Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE TEOLOGIE
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Preot lector dr. PETRE COMŞA
MOTO
CONCLUZII
CAPITOUL I
1. Neofit Monahul, Rugăciune către tineri, Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005, p. 107
2. Timiş Vasile,Religia în şcoală, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 15
Iată de ce consider că metoda eficientă de educare religioasă a copiilor se
poate realiza doar prin contribuţia şi colaborarea fructuoasă dintre familie, şcoală
şi Biserică.
CAPITOLUL II
Din cele mai vechi timpuri mintea iscoditoare a omului a fost preocupată
de ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare, a încercat să patrundă tainele
universului, să le cunoască. Odată cu societatea a apărut şi educaţia ca un proces
de desfăşurare cu particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după
cum existenţa socio umană în ansamblul său se află în continuă devenire.
Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane.
Ea este absolut necesară omului, existând în acesta dorinţa, înclinaţia, dar şi
capacitatea de a răspândi zestrea întelepciunii şi învăţăturii sale, de a se perpetua
spriritualiceşte, dincolo de timpul şi spaţiul ce i-au fost hărăzite. Prin educaţie,
omenirea durează şi dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă trebuie
să dispună şi de un învăţământ pe măsură. Prin el, îşi construieşte elementele
dăinuirii sale. Acest lucru se întâmplă dacă ţinem cont de cele dou mari scopuri
ale educaţiei: primul este „ să dăm copilului cunoştinţe generale de care,
bineînţeles, va avea nevoie să se servească; aceasta este instrucţia. Celălalt e să
pregătim în copilul de azi pe unul de mâine şi aceasta este educaţia.” 3 Nu
achiziţia în sine este valoroasă, ci cum, când, şi ce se actualizează atunci când
trebuie .
„Un îndreptar de bază pentru educaţie îl constituie Vechiul Testament. Din
cărţile: Levitic, Numerii, Deuteronom, Pilde şi Psalmi rezultă că scopul educaţiei
este dobândirea înţelepciunii spre care trebuie să tindem din toate puterile. În
concepţia vechi-testamentară este considerat om înţelept nu cel care are multe
cunoştinţe, ci cel care ştie cum să trăiască pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu.
Ca metodă de educaţie, Vechiul Testament, recomandă în special exemplul
părinţilor care trebuie să-şi educe copiii şi atunci când este cazul, să-i mustre şi
să-i bată: <<Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl
ceartă la vreme.>>(Pilde 13,24 ).Familia deţine rolul fundamental în educaţie,
ceea ce s-a păstrat până în zilele noastre.”
Ideea de educaţie este prezentată şi în Noul Testament, copiii fiind supuşi
unei îndrumări atente, orientate spre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Aceasta
rezultă din chiar cuvintele Sale: <<Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a
unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.>> (Matei 19,14).
4. Coman Ion G., Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara,1988, p.p. 20-
22
5. Ibid., p. 24
6. Coman Ion G., op.cit., p.84
7. Pastoratie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001
8. Popescu Dumitru, Hristos, biserică, societate, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R, Bucureşti,1998, p. 41
Educaţia religioasă se realizează în familie, Biserică şi şcoală de către
părinţi, preoţi şi profesori. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi,
conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei
exemplare. O educaţie temeinică şi durabilă este cea începută în familie, încă
din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce
se derulează în Biserică şi în societate.
Biserica a aşezat la temelia ei încă de la început principiul învăţământuilui,
potrivit poruncii Mântuitorului: „mergând, învăţaţi toate neamurile” ( Matei
28,19) dată Sfinţilor Apostoli şi prin ei, slujitorilor bisericeşti din toate timpurile.
Începând din epoca apostolică şi continuând în cea patristică, s-a acordat o
importanţă majoră învăţământului catehetic. Desfăşurat de Sfinţii Apostoli după
practica şi metodele Mântuitorului, învăţământul a fost continuat în acelaşi fel de
Părinţii Apostolici şi de Sfinţii Părinţi, dezvoltându-l prin introducerea unor
elemente noi corespunzătoare specificului psihologic şi cerinţelor religioase şi
spirituale ale catehumenilor.
În Biserica Ortodoxă, „învăţământul religios, fiind practicat de la început
pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar
„katiheiu” care are sensul de : a face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a
anunţa o veste, a anunţa pe cineva prin viu grai(Luca 1,4; Fapte 18,25 ; 21-21 ;
romani 2,18 ; galateni 6,6 ).” 9
De-a lungul timpului, acest învăţământ s-a realizat sub mai multe forme, în
funcţie de contextul istoric şi religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele
noastre pe clase şi pe lecţii.
Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost întotdeauna
pozitivă, considerându-l o obligaţie fundamentală pentru fiecare membru al ei.
Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit
dacă nu îşi luminează mintea cu ajutorul învătăturii care trezeşte sentimente
înalte şi determină voinţa spre realizarea faptelor bune.
Educaţia religioasă primită în şcoală nu are ecou dacă elevul nu face parte
dintr-o familie care să-i vorbească despre Dumnezeu. Primul lucru ce sare în ochi
la tineretul nostru este neglijarea laturii religioase. Pedagogii mărturisesc că în
şcoli vin adesea copii pentru a căror formare religioasă nu s-a făcut nimic sau
aproape nimic în familie; copiii nu au frică de Dumnezeu, nu cunosc rânduielile
religioase.
Dacă întrebi un copil: „Te rogi lui Dumnezeu? ” şi el răspunde: „Acasă la noi
nimeni nu se roagă! „
Lecţiile profesorilor de religie din şcoală nu îşi află sprijin în familie din
partea multor părinţi. Este aproape cu neputinţă să se pună în rânduială mersul la
Biserică, la slujbă al unor astfel de copii.
Se constată la aceştia chiar indiferenţă, lipsa dorinţei de a se ruga şi a merge la
Biserică. Adesea, putem auzi din gura copiilor mai mari care frecventează şcoala,
vorbe necuviincioase despre obiectele de cult, blasfemii şi înjurături, vorbe şi
ocări neruşinate, chiar manifestări de necredinţă.
