Studiul comunicării organizaţionale nu este nou, dar de abia acum a primit un grad de

recunoştere ca domeniu în studiul academic. S-a dezvoltat ca răspuns necesităţilor şi

preocupărilor în afaceri. Primele programe de comunicări au fost organizate în
departamente, iar majoritatea Şcolilor de afaceri includ comunicarea organizaţională ca
element de bază în studiul afacerilor. Studiul în comunicarea organizaţională recunoaşte
că o comunicare într-o organizaţie nu se referă numai la programe de training-uri şi la
faptul de a avea aptitudini de comunicare interpersonală. De altfel se ştie că toate
organizaţiile au nevoie de comunicare. Domeniul comunicării organizaţionale este divers
şi fragmentat aşa cum evidenţiază rezultatele a literaturii de specialitate asupra
subiectului. Comunicarea se situează la nivel micro, meso şi macro; comunicare formală
şi informală; comunicare organizaţională practică internă- ziare, prezentări, comunicare
strategică, performanţă review, întâlniri; comunicare externă- public, media, inter-
organizare. Inovaţia, învăţarea organizaţională, cunoaşterea managementului,
managementul conflictului, diversitatea şi tehnologiile comunicării şi ele se adresează
comunicării externe. Ca o disciplină academică, comunicarea organizaţională se vrea să
se dezvolte şi să convină la o coerenţă în mai multe domenii.
Comunicarea organizaţională ca şi domeniu a suferit schimbări dramatice, poate cel mai
mult decât alte teorii şi practici organizaţionale. Inainte de 1920, comunicarea în micile
organizaţii a fost informală. Comunicarea organizaţională în organizaţiile din zilele
noastre nu a devenit neapărat mai complexă şi variată ci mai degrabă mai importantă
pentru funcţionalitatea organizaţională. În timp ce cercetările s-au concentrat mai mult pe
felul cum a variat comunicarea organizaţională de diferite tipuri şi structuri, iar emphasis
s-a întors crescător spre înţelegerea felului cum tehnologiile noi ale comunicării şi
competenţele pot ajuta în vederea unor forme efective organizaţionale mai bune sau
procese.
Vom vorbi despre importanţa comunicării organizaţionale, baza teoretică şi perspectivele
care ghidează studiul în comunicare şi elementele de bază care ghidează studiul în
comunicarea organizaţională, elementul cheie de funcţionare a comunicării într-o
organizaţie şi implicaţiile tehnologiilor de comunicare dintr-o organizaţie. Pentru că
comunicarea organizaţională a devenit un subiect atât de important această discuţie se va
limita la comunicarea organizaţională internă.
Accepţiuni istorice şi importanţa comunicării organizaţionale
Perspectivele comunicării organizaţionale pot fi categorisite ca: cele care văd
comunicarea organizaţională ca un aspect a unei organizaţii versus cele care văd ca bază
pentru organizaţia însăşi. Comunicarea definită ca un mesaj trimis şi receptat prin
intermediul simbolului şi comunicarea organizaţională ca elementul cheie în climatul
organizaţiilor.
Am putea defini comunicarea organizaţională ca o forţă de legătură care permite
coordonarea oamenilor şi permiterea comportamentelor organizate, iar comportamentul
individualilor dintr-o organizaţie este cel mai bine înţeles din punctul de vedere al
comunicării.
În cele mai multe cazuri organizaţiile au evoluat în mai multe direcţii, iar ultima categorie
este cea mai proprie. Schimbările în ceea ce privesc organizaţiile şi schimbările
referitoare la formele organizaţionale au făcut comunicarea organizaţională tot mai
importantă şi în ceea ce priveşte funcţia organizaţională. De exemplu:
♦ Work is more complex and requires greater coordination and interaction among
workers
♦ The pace of work is faster
♦ Workers are more distributed
♦ Simultaneous, distributed work processes are more common
♦ Knowledge and innovation are more critical to an organization’s competitive advantage
♦Communication technologies and networks are increasingly essential to an
organization’s structure and strategy.
Comunicarea nu este doar un aspect esenţial a acestor schimbări recente organizaţionale,
ci o comunicare efectivă ca fundaţie pentru organizaţiile moderne.
Perspective teoretice
Există trei perspective teoretice care ghidează studiul în comunicare:
1. perspectiva tehnică
2. perspectiva contextuală
3. perspectiva negociatoare
1. Perpectiva tehnică a comunicării este asociată cu teoria informaţiei. Comunicarea este
văzută ca un sistem mecanizat după cum îl observaţi în figura 1. Întrebarea cea mai
importantă din teoria informaţiei este: Cum poate o sursă a informaţiei să trimită un
mesaj la destinaţie cu minimum de erori si distorsiuni? Prin aplicarea acestei abordări
mecanizate comunicării interpersonale, întrebarea rămâne aceeaşi, chiar dacă sistemul
este alterat unei extensii, iar analiza este mai puţin tehnică şi matematică.
Perspectiva tehnică a comunicării persistă ca o bază comună pentru discuţia despre
comunicarea organizaţională.

