CAP.

II ADITIVII FURAJERI (SUPLIMENTE NUTRIŢIONALE)

FOLOSIŢI ÎN PRODUCEREA NUTREŢURILOR COMBINATE

Reglementările aditivilor furajeri

Toţi aditivii furajeri plasaţi pe piaţa Uniunii Europene pot fi acceptaţi sub
auspiciile Regulamentului Uniunii Europene nr. 1831/2003. Cererile pentru
autorizarea plasării şi folosirii aditivilor furajeri pe piaţa UE sunt reglementate
prin Reg UE nr. 1831 /2003. Reglementările de bază ale utilizării aditivilor se
găsesc pe site
ulhttp://www.efsa.europa.eu/en/science/feedap/an_applications.html.

Tipurile de aditivi furajeri

În general aditivul furajer este un produs care furnizează un efect sau acoperă
o nevoie particulară.
Principalele grupe de aditivi sunt:
1. Aditivi tehnologici – această categorie se referă la grupul de aditivi
care influenţează aspectele tehnologice ale hranei. Aceştia nu influenţează în
mod direct valoarea nutritivă a hranei dar pot îmbunătăţi manipularea furajelor
sau caracteristicile igienice. Un exemplu de astfel de aditiv poate fi un acid
organic utilizat pentru conservarea hranei.
2. Aditivi senzoriali – aceştia se referă la un grup de aditivi care
îmbunătăţesc palatabilitatea hranei stimulându-se astfel apetitul; de obicei prin
efectul acestor produse hrana are gust şi culoare. De exemplu, extractul de
vanilie poate determina purceii să consume furajul.
3. Aditivi nutriţionali – aditivii de acest fel furnizează nutrienţii specifici
cerinţelor animalelor pentru optimizarea performanţelor. De exemplu pot fi
vitaminele, aminoacizii sau microelementele. În multe cazuri, aditivii de acest
fel sunt forme simple de concentare a nutrienţilor din ingredientele naturale ale
hranei.
4. Aditivi zootehnici – aceşti aditivi îmbunătăţesc indicatorii productivi
ai animalelor, furnizând nutrienţi specifici, dar permit şi o utilizare mult mai
eficientă a nutrienţilor prezenţi în hrană. Un exemplu de acest fel poate fi o
enzimă. Ei sunt denumiţi şi pronutrienţi. Alţi aditivi sunt folosiţi pentru
diminuarea potenţialului poluant al dejecţiilor.
5. Coccidiostatice şi histomonostaticele – aceste produse sunt folosite
să controleze sănătatea intestinală a păsărilor prin efectele directe asupra
organismelor parazite. Ele nu sunt clasificate ca şi antibiotice.
 II.1. VITAMINELE

Cele aproape 20 de vitamine cunoscute până în prezent se denumesc cu

ajutorul cuvântului vitamină urmat de una din majusculele alfabetului latin (A,
B, C, D etc.) sau prin intermediul aceluiaşi cuvânt urmat de prefixul anti şi
denumirea hipovitaminozei sau avitaminozei pe care o poate vindeca (vitamină
antiscorbutică, antirahitică, etc) respectiv prin denumiri strâns legate de
structura chimică (retinol, tiamină, riboflavină etc.) (CAPRIŢA, 1998).
De regulă vitaminele sunt clasificate după criteriul solubilităţii fiind
liposolubile: A, D, E, K, F şi hidrosolubile: complexul vitaminei B şi C.
Vitaminele şi provitaminele sunt biosintetizate de plante sau de
microorganisme în cursul dezvoltării acestora când se formează ca metaboliţi
primari.
Fiind indispensabile animalelor superioare, necesarul în aceşti nutrienţi se
satisface prin aport exogen, prin hrană respectiv prin diferite componente ale
acesteia mai bogate în anumite vitamine. Când acest aport devine insuficient, de
exemplu în creşterea intensivă a animalelor, se impune suplimentarea vitaminică
utilizându-se produse industriale obţinute prin sinteză sau biotehnologic.

II.1.1. Vitaminele liposolubile

Vitamina A (antixeroftalmică, antiinfecţioasă) – este un factor esenţial

pentru creşterea şi regenerarea ţesuturilor, cu rol în menţinerea normală a
troficităţii mucoaselor şi glandelor anexe; are o acţiune importantă în
reproducţie, în conversia hranei şi în creşterea rezistenţei la stres.
Carenţa în vitamina A se manifestă progresiv prin: pierderea vederii,
modificări la nivelul pielii şi mucoaselor, tulburări de reproducţie, întârzieri în
creştere, depăşiri ale consumului specific şi mortalitate ridicată la tineret.
Cerinţele în această vitamină sunt asigurate prin consum de provitamină A
(caroteni şi carotenoizi – vitamina A naturală) şi prin suplimentarea hranei cu
preparate sintetice de vitamina A stabilizată. Suplimentarea cu vitamina A a
nutreţurilor combinate pentru păsări şi porci se efectuează curent pe calea
preparatelor sintetice stabilizate de tip microvit A cu 325 mii UI / g sau 500 mii
UI / g.
Vitamina D – reglează absorbţia intestinală a Ca şi P, contribuie la
menţinerea raportului Ca / P normal, intervine în metabolismul acestor
macroelemente şi asupra menţinerii concentraţiei lor în sânge şi în lichidele
interstiţiale.
Carenţa în vitamina D provoacă la animalele tinere rahitismul iar la cele
adulte osteomalacia, osteofibroza. Lipsa vitaminei D determină scăderea
producţiei de ouă şi a procentului de ecloziune, iar ouăle produse au coajă
subţire şi se sparg uşor. La păsări se produce o decalcifiere pronunţată a
oaselor.
Necesarul organismului se asigură prin transformarea provitaminelor
(ergosterolul şi 7 – dehidrocolesterolul) cu localizare subcutanată sub acţiunea
radiaţiilor ultraviolete şi prin suplimentarea nutreţurilor combinate cu
preparate sintetice stabilizate de vitamina D3 ca de exemplu microvitul D3
(forma comercială a 7 – dehidrocolesterolului sintetic iradiat) de 200 mii UI /
g sau 400 mii UI / g.
Vitamina E – (tocoferolul) este cunoscută ca factor al fertilităţii dar este
în principal un factor oxido – reducător de reglare a respiraţiei celulare în toate
ţesuturile vii, antioxidant biologic puternic, şi cu acţiune sinergică cu Se.
Carenţa în vitamina E determină distrofii musculare, necroze hepatice,
diateze exudative, encefalopatie la păsări.
Animalele nu pot sintetiza vitamina E iar tocoferolii existenţi în stare
naturală în furaje nu satisfac necesarul, mai ales în sistemul intensiv de
creştere. Cerinţele se asigură prin suplimentarea nutreţului combinat cu
vitamina E sintetică stabilizată sub formă de microvit E de 250 UI / g sau de
500 UI / g.
Vitamina E se regăseşte în stare naturală sub diferite forme: α, β, γ, δ
tocoferoli. Alpha tocoferolul este forma cea mai activă şi satisface cerinţele de
vitamină E. Asociaţia Americană pentru Controlul Oficial al Nutreţurilor
recunosc α-tocoferolul ca şi vitamina E, acesta îndeplinind toate funcţiile
vitaminei E în organism. Activitatea vitaminei E este exprimată în unităţi
internaţionale (UI). După United States Pharmacopeea, o unitate internaţională
de vitamină E este definită ca 1 mg de acetat de dl-α-tocoferil.
Studii recente au arătat că biodisponibilitatea vitaminei E din surse
naturale este mult mai mare decât s-a estimat până în prezent. Sursele naturale
de vitamina E (forma d-α-tocoferol) sunt derivate din uleiuri vegetale unde
există forma de RRR-izomeri. Vitamina E sintetică (forma dl-α-tocoferol) este
un amestec de opt izomeri şi conţine numai 12,5 la sută izomerul RRR (singura
formă existentă în natură). Degradarea vitaminei E sintetice este în timp de trei,
patru ori mai mare decât a formei naturale de RRR-α-tocoferol, ceea ce explică
de ce vitamina E naturală are biodisponibilitate mai mare comparativ cu cea
sintetică.
Noi metode de analiză, bazate pe HPLC (cromatografie lichidă de înaltă
performanţă) au făcut posibilă analizarea distribuţiei moleculelor de
stereoizometi ai α-tocoferolului în nutreţuri, plasmă şi ţesuturi. De exemplu,
studii recente de cercetare au arătat că distribuţia diferiţilor stereoizomeri ai α-
tocoferolului în nutreţurile combinate pentru scroafe şi vaci de lapte este de
diferite niveluri şi forme de izomeri (Jansen şi Lauridsen, 2003). De asemenea,
au găsit că forma RRR-α-tocoferol este dominantă din toate formele de
stereoizomeri reţinute din plasmă şi lapte.
Cercetări efectuate de Peisker şi Dersjant-Li în 2005, au arătat că
stabilitatea vitaminei E provenită din surse naturale este aceiaşi comparativ cu
vitamina E sintetică, în situaţia în care aceasta este sub formă de accetat.
Cercetările au arătat că izomerul RRR-α-tocoferol (sursă naturală de
vitamina E) a fost stereoizomerul major reţinut în macrofagele alveolare,
dovedindu-se că acest izomer are influenţe asupra îmbunătăţirii funcţiei imune
(tabel II.1). Cercetări efectuate în anul 2000 (Mahan şi colab.) au arătat că
vitamina E în stare naturală a crescut conţinutul în α- tocoferol din serul,
colostrul şi laptele scroafei comparativ cu situaţia în care scroafele au fost
hrănite cu vitamina E sintetică.
Tabel II.1.
Efectul hrănirii scroafelor cu diferite surse de vitamină E asupra
purceilor nou născuţi şi înţărcaţi

Forma sintetică Forma naturală

dl-α-tocoferil RRR-α-tocoferil acetat
acetat
Vitamina E, mg/kg 30 60 22 44
Purcei nou născuţi
Ficat α-tocoferol, 0,338 0,417 0,460 0,506
µg/g
Pucei înţărcaţi la 21 de zile
Ser α-tocoferol, 0,00 0,08 1,58 1.236
µg/ml
Ficat α-tocoferol, 0,00 0,03 0,00 790
µg/g

Vitamina K (antihemoragică) – este indispensabilă sintezei de

protrombină, intervenind în coagularea sângelui.
În condiţii normale de creştere, vitamina K este sintetizată de microflora
de pe traiectul digestiv chiar până la nivelul cerinţelor la mamifere dar
insuficient la păsări unde se şi suplimentează.
Prin sinteză microbiană se poate obţine vitamina K2, principalele
microorganisme producătoare fiind din genul Bacillus (B. subtilis, B. cereus,
B. mycoides, B. proteus, B. aerogenes) şi Staphylococcus aureus,
Mycobacterium tuberculosis, Proteus vulgaris şi Escherichia coli (POP şi
STAN, 1997).
 Carenţa în vitamina K provoacă hemoragii subcutanate sau intramusculare
şi reduce coagularea sângelui. La pui provoacă anemie şi edeme pe diferite regiuni
corporale. La porcii crescuţi pe grătare simptomele se manifestă sub forma unui
sindrom hemoragic.
Vitamina K3 de uz furajer este produsul de sinteză MBS (menadion –
bisulfit de Na), o pulbere solubilă care conţine 95 % vitamina K3.

II.1.2. Vitaminele hidrosolubile

Vitamina B1 (tiamina) – îndeplineşte un rol important în metabolismul

glucidelor şi al apei, în resorbţia grăsimilor, în menţinerea tonusului gastro –
intestinal.
Se sintetizează în prestomace la rumegătoare de bacteriile ruminale.
Microorganismele specifice producătoare de tiamină sunt : Bacillus proteus,
Bacillus mesentericus, Bacillus aerogenes, Bacillus vulgatus, E. coli, precum
şi drojdiile (Saccharomices cerevisiae).
Carenţa în vitamina B1 la păsări determină polinevrită aviară iar la porci
se constată scăderea apetitului şi a greutăţii corporale, vome, semne nervoase.
În prezent se produce industrial prin sinteză chimică sub formă de
clorhidrat de tiamină.
Vitamina B2 (riboflavina) – îndeplineşte un rol important în
metabolismul glucidelor, lipidelor şi proteinelor (al AA-lor), intervine în
fosforilare, în reglarea oxidărilor celulare precum şi în procesele de creştere.
Se produce biotehnologic prin cultivarea bacteriei Ashbya gossyppii sau
prin fermentarea laptelui smântânit sau a zerului cu Clostridium
acetobutylicum, Candida tropicalis, Candida guillermondia dar şi a ciupercii
Eremothecium ashby (Pop şi Stan, 1997).
La păsări carenţa determină neuromalacia şi reducerea procentului de
ecloziune iar la porci determină diaree, dermatite, tulburări nervoase la scroafe
crescând incidenţa avorturilor şi obţinerea de purcei neviabili sau morţi.
În premixurile vitamino-minerale se foloseşte riboflavina obţinută prin
biosinteză, comercializată sub denumirea de riboflavin-5 fosfat.
Acidul pantotenic (vitamina B3) – este component al coenzimei de
acetilare A (CoA) cu rol în metabolismul lipidelor, hidraţilor de carbon şi
protidelor ; ia parte la formarea acetilcolinei.
Este sintetizat de flora bacteriană din rumen şi intestinul gros. Se produce
pe cale industrială şi prin biosinteză microbiană din drojdii, mucegaiuri
(Streptomyces frediae) şi mai ales din bacterii : Acetobacter aerogenes,
Clostridium butylicum, Pseudomonas fluorescens, Proteus vulgaris, E. coli.
 Carenţa determină depigmentări, modificarea aspectului penajului,
căderea părului, tulburări digestive, scăderea ouatutui iar la porci apar şi
necoordonări în mers.
Ca aditiv furajer se utilizează sub formă de premix cu 45 % D.L.
pantotenat de calciu.
Vitamina PP (niacina, acid nicotinic, vitamina B5) – intră în componenţa
codehidrogenazei I şi II; este un factor indispensabil creşterii florei bacteriene
digestive.
Se produce industrial sub formă de acid nicotinic. Biosinteza se
realizează din triptofan (provitamina niacinei) şi acid glutamic prin intermediul
florei microbiene de la nivelul tubului digestiv.
Microorganismele specifice producătoare de vitamina PP sunt: E. coli,
Neurospora crassa, Xanthomonas pruni etc.
Carenţa la păsări determină perozis şi reduce intensitatea ouatului.
Acidul folic – este un complex de pteridină, acid paraminobenzoic şi
acid glutamic; intervine în sinteza unor AA (serina, metionina) şi este un factor
de creştere şi antianemic la păsări (la puii de găină).
Este biosintetizat de microorganismele : E. coli, Bacillus subtillis,
Streptococcus faecium sau Lactobacillus arabinosus.
Carenţa determină: anemie, reducerea creşterii şi întârzieri în apariţia
penajului, diareea albă cremoasă la pui.
Piridoxina (vitamina B6) are rol în metabolismul protidelor, în sinteza
unor AA neesenţiali şi a triptofanului ; are activitate antianemică ; intervine în
biosinteza substanţelor responsabile de transmiterea stimulilor nervoşi.
Se poate obţine în cantităţi mari prin cultivare de Saccharomices
cerevisiae, sau a unor bacterii ca Acetobacter xilinum, Acetobacter aerogenes,
Proteus vulgaris, Pseudomonas fluorescens, iar prin sinteză chimică rezultă sub
formă de clorhidrat de piridoxină.
Carenţa piridoxinei determină reducerea apetitului având ca efect
scăderea sporului în greutate şi creşterea consumului specific. La păsări scade
producţia de ouă şi procentul de ecloziune iar la porci carenţa produce
infiltraţia grasă a ficatului, diaree, ulcere gastrice.
În premixurile vitaminice asigurarea se face prin clorhidrat de piridoxină.
Biotina (vitamina B7) este coferment al unor enzime cu rol în
decarboxilare; intervine în sinteza acidului aspartic.
Este sintetizată de microflora digestivă, însă sub valori de necesar la
găini, curci, purcei fiind necesare suplimentări de biotină.
Se poate obţine pe cale biotehnologică folosind culturi de drojdii, micete
(genul Penicillium, Aspergilus) sau bacterii (Lactobacillus casei, L. bulgaricus,
L. acidophilus, Pseudomonas sp., E. coli).
 Carenţa determină la păsări apariţia de dermatite la tineretul aviar
reducând creşterea. La porcine, carenţa biotinei provoacă dermatite, căderea
părului, fisurarea unghiilor, mişcări spastice ale membrelor posterioare,
reducerea sporului în greutate, diminuarea capacităţii de reproducţie.
Vitamina B12 (cobalamina) – este factor esenţial de creştere; este
importantă în hematopoeză (principiu antianemic);este activator al celulelor
nervoase.
Cobalamina este sintetizată de microflora ruminală iar biotehnologic se
obţine prin cultivarea de Pseudomonas denitrificans, Propionbacterium spp.,
precum şi de Rhizopus arrhizus şi Rhizopus nigricans.
Carenţa apare la păsări şi porci datorită hrănirii în exclusivitate cu furaje
vegetale. La pui apare perozis, întârzieri în îmbrăcarea cu pene şi păr,
dermatite, reducerea numărului de purcei la fătare, procent de ecloziune mic
datorită mortalităţii embrionare.
Pentru suplimentarea hranei cu vitamina B12 se utilizează un premix
furajer denumit Bevitex cu 50 sau 200 gama vitamină B12 / g produs.
Vitamina C (acidul ascorbic) – reglează procesele oxidoreducătoare
fiind un antioxidant, sporeşte rezistenţa endoteliului vascular, are acţiune
antihemoragică şi antitoxică fiind un potenţator al celorlalte vitamine.
În condiţii de creştere intensivă a animalelor nu este sintetizată la nivelul
cerinţelor de flora digestivă.
Se practică extragerea ei din surse vegetale (citrice, ardei) dar poate fi
obţinută şi pe cale microbiologică prin cultivarea de Acetobacter suboxydans
şi Pseudomonas fluorescens.
Carenţa este rar întâlnită la porci şi păsări. Poate determina scăderea
producţiei de ouă, deprecierea calităţii oului în lunile de vară cu temperaturi
ridicate în adăposturi. În tabelul II.2 şi tabelul II. 3 sunt prezentate cerinţele în
vitamine la păsări respectiv la suine.
O formă de suplimentare a vitaminelor în furajele combinate este şi
sub formă de blenduri vitaminice (tabelul II. 4). Dacă luăm un exemplu la puii
de carne se poate constata că pe tona de furaj combinat se încorporează 335 g
blend vitaminic pentru a acoperi cerinţele redate în tabelul II. 2.
Tabelul II. 2
Recomandări privind utilizarea vitaminelor în hrana
păsărilor(NRC 1994 )

K P
E B1 B2 B5 B6 Acid
A D3 3 B12 P H
Specifica m m m m mg folic
UI / UI / m mg / m mg/
re g/ g/ g/ g/ / mg/k
Kg Kg g/ kg g/ kg
kg kg kg kg kg g
kg kg
 30 0,01 20
Pui 400 2, 3- 0,05
12000 la 2 8 15 - - 0,5-1
demaraj 0 5 2,5 -0,1
50 0,02 30
0,01 20
Pui 300 3- 0,05
10000 30 2 2 6 10 - - 0,5-1
creştere 0 2,5 -0,1
0,02 30
0,01 20
Pui 200 3- 0,05
10000 30 2 2 6 10 - - 0,5-1
finisare 0 2,5 -0,1
0,02 30
Găini 8000- 300 1,
20 2 5 5 2 0,01 20 - 0,5
ouătoare 10000 0 5
0,01
Curci 450 1- 0,1-
15000 40 3 8 20 4 - 70 1
demaraj 0 2 0,2
0,02
0,01
Curci 350 1- 0,1-
12000 30 3 6 15 3 - 60 1
creştere 0 2 0,2
0,02
0,01
Curci 250 1- 0,1-
10000 30 3 6 12 3 - 50 1
finisare 0 2 0,2
0,02
Găini 12000
300 1, 10
reproducţi - 30 2 12 3 0,01 30 0,15 0,5
0 5 -8
e 13000
Curci 12000
300 1, 10
reproducţi - 30 2 12 3 0,01 30 0,15 0,5
0 5 -8
e 13000

Tabelul II. 3
Recomandări privind utilizarea vitaminelor în hrana suinelor
E K B1 B2 B5 B6 PP Acid
A D3 B12 H
Specific mg 3 mg mg mg mg mg folic
UI / UI / mg mg
are / mg / / / / / mg/k
Kg Kg / kg / kg
kg /kg kg kg kg kg kg g
10000
40- 0,0 0,1
Purcei - 2000 2-4 1 8 10 4 20 0,5
50 3 5
12000
1000
Porci la 5000- 30- 0,0 15-
- 2 1 4-6 8 2 0,1 0
îngrăşat 10000 40 2 20
1500
Scroafe
de 7500- 30- 0,0
1500 1-3 1 6 10 2 20 0,2 1
reproduc 10000 40 3
ţie
 Tabelul II. 4
Blenduri vitaminice oferite de BASF (Substanţă activă / 1 kg amestec vitaminic)
Lutavi Bio Acid Acid
Specific DozajVit. Vit. Vit. Vit. Vit. Vit. Vit. Vit. Acid Vit.
t - nico-panto-
are / t FC A D3 E K3 B1 B2 B6 B12 folic C
Blend tina tinic tenic
g UI UI g g g g g mg mg g g g g
Pui
VM
Carne 335 45 9 120 6 6 24 15 90 300 3 120 40 180
1111
faza I
Pui
VM
Carne 250 48 9,6 160 8 8 24 16 80 320 4 140 44 -
1112
faza II
Găini
VM
ouă 160 75 15 125 6,25 12,5 37,5 25 125 - 5 187,5 55 -
1113
consum
Porci la VM
160 50 6,25 250 6,25 6,25 25 18,75 125 312 - 125 55 -
îngrăşat 2221
Purcei
VM 600
sugari 50 5 150 5 7,5 15 10 100 250 1,5 75 33 200
2222 400
Tineret
Scroafe
de VM
312 64 6,4 192 3,2 6,4 19,2 12,8 96 640 6,4 128 42,4 -
reproduc 2223
ţie
 II. 2. ELEMENTELE MINERALE

II.2.1. Microelementele
Oligoelementele sunt elemente prezente în cantităţi foarte mici (urme)
în ţesuturile păsărilor şi porcilor, dar îndeplinesc funcţii esenţiale pentru viaţă
şi creştere.
Printre oligoelementele cu potenţial de carenţă în organismul puilor de
carne sunt semnalate de mai mulţi autori: Fe, Cu, Zn, Mn, Co, Mo, I şi Se.
Nivelul concentraţiei lor în furaj se manifestă prin trei tipuri de reacţii:
-concentraţie mică – zona de carenţă
-concentraţii superioare – zona optimă destul de largă unde
cerinţele sunt satisfăcute şi unde pasărea îşi menţine constante rezervele
-concentraţii ridicate – zona de toxicitate care are ca efect scăderea
ritmului de creştere şi îmbolnăvirea puilor.
Adesea creşterea maximală este atinsă pentru nivele ale furajului
inferioare celor necesare pentru a atinge concentraţii plasmatice sau tisulare
maxime Larbier, M., Leclercq, B. (1994).
Aporturile de microelemente recomandate de diferiţi autori se regăsesc
în tabelul II.5.
Tabelul II.5.
Aportul optim şi limitele de carenţă şi toxicitate ale principalelor
oligoelemente sub formă disponibilă (sinteză bibliografică)

Specificare UM Optim Minim Maxim

Fier mg/kg 45-100 35 1000
Cupru mg/kg 8-10 4 50
Zinc mg/kg 50-60 40 250
Mangan mg/kg 60-70 45 250
Cobalt mg/kg 0,3-0,35 0,2 10
Molibden mg/kg 2-3 1 10
Iod mg/kg 0,15-0,35 0,10 40
Seleniu mg/kg 0,10-0,15 0,05 4

