Sunteți pe pagina 1din 415

PR. DR.

VASILE VLAD

Descrirca CIP a Bibliotecii Naţionale a României All rights reserved. The distribution of this book
VLAD, VASILE Comentariile patristice la „Tatăl outside Romania, without the written permisión of EMIA is
Nostru" în biserica primelor cinci secole: perspectivă morală / Vasile strictly prohibited.
Vlad. -Deva:
Emia, 2005
Bibliogr.
Index

ISBN 973-8164-94-X 243

COMENTARIILE PATRISTICE
Toate drepturile rezervate Editurii EMIA şi autorului. Nici o parte din LA TATĂL NOSTRU ÎN BISERICA
acest volum nu poate fi copiat fără permisiunea scrisă a Editurii EMIA şi
autorului. PRIMELOR CINCI SECOLE.
Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate
editurii. PERSPECTIVĂ MORALĂ

www.emia.ro

Editura EMIA 330011, Deva, str. Mareşal


Averescu, bl. 20, parter jud. Hunedoara, România
Tel./Fax: +40 254 230246 E-mail: offtce@emia.ro
Printed in ROMÂNIA
Editura EMIA
Prefaţă
9

Prin Comentariile patristice la Tatăl nostru in Biserica primelor


cinci secole. Perspectivă morală, se pune la îndemâna cititorului o lucrare
masivă şi complexă. Masivă, prin densitatea teologică a tâlcurilor patristice
ce le abordează (32 de comentarii a 19 autori din primele cinci veacuri
creştine), şi complexă prin aceea că ne întâlnim cu o carte pe măsura tuturor.
Tematica - tâlcuiri patristice la cea mai cunoscută şi mai rostită
dintre rugăciunile creştine - este pe măsura oricărui închinător. Felul în care
au înţeles Tatăl nostru creştinii primelor cinci veacuri nu poate să nu
intereseze pe orişicine voieşte să rămână în matca apostolică a
creştinismului. Iată de ce cartea de faţă este accesibilă şi necesară fiecărui
creştin al vremii de acum.
Cartea este şi pe măsura celor deprinşi cu exerciţiul lecturilor
teologice-duhovniceşti. Aceştia se vor putea bucura de întâlnirea cu o
mulţime de texte patristice (multe inedite pentru literatura teologică
românească) prezentate fie textual, fie prin parafraza autorului, ori prin
viziunea interpretativă teologică a veacurilor de până acum.
Cartea este şi pe măsura teologilor. Materialul ei este adunat cu
grijă, este expus sistematic şi cu o rigurozitate ştiinţifică uneori sufocant de
migăloasă(vezi citările şi trimiterile ce însoţesc şi acoperă fiecare afirmaţie).
Specialiştii pot întâlni expozeul aproape întreg al celor ce au cercetat
problematici le semnalate de autor, ca şi soluţiile ce s-au propus. In acest
sens spaţiul eclesial românesc dobândeşte, prin lucrarea de faţă, un punct de
pornire şi de indiscutabilă referinţă pentru teologia Rugăciunii domneşti.
Complexitatea cărţii stă, însă, mai ales, în echilibrul teologic în care
se mişcă. Grija principală a autorului pare a fi sublinierea că universul vieţii
în Hristos - din perspectiva Părinţilor analizaţi - rezidă în unitatea organică,
inextricabilă, dintre cultul eclesial, dogmă şi vieţuirea morală. Biserica se
2
exprimă în (prin) cult, Sacramentele generează pe de o parte doctrina şi pe de
altă parte se concretizează în viaţa religios morală prin harurile şi darurile ce
le revarsă şi din care această viaţă purcede mai apoi. Aceasta este perspectiva
morală a cărţii: surprinderea legăturii organice şi a unităţii de nedesfăcut
dintre cult, viaţă şi adevăr. De altfel Rugăciunea domnească - aşa cum o
subliniază din plin autorul şi comentariile

3
Prefaţă ______________________________________________________ _____________________________ Comentarii patristice la Tatăl nostru

patristice ce le prezintă lucrarea - a constituit pentru Biserica primelor pe coordonatele realismului liturgic-eclesial al Bisericii primare,
veacuri o rugăciune eclesială, regula fidei (norma credinţei), compendium şi detaşându-se până la opoziţie faţă de pietismul modernităţii ce substituie
regulă a rugăciunii, sinteză a Sfintei Scripturi („brevianum evangelii"), realitatea cultică prin i m i i le unor trăiri subiective sentimentale, ori
dreptar al vieţii religios-morale. intelectuale, ori ale vleşli practice. Şi, prin această viziune, lucrarea
Pentru patrolog lucrarea de faţă poate constitui un motiv de de faţă, îmbie
reflecţie. Autorul semnalează că scrierile patristice nu pot fi abordate, Comentariile patristice la Tatăl nostru, ca o posibilă cărare ce indică
judecate şi interpretate doar prin grilele unei teologii posterioare şi a unei coordonatele vieţii în Hristos în învălmăşagul atâtor urări ale lui Hristos din
doctrine cristalizate şi încheiate în urma unor lungi dezbateri în şi prin contemporaneitate.
deciziile sinoadelor ecumenice. Scrisul Părinţilor bisericii din primele Cartea Părintelui Vasile Vlad se doreşte a fi şi pe măsura slujitorilor
veacuri creştine solicită contextualizarea cercetătorului în veacul şi teologia de altare. Autorul surprinde mesajul vibrant al Părinţilor la care rugăciunea
eclesială de atunci. Iar afirmaţiile, noţiunile şi ideile teologice întâlnite şi era înregistrată ca sursă a vieţii, spaţiul transfigurării, tămăduirea firii, locul
propuse într-o lucrare sau alta patristică, solicită obligatoriu excursul în unde se decid soarta şi cârma istoriei şi a naţiunilor, câmpul de luptă unde se
întreaga operă a scriitorului respectiv şi raportarea lor la posibila etapă biruieşte iadul, modalitatea de coborâre şi lucrare a Duhului. Amvonul
doctrinară pe care autorul a aparcurs-o în funcţie de dezbaterile şi predicatorial poate găsi în paginile Comentariilor la Tatăl nostru apa cea vie
frământările teologice, ale vremii, în care era angajat, lată de ce cartea a cuvântului tâlcuit în hotarele tradiţiei apostolice.
Părintelui Vasile Vlad invită la o lecturare mai atentă şi mai completă,
bunăoară a lui Origen, Grigore de Nyssa, Theodor de Mopsuestia şi
Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu
Augustin.
Pentru spiritualitatea răsăriteană, Comentariile la Tatăl Nostru se pot
constitui ca dreptare şi repere ale vieţii în Hristos. Ele atenţionează asupra
riscului de a încerca să fii ortodox în afara cultului Bisericii ortodoxe. Este
vorba de acea „duhovnicie", de acea „viaţă mistică" ce nu se fundamentează
şi nu izvorăşte din Sfintele Taine. Paginile cărţii surprind cu insistenţă
credinţa Bisericii primare că Dumnezeu este Tată la propriu doar celor
renăscuţi sacramental, că sfinţenia nu-i decât arătarea în uman a vieţii
treimice ce ni se înpărtăşeşte cultic, că înpărăţia este un deja prin Sfintele
Taine, că voinţa morală, libertatea, ca şi puterea iertării, sunt capacităţi ce se
nasc în apele Botezului, că existenţa religios-morală nu-i este cu putinţă
decât omului euharistie. Cultul eclesial nu înseamnă - în viziunea Părinţilor -
nici mai mult, nici mai puţin, dcât Persoana şi lucrarea lui Hristos( şi implicit
lucrarea treimică). De aici concluzia: piatra din capul unghiului pe care se
temeluieşte edificiul religios-moral, este lucrarea treimică restauratoare ce se
arată şi se concretizează în actele de cult. Sfintele taine (cultul în întregul lui)
departe de a fi metafore eclesiale, renasc la propriu umanul şi re-crează toate
capacităţile firii. Iată, autorul cărţii, provoacă la o lectură a vieţii lui Hristos
4 7
_________________________________ Comentarii patristice la Tatăl nostru
Aşadar, rugăciunea este expresia şi definirea şi pecetea atât a
umanului cât şi a Religiei, fie că ne referim la sfera Revelaţiei creştine, fie că
INTRODUCERE e vorba de omul şi religiile naturale.
Rugăciunea este apoi sursa vieţii. Ea este „respiraţia sufletului...,
I.l. Cuvânt înainte hrana sufletului..., puterea sufletului." 7 „Mi se pare că dacă cineva ar spune
că rugăciunile sunt nervii sufletului, ar spune adevărul. După cum datorită
„Rugăciunea este începutul oricărui bine şi pricina mântuirii şi a nervilor trupul se menţine, aleargă, stă drept, trăieşte şi stă strâns unit, iar
vieţii veşnice,"1 pentru că este starea ce se dăruie naturii umane de „lumina dacă tai nervii strici toată armonia trupului, tot aşa şi sufletele, datorită
Sfintei Treimi"2. sfintelor rugăciuni îşi păstrează armonia lor, se menţin şi aleargă cu uşurinţă
Scrierile duhovniceşti ale Răsăritului şi ale Apusului creştin abundă pe calea bunei credinţe. Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai
în încercări de definire ale rugăciunii. Deşi de o diversitate parcă excesivă, scoate un peşte din apă. După cum pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa
aceste „definiri" concordă, totuşi, în sublinierea că adevărata natură a pentru tine (om n.n.), rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să zbori, poţi să
te urci la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu." 8
rugăciunii este negrăită şi că adevăratul învăţător în ale rugăciunii este Duhul
Rugăciunea schimbă natura umană în „Tabor", în „Templu",
Sfânt.
devenind astfel arvună a împărăţiei. Rugăciunea, scrie marele Ioan
Dar şi har creatural, constitutiv făpturii umane, rugăciunea se
Hrisostom „face pe om templu a lui Hristos. Şi după cum palatele
manifestă ca tendinţă şi capacitate primară şi fundamentală a firii omeneşti.
împărăteşti sunt făcute cu aur, pietre preţioase şi marmură, tot aşa şi templele
A te ruga înseamnă a fi om, iar lipsa rugăciunii coboară pe om, din ceea ce îi
lui Hristos sunt făcute cu rugăciuni, «ca să locuiască Hristos, spune Pavel, în
este propriu, în subnatură. „Rugăciunea te deosebeşte de animale", scria
inimile voastre». Poate fi, oare, o laudă mai mare a rugăciunii decât aceea că
Sfântul Ioan Gură de Aur .4 Aşadar, rugăciunea este o exigenţă, o
rugăciunea face temple ale lui Dumnezeu? Cel Care nu-i cuprins de cer,
„poruncă-vocaţie" şi menire intrinsecă a umanului. Prin nimic altceva omul
Acela intră în sufletul celui care trăieşte în rugăciune. «Cerul îmi este scaun,
nu şi-a exprimat mai deplin specificul său uman, decât prin dimensiunea sa zice Domnul, iar pământul reazem picioarelor Mele. Sau care este locul
religioasă.5 Religia este rugăciune şi rugăciunea este miezul, conţinutul şi odihnei Mele?» Cu toate acestea Pavel îi zideşte casă prin sfintele
forma Religiei. „Rugăciunea exprimă ceea ce este cu totul specific unei rugăciuni."9
religii, pentru că în ea cuvintele sunt aşezate într-o
anumită ordine şi cu un anumit conţinut, de cele mai multe ori doctrinar,
pentru că rugăciunea exprimă atât esenţa teologiei din acea religie cât şi
dispoziţia sufletească proprie credinciosului care se roagă." 6

5
_________________________________ Comentarii patristice la Tatăl nostru
Pr. Asist. Dr. Alexandru I Stan, Rugăciunea în Creştinism şi în alte mari religii,
1
Sfanţul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre rugăciune, «P.G.» 50, 779 «Ortodoxia», nr. 4/1983, p 509
2
Evagrie Ponticul, Centurile, Suppl. 30, cf. I. Hausser, Par de la l'oraison pure, în 7
Teologia Morală Ortodoxă, voi. II, Morala specială, Mitrop. Dr. Nicolae Mladin, Prof.
«Hesychasme et prière» (OCA 176) Roma, 1966, p 11 diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. C-tin Pavel, Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Ed. IBM al
3
ThomâS ăpidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin, vol II, Rugăciunea, trad. I Hac Ioan BOR, Bucureşti 1980, p 50 şi 52.
I Ică Junior, ed. Deisis, Sibiu 1998, p 5 8
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., «P.G.», 50, 781
* Sfanţul Ioan Gură de Aur, op. dr..«P.G.» 50, 779-780 9
Ibidem, 783
'J Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ed. a Il-a, trad. Cezar
Baltag, Ed. Ştiinţifică. Bucureşti, 1991, p. 9u