10. Irineu, Episcop de Ecaterinburg, Educaţia Religioasă, Învataturi pentru copii si tineri, Ed. Sophia, Bucuresti 2002, p 59
11. Ibidem, p.p.115-116
12. Timis Vasile, op. cit., p. 34
2.2 Factorii interni
13. Steinhardt Nicolae, Dăruind vei dobândi, Ed. Mânăstirii Rohia, 2006, p. 264
14. Părăian Teofil, Veniţi de luaţi bucurie, Ed. Teognost, Cluj- Napoca, 2007, p. 78
15. Ibid., p. 73
cunoaşte mai mult. Sfântul Marcu Ascetul, însă atrage atenţia aspura
faptului că cunoştinţa singură, cum zice Sfântul Apostol Pavel îl îngâmfă pe om,
iar împlinirea cuvântului este mântuitoare.Credinţa nelucrătoare, cunoştinţa
singură, îl îngâmfă pe om îndemnându-l la nelucrare, iar iubirea zideşte,
îndemnându-l la lucrarea tuturor” 16.
Credinţa ca să fie mântuitoare, pretinde o viaţă potrivită cu ea. Căci
„credinţa fără fapte este moartă”( Iacob 2,16 ) şi ca urmare nu e capabilă să-l
ducă pe om până la viaţa veşnică.
Faptele bune sunt sufletul credinţei; credinţa cu faptele bune e ca o
credinţă vie. Păcatul şi credinţa nu pot trăi împreună; cu credinţa se uneşte în
mod necesar totdeauna şi virtutea.
„După cum focului îi este propriu să încălzească, apei să roureze, luminii
să lumineze; tot astfel credinţei vii îi este propriu să se exteriorizeze în fapte bune
(Sfântul Tihon Zadoschi ).” 17
„Credinţa se identifică, cu ceea ce Pascal , Kierkegaard şi existenţialiştii
aveau să numească risc, pariu, aventură; Andre Gide, act gratuit; Henri Bremond,
poezie pură. Un act nemotivat!” 18
„Creştinismul este dragoste, creştinismul este şi durere. Creştinismul este
dragoste izvorâtă din durere. Şi ce este această poruncă stranie adusă de Hristos,
dacă nu durere ? Ce înseamnă, de fapt, a iubi pe aproapele tău? Să îi cumperi un
hamburger?, Să îi dai zece lei? Uneori şi asta, dar dacă necazul aproapelui tău nu
poate fi alinat cu un hamburger şi nici cu zece lei, dacă el depăşeşte puterile tale,
iar mie mi se pare zice Savatie Baştovoi, că orice necaz şi orice durere depăşeşte
puterile noastre. Atunci singurul lucru pe care îl putem noi face este să ne
ăndurerăm cu durerea aproapelui nostru, cu durerea întregii lumi, dacă se
poate.”19
O definiţie exactă a credinciosului este foarte dificil de realizat, deoarece
această categorie nu este apriorică. Toţi oameni au anumite predispoziţii, sunt
potenţiali credincioşi. Ceea ce diferă este însă forma şi profunzimea sau gradul de
manifestare, iar acestea depind în primul rând de modul în care factorii mediului
socio-cultural interacţionează cu structura psihică individuală.
Sentimentul religios reprezintă reflectarea componentelor fireşti ale
religiei, preluate prin educaţie de individ, grupuri umane, etc. La nivelul
sentimentului religios găsim toate componentele religiei, toate componentele
valorilor religioase: „obiectul„ (divinitatea, valorile supreme, cosmogonice),
ritualul ( valori comportamentale, mersul la Biserică, participarea la slujbe,
rugăciunea individuală şi în grup, etc ) şi „trăirea„ religioasă. (trăirea în grup a
credinţei dar şi la nivel individual ).
Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt prilejuri de rugăciune şi de
învăţătură. Ne rugăm învăţând şi învăţăm rugându-ne.
22. Balan Ioanichie, Ne vorbeste Parintele Cleopa, vol V, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. p. 54,55
23. Boca Arsenie, op. cit., p. 81
24. Staniloaie Dumitru, Mica dogmatica vorbita, Ed Deisis, Sibiu, 2007, p. 220
”După cum, este cu neputinţă să cunoaştem soarele fără soarele însuşi, tot
astfel este cu neputinţă să-L cunoaştem pe Dumnezeu fără Dumnezeu însuşi
(Prot. P. Socolov).” 25
„Negarea lui Dumnezeu cuprinde în sine o presupunere pe deplin absurdă;
ea, strict vorbind nu este nimic alceva decât o neobişnuită înşelare de sine. Mai
înainte ca cineva să poată spune „lumea este fără Dumnezeu”, el trebuie să
cunoască întreaga lume; el trebuie să cerceteze universul cu toţi sorii şi cu toate
stelele lui, istoria tuturor timpurilor, să treacă prin tot domeniul spaţiului şi
timpului ca să poată spune cu toată temeinicia: << n-am descoperit nicăieri
urmele lui Dumnezeu>>, ca să poţi spune cu hotărâre : <<nu există nici un
Dumnezeu>>, trebuie să fi atotştiitor şi atotputerinic, adică să fi Dumnezeu
însuşi. „26
Cei ce-L au pe Dumnezeu, sunt cei au în orice loc casă şi patria sa, iar cei
ce nu îl au pe Dumnezeu, însăşi casa şi patria lui sunt pentru el că un loc în care
se simte captiv.
Deşi dispune de o structură relativ stabilă, sentimentul religios are un
caracter dinamic, conţinutul său şi modul de manifestare fiind condiţionate şi
modelate sociocultural.
Factorii care influenţează evoluţia şi caracteristicile sentimentului religios
în copilărie, adolescenţă şi maturitate sunt grupaţi, de regulă, în două categorii:
-factorii obiectivi, externi : factorii naturali (mediul natural sau cosmic şi
evenimentele din natură ) şi factorii socioeducaţionali şi culturali (familia, şcoala,
biserica, tradiţia, mediul cultural, comunitatea teritorială, etc. );
-factori subiectivi, interni (particularităţile psihice specifice fiecărei etape
de vârstă, caracteristicile şi tipul personalităţii individuale, starea psihofizică
individuală etc.).