Este cunoscut că sărurile minerale sunt degradate în tubul digestiv până

la ioni liberi, pentru ca apoi să fie absorbite. În multe situaţii, însă, sărurile
minerale sau ionii acestora se pot combina cu alte substanţe, adică sunt
„complexate” şi absorbţia devine dificilă sau imposibilă. Din acest motiv
nivelurile din dietă sunt cu mult peste cerinţele reale ale organismului, fapt ce
duce la o risipă şi respectiv la poluarea mediului cu astfel de elemente Stoica,
I., Stoica, Liliana. (2001).
 Ca o consecinţă a crescut interesul faţă de sursele de microelemente
organice sau chelatate. Multe din aceste microelemente se pot administra
animalelor sub formă chelatată, având efecte pozitive asupra creşterii şi
dezvoltării animalelor tinere, asupra producţiei de ouă şi în conversia hranei.
Produsele „Bioplex” Cu, Cr, Mn, Co, Zn ale firmei Alltech constituie
un amestec de aminoacizi chelataţi sau proteinate, ce asigură un maxim de
absorbţie de-a lungul tubului digestiv.Gama de oligoelemente proteinate cu
biodisponibilitate şi activitate biologică foarte ridicată, ale firmei Alltech, este
destinată îmbunătăţirii alimentaţiei minerale a tuturor speciilor şi categoriilor
de animale. Oligoelementele proteinate de fier, cupru, zinc, seleniu, mangan,
şi crom, sunt disponibile în formule simple sau amestecuri complexe.
Oligoelementele proteinate îmbunătăţesc performanţele de producţie,
activitatea de reproducţie şi protejează sănătatea animalelor.
Drinceanu şi col. propune utilizarea microelementelor chelatate sub
formă de frită sau chelaţi anorganici în complex Fe, Cu, Zn, Mn şi Co cu
polifosfaţi sau sau individual cu fiecare microelement. În cazul utilizări
chelaţilor anorganici nivelurile de suplimentare microminerală în reţete, se pot
reduce cu până la 50% faţă de normele NRC. Chelaţi anorganici sunt mai ieftini
decât chelaţi organici, mai uşor de produs, au biodisponibilitate crescută,
îmbunătăţesc performanţele de producţie, activitatea de reproducţie, protejează
sănătatea animalelor şi reduc eliminarea de microelemente în mediu prin
dejecţii.
Fierul – este un element esenţial al organismului, implicat în
transportul activ al oxigenului. Ionul de Fe se regăseşte în componentele
metabolice importante ca: plasmă, măduvă osoasă, eritrocite, fiind un
component principal al hemoglobinei mioglobinei, citrocromoxidazei,
catalazei, etc.
Fierul este prezent în organism în cantităţi cuprinse între 35-50 mg pe
kg greutate vie Larbier, M., Leclercq, B. (1994). Două treimi din fier sunt
complexe ale hemoglobinei şi servesc transportului de oxigen din sânge în
vederea respiraţiei celulare. Restul de o treime se găseşte în mai multe proteine:
apoferitina (10% din fierul total) care serveşte ca rezervă de fier organismului,
hemosiderina care îndeplineşte aceleaşi funcţii, mioglobina (10% din fierul
total) care are rolul de stocare a oxigenului şi în sfârşit, într-o serie de enzime
implicate în mecanismele de oxidare celulară.
Prezenţa ionilor de fier în oganism stimulează eritropoieza, intensifică
procesele oxidoreducătoare, participă în componenţa unor enzime. Este un
activator al enzimelor oxidative, citocromi, peroxidaze şi catalaze. Conţinutul
în citocrom C şi în citocromoxidaze al plasmei scade dacă organismul este
carenţat în fier Stoica, I., Stoica, L. (2001).
Fierul este absorbit sub formă de ion redus Fe+ + la nivelul duodenului
şi jejunului. El este oxidat apoi în stare de Fe + + + şi fixat la apoferitină, apoi
transportat în sânge prin transferină după care este stocat în măduva osoasă.
Absorbţia fierului din furaje are o eficienţă foarte scăzută (10%). Cea mai
mare parte a fierului din furaje se regăseşte în dejecţii. De fapt, disponibilitatea
fierului este foarte variabilă de la o materie primă la alta. Fierul Fe + + furnizat
de sulfatul feros este utilizat cu o eficienţă medie de 40%. Anumite surse
minerale cum ar fi fosfaţii sau scoicile, sunt bogate în fier uşor asimilabil (2-5
mg/kg). În practică, cele mai bogate surse neorganice sunt sulfatul feros,
clorura feroasă, citratul feric şi glicerofosfatul feric. Oxidul de fier şi
carbonatul feros nu sunt surse bune de fier. Fierul absorbit poate fi excretat
prin urină şi bilă Larbier, M., Leclercq, B. (1994)..
Cerinţa în fier este estimată prin efectul asupra creşterii, hematocritul
sau concentraţia sângelui în hemoglobină. Aceşti parametri conduc la o cerinţă
apropiată de 80 mg/kg de NC în primele două săptămâni de viaţă la puiul de
carne. Această valoare corespunde celei obţinute, prin calcul, împărţind
conţinutul în fier al greutăţii vii la un coeficient de utilizare a fierului asimilabil
(echivalent fier din sulfatul feros) şi ţinând cont de consumul de furaj. Carenţa
în fier, foarte rară în practică, se manifestă prin scăderea ritmului de creştere,
anemie, depigmentarea penelor roşii şi negre. Excesul de fier nu conduce la
efecte toxice decât pentru nivele foarte ridicate în furaj. În practică se
suplimentează uşor nutreţurile combinate cu săruri foarte asimilabile pentru a
preveni deficienţele de biodisponibilitate ale fierului din materiile prime, în
special din cereale. Grăsimile saturate (seul) reduc absorbţia intestinală a
fierului cu 50%. Ceea ce impune suplimentarea furajelor cu acest element în
cazul utilizării grăsimilor.
Biodisponibilitatea fierului este mai mare din sursele anorganice decât
din cele organice. Raţia furajeră cu un nivel proteic scăzut influenţează negativ
absorbţia fierului.
Carenţa în fier se instalează numai în cazul unei anomalii în metabolismul
fierului. Studiile referitoare la metabolism au evidenţiat un deficit în acumularea
fierului şi o dereglare a conţinutului de fier din hemoglobină, ca principale cauze ale
anemiei feriprive. În cazul purceilor sugari datorită metabolismului feric, necesarul
acestora nu este acoperit prin laptele matern şi se impune administrarea preparatelor
pe bază de fier dextran. Se estimează că la suine nivelul de fier din raţie trebuie să
fie de maximum 2500 ppm. Nivelele de fier mai mari de 4000 ppm la suine
contribuie la reducerea consumului de furaje, scăderea sporului de greutate şi în
acelaşi timp scade conţinutul în calciu şi fosfor din oase.
Formele chimice disponibile pentru fier sunt următoarele: fumarat feros,
citrat feros, carbonat feros, clorură feroasă, clorură ferică, oxid feric, sulfat feros,
lactat de fier.
Zincul – este unul din elementele minerale esenţiale pentru organism,
datorită participării lui la sinteza unor hormoni (insulină) şi a unor metaloenzime
(fosfataza alcalină, arginaza, peptidaza).
 În organism zincul participă în metabolismul principalilor nutrienţi hidraţi
de carbon, proteine şi grăsimi).
Carenţa în zinc este corelată cu tulburările de aport şi de absorbţie. Se
manifestă prin scăderea sporului în greutate la tineret, deformări osoase, leziuni la
nivelul pielii şi a fanerelor. La suine nivelul maxim în zinc este de 1000 ppm.
Depăşirea acestei limite determină reducerea sporului în greutate, a consumului de
furaj, apariţia hemoragiilor şi a gastroenteritelor. Carenţa în zinc induce o
întârziere a creşterii la păsările tinere, o subţiere şi o răsucire a picioarelor,
întârziere în îmbrăcarea cu pene, un consum redus de furaj. La păsările
ouătoare, intensitatea ouatului este scăzută dar cel mai mult sunt afectate
viabilitatea embrionară şi eclozionabilitatea. La embrion este întârziată
dezvoltarea scheletului, oasele sunt deformate şi pot lipsi unele ghiare.
Zincul este prezent într-o concentraţie medie de 27 mg/kg greutate vie
a păsărilor Larbier, M., Leclercq, B. (1994).
Zincul face parte din structura unor metaloenzime şi activează peste
30 de enzime Constantin, N. şi colab. citat de Pană, C.O. (2000).
Zincul este cofactor al multor enzime esenţiale: lactat dehidrogenaza,
fosfataza alcalină, anhidraza carbonică ( importantă pentru formarea cojii
oului). Absorbit prin celulele intestinale, zincul este transportat prin albumină
şi se găseşte în concentraţie mare în os şi rinichi. Principala cale de excreţie
este sucul pancreatic. Carenţa în zinc induce o întârziere a creşterii la păsările
tinere, o subţiere şi o răsucire a picioarelor, întârziere în îmbrăcarea cu pene,
un consum redus de furaj. La păsările ouătoare, intensitatea ouatului este
scăzută dar cel mai mult sunt afectate viabilitatea embrionară şi
eclozionabilitatea. La embrion este întârziată dezvoltarea scheletului, oasele
sunt deformate şi pot lipsi unele ghiare.
De asemenea are rol esenţial în secreţia hormonilor, în special a celor
legaţi de creştere, reproducţie, imunitate şi stres.
Contrar fierului şi cuprului, zincul este adesea prezent în cantităţi
insuficiente în materiile prime vegetale destinate păsărilor, când se impune
suplimentarea. Biodisponibilitatea zincului este destul de ridicată: 50-60% în
cereale, 60-70% în şroturi, 75-86% în făinurile de origine animală. Între sursele
minerale de zinc au fost găsite puţine diferenţe de eficacitate. Formele chimice
disponibile ale zincului sunt: lactat de zinc, acetat de zinc, carbonat de zinc, clorură
de zinc monohidrat, oxid de zinc, sulfat de zinc.
Sulfaţii, oxidul carbonatul de zinc sunt echivalenţi şi estimaţi ca
aproape de 100% din referinţă (sulfatul de zinc). Prezenţa în cantităţi ridicate
a acidului fitic poate antrena o indisponibilitate parţială a zincului.
Antagonismul calciu-zinc semnalat câteodată se explică prin prezenţa fitaţilor.
În prezenţa unor concentraţii mari de grăsimi saturate, trebuie mărit nivelul
zincului, deoarece în aceste condiţii disponibilitatea zincului poate fi redusă
atunci cu aproape 30% Larbier, M., Leclercq, B. (1994).
 Manganul – este un element esenţial pentru plante şi animale. Intervine
în osificaţie, în funcţia sistemului nervos şi în reproducţie.
În organism manganul intervine în activarea a numeroase enzime.
Manganul este repartizat în cantitate mare în ficat, rinichi şi hipofiză, fără a
exista tendinţa de acumulare.
Carenţa poate să apară datorită unui aport insuficient de săruri de
mangan din premixurile minerale cu care se suplimentează furajul. Asigurarea
unui nivel de 40-80 ppm mangan la păsări previne apariţia semnelor de carenţă.
Necesarul în mangan la porci este scăzut , dar în practică pentru prevenirea
carenţei se utilizează nivele de 20-40 ppm.
Carenţa în Mn determină perozisul care apare frecvent la puii de găină,
curcă, bobocii de raţă şi este o policarenţă la care concură şi deficienţa în
tocoferoli, în vitamina PP, în colină şi în aminoacizi. Carenţa se reflectă şi
asupra sferei genitale, producând degenerări testiculare, ovulaţie deficitară,
sterilitate şi scăderea procentului de ecloziune la păsări.
Manganul este un element abundent în oase şi mitocondrii. De
asemenea este cofactor al enzimelor care asigură glicozilarea glicoproteinelor.
Conţinutul mediu în mangan al păsărilor este de 0,9 mg/kg greutate vie Larbier,
M., Leclercq, B. (1994).
Absorbit cu o eficacitate medie prin intestin, manganul prezintă
antagonism cu fierul, ceea ce necesită respectarea unor proporţii corecte, la
fiecare oligoelement în raport cu celelalte oligoelemente. Manganul este
excretat sub formă complexă cu sărurile biliare şi poate fi reabsorbit din ele.
Disponibilitatea manganului din materiile prime este asemănătoare cu cea a
zincului 50-60% pentru cereale, 60-75% pentru şroturi. Formele chimice
disponibile sunt: oxidul de mangan, clorura de mangan, carbonat de
mangan, oxid manganic, sulfat de mangan.
Printre sărurile de mangan, clorura, sulfatul şi oxidul de mangan
prezintă o excelentă eficacitate. Carbonatul de mangan este utilizat mai puţin.
Manganul este implicat în activităţile mai multor sisteme enzimatice,
între care hidrolaze, kinaze, decarboxilaze şi transferaze, precum şi în enzimele
cu conţinut de fier care implică manganul în activitatea lor. Ca urmare,
manganul este implicat în metabolismul carbohidraţilor, lipidic şi proteic
Boland, M. P. (2002).
Cerinţele mai ridicate în mangan ale păsărilor decât la mamifere se
explică printr-o utilizare tisulară mai ridicată a microelementului, precum şi
prin pierderile relativ mai importante prin dejecţii la aceste specii Miloş, M.
Drinceanu, D.(1980).
Carenţa în mangan poate fi uşor observată în absenţa suplimentării
Larbier, M., Leclercq, B. (1994). Ea se manifestă clasic prin perozis
(tumefierea şi deformarea articulaţiei tibio-metatarsiene însoţită adesea de
deplasarea tendoanelor). La găinile ouătoare se observă o fragilitate a cojii
ouălor o scădere a eclozionabilităţii şi a intensităţii ouatului. Rolul manganului
în procesele de glicozilare explică deficienţele observate în sinteza cartilagiilor
care conţin cantităţi ridicate de condroitinsulfat (asocierea dintre o proteină şi
un polizaharid prin legături xiloză-serină, galactoz-xiloză). Cerinţele în
mangan sunt perzentate în tabelele1 şi 2. Ţinând cont de coeficientul mic de
utilizare a manganului cât şi de variabilitatea aportului prin materiile prime,
suplimentarea sa este necesară tot timpul.
Cuprul – este un microelement esenţial în creşterea animalelor,
având rol important în hematopoeză şi în sinteza unor enzime care participă
în diferitele faze ale metabolismului.
Formele chimice disponibile pentru cupru sunt: oxidul de cupru,
sulfatul de cupru, clorura de cupru, acetat cupric, carbonat bazic de cupru.
Repartizarea cuprului în organism este prioritară în ţesutul muscular şi
osos reprezentând 50 %; restul cantităţii se găseşte în ficat, sânge, pulmoni,
intestin şi splină. Organele cele mai bogate în cupru sunt: ficatul, creierul,
rinichii şi inima.
Carenţa în cupru este ocazionată de conţinutul scăzut în cupru al
furajelor verzi, ca şi de prezenţa în raţie, în cantităţi sporite a antagoniştilor
(calciu, sulfaţi, molibden). Carenţa în cupru determină apariţia deformărilor
osoase însoţite de osteoporoză la miei, purcei, mânji şi pui de găină. Profilaxia
şi tratamentul se fac prin administrarea pe cale orală a premixurilor vitamino-
minerale.
Necesarul în cupru la păsări este cuprins între 2-6 ppm iar la porci 20-
100 ppm în nutreţul combinat. Mecanismul acţiunii toxice se declanşează de
la 500 ppm.
Cuprul este prezent în cantităţi mici în organismul păsărilor (1,5 mg/kg
greutate vie) Larbier, M., Leclercq, B. (1994). Aproape tot cuprul este un
complex al unei proteine ceruloplasmina (95% din cupru). De asemenea,
cuprul se mai întâlneşte în anumite enzime: citocromoxidază, tirozinază,
monoaminoxidază. Cuprul din materiile prime utilizate în alimentaţia păsărilor
are o biodisponibilitate ridicată: 70-90% pentru cereale, 50% pentru soia, 60%
pentru şrotul de rapiţă. Utilizarea globală a cuprului este redusă, de ordinul a
20%, ţinând cont de excreţia biliară care este principala cale de excreţie.
Excesul de cupru reduce mult absorbţia sa. Carenţa în cupru, ca şi cea în fier
este foarte rară în condiţiile practice de furajare a păsărilor. Unele experimente
chiar au atribuit sulfatului de cupru un efect favorabil creşterii prin acţiunea
asupra florei intestinale (efect asemănător cu cel al antibioticelor). Ca şi pentru
fier, o uşoară suplimentare cu cupru a furjului permite punerea la adăpost în
eventualitatea unei subcarenţe dată de variaţiile conţinutului în cupru al
materiilor prime Larbier, M., Leclercq, B. (1994).
Cobaltul – este un microelement indispensabil în hematopoeză şi în
sinteza vitaminei B 12, de către flora ruminală.
 Formele chimice disponibile ale cobaltului sunt: sulfatul de cobalt,
clorura de cobalt, acetat de cobalt, carbonat de cobalt şi azotat de cobalt.
Cobaltul este răspândit în organism în ficat, splină, rinichi, pancreas şi
oase.
Carenţa în cobalt apare în urma unei alimentaţii cu furaje crescute pe
soluri sărace în cobalt şi ca urmare a neasigurării cu suplimente minerale.
Toxicitatea cobaltului a fost studiată la puii de carne. Nivelul de 5 ppm cobalt
a redus creşterea, iar cel de 50 ppm a fost letal. Se recomandă un nivel de max.
4 ppm în furajele destinate puilor.
Iodul este în mod deosebit implicat în sinteza hormonilor tiroidieni
(tiroxina şi triiodtironina) şi se găseşte concentrat în glanda tiroidă sub forma
unei proteine de rezervă tireoglobulina, precum şi în metaboliţii proveniţi din
sinteza sau degradarea celor doi hormoni Larbier, M., Leclercq, B. (1994).
Iodul participă în sinteza hormonilor tiroidieni. Formele chimice disponibile
pentru iod sunt: iodura de potasiu, iodura de sodiu şi iodatul de calciu.
Iodul se găseşte în cantitatea cea mai mare în glanda tiroidă, în
componenţa hormonilor tiroidieni. Iodul participă la o serie de procese
fiziologice cum ar fi: funcţionarea normală a glandei tiroide, stimularea
creşterii la tineret, influenţarea sferei genitale, mărirea procentului de
ecloziune, la păsări şi stimularea sintezei hemoglobinei. Prevenirea carenţei în
iod se face printr-o raţie echilibrată în principii nutritivi, în vitamine şi în
elemente minerale. Limita maximă a iodului în furaj este de 400 ppm. Mărirea
concentraţiei la 800 ppm , reduce consumul de furaj, scade sporul în greutate
şi conţinutul în hemoglobină.
De asemenea, urme din acest oligoelement se găsesc în plasmă, în ficat
unde tiroxina este deidată parţial pentru a da forma activă (triiodtironina, T3)
şi în ţesuturile de origine ale celor doi hormoni.
Carenţa în iod induce o deficienţă în hormonii tiroidieni care antrenează
efectul de „feed-back” asupra hipofizei şi o hipersecreţie de TSH (hormonul
de stimulare tiroidiană) destinat să stimuleze glanda tiroidă. Ca urmare se
produce o hipertrofie a glandei, dată atât de hiperplazia cât şi de hipertrofia
foliculilor tiroidieni. Carenţa în iod încetineşte creşterea şi scade foarte mult
ritmul de ouat. Cerinţa în iod depinde de criteriile utilizate pentru a o exprima.
Creşterea normală este realizată cu 0,10 mg iod/kg furaj în hipertrofia tiroidei
este necesar un aport de 0,35 mg iod/kg furaj. La fel, la găina ouătoare este
nevoie de 0,05 mg iod/kg de furaj, dar pentru dezvoltarea normală a
embrionului este necesar să se asigure 0,30 mg. Anumiţi factori antinutriţionali
pot antrena carenţa în iod. Este cazul şrotului de rapiţă bogat în glucozinolaţi.
Viniltiooxalozidona (VTO) induce o scădere a T3 plasmatic şi o hipertrofie
tiroidiană care nu poate fi corectată decât cu aport suplimentar de iod.
În practică, suplimentarea furajelor cu iod este indispensabilă mai ales
când este vorba de materii prime de origine vegetală al căror conţinut în iod
este foarte variabil. Făinurile animale, în special făina de peşte, conţin mai mult
iod. Toate sărurile de iod ( ioduri, iodaţi) sunt eficace. Principala problemă care
se pune este instabilitatea iodurilor de sodiu şi potasiu, cele mai uzuale săruri
de iod dar şi cele mai instabile. Larbier, M., Leclercq, B. (1994).
Molibdenul
Molibdenul este un oligoelement prezent în nutreţuri şi organismul
animal, cunoscut în nutriţie prin intrerrelaţiile sale cu sulful şi cuprul pe lângă
alte funcţii biologice care îl includ între oligoelementele esenţiale Dumitru, M
(1996).
Molibdenul este constituentul unor enzime (xantinoxidaza,
sulfitoxidaza) şi are rol important în creşterea puilor. Este antagonist faţă de
cupru. Excesul de molibden este mult mai periculos decât carenţa acestuia,
putând să determine intoxicaţii Crăiniceanu, E şi Matiuţi, M (2002).
La păsări Payne citat de Dumitru, M (1996) menţionează două
sindroame nutriţionale legate de neincluderea în raţie a molibdenului. Un
sindrom constă în: procent scăzut de ecloziune, pui slabi, letargici, cu un fel de
„păr” roşcat în loc de puf, un mare procentaj de tulburări locomotorii, cu
deformări osoase (ciocul şi membrele răsucite). Dacă se cresc aceşti pui,se
observă întârziere în apariţia penajului şi o mare incidenţă a dermatitei la vârsta
de 5-8 săptămâni, localizată mai ales pe coapse şi pe spinare. Al doilea sindrom
este aşa numitul sindrom de „coapsă crustoasă” care evoluează la broilerii mai
mari şi constă dintr-o dermatită cu caracter crustos, localizată pe coapse şi de-
a lungul şi pe laturile coloanei vertebrale. Ambele sindroame de la păsări
cedează în cazul când raţia puilor se suplimentează cu 1ppm molibden sub
formă de molibdat de amoniu.
Seleniul
Seleniul este un microelement descoperit de foarte multă vreme
(Berzelius, 1818) care a trezit mult interes datorită implicaţiilor sale în biologie
şi patologie Dumitru, M (1996).
Seleniul este un constituent al glutationperoxidazei enzimă care joacă
rolul de antioxidant în interiorul celulelor, această enzimă oxidează glutationul
şi îndepărtează în acest fel apa oxigenată ce apare în celule transformând-o în
apă. Este vorba de un fenomen de detoxifiere a celulelor, peroxizii produşi de
apa oxigenată riscând să oxideze la rândul lor acizii graşi polinesaturaţi ai
membranelor celulare. În acest mod, activitatea glutationperoxidazei
economiseşte vitamina E (ά – tocoferol) care, ea însăşi protejează celulele de
peroxizi. Carenţa în seleniu conduce la utilizarea unei cantităţi mai mari de
vitamina E. Reciproc, vitamina E reduce cerinţa în seleniu, fiind vorba de o
sinergie de acţiune a vitaminei E şi seleniului. Diateza exudativă este
primcipalul simptom de carenţă şi constă în formarea de edeme datorate
modificării permeabilităţii capilare. O parte din proteinele cu greutăţi
moleculare mici difuzează cu apa în exudate. În paralel se observă o
concentrare plasmatică cu creşterea albuminemiei Larbier, M., Leclercq, B.
(1994).
Disponibilitatea seleniului din materiile prime, comparată cu cea a
selenitului de sodiu (luat ca valoare de referinţă 100%) se situează între 70-
80% pentru cereale, 60% pentru şroturile de soia şi rapiţă, 90% pentru făina de
lucernă. Făinurile proteice de origine animală conţin cantităţi de seleniu puţin
disponibile (15-25%). Cerinţa în seleniu depinde de aportul în vitamina E şi de
conţinutul şi biodisponibilitatea seleniului din materiile prime. În furajele
pentru păsări este necesară suplimentarea cu o sursă de seleniu foarte
disponibilă. Seleniţii sunt cei mai eficace, urmaţi de selenaţi (75% din
eficacitatea seleniţilor) şi de alte substanţe unde seleniul înlocuieşte sulful, cum
ar fi selenocistina şi selenometionina (40% din eficacitate). Trebuie totuşi să
fim prudenţi, pentru că seleniul prezintă mari riscuri de toxicitate începând cu
un nivel de 4 mg/kg furaj. Excesul de seleniu conduce la inhibarea a numeroase
activităţi enzimatice (colinoxidaza, dehidrogenaza acidului succinic); de
asemenea antrenează malformaţii ale embrionului. Riscurile de toxicitate sunt
mai mici la găinile ouătoare. Totuşi conţinutul în seleniu al oului creşte o dată
cu creşterea nivelului acestuia în furaj, existând riscuri de intoxicare a
consumatorilor de ouă. Este deci, necesar de a se urmări omogenitatea
amestecurilor de oligoelemente şi încorporarea acestora în nutreţurile
combinate pentru păsări Larbier, M., Leclercq, B. (1994).
O dată cu apariţia drojdiei îmbogăţită în seleniu, a apărut oportunitatea
folosirii seleniului organic în raţiile animalelor. Produsul „Sel-Plex 50” al
firmei Alltech conţine 99,9% seleniu organic din care 50% sub forma unor
selenoproteine şi aminoacizi. Este utilizat în hrana animalelor în doză de 0,3
ppm. Prin utilizarea seleniului organic „Sel-Plex 50” s-a constatat că se
înregistrează o creştere liniară a concentraţiei seleniului în muşchi, o dată cu
mărirea dozei, în timp ce selenitul de sodiu determină o creştere redusă a
concentraţiei.
La pui de carne, utilizarea seleniului organic a determinat o dezvoltare
mai rapidă a penajului, oferind puilor posibilitatea de a-şi menţine căldura
corporală cu un consum mai mic de energie, iar la abatorizare penele mature
au fost îndepărtate mai uşor. La păsările ouătoare, folosirea seleniului organic
a determinat o creştere mai mare cu 20% a seleniului din ouă, faţă de rezultatele
obţinute cu seleniu anorganic. Acumularea seleniului organic în carnea
păsărilor poate fi o cale foarte bună pentru asigurarea seleniului la oameni, în
vederea reduceri cazurilor de cancer PANĂ, C.O. şi col. (2000).
Seleniul contribuie la menţinerea integrităţii ţesutului muscular, la
sinteza unor enzime şi anticorpi, fiind un oligoelement esenţial creşterii şi
fertilităţii animalelor.
 Formele chimice disponibile sunt selenitul de sodiu şi selenitul de zinc.
Concentraţii ridicate de seleniu se găsesc în muşchiul cardiac, splină, ficat,
pancreas şi rinichi.
Cobaltul
Cobaltul se întâlneşte în organismul păsărilor în cantitate foarte redusă
însă are un rol deosebit de important.Nivelul lui în organism depinde de aportul
exogen în mai mare măsură decât la alte oligominerale. În ficat, majoritatea
cobaltului se află sub formă de vitamina B12. De aceea s-a atribuit o importanţă
deosebită concentraţiei de cobalt şi vitamina B12 în ficat pentru detectarea pe
această bază a carenţelor în cobalt şi vitamina B12 Dumitru, M (1996). Cobaltul
este un microelement indispensabil în hematopoeză şi în sinteza vitaminei B12.
Cobaltul este răspândit în organism în ficat, splină, rinichi, pancreas şi oase.
Carenţa în cobalt apare în urma unei alimentaţii cu furaje crescute pe soluri
sărace în cobalt şi ca urmare a neasigurării cu suplimente minerale. Toxicitatea
cobaltului a fost studiată la pui de carne. Nivelul de 5 ppm cobalt a redus
creşterea, iar cel de 50 ppm a fost letal. Se recomandă un nivel de maxim 4
ppm în furajele destinate puilor de carne ŞTEF, L (2002). Formele chimice
disponibile ale cobaltului sunt: sulfatul, clorura, acetatul, carbonatul şi azotatul
de cobalt.
Mineralele deţin funcţii importante în nutriţia suinelor, de la funcţii
structurale ale sistemului osos la participarea în reacţii chimice estenţiale
pentru întreţinere, creştere, reproducţie şi lactaţie. Pentru porci sunt
importante cel puţin 13 minerale, printre care: calciul, clorul, cuprul, iodul,
fierul, manganul, fosforul, seleniul, sodiul şi zincul. Toate aceste minerale se
introduc în mod obişnuit astăzi în dietele pentru suine. Amintim că dietele pe
bază de porumb (sau sorg) - şrot de soia au din punct de vedere practic un
conţinut suficient în magneziu, potasiu şi sulf.
Principalele surse de minerale utilizate în alimetaţia suinelor sunt
prezentate in Tabelul II.6.( Thaler, 2004 ). Pentru o formulare exactă a
reţetelor de nutreţuri combinate avem nevoie de valorile digestibile care sunt
de asemenea prezentate în tabelul II.6. În general, decizia de a folosi o materie
primă este influenţată în primul rând de considerentele economice (preţul pe
unitate).
 Sursele de minerale şi biodisponibilitatea aeestora pentru
suine
Element Conţinutul în
e Sursa Formula substanţă Observaţii
minerale activă
Carbonat de Cretă sau
CaC03 38,50
calciu scoici
Fosfat de
35,10
curacao
Calciu
Fosfat <l parte F la
32,00
defluorinat 100 părţi P
Fosfat Granule de
CaHP04 20-24
dicalcic culoare gri
Fosfat
CaH4(PO4)2.H2O 17,00
monocalcic
Fosfat din Fosfat
16,00
piatră moale coloidal
Făină de oase 29,8
Acetat cupric Cu(C2H3O2)2 100,00
Carbonat Cristale verzi
CuCO3.Cu(OH)2 50-55
cupric închis
Clorură
cuprică, CU2(OH)3Cl 58,00 Cristale verzi
Cupru
tribazică
Granule
negre
Oxid cupric CuO 75,00
Nu este
recomadat ca
Cristale
Sulfat de
CuSO4.5H2O 25,20 albastru
cupru
inchis
Etilendiamin
NH2CH2CH2NH2.
ă 79,50 Alb
2HI
dehidroiodică
Iod
Calciu iodat Ca(IO3)2 64,00 Sursă stabilă
Utilizat în
Iodit de
KI 68,80 sarea iodată
potasiu
(0,01%)
Cloră de fier FeCl3.6H2OFe2O3 20,70
Fier Roşu-utilizat
ca pigment
Oxid de fier Fe2O3 69,90
Nu este
recomandat
Carbonat de
FeCO3 38,00 Bej
fier
Roşiatic -
Fumarat de fier FeC4H2O4 32,50
maroniu
Pulbere
Oxid feros FeO 77,80
neagră
Cristale
Sulfat de fier
FeSO4.H2O 30,00 verzi -
(lH2O)
maronii
Sulfat de fier Cristale
FeSO4.7H2O 20,00
(7H2O) străvezii
Dioxid de Pulbere
MnO2 63,10
mangan neagră
Carbonat de
MnCO3 46,40 Cristale roz
mangan
Mangan
Clorură de
MnCl2.4H2O 27,50 Cristale roz
mangan
Pubere
Oxid de
MnO 60,00 verde-
mangan
maroniu
Sulfat de Pulbere alb-
MnSO4.H2O 29,50
mangan crem
Fosfat de
14,20
curacao
Fosfat
<1 parte F la
defluorinat din 18,00
100 părţi P
Fosfor rocă
Fosfat
CaHPO4.2H2O 18,50 Granule gri
dicalcic
Fosfat
CaH4(PO4)2.H2O 21,10
monocalcic
Fosfat Cristale mari
NaH2PO4.H2O 24,90
monosodic albe
Fosfat din rocă
9,10
moale
Făină de oase 12,50
 Selenat de
Na2SeO4.10H2O 21,40 Cristale albe
sodiu
Seleniu Cristale
Selenit de
Na2SeO3 45,00 albe şi roz
sodiu
deschis
Carbonat de
ZnCO3 56,00 Cristale albe
zinc
Zinc Oxid de zinc ZnO 72,00 Pulbere gri
Sulfat de zinc
ZnSO4.H2O 35,50 Cristale albe
(lH2O)
Sulfat de zinc
ZnSO4.7H2O 22,30
(7H2O)