6
Introducere Comentarii patristice la Tatăl nostru
Rugăciunea, spune acelaşi sfânt scriitor, „îndreaptă cusurul firii" Rugăciunea, însă, nu e doar pecetea şi vocaţia umanului. Rezumată
™ş\ se face „pricină de mântuire, pricină pentru nemurirea sufletului" 11. la puterile firii, ea nu este izbăvitoare în sensul celor afirmate mai sus. Ca să
Rugăciunea este temei, posibilitate şi tărie pentru transfigurarea şi fie mântuitoare şi cu putere, ea însăşi trebuie săltată în registrul Harului, a
transfinalizarea harică a materiei neînsufleţite. Mersul stihiilor nu este în lucrării Duhului. „Este cu neputinţă omului să stea de vorbă cu Dumnezeu
afara rugăciunii. Cu rugăciunea Apostolul Pavel „întărea pământul", „a fără lucrarea Duhului; harul trebuie să fie de faţă să ne ajute în sfintele
zguduit în Macedonia temniţa..., a sfărâmat lanţurile" pentru că „puterea^e noastre nevoinţe; şi aşa să intre, să ne plece genunchii noştri, să ne rugăm şi
care o dă apa pomilor, pe aceea o dă rugăciunea vieţii sfinţilor." să cerem. Pentru că a sta de vorbă cu Dumnezeu e mai mult decât a sta de
Rugăciunea determină istoria şi soarta naţiunilor. „Spune-mi cum a vorba cu oamenii; de aceea trebuie să vină harul Duhului ca să ne întărească,
scăpat Moise pe Israel în războaie? N-a dat ucenicului său arme şi oşteni, ci să ne dea îndrăznire, şi să ne arate cât e de mare cinstea de a sta de vorbă cu
el însuşi a pus rugăciunile lui înaintea mulţimii duşmanilor! Asta ne învaţă că Dumnezeu."16
rugăciunile drepţilor au cu mult mai mare putere decât armele, banii şi Abia ca lucrare a Duhului, rugăciunea este în condiţiile ei autentice
oştirile. Din pricina aceasta toată oştirea şi multe zeci de mii de oameni aveau şi este rugăciune ca atare. „Adevărata rugăciune este în legătură cu Duhul
nădejdea mântuirii lor în rugăciunile profetului. Când se ruga Moise, biruiau dumnezeiesc, Care se roagă întru noi; El înalţă duhul nostru la starea de
iudeii, când înceta rugăciunea, biruiau vrăşmaşii." 1 „Cu ajutorul rugăciunii, contemplare şi experierc a veşniciei. Asemenea harului care se pogoară de
David a biruit în atâtea şi atâtea războaie, nu mânuind arme, nici mişcând sus, rugăciunea depăşeşte firea noastră pământească. Rugăciunii i se
lancea, nici scoţând sabia, ci împrejmu nulii -se cu rugăciunile. Cu ajutorul împotriveşte trupul ajuns stricăcios, neputincios a se înălţa în sfera duhului; i
rugăciunii, Ezechia a pus pe fugă mulţimea perşilor. Perşii aduseseră la se împotriveşte intelectul, care este neputincios să încapă neîncăputul, care
ziduri maşini de război; Ezechia a întărit zidul cu rugăciunile. Şi s-a terminat este zguduit de incertitudini şi respinge tot ceea ce depăşeşte priceperea lui.
războiul fără arme, numai cu ajutorul rugăciunii! Trâmbiţa n-a sunat, oştirea Rugăciunii îi stă împotrivă mediul social în care vieţuim şi care rânduieşte
a stat liniştită; armele nu s-au mişcat şi pământul nu s-a înroşit cu sânge. A viaţa prin alte mijloace, diametral opuse rugăciunii." 17
fost de ajuns rugăciunea să bage frica în duşmani." Rugăciunea autentică este, prin urmare, dar de sus, este rodul
Rugăciunea izbăveşte nu doar în imediatul vieţii şi nu doar de „luminii Sfintei Treimi" în firea omenească. „Prin esenţa ei, ea transcende
vrăjmăşia văzută, omenească. Ea biruie şi puterile nevăzute ale iadului. planul nostru uman."18
„Diavolul nu îndrăzneşte să se apropie, când vede că sufletul e întărit cu O astfel de rugăciune se face pricină a vieţii religios morale atât sub
rugăciuni; se teme de tăria şi puterea pe care i-o dau rugăciunile, care-1 aspectul virtuţii cât şi sub cel doctrinar. „Nu păcătuieşti de spui că
hrănesc mai bine de cum hrănesc mâncările trupul. Cei ce se roagă cu râvnă... rugăciunea este pricina oricărei virtuţi şi
îndepărtează iute toată uneltirea vicleanului." 15
10
lbidem, 784
11
lbidem 15
10 lbidem, 780
16
12
lbidem lbidem, 780-781
13
lbidem Arhim. Sofronie, Despre rugăciune, traducere din rusă, Pr. Prof. Tcoctist Caia, Ed.
14
lbidem, 785 Mănăstirii Lainici, 1998. p. 8 lbidem, p. 7

10 7
Introducere Comentarii patristice la Tatăl nostru
dreptăţi."19 „După cum, când intră într-un oraş o împărăteasă, trebuie
neapărat să o însoţească toată bogăţia, tot aşa şi când intră într-un suflet Dacă rugăciunea, ca rostire şi prezenţă a Duhului Sfânt întru noi,
rugăciunea (ca rod haric, sacramental, n.n.), intră odată cu ea toată este „taina credinţei" care potenţează şi transformă pe om şi zidirea întreagă
virtutea."20 Când suntem întru rugăciunea autentică, cea a Duhului mijlocit într-o taină vie, într-un „templu" a lui Hristos, într-un „Tabor" al împărăţiei
de integrarea eclesial-sacramentală, atunci avem acces la Adevăr, la dreapta deja ajunsă la noi, în literatura şi conştiinţa patristică a Bisericii, Rugăciunea
credinţă după formula Bisericii primare „lex orandi lex est credendi." Sfântul domnească este socotită inima, regula şi pavăza rugăciunii.
Ioan Gură de Aur sublinia apăsat că „nici un gând sau faptă, care duce la „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm"! (Lc. 11,1). Cererea Apostolilor
dreapta credinţă, nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii şi slujirii lui exprima realitatea şi atmosfera revelată vechi-testamentară a fiilor Templului
Dumnezeu."22 E vorba de „lex orandi" ca formă şi dar sacramental pe care se care se rugau, care trăiau în proximitatea dar şi-n lăuntrul rugăciunii, atât
fundamentează „învăţătura" sau regula credinţei ca expresie a Euharistiei şi a cultice cât şi ca practică personală. Insă solicitarea ucenicilor descoperea
Sfintelor Taine prin care rugăciunea însăşi se descoperă drept limitele şi lipsa de putere a rugăciunii de până la Hristos în raportul ei cu
· 23
transfigurarea vieţii şi cu transgresarea morţii.25 în sensul acesta Rugăciunea
„misterul credinţei."
domnească depăşeşte cadrul unei formule verbale ce posedă o putere de tip
Succintele consideraţii de până aici ne obligă la socotinţa că
magic prin care se epuizează şi determină raportul omului cu Dumnezeu.
rugăciunea este temeiul celor zidite, temeiul şi înţelegerea proniei
înainte de toate, crede Paul-Marie de la Croix, prin Tatăl nostru creştinătatea
dumnezeieşti, temeiul, expresia şi accesul la Răscumpărare, temeiul
şi creştinismul sunt „re-plasate", reaşezate, în leagănul naşterii, în epoca şi
îndumnezeiţii a toate cele ce sunt prin harul eclesial-sacramental. „Să ne mai
gândirea evanghelică. „Fiecare cuvânt din Tatăl nostru este un ecou fidel
mirăm oare atunci că majoritatea scrierilor aparţinând literaturii
învăţăturii lui Hristos şi fără îndoială într-o covârşitoare măsură propriile Sale
duhovniceşti sunt tratate despre rugăciune? Avem chiar impresia că
cuvinte." 26 Şi astfel, Rugăciunea domnească mijloceşte „înţelegerea şi
rugăciunea este de fapt tema lor aproape unică şi că alte subiecte nu sunt
trăirea Evangheliei nu doar prin aceea că este o completă sinteză ce pune în
abordate decât în legătura lor cu rugăciunea." 24
lumină covârşitoarea putere a gândirii evanghelice, ci mai ales prin aceea că
Iată de ce şi lucrarea aceasta este închinată tot rugăciunii, iar prin
ne plasează în miezul rugăciunii: în misterul unui Dumnezeu absolut
abordarea sensurilor morale din Comentariile patristice la cea mai rostită
transcendent dar şi infinit de aproape nouă, în taina planului Său de mântuire
dintre rugăciunile lumii creştine, Tatăl nostru, se vrea o cuvenită şi datorată
a lumii."27
închinăciune Părinţilor şi Scriitorilor bisericeşti care ne-au adâncit fără egal
în apele şi lucrarea rugăciunii ca rod al Duhului Bisericii.

1.2. De ce despre Tatăl nostru? Argument

Paul-Marie de la Croix, O. C. D., Meditation du Pater, Ed. Desclée De Brouwer,


19
Ioan Hrisostom, op. cit., «P.G.», 50. 780 2e Edition, Paris, 1961 et 1962, p. 9-10
20
Ibidem, 786 26
Ibidem, p. 8
21
Alexander Schemann, Introducere în Teologia liturgică, trad. Ieromonahului 27
Ibidem, p. 8
Vasile Bârzu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, cap. «Legătura Tipicului cu Euharistia şi
Liturghia timpului», p 85-93
22
Ioan Hrisostom, op. cit., 780
23
A. G. Hamman, Introduction în voi. La Priére en Afrique chrétienne (Tertulian,
Ciprian, Augustin), Ed. Desclée De Brouwer, Paris, 1982, p.9
24
8 13
ThomáS Spidlik. op. cit., p. 5
Comentarii patristice la Tatăl nostru
Introducere
negustorie şi de tâlhari (loan 2,16 şi Matei 21,13), Tatăl nostru îi mijloceşte
Prin Tatăl nostru se afirmă filiaţia creştină a omului în raport cu
să audă din gura lui Dumnezeu descoperirea de Sine a Lui, ca Tată absolut
Dumnezeu. Comentariile patristice, după cum vom analiza în prezenta lucrare,
transcendent şi tot atât de absolut prezent şi aproape omului.
subliniază că rostirea Rugăciunii domneşti solicită o stare existenţială
Iar „deformării, născute din ipocrizie, acest vierme ce roade miezul
restaurată în Hristos, singura prin care omul, în mod eclesial-sacramental,
rugăciunii, lipsind-o de însăşi substanţa sa şi transformând-o în formalisme
devenit „fiu în Fiul" poate să rostească „Tată" în adresarea sa către
şi aparenţe înşelătoare şi ostentative, Tatăl nostru îi oferă rugăciunea
Dumnezeu.28 Rezidit în Fiul, omul devenit „fiu", îşi regăseşte în această stare
autentică şi completă şi-n formă şi-n conţinut.
„propria sa vocaţie" pe care şi-o afirmă rostind cuvintele rugăciunii. Astfel
Apoi, fariseismului rugăciunii, fariseism ce mergea în Israel,
Tatăl nostru apare, în sfera generală a rugăciunii, drept „vocaţia" firească şi
uneori, atât de departe încât rugăciunea însăşi era transformată într-un
miezul acesteia. în cuvintele lui Pater noster Iisus Hristos, ca persoană
paravan la umbra căruia nedreptatea, frauda şi dezmăţul erau la ele acasă",33
(Cuvânt şi lucrare izbăvitoare), „se aude în mod concret."29 Rostirea lui
Tatăl nostru, îi opune rugăciunea ce oferă vieţii un orizont religios-moral
implică trăirea "pentru Dumnezeu şi preamărirea Numelui Său, ca lucrare de
deplin responsabil.
venire a împărăţiei, trăirea cu Dumnezeu, prin comunierea cu voinţa Sa, şi
Tatăl nostru scoate, apoi, rugăciunea din „legalismul" şi din
trăirea în Dumnezeu printr-o profundă unitate cu Duhul Fiului Său, Fiu întru
practicismul rugăciunii formal-determinate şi închisă în sine, care
care toţi oamenii sunt percepuţi ca fraţi."30
superficializează, dând impresia practicantului deformat că „este în regulă cu
Sinteză a rugăciunii, «Tatăl nostru» conţine fundamentele ce
Dumnezeu", fără a sesiza că o astfel de rugăciune „l-a închis într-un veritabil
definesc autentica închinare , respectiv: „afirmarea transcendenţei
circuit al morţii, printr-o dreptate-sfinţenie fondată doar pe literă."34 Aceasta
dumnezeieşti, izvorul adorării şi preamăririi, afirmarea Dumnezeului Celui
pentru că Rugăciunea domnească creează ca atare rugăciunea, scoţând-o,
Viu, Atotputernic, Unic, plin de credincioşie, Atotmilostiv şi afirmarea lui
din strâmtoarea căutării de sine a omului, întru largheţea căutării lui
Dumnezeu ca Mântuitorul care iartă păcatele creaturii Sale şi Voinţei Căruia se
Dumnezeu. Regulă a rugăciunii, Tatăl nostru, se exprimă prin cuvinte, prin
supun toate printr-o dependenţă plină de recunoştinţă, de încredere şi
formulă, dar nu este „verbiaj", ci „realitate existenţială" ce depăşeşte, fără a
dragoste." 1
nega, şi cuvintele şi sentimentele şi gândirea, ancorându-se la nivelul inimii
Astfel Rugăciunea domnească exprimă „regula fidei", iar prin
şi angajând fiinţa umană în integralitatea sa pe linia darurilor Răscumpărării
raportarea la Tatăl nostru pot fi evidenţiate „devierile totdeauna posibile" 32 în
pe care le mijloceşte lumii eclesial Duhul Sfânt.35
câmpul credinţei. Bunăoară, Templului din Ierusalim, care a pierdut atât
Prin Rugăciunea domnească „rugăciunea nu este doar o activitate
înţelesul autentic al transcendenţei dar şi al prezenţei lui Dumnezeu, pe Care
spirituală a firii, ci una supranaturală, deoarece Tatăl nostru este rod al
L-a izolat în abstract şi Casa Căruia a transformat-o, după expresia Domnului,
harului, şi al intervenţiei divine. „Adevărata rugăciunea este născută şi
într-o casă de
descoperită în noi de Duhul Sfanţ."36 „Astfel, Rugăciunea domnească nu este
doar un simplu model
31
Ibidem,?. 10
32
Ibidem, p. 10

M
Ibidem, p. 19
29
Oscar Cullmann, La prière dans le Nouveau Testament, trad, din germanä de
Matthieu Arnold, L'édition du Cerf, Paris, 1995, p. 78
30
Paul-Marie de la Croix, op. cit., p. 8
9 15
Introducere
33
Ibidem, p. 10
34
Ibidem, p. 11
35
Ibidem, p. 12
36
Ibidem, p. 16

10
Introducere Comentarii patristice la Tatăl nostru
pentru alte rugăciuni şi, într-un fel, nu poate fi deloc model pe linie formală,
pentru că ea este de neimitat prin simplitatea, inartificialitatea, conţinutul şi
profunzimea ei. Ea singură este de ajuns pentru omul care nu ştie nici o altă
rugăciune."37
Lucrare a Duhului, Tatăl nostru, este o întreită lucrare eclesialâ.
întâi, Tatăl nostru, vorbeşte despre harul din Taina Botezului care renaşte la
propriu fiinţa umană, apoi, că acelaşi Duh, dăruieşte creştinului harul
„îndrăznelii" de a rosti Domneasca rugăciune. Şi, în al treilea rând, că acelaşi
Duh lucrează îndumnezeirea celui ce se roagă prin ceea ce rosteşte „devenind
purtător al cuvintelor lui Hristos şi prin aceasta continuatorul lucrării Lui pe
pământ. Cuvintele Rugăciunii domneşti, puse pe buzele noastre, exprimă
înainte de toate, sentimentele, dorinţele, exigenţele Fiului lui Dumnezeu făcut
om. Creştinul care şi le asumă este chemat la modul propriu de a reactualiza,
de a prelungii Taina lui Hristos."38
Aşadar, Tatăl nostru solicită nu doar ca umanul să fie renăscut în
Hristos prin Sfintele Taine, ci angajează pe cel ce-1 rosteşte la o viaţă
religios-morală plină de dinamism, în care „fiecare zi înseamnă o mai deplină
altoire a sa pe viaţa lui Hristos care locuieşte şi rămâne întru el. Şi doar astfel
creştinul vorbeşte ca un adevărat fiu al lui Dumnezeu, iubeşte şi se poartă ca
un adevărat
39

fiu al lui Dumnezeu.