Acţiunea factorilor externi nu este însă nici directă (nici constantă) ci
mediată de interioritatea psihică a individului, astfel încât persoane diferite pot
răspunde atat în mod diferit cât şi în mod similar la aceleaşi condiţii de mediu,
iar una şi aceiaşi persoană poate răspunde în mod diferit la aceleaşi condiţii
externe, în diferite etape ale evoluţiei ontogenetice. Rezultă, aşadar, o gamă largă
de diferenţe şi variaţii individuale, o dinamică a sentimentului religios, în funcţie
de dinamica funcţională a sistemului personalităţii umane.
27. Mândiţă Nicodim, Fecioria, căsătoria, curăţia şi călugaria, Ed. Agapis, Bucuresti, 2005, p. 71
28. Braniste Ene si Braniste Ecaterina, Dictionar Enciclopedic de Cunostinte Religioase, Ed.Diecezana Caransebes, 2001, p. 126
mai adâncă este naşterea şi creşterea de prunci
Actele de unire trupească se îmbibă prin asumarea acestor responsabilităţi de un
element spiritual şi mai accentuat.
În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea
legăturii trupeşti, care deţine un loc mai mare în unirea dintre soţi, îl are asumarea
răspunderii naşterii de prunci, ca în partea a doua, această legătură să fie în mare
măsură depăşită în fiinţa ei de unirea spirituală în care soţii au progresat.” 29
Copiii adâncesc esenţa căsătoriei. Căsătoria fără copii se sărăceşte de
substanţă spirituală interioară. Astfel, prin copii, atât soţul cât şi soţia nu mai sunt
egoişti, ei se deschid spre alţii. Prin copii intră în relaţii cu societatea.
Căsătoria, „care nu-şi răstigneşte statornic lăcomia şi autosuficienţă
proprie şi nu se depăşeşte pe sine prin această năzuinţă, nu e familie creştină.
După învăţătura creştină, păcatul propriu al familiei de azi este nu divorţul sau
lipsa de <<acomodare>> sau <<sălbăticia spirituală>>, ci autoadorarea familiei,
refuzul de a vedea căsătoria ca orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu. Există o
pornire de a face <<totul pentru familie>>, dacă trebuie, chiar a fura. Familia nu
mai este spre slava lui Dumnezeu; ea a început să nu mai fie o intrare
sacramentală în prezenţa Lui. Nu lipsa de sfială sfântă faţă de familie face ca
divorţul să apară ca un proces aproape natural, ci această autoidolatrizare a
familiei face ca familia modernă să se sfărâme aşa de uşor; este acea identificare
a familiei cu succesul şi cu refuzul de a purta crucea... O căsătorie creştină se
încheie între două persoane, iar fidelitatea comună a celor doi faţă de al treilea-
Dumnezeu - îi păstrează pe aceştia într-o adevărată unitate între ei şi cu
Dumnezeu.” 30
Ca factor secundar nu numai divorţul este păcatul familiei de azi ci şi
despărţirea celor doi pentru câştiguri materiale.
Statisticile spun că în România un număr foarte mare de copii au părinţii
plecaţi în străinătate pentru a caştiga mai mulţi bani.
Situaţia cea mai frecventă este aceea a lăsării copilului în grija unuia dintre
părinţi, a unei rude sau a unui prieten. S-a remarcat o deteriorare a relaţiei
copilului cu părintele rămas acasă şi au existat cazuri în care copiii au fost
abuzaţi tocmai de cei carora le-au fost încredinţaţi. De asemenea, ponderea celor
care au avut probleme cu poliţia este semnificativ mai mare în rândul celor care
au părinţi migranţi faţă de ceilalţi.O mare parte dintre copiii emigranţilor sunt
atraşi de la vârste fragede spre bande de cartier şi delicvenţe. Situaţia lor şcolară
este în general slabă, mulţi fiind corigenţi şi având o conduită deviantă, iar rata
abandonului şcolar are proporţi alarmante în cazul lor.
În general, după cum relevă toate studiile în materie,starea psihică a
copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la munca în străinatate esta
negativă,ajungându-se până la suicid, pentru că se simt abandonaţi şi nefericiţi.
29. Staniloaie Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol III, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1997, p. 129
30. Ibid., p.130
Întradevăr,în zonele din România,de unde provine masiv forţe de muncă emigrată
– mediul rural şi oraşele mici şi medii - circa 85% din şcoli nu au psiholog.
Lucrul acesta ar putea să-i neliniştească pe cei care uită că, de fapt,preotul
duhovnic la care sunt îndrumaţi elevii de către profesorul de religie, nu numai că
este un foarte bun psiholog,dar are şi puterea de a dezlega păcatele.
Este adevărat că, nu de multe ori,’’ când familia devine o trambulină spre
31
iad’’ singura alinare a copilului este biserica. Este un caz fericit atunci când
copilul ajunge la Biserică deoarece se pierde foarte mult timp în faţa
calculatorului, a televizorului, devenind o parte componentă a acestuia, o anexă a
jocurilor electonice sau o statuie ce tot înghite mâncare în faţa televizorului.Ei
nu-şi dau seama că astfel pierd ceea ce au mai important. Se pierd pe ei înşişi.
Se pierd nu numai copiii ai căror părinţi migrează pentru un trai mai bun, dar şi
aceia care fac parte din familii monoparentale, ai căror părinţi muncesc de
dimineţa până seara, neputând asigura decât cele materiale. Părinţii sunt datori să
îşi iubească copiii.
Ca sentiment natural, iubirea faţă de copii este mereu activă în inima
părinţilor.
Datoria educării copiilor cuprinde educaţia trupească şi sufletească.
Educaţia trupească înseamnă grija de viaţa fizică, începând din momentul
naşterii; părinţii au datoria să îi hrănească,să îi îmbrace,să le dea adăpost,să le
asigure educaţia necesară însuşirii unei profesii.
Este de remarcat faptul că mulţi dintre părinţi sunt preocupaţi realmente de
cariera copiilor lor . Numai că ei uită şi de existenţa sufletului.Îi învaţă pe aceştia
modalităţi de a slujii vieţii trecătoare, iar pentru aceasta cheltuiesc sume mari de
bani. Sunt indiferenţi faţă de învăţătura creştină şi neglijează să îi înveţe să
trăiască creştineşte. Aceşti părinţi îşi nasc copiii pentru viaţa de aici, dar le închid
poarta spre veşnicie. Lumea de azi este tot mai mult preocupată pentru viaţa de
aici ignorând viaţa de dincolo.