a) Cel mai des utilizate surse sunt bolduite;

b) Sursă: NRC 1998, Norme de hrană pentru suine,
ediţia a 10-a, National Academy Press, Washington, DC;

Tabelul II.7.
Sursele de asigurare al macro- şi microelementelor

Specificare Conţinutul Mod de utilizare

• Surse de macroelemente
surse de calciu: • în NC pentru păsări
(exceptând păsările ouătoare)
• creta furajeră
• 39 % Ca şi porci în general în proporţie
• cojile de ouă
• 37 % Ca de 1 - 1,5 %;
• făina de cochilii de
• 39 % Ca • în NC la păsări ouătoare 6,5
scoici
- 7%.
surse de fosfor
• fosfatul monosodic, • 21,8-22,4% P
• în NC pentru pasai şi porci
disodic
în general în proporţie de 0,5-
• tripolifosfatul • 25 % P
1%;
• hexametafosfatul • 25 % P

surse de calciu şi
• în NC pentru păsări şi
fosfor
porci în general în proporţie
• fosfatul monocalcic
• 15,9-18,1% P de 0,5 - 1 %;
şi fosfatul dicalcic
• 24,6-23,4% Ca
surse de magneziu • 60,3% Mg • în structura premixurilor
• oxidul de magneziu minerale încorporate în NC
• sulfatul de magneziu • 9,9-20,2% Mg pentru păsări şi porci;
şi 13-26 % S
• la suine în NC pentru
tineret,porci la îngrăşat şi
suine adulte 0,5 % şi 0,35 % la
sugari;
sursă de sodiu şi clor • la păsări adulte în NC 0,30
• clorura de sodiu - 0,35 % şi 0,20 - 0,25 % la
tineret.

• Surse de microelemente
surse de fier
• în structura premixurilor
minerale asigură nivelele de fier
• sulfatul feros • 15,6 % Fe
specifice fiecărei specii şi
• Fier-Dextran, categorii de animale (60 - 100
Miofer, Ursoferan mg Fe / Kg NC);
• pentru combaterea anemiei
feriprive la purcei se utilizează
produsele injectabile: Fier-
Dextran, Miofer, Ursoferan.

surse de mangan • în structura premixurilor

• 77,44 % Mn minerale prin care asigură
• oxidul de mangan
• 24,63 - 32,49 nivelele de 40 - 60 mg Mn / Kg
• sulfatul de mangan
% Mn NC
• carbonatul de • 47,75 % Mn
mangan
• în structura premixurilor
minerale asigură nivelele de 5-
surse de cupru 8 mg Cu/ Kg NC;
• sulfatul de cupru • 39,82 % Cu • în structura furajelor
• clorura de cupru • 79,9 % Cu combinate destinate tineretului
porcin şi porcilor supuşi
îngrăşării se asigură suplimentar
 prin sulfatul de cupru un nivel
de 250 mg Cu / Kg.
surse de zinc
• în structura premixurilor
• oxidul de zinc • 80,34 % Zn
minerale prin care asigură
• sulfatul de zinc • 37,42 % Zn
nivele 40 - 60 mg Zn/ Kg NC .
• carbonatul de zinc • 53,14 % Zn
Surse de cobalt • în structura premixurilor
minerale prin care asigură
• clorura de cobalt • 24,7% Co
nivelele de 0,3 - 0,35 mg Co /
• carbonatul de cobalt • 56,7% Co
Kg NC.
• în structura premixurilor
Sursa de iod minerale prin care asigură
• iodura de potasiu • 76,4 % I nivele de 0,15 - 0,35 mg I / Kg
NC.
• în structura premixurilor
Surse de seleniu minerale asigură nivele de 0,10
• selenitul de sodiu 47,49 % Se - 0,16 mg Se / Kg NC.
• selenitul de zinc 38 % Se

• Reprezintă complecşi de tip organic (EDTA -

microelemente sau aminoacizi, proteinate -
microelemente) sau de tip anorganic ( sticlă
fosfatică solubilă cu microelemente prin care se
asigură: Fe, Mn, Zn, Cu, Co);
• prezintă o biodisponibilitate a
• Substanţele
microelementelor superioară surselor “clasice“ -
minerale chelatate
sărurilor minerale, ceea ce face posibilă reducerea
nivelelor de suplimentare în condiţiile obţinerii
aceloraşi performanţe, sau a unui efect
bioproductiv superior comparativ cu
suplimentarea la nivelele recomandate de
sistemele internaţionale de normare.
 II.3. ENZIMELE FURAJERE

Enzimele fac parte din categoria aditivilor pronutriţionali ( Pop şi col. 2006 ). Noţiunea
de pronutrient a fost propusă de Rosen 1996 pentru a defini o substanţă sau un produs ingerat
de animal pe cale orală şi în cantitate mică în scopul creşterii valorii intrinseci a hranei printr-o
mai bună valorificare a nutrienţilor.
Enzimele sunt catalizatori care acţionează în desfăşurarea, coordonarea şi reglarea
reacţiilor biochimice de degradare şi sinteză. Enzimele acţionează în cantităţi extrem de mici
manifestând o activitate extrem de intensă şi nu modifică starea de echilibru a reacţiilor.
Termenul de enzimă a fost folosit pentru prima dată de către Kuhne ( în anul 1887 )
pentru a numi o substanţă catalitică obţinută din drojdii , după ce, în anul 1926, Summer a
cristalizat ureaza şi a demonstrat activitatea sa catalitică, s-a stabilit şi faptul că toate enzimele
sunt de fapt proteine.
Enzimele sunt utilizate în practică de mii de ani, înainte ca natura şi rolul lor în reacţii
să fie înţelese. Un exemplu în acest sens, îl constituie obţinerea brânzeturilor cu ajutorul
stomacului de vite. Utilizarea acestui procedeu este atât de veche încât data descoperirii sale a
fost uitată. În Orient, preparatele enzimatice brute (koji) obţinute din fungi ce se formau pe
suprafaţa orezului alimentar erau folosite de multe sute de ani în conservarea, condimentarea
şi modificarea de consistenţă a diferitelor produse alimentare . Berzelius, studiind comportarea
unor "fermenţi", a introdus termenul de "cataliză" şi preciza că un catalizator este acea
substanţă care adăugată în cantităţi foarte mici, uneori chiar infime, unui substrat format din
unul sau mai mulţi compuşi, determină transformarea chimică a acestuia (Stoica, 2001).
Prima descoperire a unei enzime o datorăm cercetărilor lui Pazen şi Persoz, care în 1833
au obţinut dintr-un extract apos al proteinelor din malţ, prin precipitare cu alcool etilic, un
principiu activ capabil să hidrolizeze amidonul cu formare de mono şi diglucide. Impresionaţi
că au reuşit să separe un zahăr solubil din amidonul insolubil, aceşti autori denumesc acest
principiu termolabil diastază de la cuvântul grecesc "didotabis", separare. Această denumire a
fost folosită mult timp atât pentru amilaze (enzimele care catalizează reacţia de hidroliză a
amidonului) cât şi pentru celelalte enzime cunoscute pe atunci. Descoperirea naturii proteice a
enzimelor a fost posibilă numai după obţinerea unor preparate în stare înalt purificată. Enzimele
nu sunt catalizatori de suprafaţă, cum se credea, reacţia având loc într-un punct în care molecula
enzimei are o structură ce se poate "acomoda" specific cu substratul.
Necesitatea practică a utilizării enzimelor furajere
Producerea şi utilizarea unor preparate enzimatice a devenit necesară:
- în cazul când digestia hranei este limitată, aspect întâlnit la animalele bolnave,
animalele tinere sau la cele de mare productivitate;
- în cazul unor nutreţuri care ridică probleme nutriţionale, cum ar fi: conţinutul în unii
factori antinutriţionali (pentozani, arabinoxilani, beta-glucani) sau când se cere ridicarea
digestibilităţii nutreţurilor sau a valorii nutritive;
- când se impune reducerea poluării mediului, folosirea unor enzime ar permite reduc-
erea poluării prin dejecţii ca urmare a îmbunătăţirii gradului de absorbţie a substanţelor
nutritive.
O problemă pusă în faţa nutriţioniştilor este reprezentată de influenţa adăugării de
enzime în nutreţurile pentru animale asupra proceselor naturale de producere de enzime
endogene la animalele în cauză. Cercetările efectuate nu au arătat nici un efect inhibitor, însă,
odată cu creşterea cantităţilor de nutrienţi degradabili ingeraţi, este stimulată producerea
endogenă de enzime digestive. Riscul unei inhibări a producţiei endogene de enzime este redus
şi datorită faptului că enzimeIe furajere sunt, în general, de origine bacteriană sau fungică, fiind
astfel diferite ca structură şi condiţii de acţiune, comparativ cu enzimele endogene ale
animalelor.
 Suplimentarea cu enzime îmbunătăţeşte valoarea nutriţională a furajelor (Hank Clossen,
1991) şi ca urmare, permite utilizarea unor ingrediente a căror introducere în raţie era limitată
datorită conţinutului în factori antinutriţionali, fără ca performanţele bioproductive să fie
afectate.
Examinând conţinutul fiecărui tip de poliglucide neamidonoase din materiile prime
furajere, activitatea enzimatică nu poate acoperi în întregime disponibilitatea potenţială a
substanţelor nutritive din componentele hranei fiind necesară combinarea mai multor produse
diferite (necesitatea obţinerii unor preparate enzimatice complexe). De exemplu, la grâu şi
secară, unde predomină arabinoxilanii este necesar ca în complexul enzimatic utilizat,
activitatea esenţială să fie orientată spre acest substrat, chiar dacă pentru cele mai multe proteine
vegetale este necesară adăugarea de alfagalactozide şi pectinaze. Enzimele acţionează frecvent
asupra arabinoxilanozelor şi beta-glucanozelor conţinute în cereale (Alltech, 1998).
Hemiceluloza este o componentă a fracţiunii polizaharidice care se găseşte la un nivel
ridicat în peretele celular al plantei. Aceasta este asociată cu celuloza şi substanţele pectice şi
au diverse substanţe fără amidon, incluzând xilani, galactomanani, glucomanani, beta-D-
glucani şi xiloglucani. Beta-glucanii şi arabinoxilanii au fost recunoscuţi ca fiind factori
antinutritivi în cereale (Bedford, 1995 citat de Guenter, 2003).
Combinând diferite produse enzimatice normate în materii prime, performanţele pot fi
menţinute sau chiar crescute, comparativ cu dieta ce conţine un nivel scăzut de produse
disponibile. S-a constatat că enzimele endogene ale tractusului intestinal nu au eficienţa
îndelungată deoarece contactul acestora cu conţinutul intestinal este împiedicat de vâscozitatea
intestinală, ceea ce are ca efect o diminuare a proceselor de absorbţie. Primele ipoteze
consecutive cu demonstrarea insuficienţei activităţii enzimatice a pancreasului la tineretul
porcin, constau în stabilirea diferenţelor pentru suplimentarea cu enzime exogene, produse
clasic, o parte ca extracte complete de glande sau în industria de fermentare. Enzimele
acţionează, în acelaşi timp, prin reducerea dejecţiilor apoase şi lipicioase la animale, îmbu-
nătăţind uniformitatea loturilor de animale. Numărul de enzime posibil de aplicat în nutriţia
porcinelor continuă să crească. Printre enzimele industriale pentru porci, au fost îmbunătăţite
xylanazele, amilazele şi proteazele. Acestea sunt capabile să acţioneze asupra unei varietăţi mai
mari de ingrediente furajere, incluzând printre acestea mazărea, şrotul de floarea soarelui, rapiţa
boabe etc.
Efecte practice ale utilizării enzimelor furajere în hrana tineretului suin
Faptul că preparatele enzimatice au efect asupra biodisponibilităţii substanţelor
nutritive, justifică utilizarea acestora în alimentaţia tineretului suin, acţionând ca
biocatalizatori ce vin să completeze enzimele endogene.
S-au facut serii de teste biologice menite să evidenţieze influenţa adăugării enzimelor
furajere în nutreţurile combinate cu structuri diferite. Factorii de mediu (temperatura,
umiditatea) au fost ţinuţi sub control.
- Preparatul enzimaticfolosit, a îmbunătăţit potenţialul bioproductiv al resurselor
proteice, fapt reflectat de performanţele superioare faţă de loturile la care nu este
inclusă enzima;
- Conversia hranei s-a îmbunătăţit în cazul utilizării preparatului enzimatic, fapt ce poate
fi pus pe seama creşterii gradului de absorbţie a substanţelor nutritive;
- Performanţele bioproductive au înregistrat un declin în cazul loturilor cu 5% respectiv
10% făină de orez în structura reţetei de nutreţ combinat ca urmare a valorii biologice
mai mici, dar s-au îmbunătăţit în condiţiile în care s-a adăugat enzima fitază;
- Ca urmare a prezenţei într-o proporţtie mare a fosforului sub formă de fosfor fitic
(nedegradabil) a fost necesară includerea în premixul vitamino-mineral a enzimei
microbiene fitaza (500 UP/Kg ceea ce înseamnă 20g/kg premix);
- Consumul specific s-a redus la loturile cu fitază ceea ce arată o îmbunătăţire a
 biodisponibilităţii fosforului dar şi a altor nutrienţi, respectiv a proteinei,aminoacizilor;
- Enzima a avut efect în special în prima parte a experimentului, în faza a doua de
creştere diferenţele înregistrate nefiind semnificative pentru parametrii cantitativi;
- Prin adăugarea fitazei costul nutreţului combinat este mai ridicat, dar pe kg spor acesta
se reduce.

ENZIMELE POLIZAHAROLITICE

Enzimele din hrană sunt capabile să degradeze substanţele specifice prin ruperea legăturilor
în respectivele molecule. Ele pot fi clasificate după tipul de substanţă asupra căruia acţionează.
- Substrat, ca: amidonul, proteinele, lipidele care sunt de asemenea degradate de enzimele
endogene (amilaze, proteaze, lipaze);
- Substrat, ca şi componentele fibrelor (celuloza) incluzând substartele cu proprietăţi
antinutriţionale (fitază, pentozani) care nu pot fi degradate de endoenzimele digestive.
Dintre enzimele polizaharolotice, carbohidrazele (amilaza, maltaza) descompun
amidonul şi în general hidraţii de carbon macromoleculari în monozaharide; celulazele şi
hemicelulazele degradează celuloza, hemiceluloza, pentozanii şi produşii acestora până la
stadiul de monozaharide.
Amidonul , poliglucidul de rezervă din plante, este un amestec omogen , format din 25
% amiloză şi 75 % amilopectină. Prin hidroliza totală a amidonului rezultă -D-glucoză.
Hidroliza are loc în prezenţa enzimelor:  amilază,  amilază, dextrinază şi maltază
Enzimele pectinolitice, numite şi pectidaze, pot fi biosintetizate de bacterii sau de fungi
şi determină degradarea pectinelor.
Invertaza sau zaharaza – este biosintetizată de levuri şi catalizează invertirea
zaharozei.

ENZIMELE PROTEOLITICE
Enzimele proteolitice denumite şi proteaze, catalizează hidroliza legăturilor peptidice
şi descompun proteinele până la aminoacizi. Proteazele pot fi produse de bacterii sau fungi.
Ele se împart în proteinaze şi peptidaze.

ENZIMELE LIPOLITICE
Lipazele sunt enzime de tip esterazic din clasa hidrolaze, care scindează lipidele în
glicerol şi acizi graşi.

PREPARATE ENZIMATICE DE UZ FURAJER

Preparatele enzimatice sunt extracte lichide sau medii deshidratate ale unor culturi de
bacterii selecţionate. Folosirea acestora face posibilă obţinerea unor sporuri în greutate cu 5-8
% mai mari şi consumuri specifice mai reduse cu 6-7 %.
Pentru o utilizare mai eficientă a enzimelor ca aditivi furajeri, se consideră că trebuiesc
cunoscute următoarele aspecte:
- structura chimică precisă a materiilor prime ţintă şi capacitatea lor de a fi degradate prin
tratament enzimatic;
- modul specific de acţiune a enzimei; este necesar a fi selecţionate acele tipuri de enzime,
care au o temperatură şi o valoare ph de acţiune optimă, apropiate de condiţiile
fiziologice ale animalului;
 - fiziologia digestiei la speciile „ţintă „ interesând mai ales interacţiunile dintre enzime şi
secreţiile tubului digestiv ( Donkers, 1989 )
Utilizarea de enzime în hrană, sub formă de aditivi furajeri speciali, conduce la
completarea şi echilibrarea echipamentului enzimatic, care devine astfel adaptat digestiei unei
mari varietăţi de substanţe nutritive.
Enzimele furajere trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie active la temperaturi şi valori pH normale fiziologic,
- să fie rezistente la atacul proteolitic din stomac şi intestin,
- să fie termostabile ( să reziste la granulare ),
- să aibe o concentraţie mare activă,
- să aibe o capacitate de dispersabilitate rapidă şi uniformă ),
- să îşi menţină caracteristicile ti,mp îndelungat, chiar şi în condiţiile introducerii lor în
premixuri vitamino-minerale sau în alte condiţii de stocare.
Preparate cu acţiune amilolitică – subtilaza Z – intervine în hidroliza amidonului şi
parţial a proteinelor din amestecurile pe bază de cereale, sporind digestibilitatea şi gradul de
valorificare al acestora la animalele tinere
Alte preparate sunt aspergilaza Z, beta glucanaza. Unele nutreţuri cum ar fi orzul conţin
o serie de factori antinutritivi ce aparţin poliglucidelor neamidonoase ( celuloză, hemiceluloză,
pentozani, pectine, beta glucani ) . Efectul acestora constă în formarea de soluţii cu vâscozitate
ridicată la nivelul intestinal care frânează înaintarea chimului, limitează amestecul cu sucul
biliar şi cu enzimele de digestie, reduce absorbţia nutrienţilor la nivel intestinal, creşte
activitatea microbiană încă de la nivelul intestinului subţire. Ca urmare valoarea nutritivă este
diminuată. În scopul valorificării eficiente a unor astfel de nutreţuri se produc enzime de genul
beta glucanază.
Enzimele din categoria carbohidrazelor realizate prin procedee biotehnologice din
Trichoderma viridae au capacitatea hidrolizării  glucanilor din diferite nutreţuri. Un produs de
acest gen poate contine glucanza, care conţine alături de beta glucanază şi hemicelulază,
celulază, şi pentozanază. Poate fi realizat sub formă lichidă sau pudră şi se utilizează în cantitate
de 1/2 litr1 sau 1/2 kg pe tona de nutreţ combinat bogat în  glucani.
O enzimă din acelaşi grup al carbohidrazelor preparată din Aspergillus Niger este
destinată nutreţurilor care conţin o cantitate mare de arabinoxilani cu un nivel ridicat de
polizaharide neamidonoase, mai ales pentozani ( grâu , secară ). În lipsa enzimei pentozanaza,
pentozanii din aceste nutreţuri cresc vâscozitatea conţinutului intestinal şi blochează asimilarea
nutrienţilor.
Nutreţurile proteice vegetale cum sunt soia, mazărea, fasolea, rapiţa, ridică probleme
privind digestibilitatea polizaharidelor neamidonoase. In acest caz se foloseste un produs care
îmbunătăţeşte utilizarea energiei şi azotului, creşte biodisponibilitatea aminoacizilor şi reduce
azotul din fecale.
.
În Europa şi în multe alte regiuni ale lumii cerealele şi şroturile reprezentând surse
valoroase de energie şi proteină sunt frecvent folosite ca ingrediente în hrana animalelor. Însă,
aceste furaje conţin cantităţi considerabile de carbohidraţi nedigerabili. Aceste fracţini de
carbohidraţi se referă la poliglucidele neamidonoase.
Poliglucidele neamidonoase pot fi clasificate în: celuloză, hemiceluloză şi polizaharide pectice.
În figura 1, se constată că modul de acţiune al enzimelor care degradează poliglucidele
neamidonoase este foarte ridicat. Efectele includerii enzimelor constau în reducerea vâscozităţii
digestei, atenuând „efectul de cuşcă”, modifică microflora intestinală şi determină modificări
morfologice şi fiziologice ale intestinului.
Orzul, ovazul, orezul, triticalele şi grăul conţin o cantitate semnificativă de poliglucide
neamidonoase solubile (tabelul II.8). Enzimele care reduc vâscozitatea intestinului sunt
 recomandate în hrana broilerilor, găinilor ouătoare şi curcilor. După pasajul prin intestinul
subţire cantităţi mari de poliglucide neamidonoase sunt degradate de microflora intestinală în
intestinul gros. Aceasta rezultă prin creşterea producţiei de acizi graşi volatili (Montagne şi alţii,
2003) care în schimb reduce valoarea pH-ului din fecale (Canh şi alţii, 1998).
La purcei, intestinul este mai degraba imatur şi enzimele digestive din secreţiile
gastrointestinale nu sunt complet dezvoltate, concluzia fiind că suplimentarea hranei prestarter
si starter cu enzime care degradează poliglucidele neamidonoase are impact crescut asupra
digestibilităţii şi performanţelor porcilor.
Inborr si alţii, (1993) au observat că combinaţia de xilanaze, amilaze şi betaglucanaze
adăugate în hrana pe bază de grâu şi orz la purceii înţărcaţi de timpuriu nu au avut efect asupra
performanţelor.
În alt studiu efectuat pe purceii înţărcaţi (Diebold şi alţii, 2004), s-a constatat că
suplimentarea hranei cu xilanază nu a avut efect asupra digestibilităţii ileale aparente a
substanţei organice, energiei, grăsimii, proteinei brute şi aminoacizilor. Lipsa răspunsului la
suplimentarea cu enzime poate fi atribuită conţinutului ridicat în poliglucide neamidonoase a
hranei care are nevoie de un amestec de enzime specifice să degradeze aceste substraturi.
Adăugarea preparatelor multienzimatice în hrană este recomandată pentru optimizarea
degradării diferitelor poliglucide neamidonoase în intestin. Folosirea enzimelor specifice
poliglucide neamidonoase permite utilizarea furajelor cu o calitate mai redusă în hrană,
reducând preţul de cost al hranei prin menţinerea performanţelor.

