice oglindite în literatura didactică. Referindu-ne la principalii

23 Sorin Cristea, Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p.53

29
factori determinanţi în structurile creatoare ale personalităţii (fluiditate, flexibilitate,
originalitate), constatăm că aceştia sunt solicitaţi şi antrenaţi cu ponderi diferite în jocurile
didactice.

În învăţământul preşcolar jocul se poate organiza cu succes la toate disciplinele şcolare,

în orice moment al lecţiei, în funcţie de sarcina didactică urmărită: dobândire de cunoştinţe,
priceperi şi deprinderi; fixare şi consolidare; verificare şi evaluare.

Jocul didactic este o formă de activitate atractivă şi accesibilă, prin care se realizează
o bună parte din sarcinile instructiv-educative din grădiniță. Jocurile didactice ajută la
instruirea copiilor, le consolidează şi precizează cunoștințele despre lumea înconjurătoare. Ele
îmbină armonios elementele instructive şi exercițiul cu elemente distractive. Deși copilul pare
că se joacă, el se distrează şi învață în același timp. Îmbinarea celor două elemente duce la
apariția unor stări emotive complexe, care stimulează şi intensifică procesele de reflectare
directă şi mijlocită a realității şi de fixare a cunoștințelor.
Jocul didactic rămâne joc numai dacă conține elemente de așteptare, de surpriză, de
întrecere, de comunicare reciprocă între copii.
Jocurile didactice exercită o influenţă deosebită asupra dezvoltării psihice a copiilor.
În primul rând, contribuie la dezvoltarea intelectuală: la formarea percepțiilor de culoare,
formă, mărime, etc., la educarea spiritului de observație, imaginației creatoare, gândirii,
limbajului, memoriei.
Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru dezvoltarea vorbirii
şi a gândirii logice a preșcolarilor. Eficienţa jocului didactic faţă de celelalte activități
obligatorii constă în faptul că la desfășurarea lui participă toți copiii, ei depunând eforturi de
gândire, de exprimare, dar fără a conștientiza, considerând că se joacă. Printr-o alegere
judicioasă, procesul asimilării şi al adâncimii cunoștințelor este adaptat la cerințele şi
specificul vârstei preșcolare. Prin intermediul jocului didactic se fixează, se precizează şi se
activează vocabularul copiilor, fiind un mijloc foarte eficient pentru corectarea pronunției şi
însușirea unor construcții gramaticale. Eficienţa jocurilor didactice în dezvoltarea vorbirii
depinde, în mare măsură, de modul în care educatoarea știe să selecteze jocul în raport cu
situația concretă existentă în grupa de copii. Educatoarea trebuie să cunoască foarte bine
copiii sub nivelul raportului atins în dezvoltarea limbajului, precum şi sub aspectul defectelor
de vorbire.
Numeroase jocuri didactice organizează procesul perceperii analitico-sintetice, a
însușirii caracteristice ale obiectelor. Situațiile concrete ale jocurilor solicită copilului