Educaţia sufletească le dă copiilor posibilitatea să îşi însuşească valorile
religioase şi morale ale societăţii pentru că „valoarea ta este sufletul tău” 32 şi nu
cum sună declaraţia cotidiană a valorii : „Valoarea este ceea ce îmi place mie.” 33
Părinţii care nu se ocupă şi de educaţia sufletească a copiilor nu ar trebui să
se mai întrebe de ce fiii lor nu îşi îndeplinesc datoriile faţă de ei şi faţă
Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemna pe părinţi spunând : ” fiecare din voi,
părinţi şi mame aşa cum îi vedem pe pictori făcându-şi tablourile şi statuile cu
multă luare-aminte, tot aşa să ne îngrijim şi de aceste minunate statui (care sunt
copii).Căci pictorii punându-şi în fiecare zi tabloul înaintea lor,întind culorile
cum se cuvine.Iar sculptorii în piatră fac şi ei acelaşi lucru îndepărtând ce e de
prisos şi adăugând ce lipseşte. Aşa şi voi, ca nişte făcători de statui să aveţi spre
aceasta toată zăbava făcând statui minunate lui Dumnezeu: suprimaţi ce e de
Şcoala este acea instituţie care trebuie să promoveze copii de mici,să aibă
grijă de sănătatea lor fizică şi mintală, este acel loc unde copii işi fac primii
prieteni, unde învaţă bunele maniere, sau cunosc tainele dragostei. Şcoala poate fi
vazută de copii ca pe ceva frumos, constructiv, ei pot învăţa să gândească mai
pozitiv sau, totul se poate întampla invers.
Şcoala este a doua casă a tânărului în formare. În această casă el trebuie să
păşească cu bucurie şi încredere.Ea este un prim factor al educaţiei continue şi
sistematice. Activităţile educative utilizate în şcoală, dezvoltă un caracter
programat, planificat şi individual.
Pentru reintroducerea religiei în şcoală a fost nevoie de multă luptă pentru
a convinge factorii rensponsabili că înţeleptul Solomon are dreptate:”deprinde pe
tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă, zice el, şi chiar când va îmbătrâni nu
se va abate de la ea”(Pilde 22,6)
„Pentru ţară este foarte important să-şi crească copiii sănătoşi şi
morali.Ori, lucrul acesta presupune şi o educaţie religioasă în spiritul celor mai
curate tradiţii religioase.” 35
Morala creştin – ortodoxă respectă libertatea de gândire şi de acţiune a
fiecărui om; nimeni nu obligă pe nimeni să adere forţat la o morală sau alta,
nimeni nu obligă pe nimeni să creadă în Dumnezeu şi să respecte legile Sale. ”Eu
ţi-am pus în faţă binele şi răul, zice Mântuitorul,alege binele!” Din aceasta
înţelegem că omul, fiinţă liberă, este ajutat de Dumnezeu să aleagă binele. Dar
dacă el vrea să aleagă răul, este liber să o facă.
Dacă respecţi lega morală a lui Dumnezeu, nu înseamnă că eşti fanatic. Dacă a
respecta „Decalogul” şi „legea iubirii” este fanatism religios, atunci ar trebui să
se redefinească termenul „fanatism” ori să se răstoarne întregul sistem de valori
cultural creştine.
Educaţia religios - morală încearcă să perfecţioneze omul,creaţia a lui
Dumnezeu, în, cu şi prin Iisus Hristos Dumnezeu - Omul. Ca şi creaţie absolută,
ea, ( educatia ) se bazează pe dragostea dintre oameni. Din dragoste izvorăşte
înrederea, iar acolo unde este iubire şi încredere izvorăşte libertatea.
Educaţia religios-morală creştină este o acţiune specific umană care se
desfăşoară conştient de către un profesor de religie (preot sau laic), conform unui
plan şi unor metode bine precizate. Ea este susţinută de iubire, de încredere şi de
Harul lui Dumnezeu şi are drept scop realizarea caracterului religios - moral
cu desăvârşirea lui în personalitatea creştină.
Profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este
mentor deoarece menirea lui este aceia de a forma caractere religios-morale, de a
forma opinii. Totodată, el va urmări flexibilizarea şi fluidizarea canalelor şi a
35. Sebu Sebastian, Opris Monica, Opris Dorin, Metodica predarii religiei, Ed. Reintragirea, Alba Iulia 2000, p. 9
fluxului de informaţie pe orizontală şi pe vericală între religie şi alte discipline
ale procesului de învăţământ.
Perspectiva istorică asupra relaţiei dintre educaţie şi religie conduce la
concluzia că misiunea şcolii şi misiunea Biserici nu se exclud şi sunt
interdependente, se stimulează reciproc tinzând să interfereze şi în vremea
noastră .
O educaţie a tineretului ruptă de spiritul Evangheliei este o educaţie care
nu va avea finalitate. Educaţia dirijată de repere ideologice ateiste, se întoarce
îmoptriva omului. Exemplele sunt suficiente în acest caz.
Educaţia este o acţiune, care vizează întregul, armonia trup - suflet din om.
„Învăţământul religios, educaţia religioasă, spre deosebire de celelalte obiecte de
studiu, se adresează în special, inimii mai puţin gândirii. Între aceste două daruri
nu se duce o luptă aşa cum crede marea majoritate a corpului didactic de toate
gradele ci ele se împletesc în mod armonios, spre a forma adevăratul om. Inima
este locaşul iubirii adusă de Mântuitorul, iar raţiunea este lăcaşul ştiinţei şi al
filozofiei.” 36 Sufletul , ca esenţă spirituală şi deci superioară, stăpâneşte corpul şi
îl conduce spre ţintele sau idealurile făurite de el sau descoperite de Dumnezeu.
Prin educaţie se poate nădăjdui realizarea unităţii morale, unitate ce dirijează apoi
în mod statornic viaţa şi toate acţiunile omului. Astfel se realizează şi caracterul
moral.
„Spuneam mai devreme că profesorul de religie este şi ucenic în şcoala lui.