Degradarea POLIGLUCIDELOR NEAMIDONOASE

Microflora Vâscozitatea „Efectul cuşcă” ↓

digestivă

Digestia Rata de Modificări Instabilitatea Metabolismul

grăsimii pasaj morfologice stratului de proteinelor şi Absorbţia
apă energiei nutrienţilor

Ingesta de hrană, performanţă, disponibilitatea nutrienţilor şi producţia de căldură

Figura 1. Modul de acţiune al enzimelor care degradează POLIGLUCIDE

NEAMIDONOASE (Simon, 1998)
 Efectele enzimelor care degradează poliglucidele neamidonoase asupra fracţiunii
insolubile

Suplimentarea enzimelor are capacitatea de a facilita accesibilitatea enzimelor endogene

asupra substratului rezultând îmbunătăţirea disponibilităţii nutrienţilor pentru animale (Yin şi
alţii, 2001 a, Simon 1998). La purceii înţărcaţi suplimentarea hranei bazată pe boabe de orz cu
xilanază şi betaglucanază îmbunătăţeşte semnificativ digestibilitatea aparentă ileală a
poliglucidelor neamidonoase (xilanază, arabinoză şi galactoză).
În studiile pe broiler adăugarea enzimelor care degradează poliglucidele neamidonoase
(xilanază, betaglucanază, celulază, pectinază, manază, galactază şi combinaţii ale lor) în raţii
pe bază de grâu reduce semnificativ concentraţia poliglucidelor neamidonoase insolubile din
digesta broilerilor, îmbunătăţind digestibilitatea poliglucidelor neamidonoase, grăsimii,
amidonului şi azotului (Meng şi alţii, 2005, 2004).

Efectele enzimelor care degradează poliglucidele neamidonoase asupra vâscozităţii

Suplimentarea hranei pe bază de cereale cu enzime care degradează poliglucidele

neamidonoase determină reducereea vâscozităţii şi a capacităţii de reţinere a apei (Danicke,
1999). Tranzitul digestiv în intestin este accelerat stimulând ingesta voluntară de hrană.
Reducerea vâscozităţii îmbunătăţeşte rata de difuzie între enzimele endogene şi nutrienţi
rezultând o îmbunătăţire a digestibilităţii nutrienţilor şi a energiei disponibile. Suplimentarea
hranei cu un amestec de enzime conţinând beta glucanaze, xilanaze şi celulaze reduce
semnificativ vâscozitatea în jejun la broiler.

Tabelul II.8.
Tipurile si nivelele de poliglucide neamidonoase prezente în unele grăunţe de cereale (%
substanţă uscată), Englyst, 1989 citat de Choct şi colab 1997 )

Cereale Arabinoxilani Betaglucani Celuloză Manani Galactani Acid Total

uronic
GRÂU
Poliglucide 1,8 0,4 u 0,2 u 2,4
neamidonoase
solubile
Poliglucide 6,3 0,4 2,0 u 0,1 0,2 9,0
neamidonoase
insolubile
ORZ
Poliglucide 0,8 3,6 u 0,1 u 4,5
neamidonoase
solubile
Poliglucide 7,1 0,7 3,9 0,2 0,1 0,2 12,2
neamidonoase
insolubile
SECARĂ
Poliglucide 3,4 0,9 0,1 0,1 0,1 4,6
neamidonoase
solubile
Poliglucide 5,5 1,1 1,5 0,2 0,2 0,1 8,6
neamidonoase
insolubile
TRITICALE
Poliglucide 1,3 0,2 0,02 0,1 0,1 1,7
neamidonoase
solubile
 Poliglucide 9,5 1,5 2,5 0,6 0,4 0,1 14,6
neamidonoase
insolubile
PORUMB
Poliglucide 0,1 U u u u 0,1
neamidonoase
solubile
Poliglucide 5,1 2,0 0,2 0,6 u 8,0
neamidonoase
insolubile
u - urme
În tabelul II. 9 sunt prezentate principalele tipuri şi nivelele de polimeri şi monomeri
din boabele şi seminţele de leguminoase.

Tabelul II.9.
Tipurile şi nivelele de polimeri şi monomeri carbohidraţi în leguminoase
(% substanţă uscată)

Proba Total Celuloză Ramnoză Fucoză Arabinoză Xiloză Manoză Galactoză Glucoză Acid
PNA uronic
SOIA
PNA 2,7 - 0,1 u 0,5 0,1 0,2 0,6 0,2 1,1
solubile
PNA 16,5 4,4 0,2 0,3 2,4 1,7 0,7 3,9 0,3 2,5
insolubile
TOTAL 19,2 4,4 0,3 0,3 2,9 1,8 0,9 4,5 0,5 3,6
SEMINTE FLOAREA SOARELUI
PNA 4,5 - 0,2 0,1 0,6 u 0,1 0,3 u 3,2
solubile
PNA 23,1 8,7 0,3 0,1 3,0 5,3 1,1 0,9 0,4 3,4
insolubile
TOTAL 27,6 8,7 0,5 0,2 3,6 5,3 1,2 1,2 0,4 6,6
LUPIN
PNA 4,6 - 0,3 u u u u 3,3 0,1 0,8
solubile
PNA 32,0 1,2 0,5 u 3,9 0,7 0,1 22,9 0,2 2,5
insolubile
Total 36,6 1,2 0,8 u 4,9 0,7 0,1 26,2 0,3 3,3
Principalele enzime de uz furajer şi preparate enzimatice sunt prezentate în tabelele II.10 şi II.
11 .
Tabelul II. 10.
Enzime de uz furajer – acţiune şi utilitate

Enzime Degradează: Folosite în:

Proteinele până la peptide Înlocuitori de lapte, nutreţuri
Proteaze
şi aminoacizi combinate bogate în proteine
Amidonul până la dextrine Raţii bogate în amidon, primele
Amilaze
şi zaharuri furaje administrate purceilor
Furaje cu un conţinut ridicat în
Celulaze Celuloza până la glucoză
celuloză la porci şi păsări
Raţii pe bază de orz la păsări,
β-glucanaze β-glucanii spre glucoză
porci
Xilanaze Xilanii în oligozaharide Raţii pe bază de grâu, secară
Lipaze Grăsimile în acizi graşi Raţii bogate în grăsimi
 II.4. AMINOACIZII SINTETICI

Posibilităţiile de producere în cantităţi industriale (prin sinteză chimică sau biosinteză) a

principalilor aminoacizi esenţiali permite nutriţioniştilor un mod mult mai direct şi eficient de
echilibrare şi corelare a aminoacizilor esenţiali în hrana diferitelor specii şi categorii de animale.
Se asigură astfel o îmbunătăţire a valorii biologice a proteinei şi satisfacerea cerinţelor azotate
în condiţiile reducerii nivelului de PB din raţie sau din nutreţurile combinate.

II.4.1. L – lizina

Lizina a fost primul aminoacid izolat din cazeină, în 1889, de către DRECHSEL şi este unul
din principalii AA limitativi din hrană.
În stare naturală lizina se găseşte în sursele proteice de origine animală (făina de peşte,
de carne, laptele praf) precum şi în proteina vegetală din şroturile de soia, drojdiile furajere,
făina de lucernă şi trifoi. În cereale şi în şrotul de floarea soarelui lizina este deficitară.
În organism lizina îndeplineşte numeroase funcţii, având o pondere însemnată în structura
proteinelor. Este de asemenea un important constituent al unor peptide hormonale. Lizina
intervine în următoarele procese fiziologice (mai importante) :
- în metabolismul proteinelor, în sinteza proteinelor corporale ;
- este un precursor al carnitinei care participă în metabolismul acizilor graşi ;
- în formarea ţesutului osos ;
- în funcţia de reproducţie atât la masculi cât şi la femele ;
- stimulează ritmul de creştere la tineret ;
- excesul de lizină poate fi utilizat ca sursă de energie pentru organism asigurând 4600
EM/kg ;
Lizina pură este foarte higroscopică şi de aceea se comercializează ca o sare a lizinei cu
acidul clorhidric. Lizina monoclorhidrică are formula generală C6H14N2O2 x HCl, cu greutatea
moleculară de 182,65, de culoare alb-gălbuie, cristalină cu solubilitatea în apă 35 % (la 20 0C
şi pH 5,5) şi cu concentraţii de minim 78,8 % . Se poate găsi şi sub formă lichidă conţinând
20-50 % L – lizină.
Se produce în proporţie de peste 80 % prin biosinteză (la nivel mondial 41000 t în 1980).
Valorile de suplimentare a L – lizinei în reţetele furajere destinate păsărilor şi porcilor se
stabilesc în funcţie de aportul în acest AA al componentelor furajere de bază. Totuşi orientativ în
nutreţul combinat pe bază de porumb, proporţia de încorporare a lizinei oscilează între 0,2 şi 0,5 %.
La aceste doze se pot satisface cerinţele de lizină care la păsări oscilează de la 0,70 % la găinile
ouătoare la 1,10 % la puii de carne (0-21 de zile) iar la suine de la 0,55 % la porcii în faza de îngrăşare
80-110 kg până la 1,15 % la purceii sugari.
Un mod interesant de asigurare a lizinei în hrana păsărilor este efectuat de Koudela şi col..
1992 citat de Pop şi Stan (1997) care utilizând un premix care conţine germeni producători de
lizină (E. coli – lys 5 x 108 / g premix şi 125-250 g premix / 100 kg NC) a avut o influenţă
pozitivă asupra creşterii în greutate şi a valorificării hranei la puii de găină.

II.4.2. D.L. – Metionina

Metionina este un alt aminoacid esenţial care îndeplineşte în organism funcţii biologice
importante şi anume :
- în creşterea organismului;
- în creşterea lânii şi a penelor;
- în metabolismul lipidelor;
 - la formarea proteinelor din sânge;
- stimulează ritmul de creştere la tineret şi producţiile la animalele adulte;
- influenţează valorificarea hranei la păsări şi porci.
Metionina a început să fie produsă în anii `50 prin sinteză chimică şi spre deosebire de
alţi aminoacizi, această cale este şi în prezent mai eficientă economic în comparaţie cu sinteza
biotehnologică. Aceasta şi datorită faptului că animalele au capacitatea de a converti D-
metionina, ambii izomeri ai acestui aminoacid produs industrial fiind activi biologic.
Sursele naturale de metionină sunt: nutreţurile proteice de origine animală, şroturile de
floarea soarelui, în cantităţi mai reduse în şroturile de soia, drojdiile furajere şi în cereale.
În nutreţurile combinate destinate păsărilor şi porcinelor care au fost preparate pe bază de
cereale şi şrot de soia, se va recurge la suplimentarea cu D.L. – metionină de regulă în proporţie
de 0,03-0,1 %, în funcţie de aportul în acest AA al structurii de bază. După Stilborn, 1990 la
o reţetă formată din porumb şi şrot de soia pentru puii de carne, doza minimă de D.L. –
metionină necesară a fi suplimentată este de 0,35 %.
De fapt nivelele de suplimentare ale D.L. – metioninei urmăresc satisfacerea cerinţelor în
tioaminoacizi care la păsări variază de la 0,90 % la broileri la 0,58 % la găinile ouătoare (ouă
de consum), iar la porcine de la 0,62 % la purceii sugari la 0,42 % la suinele din categoria de
greutate 80-110 kg.
Este o pulbere albă, cristalină, care curge liber. Greutatea volumetrică este mare, iar
manipularea produsului poate fi efectuată foarte uşor. Conţinutul în substanţă activă este de cel
puţin 99 %. D.L. metionina se obţine prin sinteză chimică din materii prime de natură petrochimică.
Procedeul patentat de Degussa asigură de peste 40 de ani o calitate constantă a produsului, precum
şi un grad înalt de puritate şi un conţinut garantat de substanţă activă. Utilizarea DL metioninei de
uz furajer ca aditiv în hrana tuturor speciilor de animale este permisă juridic în ţările CE. Fiind
primul aminoacid limitativ în reţetele păsărilor, utilizarea metioninei în acest domeniu a fost bine
stabilită cu mulţi ani în urmă. În plus, reţetele pentru porci şi purcei pot fi deficitare în metionină,
mai ales când acestea sunt formulate în vederea reducerii excretei de azot, din motive ecologice.
Utilizând DL metionina de uz furajer, acest deficit poate fi eliminat.

II.4.3. L treonina

Este produsă prin fermentaţie microbiană. Conţinutul de substanţă activă este de

minim 98,5 %. Este folosită pentru satisfacerea necesarului de treonină. Recepturile cu un
conţinut bogat în cereale dar redus de proteină brută pentru porcine, se caracterizează printr-un
deficit considerabil de treonină.
Treonina a fost ultimul AA izolat de către Rose în anul 1935. Odată cu descoperirea
acesteia a fost posibil să se stabilească tot setul de cerinţe în AA al animalelor, utilizându-se
formulele purificate de AA şi stabilindu-se bilanţul AA-lor, antagonismul dintre ei şi
digestibilitatea lor, rezultând necesarul de aminoacizi.
Treonina îndeplineşte funcţii importante în organism intervenind în metabolismul altor
AA (este un precursor al glicinei); se află în concentraţii ridicate în epiteliul gastrointestinal în
enzimele digestive şi în imunoproteine ; favorizează creşterea muşchilor scheletici.
Orientativ necesarul de treonină la păsări oscilează de la 0,80 % la puii broileri (0-21
de zile) la 0,47 % la găinile ouătoare a căror ouă sunt destinate consumului. La suine cerinţele
cele mai ridicate sunt la purceii sugari de 0,70 %, iar cele mai reduse de 0,42 % sunt la categoria
porcinelor supuse îngrăşării la 80-110 kg.
În prezent se livrează în scop furajer la o puritate de minim 98,5 % şi umiditate de maxim
1,5 %.
 II.4.4. L – acidul glutamic

Acidul glutamic este un aminoacid neesenţial dar important pentru că mulţi AA sunt
sintetizaţi prin transaminare prin intermediul lui. Este utilizat cu precădere pentru evidenţierea
gustului la alimente şi furaje (destinate porcinelor) sub formă de L – glutamat monosodic.
Se pare că acidul glutamic este primul aminoacid produs industrial – pe cale chimică –
încă din primul deceniu al secolului XX de Ikeda (1908) fiind folosit pentru producerea
glutamatului de sodiu (Pop şi Stan, 1997 citat de Drinceanu 2000).

II.4.5. L – triptofanul

Triptofanul este un precursor în biosinteza unor substanţe biologic active, respectiv a

acidului nicotinic, a acidului indolacetic şi a serotoninei. Pentru păsări şi porci este un
aminoacid esenţial cu rol în metabolismul protidic. Contribuie la stimularea ritmului de creştere,
a producţiei de ouă cu reducerea consumurilor specifice. Intervine şi în funcţia de reproducţie
precum şi în creşterea muşchilor scheletici. Se cunoaşte că aproximativ 2 % din triptofanul
raţiei zilnice se converteşte în niacină la pui şi peste 7 % la purcei.
În prezent triptofanul se obţine prin fermentaţie microbiană, utilizarea sa în alimentaţia
animală fiind limitată îndeosebi de producţia redusă cantitativ.
Cerinţele în triptofan la monogastrice se diferenţiază puţin fiind de 0,20 % la broileri şi
de 0,16 % la găinile ouătoare respectiv de 0,19 % la purceii sugari şi de 0,11 % la suinele supuse
îngrăşării în greutate de 80-110 kg.
L – triptofanul destinat producţiei furajere are o puritate minimă de 98 % şi un conţinut
maxim de 2 % apă. În tabelul II. 12 este prezentată ordinea teoretică a AA – lor limitanţi din
unele furaje.
Tabelul II.12.
Ordinea teoretică a AA limitanţi, din unele furaje, pentru creştere la suine şi păsări
Suine Păsări
Nutreţul
1 2 3 1 2 3
Orz Lys Thr SAA Lys Arg SAA
Porumb Lys Trp Thr Lys Arg Ile
Ovăz Lys Thr SAA Lys SAA Thr
Orez Lys SAA Thr Lys SAA Thr
Secară Lys Thr Trp Lys SAA Thr
Sorg Lys Thr SAA Lys Arg SAA
Triticale Lys SAA Thr Lys SAA Thr
Grâu Lys Thr Val Lys Thr Arg
Distilat solubil de
Lys Trp Thr Lys Arg SAA
grăunţe de porumb
Tărâţe de orez Lys SAA Thr Lys SAA Ile
Tărâţe de grâu Lys Thr Met Lys SAA Thr
Făină de sânge Ile SAA Thr Ile SAA Thr
Făină de pene Lys His Trp Lys His Trp
Făină de peşte Trp Thr SAA SAA Arg Thr
Făină de carne şi oase Trp SAA Ile SAA Trp Ile
Făină de carne Trp SAA Thr SAA Trp Thr
Făină de arahide Lys SAA Thr Lys SAA AAA
Făină de soia SAA Thr Lys SAA Thr Val
 Făină de floarea
Lys Thr SAA Lys SAA Thr
soarelui
Lys – lizină; Trp – triptofan; Ile – izoleucină; SAA – AA cu sulf (met + cis); Thr – treonină; His -
histidină Val – valină; Met – metionină; Arg - arginină

II.5. PREBIOTICE

Termenul de prebiotice în sensul propus de Pop şi Stan (1997) citat de Drinceanu 2000,
defineşte: substanţele care susţin sau favorizează dezvoltarea şi multiplicarea microorganismelor
probiotice.
În această categorie se pot include substanţele acidifiante, care creează la nivelul digestiv
un pH favorabil dezvoltării microflorei şi oligozaharidele care asigură substratul energetic
pentru anumite genuri microbiene, de regulă a celor din categoria probioticelor.
Administrate separat sau concomitent cu folosirea unui probiotic, prebioticele creează în
tractul intestinal condiţii de mediu ( acizii ) sau hrană ( oligozaharidele ). În acelaşi timp,
prebioticele pot acţiona specific împotriva colonizării germenilor cu potenţial patogen (
salmonele, clostridii, E. coli ), la nivelul epiteliului pereţilor intestinali, determinând o stare de
tranzit a acestora şi în final eliminarea lor din intestin odată cu componentele nedigerate.
După Gibson şi Roberfroid (1995), prebioticele sunt suplimente alimentare ne-digestibile
care influenţează gazda în mod benefic prin stimularea selectivă a creşterii şi/sau stimularea
activităţii uneia sau unui număr limitat de specii bacteriene din tractul digestiv, îmbunătăţind
astfel starea de sănătate a gazdei. Astfel, prebioticele pot potenţa efectul administrării de
probiotice asupra performanţelor de creştere şi a digestibilităţii nutrienţilor prin crearea de
condiţii favorabile pentru bacteriile benefice.

II.5.1. Oligozaharidele

Oligozaharidele pe lângă substratul nutritiv energetic necesar microflorei digestive,

contribuie şi la igienizarea tubului digestiv prin aderarea la acestea a germenilor potenţiali
patogeni datorită receptorilor specifici pentru hidraţii de carbon ; prin acest mecanism germenii
devin tranzitanţi şi se elimină într-o proporţie semnificativ mai mare din organism.
După Pop şi Stan (1997) citat de Drinceanu 2000 cele mai disponibile oligozaharide sunt
: fructooligozaharidele (FOZ), alfa – glucooligozaharidele ( - GOZ), beta –
glucooligozaharidele ( - GOZ) şi alfa – galactooligozaharidele ( - GalOZ) care se pot obţine
fie prin procedee de extracţie din plante sau (în principal) biotehnologic prin sinteză enzimatică.
Pentru prebioticele cele mai utilizate se recomandă doze care să asigure 0,1-0,2 % GOZ
şi 0,25-0,75 % FOZ. Se apreciază că cele mai bune rezultate s-au obţinut la purcei şi iepuri, la
care prebioticele asigură sporuri mai mari în greutate, reducerea consumurilor specifice şi
îmbunătăţirea stării de sănătate prin diminuarea numărului de germeni de Salmonella, E. coli
sau Clostridium din intestin (Pop şi Stan, 1997).
Relativ recent s-a demonstrat că manan – oligozaharidele derivaţi din pereţii celulari ai
drojdiilor, pot reduce colonizarea cu germeni patogeni (Salmonele, coliformi) a tractusului
gastrointestinal.
S-a demonstrat că preparatele folosite pe piata, pot reţine bacteriile patogene de tipul
Salmonella şi E. coli deoarece acestea au la suprafaţa lor lectine ataşabile manozei. Legarea de
aceste oligozaharide, şi nu de celulele epiteliale din intestinul subţire, asigură eliminarea acestor
gemeni odată cu fecalele. S-a constatat de asemena ca aceste produse determină şi stimularea
sistemului imun, iar prin absorbţia micotoxinelor de tipul aflatoxinelor îmbunătăţeşte calitatea
furajelor şi implicit starea de sănătate a animalelor.
 După Gibson şi Roberfroid (1995), prebioticele trebuie să îndeplinească câteva criterii
pentru a putea influenţa pozitiv sănătatea intestinală sau performanţele de creştere. În principiu,
ele trebuie să poată fi utilizate selectiv de către bacteriile benefice din genurile Lactobacillus,
Bacteroides, Bifidobacteria, Pediococcus sau Enterococcus, şi să nu fie dăunăoare acestora.
Astfel, este necesar ca prebioticele să nu fie degradate sau absorbite în partea superioară a
tractului gastrointestinal.
După Bauer şi colab. (2006), unii carbohidraţi care pot fi degradaţi de către
microorganismele intestinale pot fi încadraţi ca şi prebiotice, inclusiv polizaharidele
neamidonoase (PNA), amidonul rezistent şi oligozaharidele ne-digestibile (OND). Totuşi,
dintre aceste substraturi, inulina şi unele oligozaharide (fructo oligozaharidele, transgalacto
oligozaharidele şi gluco oligozaharidele) au cel mai înalt potenţial pentru a exercita efecte
prebiotice în condiţii de producţie. Inulina şi fructo oligozaharidele (FOZ) sunt cele mai des
folosite ca prebiotice. Inulina este un polimer alcătuit din 2-60 unităţi de fructoză. Este obţinut
în principal prin extragere din rădăcini de cicoare. FOZ cunoscute şi sub denumirea de
oligofructoze, prezintă un grad redus de polimerizare, fiind alcătuite doar din maxim 10 unităţi.
În funcţie de proprietăţile chimice, prebioticele pot fi degradate selectiv de către
microorganisme în diferite secţiuni ale tractului gastrointestinal, inclusiv stomac, intestinul
subţire şi intestinul gros (Houdijk şi colab., 1999; Houdijk şi colab., 1998). În tabelul II.13 este
prezentat modul de degradare al unor carbohidraţi folosiţi ca prebiotice de către diferite specii
şi tulpini bacteriene.