Compendium şi regulă a rugăciunii, Pater noster este, în tâlcuirile
patristice de care ne vom ocupa, „breviarum" al vieţii şi credinţei creştine,
credinţă care, prin Tatăl nostru, este ea însăşi rugăciune. în Tatăl nostru
„fiecare cuvânt exprimă o taină: rugăciunea exprimă credinţa, credinţa devine
rugăciune. Nu trebuie decât să medităm asupra inepuizabilului conţinut al unei
rugăciuni care ne introduce în însăşi taina lui Dumnezeu şi care nu poate fi
rostită decât cu ajutorul Duhului Sfânt. Rugăciunea Domnului,

poate fi numită, tot atât de legitim ca şi Euharistia, „taina credinţei" 40.


Iată de ce Rugăciunii domneşti i s-au închinat ostenelile şi viaţa ce
răzbat din comentariile atâtor scriitori şi Părinţi bisericeşti. Ei au Sesizat

17
11
Introducere
dintru început „densitatea teologică a Rugăciunii Tatăl nostru^ pe
de altă parte, în perspectiva Bisericii primare, „orice iniţiere î n rugăciune
trebuia să treacă prin Rugăciunea domnească."42 Şi aceasta nu printr-o
decizie arbitrară, ci pentru că „o analiză riguroasă a structurii lui Pater
demonstrează că acesta este sinteză a întregii Scripturi. Primele trei cereri se
referă la trei etape progresive ale revelaţiei veterotestamentare: transcendenţa
lui Dumnezeu («sfinţească-se numele Tău»), împărăţia lui Dumnezeu («vie
împărăţia Ta»), la lecturarea (abordarea) Legii în Duh, în interioritatea Sa
(«facă-se voia Ta»)".43 Aceste etape finalizează şi se împlinesc în Hristos
care le recapitulează şi este „sfârşitul Legii." Apoi, Următoarele trei cereri
din Pater subliniază „condiţia pelerină a Bisericii în istorie" căreia
Rugăciunea Domnului îi trasează o „cale foarte empirică," iar, prin aceasta
întâlneşte şi comuniază dimensiunea orizontală a istoriei şi creaţiei cu cea
verticală.44
Comentariile patristice la Tatăl nostru, de care ne vom ocupa,
sesizează din plin toate sublinierile succinte de mai sus. Vom accentua în
mod deosebit problemele morale ce sunt semnalate, fie ca teme de sine
stătătoare, fie amintite în legătură cu altele, \n comentariile Părinţilor.
întrucât, fiecare comentariu la Tatăl nostru se înscrie într-un context
teologic precis (al autorului şi al epocii) în care a apărut, am socotit de
trebuinţă şi creionarea elementelor doctrinare şi biografice ale acestora.
Pentru că doar situându-ne "în lăuntrul contextului" care a generat
comentariul putem rămâne într-o înţelegere cât mai apropiată de intenţia şi
sensul celui ce 1-a scris.

41 A.G. Hamman, op cit, p. 9


^O. Cuiimann, op cit, p. 80: «Notre Père» este «o sintez» a doctrinei creştine»
A.P. Lopuhin, Comentar la Evanghelia lui Matei, voi. VIII, trad. de Patriarhul 43 A.G. Hamman, op cit, p. 9
Nicodim, Ed. Secţiei Culturale a Sf. Arhiep. a Bucureştiului, 1948, p. 165 44 Idem, La Prière, tl:«Le Nouveau Testament», Paris-Tournai, 1959, p. 101
38
Paul-Marie de la Croix, op. cit., p. 18 A.G. Hamman. Priére en Afrique chrétienne..., p. 9
39
Ibidem, p. 19

12
Introducere _____________________________________ Comentarii patristice la Tatăl nostru
Totodată am apelat la critica patristică, arătând pe scurt, acolo unde însă nici J. Carmignac, nici D .Coravu nu se ocupă (într-un capitol
s-a pus problema ca atare, discuţiile referitoare fie la autenticitatea textului, aparte) de interpretarea patristică la Tatăl nostru. Dimitrie Coravu face doar
fie la paternitatea lui, fie la anul scrierii. o foarte sumară48 trecere în revistă a câtorva interpretări patristice la Tatăl
Pe lângă motivaţia rezultată din valoarea doctrinară („regula fidei") nostru având în vedere nu comentariile ca atare ci doar catalogarea lor într-o
şi rezumativă a Revelaţiei neo-testamentare („breviarum Evangelii") şi perspectivă sau alta interpretativă. Astfel la „interpretarea
moral-religioasă („dreptar al vieţii"), intrinseci Rugăciunii domneşti, am duhovnicesc-alegorică" aminteşte comentariile lui Origen, Chril al
optat pentru prezentarea comentariilor patristice la Pater, întrucât în teologia Ierusalimului, Ambrozie, Ieronim, loan Cassian, Petru Hrisologul, Teodoret
şi limba română nu avem preocupări speciale în acest sens. Prea Sfinţitul de Cyr şi loan Damaschin.49 La „interpretarea literară" sunt înşiruiţi Grigore
Damaschin Severineanul este, până acum, singurul teolog român care s-a de Nyssa, loan Hrisostom, Ps. Hrisostom, Theodor de Mopsuestia,50 apoi la
aplecat într-un studiu de specialitate asupra Rugăciunii domneşti. Prea Sfinţia cea „duhovnicească-literară", Tertulian, Ciprian, Chromatius de Aquileia,
Sa a alcătuit o temeinică teză de doctorat intitulată Rugăciunea domnească. Augustin, Maxim Mărturisitorul, Gherman al Constantinopolului şi Tofilact
Studiu filologic, istorico-teologic şi exegetic", susţinută la Facultatea de al Bulgariei,51 iar la „interpretarea eshatologică" aminteşte studiile
Teologie a Universităţii din Atena în 1979.45 Lucrarea, scrisă în limba greacă, întreprinse în acest sens de către diverşi teologi (Carmignac, Loisy,
este o fericită completare a unei alte strălucite teze de doctorat în limba Lohmyer, Jeremias , Bonnard, Bultman, Browm , Gonzalez , Evans)52 .
franceză, a lui Jean Carmignac. Este vorba de „Recherche sur le «Notre Având în vedere tematica deosebită (faţă de lucrarea noastră) şi
Pere»", prezentat» şi susţinută în 1969 la Facultatea de Teologie Catolică din apelul destul de redus, în lucrarea lui P.S. Damaschin, la comentariile
Paris.46 Amândoi autorii prezintă exegeza teologică la Tatăl nostru pornind patristice la Tatăl nostru, am folosit mai puţin concluziile din cercetarea
de la sensurile biblico-filologice. Autorul francez este însă mult mai analitic Domniei Sale.
şi mai complet, prezentând cercetările exegetice începând cu veacurile Teza lui Jean Carmignac, prin vasta bibliografie prezentată ca
primare şi până-n secolul XX. «Recherche...» este de referinţă în acest sens, apendice, ne-a fost de un real folos asupra cercetărilor exegetice până-n
întrucât oferă o listă a teologilor, lucrărilor şi sensurilor principale explicative secolul XX la Rugăciunea domnească. Insă, întrucât tematica lucrării lui
la cererile din Tatăl nostru. Prea Sfinţitul Damaschin se impune prin Carmignac semnalează doar preocupările patristice asupra rugăciunii Tatăl
limpezimea cu care înfăţişează problematicile legate de limba, textul, nostru, fără să prezinte comentariile ca atare, am apelat numai sporadic la
substratul vechi-testamentar, raportul cu literatura ebraică şi cea de la concluziile ei.
Qumran, precum şi a celor mai însemnate sensuri doctrinare ale Rugăciunii
domneşti.47

13 19
Introducere _____________________________________ Comentarii patristice la Tatăl nostru
45
Δημητρίου Κοράβου ' Η Κοιριακή Προσευχή. Φιλολογική, Vezi recenzia la lucrare a Părintelui Prof. C-tin Corniţescu, în «Ortodoxia», 4/1980,
ιστορικό 1 θεολογική καΐ ερμηνευτική μελέτη. Διατριβή ¿711 p. 634-636
διδακτορία. Αθήναι, 1979, (346 p.); (Dimitrie Coravu, Rugăciunea ^Aripritpiov Kopaßou, op. cit., p. 92-99
domnească. Studiu filologic, istorico -teologic şi exegetic. Teză de doctorat. 49
Ibidem, p. 96
50
Atena, 1979) Ibidem
5
46
Jean Carmignac, Recherche sur le "Notre Père», Editions Lctouzcy et Anéc, ' Ibidem, p. 96-97 52
87, Boulevard Raspail- Paris- VT Ibidem, p. 97-98

14 19
Introducere Comentarii patristice la Tatăl nostru
Mai apropiată de tematica noastră este teza de este absolut incompletă, având în vedere selecţia pe care am făcut-o studiilor
doctorat a lui Klaus Bernhard Schnurr, „A asculta şi a acţiona" - existente, din care am reţinut doar pe cele cu referire la tema acestei lucrări.
Interpretările^ latine la Tatăl nostru în Biserica veche a primelor cinci secole.
După cum va reieşi din aparatul critic, am folosit frecvent concluziile acestei Semnalăm că în limba română, până în prezent, Rugăciunii
lucrări, întrucât ele se impun prin datele de specialitate ce le oferă asupra domneşti nu i s-a consacrat nici un studiu întins şi de profunzime. Nădăjduim
apariţiei comentariilor şi a dependenţei fiecărui scriitor latin în parte de că strălucita teză a P.S. Damaschin va vedea lumina tiparului şi în limba
tradiţia eclesială de ansamblu. noastră.
Mai semnalăm încă două teze de doctorat având ca tematică Având în vedere, ceea ce A.G. Hamman sublinia, că Biserica
Rugăciunea domnească. Anume, cea din 1985 a lui S. Sabugal şi cea din 1989 veghează permanent să rămână în autenticitatea iniţială58, am optat ca analiza
a lui M.-B von Stritzky55. Cea dintâi prezintă destul de elaborat56 istoria Rugăciunii domneşti să o prezentăm prin bogăţia de tâlcuiri morale pe care o
interpretării Rugăciunii domneşti începând cu epoca patristică, trecând prin oferă „traditio" exegetică a scriitorilor şi Părinţilor răsăriteni şi apuseni din
Evul Mediu şi Renaştere şi până-n epoca modernă. Cea de a doua, a lui primele cinci veacuri.
Stritzky, este o savantă interpretare57 asupra modului în care tradiţia Un atare demers şi efort nădăjduim să fie o contribuţie fericită
interpretativă la Tatăl nostru din primele două secole se reflectă în pentru teologia românească spre mai deplina ei fundamentare în filonul
comentariile lui Tertulian şi Origen. întrucât nu le-am avut la îndemână n-am eclesial-sacramental şi doctrinar-patristic. Asemenea, am dori să fie o
făcut referire la concluziile lor în lucrarea noastră. întregire patristică a perspectivei teologice filologice, istorice şi exegetice la
Pe lângă cele cinci teze de doctorat asupra Rugăciunii domneşti, Tatăl nostru împlinită deja de lucrarea P.S. Damaschin Coravu.
amintite mai sus, nu avem cunoştinţă de existenţa altora similare. în schimb
studii exegetice la Tatăl nostru sunt deosebit de multe. La o bună parte din ele
am făcut referire în lucrarea de faţă. în selectarea lor, pe lângă folosul strict în 1.3. Generalităţi. Enumerare
ce priveşte lucrarea noastră, am vrut să oferim o cât mai completă edificare şi
orientare pentru teologii români care vor mai aborda alte diferite aspecte ale „Breviarum totius evangelii" (prescurtarea întregii Evanghelii) ,
Rugăciunii domneşti. Lista bibliografiei folosite poate constitui un punct de compendium al rugăciunii şi al credinţei, expresie a intimităţii dintre
orientare - socotim destul de complet - despre eforturile teologice de până în credincioşi şi Dumnezeu, criteriu ordonator al vieţii comunitare din Biserica
prezent cu referire la Tatăl nostru. în acelaşi timp subliniem că bibliografia primară 60 şi „recomandare eclesială" în practica rugăciunii particulare
53
Klaus Bernhard Schnurr, Hören und handeln, Lateinische Auslegungen des
A.G. Hamman, op. cil, p 5 59 Tertulian, De
Vaterunsers in der Alten Kirche bis zum 5 Jahrhundert, Herder- Freiburg- Basel -
Oratione. «P.L.», ], 1153
Wien, 1985 60
54
S. Sabugal, Abba'....La Oración del Señor (Historia y exégesis teologica), Adalbert Hamman, o.f.m., Le Notre Père dans la catéchèse des Pères de TEglise, în vol.
Madrid, Ed. Catolica. 1985 «La Maison -Dieu», 85, Ed. Du Cerf, Paris. 1966, p. 41
55
M-B von Stritzky, Studien zur Überlieferung und Interpretation des Nôele Maurice Denis-Boulet, La place de Noire Père dans la liturgie, dans «La
Vaterunsers in der frühchristlichen Literatur, Münster. Aschendorff, 1989 Maison-Dieu», 85. Paris 1966. p. 71
56
Cf. Marcel Dumais (OMJ), Le sermón sur la montagne. Etat de la recherche.
Interpretation. Bibliographie, Paris, Letouzey et Anee, 1995, p 255
pentru mădularele Bisericii, Tatăl nostru este regăsit şi ocupă un Ioc specific
s7
Ibidem nu doar în Liturghiile baptismale şi euharistice, dar mai ales în catehezele,
predicile şi comentariile patristice din toată perioada ecumenică a