Bine este a primi statutul nostru ca fiind cel al ucenicului care are mereu ceva de
învăţat.” 37
Orice tânăr profesor păşeşte cu mare entuziasm, pentru prima dată, pragul
unei şcoli, el doreşte să îşi pună în evidenţă cunoştinţele acumulate în anii de
facultate. Totodată el trebuie să fie conştient de lacunele pe care le are în ceea ce
priveşte percepţia copiilor şi de dificultăţile predării unor noţiuni şi concepte
însuşite în timpul studiilor universitare, „psihologia cotidiană însuşită de fiecare
dintre noi prin experienţă socială nu este suficient pentru a deveni buni
cunoscători ai problemelor psihologice inerente instruirii şi educaţiei
copilului.” 38 „Sunt greu de identificat cauzele abaterilor disciplinare repetate;
dificultăţile şi frământările elevilor noştri sunt de o mare complexitate. Toate
acestea reclamă o justă apreciere a elementelor de psihopedagogie şcolară. Avem
în vedere că fiecare dintre noi putem deveni prizonieri ai rutinei.” 39 Idealul
educaţiei religioase creştine este în ultimă instanţă vieţuirea după voia lui
Dumnezeu.
Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost întotdeauna
pozitivă, considerându-l o obigaţie fundamentală pentru fiecare membru al
ei.Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit,
dacă nu îşi luminează mintea cu ajutorul învăţăturii, care trezeşte sentimente
36. Popescu Anastasia, Cum sa ii invatam pe copii religia, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1995,p. 10
37. Timiş Vasile, op cit.,p. 31
38. Cosmovici A., Iacob L., Psihologie scolara Ed. Polirom,Iaşi, 1998,p. 13
39. Timiş Vasile, op cit.,p. 32
înalte şi determină voinţa spre realizarea faptelor bune.
Religia, ca obiect de studiu, se încadrează în aria curriculară „ Om şi societate”.
Ea urmăreşte, alături de celelalte discipline componente, formarea personalităţii
în concordanţă cu valorile creştine şi dezvoltarea de caractere moral - creştine în
spiritul dreptei credinţe. Atât în şcoala generală, cât şi în liceu studiul religiei îşi
propune atingerea următoarelor obiective cadru:
- Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii şi
desăvârşirii omului ;
- Cunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor
religioase;
- Cunoaşterea învăţăturilor Sfintei Scripuri, a tradiţiilor religioase şi a
istoriei bisericeşti ;
- Formarea virtuţilor creştine şi consolidarea deprinderilor de comportament
moral - religios ;
- Educarea atitudinilor de acceptare, înţelegere şi respect faţă de cei de alte
credinţe şi convingeri.
La realizarea acestor obiective se ajunge prin diferite tipuri de activităţi,
dintre care cel mai frecvent utilizată este lecţia de religie. Acesteia i se alătură
şi alte forme precum: vizite la mănăstiri, participarea la conferinţe
duhovniceşti, participarea la acţiuni de caritate în orfelinate, azile sau spitale,
organizarea unui cerc de religie.
Lecţia de religie este alcătuită dintr-o succesiune de etape ce se desfăşoară
într-un anumit interval de timp. Succesiunea etapelor depinde de tipul de
lecţie folosit (lecţie mixtă, lecţie de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe,
lecţie de formare de deprinderi, lecţie de recapitulare şi sistematizare a
cunoştinţelor, lecţie de verificare şi evaluare), urmărindu-se întotdeauna
asigurarea legăturii între transmiterea cunoştinţelor şi asimilarea acestora.
Etapele corespunzătoare fiecărui tip de lecţie sunt selectate în funcţie de
conţinutul informaţional, de obiectivele urmărite, de particularităţile clasei de
elevi, existând, prin urmare, o multitudine de structuri, de secvenţe posibile.
Menţionăm etapele scenariului didactic pentru o lecţie mixtă, deoarece acest
tip de lecţie le cuprinde pe toate:
- momentul organizatoric ;
- verificarea cunoştinţelor ;
- captarea atenţiei (sau pregătirea perceptivă) ;
- anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse ;
- predarea noilor cunoştinţe (sau tratarea) ;
- fixarea cunoştinţelor ;
- ascocierea ;
- generalizarea ;
- aplicarea.
În şcoală, profesorul, trebuie să fie o persoană special pregătită în acest
scop, care să dispună de o bună formaţie intelectuală, cu o doză de cunoştinţe
care să îl ajute să trateze complet, competent şi cu autoritate ştiinţifică temele
propuse. Deasemenea, să aibă şi cunoştinţe de psihologie şi logică, pentru a şti ce
materie să folosească şi cât anume din ea, şi mai ales cum să o facă uşor
inteligibilă, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor. La
toate acestea se adaugă şi cunoştinţe de pedagogie care să îi ofere metodele
necesare activităţii de catehizare.
Scopul predării religiei are un dublu aspect: informativ şi formativ. Ora de
religie, realizată prin coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune
care trece dicolo de spaţiul didactic, o dimensiune iniţiatică. Părintele Bria
îndemnă ca lecţia de religie să fie realizată în analogie cu istoria mântuirii.
Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model
pentru orice activitate catehetică. Ora de religie poate fi privită ca o introducere la
creştinism, ca un curs de istoria religiilor (prezentăm un bagaj de cunoştinţe şi
ritualuri care pot determina luarea unor opţiuni), ca un curs de apologetică
(prezentăm unele argumente). Dar ora de religie îşi atinge plenitudinea şi
finalitatea atunci când subiecţii (eleviii) devin interesaţi şi practicanţi, atunci când
ei conştientizează apartenenţa lor la trupul mistic al lui Hristos care este Biserica.
Principiul credinţei, Bria definea procesul prin care istoria Sfântă sau
istoria mântuirii trece în istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea
personală şi constituirea comunităţii creştine. Acest ciclu comportă trei etape
principale :
- iniţierea în tainele credinţei, mărturisirea credinţei sau fidelitate faţă de
Iisus Hristos şi faţă de Evanghelia Sa.
- Lărgirea orizontului speranţei, celebrarea credinţei sau fidelitatea faţă de
sine şi faţă de Biserică.
- Desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credinţei sau fidelitatea
faţă de aproapele sau de lume.
Iniţierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credinţei, care nu se
separă de trăirea credinţei prin cult şi de practicarea credinţei prin faptele
noastre şi prin morala personală şi socială. Pentru început elevii sunt iniţiaţi în
comunitatea de credinţă, mai apoi în comunitatea de morală (de trăire). Un
profesor bun – prin catehizare - induce elevilor un anumit stil de viaţă. Astfel,
credinţa mărturisită, trăită şi asumată dobândeşte valenţe personale şi sociale
(paradigma socială a credinţei). Eclesia constituie o adunare de credinţă, de
liturghisire şi de practică.