Tabelul II.13.
Degradarea bacteriană a diferiţilor carbohidraţi folosiţi ca prebiotice (după
Hartemink şi Rombouds, 1997)

Grupul/specia FOS INU TOS GLL IMO RAF LAT LAC PHGG
bacteriană
Bacteroides distasonis + + + + + +- + + -
Bacteroides fragilis + + + + + + + + -
Bacteroides ovatus + + + - + + + +
Bacteroides + + + + + + _
thetaiotaomicron
Bacteroides vulgatus + + + + + + + -
Bifidobacterium spp. + + + + + + + + _
Clostridium butyricum _ _ _ _ + + +
Clostridium +- - - - +- - + -
clostridioforme
Clostriduium +- -+ -+ - + + + + -
perfringens
Clostridium ramosum + + - + +- + +
Escherichia coli -+ - + - - - +- - -
Lactobacillus + + + + +- - + + -
acidophilus group
Lactobacillus casei + + + - - - + + -
Mitsuokella + + - + + +
multiacidus
Ruminococcus - - - + +
products
FOS – fructooligozaharide, INU – inulina, TOS – trans – galactosil – oligozaharide, GLL – 4
galactosil – lactoza, IMO – izomalto – oligozaharide, RAF – rafinoză, LAT – lactoloză, LAC
– lactitol, PHGG – gume guar partial hidrolozate
 II.5.1.1.Modul de acţiune al prebioticelor

Datorită absenţei unor enzime gastrointestinale specifice, carbohidraţi folosiţi ca

prebiotice nu pot fi digeraţi de către rumegătoare. Astfel, ei sunt degradaţi doar de către
bacteriile benefice din genurile Lactobacillus, Bifidobacteria şi Bacteroides, având astfel
posibilitatea să moduleze compoziţia comunităţilor microbiene din intestine. Din acest motiv,
ei mai sunt denumiţi aditivi „bifidogenici”. Degradarea microbiană a carbohidraţilor folosiţi ca
prebiotice conduce la acumularea de acizi graşi cu lanţ scurt (în principal acetic, propionic şi
butiric) determinând scăderea pH-ului, în special în intestinul gros. Mai mult, acizii graşi cu
lanţ scurt pot servi ca un plus de energie, contribuind la creşterea rezervelor de energie a
animalului gazdă (Muramatsu şi colab., 1991). În plus s-a descoperit că accelerează turn-over-
ul celulelor epiteliale din intestine (Le Blay şi colab., 2000). Conform unui experiment recent
realizat de către Zdunczyk şi colab. (2005), suplimentarea unei diete cu FOZ determină
creşterea concentraţiei acizilor graşi cu lanţ scurt (401 comparativ cu 285 µmoli/kg greutate
corporală) şi scăderea pH-ului ileal (5,2 comparativ cu 5,9) la curci. Într-un experiment realizat
de Shim (2005) suplimentarea dietei cu 3% FOZ determină scăderea pH-ului în cecum (5,4
comparativ cu 5,8) şi în colonul proximal (5,5 comparativ cu 5,9) la purcei. Observaţii similare
au făcut şi Chambers şi colab. (1997) folosind diferite prebiotice (FOZ, derivaţi ai lactozei) în
hrana puilor de carne până la 5 şi 6 săptămâni. În consecinţă, dezvoltarea microorganismelor
sensibile la pH acid este inhibată, protejând astfel împotriva bolilor intestinale.
Întreţinerea bacteriilor benefice prin suplimentarea dietei porcilor cu prebiotice poate
reduce nivelul de degradare a proteinelor de către bacteriile proteolitice patogene din intestin
(Mosenthin şi Bauer, 2000), determinând astfel reducerea acumulării unor produşi de
fermentaţie indezirabili cum sunt amoniacul, aminele toxice, scatolul şi indolul. În consecinţa,
este necesară mai puţină energie pentru degradarea acestor compuşi toxici în ficat. Într-un
experiment realizat de către Xu şi colab. (2003), suplimentarea cu FOZ a favorizat dezvoltarea
genurilor Bifidobacteria şi Lactobacillus şi a inhibat dezvoltarea E. coli în intestinul subţire şi
cecumul puilor de carne. Acest experiment a fost realizat pe 240 pui de carne de o zi hrăniţi cu
o dietă pe bază de porumb şi şrot de soia, suplimentată cu diferite proporţii de FOZ în
detrimentul porumbului.
În acelaşi experiment, a crescut activitatea enzimelor digestive (amilaza, proteaza) în
urma suplimentării cu FOZ. Acest fapt a fost atribuit enzimelor digestive rezultate în urma
creşterii numărului de bifidobacterii şi lactobacili. Juskiewicz şi colab. (2005) au raportat că
prin suplimentarea dietei cu inulină reduce semnificativ numărul de E. coli din cecumul
curcilor, iar numărul de bifidobacterii şi lactobacili a crescut. În contrast, suplimentarea dietei
cu un AGP comercial (Flavomycin) determină reducerea numărului de bacterii benefice.
Modificări morfologice ale intestinului la găinile ouătoare au fost raportate de către Chen şi
colab. (2005) după administrarea de prebiotice la găini Leghorn albe. Suplimentarea dietei cu
FOZ sau inulină în proporţie de 1% determină creşterea semnificativă a lungimii intestinului
subţire şi a intestinului gros la păsări, crescând astfel şi capacitatea de adsorbţie. Consecutiv,
autorii au observat o creştere semnificativă a raportului spor/consum. Mai multe experimente
au fost orientate către studiul influenţei suplimentării dietei cu prebiotice asupra morfologiei
intestinelor. În experimente realizate pe purcei înţărcaţi, suplimentarea dietei pe bază de grâu şi
şrot de soia cu FOZ a determinat creşterea înălţimii vilozităţilor în diferite părţi ale intestinului
subţire (Shim, 2005). La puii de carne, suplimentarea dietei cu 3% a determinat creşterea
semnificativă a înălţimii vilozităţilor în ileum, precum şi a adâncimii criptelor din jejun şi
cecum (Xu şi colab., 2003). După Xu şi colab. (2003), modificării morfologice pot fi atribuite
mai degrabă capacităţii prebioticelor de a crea un mediu intestinal favorabil microorganismelor
benefice, decât a unui efect direct al prebioticelor asupra ţesutului intestinal.
 Nemcova şi colab. (1999) au studiat efectul unui probiotic, ca atare sau în combinaţie
cu FOZ, asupra compoziţiei microflorei din fecale la purcei. Suplimentarea dietei cu
Lactobacillus paracasei determină reducerea semnificativă a numărului de clostridii şi
enterobacterii din fecale. Mai mult, suplimentarea dietei cu lactobacili în combinaţie cu FOZ,
determină creşterea numărului de lactobacili, bifidobacteriii, numărul de bacterii anaerobe şi
aerobe din fecale şi reducerea semnificativă a numărul de clostridii şi enterobacterii, indicând
un puternic efect sinergic al probioticelor şi prebioticelor asupra microflorei intestinale.
În concluzie, suplimentarea dietei cu prebiotice poate afecta pozitiv compoziţia
microflorei intestinale, determinând dezvoltarea bacteriilor benefice în detrimentul celor
patogene.

II.5.1.2. Efectele prebioticelor asupra performanţelor

Rapoartele cu privire la efectele prebioticelor asupra digestibilităţii şi a performanţelor

de creştere sunt destul de evazive. După Farnworth şi colab. (1992) şi Matthew şi colab. (1997),
lipsa de răspuns a performanţelor de creştere şi a digestibilităţii la suplimentarea cu prebiotice,
poate fi atribuită, de exemplu, condiţiilor experimentale excelente, alegerea nivelului de
suplimentare, nivele iniţiale mari de oligozaharide în furaj sau degradarea prebioticelor de către
bacteriile patogene. Alegerea unui nivel de suplimentare optim este probabil, cel mai important
aspect. Se presupune că supradozarea poate determina stagnare a performanţelor de creştere,
deoarece degradarea excesivă a prebioticelor poate conduce la efecte antinutritive cum sunt
producţia intestinală de gaze sau diareea (Mosenthin şi Bauer, 2000). Efectele pozitive ale
suplimentării cu prebiotice asupra indicilor de performanţă sunt prezentate în următoarele
aliniate.

Efectele prebioticelor la porci

Orban şi colab. (1997) au raportat că nu există diferenţe între rezultatele obţinute prin
suplimentarea cu AGP (Apramicin sulfat) sau cu prebiotice a unei diete pe bază de porumb şi
şrot de soia la pucei. Suplimentarea cu AGP sau cu un amestec de oligozaharide bogate în
fructoză şi di-fructoză di-anhidră, determină creşterea sporului mediu zilnic şi consumul de
furaj cu 11% şi respectiv 15% (Orban şi colab., 1997). Totuşi, aceste creşteri nu au fost
semnificative, probabil, datorită variaţiei mari a acestor parametri între loturile experimentale.
He şi colab. (2002) au raportat tendinţa de creştere a sporului mediu zilnic la purcei cu 11%,
după suplimetarea unei diete pe bază de porumb şi şrot de soia cu inulină obţinută din cicoare.
Rezultate asemănătoare ale indicilor de performanţă au fost obţinute şi de către Russel şi colab.
(1996) prin suplimentarea dietei purceilor la înţărcare cu FOZ. Totuşi, diferenţele obţinute în
aceste experimente au fost doar numerice. Efecte semnificative obţinute prin suplimentarea
dietei cu prebiotice au fost raportate de către Shim (2005). Suplimentarea dietei purceilor
înţărcaţi cu FOZ determină creşterea semnificativă a digestibilităţii aparente totale a proteinei
brute şi a mineralelor cu 7% şi respectiv 5%. Consecutiv, sporul mediu zilnic şi conversia
furajului au crescut cu 19% (P < 0,05) şi respectiv 8% (P > 0,05).

Efectele prebioticelor la păsări

Într-un experiment realizat de către Xu şi colab. (2003), suplimentarea dietei puilor de

carne cu 0,4% FOZ îmbunătăţeşte semnificativ sporul mediu zilnic şi reduce semnificativ
raportul de conversie al furajului cu 11% şi respectiv 9%. Totuşi, consumul de furaj nu a fost
influenţat de suplimentarea cu FOZ. Într-un alt experiment, suplimentarea dietei cu FOZ (0,4%)
a îmbunătăţit sporul mediu zilnic cu 10% (Zhan şi colab., 2003). Mai mult, raportul
consum/spor a fost redus cu 5% şi 8% prin suplimentarea cu FOZ în proporţie de 0,2% şi
respectiv 0,4%. Totuşi, suplimentarea cu nivele mai mari de FOZ (0,6%) nu a influenţat indicii
de performanţă, într-un experiment realizat de către Zhan şi colab. (2003). Într-un experiment
efectuat de Chen şi colab. (2005), suplimentarea cu FOZ sau inulină (1%) a determinat creşterea
producţiei săptămânale de ouă cu 13% şi respectiv 11%. Totuşi, nu au existat diferenţe în ceea
ce priveşte greutatea medie a ouălelor sau a consumului zilnic de furaj, însă conversia furajului
a fost îmbunătăţită semnificativ. Influenţa unui preparat al cărui component principal este
Enterococcus faecium şi FOZ asupra performanţelor de creştere a fost studiată pe un efectiv de
200 pui de carne de o zi. Administrarea preparatului în apa de băut a determinat creşterea
semnificativă a greutăţii corporale (5,5%), a sporului mediu zilnic (5,5%), a determinat scăderea
raportului consum/spor (5,9%) şi a ratei mortalităţii (57,7%) (Mohnl şi colab., 2006) De
asemenea, suplimentarea cu produse simbionte determină creşterea Indicelui de productivitate
la puii de carne cu 18,4% (viabilitate x greutate corporală / vârstă x raport consum/spor x
100).

II.5.2. Substanţele acidifiante

După REDDY (1994), substanţele acidifiante prin efectul de inhibare a înmulţirii germenilor
patogeni (ca de exemplu Salmonella, Clostridium, Staphylococcus, Escherichia) şi de favorizare a
multiplicării microorganismelor utile (lactobacili, bifidobacterii, drojdii) se încadrează în categoria
probioticelor. Pentru că aceste substanţe creează la nivelul tubului digestiv, condiţii de mediu (pH
acid) prin care se favorizează dezvoltarea şi multiplicarea microorganismelor probiotice (POP şi
STAN, 1997), se poate aprecia ca fiind mai oportună clasarea acidifianţilor în categoria
prebioticelor.
Pe lângă efectele de mai sus, acizii organici, prin acidifierea hranei şi a apei mai determină
:
- creşterea conservabilităţii şi a valorii nutritive a furajelor murate ;
- palatabilizarea raţiilor furajere ;
- îmbunătăţirea absorbţiei şi utilizării substanţelor minerale deoarece pot acţiona şi ca agenţi de
chelatare ;
- creşterea conversiei pepsinogenului în pepsină;
- favorizează scindarea unor nutrienţi (de exemplu hidroliza amidonului necesită un pH de 6,5
iar scindarea dextrinei de către gluco – amilază un pH de 4,4.
În scop acidifiant se pot utiliza atât acizii anorganici (acidul clorhidric, sulfuric, fosforic)
cât mai ales cei organici : acidul lactic, propionic, citric, sorbic, formic. În prezent acizii
organici sunt obţinuţi în principal prin metode biotehnologice.
În prezent, acizii organici sunt consideraţi a fi o alternativă satisfăcătoare pentru
înlocuirea AGP (promotori antimicrobieni de creştere) în alimentaţia animalelor (Gauthier,
2005). Acizii organici sunt constituenţi naturali ai ţesuturilor vegetale şi animale, iar rolul lor
ca şi aditivi pentru furaje este bine stabilit. Mai mult, ei sunt rezultatul fermentaţiei microbiene
a carbohidraţilor în intestinele animalelor domestice. Folosirea acizilor organici şi a sărurilor
acestora în scopul conservării furajelor este foarte răspândită. În plus, au fost raportate efectele
de promotori de creştere pe care le au acizii organici asupra porcilor, păsărilor, peştilor şi
creveţilor. Acizii organici cei mai utilizaţi în nutriţia animală sunt prezentaţi in tabelul II.14.
Datorită naturii lor corozive, acizii organici trebuie manipulaţi cu grijă. Acidifianţii în
stare solidă sunt în general mai puţin corozivi comparativ cu cei în stare lichidă.
Există puţine studii despre eficacitatea acizilor anorganici, cum sunt acidul fosforic,
acidul sulfuric sau acidul clorhidric, în nutritiţia monogastricelor (Mahan şi colab., 1999;
Schoenherr, 1994; Giesting, 1986). Acidul fosforic este folosit frecvent în combinaţie cu acizi
organici, deoarece alţi acizii anorganici au determinat o scădere pronunţată a performanţelor de
creştere (Giesting, 1986). Totuşi, au fost raportate influenţe pozitive asupra performanţelor de
creştere la porcii la îngrăşat în urma folosirii acidului clorhidric (Mahan şi colab., 1999). Acidul
fosforic determină scăderea valorilor pH-ului. Mai mult, acidul fosforic este mai ieftin
comparativ cu acizii organici şi, în plus, reprezintă o sursă de fosfor disponibil.

Tabelul II.14
Acizii organici şi sărurile acestora utilizate în nutriţia animalelor (Mroz, 2003)

Specificare Valoare Energia Puterea de Greutatea Forma de

a pKa brută coroziune moleculară prezentare
Acid acetic 4,76 14,6 ++(+) 60,05 Lichid
Acid benzoic 4,19 26,4 0 la + 122,1 Solid
Acid butiric 4,82 24,8 + 88,12 Ulei lichid
Acid citric 3,14/4, 10,2 0 la ++ 192,1 Solid
8/6,4
Acid formic 3,75 5,7 +++ 46,03 Lichid
Acid fumaric 3,02/4, 11,5 0 la (+) 116,1 Solid
38
Acid lactic 3,86 15,1 (+) 90,08 Lichid
Acid malic 3,46/5, 10 (+) 134,1 Solid
1
Acid propionic 4,88 20,6 ++ 74,08 Ulei lichid
Formiat de calciu 11 0 130,1 Solid
Butirat de calciu 48 0 214 Solid
Propionat de 40 0 184,1 Solid
calciu
Diformiat de 11,4 0 130,0 Solid
potasiu
Citrat de 10 0 214,4 Solid
magneziu
Benzoat de sodiu 26 0 144,1 Solid
Lactat de sodiu 15 0 112,1 Solid

Acidifianţii puri sunt degradaţi rapid în partea superioară a tractului digestiv. Legarea
acidifianţilor de purtători anorganici (silicaţi) sau organici (fructo-oligozaharide), determină
eliberarea secvenţială a acizilor de-a lungul tractului gastrointestinal, obţinându-se o eficacitate
prelungită a acidifianţilor în stomac şi intestine.
II.5.2.1.Modul de acţiune

Modul de acţiune al acizilor organici şi al sărurilor acestora este complex şi nu este pe

deplin clarificat. Este unanim acceptat faptul că acizii organici şi sărurile acestora inhibă
creşterea microorganismelor patogene, atât în furaje cât şi in tractul gastrointestinal al
animalelor. Aşa cum a fost arătat de către Roth şi Kierchgessner (1995), acidifiaţii exercită
efecte benefice pe trei nivele: furaj, intestine şi metabolismul intermediar (tabelul II.15).
 Tabelul II.15.
Modul de acţiune al acizilor organici şi al sărurilor acestora
(adaptat după Roth şi Kierchgessner)

Furaje concentrate/furaj combinat - determină scăderea pH-lui

- reducerea capacităţii de tamponare
- efecte antimicrobiene
1) Proton (H+) - determină scăderea pH-lui în
principal în stomac
Tractul - creşte eficacitatea pepsinei
gastrointestinal - efecte antimicrobiene
2) Anion - efecte antimicrobiene
- agent de complexare pentru
cationi (Ca2+, Mg2+, Fe2+, Cu2+,
Zn2+)
Metabolismul intermediar - sursă de energie

II.5.2.2. Efectele acidifianţilor asupra microorganismelor din furaje şi

din tractul gastrointestinal

Efectul antimicrobian al acizilor organici asupra diferitelor microorganisme se bazează

pe mai multe mecanisme. Unul dintre principalele efecte ale acizilor organici îl reprezintă
scăderea valorilor pH-ului din furaje şi din tractul gastrointestinal al animalelor, creând atfel
condiţii nefavorabile pentru potenţialele microorganisme patogene. Este recunoscut faptul că
rata de creştere a bacteriilor patogene cum sunt E. coli sau Salmonella este foarte scăzută la
valori mici ale pH-ului, pe când creşterea bacteriilor benefice (Lactobacilli) nu este inhibată
(Kirchgessner şi Roth, 1988).
Chiar şi în condiţii de igienă, în furajele concentrate şi combinate se găseşte un anumit
număr de mucegaiuri, bacterii şi drojdii. Unele tulpini de mucegaiuri (Aspergillus, penicillium,
Fusarium) produc micotoxine, care pot cauza severe probleme de sănătate, printre care se pot
număra: reducerea imunităţii, probleme de fertilitate, tulburări digestive şi picioare deformate.
Conservarea furajelor şi folosirea acizilor organici în dietă reduc numărul de microorganisme,
astfel evitându-se degradarea furajelor şi menţinerea siguranţei alimentare (Eidelsburger,
1997). Aşa cum a arătat şi Adams (2001), conservarea furajelor cu un maestec de acid propionic
şi acid formic de 3 kg/t reduce cu 59% contaminarea grâului cu Salmonella enteritidis.
Scăderea pH-ului poate servi ca o barieră împotriva microorganismelor patogene
ingerate odată cu furajul şi din fecale. Conform lui Nmkung şi colab. (2004) şi Walsh şi colab.
(2003), folosirea acidifianţilor în dietă determină reducerea numărului de E. coli din fecalele
purceilor. Acest fapt este în concordanţă cu cercetările efectuate de către Biagi şi colab. (2003)
care arată că introducerea de acid fumaric în dieta purceilor determină scăderea numărului de
Clostridium din intestinul subţire şi a numărului de Clostridium şi bacterii coliforme din cecum.
Radcliffe şi colab. (1998) au arătat că introducerea a 1,5 sau 3% acid citric, determină
reducerea pH-ului din furaj de la 6,5 la 5,0 şi respectiv 4,4. Într-un studiu realizat de către Rice
şi colab. (2002) introducerea de acid citric (3%) într-un furaj pe bază de porumb şi şrot de soia
a determinat scăderea pH-ului gastric la porci cu 11%. Conform lui Eckel şi colab. (1992)
suplimentarea dietei cu 0,6 , 1,2 sau 1,8% acid formic reduce incidenţa diareei la porci.
Folosirea acidifianţilor în dietă ajută la prevenirea bolilor enterice şi a tulburărilor digestive, în
special în perioada de după înţărcare la purcei. În experimentele realizate pe purcei de către
Kirchgessner şi colab. (1992) s-a arătat că prin suplimentarea dietei cu formiat de calciu sau
acid formic se reduce numărul de E. coli, a speciilor de enterococi şi bacterii din duoden. Efecte
similare au fost raportate şi de către Canibe şi colab. (2001), Overland şi colab. (2000) şi
Bolduan şi colab. (1988).
Pe lângă efectul asupra pH-ului, acizii organici exercită şi un efect antimicrobian. În
forma ne-disociată, moleculele de acid sunt capabile să penetreze peretele celular semi-
permeabil al bacteriilor. În citoplasma celulară bacteriană, acidul disociază, determinând astfel
scăderea pH-ului intracelular. În consecinţă, celulele bacteriene încep să consume energie
pentru a ajunge la pH-ul iniţial. În final, metabolismul bacterian este distrus prin inhibarea
enzimelor celulare şi a sistemului de transport al nutrienţilor (Lueck, 1980).
Eficienţa acizilor organici în reducerea dezvoltării bacteriilor depinde de valoarea pKa
care reprezintă valoarea pH-ului în momentul în care 50% din moleculele de acid au disociat.
După cum este prezentat şi în tabelul II.19, valorile pKa la unii acizi organici variază între 3,14
(acid citric) şi 4,88 (acid propionic). Valori scăzute a pKa indică, în general, un impact puternic
al respectivului acid de scădere a pH-ului, pe când un efect antimicrobian puternic se obţine la
valori ridicate ale pKa. Combinarea unor acidifianţi cu valori diferite ale pKa determină
obţinerea unor efecte sinergice şi o creştere a impactului benefic a acizilor organici asupra
sănătăţii intestinelor şi asupra performanţelor de creştere (Piva şi colab., 2002).
Acidul propionic inhibă puternic dezvoltarea mucegaiurilor. De aceea, este cel mai des
folosit pentru conservarea furajelor (Foegeding şi Busta, 1991). Acidul formic, în general,
inhibă creşterea drojdiilor şi a bacteriilor cum sunt E. coli sau Salmonella, însă lactobacilii şi
mucegaiurile sunt relativ rezistente la acid formic (Lueck, 1980). Potenţialul de inhibiţie al
acizilor organici asupra Salmonella typhimurium creşte în următoarea ordine: acid acetic < acid
formic < acid propionic < acid lactic < acid sorbic < acid benzoic (Jensen şi colab., 2001).
Pentru bacteriile coliforme, Mroz (2003) a raportat o ordine diferită: acid propionic < acid
formic < acid butiric < acid lactic < acid fumaric < acid benzoic. Maribo şi colab. (2000) au
arătat că administrarea de acid lactic poate determina creşterea populaţiei de lactobacili din
intestinul porcilor şi, în acelaşi timp, determină scăderea numărului de bacterii coliforme.

II.5.2.3. Impactul acidifianţilor asupra digestiei proteinelor

La purcei, în perioada de după înţărcare, digestia proteinelor este limitată datorită

faptului că secreţia de acid clorhidric din stomac, necesară pentru activarea pepsinogenului
pentru iniţierea digestiei proteinelor, este insuficientă (Cranwell, 1985). Însă, animalele tinere
au cerinţe mari de proteină şi minerale, astfel obţinându-se o capacitate ridicată de tamponare
a furajului împreună cu reducerea digestibilităţii proteinelor şi aminoacizilor (Blank şi colab.,
1999). Acidifierea gastrică redusă a digestei stomacale, este deci cauza dezvoltării exagerate a
bacteriilor în intestinul subţire şi gros , determinând astfel creşterea incidenţei diareei la purcei.
Acidifierea dietei cu acizi organici îmbunătăţeşte proteoliza gastrică prin reducerea pH-
ului, crescând astfel eficacitatea pepsinei. După Radcliffe şi colab. (1998), suplimentarea dietei
cu acid citric reduce pH-ul gastric la porci de la 3,8 la 3,3. Astfel, fermentaţia microbiană a
proteinei nedigerate este redusă în intestinul gros, fapt ce coincide cu scăderea producţiei de
amoniac sau amine toxice cum sunt putresceina şi cadaverina (Blank şi cola., 1999). Toate
acestea contribuie la creşterea digestibilităţii proteinei şi a conversiei furajelor. După Mroz şi
colab. (2002) acidifierea dietei cu acid formic sau formiat reduce cantitatea de fecale şi urină
eliminată de porcii în perioada de creştere-finisare.
Mai mult, s-a emis ipoteza că acidifierea dietei poate reduce viteza tranzitului gastric.
Probabil, o viteză redusă a tranzitului gastric determină creşterea timpului disponibil pentru
hidroliza proteinelor în stomac, rezultând astfel o creştere a digestibilităţii proteinelor şi
aminoacizilor. În prezent, totuşi această ipoteză nu a fost dovedită ştiinţific, deoarece
majoritatea studiilor nu au adus dovezi care să susţină efectul acidifianţilor asupra tranzitului
gastric (Gabert şi Sauer, 1995; Rislez şi colab., 1992).
 II.5.2.4. Efecte suplimentare ale acidifianţilor

După Kirchgessner şi Roth (1982), mai mulţi cationi cum sunt calciul, fosforul şi zincul
pot lega anionii din acizi, determinând astfel creşterea digestibilităţii aparente a acestor
elemente. În studii realizate pe porci, coeficienţii digestibilităţii aparente totale ai fosforului şi
calciului au crescut cu până la 5 şi respectiv 6%, când s-a administrat o dietă pe bază de orz,
şrot de soia, porumb şi tapioca, suplimentată cu acid lactic (Jongbloed şi colab., 1996b).
Suplimentarea dietei cu acid formic îmbunătăţeşte semnificativ digestibilitatea aparentă totală
a fosforului şi calciului cu 5 şi respectiv 8%.
Mai mult, acizii organici şi sărurile lor pot servi ca sursă de energie utilizată în
metabolismul intermediar, contribuind astfel la balanţa energetică a animalului. După cum este
prezentat şi în tabelul 5.1 conţinutul în energie variază considerabil între diferiţii acizi organici
(5,7-48,0).
În cele din urmă, se speculează faptul că acizii organici pot influenţa direct dezvoltarea
celulelor mucoasei, contribuind astfel la recuperarea rapidă a epiteliului intestinal şi probabil la
creşterea suprafeţei de absorbţie (Blank şi colab., 1999). Însă, Thaela şi colab. (1998) au
raportat că secreţiile pancreatice la purcei au fost stimulate prin suplimentarea dietei cu acid
lactic. Astfel, acidifierea la purcei după înţărcare poate fi o metodă potrivită pentru
îmbunătăţirea la animalele tinere a secreţiei endogene de enzime pancreatice cum sunt tripsina
şi chimotripsina.