· 1- 6 2

20
15
Introducere Comentarii patristice la Tatăl nostru
creştinismului.
încă Didahia, sau învăţătura celor doisprezece Apostoli, sublinia domnească, tâlcuind o cerere sau alta, în vederea argumentării unei tematici
locul şi rolul Rugăciunii domneşti în viaţa fie comunitară fie particulară a date în scrierile lor.66
primilor creştini. „De trei ori pe zi aşa să vă rugaţi", conchide autorul, după ce
redă Tatăl nostru de la Matei 6, 9-13 însoţit de doxologia „Ca Ta este puterea
Am identificat
şi slava următoarele
în veci". 63
Tatălcomentarii parţialesă
nostru trebuia la Tatăl
ritmezenostru:
timpul zilnic al creştinilor,
Omiliile Pseudo-Clementine XIX, 2- Migne, «P.G.»,II, 424, prezintă un scurt
iar rostirea lui, la ceasuri stabilite, transfigura timpul zilnic, obişnuit, în
comentariu la «şi ne izbăveşte de cel rău.»
scurgereClement
cu sens, în timp liturgic,
Alexandrinul (f înainteîn de
timp al prezenţei
215-216), Stromate,şi în
al Migne,
relaţiei.«P.G.» VIII,
Literatura patristică, ce-şi făcea debutul
4,8; «P.G.» IX, 7, 13 -comentează parţial şi incidental cererile I-IV. prin Didahia, va avea ca
preocupare
Marius majoră şi constantă
Victorinus, Adversusrealizarea de comentarii
Ariuni libri quatuor, VIII,Rugăciunii
închinate
Migne, «P.G.»,
domneşti.- înJ.cap.
1039-1138 Lebreton 39-43 - comentează
remarca:
I, 30, rând. „foarte curând «pâinea noastră...»
textul biblicface
celconfuzie între
mai frecvent
«epiousios» şi «omoousios.»; Idem. Traités Théologiques sur la Trinité: texte établi par
comentat avea să devină Tatăl nostru." 65
Paul Henry; introd., trad., et notes par Pierre Hadot, «S. Ch.», 68, Ed. Le Cerf, Paris,
1960, p. 277în- comentează:
lucrarea de«pâinea
faţă nenoastră...»
vom ocupa doarasociere
-aceiaşi de comentariile la Rugăciunea
între epiousios şi
domnească din primele cinci secole.
omoousios.
Vasile cel Mare, Regulile
în prezentarea mici, întrebarea
şi gruparea lor 252,am Migne,«P.G.»,
avut de ales 31, 1252
între- criteriul
comentează «pâinea noastră... »
cronologic şi cel spiritual geografic. Am optat pentru cel din urmă, astfel încât
Hilarius de Poitiers, Tractatus super Psalmos...Psalmus CXXVIH, 15, Migne,
«P.L.», 9, 510 şigrupa
vom aborda Canonul comentariilor
10, Migne, «P.L.»răsăritene
84, 369 -şicomentează
apoi cea «panem
a scriitorilor latini. Ne
quotidianum»
vom referi doar la acei autori şi la acele scrieri care tâlcuiesc
Ephrcm, (?) t 373, Parénèse 74, t. III, p. 551, apud J Carmignac, op cit, p. 146 Tatăl nostru
-
comentează «pâinea noastră...» în raport cu «vie împărăţia Ta».
integral, fie în lucrări aparte, fie în cadrul unor comentarii mai ample. Nu ne
vom opri Pseudo - Atanasie,
asupra De la manifestation
interpretărilor acelor dans la chair
autori caredu abordează
Verbe de Dieudoar
et contre les
parţial
Ariens, 16, Migne «P.G.» 26, 1012 - comentează «pâinea noastră...»
Rugăciunea
Titus de Bostra - comentează «pâinea noastră...», cf. Sikenberger Ioseph, Titus
de Bostra, Studien zu dessen Lukas- homilien, col. «Texte und Untersuchungen», voi. 21,
nr. 1, Ed. J:C:Hinrichs, Leipzig, 1901, p. 200-201
Evagrie Ponticul - are un comentariu la Tatăl nostru ce se păstrează într-un
rezumat copt. (Cf. Columba Stewart, Castan Monahul, trad. I Ică Junior şi Cristian Pop,
62
Ed.A.Deisis,Hamman, Sibiuscrie:
2000,«în consecinţă,
p. 180 şi nota 109 nu pe de locAcelaşi
299); de mirare de informează
lucru a găsi Tatăl şinostru încă de la
J Carmignac,
Op cit., p. 125; textul Iui Evagrie se află în lucrarea Traduction copte dans Ies Catenae in în
începuturile creştinismului. în viaţa comunităţilor, în liturghia huptismală şi euharistică,
cateheza părinţilor
Evangelia Aegyptiacae care pregătesc
quae supersunt catehumenii
de Paul depentru hote/.,
Ixigarde, Ed. mai
par ales în secolul
A Hoyer, al IV-lea,
Gôttingen,
vârsta de aur a patristicii», op. cit.,
1886, Ed. a Il-a; Imprimerie Catholique, Beyrouth, 1907p. 41 03
Didahia sau învăţătura celor doisprezece Apostoli,
în voi. ScrierileChirii Părinţilor
al Alexandriei, Comentariu la Sfântul Luca, Omilia 75, Migne, «P.G.», 72,
UfMolkt,
693, «P.S.B.»Scriptorum
şi în «Corpus 1, trad. Pr.Christianorum»,
D. Fecioru, Ed., IBM al BOR,
ed, I.-B. Bucureşti,
Chabot, p. 300- 1979,
301, şipîn trad.
i latină a Iui R. Tonneau, p. 207- 208 - comentează «pâinea cea spre fiinţă-epiousios»
din
M
A llummun. Eliséeop. «Tatăl
cit., p. 42, (7),
l'Arménien Lesnostru
oeuvrestrebuia să ritmeze
de notre, (sacru)
saint père timpul
le docteur · ■ > i n uVenise,
Elisée..., l u i i .ii - i n
i de
i i p , i ţ p.
1859, 203a-1 u, consacra lui Dumnezeu.»
apud J. Carmignac, p. 201 - comentează «Tatăl nostru care eşti în centri» şi
«pâinea I I .noastră»
· .......Histoire de dogme de la Trinité, Paris, 1928, t. II, p. 184
Isidor Pelusiotul, Epistolae, Cartea a H-a. Epistola 281 către Teodosie cel înţelept
(Migne, 78, 712) - comentează «pâinea noastră» făcând echivalenţă între «epiousios» şi
«quotidianum»; Cartea a IV-a, Epistola 24, Către diaconul

20
16
Comentarii patristice la Tatăl nostru
Introducere

în lucrarea noastră vom analiza următoarele comentarii la Tatăl


nostru:
1.3.1. Interpretări greceşti la Rugăciunea domnească 1 .Origen, Despre
rugăciune (Tlepl ei »6ţr 2.Chirii al Ierusalimului, Tâlcuirea
Rugăciunii domneşti,
63
în Cateheza a V-a mistagogică .
3.Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea domnească (De oratione
dominica)69
•l.loan Gură de Aur, Tâlcuirea Rugăciunii domneşti în: Omilia a
XIX-a la Matei70 şi Tatăl nostru în Omilie asupra necesităţii îndreptării vieţii
după Dumnezeu.71

5.Teodor de Mopsuestia, Omilie la Tatăl nostru în Omilia a XI-a


catehetică72

1.3.2. Interpretări latine la Tatăl nostru


Tertulian, Despre rugăciune (De oratione)73
Ciprian, De dominica oratione74
3.Ambrozie, Tatăl nostru, în De Sacramentis V75
4.Augustin, Tatăl nostru, în scrierile:
-De Sermone Domini in monte, II, 4,15-9,35 76

17
Introducere
Eutonios, Migne, «P.G.», 78, 1073-1076 - comentează «pâinea noastră» şi cererea «şi ne rom., «P.S.B.», 23, Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri partea a Ill-a, trad. Pr. D. Fecioru,
izbăveşte de cel rău» Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1994, Tâlcuirea la Tatăl nostru, ρ 250-255; Commentaire de
Theodoret de Cyr, Comentarii la Psalmi..., Psalmul 101. 6, Migne, «P.G.», 80. l'Evangile selon Matthieu, Homilia 19, în A. Hamman, op. cit., p. 99-115
1677 - comentează «pâinea noastră...»; Idem, Rezumat despre slăbiciunea ereticilor. Cartea, 71
Ioan Hrisostom,. Περί τού κατά θεον πολιτεύεςθαι, καΐ εις το.
V.28, Migne, «P.G.», 83, 552 - comentează apelativul «Tatăl nostru» Στενή η. πύλη καΐ τα έξης. ΚαΙ ερμηνεύς της προσευχής του. Πάτερ
Arnobiu cel Tânăr, Arnobii chatolici et Serapionis confiictus de Deo trino et uno ημών. (Despre necesitatea îndreptării (rânduirii) vieţii după Dumnezeu şi despre
...livre II, c. 30, Migne, «P.L.», 53, 315 - comentează «şi nu ne duce pe noi în ispită» Calea cea strâmtă şi Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru), în Migne, «P.G.», 51,41-
67
Origen, Περί εΰχϋς (Despre rugăciune), Migne, «P.G.», 11, 416- 561 (Tatăl 48, Paris, 1862, Tâlcuirea la Tatăl nostru, «P.G.», 51, 44-48
nostru: 481-549). în limba rom. în «P.S.B.», 7, Origen, Scrieri alese, partea a II- 72
Teodor de Mopsuestia, Homélies catéhétiques, Homelia XI, Ed. R. Tonneau,
a, trad. Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica I.aţcu, Ed.
Rome, 1949, ρ 299-321 şi A Hamman, op. cit. p. 116-123
IBM al BOR, Bucureşti, 1982, ρ 199-290; în limba franceză, Gustave Bărcii, în 73
Tertulian, De Oratione, Migne, «P.L.», 1, 1152-1165, Paris, 1879; «C.C.L.» 1,
col. «Bibliotèque Patristique de Spiritualité», Paris 1931 şi A Hamman. op. cit., ρ 255-274, Ed. Diercks; trad. rom «P.S.B », 3, trad. de Prof Ν Chi(escu, E.
43-79. Constantinescu , P. Papadopol şi Prof D. Popescu, Ed. I.M.B al B.O.R, Bucureşti
68
Chirii al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, V, Migne, «P.G.», 33, 1117- 1981, p.229-246; am folosit şi trad. în limba fr. a lui Adalbert Hamman .O.F.M.
1124; în limba franceză în vol. Prières des premiers chrétiens, Paris, Fayord, ,Le Pater expliqué par les Pères, Ed. franciscanes, Nouvelle Edition, Paris, 1962,
1959, p. 403 u.; A. Hamman, op. cit., ρ 79-85; şi în col. L'initiation chrétienne, p. 19-27
coll. «Ictys», nr. 5 et 7; în limba rom. trad. Pr. D. Fecioru, Catehezele Ciprian de Cartagina, De Dominica Oratione, Migne, «P.L.», 4, 521-544, Paris, 1891;
mistagogice, în col. «Izvoarele Ortodoxiei», Bucureşti, 1945 în limba rom. «P.S.B.», 3, vol. citat, p. 464-486; în limba fr. A. Hamman, op. cit., p. 27-43
69
Grigore de Nyssa, Despre Rugăciunea domnească, Migne, «P.G.», 44, 1119- şi în vol. Prières des premiers chrétiens. Libraire Fayard, 20e édition, Paris, 1959.
I MM, Paris. 1863; în limba rom. în «P.S.B.», 29, Sfântul Grigore de Nyssa, 75
Ambrozie de Milan, Despre Sfintele Taine V, Migne, «P.L.» 16, 469-474, Paris, 1880; în
'" m u partea I-a, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloac. Pr. Ioan Buga, Ed. IBM al
«C.S.E.L.», 73, 13-85, (Ed. Faller); în limba fr. Ambroise de Milan, Des Sacramentes. Des
H< IR Bucureşti. 1982, ρ 403-452; în limba fr. La prière du Seigneur, Homélies Mystères. Texte établi, traduit et annoté par Dom Bern. Botte, Paris, 1950 («S. Ch.», 25);
S ut i r Père et textes choisis, présentés et traduites par Monique Péden- S. Ambrose, On the Sacraments, edit. by H. Chadwick, London 1960 (coll. Studies in
............. ν Ngrégéc de l'Université, Ed. Desclée De Brouvver, Paris 1982; A Eucharistie Faith and Practice.5); A Hamman, op. cit., p.93-98; în limba rom., Sfântul
II ........... / · · u ι icxi m< nmplet), p. 85-93. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. şi studiu intoductiv de Pr. Prof. Ene
\ n i Omilii la Matei, Migne, «P.G.», 57 şi 58, Tâlcuirea « l u Omilia
" i i
Branişte, în «Studii Teologice» 9-10/1967, p. 565-599, Tâlcuirea Rugăciunii domneşti, p.
XIX, «P.G.», 57, 278-282, Paris 1862; în trad. 24 591-599.
Introducere ______________________________ Comentarii patristice la Tatăl nostru
-Epistola 130 ad Probam" 10 Opus imperfectum in Matthaeum, Homilie 1491.
-Sermo 5678 -Sermo 5779 -Sermo Petru Hrisologul, Tatăl nostru în : Sermones 67-7292.
5880 -Sermo 5981 Ps-Quodvultdeus, Sermo de dominica oratione93.
82 Ps- Chrysostomus, Omelia de oratione dominica. 94
-De dono perseverantiae II, 4-111, 9 Ps-Chrysostomus latinus (Ioannis de Napoli?), Sermo
5.Pseudo-Augustin, Sermo 65^ 2895.
Ieronim, Tatăl nostru în: Commentarius in Matthaeum I84 şi în
Dialogus adversus pelagianos III, 1585 Aşadar, vom analiza interpretarea teologică a nouăsprezece autori în
Chromatius de Aquileia, Tatăl nostru în: Tractatus 28 (14) in treizeci şi două de comentarii asupra Rugăciunii domneşti. întrucât lucrarea
Mathaeum 86 şi în Sermo 40, Praefatio orationis dominicae87. noastră îşi propune, pe lângă prezentarea ca atare a comentariilor la Tatăl
8. Ioan Cassian, Tatăl nostru în: Collatio IX, 18-23 nostru, punerea în evidenţă a problemelor morale subliniate de autori, am
(Collationes patrum) . precedat fiecare comentariu cu scurte date biografice şi doctrinare din
9. Caelius Sedulius, Tatăl nostru în: Carmen Paschale, II, complexa viaţă şi gândire a scriitorilor analizaţi, menite să aducă un plus de
231-30089 Opus Paschale II, 1790. lămurire fiecărui comentariu. Bunăoară interpretarea la Tatăl nostru a Iui
Augustin din „De dono perseverantiae" este total diferită faţă de cea din „De
Augustin, De Sermone Domini in monte, II, 4,15-9,35, Migne, «P.L.», 34, 1275-1285, sermone Domini in monte". Datele
Paris, 1887; în «C.C.L.», 35, 1-188, ed. Mutzenbecher; în A. Hamman, op. cit., p. 154-170.
77
Augustin, Epistola 130 ad Probam, Migne, «P.L.», 33, 502-503 şi 674-676,
Paris, 1902; «C.S.E.L.», 44,40-47, S. Aureli Augustini, Hippoensis Episcopi, «S. Ch.», 54, 8-284, Paris 1958, texte établi, traduit et annoté par Dom. E. Pichéry; în
Epistulae recensuit et commentario critico instruxit Al Goldbacher, p.63-67 şi limba rom. «P.S.B.», 57, Sfanţul Ioan Cassian, Scrieri alese, trad. Prof. Vasile Cojocaru şi
450-452; F. Tempsky - G. Freytag, Vienne-Leipzig, 1904. Prof. David Popescu, ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1990, Conferinţa a IX-a: întâia
78
Augustin, Sermo 56, Migne, «P.L.», 38, 377-386, Paris, 1841 convorbire cu Părintele Isaac, Despre rugăciune, p 453-490; la A. Hamman, op. cit.,
79
Augustin, Sermo 57, Migne, «P.L.», 38, 386-393, Paris, 1841 171-180.
80
Augustin, Sermo 58, Migne, «P.L.», 38, 393-400, Paris, 1841 89
81
Augustin, Sermo 59, Migne, «P.L.», 38,400-402, Paris, 1841 Caelius Sedulius, Paschale Carmen. Dedicatio ad macedonium, II, 231-300, Migne,
82
Augustin, De dono perseverantiae, II, 4 -111,9. Migne, «PL.», 45, 993-1034 «P.L.», 39, 622-634, Paris, 1864; «Sedulii opera omnia» în «C.S.E.L.», X, Ed. J. Huemer,
(Tatăl nostru, 996-1001), Paris, 1865 Viena, 1885, p. 14-154.
83
Ps. Augustinus, Sermo 65, Migne, «P.L.», 39, 1870-1871, Paris, 1865 90
84
Hieronymus, Comentariorum in Evangelium Matthaei ad Eusebium, livre I, Idem, Paschale Opus, Migne, «P.L.», 39, 622-634; «Sedulii opera omnia». în «C.S.E.L.»,
Migne. «P.L.», 26,44-45, Paris, 1884; în «C.C.L.», 77,7-76, ed. Hurst-Adriaen, X, Ed. Huemer, p 175-303.
«S. Ch.», 242, 130-133, ed. Bonnard. 91
85
Hieronymus, Dialogus adversus pelagianos, Migne, «P.L.», 23, 612-613, Paris, Opus imperfectum in Mathaeum, «P.G.», 56, 611-946, comentariul la Tatăl nostru apare
1883 în Omilia 14, «P.G.», 56, 711-715
92
86
Chromatius de Aquileia, Tractatus 28(14), in Evangelium Matthaeum VI, 9-15, Petru Hrisologul, Sermones 67-72, «C.C.L.», 24A, 402-433, Ed. Olivar; Sermo 67, Migne,
Migne, «PJL», 20, 359-363, Paris, 1845; «C.C.L.». 9A, 329-335, ed. Étaix- «P.L.», 52, 390-393; Sermo 68, «P.L.», 52, 393-396; Sermo 69, «P.L.», 52, 396-398; Sermo
I rmarié 70. «P.L.», 52, 398-401; Sermo 71, «P.L.», 52, 401-404; Sermo 72, «P.L.» 52, 404-406, Paris,
< i m . m . iiuis de Aquileia, Sermo 40, Prefatio orationis dominicae, Migne, i i M 1894
um - 1093; «C.C.L.»,9A, 172-173,ed. Lemarié. loin ( 'AMinn, Collatio Abbatis Isaac Prima, Ps-Quodvultdeus, Sermo de dominica oraticne, «P.L.S.» 3, 229-303
94
De oratione, (Premiere conférence \hh, lui,,, De la prière), în «P.L.», 49, 769-818 (Tatăl Ps- Chrysostomus, Omelia de oratione dominica, «Revue des Études
nostru col. 788-802); Augustiniennes», nr. 20/1980, p 75-78, ed. Bouhot.
95
19 27 Ps-Chrysostomus latinus, Sermo 28, «P.L.S.», 4, 817-821
Introducere
biografice şi cele privind evoluţia gândirii teologice a lui Augustin, ne vor II. I. ORIGEN
ajuta să înţelegem că diferenţele exegetice dintre cele două tâlcuiri la Tatăl
nostru, se datorează etapei doctrinare în care autorul îmbrăţişase, la II. 1.1. Origen - In signum cui contradicetur
momentul scrierii lui „De dono...", teoria predestinaţiei şi a lucrării
covârşitoare a harului, astfel încât tâlcuirea va fi subordonată intenţiei sale Origen, „adevăratul părinte al teologiei creştine şi unul dintre
doctrinare. giganţii gândirii creştine din toate timpurile',96s-a născut în Alexandria în
Pe de altă parte, perspectiva teologică, datele biografice şi ale anul 185 (186) într-o familie creştină în care tatăl Leonida a trecut în
fiecărui autor, ne vor ajuta să înţelegem Comentariul integrat în Tradiţia veşnicie ca martir.97Mediului familial profund creştin, ce respira duhovnicia
duhovnicească şi eclesială ce 1-a zămislit. Altfel, decontextualizăm şi orientarea eshatologică întru toate -astfel încât, la doar şaptesprezece ani,
„tâlcuirea", păgubindu-ne tocmai de înţelesul ei autentic. Origen scria tatălui său aflat înaintea martirajului, „fi atent să nu cugeti la
altceva din cauza noastră"98 - i se adăugau, „la formarea marelui Origen,
didascălii Şcolii din Alexandria, care, prin scrisul şi activitatea lor, puneau
II INTERPRETAŢI GRECEŞTI bazele ştiinţifice ale teologiei" creştine.99
Personalitate uriaşă ce a despicat timpul său şi vremurile viitoare,
LA TATĂL NOSTRU obligând pe toţi cu care a intrat în contact prin viu grai ori