30
alegerea obiectelor după culoare, mărime, forma şi găsirea asemănărilor dintre ele. De
exemplu, în desfășurarea jocurilor cu loto, mozaic, domino, copilul analizează obiectele,
diferențiază corect formele geometrice, culorile principale şi complementare. Odată cu
acestea el învăță şi denumirea lor.
Percepția spațială se dezvoltă mai ales prin jocurile în care copilul așează la un loc
figurile sau construiește ceva. Pe această cale se familiarizează cu raporturile spațiale dintre
obiecte: sus-jos, faţă-spate, aproape-departe etc. Prin alte jocuri învăță să cunoască formele şi
dimensiunile obiectelor( rotund, oval, pătrat etc.). Comparând obiectele după dimensiuni,
învață să cunoască lungimea (lung-scurt), înălțimea (înalt-scund), mărimea (mare-mijlociu-
mic), grosimea (gros-subțire).
Multe jocuri contribuie la precizarea vocabularului şi la activizarea vorbirii. În acest
scop sunt folosite jocuri prin care copiii memorează denumirea obiectelor şi acțiunilor şi își
precizează înțelesul cuvintelor. Este important ca fixarea semnificației cuvintelor în memoria
copiilor să fie asociată cu acțiunile jocului. Numai în felul acesta sensul cuvintelor se reţine
mai bine.
În egală măsură prin aceste jocuri se formează la copii deprinderea unei vorbiri
gramaticale corecte. De exemplu, deprinderea de a completa o propoziție din care lipsește
subiectul, predicatul sau complementul precum şi de a respecta acordul dintre subiect şi
predicat.
Jocurile didactice sunt mijloace eficiente şi pentru realizarea sarcinilor educației
moral-civice a copiilor. Ele contribuie la dezvoltarea stăpânirii de sine, a autocontrolului, a
spiritului de independenţă, a disciplinei conștiente, a perseverenţei, sociabilității, precum şi a
multor alte calități şi trăsături incipiente de caracter.
Multe din jocurile didactice ajută la dezvoltarea spiritului de independenţă. Din
aceasta categorie fac parte jocurile de tip domino, loto etc.
Pe măsură ce copilul devine stăpân pe aceste jocuri, el este în stare să acționeze şi în
mod independent. Acest fapt are mare importanţă în pregătirea copilului pentru școală, unde
începe munca individuală şi independentă.
Valoarea educativă a jocurilor didactice constă şi în dezvoltarea spiritului colectiv, a
relațiilor interpersonale corecte între copii. Respectarea regulilor jocului educă la copii simțul
răspunderii, onestitatea, solidaritatea. Copiii învăță să se ajute unii pe alții, să se bucure de
succesele colegilor, să aprecieze şi să recunoască nepărtinitor succesele altora.
Jocurile didactice exercită o influenţă pozitivă nu numai asupra laturii intelectuale, ci
asupra întregii personalităţi a copilului.
Jocul didactic constituie un mijloc valoros de instruire şi educare a copiilor de vârstă
preșcolară, deoarece rezolvă într-o formă cu totul adecvată vârstei, sarcini instructive
complexe, programate în grădiniță.
31
 Eficienţa lor în raport cu alte mijloace este cu atât mai mare cu cât se realizează o
concordanţă perfectă între procesul de cunoaștere a mediului înconjurător, procesul de
învățare şi acțiunea de joc, atât de distractive pentru preșcolari. În felul acesta procesul
asimilării şi adâncirii cunoștințelor este adaptat la cerințele şi specificul vârstei preșcolare.
Prin introducerea şi folosirea jocului didactic ca mijloc de bază în cunoașterea
mediului înconjurător şi în dezvoltarea vorbirii se realizează una dintre cele mai importante
cerințe ale educației preșcolare, aceea de a-i învăța pe copii destul de multe lucruri însă nu
prin metode școlărești, ci sub formă de joc.

3.2. Clasificarea şi specificul jocurilor didactice

Clasificarea jocurilor didactice se poate face după două categorii, în funcție de

conținut şi material didactic. În conformitate cu aceste criterii se întâlnesc mai multe feluri de
jocuri didactice:
După conținut, jocurile didactice se clasifică în:
Jocuri didactice pentru educarea limbajului (Cu ce sunet începe cuvântul?, Eu spun
una, tu spui mai multe, Răspunde repede şi bine.)
Jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător (Anotimpurile, Unde s-a
oprit roata, Cu ce călătorim)
Jocuri didactice pentru numărat şi socotit (Jocul numerelor, După mine cine vine?,
Găsește aceeași culoare)
La baza acestei clasificări stă principiul dezvoltării proceselor psihice a copiilor:
dezvoltarea percepțiilor şi reprezentărilor de formă, mărime, culoare, spațiu, timp;
îmbogățirea vocabularului, însușirea sistemului fonetic al limbii materne, însușirea structurii
gramaticale, etc.
Cel de-al doilea criteriu se orientează după materialul didactic folosit pentru jocuri,
indiferent de natura conținutului lor. După acest criteriu ele se împart în două grupe mari cu
subdiviziunile respective:
1. Jocuri didactice cu material:
 jocuri cu material didactic ( jocuri didactice, jocuri de masă);
 jocuri cu material ajutător, diferite obiecte şi jucării ( obiecte din natură,
obiecte de uz zilnic);
 jocuri cu interpretarea unor poveşti şi lecturi precum şi jocuri numărătoare,
folosindu-se jucării corespunzătoare;
2. Jocuri didactice fără material didactic sau jocuri orale:
 ghicitori ( fără ilustrații);
 jocuri cu alcătuire de propoziții şi fraze;
 jocuri de citire labială;
 jocuri de compunere de poveşti;