II.5.2.5. Efectele acidifianţilor asupra performanţelor de creştere

Mai multe studii au confirmat faptul că acizii organici determină îmbunătăţirea

performanţelor de creştere la diferite specii de animale. După Freitag şi colab. (1999),
suplimentarea dietei la porci şi păsăsri poate îmbunătăţii sporul mediu şi conversia furajelor cu
3-15% şi respectiv 2-10%. Răspunsul indicilor de performanţă depinde în principal de doza
respectivului acid, de capacitatea de tamponare a furajelor şi de compoziţia produsului de
acidifiere. Mai mult, se presupune că efectele induse de acidifianţi sunt mai puternice la
animalele tinere comparativ cu animalele adulte.
Efectul administrării acidifianţilor la diferite specii şi categorii de animale
- la porcine, dintre numeroasele rezultate consemnate la această specie se poate evidenţia:
• adăugarea de acid lactic în apa de băut la purceii înţărcaţi poate asigura îmbunătăţirea vitezei
de creştere, a conversiei hranei şi reducerea numărului de E. coli în intestinul subţire (COLE, 1970);
• riscul diareei se reduce semnificativ la purcei prin introducerea în adăpători de acid lactic
5,75 N până la un pH de 4,8;
• acidifierea hranei purceilor cu vârsta între 10-42 de zile cu HCl 0,2 N asigură o eritropoeză
mai stabilă, reducerea incidenţei enteropatiilor, creşterea concentraţiilor de Fe şi Cu în ser, ficat,
splină (ZDUNCZYK şi colab., 1983);
• acidul formic (3 %) adăugat în raţie până la obţinerea unui pH de 3,6 a determinat o
creştere a sporului în greutate cu 10 % (ROSS citat de POP şi STAN, 1997 ;
• un amestec echilibrat de acid formic şi propionic şi săruri ale acestor acizi (formiat de
Ca şi propionat de Ca), previne multiplicarea explozivă a E. coli şi a Salmonelei, stimulează
activitatea enzimelor digestive (a pepsinei) mărind digestibilitatea substanţelor nutritive şi
indicatorii zootehnici.
Alte produse acidifiante de firmă destinate porcinelor care pot fi citate sunt : Digest –
Acid – Plus ; Acid – Way al firmei americane Cenzone ; Biotronic al firmei austriece Biomin.
 Majoritatea cercetărilor efectuate pe porci, la care suplimentarea dietei cu acizi organici
şi sărurile acestora poate îmbunătăţi energia şi digestibilitatea proteinelor cu 2% şi respectiv
4%. Conform lui Partanen (2001), totuşi, digestibilitatea ileală a lizinei poate fi îmbunătăţită cu
8% şi respectiv 5% la purcei şi porci la îngrăşat. Cele mai bune rezultate au fost obţinute la
purcei în primele trei săptămâni de viaţă, probabil datorită deficienţei de acid clorhidric în
această perioadă.
Au fost testaţi diferiţi acizi organici pentru a determina efectul acestora asupra
performanţelor de creştere şi a conversiei furajelor la diferite categorii de porci. După Giesting
şi colab. (1991), suplimentarea unei diete pe bază de şrot de soia, administrată purceilor în
perioada de înţărcare, cu acid fumaric în proporţie de 2 şi 3% îmbunătăţeşte sporul mediu zilnic
şi conversia furajelor cu 29% (P > 0,05) şi respectiv 30% (P < 0,05). În experimente realizate
pe purcei, suplimentarea unei diete pe bază de porumb şi şrot de soia cu acid citric determină o
creştere liniară a sporului mediu zilnic şi a conversiei furajelor (Radcliffe şi colab., 1998). Mai
mult, suplimentarea dietei cu 3% şi respectiv 6% acid citric îmbunătăţeşte conversia furajelor
cu 10% şi respectiv 9% la purceii de 11 kg (Boling şi colab., 2000). Totuşi, sporul mediu zilnic
nu a fost influenţat în acest studiu. Efecte pozitive asupra performanţelor de creştere au fost
obţinute şi de către Jongbloed şi colab. (1996b), Krause şi colab. (1994) şi Kornegaz şi colab.
(1994).
- la păsări, îndeosebi la broilerii de găină şi de curcă, acidifierea hranei sau a apei de băut
determină reducerea mortalităţii, creşterea greutăţii la livrare şi reducerea consumului specific (Pop şi
Stan, 1997). Aceşti autori arată că la păsări acidul lactic este totuşi ineficient, acidul propionic (în doze
de până la 0,8 %) reduce semnificativ încărcătura de Salmonella, fără performanţe de creştere,
rezultate asemănătoare obţinându-se şi cu acidul formic în proporţie de 1 % .
Până în prezent au fost efectuate experimente care să determine impactul acidifianţilor
asupra performanţelor de creştere la păsări. De exemplu, pe un efectiv mic de 240 păsări a fost
studiată eficacitatea unui produs comercial conţinând acid propionic şi acid formic legate de un
purtător anorganic. În acest experiment puii de carne au fost hrăniţi cu o dietă fără acidifiant şi
o dietă suplimentată cu 3 g/kg acidifiant (Lűckstädt şi colab., 2004). Acidifiantul a îmbunătăţit
performanţele de creştere, rezultate obţinute fiind la vârsta de trei săptămâni. La vârsta de cinci
săptămâni, greutatea corporală medie a păsărilor la care dieta a fost suplimentată cu acidifiant
este mai mare (P = 0,06) comparativ cu cea a păsărilor din lotul de control (1759 comparativ
cu 1662 g).
Folosirea acidifianţilor determină obţinerea de beneficii economice datorită
îmbunătăţirii performanţelor păsărilor. Skinner şi colab. (1991) au obţinut greutăţi corporale
(după 40 zile) şi consumuri de furaje mai mari în studii efectuate pe pui de carne, prin
suplimentarea dietei cu acid fumaric în doze cuprinse între 1,25 şi 5,0 g/kg. Îmbunătăţirea
performanţelor de creştere la păsări a fost raportată şi de către Vogt şi colab. (1981). Patten şi
Waldroup (1988) au stabilit că prin suplimentarea cu 0,5 sau 1% cu acid fumaric a dietei
administrate puilor de carne îmbunătăţesc semnificativ greutatea corporală.

II.6. PROBIOTICELE

Când o tehnologie de creştere corespunde cerinţelor specifice ale animalelor,

îmbunătăţirea performanţelor zootehnice este legată de identificarea posibilităţilor de potenţare
a calităţilor intrinsece ale animalelor, precum şi de reducerea factorilor patogeni susceptibili de
interferare sau alterare a acestor potenţialităţi. Pentru cea de a doua condiţie a dezideratului se
poate recurge la produsele care fac parte din categoria probioticelor.
Într-o lucrare de prezentare a probioticelor, Ghergariu (1995), în istoricul acestei categorii
de aditivi furajeri, precizează : termenul de probiotic a fost inventat de Parker (1974) spre a se
descrie microorganisme vii a căror acţiune este opusă antibioticelor şi care contribuie la
menţinerea sau restaurarea echilibrului microbian intestinal. Şi în definiţiile formulate de
Lopez, Marquez şi Fuller (1989) se statuează că probioticul constituie un supliment furajer
microbian care ameliorează echilibrul microbian intestinal. Mai recent Reddy (1994) şi
Ballarini (1994), citaţi de Ghergariu constatând că şi alte ingrediente nemicrobiene pot menţine
şi / sau restaura echilibrul microbian intestinal şi să îmbunătăţească biodisponibilitatea unor
nutrienţi, redefinesc noţiunea de probiotic prin : organisme şi / sau substanţe capabile să
contribuie la menţinerea echilibrului microbian intestinal.
Deoarece a fost recunoscută importanţa unei microflorei intestinale echilibrate pentru
asigurarea unei stari de sănătate şi a unor performanţe de creştere bune, programele de furajare
se bazează pe controlul mediului microbian gastrointestinal prin mijloace nutriţionale. Cheia
acestei startegii este hrănirea directă a microorganismelor care se presupune că exercită efecte
benefice în intestin. Probioticele sunt microorganisme vii care sunt introduse în furajul
combinat pentru a instaura o microfloră intestinală benefică (Fuller, 1989). Astfel, probioticele
au posibilitatea de a influenţa în mod benefic sănătatea digestivă prin modificarea microflorei
intestinale, în special la animalele tinere. Influenţe pozitive asupra performanţelor de creştere
au fost raportate la porci, păsări, peşti, creveţi şi rumegătoare. Folosirea probioticelor este deja
o tradiţie în nutriţia umană, unde microorganisme producătoare de acid lactic cum sunt
Lactobacilii şi Bifidobacteriile, sunt incluse frecvent în produsele obţinute din lapte (iaurt,
chefir). În Statele Unite, probioticele sunt cunoscute sub denumirea de „micoorganisme vii”.
În acest context, după Reddy (1994), probioticele se pot împărţi în următoarele categorii:
a) bacterii;
b) levurile şi unii miceţi;
c) enzime;
d) acidifiante.
Pentru că fiecare categorie de mai sus are o specificitate de acţiune, care o şi particularizează,
la care se adaugă şi faptul că unele definiţii ale probiozei se referă exclusiv la efectele benefice ale
unor microorganisme, în această lucrare tratăm în subcapitolul probiotice, grupele a şi b, enzimele
furajere şi acidifianţi prezentându-se distinct.
Dacă, după cum s-a văzut, acidifiantele şi oligozaharidele au fost încadrate în categoria
prebiotice pentru că asigură condiţii de multiplicare a florei probiotice, atunci şi grupa de
enzime care de fapt rezultă din activitatea acestor microorganisme (la nivel intestinal sau
industrial) poate constitui o altă categorie de aditivi furajeri şi anume cea a postbioticelor.

II.6.1. Bacteriile probiotice

În sistemele de creştere naturale a animalelor, traiectul digestiv este populat de o
microfloră care în timp şi-a consolidat o influenţă benefică asupra gazdei. Creşterea
artificializată şi intensivă, cu hrănire unilaterală şi simplificată, cu utilizarea de diferiţi
înlocuitori şi medicamente peste care se suprapun şi factorii de stres, are ca efect şi diminuarea
cantitativă a microflorei intestinale şi chiar dispariţia unor genuri bacteriene.
În ultimul timp, ameliorarea bilanţului nutriţional şi sanitar al animalelor prin
administrare de culturi bacteriene benefice face obiectul unor studii aprofundate, în prezent
devenind o obişnuinţă utilizarea probioticelor.
Genurile microbiene cu proprietăţi probiotice mai frecvent utilizate sunt :
- Lactobacillus, cu speciile delbrucki subspecia bulgaricum; L. acidofilus, L. casei, L.
fermentum, L. plantarum, L. brevis, L. cellobiosus, L. lacticus;
- Bifidobacterium, cu speciile B. adolescentium, B. animalis, B. bifidum, B. infantum, B.
longum, B. termophilum;
- Enterococcus ; ex. E. faecium;
- Streptococcus ; S. salivarius subspecia termophilus;
- Lactococcus ; L. lactis subspecia lactis ; subspecia cremoris;
- Clostridium ; C. butyricum;
- Propionbacterium;
- Pediococcus;
- Bacillus ; B. subtilis.
Este de observat că Lactobacillus şi Enterococcus sunt genuri prezente în cantităţi
importante (de ordinul 104 – 108 / g) în structura microflorei digestive a porcilor, păsărilor şi
viţeilor.
Probioticele constau, în general, dintr-o singură tulpină sau o combinaţie de mai multe
tulpini bacteriene, spori de Bacillus sau specii de drojdii. Preparatele autorizate pentru folosirea
în nutriţia animalelor de către Uniunea Europeană inclus diferite tulpini de Enterococcus,
Bacillus, Lactobacillus, Pediococcus sau Saccharomyces (tabelul II.16).
Tabelul II.16.
Tulpini bacteriene şi de drojdii folosite ca probiotice în Uniunea Europeană
(după Simon, 2005 şi Lee şi colab., 1999)

Bacteria Bacteria
Bacillus cereus Lactobacillus farminis
Bacillus licheniformis Lactobacillus casei
Bacillus subtilis Lactobacillus plantarum
Bifidobacterium bifidum Lactobacillus rhamnosus
Bifidobacterium breve Pediococcus acidilactici
Bifidobacterium pseudolongum Drojdii
Bifidobacterium thermophilum Saccharomyces cerevisiae
Enterrococcus faecium Saccharomyces boulardi
Kluyveromyces acidophilus
Lactobacillus acidophilus
Prin administrarea probioticelor bacteriene la animale se poate obţine :
● un efect nutriţional direct, manifestat prin îmbunătăţirea performanţelor animalelor,
cuantificabile prin criterii zootehnice şi anume : sporuri în greutate mai mari şi consum specific
mai redus, producţii mai ridicate. Aceste efecte se obţin datorită următoarelor mecanisme de
acţiune a probioticelor :
- diminuarea pH-ului intestinal ( ex. plecând de la lactoză, lactobacilii asigură producerea de
acid lactic şi un pH acid impropriu germenilor patogeni prin care se diminuă diareele la tineret)
- stimularea producţiei de enzime endogene;
- aport suplimentar de aminoacizi, vitamine şi acizi organici;
- controlul producţiei de amine (antitoxine);
- modificarea cheltuielilor metabolice pentru funcţia digestivă a animalului.
● efectul sanitar : probioticele contribuie la întărirea apărării naturale a organismului
efectuând de fapt o igienizare digestivă datorită următoarelor caracteristici de acţiune :
■ împiedică colonizarea intestinului de către germenii patogeni favorizată de factorii de stres
cum ar fi schimbarea drastică a regimului alimentar, antibioterapia etc. Acest efect de barieră
prin care flora existentă se opune implantării unui nou germen se poate explica prin :
- competiţia la disponibilul de nutrienţi precum şi prin producerea de către flora probiotică a unor
metaboliţi cu efect toxic asupra germenilor patogeni, ca de exemplu a acizilor graşi volatili ;
- ocuparea de către flora probiotică a site-urilor de fixare de la suprafaţa mucoasei digestive.
■ reducerea translocaţiilor bacteriilor patogene la nivelul ganglionilor limfatici intestinali.
■ stimularea imunităţii organismului, datorită:
- creşterii nivelului anticorpilor (ex. în cazul Lactobacillus plantarum),
- sporirii activităţii macrofagelor,
- creşterii numerice a celulelor implicate în răspunsul specific imun : limfocite T şi B,
- moderează sau chiar neutralizează acţiunea imunodepresoare a unor micotoxine,
- lactobacilii după 7 zile de la administrare determină o creştere a imunoglobulinelor în lichidul
intestinal.
■ alterarea metabolismului unor germeni patogeni prin mărirea sau inhibarea activităţii unor
enzime.
■ secretarea de substanţe antibiotice, de către culturile de bacterii lactice.
Reducerea incidenţei microorganismelor patogene de la nivelul tubului digestiv
contribuie la ameliorarea efectului nutriţional al probioticelor bacteriene.
Probioticele ajută la dezvoltarea timpurie a microflorei intestinale în cursul primei
colonizări postpartum sau a recolonizării după antibioterapie (orală).

II.6.2. Levurile şi unii miceţi probiotici

Cele mai utilizate levuri ca probiotice sunt : Saccharomyces cerevisiae, Saccharomyces

boulardi, Candida pintolopessii iar dintre miceţi unele tulpini de Aspergillus.
Administrarea acestora în seria animală se bazează pe următoarele efecte :
- măresc disponibilitatea digestivă a nutrienţilor din furaje;
- exercită o acţiune micotoxică ;
Calităţile pe care trebuie să le îndeplinească un probiotic microbian sunt :
■ să aibă capacitatea de supravieţuire pe parcursul tranzitului digestiv la următoarele condiţii :
- în gură la acţiunea litică a lizozimului salivar ;
- în stomac la un pH foarte acid (uneori sub 3) ; într-o suspensie de suc gastric artificial
cu pH = 3 la 370 C, Lactobacillus casei, L. plantarum, L. acidophilus au supravieţuit peste 3 ore
în schimb L. bulgaricus nu rezistă peste o oră. Timpul de rezistenţă se poate mări prin includerea
probioticelor pe substraturi alimentare ;(Pop şi Stan, 1997 )
- în intestinul subţire trebuie să reziste acţiunii sucurilor biliare ; s-a stabilit o corelaţie
între rezistenţa unei tulpini bacteriene la sucurile biliare (care au proprietăţi antibacteriene) şi
puterea de a se coloniza în intestin ;
■ să prezinte aderenţă satisfăcătoare la mucoasa peretelui intestinal;
■ să producă anumite substanţe cu efect antimicrobian .
Pentru că uneori efectele probioticelor nu sunt evidente fiind chiar contestate de unii
autori, s-a căutat să se stabilească condiţiile dependente de animal şi de hrană în care eficacitatea
acestor preparate biologice este maximă şi deci rentabilă.
Astfel unele rezultate contradictorii s-ar putea explica prin următoarele situaţii :
- impreciziile privind natura, originea, caracterul re-însufleţitor, doza, durata sau calea de
aport a microorganismelor utilizate ;
- necunoaşterea echilibrelor nutritive ale raţiilor furajere sau prezenţa altor aditivi furajeri
cu efect antagonic ;
- informaţiile reduse în ceea ce priveşte starea fiziologică şi patologică a animalelor, a
condiţiilor climatice sau ale microbismului local ;
În conduita prezentă, pentru o mai bună eficacitate, probioticele se pot recomanda :
- la nou-născuţi pentru colonizarea bacteriană a tubului digestiv ;
- la tineretul din seria animală pentru prevenirea tulburărilor gastro-intestinale, legate de
momentul înţărcării;
- la orice vârstă, în perioadele de stres determinate de tehnologiile de creştere (schimbarea
raţiei, lotizări, vaccinări );
- pentru prevenirea unor micotoxicoze după antibioterapie (mai ales orală) ;
- ca imunostimulatori .
Dovada eficacităţii unui probiotic în condiţiile practice de folosire în producţia animală,
se face prin raportare la grupa de animale martore şi eventual la grupe de animale care consumă
furaje care conţin un aditiv cu eficacitate cunoscută. Se stabileşte efectul asupra nivelului de
creştere, a indicelui de conversie, a morbidităţii şi mortalităţii, eventual asupra funcţiei de
reproducţie ; se fac corelaţii asupra relaţiei doză / efect.
Dacă se suspectează calitatea unui preparat biologic atunci se efectuează :
- controlul activităţii microbiene (identificarea suşei, activitatea enzimatică în vitro);
- controlul eventualelor contaminări chimice sau biologice ;
- controlul stabilităţii în condiţiile depozitării - durata şi condiţiile depozitării ;
- controlul, în condiţiile de garanţie, a stabilităţii şi conservării formelor comerciale .
Se menţionează condiţiile de utilizare, respectiv specia de animale la care forma
comercială este destinată, precum şi modul de folosire detaliat. De asemenea se urmăresc
precauţiile care trebuie luate înaintea sau în cursul încorporării preparatului în raţia furajeră.

Proprietăţi dorite la probiotice

Capacitatea de a suporta temperaturi înalte şi valori scăzute ale pH-ului diferă foarte
mult între microorganismele probiotice. Sporii de Bacillus, de exemplu, sunt rezistenţi la
temperaturi foarte înalte. În contradicţie, alte bacterii (Enterococcus faecium) sunt inactivate
rapid în timpul granulării, unde temperaturile pot depăşi 80°C. În prezent stabilitatea
probioticelor poate fi îmbunătăţită prin diferite prelucrări tehnologice cum sunt căptuşirea sau
înglobarea într-un suport (Simon, 2005).

II.6. 3. Modul de acţiune al probioticelor

Modul de acţiune al probioticelor se bazează pe trei principii:

- eliminarea competiţiei
- antagonism bacterian
- imuno modulare
Efectele benefice ale probioticelor cu privire la starea de sănătate şi performanţele de
creştere sunt mai pronunţate în cazul animalelor tinere cum sunt purceii, puii după ecloziune şi
viţeii, deoarece la aceste animale nu s-a dezvoltat încă o floră intestinală stabilă. De asemenea,
când animalele urmează un tratament cu antibiotice, microflora intestinală este în general
decimată. Deci, administrarea probioticelor după tratamente cu antibiotice ajută la reinstaurarea
microflorei intestinale benefice pentru a preveni gazda de repetarea colonizării cu bacterii
patogene.

a) Eliminarea competiţiei

Conceptul de eliminare a competiţiei se bazează pe concurenţa între culturile selectate

de microorganisme benefice, adăugate în furaj şi bacteriile potenţial patogene pentru siturile de
adeziune şi substratul organic (în principal sursele de carbon şi energie). Probioticele pot
coloniza intestinul şi se pot multiplica, blocând astfel siturile receptoare şi eliminând bacteriile
patogene cum sunt E. coli sau Salmonella. Mai mult, microorganismele prezente în intestin au
nevoie de nutrienţii proveniţi din furajul ingerat. Astfel, se emite ipoteza că microflora benefică
o va inhiba pe cea patogenă concurând cu aceasta pentru nutrienţii disponibili. Totuşi, deoarece
viteza tranzitului intestinal este relativ mare, este doar o speculaţie faptul că disponibilitatea
nutrienţilor limitează într-adevăr dezvoltarea microorganismelor în intestin. Fără îndoilă, au
capacitatea de a reduce riscul infecţiilor şi al tulburărilor intestinale. Experimentele in vitro
efectuate de către Hillman şi colab. (1995) au arătat că se poate inhiba dezvoltarea bacteriei E.
coli cu ajutorul a diferite tulpini de Lactobacillus. Pascual şi colab. (1999) au arătat că
lactobacilii au o mare capacitate de aderare la epiteliul intestinal al puilor de carne. Într-un
studiu efectuat pe pui de carne Leghorn de o zi, administrarea orală de Lactobacillus salivarius
a inhibat evident la păsările din varianta experimentală colonizarea intestinului cu Salmonella
enteritidis (Pascual şi colab., 1999). După Berchieri şi colab. (2006), o combinaţie de bacterii
lactice diferite, reduce semnificativ nivelul de Salmonella enteritidis din conţinutul cecal la puii
de carne la care s-a administrat oral acest patogen. La purcei, ataşarea E. coli de epiteliul
intestinului subţire a fost inhibată prin suplimentarea dietei cu Enterococcus faecium (Jin şi
colab., 2000).
Diferite experimente realizate pe purcei şi porci la îngrăşat (Shu şi colab., 2001;
Kyriakis şi colab., 1999; Underdahl, 1983) au arătat că suplimentarea dietei cu probiotice
reduce incidenţa şi gravitatea diareei. Mai mult, administrarea de probiotice scoafelor pe
parcursul gestaţiei şi lactaţiei, poate influenţa performanţele de creştere ale purceilor, precum
şi condiţia corporală a scroafelor pe perioada lactaţiei şi după aceasta. Într-un experiment
realizat de către Alexopoulos şi colab. (2004), dieta scroafelor din varianta experimentală a fost
suplimentată cu spori de Bacillus, cu 14 zile înainte de fătare şi până dupâ înţărcare. Probioticele
au determinat reducerea incidenţei diareei şi a mortalităţii şi a determinat creşterea greutăţii
corporale la purcei. Mai mult, suplimentarea cu probiotice a determinat creşterea consumului
de furaj la scroafe post partum şi a determinat reducerea pierderilor de greutate în perioada de
lactaţie.

b) Antagonismul bacterian

Pe lângă efectul competiţiei există un al doilea mod de acţiune prin care probioticele pot
împiedica dezvoltarea exagerată a bacteriilor patogene. Microorganismele probiotice, odată
instalate în intestin, pot produce substanţe cu proprietăţi bactericide sau bacteriostatice cum
sunt lactoferin, lizozim, peroxid de hidrogen sau o serie de acizi organici. Aceste substanţe au
un impact dăunător asupra bacteriilor patogene, în principal datorită reducerii pH-ului intestinal
(Kelly şi King, 2001; Conway, 1996). O reducere a pH-ului poate compensa parţial secreţia
redusă de acid clorhidric în stomac la purceii pe perioada înţărcării. În plus, competiţia pentru
energie şi nutrienţi dintre probiotice şi alte bacterii poate avea ca rezultat suprimarea speciilor
patogene (Ewing şi Cole, 1994). În cele din urmă, stimularea secreţiilor enzimatice, activarea
macrofagelor şi activitatea anti-tumorală ale probioticelor, pot contribui la menţinerea stării de
sănătate şi îmbunătăţirea performanţelor de creştere a animalului gazdă (Walsh şi colab., 2004).
Efectul benefic al probioticelor în comparaţie cu administrarea de antibiotice asupra microflorei
cecale la puii de carne a fost demonstrat de către Mountzouris şi colab. (2006). Un efectiv de
400 pui de carne de o zi au fost hrăniţi cu o dietă pe bază de porumb şi şrot de soia, suplimentată
sau nu, fie cu un amestec probiotic alcătuit din tulpini de Lactobacillus, Biffidobacteria,
Enterococcus şi Pediococcus, fie cu un produs comercial denumit AGP (Avilamicin).
Comparativ cu lotul de control şi cu varianta experimentală la care s-a administrat antibioticul,
la puii la care suplimentarea s-a făcut cu amestecul probiotic a crescu numărul de bifidobacterii,
lactobacili şi coci Gram pozitivi. Mai mult, performanţele de creştere la păsările la care s-a
administrat amestecul probiotic au fost similare (P > 0,05) cu cele obţinute la puii din lotul la
care s-a administrat produsul comercial AGP.
În plus, probioticele determină eliminarea efectelor nedorite produse de micotoxinele
din furajul combinat. Bacteria anaerobă Eubacterium BBSH 797, componenta patentata de
Biomin, de exemplu, degradează tricotecenele, si in special deoxinivalenolul (Fuchs şi colab.,
2002), iar o tulpină de drojdie nou descoperită, Trichosporon mycotoxinivorans este capabilă
să elimine toxinele ocratoxina şi zearalenona (Molnar şi colab., 2004).
În concluzie, probioticele sunt capabile să promoveze şi să stabilizeze o microfloră
intestinală benefică şi stabilă, ceea ce face din ele o alternativă viabilă pentru antibiotice, mai
ales în cazul puilor, purceilor şi scroafelor.
c) Funcţia de imunomodulare

Intestinul reprezintă cel mai mare organ cu funcţie imunologică la mamifere unde există
o interdependenţă între microflora intestinală şi sistemul imun. Conform lui Lan şi colab.
(2005), microorganismele pot susţine sistemul de apărare împotriva agenţilor patogeni prin
stimularea răspunsului imun gastrointestinal. Efectul stimulator al bacteriilor secretoare de acid
lactic asupra sistemului imun a fost studiat de către Perdigon şi colab. (2001). Celulele din
peretele drojdiilor şi a bacteriilor specifice pot potenţa activitatea macrofagelor sau pot induce
răspunsul imun.