Sursa → Transmiţător → → Receptor → Destinaţie

informaţiei
↑↑ ↑ ↑ ↑
↑ ↑ ↑
Mesaj Semnal Semnal receptat Mesaj

↑↑

Sursa
zgomotului

Figura 1. Teoria informaţiei: Comunicarea- sistem mecanizat

La acest tip de sistem de comunicare trebuie să introducem şi elementele

umane( orizontul de experienţe, sentimente- percepţii, actele de decodare şi encoding) şi
elementele de feedback interpersonal aşa cum le observaţi la figura 2. Aici însă sunt
introduse o suită de filtre umane influienţabile de orizontul de experienţe( motivaţie,
afecte, atenţie, cunoaştere, atitudini, valori, credinţe). Deşi contextual social afectează
aceste filtre umane, contextual social extins nu este adresat direct către aceste abordări.
2. Perspectiva contextuală a comunicării se concentrează nu numai asupra conţinutului ci
şi asupra contextului extins a comunicării. Se concentrează pe cues nonverbale şi pe
conţinuturile verbale. De asemenea se preocupă de contxtul relaţional dintre emiţător şi
receptor în contextul social/organizaţional/cultural. Vede cuvintele ca simboluri
interpretate în context. Comunicarea este văzută ca o interacţiune simbolică care a creat
sensul şi un alt sens al său şi al societăţii. Analiza discursului este o extensie şi o
elaborare a perspectivei contextuale. Analiza discursului oferă mai degrabă o panoramă a
corpului comunicării( include comunicarea formală şi informală, orală şi scrisă de toate
tipurile) decât la schimburile particulare interpersonale sau secvenţe ale schimburilor.
Scopul analizei este să lege patternurile discursului cu patternurile relaţilor sociale. Caută
să explice cum crearea şi menţinerea relaţiilor sociale se materializează în vorbire.
Manning 1992, Pearce 1994, 1995 şi Cronen 1991, 1995. Printr-un discurs despre sine,
organizaţia enacts( creionează, defineşte şi marchează limitele) însuşi. Discursul dă viaţă
reprezentaţiilor collective obiective, care au o validitate intersubiectivă. În acest sens
discursul este interpersonal şi colectiv, intersubiectiv şi contextual.

Figura 2. Modelul de comunicare Emiţător- Receptor

4.Perspectiva negocierii. Se examinează mai degrabă cum este negociat contextul
comunicării însuşi decât examinarea modului cum discursul crează, menţine şi dă sens
relaţiilor sociale. În acest sens se elaborează pe componenta feedback-ului interactiv a
perspectivei tehnice. Schimburile de feedback pot fi văzute ca un proces de negociere
interpersonală. Această abodare ne reduce la noţiunea de joc de limbaj introdus de
filosoful austriac Ludwig Wittgenstein.

Elemente distinctive
Elemente distinctive privitoare la comunicarea organizaţională implică: nivele, formal
versus informal, direcţie( verticală, orizontală, diagonală) şi concentrarea internă versus
externă.

Nivele
Comunicarea este divizată frecvent în următoarele nivele:
• comunicare interpersonală
• comunicare pe nivele de grup
• comunicare pe nivele organizaţionale
• comunicare pe nivele inter-organizaţionale
• comunicare în masă
Unii autori preferă să distingă între nivele micro, maso şi macro, unde micro se referă la
comunicarea interpersonală, meso se referă la comunicare de grup, organizaţională şi
inter-organizaţională, iar macro se referă la celelalte tipuri de comunicare la nivel mai
înalt.
Deşi nivelul de comunicare de grup şi comunicarea interpersonală se găsesc la un nivel
mai jos decât comunicarea organizaţională, ele sunt forme majore de comunicare în
organizaţii şi se adresează în mod special literaturii comunicării organizaţionale. Desigur
ca scopul iniţial al literaturii comunicării organizaţionale a fost concentrarea pe
aptitudinile managerilor de comunicare interpersonală( în mos special vorbire şi scris).
Din moment ce organizaţiile au devenit tot mai orientate spre comunicare s-a acordat o
atenţie spre optimizarea aptitudinilor comunicării interpersonale a tuturor membrilor
dintr-o organizaţie.
Comunicarea interpersonală: subiecte cheie: ascultare activă (abilitatea de a primi
mesajul este asociată cu abilitatea de a trimite mesajul. Ambele sunt la fel de importante.;
incompetenţă abilitată( tendinţa profesioniştilor de a-şi preserva reputaţia de compentenţă
neadmiţând ceea ce nu ştiu; potenţialul effect de flaming al comunicării mediată de
computer( emiţătorii ignoră contextul social şi se exprimă liber, iar receptorii nu au
avantajul comunicării non-verbale cues, comunicarea mediată de computer poate rezulta
în mod negative ca şi schimb al comunicării.

Elementele distinctive ale comunicării interpersonale includ:

• emitere/receptare- ascultare
• orală/scrisă/electronică
• verbală/nonverbală
Comunicarea organizaţională s-a concentrat progresiv pe nivelul meso al
comunicării( comunicarea de grup, organizaţională şi inter-organizaţională). Ne vom
concentra şi noi asupra nivelului meso şi micro. Privind mai departe de aceste două
nivele, introducem în discuţie distincţiile: formal-informal, vertical-orizontal- diagonal,
intern- extern.

Comunicarea formală versus comunicarea informală

Comunicarea informală asociată în general cu comunicarea interpersonală, orizontală a
fost văzută ca un potenţial pentru performanţa efectiv organizaţională. Nu mai este cazul.
Comunicarea nonformală dacă nu informală a devenit tot mai importantă pentru a asigura
modul de lucru în organizaţiile moderne. Majoritatea discuţiilor despre comunicarea
informală au dezvoltat modul de gestionare a culturii organizaţionale şi climatul
(contextul comunicării informale) pentru a preveni opoziţia dintre comunicarea formală şi
informală. D’Aprix a dezvoltat matricea Spune-Face( managerii spun una şi fac alta) ca şi
element explicativ cheie pentru comunicarea formală/informală şi problema care apare în
acest mod de comunicare. A se vedea figura 3. El localizează comunicarea
organizaţională ideală în cadranul A spune Major/A face Major, indicând că există o
comunicare eficientă şi că acţiunile de management se îmbină perfect ceea ce comunică.
O organizaţie situată în cadranul acesta are în mod cert o cultură în care comunicarea
formală şi informală se află în conflict.
Figura 3.