32
 Clasificarea jocurilor după cele două criterii este mai mult sau mai puțin
convențională. Astfel, unele jocuri clasificate după criteriul conținutului se realizează cu sau
fără material didactic. De exemplu, pentru dezvoltarea limbajului copiilor se pot folosi cu
succes atât jocuri cu material cat şi jocuri orale. De asemenea, jocurile clasificate după
criteriul materialului didactic urmăresc prin scopul lor educativ realizarea aceluiași obiectiv
ca şi jocurile după criteriul conținutului. O delimitare netă nu este posibilă nici între jocurile
didactice individuale şi cele colective. De la început, multe jocuri didactice sunt accesibile
copiilor numai în colectiv, mai târziu, datorită conducerii educatoarei, ele devin individuale,
așa cum se întâmplă cu jocurile de masă.
Jocul didactic este o activitate care se deosebește prin structura sa specifică de
celelalte activități cu conținut asemănător. Unitatea deplină dintre sarcina didactică şi
acțiunea de joc, forma distractivă pe care o îmbracă şi o păstrează permanent trebuie să
caracterizeze jocul didactic.
Activitate organizată de instruire a copiilor, care se desfășoară sub conducerea directă
a educatoarei şi antrenează în majoritatea cazurilor întreaga grupă, jocul didactic se poate
desfășura atât în cadrul activităților obligatorii cât şi în afara lor, atunci când este repetat de
copii, la inițiativa unuia dintre ei sau la sugestia educatoarei.
Sfera de utilizare a jocului didactic este foarte mare deoarece el poate fi practicat în
diferite momente din programul zilei, putând fi extins chiar şi în viața de familie a copilului.
Jocul didactic este creat de pedagog. Specificul lui constă în faptul că îi este
subordonat, în sensul că intră în fondul mijloacelor sale pedagogice, este însușit treptat de
către copii şi poate deveni apoi conținutul activităților individuale. Comparat cu celelalte
jocuri cu subiect şi cu reguli stabilite de educatoare, jocul didactic se deosebește prin
conținutul pe care-l dezvăluie şi prin faptul că accentul cade pe rezolvarea sarcinilor educației
intelectuale, respectiv pe cunoașterea mediului înconjurător, pe dezvoltarea facultăților
intelectuale, pe dezvoltarea vorbirii sau formarea reprezentărilor matematice.
Între mijloacele instructiv-educative, jocul didactic ocupă locul cel mai important
prin influenta pe care o exercită asupra celor mai profunde laturi ale personalității copilului
prin rolul sau în formarea unei gândiri corecte.
În determinarea jocului didactic problema care se ridică constă în determinarea
părților sale componente, a trăsăturilor sale caracteristice, prin care își menține esența sa de
joc şi în același timp specificul său de activitate didactică. Pedagogia preșcolară
fundamentează bazele teoretice ale jocului didactic, ocupându-se de:
 conținutul jocului
 sarcina didactică
 acțiunea şi elementele de joc
 regulile jocului

33
 Esența şi specificul jocului didactic constau în întrepătrunderea şi interacțiunea
acestor componente, cât şi în echilibru dintre sarcina didactică şi acțiunea de joc. Ponderea
mai mică sau mai mare a uneia dintre aceste două componente poate duce la detunarea
jocului, la schimbarea profilului său.
În vederea atingerii obiectivelor propuse, jocul didactic trebuie să îmbine elementele
surpriză cu cele de așteptare. Jocul didactic poate fi folosit la toate grupele şi în cadrul
diferitelor activități. Pentru a influenţa dezvoltarea copiilor prin intermediul jocului didactic
este necesar să ținem seama de particularitățile de vârstă a copiilor la cele trei grupe
preșcolare. În același timp este necesar ca sarcina didactică sa fie complicată gradat pentru a
nu întârzia sau stagna dezvoltarea copiilor.
Jocul didactic este activitatea cea mai firească, care corespunde cerințelor de
dezvoltare a copilului, tendințelor lui de a fi în contact cu adultul şi cu alți copii, de a percepe
activ, de a înțelege oglinda lumii înconjurătoare, dorinței lui de a-şi exprima gândurile.

3.3. Valenţe formative ale jocului didactic în învăţământul preşcolar

Rolul şi locul jocului didactic în sistemul mijloacelor educative a fost şi este

recunoscut de către marea majoritate a pedagogilor lumii.
Prin urmare, jocul este activitatea dominantă a copilului. Formele de manifestare ale
jocului şi funcțiile sale, diferă de la o perioadă de vârstă la alta. Daca în perioada copilăriei
jocul îndeplinește funcții cognitive sau formativ educative, mai târziu, funcțiile sale devin de
recreere şi reconfortare fizică şi psihică.
Când copilul intră în școală jocul trece în plan secund, pe primul loc trece învățarea;
se produce o schimbare radicală; locul jocului îl ia învățarea, mai apoi locul acestuia îl ia
munca.
Ceea ce caracterizează în esență jocul didactic constă tocmai în aceea că el îmbină
într-un tot unitar şi armonios atât sarcini cât şi funcții specifice învățării, cât şi sarcini şi
funcții specifice jocului.
Deci jocurile didactice au drept scop sporirea interesului pentru activitatea respectivă,
prin utilizarea unor elemente distractive, caracteristice jocului care facilitează atingerea
scopului formativ-educativ urmărit şi împreună cu celelalte activități obligatorii exercită o
puternică influenţă formativ-educativă asupra copilului în vederea pregătirii lui pentru școală.
Împreună cu celelalte mijloace de dezvoltarea vorbirii, jocul didactic poate aduce o
contribuție de seamă sub următoarele aspecte deosebit de importante, pregătirii pentru școală:
- corectarea pronunției greșite a unor sunete şi cuvinte
- pronunțarea clară şi corectă a tuturor sunetelor ce intră in componenţa
cuvintelor