II.6.4. Efectele probioticelor asupra performanţelor de creştere

Efectele supimentării furajelor cu probiotice asupra performanţelor de creştere la porci

au fost analizate de către Simon (2005), prezentând rezultatele prezentate în 22 de articole. Din
această analiză se poate constata că, în majoritatea cazurilor, în urma suplimentării cu probiotice
s-a îmbunătăţit sporul mediu zilnic şi conversia furajelor. Totuşi, creşterea acestor parametri a
fost semnificativă doar în 7% din cazuri.
În general, lipsa efectelor semnificative în urma suplimentării cu probiotice asupra
performanţelor de creştere poate fi atribuită anumitor factori, ce includ vârsta animalului,
concentraţia probioticului în furaj, tipul de dietă, genul şi specia microorganismului, viabilitatea
probioticului pe parcursul păstrării, procesării furajelor şi pasajului gastric. Mai mult, variaţiile
mari între indivizi aceluiaşi lot experimental depind de componenţa florei intestinale a fiecărui
animal pot masca posibilele efecte ale suplimentarii cu probiotice. Majoritatea experimentelor
au fost realizate în condiţii excelente de igienă, care pot sa nu reflecte condiţiile normale din
producţie. Astfel, se presupune că microflora intestinală a animalelor este deja stabilă, în
majoritatea experimentelor, evidenţiindu-se beneficiile aduse de probiotice.

Probiotice la păsări

La păsări, pe lângă alte funcţii, ingluviul reprezintă şi un punct de plecare în regularizarea

florei din intestin. În acest segment al traiectului digestiv, lactobacilii fixaţi la nivelul epiteliului
sunt dominanţi. Un metabolit al activităţii lor, dacă sunt suficient de numeroşi este acidul lactic
care reduce pH-ul conţinutului ingluvial la valori acide de 4,5. În timpul stagnării şi apoi a
trecerii prin guşă, furajele se inoculează cu bacterii lactice care pot contracara germenii patogeni
împiedicându-se colonizarea cecumurilor puilor cu salmonele.
Suplimentarea dietei păsărilor cu probiotice a condus la îmbunătăţirea performanţelor
de creştere. La puii de carne, suplimentarea dietei cu un preparat probiotic pe bază de Bacillus
cereus sau Saccharomyces boulardii a determinat îmbunătăţirea conversiei furajului cu 12%
respectiv 11% (Gil de los Santos şi colab., 2005). Mai mult, după 47 de zile greutatea corporală
medie a fost semnificativ mai mare (16% şi respectiv 7%) la păsările din variantele
experimentale comparativ cu lotul martor.
La curci, Manner şi colab. (2002) au raportat o îmbunătăţire a sporului mediu zilnic şi
a conversiei furajului cu 1,5% şi respectiv 2,0%, după suplimentarea dietei cu un amestec de
probiotice din genurile Bacillus şi Enterococcus. Mai mult, rata mortalităţii a scăzut cu 16% la
păsările la care s-au administrat probiotice. Într-un experiment realizat de către Mountzouris şi
colab. (2006) pe pui de carne, administrarea unui preparat probiotic alcătuit din mai multe
tulpini de microorganisme a determinat obţinerea unui spor mediu zilnic şi a unei rate de
conversie a furajului mai mari (3% şi respectiv 2%). Totuşi, aceste diferenţe nu au fost
semnificative.
 Burkett şi col. (1977), suplimentând o raţie pentru puii de carne fie cu lactobacili, fie cu
levuri sau cu un amestec cu cele două probiotice, constată după 4 săptămâni o conversie
alimentară superioară la lotul cu lactobacili, dar acest avantaj s-a diminuat la vârsta de 8
săptămâni.
În alte cercetări s-a stabilit că administrarea de lactobacili la pui pe parcursul a 8
săptămâni are un efect semnificativ asupra creşterii şi a conversiei hranei. Cu un regim la care
nivelul de lizină şi metionină sunt reduse la nivelul de 90 % din optim, probioticele restabilesc
performanţele, comparativ cu raţiile necarenţate.
S-a stabilit că L. plantarum are şi capacitatea de a sintetiza lizina. MOSS şi col., (1983),
prepară o raţie pentru pui pe bază de cereale în intenţia de a se asigura o parte din lizină pe baza
probioticului. Rezultatele au fost diferite dependent de suşa bacteriană utilizată.
Studiile de efect ale streptococilor au fost mai rare la pui, acestea fiind evaluate la 1-2 %
în ceea ce priveşte greutatea corporală, conversia alimentară şi calitatea carcaselor. De asemeni
numărul coliformilor a fost mult mai scăzut în cecumurile puilor din loturile experimentale,
arătându-se că dozele sunt de 10-20 x 109 germeni / kg furaj.
La găinile ouătoare utilizarea probioticelor este cu efecte controversate. De exemplu
Miles şi col. (1981), adiţionând în hrană L. acidophilus obţine o creştere semnificativă a
numărului de ouă în Arizona, nesemnificativă în Florida şi fără efect în Dakota explicându-se
aceasta prin diferenţele de climă. Nu s-au constatat diferenţe determinate de creşterea găinilor
în baterii sau la sol.
Cu un probiotic aparţinând genului Bacillus s-a constatat că se reduc simptomele
coccidiozei şi se ameliorează sporurile în greutate.
Guillot şi Yvore (1990), şi alţii au studiat efectul unei suşe de Bacillus şi de Enterococcus,
pe loturi de 500 pui carne în perioada 0-6 săptămâni, cu observaţii şi la 3 săptămâni. Implicaţiile
de la nivelul tubului digestiv a celor două genuri s-au analizat la puii de carne cu floră controlată
(gnotoxenici).
Dacă sporii de Bacillus au fost administraţi într-o priză unică sunt eliminaţi masiv din
tubul digestiv, la 28 de zile fiind prezenţi la 2 din 10 pui ; la o administrare cotidienă, se
formează o populaţie constantă de ordinul 105-106 spori / g pe timpul administrării.
Invers, o singură inoculare de Enterococcus faecium colonizează bine tubul digestiv al puilor
axenici, formând o populaţie de 104-105 / g conţinut intestinal, care corespunde puilor obişnuiţi.

La Universitatea Auburn (SUA) s-a demonstrat că introducerea în hrana broilerilor de

găină a unor culturi mixte de Streptococcus faecium şi Lactobacillus acidophilus determină o
reducere semnificativă a valorii pH-ului la nivelul cecumului.
Se citează de asemeni că administrarea în hrană a unor culturi de bacterii probiotice previn
stabilirea Salmonelelor în cecumul puilor (Pop şi Stan, 1997).

Probiotice la porcine

Probioticele au fost testate pe diferite categorii de suine. După Zani şi colab. (1998),
suplimentarea dietei cu un preparat probiotic pe bază de Bacillus cereus a îmbunătăţit
semnificativ sporul mediu zilnic şi conversia furajului cu 24% şi respectiv cu 19%. Într-un alt
experiment pe purcei (Kzriakis şi colab., 1999), suplimentarea dietei cu un preparat probiotic
pe bază de Bacillus licheniformis a îmbunătăţit sporul mediu zilnic. Mai mult, incidenţa şi
gravitatea diareei ca şi rata mortalităţii au fost reduse semnificativ într-un experiment efectuat
de către Kzriakis şi colab. (1999). Shim (2005) a administrat un preparat probiotic, pe bază de
două sau mai multe tulpini de microorganisme, la porcii la îngrăşat şi a observat îmbunătăţiri
semnificative ale sporului mediu zilnic şi conversiei furajului. În plus, administrarea unui
probiotic alcătuit din mai multe tulpini de microorganisme determină obţinerea unui spor mediu
zilnic şi a unei conversii a furajului mai mari comparativ cu administrarea unui preparat
probiotic alcătuit doar din două tulpini, acest fapt indicând efectul sinergic al diferitelor tulpini
de microorganisme probiotice în condiţii in vivo.
Microflora tractusului digestiv al porcinelor este dominată de bacterii Gram pozitive mai
ales de lactobacili, în stomac acest gen fiind îndeosebi reprezentat de L. Fermentum şi L.
Aciodophilus şi mai puţin de L. Salivarius. Streptococii sunt a doua mare grupă întâlnită în
stomac şi anume : S. Faecium, S. Salivarius, S. Faecalis.
Printre alte bacterii autohtone sau nu, se întâlnesc E. Coli, Bifidobacterium şi
Clostridium. În prima săptămână de viaţă, după înţărcare, sau la trecerea în boxele de îngrăşare
pot să apară tulburări digestive în care creşte prezenţa E. Coli şi diminuă bacteriile lactice. De
aici rezultă necesitatea intervenţiei, în aceste perioade, pentru echilibrarea microbismului
digestiv, iar utilizarea probioticelor se impune prin efect.
Într-un studiu se arată că după ingerarea unui concentrat liofilizat de L. Lactis izolat de la
om, a diminuat numărul de coliformi în fecalele purceilor. După 54 de zile de tratament raportul
lactobacili / coliformi a fost de 1280/1 comparativ cu 2/1 la martor ; aceste diferenţe rezistă
circa 30 de zile de la oprirea administrării (Pop şi Stan 1197). După unii autori, cu lactobacili,
nu se mai obţin diferenţe semnificative la porcii în creştere începând cu greutăţi de 35 kg. Totuşi
POLLMANN şi col. (1980) citaţi de Drinceanu, 2000 asigurând 10 % lactoză în raţie şi
intubând L. Acidophilus obţin o îmbunătăţire a sporului mediu zilnic, evidenţiindu-se astfel că
activitatea acestor microorganisme este dependentă şi de sursa de glucide din raţie.
Mordenti (1986) citat de Drinceanu, 2000, a constat de asemeni că efectul promotor de
creştere, obţinut consecutiv administrării de Enterecoccus faecium la porcine, poate fi
îmbunătăţit adăugând în hrană peptide din zer.
Utilizându-se Streptococcus faecium (1,5 x 106 germeni / cap / zi) timp de 50 de zile, se
pare că acest germen este capabil să stabilizeze flora lactică din intestin şi să diminueze numărul
de salmonele.
Aprecierea generală este că probioticele la suine au efecte productive mai inconstante
decât antibioticele.
Recapitulându-se numeroasele studii de efect a probioticelor se poate constata că la purcei
de la naştere la 5 săptămâni, sporul este ameliorat în 73 %, din cazuri iar eficacitatea alimentară
la 90 % din efectiv, în schimb porcii în creştere şi finisare nu răspund decât în proporţie de 1/3
la creştere şi ½ în ceea ce priveşte eficacitatea alimentară.

II.7. Substanţe antioxidante

Antioxidanţii sunt substanţe care în concentraţii mult mai mici decât substratul oxidabil,
au capacitatea de a preveni sau de a întarzia oxidarea acestuia; ca urmare, antioxidanţii pot avea
un rol foarte important în menţinerea stării de sănătate şi în buna desfăşurare a metabolismului
animal.
Din punct de vedere chimic, moleculele antioxidanţilor sunt uşor convertibile (sunt donori de
hidrogen ) în forme de radicali liberi mult mai reactivi decât radicalii liberi ai acizilor graşi.
Un oxidant trebuie să îndeplinească următoarele condiţii ( Stoica şi col. 1999):
- să prevină/ să stopeze oxidarea în lanţ la nivelul radicalilor liberi;
- să stabilizeze chimic produşii rezultaţi din degradarea peroxizilor;
- să necesite doze mici de utilizare ( sub 500 ppm );
- să nu aibe efect nedorit.
Se folosesc cu scopul de a stabiliza anumiţi componenţi ai nutreţurilor, cum sunt în special
vitaminele şi grăsimile. Apa aerul şi anumite săruri reprezintă principalii factori care reduc
stabilitatea grăsimilor şi vitaminelor din nutreţurile combinate.
 Dintre substanţele chimice cu acţiune antioxidantă se pot folosi: etoxiquinul ( 125 g / t
NC ); BHT ( butil hidroxitoluenul); BHA ( butihidroxianisolul ); lecitina (2-5 % în substituienţii
de lapte) ; acidul citric, etc.
Conform reglementărilor Uniunii Europene, substanţele antioxidante sunt codificate
unitar prin atribuirea unui număr de cod E ( de exmplu BHA este E320 ) ceea ce facilitează
cunoaşterea şi controlul folosirii lor.
În afara acestora (Pop 2006 ), se mai folosesc în scop antioxidant ubiquinona, acidul
fitic, supliment de seleniu organic( selenometionină), o serie de carotenoizi ( beta – caroten,
astaxantina, cantaxantina, zeaxantina, luteina ), şi mai recent şi unele substanţe extrase din
plante, cum are fi: flavonoide.
Plante cum ar fi rozmarinul, oregano, salvia, cimbrul sau lămâiţa au proprietăţi
antioxidante.

II. 8. Fitoaditivii (fitogenii) în hrana suinelor şi păsărilor

Dezvoltarea agriculturii ecologice constituie si o prioritate europeană a

ultimilor ani fapt pus in evidentă de macroprogramele KA5 si FAIR, care definesc in
acelasi timp linia politică si prioritatile cercetării stiintifice ale comunitătii
europene.(http://europa.eu.int/comm/reserach/agriculture/researchthemes/agri
environment.html )
In ultimul timp a crescut interesul consumatorilor pentru produsele biologice, ceea
ce a generat un impuls pentru piata aditivilor furajeri nefarmaceutici cum ar fi: enzimele,
probioticele, acizi organici, extractele din plante sau uleiurile esentiale.
Treptat aditivii furajeri pe baza de antibiotice vor fi inlocuiti cu alte tipuri de aditivi care
nu prezinta pericol pentru sanatatea animalelor si implicit pentru sanatatea omului, care este un
consumator de preparate animaliere. Plantele aromatizante, condimentele si extractele din
plante sunt utilizate de secole pentru a face alimentele mai gustoase, unele din ele având efecte
benefice asupra sănătătii oamenilor. Compusii din plante care actionează asemănător cu
antibioticele produse de fungi, pot fi utilizati pentru inlocuirea unor promotori de crestere.
O alternativa de inlocuire a antibioticelor il reprezinta fitoaditivii furajeri care pot fi
obtinuti din plante medicinale si din extracte din plante. Prin utilizarea acestori fitoaditivi se
poate spera in obtinerea de rezultate comparabile cu cele consemnate in cazul antibioticelor dar
au avantajul ca nu reprezinta nici un pericol pentru animale, om si mediul inconjurator .
Caracterizare
Aproape toate plantele posedă mecanisme proprii de protecţie împotriva bolilor, prin
acumularea de produşi ai metabolismului secundar în ţesuturi. Restrângerea utilizării
antibioticelor în nutriţia animalelor a condus la folosirea a diferiţi compuşi din plante ca o
posibilă alternativă naturală. Aditivii furajeri fitogenici sunt un grup foarte heterogen de aditivi
obţinuţi din frunze, rădăcini, tuberculi sau fructe ale plantelor medicinale, condimentelor şi altor
plante. Sunt disponibili fie sub formă solidă, uscată şi măcinată, fie ca extract sau ca uleiuri
esenţiale. Fitogenii prezintă o foarte mare variaţie în ceea ce priveşte compuşii chimici din care
sunt alcătuiţi, în funcţie compoziţia chimică a plantelor , condiţiile climatice, locaţia sau timpul
recoltării. Prin urmare, diferenţele în ceea ce priveşte eficacitatea între diferitele produse
comerciale existente pe piaţă pot fi atribuite, în principal, compoziţiei chimice diferite a
acestora.

II. 8. 1.Plante medicinale, condimente şi uleiuri esenţiale folosite în nutriţia animalelor

Există un număr mare de plante medicinale şi condimente care pot fi folosite ca

fitoaditivi în nutriţia animalelor, iar cele mai frecvent utilizate sunt prezentate în tabelul II.19.
Majoritatea acestora conţin un număr mare de substanţe active, care determină eficacitatea in
vivo.

Tabelul II.19.
Plante medicinale şi condimente folosite ca aditivi furajeri fitogenici

Plante / condimente Denumirea latină Familia Principalii

constituenţi
Oregano Oreganum vulgare Labiatae Carvarol, timol
Cimbru Thzmus vulgare Labiatae Timol, carvarol
Usturoi Aallium sativum L., Aalliaceae, Liliaceae Dialildisulfit allin,
allicin
Hrean Armoracia rusticana Brassicaceae Allil-isotiocianate
Cili, piper Capsicum frutescens Solanaceae Capsaicin
Menta Mentha piperita Labiateae Mentl, carvarol
Scorţişoara Cinnamomum cassia Lauraceae Cinamaldehide
Anason Pimpinella anisum Apiaceae, Anetol
Umbelliferae

Dintre plantele medicinale şi condimentele prezentate în tabelul II.19a, cel mai folosit
este oregano. El este bogat în carvarol şi timol, care posedă proprietăţi antibacteriene şi
antioxidante puternice. După Kamel (2000), în urma unor experimente in vitro a arătat că
oregano şi scorţişoara sunt foarte eficace împotriva unor bacterii patogene ce includ E. coli,
Salmonella typhimurium şi Clostridium perfrigens.
Plantele din fam. Labiatae, ca rozmarinul, oregano, lămâiţa sau salvia au puternice
proprietăţi antioxidante; deasemenea ghimbirul, cuişoara, nucşoara, măslinele, ceaiul verde şi
strugurii sunt bogate în antioxidanţi.

Tabelul 19a
Plante folosite ca aditivi furajeri şi proprietăţile acestora

Denumirea Partea Proprietăţi

plantei folosită A B C D E F G H I
Anason Fructe b e
Ardei roşu Fructe a b c d f g h i
Busuioc Frunze b h i
Brusture Rădăcina b d g i
(scai )
Coriandru Frunze, b h i
seminţe
Cuişoară Cuişoare a b g h
Chimion Seminţe b e h
(chimen)
Cimbru Plantă a b g h I
întreagă
Dafin Frunze a b g I
 Fenicul Seminţe b d I
Ghimbir Rizomi b d f h i
Ginseng Rădăcina b f
Mentă Frunze a b c g h i
Muşeţel Flori b d g
Oregano Frunze a b c g h i
Pătrunjel Frunze b d g
Salvie Frunze b g h i
Telină Rădăcină, a b
frunze
Usturoi Bulb b g h i

A – stimularea apetitului, B – digestiv, C – antidiareic, D – antiinflamator, E – prolactogen,F

– tonifiant, G – antiseptic, H – antioxidant,.I - antibacterian

Uleiurile esenţiale sunt produse secundare obţinute din plante, odorante, care conţin
majoritatea substanţelor active din plantă, fiind în principal hidrocarburi (terpene), compuşi
oxigenaţi (alcooli, aldehide, cetone) şi un procent reduse de reziduuri nevolatile (parafină,
ceară) (Losa, 2000). Ele sunt obţinute din plante, în principal prin distilare. Folosirea uleiurilor
esenţiale are o tradiţie lungă, în parfumuri, arome pentru alimente, deodoranţi şi produse
farmaceutice. În nutriţia umană, calităţile lor atractante şi digestive au fost demult recunoscute,
iar plantele aromatice sunt folosite în medicina tradiţională umana şi veterinară. Compoziţia lor
chimică este foarte variată, incluzând un număr destul de mare de substanţe necunoscute. Unii
compuşi biologic activi care intră în componenţa uleiurilor esenţiale extrase din plante
medicinale şi condimente sunt prezentaţi în tabelul II.20.
Tabelul II.20.
Compuşi biologic activi extraşi din plante medicinale şi condimente şi efectele
acestora (după Mathe, 1996)

Planta/condiment Efecte
Antioxidant Sedativ Antidepresiv Antiviral Bactericid
Dafin 3 5 - 5 5
Scorţişoară 3 - - 3 3
Ardei Cayenne 9 7 7 6 8
Chimion 5 6 - 7 11
Usturoi 9 5 5 5 13
Ghimbir 6 11 5 6 17
Oregano 14 - - 11 19
Rozmarin 12 6 - 10 19
Salvie 7 - - 6
Cimbru 4 - 3 3 5

După cum este prezentat şi în tabelul de mai sus, oregano conţine 14 substanţe cu
proprietăţi antioxidante. Mai mult, au fost identificate şi 19 substanţe care posedă proprietăţi
bactericide.
 II. 8. 2.Modul de acţiune al fitogenilor

Datorită proprietăţilor aromatice, majoritatea fitogenilor au o influenţă pozitivă asupra

palatabilităţii furajului, care depinde de procentul de participare a respectivului ingredient.
Potenţialul acestora de a stimula consumul voluntar de furaj, în special la animalele tinere, a
fost prezentat în mai multe experimente (Ertas şi colab., 2005; Giannenas şi colab., 2003;
Günther şi Bossow, 1998). În prezent, se cunosc doar puţine aspecte în ceea ce priveşte modul
de acţiune al fitogenilor, care pot avea un efect potenţial benefic asupra sănătăţii intestinale şi
a performenţelor de creştere. Numărul mare ce compuşi chimici activi din care sunt alcătuiţi
fitogenii, face dificilă atribuirea acestor efecte unui anumit component. De aceea, principalul
scop al cercetărilor actuale este lămurirea modului de acţiune al fitogenilor pentru a putea stabili
modul de folosire al acestora în nutriţia animalelor. Extractele obţinute din unele plante au
demonstrat proprietăţi antimicrobiene, antimicotice, fungicide sau antioxidante, proprietăţi
asociate cu un efect lipolitic (Giannenas şi colab., 2003; Helander şi colab., 1998; Juven şi
colab., 1994). Mai multe experimente in vitro au arătat o puternică inhibiţie a dezvoltării
bacteriilor patogene în prezenţa unor extracte din plante (Dorman şi Deans, 2000). Într-un
experiment in vitro realizat de către Helander şi colab. (1998), carvacrolul, timolul şi
cinamaldehide au inhibat creşterea unor bacterii Gram negative cum sunt E. coli şi Salmonella
typhimurium. Conform lui Ferket şi colab. (2005), elementele antimicrobiene prezente în
fitogeni pot fi la fel de eficace ca şi antibioticele în suprimarea bacteriilor patogene, fie prin
pătrunderea în celula bacteriană fie prin dezintegrarea membranei celulare bacteriene. Lee şi
Ahn (1998) au raportat că cinamaldehide inhibă selectiv microorganisme din genul Bacteroides
şi Clostridium perfringens, microorganisme care sunt răspunzătoare de apariţia enteritei
necrotice la păsări. Mitsch şi colab. (2004) au studiat eficacitatea uleiurilor esenţiale la puii de
carne. Un amestec de timol, eugenol, curcumin şi piperină, reduce semnificativ concentraţia de
Clostridium perfringens din intestinele şi fecalele păsărilor. Cele mai pronunţate efecte ca
urmare a suplimentării cu uleiuri esenţiale au fost obţinute în prima jumătate a perioadei de
creştere. Într-un experiment in vitro, Zrustova şi colab. (2005) au arătat că diferite uleiuri
esenţiale inhibă puternic dezvoltarea Clostridium perfringens.
Se presupune că fitogenii stimulează producţia de enzime digestive cum sunt lipaza şi
amilaza, având astfel un efect benefic asupra utilizării nutrienţilor de către diferite categorii de
animale (Ramakrishna şi colab., 2003; Williams şi Losa, 2001). În plus, fitogenii mai posedă
proprietăţi sedative, imunostimulatoare şi diuretice (Ertas şi colab., 2005).
Extractele din plante se bazeaza pe următoarele efecte constatate:
- activitate antimicrobiana si antifungica;
- activitate antioxidativa;
- controleaza stresul auto-oxidativ cauzat de radicali liberi din sange;
- amelioreaza activitatea ficatului si maresc rezistenta la toxine;
- stimuleaza activitatea echipamentului enzimatic propriu si maresc absorbtia
azotului;
- controlul poluarii prin reducerea mirosurilor neplacute si legarea azotului
amoniacal.
Pe plan international relativ recent s-au realizat unele experimente si s-au obtinut
produse din plante care se utilizează in obtinerea produselor animaliere biologice.
Literatura de specialitate este inca limitata, dar totusi am identificat cateva experimente
care ne incurajeaza in atingerea obiectivelor propuse.
 II. 8. 3. Efectele fitogenilor la porci