A doua etapă a ciclului credinţei o constituie celebrarea credinţei prin
participarea la cult, prin fidalitatea faţă de sine şi faţă de Biserică. Profesorul
de religie îşi va învăţa elevii că, fiecare credincios îşi exprimă credinţa sub o
formă de adorare a lui Dumnezeu, de mulţumire şi bucurie. Sfânta Liturghie
creează mediul pentru exprimarea bucuriei, a speranţei şi a credinţei unei
comunităţi.
În cadrul cultului public, după mărturisirea credinţei (rostirea Crezului ),
urmează celebrarea credinţei ( imnul pe „Tine Te lăudăm” ). În cadrul orei de
religie, profesorii şi elevii purced la mărturisirea credinţei, dar şi la o formă de
celebrare, de adorare; fiecare oră de religie începe şi se încheie cu o
rugăciune.
În etapa a treia, urmează contextualizarea şi manifestarea credinţei în viaţa
personală şi socială. Ora de religie îndeamnă la angajare, la vieţuirea în şi prin
Hristos. Religia, credinţa fiecăruia are sau ar trebui să aibă un rol însemnat
atât în viaţa personală cât şi în viaţa publică.
Abordarea separată a acestor etape de iniţiere în tainele credinţei este
contrară spiritualităţii creştine. Să nu uităm că orice Sfântă Liturghie este şi o
oră de religie, o lecţie de iniţiere creştină, iar orice oră de religie trebuie să
indemne elevii la participarea Sfintei Liturghi.
În general, activitatea religioasă din şcoală are puncte comune cu alte
discipline în ceea ce priveşte princpiile didactice după care se călăuzeşte,
metodele şi procedeele utilizate. Apar şi aspecte specifice, care vor fi orientate
de către educatori conform unui plan şi unor metode bine precizate. Educaţia,
în general este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti. De asemenea, şi
educaţia religioasă.
Idealul educaţiei religioase creştine este în ultimă instanţă vieţuirea după
voia lui Dumnezeu.
Sentimentul religios devine mult mai profud atunci când el se formează din
practică, din trăire, şi nu din teorie.
Cel ce nu frecventează Biserica nu este creştin autentic.Copiii trebuie să fie
deprinşi cu mersul la Biserică în Duminici şi sărbători mai ales la Sfânta
Liturghie. Pentru cei ce cred în Dumnezeu nu e prea mult să participe două ore pe
săptămână la Sfânta Liturghie .Cei ce nu fac lucrul acesta nu se pot numi
credincioşi, că nu sunt.
Biserica este cea care ne naşte duhovniceşte. În Biserică se săvârşeşte
Sfânta Taină a Căsătoriei. Atunci mirele şi mireasa primesc de la Dumnezeu harul
şi binecuvântarea care sfinţeşte însoţirea lor spre a se iubi, a se ajuta reciroc şi
spre a da naştere şi a creşte copii buni,dupa voia Sa.
Într-una din ecteniile rostite la Logodnă, proţii se roagă pentru miri asfel: ”
pentru ca să dea lor fii spre moştenirea neamului, şi toate cererile cele către
mântuire.”Iar în altă ectenie de la Taina nunţii spune:” Pentru ca să se veselească
ei la vederea fiilor şi a ficelor lor” şi în alt loc” pentru ca să li se dăruiască lor
dobândire de prunci buni şi viaţă fără prihană”46. În această Taină Biserica chiar
şi pentru a avea viată lungă şi îmbelşugată: „ Şi dă robilor tăi acestora (N) viaţă
paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste unuia către altul, într-u statornicia
păcii, dar de prunci, seminţie cu viaţă îndelungată, cununa cea neveştejită a
măririi( slavei). Învredniceşte-i pe dânşii aş-i vedea pe fiii fiilor lor...şi le dă lor
din roua cerului de sus şi din grăsime pământului. Umple casele lor de grâu, de
vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca să dea şi celor lipsiţi; dăruind şi celor
ce sunt dimpreună cu dânşii toate cererile cele pentru mântuire” 47.
Iata cum Dumnezeu se îngrijeşte de oameni şi pune început bun în fiecare
familie care nu se depărtează de El şi merg pe cărările Lui. Dar pentru ca legătura
dintr soţi să se sfinţească este nevoie de iubire. Dacă la celelalte Sfinte Taine este
nevoie de animite materii pentru a se sfinţi, la Sfânta Taină a Nunţii este nevoie
de iubire.
Atunci când dragostea lipseşte sau când copiii sunt zămisliţi în păcate
Dumnezeu îşi retrage harul Său.De aceia sunt atât de multe familii în care există
ură,neînţelegeri şi suferinţe de tot felul. Aatfel de părinţi se întreabă de ce au
copii bolnavi si atâtea probleme fără ca măcar să ştie care este consecinţa
necazurilor lor.
Tot într-o rugăciune rostită de preot la Taina Cununiei preotul spune:
„Dăruieşte-le lor roadă pântecelui,dobândire de prunci buni” dar în zilele noastre
ce vedem ? Vedem mame ce îşi abandonează pruncii sau mai rău îi ucid în
pântece.
Sunt fete care după vârsta de 14 ani devin mame şi neputând să îşi crească
copiii îi lasă ori în grija părinţilor, ori în grija statului.Asta se întâmplă în cel mai
fericit caz, deoarece de cele mai multe ori recurg la avort.
48. Ibidem, p. 8
49. Idem
50. Idem
51. Ionescu Răzvan Andrei şi Lemeni Adrian Nicolae, Teologie Ortodoxă şi ştiinţă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR,
Bucureşti, 2006, p. 278
52. Agheasmatar, op. cit., p. 22
Slujbe,ci şi totalitatea credincioşilor care Îl mărturisesc pe Iisus Hristos şi
învăţătura Lui neschimbată şi Îl recunosc drept cap al Bisericii. „53 Este foarte
important ca tinerii şi copiii să-şi cunoască bine preotul paroh şi pe enoriaşi
pentru ca împreună să-L mărturisească pe Hristos.