Diac. loan I Ică jr., Origen contemporanul nostru, prefaţă la voi. Henry Crouzel,
«Origen», trad. de Cristian Pop, ed. Deisis, Sibiu 1999, p 5
97
„în momentul morţii martirice a tatălui său Leonida, Origen, rămas cu mama sa
şi cu cei şase fraţi ai săi mai mici, n-avea decât şaptesprezece ani. Era în anul 202
după Hristos. Origen se născuse deci pe la 185-186." Cf. Pr. Prof. I.G. Coman,
Eusebiu al Cezareei şi leronim despre Origen, în «Studii Teologice», nr. 9-
10/1960, p. 597
98
Idem, Patrologie, Voi. II, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1985, p. 293
99
Prof. TM Popescu conchidea asupra mediului intelectual teologic de excepţie
din Alexandria Egiptului: „în paralel cu predica episcopilor, cu catehizarea
propriu zisă, cu didascalia profesională şi cu şcolile libere e atestat un învăţământ
care nu e nici de şcoală, nici particular, nici poate catehetic. nici predat de clerici,
şi totuşi public, regulat, autorităţiv şi încadrat în cult ca şi didascalia
harismatică...Teologia nu este atât opera Bisericii, cât a şcolii, mai ales a celei din
Alexandria", în Primii didascăli creştini, în «Studii Teologice», 1/1932, p 209