Într-un experiment realizat pe purcei înţărcaţi, s-a suplimentat dieta cu un amestec de

uleiuri esenţiale extrase din oregano, anason şi coji de citrice, determinând reducerea
semnificativă a numărului de bacterii aerobe şi anaerobe din ileum şi cecum (Kroismayr şi
colab., 2005). Mai mult, s-a constatat o reducere a dimensiunii „petelor lui Peyer”, indicând că
sistemul imun a fost mai puţin activ comparativ cu cel al porcilor din lotul martor, fără fitogeni.
Într-un alt experiment realizat pe purcei înţărcaţi, suplimentarea dietei pe bază de porumb şi
şrot de soia cu un ameste de oregano, scorţişoară şi ardei Mexican, a determinat reducerea
semnificativă a numărului de microorganisme din ileum şi creşterea raportului
lactobacili/enterobacterii (Manzanila şi colab., 2004). După Kamel (2000), suplimentarea dietei
cu extracte din plante sau amestecuri realizate între extracte din plante şi acizi organici,
determină creşterea consumului de furaj cu 2% şi respectiv 8%. În aceiaşi ordine, a fost
îmbunătăţit semnificativ şi sporul mediu zilnic (8% şi respectiv 15%). Mai mult, raportul
consum/spor şi incidenţa diareei au fost reduse la ambele variante experimentale. La purcei
înţărcaţi la 23 zile, suplimentarea dietei cu un amestec realizat din uleiuri esenţiale şi fructo-
oligozaharide, determină creşterea greutăţii corporale cu până la 12% (Steiner şi colab., 2006a).
Mai mult, fitogenii au determinat creşterea consumului de furaj cu 8% comparativ cu
lotul martor, fapt atribuit proprietăţilor aromatice ale fitogenilor. În sfârşit, a existat o tendinţă
de îmbunătăţire a conversei furajului la purceii la care s-au adăugat fitogeni. Eficacitatea
amestecului folosit de către Steiner şi colab. (206a) a fost dovedită şi într-un exeriment realizat
pe scroafe (Miller şi colab., 2003). În acest experiment, suplimentarea dietei cu fitogeni a
determinat creşterea semnificativă a consumului de furaj în prima parte a lactaţiei (5,5 kg
comparativ cu 3,0 kg în cea dea 3 zi după fărate) şi reducerea pierderilor în greutate (3,3 kg
comparativ cu 3,5 kg) în primele două săptămâni după fătare. Mai mult, greutatea purceilor de
la scroafele la care s-au administrat fitogeni a fost mai mare la trei săptămâni după naştere (5,8
kg comparativ cu 5,4 kg).
După cum rezultă dintr-un studiu realizat pe 1800 scroafe (Amrik şi Bilkei, 2004),
fitogenii au capacitatea de a îmbunătăţii parametrii de reproducţie la scroafe şi purcei. În acest
experiment suplimentarea dietei scroafelor cu extract de oregano a redus semnificativ
mortalitatea, proporţia de scroafe sacrificate şi a determinat creşterea procentului de fătări,
crescând astfel şi numărul de purcei fătaţi. După Khajarern şi Khajarern (2002), suplimentarea
dietei scroafelor gestante şi în lactaţie cu uleiuri esenţiale a determinat creşterea greutăţii
corporale la înţărcare, îmbunătăţirea performanţelor de creştere ale purceilor, şi a determinat
creşterea consumului de furaj şi a producţiei de lapte la scroafe. Într-un experiment realizat pe
purcei înţărcaţi (Velazquez şi colab., 2004), folosirea unui amestec extras din oregano,
scorţişoară şi ardei a avut efecte similare celor obţinute prin folosirea unui preparat comercial
cu antibiotic (Carbadox). Ambele produse au determinat îmbunătăţirea sporului mediu zilnic şi
a conversiei furajului, comparativ cu lotul martor.
Astfel intr-un experiment efectuat in Iowa State University pentru testarea plantei
Echinacea purpurea ) s-au utilizat 100 de purcei intărcati impărtiti in cinci loturi unul martor la
care s-a administrat 50 g Mecadox si 4 loturi experimentale la care s-a administrat diferite doze
de Echinacea ( 0-2 % ). După cinci săptămâni de experiment intre performantele inregistrate de
purceii din cele 5 loturi nu au fost diferente semnificative . In urma sacrificării purceilor s-a
constatat că in ceea ce priveste calitatea cărnii nu au apărut diferente semnificative. ( Palmer si
col. 1990 ).
Acelasi autor a testat efectul mentei ( Menta pepperita ) si a usturoiului ( Allium
sativum ) asupra performanţelor productive ale purceilor sugari obtinând efecte similare cu cele
consemnate in cazul Echinaceei.
 Alte produse testate, destinate scroafelor gestante, lactante sau purceilor sugari, au
demonstrat ca prin folosirea lor, se obtin sporuri mai mari comparativ cu folosirea antibioticelor
sau a probioticelor si consumuri specifice mai reduse.

II. 8. 4. Efectele fitogenilor la păsări

Utilizarea fitoaditivilor se extinde si la păsări Astfel in urma testării unui produs

comercial al firmei Delacon numit Biostrong 510 pe puii de carne s-au obtinut rezultate
comparabile cu utilizarea antibioticelor adică imbunătătirea sporului in greutate si reducerea
consumului specific si a procentului de mortalitate. ( Clayton, 1999, 2000 )
În experimente realizate pe pui de carne, suplimentarea dietei pe bază de porumb şi şrot
de soia cu un amestec de uleiuri esenţiale, determină creşterea semnificativă a greutăţii
corporale, ratei de conversie a furajului şi greutăţii carcasei (Alcicek şi colab., 2003). Într-un
alt experiment realizat pe pui de carne, administrarea uleiului esenţial de oregano a determinat
creşterea consumului de furaj şi a greutăţii corporale cu 19% şi respectiv 22%, reducând de
asemenea şi numărul de Clostridium perfringens din cecum şi numărul de chişti din genul
Coccidium din fecale (Waldenstedt, 2003). Efecte similare în urma suplimentării dietei cu
fitogeni au fost obţinute la păsări care au fost vaccinate împotriva cocidiozei. Ertas şi colab.
(2005), au realizat un experiment pe pui de carne, la care dieta a fost suplimentată cu un amestec
de uleiuri esenţiale în diferite doze de (0, 100, 200, 400 ppm) extras din oregano, cuişoare şi
anason, comparativ cu un lot la care s-a administrat un preparat cu antibiotic (0,1%
Avilamycin). Aditivul fitogenic a îmbunătăţit semnificativ sporul mediu zilnic şi rata de
conversie a furajului, rezultatele fiind mai bune decât în cazul lotului la care s-a administrat
preparatul cu antibiotic. Cele mai mari creşteri ale acestor parametrii (12% şi respectiv 9%) au
fost obţinuti la lotul la care aditivul fitogen s-a administrat în doză de 200 ppm, indicând o
puternică corelaţie între indicii de performanţă şi nivelul de suplimentare al aditivului fitogen.
Mai mult, amestecul fitogen a stimulat consumul de furaj după primele trei săptămâni de la
începerea experimentului. Rezultate asemănătoare au fost prezentate şi de către Sarica şi colab.
(2005), când dieta puilor de carne a fost suplimentată cu un aditiv fitogen extras din cimbru. La
curcile femele, Bampidis şi colab. (2005) au obţinut o creştere liniară a conversiei furajului în
urma suplimentării dietei cu nivele mari de frunze uscate de oregano.
Pe plan national există cercetări in acest domeniu, astfel la USAMV Iasi in colaborare
cu Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni „ Iasi au fost obtinute si testate ca
fitoaditivi furajeri două produse – un extract apos si respectiv rezidiul uscat după extractie din
frunzele plantei Asclepsias syriaca cunoscută ca având continut ridicat in fenoli. Testarea
acestor produse s-a făcut pe pui broileri de găină folosind de la vârsta de o zi fie 1 % reziduu
uscat in nutretul combinat , fie 1:4 extract apos in apa de băut. Rezultatele obtinute au
demonstrat că aceste preparate stimulează performantele de crestere ( cu pana la 10 % ) si mai
ales starea de sănătate a puilor. Rezultatele au fost mai semnificative in cazul folosirii
extractului apos comparativ cu folosirea reziduului uscat ( mai sărac in substante active ) ( Pop,
2002 ).
În vederea stabilirii efectului fitoaditivilor la puii de carne în cadrul disciplinei de
Nutriţia animalelor de la Facultatea de Zootehnie şi Biotehnologii Timişoara s-a organizat o
experienţă în acest sens. Experienţa s-a derulat pe durata a 6 săptămâni, respectiv de la ecloziune
până la vârsta de 42 zile, pe un efectiv de 90 pui carne împărţiţi în trei variante variante
experimentale. Puii au fost împărţiţi în trei loturi: un lot martor (LM), două loturi experimentale
(LEU şi LEP). La lotul LEU s-au încorporat uleiuri esenţiale de cimbru, cătină şi mentă în
proporţie de 0,05% precum şi un acidifiant 0,2 %, la lotul LEP s-a inclus în structura furajului
combinat un premix cu plante în proporţie de 2%. Aceste cantităţi sunt valabile pentru întreaga
perioadă de creştere. Lotul martor ( LM ) nu a primit nici uleiuri esenţiale nici plante
medicinale. În cadrul experienţei întreprinse la puii de carne au fost stabiliţi următorii indici :
consumul de furaj, greutatea corporală, şi consumul specific Aprecierea efectului
imunomodulator ( imunostimulator ) s-a făcut în urma dozării efectorilor imuni specifici şi
nespecifici cum ar fi: properdina serică, lizozimul şi leucograma.
Administrarea uleiurilor esenţiale a determinat reducerea consumului de furaj cu 12,42
% iar administrarea aceloraşi plante medicinale ca şi uleiurile determină un consum de furaj
mai mare cu 0,22 % comparativ cu LM. Administrarea în hrana puilor de carne a plantelor
medicinale şi a uleiurilor esenţiale, determină obţinerea unor greutăţi corporale mai mici (6,67
%) comparativ cu lotul martor, diferenţă nesemnificativă din punct de vedere statistic. În
perioada de la 0 la 6 săptămâni cel mai redus consum specific s-a înregistrat la LEU acesta fiind
cu 9,73 % mai mic comparativ cu LM. În urma dozării lizozimului s-a constatat o creştere cu
149,89 % la LEU, urmat de LEP cu 15,53 %, ceea ce denotă faptul că a avut loc o stimulare
imunologică a organismelor puilor de carne. Valori ridicate ale properdinei serice se observă
tot la LEU, care sunt cu 65,51 % mai mari comparativ cu LM, urmat de LEP demonstrând faptul
că modificarea efectorilor imuni nespecifici a avut loc ca urmare a acţiunii unor substanţe cu
efect imunomodulator din fitoaditivi. În cazul puilor din lotul experimental LEU, uleiurile
esesnţiale introduse în hrană induc un proces de stimulare puternică a mucoasei intestinale,
manifestat prin dezvoltarea vilozităţilor intestinale, hipertrofia epiteliului vilozitar, hipertrofia
hiperplazică a reţelei capilare şi stimularea infiltratului leucocitar. Procesele hipertrofice
vasculare şi infiltratele leucocitare sunt vizibile şi în endomisiul şi perimisiul tunicii musculare.
Studiul histomorfometric realizat pe secţiuni de duoden prelevate de la puii din lotul
experimental LEP relevă un proces hipertrofic al mucoasei intestinale mai redus comparativ
cu cel manifestat la lotul experimental LEU, înălţimea medie a vilozităţilor fiind de 1410 μ în
cazul lotului LEP şi respectiv de cca. 1665 μ în cazul lotului LEU. Imaginile microscopice
realizate pe secţiuni de duoden provenite de la lotul experimental LEP sugerează stimularea
procesului de angiogeneză, prin prezenţa capilarelor ectaziate atât în corionul vilozitar, cât şi în
corionul interglandular, precum şi stimularea infiltratului limfoid. Procesele sunt însă de
intensitate mai redusă comparativ cu cele manifestate la lotul experimental LEU ( Stef Lavinia
şi col. 2006 )
După Ştef Lavinia, 2006, introducerea fitoaditivilor în structura furajului combinat
destinat puilor de carne are următoarele efecte: - efectul antibacterian al uleiurilor esenţiale a
fost mai evident la coriandru asupra unor specii din genul salmonella şi escherichia;
- efectul histologic al fitoaditivilor se concretizează în modificări semnalate la nivelul mucoasei
celor trei segmente ( duoden, jejun şi cecum ) ceea ce generează o activitate de absorbţie mai
intensă la loturile experimentale comparativ cu lotul martor.

II. 9. Imnunostimulanţi

Mucoasa intestinală este cea mai mare suprafaţă de contact dintre animalul gazdă şi
microflora intestinală, reprezentând o potenţială poartă de intrare prin care agenţii patogeni pot
invada corpul animalului. Animalele sănătoase sunt protejate împotriva invaziei patogenilor de
un sistem imun foarte eficient. Un număr foarte mare de celule imune sunt asociate direct sau
indirect cu intestinul, modulând răspunsul imun prin inducţie sau toleranţă (Goddeeris, 2005).
După Bar-Shira şi colab. (2003), dezvoltarea sistemului imun asociat intestinului este
concomitentă cu maturarea structurală şi funcţională a intestinului. La animalele tinere, sistemul
imun dobândit se dezvoltă destul de lent după naştere, fiind astfel mai susceptibil la infecţii
gastrointestinale. În special în condiţii de stres, sistemul imun nu funcţionează corespunzător,
datorită suprimării răspunsului imun (Allen şi colab., 2001). Se cunoaşte de mai mult timp
faptul că sistemul imun asociat intestinului poate fi modulat prin mijloace nutriţionale (Adams,
2001). Există multe studii în care se evaluează diferite strategii de susţinere a sistemului imun
prin includerea în furaje a unor agenţi imunostimulatori sau imunomodulatori adecvaţi. Printre
altele, s-a dovedit că fragmente ale pereţilor celulelor de drojdie sau bacteriene ajută la
stimularea mecanismelor imunităţii înăscute, de exemplu, prin activarea macrofagelor,
limfocitelor sau a celulelor killer (Goddeeris, 2005). De asemenea, bacteriile probiotice
specifice (lactobacili) şi compuşi fitogeni extraşi din plante medicinale, condimente şi plante
acvatice, pot exercita efecte benefice asupra sistemului imun al animalului gazdă.

II. 9.1. Efectele imunostimulanţilor asupra statusului sistemului imun

O microfloră intestinală stabilă este esenţială pentru o dezvoltare adecvată şi rapidă a

sistemului imun asociat intestinului. Impactul pozitiv al suplimentării cu probiotice asupra
statusului imun a fost studiat la speciile acvatice. Panigrahi şi colab. (2005) a raportat cresterea
activităţii fagocitare a leucocitelor din rinichi şi a concentraţiei imunoglobulinelor plasmatice
la păstrăvul curcubeu, în urma suplimentării dietei cu Lactobacillus rhamnosus. Efecte pozitive
ale microorganismelor asupra activităţii a diferite celule ale sistemului imun pot fi asociate cu
componente specifice ale peretelui celular cum sunt peptidoglucanii, β-1,3-1,6-glucanii sau
mananoligozaharidele (MOZ).
După Samegai (2000), peptidoglucanii obţinuţi din Bifidobacterium thermophilum pot
îmbunătăţii răspunsul imun la purcei. Sasaki şi colab. (1987) a administrat peptidoglucani
extraşi din Bifidobacterium thermophilum la purceii înţărcaţi şi a observat o creştere
semnificativă a numărului de celule purtătoare de imunoglobuline A, ţesut conjunctiv prezent
în ileum şi jejun ce conţine un număr mare de celule imune. Mai mult, De Ambrosini şi colab.
(1998) au arătat că pereţii celulari şi, în special, peptidoglucanii extraşi din Lactobacillus casei
stimulează celulele fagocitare la şoareci. În acelaşi experiment, administrarea de Lactobacillus
acidophilus determină creşterea numărului de anticorpi ai imunoglobulinei A în fluidul
intestinal. Creşterea fagocitozei a fost observată la peştele cu coadă galbenă (Seeriola
quinqueradiata) după administrarea orală de peptidoglucani extraşi din Bifidobacterium
thermophilum. Totuşi, mai multe experimente nu au arătat efecte semnificative ale
componenţilor pereţilor celulari bacterieni asupra imunităţii şi indicilor de performanţă la
animalele domestice.
Impactul mananoligozaharidelor extrase din Saccharomyces cerevisiae asupra
statusului sistemului imun şi a performanţelor de creştere a fost studiat într-un număr mare de
experimente. Efectele pozitive aduse de suplimentarea cu mananoligozaharide au fost atribuite
proprietăţilor acestora ca ligant, deoarece oferă un situs de legare competitiv pentru bacteriile
patogene care prezintă receptori specifici pentru manoză. Se presupune că prin legarea
bacteriilor patogene la mananoligozaharide se previne atacul asupra peretelui intestinal. În
condiţii in vitro, bacteriile Gram negative cum sunt Salmonella sp. şi E. coli au fost alipite de
către mananoligozaharide (Ofek şi colab., 1977). În mod asemănător, aderenţa Salmonella
typhimurium la peretele intestinului subţire al puilor în condiţii in vitro a fost inhibată când
manoza a fost prezentă în mediul de cultură (Oyofo şi colab., 1989). Totuşi, după cum se
prezintă şi în literatura de specialitate, impactul mananoligozaharidelor, în condiţii in vivo,
asupra performanţelor, numărului de agenţi patogeni şi celule ale sistemului imun, nu este
constant (Burkey şi colab., 2004; LeMieux şi colab., 2003; Wite şi colab., 2002). Efecte pozitive
asupra parametrilor enumeraţi au fost obţinute atunci când la animalele supuse experimentului
le-au fost administrate bacterii patogene (Burkey şi colab., 2004; Davis şi colab., 2004). În
contrast, Ko şi colab. (2000) şi White şi colab. (2002), nu au observat diferenţe între loturile la
care s-au administrat mananoligozaharide şi cele la care nu s-au administrat.
După Allen şi colab. (2001), o plantă marină numită iarba de mare (Ascophyllum
nodosum) poate exercita efecte benefice asupra statusului sistemului imun şi a performanţelor
de creştere la animalelor domestice, probabil datorită proprietăţilor antioxidative şi
antimicrobiene ale acestei plante. Într-un experiment realizat de către Behrends şi colab. (2000),
administrarea de iarbă de mare cafenie la tăuraşi Angus a determinat reducerea numărului de
E. coli în fecale şi probe de piele. Mai mult, s-a dovedit că iarba de mare are efecte antitumorale
la rozătoare (Teas şi colab., 1984; Zamamoto şi colab., 1977). Turner şi colab. (2002) au
observat un efect de dublare a sporului mediu zilnic şi a greutăţii corporale finale, precum şi un
efect liniar asupra consumului mediu zilnic de furaj şi a raportului spor/consum, când porcii
infestaţi cu Salmonella typhimurium au fost hrăniţi cu cantităţi crescute de iarbă de mare
cafenie. Impactul plantelor marine şi a extractelor din alge a fost studiat la speciile acvatice. În
special în timpul procesului de creştere, care este extrem de stresant pentru larvele peştilor, mai
mulţi agenţi de imunomodulare pot fi benefici pentru un răspuns imun puternic. Administrarea
orală de D-galactani extraşi din alge marine roşii (Botryocladia occidentalis) a determinat
creşterea semnificativă a ratei de creştere la larvele de tilapia (Farias şi colab., 2004). În mod
asemănător, suplimentarea dietei cu peptidoglucani îmbunătăţeşte rata de creştere şi conversia
furajului la crevetele cu dungi negre (Boonyaratpalin şi colab., 1995).
Din experimentele prezentate anterior se poate constata că constituenţii pereţilor celulari
ai bacteriilor sau drojdiilor pot exercita efecte benefice asupra statusului imun al animalelor
domestice atunci când sunt introduse în hrana acestora. În condiţii de producţie, efecte pozitive
pot fi înregistrate doar când animalele sunt supuse unor condiţii de stres, dacă condiţiile de
igienă sunt minime şi presiunea exercitată de agenţii patogeni este mare. Pe langă substanţele
prezentate anterior, mai există caţiva agenţi care pot induce sau menţine răspunsul imun la
animalul gazdă, care includ vitaminele A şi D, acizi graşi polinesaturaţi (acizi graşi omega 3 şi
6 ) şi L-carnitină (Goddeeris, 2005). În concluzie, înţelegerea complexităţii interacţiunilor
dintre nutriţie şi imunitate poate furniza strategii sustenabile de modulare a sistemului imun
prin mijloace nutriţionale. Totuşi, modul de acţiune al diferiţilor agenţi imunomodulatori
necesită investigaţii viitoare.

II.9.2. Efectele imunostimulanţilor la porci

Driz şi colab. (1995) au studiat impactul β-glucanilor obţinuţi din peretele celular al
drojdiilor (Saccharomyces cerevisiae) asupra statusului imun şi a performanţelor de creştere la
purcei, însă rezultatele au fost neconcludente. Într-un experiment, la purceii hrăniţi cu o dietă
bazată pe proteine din lapte, suplimentată cu β-glucani (0,1% la fiecare lot) s-a constatat
scăderea sporului mediu zilnic şi a consumului mediu zilnic cu 17% şi respectiv 21%. Într-un
alt experiment, când porcii au fost hrăniţi cu o dietă pe bază de proteine din soia, suplimentarea
cu doze mici de β-glucani (0,025% din dietă) a îmbunătăţit semnificativ aceşti parametri cu
21% şi respectiv 23%. Aceste rezultate indică o relaţie strânsă între doza agenţilor
imunostimulanţi obţinuţi din peretele celular microbian din dietă şi indicii de performanţă.
După Goddeeris (2005), inducţia şi menţinerea mecanismelor imune se face cu consum de
energie, care nu mai poate fi folosită pentru producţie. Astfel, stimularea excesivă a celulelor
imune poate conduce la scăderea performanţelor de creştere. Deorece β-glucanii pot provoca
reacţii imune specifice prin stimularea secreţiei de interleukine, probabil că activarea excesivă
a răspunsului imun a limitat performanţele de creştere în primul experiment realizat de către
Driz şi colab. (1995). Totuşi, răspunsul la administrarea orală de β-glucani a fost redus în mai
multe experimente. Burkey şi colab. (2004) a realizat un experiment pe porci la care s-a
administrat oral Salmonella enterica pentru a evalua potenţialul mananoligozahridelor de a
influenţa răspunsul imun şi performanţele de creştere. Totuşi, suplimentarea cu
mamanoligozaharide nu a influenţat semnificativ performanţele de creştere sau concentraţia
citokinelor pre-inflamatoare (cum este interleukina-6), care au rol esenţial în comunicarea
dintre diferitele celule imune. Într-un experiment efectuat de către Davis şi colab. (2004) pe
purcei în vârstă de 19 zile, suplimentarea dietei cu mananoligozaharide fosforilate a determinat
creşterea semnificativă a concentraţiei de limfocite, a sporului mediu zilnic şi a raportului
spor/consum în primele două săptămâni experimentale. Suplimentarea mananoligozaharidelor
la scroafe nu a influenţat pierderile în greutate de pe parcursul lactaţiei şi numărul de purcei
născuţi vii. (O’Quinn şi colab., 2001).

II.9.3. Efectele imunostimulanţilor la păsări

În experimente efectuate pe pui de carne, Fleischer şi colab. (2000) a observat efecte

neglijabile asupra activităţii diferitelor celule imune, în urma suplimentării dietei cu β-glucani.
Den Hartog şi colab. (2005) a realizat un experiment pe pui de carne la care s-a administrat sau
nu conţinut digestiv de la păsări care suferă de sindromul de malabsorbţie, o boală foarte
răspândită care provoacă stagnarea creşterii, paloarea pielii şi dezvoltarea necorespunzătoare a
scheletului. Autorii au arătat că în urma suplimentării dietei cu β-glucani obţinuţi din drojdii au
fost îmbunătăţite performanţele de creştere doar la păsările infectate şi doar în primele trei
săptămâni ale experimentului.