Pentru o apropiere a acestora de parohie şi de activităţile acesteia, se
impune realizarea unor activităţi comune. Acestea pot fi variate .Organizarea
unor seri duhovniceşti în care copiii să fie invitaţi la rugăciune, la meditaţii, la
discuţii.Nu pot fi neglijate nici pelerinajele, excursiile sau activităţile de
binefacere.”Parohia este o comunitate disciplinată care păstrează adât coeziunea
internă cât şi comuniunea cu celelalte parohi, cu Eparhia şi celelalte biserici.”54
Costurile acestora nu sunt foarte ridicate din partea comunităţii parohiale, în
schimb eficienţa lor ar fi remarcabilă.Copiii ar simţi că fac parte din familia
parohiei.Fiecare preot sau profesor de religie poate să vină cu idei noi care să-i
implice pe elevi în comunitatea parohială, transmiţând astfel cuvântul evangeliei.
Depinde de noi, părinţi, preoţi şi profesori cât de bine ştim să-i educăm pe
cei mici şi cât de pricepuţi suntem în a le gestiona timpul iar ”cei care sunt
nepăsători şi reci cu mintea faţă de maica lor, Biserica, prin aceasta ei arată că nu
o cunosc suficient, nu îi ştiu valoarea şi nu înţeleg fericirea de a-i aparţine.”55
53. Muha Camelia şi Păunescu Anghel Nicolae, Caiet de Religie, clasa a VIII-a, Ed. Sf Mina, Iaşi, 2001, p. 37
54. Timiş Vasile, op.cit., p. 87
55. Irineu, Episcop, op.cit.,p. 131
i
CAPITOLUL III
Dat fiind faptul că Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă de pe
pământ şi prin fiecare asemenea slujbă se înnoieşte jertfa de pe cruce prin care Duhul
Sfânt preface darurile de pâine şi vin în însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos. Este bine
ca nici unul dintre noi să nu lipsim de la această slujbă.
„Sfânta Liturghie dezvoltă elevului sentimentul iubirii faţă de Dumnezeu şi
faţă de aproapele şi mijloceşte multe cunoştinţe religioase, fiind o carte cu imagini vii
despre cele mai înalte adevăruri creştine; elevul află dogmatica ortodoxă expusă în
imnuri, cântări şi rugăciuni.
Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată şi de prezenţa
reală a Domnului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. Elevii îşi desăvârşesc imaginea
pe care o au despre Mântuitorul prin faptul ca la Sfânta Liturghie li se descoperă
faptele, suferinţele Sale, şi mai ales, biruinţa Sa asupra morţii, prin care a împăcat
întreaga lume cu Dumnezeu.
Sfânta Liturghie îl pregăteşte pe elevi pentru viaţa în comunitate, în
colectivitate, trezindu-i simţul solidarităţii umane, prin faptul că toţi credincioşii se
roagă unii pentru alţii, pentru cei prezenţi, pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi,
dar şi pentru cei adormiţi.” 56
Ca profesor de religie în şcoala cu clasele I-VIII din Strejnic, în cei nouă ani,
scopul meu a fost de a-i determina pe elevi să participe la Liturghie, ştiind că numai
astfel pot deveni creştini adevăraţi. În cei nouă ani am simţit multă bucurie atunci
când vedeam cu câtă dragoste participă la slujbe unii dintre elevi şi cum îşi schimbă
viaţa în bine, dar şi multă tristeţe văzând cum elevi de alte confesiuni îşi doresc să
meargă la biserică dar nu sunt lăsaţi de către părinţi. – unii dintre ei deoarece au venit
la biserică au fost certaţi de aceştia. Alţi elevi, puţini la număr,deşi sunt ortodocşi, au
intrat pentru prima dată în biserică atunci când au fost duşi de mine în timpul orei de
religie. Uimirea lor la vederea interiorului bisericii şi la frumuseţea slujbei a fost
deosebit de mare. O altă categorie de elevi o formează aceia care deşi vin la biserică
nu sunt atenţi la slujba Sfintei Liturghii. Elevii au fost învăţaţi că pregătirea pentru
Sfânta Liturgie începe de sâmbătă seara când clopotele anunţă că a doua zi este
sărbătoare. Îmbrăcaţi în cele mai bune haine, cu totul pe ei proaspăt spălaţi şi
împăcaţi cu toată lumea, ei merg
57. Antonie Plămădeala, Mitropolitul, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Ed. Pronostic, Bucureşti, 1995, p. 98
58. Idem
59. Ibidem, p. 99
O mare bucurie simt copii atunci când preotul le pune mâna pe cap pentru a-i
binecuvânta, în momentul în care cădeşte şi îşi manifestă dorinţa de a se atinge de
veşmintele sale. Îmbucurător este faptul că uniii dintre elevii cu probleme de sănătate
au credinţa că dacă trece preotul peste ei la ieşirea cu Sfintele Daruri se vor face
sănătoşi.
Totul începe cu simţirea, cu acceptarea prezenţei lui Hristos în viaţa noastră.
„Liturghia este <<momentul>> în care tu nu mai eşti un simplu om, ci un om
în faţa lui Dumnezeu.Acceptă că acolo, în biserică este Hristos; că El, duminică de
duminică, Liturghie după Liturghie, vine nevăzut în biserică.”60 Monahul Neofit
îndeamnă totodată să facem un efort de credinţă şi să acceptăm că „biserica este mai
mult decât ziduri, că Sfinţii pictaţi pe pereţi sunt şi ei prezenţi, vii , că îngerii inundă
atmosfera slujbei, că Maica Domnului este mai mult decât o icoană mai mult sau mai
puţin interesantă, că încă mai sunt preoţi care varsă lacrimi văzând şi simţind ceea ce
lumea nu mai vede şi nu mai simte.”61
Odată, la sfârşitul lecţiei, le-am spus elevilor din clasa a II a că, tema lor pentru
data viitoare este aceea de a merge duminica viitoare la biserică. În ora următoare, o
fetiţă mi-a spus: „doamna profesoară, am căutat în toată cartea lecţia <<sa mergem la
biserică>> şi nu am găsit-o.” Atunci toată clasa a început să râdă de ea. Eu nu am râs
pentru că mi-am dat seama că părinţii acelui copil nu erau creştini practicanţi.