20
____________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Origen ascute pe toţi», iar, pentru a-1 cita pe Didim cel Orb, urmat de Ieronim, el este
scris la decizia de a se aşeza între admiratori ori duşmani, «învăţătorul Bisericilor îndată
Origen, despre a cărui viaţă Eusebiu de Cezareea nota în Istoria sa, că „pare după Apostoli» "104
vrednică de ţinut minte chiar de la leagăn",100 a fost, prin opera sa, cea mai In două studii introductive asupra unor problematici din Evagrie
prolifică dar şi cea mai frământată şi adesea confuză problemă a veacurilor Ponticul şi din Origen,105 de referinţă şi singulare în literatura patristică
patristice şi postpatristice. „Aclamat de unii ca cea mai mare lumină a românească prin viziunea ce-o îmbie, Părintele diacon Ioan I. Ică jr.
Bisericii după Sf. Apostoli, hulit de alţii ca flagelul ortodoxiei şi părintele avertizează că scrierile patristice ce se publică sunt însoţite de introduceri şi
tuturor ereziilor, el a văzut lumea împărţindu-se în două tabere, pentru sau comentarii - preluate de (sau după) manuale şi enciclopedii - ce suferă de o
împotriva lui. De cele două părţi, în număr aproape egal, găsim şi ereticii, dar cronică şi gravă carenţă: „scrierile duhovniceşti ale Părinţilor sunt tratate în
şi Sfinţii dascăli ai Bisericii, astfel încât dacă s-ar lua în consideraţie exclusivitate ca texte sau pretexte de analize filologice, de divagaţii literare
majoritatea sufragiilor, hotărârea ar fi nesigură. Nici autoritatea adversarilor sau consideraţii istorice. Se uită, mai mult sau mai puţin vinovat, faptul că
săi nu poate să-1 condamne fără rezerve, nici însuşirile apărătorilor săi nu-1 aceste scrieri trebuie înţelese ca făcând parte dintr-o Tradiţie duhovnicească şi
pot achita tară cercetare; şi poate atitudinea cea mai justă şi cea mai înţeleaptă eclezială, a cărei asimilare prealabilă de către cititorii contemporani lor era
este o neutralitate binevoitoare, constând din admiraţie, simpatie, recunoştinţă presupusă de autori. în absenţa acestei Predanii, textele antice rămân o enigmă
şi discretă dezaprobare pe care au avut-o faţă de el cei mai de seamă Părinţi ai perpetuă, şi deşi publicate, sunt ca şi cum n-ar fi."106
Bisericii."101 „In signum cui contradicetur" - în al cărui semn se vor face Sublinierea citată, la care se adaugă „colectivizarea credinţei" ce
împotriviri -, este expresia sinteză asupra vieţii şi operei lui Origen, pe care o conduce „la o degradare ideologică a dogmelor la rangul de formule-emblemă
propune eruditul savant Henri Crouzel în monografia sa despre marele polemice şi la osificarea tradiţiei în expresii rigide cu funcţie eminamente
alexandrin.102 „Origen n-are pereche — scrie H. Crouzel -decât pe Augustin conservatoare", evoluţia (involuţia, în perspectiva spiritualităţii creştine
sau pe Toma d'Aquino, şi rămâne cel mai mare teolog al Bisericii răsăritene". primare) raportului Biserică-stat-lume dinspre simbioză înspre segregaţie
Supranumit Adamantius103 - omul de oţel, sau de diamant, etimologic instituţională ca urmare a conturării „clericalismului" ce separa nestorian
Neîmblânzitul - pentru că-şi lega ideile ca şi cu lanţuri de oţel, Origen a fost episcopatul cu pretenţii monarhice şi centraliste-autoritariste de trupul viu al
pricină de cugetare teologică şi pentru cei ce-1 contestau ori anatematizau Bisericii, vor conduce la condamnarea lui Origen şi a ceea ce schemele
pripit ca simpliste vor denumi pe cât de peiorativ pe atât de păgubos pentru înţelegerea
eretic şi pentru cei care-1 socoteau magistrul tară egal. Potrivit unui cuvânt a patristicii, origenism. în urma unei docte şi complexe argumentaţii, Părintele
lui Grigorie de Nazianz, citat de Suidas, Origen este «piatra de tocilă care ne Ioan I Ică jr. conchide: „eliminat din spaţiul urban, ruralizat geografic şi ca
mentalitate, studiul şi regândirea vie a Tradiţiei biblice şi patristice fiind
100
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, «Martirii din Palestina», «P.S.B.», 104
Henri Crouzel, op. cit, p 31 -32
voi 13, trad., note şi studiu introductiv, Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R. 105
Bucureşti, 1987, p. 224 Diac. Ioan I Ică jr., Părintele Gabriel Bunge şi dilemele exegezei evagriene: filologie
101
F. Prat, Origène, Ed. Bloud, Paris, 1907, p. IX-X sau congenialitate, studiu introductiv la voi. Ier. Gabriel Bunge, «Evagrie Ponticul o
102
Henri Crouzel, Origen, personajul, exegetul, omul duhovnicesc, teologul, trad.
introducere» Ed. Deisis, Sibiu, 1997, şi diac. Ioan I Ică jr., Origen- contemporanul
Cristian Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 31
103 nostru, studiu introd. la voi. H Crouzel, op. cit., p. 5-29 106 Idem, Părintele Gabriel
Fotie, Biblioteca, 118, Migne «P.G.», 103, 397A, apud,. Pr. Prof. I.G. Coman,
Bunge...p. 10
Eusebiu al Cezareei..., p. 596. Este interesantă asocierea numelui cu supranumele înlocuite de repetiţia apotropaică, monotonă a unor formule abstracte preluate
său: Origen şi Adamantius. Origen însemnează născut din .Horus—ceea ce doar din antologii, ascetismul epurat şi segregat, amputat de dimensiunea
sugerează originea sa egipteană. Adamantius este numele dlobândit din cugetarea
sa teologică creştină. Amândouă denumirile trimit spre îndoita sa erudiţie: bogata
mistic-gnostică, devenit acum monahism în sensul tradiţional (şi actual) al
cultură păgână şi profunda cugetare creştină. 30 21
_____________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Origen cuvântului, va fi tot mai mult deviat spre o asceză de rutină cu Necunoaşterea perspectivei descrise mai sus asupra lui Origen şi a
finalitate colectivă, al cărei principiu cardinal va fi obedienţa ierarhică totală contextului său eclesial specific veacului III şi neglijarea mentalităţilor epocii
(incluzând manipularea ca masă de manevră în luptele dintre episcopi, sau cu romano-bizantine (300-800)111 au condus la condamnarea lui Origen şi
ereticii) şi refuzul oricărei «gnoze» sau discuţii asupra credinţei. Dincolo de egalizarea dintre el şi ceea ce se etichetează origenism. Credem, însă, că
orice adversităţi şi animozităţi personale, persecuţia şi condamnarea aceasta s-a făcut fără suficient discernământ. Mediocritatea rigidă, cel mai
«origenismului» şi a monahilor origenişti din 399-404 se încadra din adesea clericală112 dar uneori şi teologală,113 şi-a făcut apoi, în timp, o
nefericire, perfect în această evoluţie; cauzele condamnării şi epurărilor nu
sunt deci atât doctrinare (dogmele au servit aici doar ca pretext), ci în primul
rândCaracterul
109 sociale. maiEledegrabă
ţin de particular,
procesul liber,
menţionat
ocazionalmai sus şi
al Şcolii lui reflectă
Origen atât deriva
în unei
Alexandria
întregi cât şi în Cezareea
societăţi Palestinei,
la sfârşitul şcoală ce poate
Antichităţii fi numităMediu
şi Evului aşa doarspre
într-un
abstract,
singur
sens: «al unei continuităţi de programă sau mai exact de proiect mistagogic» - este emblemă a „dreptei - credinţe" din includerea lui Origen între ereziarhi şi din
autoritar, colectiv şi unitate, cu sacrificarea sau limitarea drastică a libertăţii,
demonstrat în trei studii deplin pertinente în această chestiune, anume: T.M. Popescu, respingerea ab initio şi cu o doctă ignoranţă a orişicărei încercări de înţelegere
autonomiei şi diversităţii
lui Origen,concrete a indivizilor şi Primii
grupurilor dincreştini,
societate
în şi
Denaturarea istoriei în «B.O.R.», 1926, şi Idem, didascali şi integrare eclesială a marelui alexandrin.
Biserică, lucru care avea să conducă inevitabilOrigen
şi Vlad Niculescu, la îngheţarea, la stagnarea
şi tradiţia Şcolii din
«Studii Teologice», 1/1932, p 140-210, „Dar Origen n-a fost eretic, scrie Pr. Prof. Sebastian Chilea,
progresului
Alexandria, însocial
«Altarulşi Banatului»,
intelectual." 10
1-3/1998, p. 8-29.
dimpotrivă, nimic nu l-ar fi mâhnit mai adânc decât dacă i s-ar fi spus acest
110
loan I Ică jr. Origen contemporanul nostru, p 21. lucru. El era atât de legat de Biserică şi de unitatea ei, încât i-a închinat
111 în teologia
O pertinentă analiză aveacurilor evoluţie accentele
procesului deIV-IX sedinspre
a mentalităţii mutărealităţile
de pe Tradiţia Bisericii nu numai geniul său incomparabil, zelul său arzător şi dialectica sa
integratoare, deopotrivă
veacurilor primare a libertăţii
spre cele specifice şi regulii
secolul evlaviei,
IV- IX, oferă a gândirii
lucrarea concretizate
lui Andrei irezistibilă, ci a fost oricând gata - din copilărie chiar - să-şi dea şi viaţa pentru
în discuţii,
Cornea, investigaţii,
Mentalităţi culturale şiipoteze şi cercetări
forme artistice dar şi a(300-800),
în epoca-bizantină devoţiunii eclesiale, Biserica Mântuitorului".114
Bucureşti,
specifice 1984, ed. II, III,
secolului Bucureşti,
pe o 1988, în cap.convertită
„Biserică Ecclesiocraţia.
la autoritarism." De aceea
112
Arhim. Paulin Lecca, Despre greşitele ipoteze ale lui Origen, în «Ortodoxia»,
Istoricul Socrates descrie preţuirea de care se bucura Origen în
Origen devenise pentru anii 300-800 anacronic. Sistematizările din scrisul vremea în care silnic episcopii Teofil al Alexandriei şi Epifanie solicitau
4/1994, p. 95-103
său,
113 ca şi din cel a lui Evagrie „n-au avut niciodată drept scop edificarea unui condamnarea sa şi prescrierea ca eretice a cărţilor sale. „(Epifanie) adunând
corp de doctrină
«Gândirea definitiv
Iui Origen nu areşinici
înţepenit. Ele
o legătură au fost
cu Iisus caremai întotdeauna
a trăit, a vorbit şi aapeluri
lucrat. la pe episcopii care erau în trecere prin oraş (Constantinopol), le-a citit actele de
spiritul
Sau uneizis
mai bine cercetări libere,
nici chipul exerciţii
lui Iisus, aşa cumspirituale destinate
l-au statornicit să ridice
creştinii spiritul
din timpul la un
primar
condamnare a cărţilor lui Origen. N-a avut însă vreun motiv împotriva lor, ci
în Evanghelii, nici faptele sau cuvintele Sale n-au exercitat o influenţă
punct de vedere superior, îndemnuri la îndrăzneală spirituală". Nu trebuie asupra108teologiei
lui Origen. Materia evanghelică nu a fost unul din izvoarele gândirii sale. învăţătura sa numai că lui şi lui Teofil aşa li s-a părut de cuviinţă. Unii, din respect faţă de
uitat că Origen şi Şcoala din Alexandria
despre Dumnezeu, spre exemplu, este în întregime pătrunsă de platonism. Ce legătură el, le-au iscălit, însă mulţi alţii au refuzat să facă acest lucru. între aceia (care
este între această doctrină şi Tatăl ceresc al Evangheliilor? Tradiţia vie a creştinilor din n-au iscălit) a fost Teotim episcopul Sciţiei, care a zis lui Epifanie: „Eu,
^ Idem,
timpul său Origen contemporanul
i-a inspirat nostru, p. 24 sentimentele, i-a creat credinţa sa. Din
P. Hadot,galileeană
gândirea sa,
Origine etn-a
origenisme,
i-a format Epifanie, nu vreau să dezonorez (memoria unui om) care a adormit întru
Evanghelia cunoscut în «Enciclopedia
nimic. Universalis*,
Geniala alegorizare Parisa1995
pe care voi. 17,i-a
imaginat-o p. 107.
sfinţenie, nici nu îndrăznesc să săvârşesc un lucru nelegiuit, (adică) să
suprimat orice înţelegere.» Eugene de Faye, Origine, sa vie son oeuvre,109
nu aparţineau unui „sistem instituţional deplin organizat" sa, pensie, voi. III,
ci didascalilor condamn cărţile pe care înaintaşii noştri nu le-au condamnat. De altfel, n-am
Paris, 1928, p. 160.
independenţi de autoritarismul centralist episcopal şi care se înscriau în trupul detectat idei greşite în învăţătura lui Origen." Şi aducând o carte a lui Origen a
Bisericii pe linia didascalilor harismatici laici ce revendicau pentru ei citit din ea şi a arătat că este conformă cu dogmele bisericeşti. După acestea a
succesiunea apostolică de transmitere a adevărului şi care se simţeau adăugat: «Cei care necinstesc aceste scrieri uită că necinstesc Scripturile din
responsabili de toate formele de educaţie creştină, de la instrucţia care au fost inspirate scrierile lui Origen.» Acestea a răspuns lui Epifanie,
prebaptismală şi până la teologia speculativă cea mai înaltă.110 114
Pr. Prof. Sebastian Chilea, Despre ipotezele lui Origen, în «Studii Teologice»,
1-2/1978, p. 63.
115
Socrates, Viaţa lui Ioan, episcopul Constantinopolului, capitolul XII, în voi.
30 22
«Viaţa Sfântul Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor bisericeşti: Paladie,
Teodor al Trimitundiei, Socrates, Sozomen, şi Fer. Teodoret al Cyrului», trad.,
introd., şi note Pr. Prof. Dr. C-tin Corniţescu, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
2001, p. 198-199.
____________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Teotim, care era
Origen renumit pentru evlavia şi pentru origenismul devine însă tot mai plat şi superficial: el trece în mâinile unor
corectitudinea vieţii sale..."115. obscure comunităţii monahale care apără băţos şi iară fler „litera" maestrului,
literă împotriva căreia Origen ducea o luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi pe cât
___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru spiritul maestrului se evapora şi în urmă rămânea doar precipitatul searbăd al
„sistemului", cu atât mai strâns stătea el acum înaintea tribunalului învăţăturii
Dacă tradiţia academică protestantă prin von Harnack, Koch, Jonas, bisericeşti. Ambiguitatea, suspiciunea, aruncate încă de mult timp în Occident
G. Prestige, au văzut în gândirea lui Origen doar un sistem neoplatonic asupra numelui lui Origen de penibila ceartă dintre Ieronim şi Kufin aveau
deghizat în exegeză biblică, doar o gnoză neeclezială, teologia catolică a să-i atingă în Răsărit numele mult mai târziu, dar mai profund: după
secolului XX, începând cu H. de Lubac, J. Daniclou, Hans Urs von Balthasar, condamnările împăratului Iustinian, puterea origenismului oficial e în
şi mai ales prin savantul iezuit Henri Crouzel, a promovat un concertat efort de principiu zdrobită.
reabilitare şi reînbisericire a lui Origen. Este neîntrecută în acest sens
aprecierea lui H. Urs von Balthasar asupra poziţiei lui Origen în devenirea Dar la ce ajuta faptul de a face cu desăvârşire inofensiv acest
teologiei creştinătăţii universale: „a supraestima pe Origen şi semnificaţia lui „sistem" pe jumătate uscat, alcătuit din teze, la ce folosea faptul de a denunţa
pentru istoria gândirii creştine nu mai este posibil. Cu oricine s-a preocupat preexistenta sufletelor, întruparea Logosului în îngeri, însufleţirea corpurilor
mai mult timp de cercetarea părinţilor lucrurile se petrec ca şi cu un alpinist: cereşti, sfericitatea trupurilor înviate (pe care Origen n-a susţinut-o niciodată)
încetul cu încetul şi în mod constant piscurile care nu demult păreau încă şi, în fine, desfiinţarea definitivă a iadului, dacă din aceste sărmane resturi
ameninţătoare rămân în urmă, iar îndărătul lor răsare imperial însăşi inima dintr-un întreg genial - am fi ispitiţi să le comparăm cu resturile epavei unui
dominantă a masivului până atunci ascunsă. Nici unul dintre marile nume ale avion prăbuşit - spiritul, clanul ar fi dispărut demult? Dar, acum s-a întâmplat
gândirii creştine de la Capadocieni, la Augustin, până la Dionisie, Maxim, în public ceea ce până atunci se petrecuse de multă vreme doar pe nesimţite:
Scotus Eriugena şi Eckhart nu s-a putut sustrage forţei de atracţie aproape întrucât vasul se spărsese în mii de cioburi, iar numele maestrului fusese
magice a «bărbatului de oţel», cum a fost supranumit. Unii dintre ei i-au căzut lapidat şi îngropat, mireasma mirului s-a revărsat şi „a umplut toată casa." Nu
pradă cu desăvârşire: dacă se ia, de pildă, lui Eusebiu strălucirea origeniană, există în Biserică nici un gânditor care să fi rămas atât de
nu mai rămâne din el decât un teolog semiarian dubios şi un istoric harnic. nevăzut-omniprezent în ea ca Origen. El însuşi n-a scris aproape nimic, a
Ieronim îl transcrie pur şi simplu când comentează Scriptura chiar şi după ce a vorbit numai zi şi noapte, neobosit în faţa unor tahigrafi care se schimbau
rupt extrem de dur şi furios lanţurile şi legăturile care îl ţineau înlănţuit de mereu. Astfel, operele sale - cele 6000 de cărţi de care aminteşte Epifanie sunt
dascălul său. Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz antologhează plini de desigur legendare, dar Eusebiu şi Ieronim cunoşteau circa 2000 - nu sunt
admiraţie entuziastă pasajele cele mai seducătoare din vastele opere ale celui nimic altceva decât sala de rezonanţă a unei voci, care răzbate mereu înainte,
la care se întorc toată viaţa lor, atunci când luptele zilei le acordă momente de fără pareze şi fară oboseală, ba chiar fară vreun ţel anume, aproape ca
răgaz; Grigorie al Nyssei i-a căzut pradă încă şi mai adânc. Scrierile posedată de nebunie şi, totuşi, cu o reţinere spirituală rece, inabordabilă,
Capadocienilor l-au transmis aproape intact lui Ambrozie, care însă îl nemaiîntâlnită.(...) Totul e spus aici fară intenţie, fară forţare şi cu o modestie
cunoaşte şi transcrie la prima mână: unele din lecturile spirituale extrase în tot mai năucitoare cu mici formule de scuze atunci când „îndrăzneşte un lucru
Breviar din opera milanezului (ca şi din cea a lui Ieronim şi Beda) sunt de fapt cutezător, sau atunci când lasă cu un zâmbet totul pe seama ascultătorului(...)
texte din Origen abia modificate. Astfel, moştenirea origeniană devenită deja Vocea alexandrinului se aseamănă acelui vânt fierbinte şi lără ploi al pustiului
anonimă, bun comun al Bisericii, se revarsă în acelaşi timp din mai multe care suflă din când în când asupra deltei Nilului cu un patos cu totul
direcţii peste Augustin şi pătrunde în Evul Mediu occidental. In Răsărit, neromantic: un suflu de foc pur.(...) Flacăra se înalţă şi se întinde spre taina
admiraţia faţă de Origen ridică mereu val după val: tot mai larg ca torent Logosului mai presus de lume care umple pământul numai pentru a-l pârjoli în
30 23

116
Diac Ioan I Ică jr. op. cit., p. 7-8.
_____________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Origen focul său şi a-l preface în spirit. Până şi în forma sa, gândirea
origeniană e realizarea unicului ei obiect: a Dumnezeului care nu e nimic
altceva decât glas, rostire, cuvânt, dar un glas care loveşte în inimii ca o sabie
de foc, o rostire care şopteşte peste întreaga lume cu delicateţe
suprapământească, o taină a iubirii, un cuvânt care e scânteierea şi strălucirea
răsfrântă a frumuseţii ascunse a Tatălui. Iar vocea lui Origen s-a integrat în
anonimitatea acestui Cuvânt, şi în această formă a dobândit el acea
omniprezenţă în gândirea creştină de care vorbeam." 117
Logosului divin Origen i-a închinat toată răsuflarea minţii, simţirii şi
efortului vieţii sale. După cum vom vedea şi din analiza tratatului Despre
rugăciune, el nu confunda deloc doctrina Bisericii cu sistemele filosofice, dar
înţelegea că Tradiţia de credinţă eclezială trebuia expusă în funcţie de, şi în
raport cu, şi în dialog cu gândirea contemporană lui,118 iar problematicile ce
frământau fie pe filosofi, fie pe teologi, puteau constitui motivaţii ce meritau a
fi exploatate în vederea adâncirii şi propovăduirii adevărurilor de credinţă
formulate de Biserică sau doar păstrate de experienţa Tradiţiei în scopul
transfigurării în duhovnicesc a întregului univers existenţial. 119 Iar în acest
demers Origen căuta tocmai distingerea gnozei false de cea revelată de Logos
şi, prin aceasta, problematizarea şi câştigarea pentru Biserică a lumii culte. 120
Aşa cum arăta H. Urs von Balthasar, generaţiile care l-au urmat n-au