34
 - clarificarea şi precizarea noțiunilor de mare circulație legate de activitatea
preșcolară şi școlară
- îmbogățirea vocabularului cu noțiuni noi şi-ndeosebi cu termeni specifici
învățării cititul-scrisul
- activarea vocabularului cu noțiuni noi introduse in limbajul copiilor

Prin introducerea şi folosirea jocului didactic ca modalitate de dezvoltare a vorbirii la

preșcolari, se realizează una dintre cele mai importante sarcini ale educației preșcolare, aceea
de a-i învăța pe copii destul de multe lucruri însa nu prin metode școlărești ci, sub formă de
joc.
Prin aceste forme de joc se dezvoltă percepția, orientarea în spațiu, capacitatea de a
distinge culorile, formele etc.
“Eficienţa învățământului preșcolar este mai ridicată dacă educatoarea se sprijină pe
joc, pe un aspect de bază al activității copiilor în vârstă de la 3 la 6 ani, dacă acesta creează
condiții de trecere de la joc la instrucție”.
Jocul didactic exercită asupra copilului o influenţă multilaterală mai ales asupra
dezvoltării lui psihice.
O însemnătate deosebită în acest sens o au jocurile didactice pentru dezvoltarea
vorbirii. Ele contribuie în mare măsură la dezvoltarea acuității auditive, a auzului fonematic,
iar odată cu asimilarea fondului lexical, copilul își însușește şi semnificația cuvintelor şi
structura gramaticală în mod practic.
Copilul nu învață “regulile gramaticale” dar le respectă în vorbire pentru că are în
permanenţă modelul de vorbire, este corectat ori de cate ori greșește. Jocul didactic de
dezvoltarea vorbirii, formează la copil o exprimare corectă din punct de vedere gramatical,
dar în același timp are şi funcții formative.
Jocul didactic contribuie la dezvoltarea psihică a copilului, stimulând funcțiile
intelectuale prin intermediul cărora se realizează cunoașterea realității. Prin jocul didactic se
dezvoltă spiritul de observație, imaginația creatoare, memoria. Prin jocul didactic se
stimulează şi modelează procesele afective. El învață să reacționeze sincer, pozitiv faţă de
ceea ce este bun, frumos, moral şi negativ faţă de ceea ce este urât, rău, imoral.
Latura volițională este intens solicitată în jocurile cu reguli. Dacă regula jocului i-o
cere el poate sta nemișcat minute în sir, ceea ce în alte situații ar fi cam greu de realizat. Tot
prin jocul didactic este cultivată şi funcția de comunicare.
Trebuința de comunicare devine evidentă pentru copil când este înconjurat de semeni.
Jocurile didactice sunt şi un mijloc eficient de realizare a sarcinilor educației moral-
patriotice.
Jocul este un bun prilej de pregătire psihologică a copilului şi care-i dă posibilitatea de
a avea preocupări variate sub aspectul conținutului. Educatoarea are menirea de a stabili

35
conținutul informațional şi lexical, alegând jocul cel mai adecvat ca mijloc şi procedeu de
influențare a dezvoltării vorbirii.
Caracterul formativ al jocului este cu atât mai evident cu cât prin intermediul său
copilul asimilează nu numai caracteristicile modelelor, ci şi felul relaţiilor acestora cu mediul
social în care trăieşte. Jocul îl obişnuieşte pe copil să trăiască şi să acţioneze într-un grup mai
mic sau mai mare. El îşi îmbogăţeşte viaţa personală prin relaţiile pe care le stabileşte cu
ceilalţi copii, prin prieteniile pe care le leagă, deoarece are posibilitatea să facă schimb nu
numai de sentimente, cunoştinţe, ci şi de experienţă socială.
Jocul dă posibilitatea formării unor relaţii corecte în cadrul societăţii infantile şi pune
bazele relaţiilor caracteristice societăţii adulţilor spre care tinde întreaga activitate de
educaţie.

CAPITOLUL IV
Metodologia cercetării pe tema ”Valenţele formative ale
jocului didactic privind dezvoltarea proceselor cognitive ale
preşcolarilor”

Pentru a identifica valenţele formative ale jocului didactic în dezvoltarea proceselor

cognitive la preşcolari am organizat o cercetare aplicativă care s-a desfăşurat pe o perioadă de
patru săptămâni.
Am beneficiat de un climat favorabil în care copiii au fost puşi în situaţia de a
valorifica experienţa acumulată în situaţii necunoscute, de a observa şi aprecia, de a-şi
experimenta şi exprima propriile idei în vederea gasirii unor soluţii optime şi variate pentru
sarcinile primite.

4.1. Scopul şi obiectivele cercetării

36