Îi indemn pe elevi să meargă la biserică pentru că „în Sfânta Biserică, în
locaşul închinat lui Dumnezeu se fac lucruri cereşti aici pe pământ se fac sfintele
slujbe, se face Sfânta Liturghie şi acestea sunt lucruri cereşti. Hristos de aceea a venit
pe pământ ca noi să avem Sfânta Liturghie.” 62
69. Staniloaie Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol III, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1997, p. 57
70. Timiş Vasile, op.cit.,p. 86
În ziua de astăzi, se spune că trebuie să dăm copiilor libertate absolută. Dar cea
mai eficientă metodă este ca disciplina şi libertatea să se întrepătrundă. Astfel
educaţia nu îşi are rostul. Nu este de ajuns să îndepărtăm răul ci, trebuie să încurajăm
binele. „ Elevul trebuie să se învingă mai întâi pe sine, după ce a învăţat să
deosebească binele de rău.”71
Atunci când ajutorul în munca profesorului nu vine şi din partea părinţilor sunt
slabe şanse de izbândă.
Legat de Sfânta Taină a împărtăşaniei este şi postul.
Pentru a se împărtăşi, elevilor li se cere să ţină post cel puţin trei zile. Am elevi,
puţini la număr, din păcate, care ţin toate posturile de peste an. Unii postesc şi pentru
că la ei în familie se posteşte. Alţii fac eforturi mari pentru a posti, deoarece mamele
lor gătesc numai de dulce. Un elev mi- aspus:” mănânc ce găsesc de post iar uneori
mă mai ia bunica să mâncăm împreună mâncare de post.” Aceşti copii sunt de
admirat şi nu întâmplător este faptul că ei sunt cei mai buni sau printre cei mai buni
elevi din clasă. În felul acesta Dumnezeu le răsplăteşte dragostea. În faţa lor nici cei
care spun că :” aş muri dacă aş posti atâtea săptămâni!” nu mai au ce spune.
Exemplul lor este la fel de concludent ca exemplul proorocului David şi al prietenilor
săi care după zece zile de post arătau mai frumoşi şi mai graşi la trup decât toţi tinerii
care mâncau din bucatele regelui.
Sfatul pe care îl dau celor care nu au atâta tărie sau voinţă să postească singuri
în familie şi care poate că nu au o bunică evlavioasă care să îi cheme să mănânce
mâncare de post, este ca să ţină măcar postul sufletesc şi să renunţe la ceva din
alimentele pe care le consuma de obicei. Să renunţe, de exemplu, la ciocolată pe care
o mănâncă zilnic sau la oricare aliment de care credea că nu se poate lipsi.
După post suntem mult mai bine pregătiţi pentru a primi însuşi trupul şi
sângele lui Hristos. Apoi trebuie să păstrăm sfinţenia pe care am dobândit-o după
primirea Sfintei Împărtăşanii.
Într-o perioadă am încercat să îi răsplătesc pe cei ce s-au spovedit şi s-au
împărtăşit la sfârşitul posturilor cu notă maximă sau cu diferite iconiţe. Metoda a dat
roade în special la cei mici, ţinând cont de faptul că deprinderile se formează în
clasele mici. Scopul este de a-i determina pe elevi să meargă singuri la spovedit fără a
fi duşi de mână sau pentru a primi vreo recompensa. De constrângere nici nu poate fi
vorba, deoarece „în educaţie, mai ales în cea religioasă, nu are ce cauta
constrângerea.
Prin constrângere nu poţi să îi dai iubirea lui Hristos. Bătaia îi va înăspri caracterul,
îl va face să se închidă în el, pierzându-şi încrederea. Adresându-i cuvinte
insultătoare, copilul aşa va deveni iar noi nu avem dreptul de a-l dispreţui sau
descuraja.”72
2. Dramatizarea .
”Dramatizarea este metodă bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau
elevii exagerează anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de
a sublinia idei şi sentimente şi de a aganci înţelegerea semnificatiei unor situaţii.” 74
În scenetele alcătuite pe baza evenimentelor care s-au petrecut înainte de
Învierea Mântuitorului, este nevoie a se face reconstituirea modului de viaţă a unor
personaje biblice că şi reconstituirea momentelor care au precedat şi care au urmat
acelei mari minuni.
„Dramatizarea a fost folosită de către arhiereul Caiafa care, la procesul
Mântuitorului, a accentuat <<vina>>. Acestuia prin faptul că şi-a rupt veşmintele
pentru a-i determină pe cei din sinedriu să-L condamne la moarte: „Atunci arhiereul
şi-a sfâşiat hainele, zicând : - A hulit! Ce ne mai trebuie martori! Iată acum aţi auzit
hulă Lui.”( Matei 26,65 ; Marcu 14,63 ).75
3. Deprinderile morale
„Deprinderile morale sunt faptele şi virtuţile duhovniceşti ale creştinului.
Practicarea lir, în conlucrare cu harul divin, conduce pe om la cunoaşterea lui
Dumnezeu.”76
La elevi formarea deprinderilor morale începe din copilărie, în familie, este
dezvoltată în biserică prin cateheze şi lecţii de religie şi continuată prin ascultarea
cuvântului lui Dumnezeu la slujbele Bisericii, prin citirea Bibliei şi a cărţilor
duhovniceşti.
Deprinderile morale sunt: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii,
citirea Sfintei Scripturi şi respectarea tradiţiilor religioase.
În Sfântă Scriptură avem numeroase exemple din care reiese că fără fapte bune
credinţa este moartă.
Profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale la elevi prin aprobare şi
dezaprobare.
„Aprobarea sau aprecierea favorabilă este modalitatea prin care se realizează
o întărire pozitivă a manifestărilor morale ale elevilor de către o autoritate externă
(profesor, duhovnic, colectivitate).”77 Aprobarea poate luă diferite forme: acordul
pentru faptele sau atitudinile morale ale elevilor (printr-un zâmbet, un gest de
aprobare sau un cuvânt încurajator), lăuda (în particular sau în faţă colectivului),
exprimarea recunoştinţei (verbală), recompensa (morală şi materială scrisori de
felicitare respectiv premii în cărţi, excursii, etc).
74 Ibidem p.147
75 dem
76 Ibidem p.134
77 . Idem
Concluzii