117
Hans Urs von Balthasar, Orígenes- Geist und Feuer. Ein Aufbau aus seinen Schriften,
Salzburg, 1939; ed. II, 1952, «Einführung», p. 11-14, apud loan I lea, op. cit., p. 8-10
1 8
J. Daniélou, Origine - le génie du christianisme, ed. a IV-a, Paris, 1948, p. 86
119
Gustav Bardy, Origine, Paris, 1931, p. 13
120
O. Bardenhewer, Les pires de l'église. Leur vie et leurs oeuvres, nouvelle ed.
française par P. Godet et Verschaffel, vol I. Paris, 1905, p. 280

30 24
___________ Origen____________________________________________________________
fost la înălţimea ..torentului Origen" şi i-au platizat, chiar în râvna admirativă ____________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
şi cu atât mai mult în cea detractivă care voia să-l scoată ereziarh cu orice preţ,
(Philadelphie-London, 1954). în limba română I. Serafincean traduce în
adâncimea şi înălţimea cugetării în uscăciunea unor sisteme care nu mai
1946 primele trei capitole ale Tratatului Despre rugăciune pe care le publică
exprimă decât un Origen ciobit, unul denaturat, detractări spre care azi trebuie
să ne îndreptăm cu precauţiune.121 în revista «Candela», an 1946 p.512-515. Traducerea completă, însoţită de
studiu introductiv şi bogate note explicative, ne-o oferă Pr. Prof. Dr. T.
II. 1.2. «Despre rugăciune». Generalităţi Bodogae în vol. Origen, Scrieri alese, partea a II a m Colecţia «Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti», voi. 7, Bucureşti, 1982
122
· ι ·
Περι ευχής, a fost scrisă, conform ediţiei critice a lui P.
Considerat «perla» operei marelui alexandrin tratatul Despre
rugăciune este consemnat pentru prima dată în capitolul VIII al Apologiei Koetschau,127 în jurul anilor 233-234. Se ştie că în aceşti ani Origen îşi
Sfântului Pamfil, statornicul şi fără rezerve admirator a lui Origen.123 împărţise activitatea între Cezareea Palestinei şi Alexandria, ceea ce-l face
Textul integral al Tratatului s-a păstrat într-un manuscris grecesc copiat în secolul pe Harnack (Chronologie, ρ 51) să conchidă că primele opt capitole ale cărţii
XIV, aflat azi la Cambridge (Codex Cantabngensis Β.8.10), şi, au fost scrise în Cezareea şi celelalte în Alexandria. Scrierea a fost
parţial, în Codicele parizian Colbertinus 3607 din sec XV. Prima ediţie a determinată de atmosfera potrivnică rugăciunii pe care o creau epicurienii,
văzut lumina zilei la Oxford în 1686 fiind însoţită de o traducere latină, stoicii şi scepticii. Aceştia, adepţi ai determinismului universal,
amândouă, însă, atât de pline de greşeli «cum rar s-ar fi putut închipui» (cf. propovăduiau că rugăciunea nu-şi poate găsi loc în existenţa umană din
Tillemont şi Fabritius) 25. O ediţie îmbunătăţită a textului se publică la Basel în moment ce totul se desfăşoară printr-o dinainte determinare din partea
1694 şi o alta la Londra în 1724, aceasta din urmă fiind însoţită de un serios aparat divinităţii. Dumnezeu preştie totul şi toate nevoile fiecăruia şi, prin urmare,
critic al editorului W. Reading. Colecţia Migne (P.G. voi 11, col. 1632-1688) predetermină desfăşurarea evenimentelor. Origen va dezvolta, după cum
reproduce parte din aceste note critice. Tratatul va fi apoi cuprins în cele patru vom vedea, o superbă analiză a raportului dintre libertatea omului, rugăciune
volume, Origenis opera omnia, tipărite între 1738-1759 la Paris de Gh. et Gh. V.
de la Rue, ediţie care va sta la baza celor ale lui C i l Lommatsch (Berlin 1847)
şi J.P. Migne, Patrologiae Series Graeca, voi 11 Paris 1857. în 1889, Περι ευχής,
A. Hamman op. cit., p.45, nota 1 127 P. Koetschau, Origeneswerke. voi III. Berlin 1899,
cunoaşte cea mai critică
p LXXV, cf. Τ Bodogae. op. cit., ρ 196 şi IG Coman, op. cit., ρ 337
O pertinenta şi complexă analiză a acestui fenomen ne oferă studiul TM Popcscu.
Denaturarea istoriei lui Origen, în «B.O.R.», 1926, p. 246-254; 378-384; 580-586; 631-635;
710-718.
122
şi preştiinţa dumnezeiască.
Adalbcrt Hamman, (O.F.M.), Le Pater expliqué par les Pères, éditions Franciscaines, nouv.
éd., 1962. Paris, p 44
123
cf. Pr. Prof. Teodor Bodogac. Studiu introductiv, la Ongen , «Despre rugăciune», în «P.S.B »,
7, 195
1
Pr. Prof. Dr. I.G. Coman. Patrologie. Bucureşti, 1988, vol. II. p.337 125 Pr. Prof Dr. T. Destinatarii lucrării sunt Ambrozie şi Tatiana - soţi după Păr. I G.
Bodogae. op. cit.. p. 195 Coman - şi fraţi, conform studiului critic al Părintelui Teodor Bodogae.129
128

Istoricul Eusebiu de Cezareea informează despre Ambrozie: „tot în acelaşi


ediţie îngrijită de P. Koetschau în colecţia «Die griechischen christlichen timp a trăit şi Ambrozie, care îmbrăţişase erezia lui Valentin, dar s-a lăsat
Schriftsteller der ersten drei Jahrhunderte», editată de Academia de Ştiinţe din convins de adevărul propovăduit de Origen, aşa încât lămurindu-şi cugetul
Berlin (Corpul berlinez). Mai amintim traducerea Dr. Jos. Kohlhofer (Kempten, ca de o lumină strălucitoare a trecut îndată la învăţătura ortodoxă a
1874) apărută în colecţia «Bibliothek de Kirchenväter in deutscher Übersetzung» Bisericii".130 Fer. Ieronim credea că Ambrozie ar fi simpatizat în tinereţe cu
şi însoţită de bogate note explicative, apoi traducerea în franceză a Iui Gustave
Bardy, Origène, De la prière, Paris 1931 din colecţia «Biblioteque Patristique de rM
129
Pr. Prof. Dr. IG Coman, op. cit, p 337
Pr. Prof. Dr. T Bodogae, op. cit, p 197
spiritualité» şi cea a lui Adalbert Hamman în volumul «Le Patèr» expliqué par les 130
Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Istoria bisericească. Martirii din Palestina,
Pères (acesta tributară în aparatul critic celei a lui Bardy 26). în limba engleză pot trad., studiu, note şi comentarii de Pr. Prof. Dr. T Bodogae, «P.S.B.»,13, Ed.
fi enumerate traducerile lui E.G. Jay (Londra 1954) şi a lui E.L. Oulton I.B.M. al B.O.R. Bucureşti, 1987, p 241
131
Cf. Pr. Prof. Dr. T Bodogae, Origen. Scurtă privire asupra vieţii şi operei sale.
38 26 Studiu introductiv la voi. «Origen, Scrieri alese, p I», «P.S.B.», 6, Ed. I.B.M. al
B.O.R. Bucureşti, 1981, p 16, nota 57
132
Eusebiu de Cezareea, op. cit. XIII, p 246-247
__________ Origen ___________________________________________________________
marcionismul (De viris illustribus, 56), iar Epifanie (Haeresis, 64,3) îl socoteşte ____________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
un fost marcionit ori sabelian. Păr. T Bodogae conchide, în studiul său critic putrezitor şi locuinţa cea pământească ce împovărează mintea cu griji, astfel
asupra lui Origen, că Ambrozie era frate cu Tatiana şi că era căsătorit cu Marcela încât, ar putea, oare, tăgădui cineva că omului, îi este cu neputinţă să
având copii şi o situaţie materială deosebită. Cucerit de Origen, prin adâncimea cerceteze ce este în cer?"135 Când omul firesc simte şi cunoaşte prin
comentariilor acestuia la Psalmi şi la Evanghelia Sfanţului Ioan, îl încurajează la experienţă neputinţa sa, atunci devine obligaţie morală căutarea unei alte
scris pe marele alexandrin „nu numai prin nenumărate îndemnuri ci şi punându-i voinţe care nu doar să vrea binele ci să posede şi cunoaşterea deplină şi
la dispoziţie din belşug ajutoarele de care avea nevoie. într-adevăr, scrie Eusebiu, binele. O astfel de stare în care
mai mult de şapte tahigrafi îi stăteau la dispoziţie când dicta şi care se schimbau 133
Cf. Pr. Prof. Dr. T Bodogae, «Origen, Despre rugăciune, Studiu introductiv»,
alternativ după un anumit timp. Numărul copiştilor nu era mic... Ambrozie oferea
op. cit, p. 197
din plin tot ce era de trebuinţă pentru întreţinerea lor. Ba mai mult, el depunea o 134
cf. Ibidem, p. 198
râvnă nespusă la cercetarea anevoioasă a Sfintelor Scripturi, prin care îndemna pe 135
Origen, nepl e\>xuc, /, Migne, «P.G.», 11,416.
Origen în chip deosebit să-şi redacteze Comentariile sale." La cererea, 41
îndemnul şi sprijinul lui Ambrozie, Origen redactează între altele «Despre
rugăciune», «Despre martiriu», «Contra lui Cels»,

«Comentar la Evanghelia lui loan» şi «Epistola către Iulius Africanul» (pe care
Ambrozie o şi corectează).

Π.Ι.3. «Despre rugăciune», capitolele l-XVII. Teme moral-doctrinare

Tratatul Περι ευχής a lui Origen este „cea mai veche şi mai temeinică
tălmăcire de limbă greacă a rugăciunii creştine în general şi a Rugăciunii
domneşti în special", consideră - pe linia altor mari patrologi, precum Puech, J.
Quasten, G. Krüger, J. A. Möhler -Părintele Τ Bodogae, în studiul citat.
Teologhisind cu erudiţia unui savant dar şi cu evlavia unui ascet, Origen îşi
dezvăluie, în acest comentariu „perlă a tuturor operelor sale"(G. Krüger),
adâncimea şi căldura simţămintelor sale creştineşti în aşa măsură, încât, Despre
rugăciune s-a impus ca punct de referinţă pentru întreaga lui gândire teologică
(Quasten), şi cea mai bună lucrare exegetică a sa (Möhler).134

II. 1.3.1 Cunoaşterea morală în raport cu rugăciunea

Există un om firesc cu puţină „înţelegere a minţii şi cu slăbiciuni", scrie


Origen, care-1 aşează în starea de a nu „pricepe lucrurile care stau deasupra lui,
pentru că acestea sunt mult mai măreţe şi întrec cu mult puterea lui de judecată.
Cunoaşterea duhovnicească a unui astfel de om este mărginită de trupul cel
38 27
Comentariile patristice la Tatăl nostru
______________ Origen _______________________________________________
limitele sunt depăşite, notează Origen, „e lucrarea nesfârşită şi de multe feluri a cunoaşterea celor de sus - „vedem cum s-a lipit de pământ sufletul nostru" -
darurilor" şi a fost împlinită de Hristos în Duhul Sfânt. De ea pot avea parte şi adică, în lumina cunoaşterii Lui, noi ne vedem pe noi înşine cu adevărat. Când
oamenii „prin harul dumnezeiesc cel copleşitor".1 Cele ale lui Dumnezeu le Duhul coboară întru noi, El rugându-se negrăit în noi, ne pune înaintea Celui
cunoaşte doar Duhul lui Dumnezeu. Iar acest Duh noi l-am primit, afirmă Preaînalt şi, prin aceasta, ne descoperă pe noi nouă înşine. Ne dă capacitatea să
Origen, ca să dobândim o nouă cunoaştere, nu din înţelepciunea omenească, ci sesizăm că avem „sufletul lipit de pământ". în orizontul lumii, a eticii naturale,
rostind noi înşine cuvinte ale Duhului Sfânt pe care L-am primit. omul nu se poate evalua pe sine - el putând sesiza cel mult un echilibru etic ca o
Prin urmare, pe lângă cunoaşterea firească există una duhovnicească necesitate a firii - dar, în orizontul deschis de prezenţa Duhului, omul îşi
ca experienţă a Duhului Sfânt întru noi. Distincţia pe care Origen o face, dintre sesizează propria condiţie, ca revelaţie despre sine, în raport cu lumina de sus.
duhul lumii, a „firii muritoare a omului" şi Duhul lui Dumnezeu, e distincţia Concluzionăm, deci, privitor la noţiunile de cunoaştere şi rugăciune şi
dintre orizontul moral natural, filosofic ori social şi cel creştin. In cel dintâi se intercondiţionarea lor, următoarele:
dezvoltă o cunoaştere firească, naturală, în care viaţa virtuoasă ţine de amândoi termenii pot fi abordaţi într-o perspectivă şi ordine
înţelegerea cât mai deplină a necesităţilor firii, iar în orizontul creştin naturală - caz în care omul constată limitarea atât în
cunoaşterea, ca şi existenţa morală, este centrată pe ceea ce Duhul Sfânt
cunoaştere cât şi în rugăciune la orizontul imediat,
lucrează întru noi. Şi întâia lucrare a Duhului în noi e dăruirea gândului
caracterizat de Origen drept „slăbiciune": „mintea noastră
(raţiunii) lui Hristos: „noi însă avem gândul lui Hristos." Cunoaşterea pe care o
nu se poate ruga, notează Origen, dacă nu se roagă înaintea
primim ca dar al Duhului dintru noi e deci revelarea şi cunoaşterea tot mai
ei Duhul, căruia îi aparţine. Şi tot aşa de puţin poate el lăuda
deplină a lui Hristos, a voinţei Lui.
în mod deplin răsunător, tactic şi armonios pe Tatăl întru
Asemănător este abordată şi problema rugăciunii.137 Deşi Scriptura Hristos, dacă Duhul, care toate le cercetează, până şi
oferă tot felul de îndrumări şi îndemnuri spre rugăciune totuşi, zice Origen, adâncurile lui Dumnezeu, nu va începe să laude şi să
rămâne valabilă concluzia Sf. Pavel „nu ştim să ne rugăm" - motiv pentru care, preamărească adâncurile înţelepciunii şi să pătrundă
văzând Dumnezeu slăbiciunea noastră, vine Duhul în ajutor şi se roagă în noi (cunoască) după puterile lui."13
cu suspine negrăite (Romani 8, 26-27). Rugăciunea devine astfel, precum însă, în ordinea creştină, cele două capacităţi ale firii
cunoaşterea, experienţă sau lucrarea a Duhului Sfânt întru noi. Roadele unei (cunoaşterea şi rugăciunea) sunt dezmărginite prin
astfel de rugăciuni sunt concretizate în două aspecte ce implică şi lărgesc integrarea lor în veşnicia mijlocită de lucrarea Duhului
cunoaşterea. întâi, în rugăciune, „Duhul se îndreaptă către Dumnezeu, nu cu Sfânt. Duhul, scrie Origen, „îşi înnoieşte continuu cererea şi
suspin obişnuit, ci ca să zicem aşa, cu cuvinte sublime" 138 - deci rugăciunea o face tot mai stăruitoare, încât se potrivesc la credincioşi
lărgeşte cunoaşterea până la atingerea sublimului dumnezeiesc. în al doilea cuvintele pe care le-a spus despre cei învingători: «între
rând, prin aceiaşi rugăciune, „noi văzând înţelepciunea sa" - deci dobândind toate acestea

43
__________________________________________ Origen _______________________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
139
Ibidem, II, «P.G.», 11.421C

Ibidem, 29, «P.G.», 11,416


Ibidem, II, «P.G.», 11, 417
Ibidem, II, «P.G.», 11, 419B
42 43
________ Origen ___________________________________________________________ trebuinţă?" Sunt păreri, spune Origen, că e o nebunie să te rogi pentru
înlăturarea primejdiilor, pentru că se întâmplă „ceea ce a fost destinat să aibă
suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit»
(Rom. 8,37)".140 • cunoaşterea este înlesnită şi lărgită în loc". E o nebunie asemănătoare cu acelui ce se roagă să răsară soarele şi i se
experienţa rugăciunii. Cu cât rugăciunea este mai adâncă, cu pare că răsărind rugăciunea lui a fost auzită. „Ei bine (obiectează potrivnicii
atât înţelepciunea şi sublimul divin se deschid cunoaşterii rugăciunii, n.n.), tot aşa şi cei ce cred că, prin rugăciunile lor înlătură
noastre luminând în acelaşi timp cunoaşterea de noi înşine. primejdiile inevitabile din viaţa omenirii sunt mai nebuni decât toţi". 144
Rugăciunile „făcute şi rostite în Duh, scrie Origen, sunt pline Altfel zis, între determinismul şi necesitatea ce guvernează lumea
de învăţăturile înţelepciunii dumnezeieşti, încât despre fizică şi între nivelul existenţial uman nu ar fi nici o deosebire. Susţinătorii
conţinutul lor se poate spune: «cine este înţelept, ca să acestor teze încearcă o argumentare cu exemple chiar din Sfânta Scriptură.
înţeleagă aceasta şi ager că să o poată pătrunde?»" 141 „Câtă vreme păcătoşii s-au înstrăinat de Dumnezeu încă de la naşterea lor şi
înţelepciunea, cunoaşterea, au nevoie de „lumina Tatălui, de cel drept a fost ales tot pe când încă se afla în pântecele mamei; şi câtă vreme şi
învăţătura Cuvântului şi de colaborarea Duhului" - conchide unul şi celălalt nefiind încă născuţi, nefacând încă ceva bun sau rău, ca să
Origen, şi pentru aceasta, „pentru a gândi şi vorbi demn, mă rămână în voia lui Dumnezeu cea după alegere, nu din fapte ci de la cel care
voi ruga... căci nu mă simt în stare să pătrund rugăciunea cheamă şi, în fine, dacă e scris că «cel mai mare va sluji celui mai mic» - în
Duhului...să mi se dea glas hotărât şi plin de duh." 142 zadar ne rugăm noi pentru iertarea păcatelor noastre sau pentru duhul
puterii...Şi ce greşeală a săvârşit Esau de a fost urgisit încă înainte de a se
naşte...".145 La fel, afirmaţia din Efeseni 1, 4-5, despre o alegere „înainte de
¡1.1.3.2. Determinism, predestinaţie şi libertate în raport cu întemeierea lumii" nu îndreptăţeşte oare, spun ereziarhii,
rugăciunea predestinul şi determinismul universal? Căci dacă există o alegere arbitrară de
la începutul lumii „unul ca acela nu s-ar putea desprinde de alegere, de aceea
Temele analizate de Origen în tratatul Despre rugăciune sunt pentru el rugăciunea nu este necesară. Dar dacă n-a fost ales şi nici rânduit de
răspunsuri Ia obiecţiunile celor ce condamnau creştinismul -precum cei mai înainte, unul ca acela în zadar se va ruga şi chiar de s-ar ruga de zece mii
influenţaţi de epicurei, care nu admiteau providenţa, ori de stoici, ce susţineau de ori, el tot nu va fi ascultat".1 Apoi cazul nefericitului Iuda. De ce să se
determinismul. Aceştia afirmau că „rugăciunea e de prisos". „Dumnezeu, zic mai roage el din moment ce încă de pe vremea Iui David s-a vestit „că se va
ei, cunoaşte toate, chiar înainte de a se fi produs ele şi nimic nu i se descoperă face casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea şi slujirea lui să-o ia
ulterior din ceea ce a devenit realitate, ca şi când acestea I-ar fi fost altul?". Astfel e neîntemeiată convingerea că, „prin rugăciuni s-ar putea
necunoscute. De ce ar mai fi nevoie să ne rugăm lui Dumnezeu, zic ei, câtă schimba hotărârile lui Dumnezeu ca şi cum nu El ar fi fost Cel ce le-a rânduit
vreme El ştie şi înainte de a ne ruga de ce avem mai dinainte, ci ar aştepta
___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Ibidem. V, «P.G.», 11, 430AB
Ibidem. V, «P.G.». U.432B
Ibidem, V, «P.G.», 11.432C
Ibidem, V,«P.G.», 11.433A

Ibidem, II, «P.G.», 11, 42ID


141
Ibidem, H, «P.G.», 11,30A
142
Ibidem, II, «P.G.», 11, 30B
44
Comentariile patristice la Tatăl nostru
rugăciunea fiecărui3 în parte ca să se schimbe lucrurile după cum le-ar conveni voinţă: a fi fiinţă vie şi a fi înzestrat cu raţiune. în lumea celor neînsufleţite
oamenilor să 'e rânduiască cum nu le prevăzuse, ci după bunul lui plac"-147 în domneşte determinismul pentru amândouă condiţiile lipsesc. In lumea
concluzie, cei ce critică pe creştini spun : a) dacă Dumnezeu cunoaşte mai vegetală şi animală domneşte iarăşi determinismul pentru că deşi acestea
dinainte ceea ce se va împlini în viitor, atunci orice rugăciune e zadarnică; b) prezintă atributul de a fi vii Ic lipseşte raţiunea. Lipsa acesteia face ca
dacă toate se petrec după hotărârea şi v°'a veşnică a lui Dumnezeu şi nimic nu mişcarea în lumea vegetală şi animală să fie funcţie a legilor materiei
poate fi schimbat, atunci iafăsi rugăciunea e zadarnică. organice (vii) lipsite de conştiinţa de sine. In lumea omului, continuă Origen,
Răspunzând acestor obiecţiuni Origen nuanţează şi lărgeşte există o determinare conştientă şi voită în ceea ce facem, fie că e vorba de
explicaţia. Cele ce există, spune el, ar putea fi categorisite, din Perspectiva nevoile trupului - „a mânca", „a te plimba" -, fie de manifestările spiritului -
noţiun»,or de predeterminare şi libertate, după cum urmează: spre exemplu imposibilitatea de a convinge pe cineva prin „mii de
untf'e sunt neînsufleţite şi se mişcă printr-o voinţă sau fo,1ă argumente" de o problemă, dacă acesta refuză. Apoi, raţionează mai departe
exterioară; ele ţin, zicem noi, de determinismul legilor Origen, observăm că „ne simţim împinşi din lăuntrul spre «laudă sau critică»
fizice ce le sunt imprimate şi pe ^are, singure, nu le pot în faţa faptelor noastre ori ale semenilor". Atitudinea aceasta interioară
transgresa. manifestată în capacitatea recunoaşterii şi însuşirii propriilor fapte şi
alte,e» lumea vegetală, deşi au o „putere de viaţă" în ele însele, asumarea lor critică sau aprobativă (ca laudă, cum spune Origen) e numită
sunt supuse aceluiaşi determinism. Teologia Morală - responsabilitatea morală. Origen conchide că din moment
lurrtea animală prezintă o „aşa numită mişcare spontană" supusă ce responsabilitatea există, aceasta presupune existenţa libertăţii de decizie a
şi ea însă unui determinism biologic (instinctual). voinţei - căci altfel cum ne-am simţi în faţa faptelor săvârşite „împinşi spre
Acestor trei categorii, determinismul le este, prin urmare, Propriu. în laude ori critică" dacă n-am fi autori ai actelor? „Căci există adânc sădită în
cadrul \CT noţiunea de libertate nu se poate aplica. noi, scrie Origen, conştiinţa că suntem liberi şi datori să exprimăm laudă sau
• ma> există, zice Origen, „mişcarea fiinţelor raţjonale", care osândă". Spunând aceasta, Origen afirmă că libertatea este unul dintre
este, „singura mişcare cu adevărat liberă". O fiinţă ce are conţinuturile conştiinţei. Iar „lauda sau osânda" spre care suntem „împinşi"
capacitatea de a se pune în mimare pe sine însăşi conştient de conştiinţă este în funcţie de „adevăr". „Ne îndatorează şi ne constrânge
şi apoi de a-şi urnia tot conştient propria mişcare „trebuie să adevărul să ne simţim împinşi spre laudă ori critică, chiar de ar fi de o parte
fie o fiinţă cugetătoare"148, scrie Origen. sau de alta o mie de motive potrivnice." Conştiinţa, cu alte cuvinte, vrea să
Odată stabil'13 această împărţire a celor ce există în funcţie de mişcare, spună Origen, are întru sine implicaţii ale unui adevăr care „îndatorează şi
constrânge" independent de mii de argumentări cu o altă logică. Adevărul
Origen încearcă să argumenteze libertatea omului prin observarea actelor
moral, care conturează valorile morale ale binelui, „există adânc sădit în noi".
noastre. Dacă n-am fi „stăpâni pe voinţa noastră" - adică n-am avea libertatea
de voinţă -, ar însemna tăgăduirea că «suntem fiinţe vii" §i P"n urmare am
mărturisii că suntem „fără raţiune". Două sunt determinantele libertăţii de
Ibidem, V, «P.G.», ll.433B Ibidem, VI, «P.G >>
149
J1.436B Ibidem, VI, «P.G.», 11, 436C
150
46 Ibidem

31
Origen ___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
rugăciunea fiecăruia în parte ca să se schimbe lucrurile după cum le-ar conveni urmare am mărturisii că suntem „fără raţiune". Două sunt determinantele
oamenilor ori să le rânduiască cum nu le prevăzuse, ci după bunul lui plac". 147 libertăţii de voinţă: a fi fiinţă vie şi a fi înzestrat cu raţiune. în lumea celor
în concluzie, cei ce critică pe creştini spun : a) dacă Dumnezeu cunoaşte mai neînsufleţite domneşte determinismul pentru amândouă condiţiile lipsesc.
dinainte ceea ce se va împlini în viitor, atunci orice rugăciune e zadarnică; b) în lumea vegetală şi animală domneşte iarăşi determinismul pentru că deşi
dacă toate se petrec după hotărârea şi voia veşnică a lui Dumnezeu şi nimic nu acestea prezintă atributul de a fi vii le lipseşte raţiunea. Lipsa acesteia face ca
poate fi schimbat, atunci iarăşi rugăciunea e zadarnică. mişcarea în lumea vegetală şi animală să fie funcţie a legilor materiei organice
Răspunzând acestor obiecţiuni Origen nuanţează şi lărgeşte (vii) lipsite de conştiinţa de sine. în lumea omului, continuă Origen, există o
explicaţia. Cele ce există, spune el, ar putea fi categorisite, din perspectiva determinare conştientă şi voită în ceea ce facem, fie că e vorba de nevoile
noţiunilor de predeterminare şi libertate, după cum urmează: trupului - „a mânca", „a te plimba" -, fie de manifestările spiritului - spre
unele sunt neînsufleţite şi se mişcă printr-o voinţă sau forţă exemplu imposibilitatea de a convinge pe cineva prin „mii de argumente" de o
exterioară; ele ţin, zicem noi, de determinismul legilor problemă, dacă acesta refuză. Apoi, raţionează mai departe Origen, observăm
fizice ce le sunt imprimate şi pe care, singure, nu le pot că „ne simţim împinşi din lăuntrul spre «laudă sau critică» în faţa faptelor
transgresa. noastre ori ale semenilor". Atitudinea aceasta interioară manifestată
altele, lumea vegetală, deşi au o „putere de viaţă" în ele însele, în capacitatea recunoaşterii şi însuşirii propriilor fapte şi asumarea lor
sunt supuse aceluiaşi determinism. critică sau aprobativă (ca laudă, cum spune Origen) e numită Teologia Morală
lumea animală prezintă o „aşa numită mişcare spontană" supusă - responsabilitatea morală. Origen conchide că din moment ce
şi ea însă unui determinism biologic (instinctual). responsabilitatea există, aceasta presupune existenţa libertăţii de decizie a
Acestor trei categorii, determinismul le este, prin urmare, propriu. în voinţei - căci altfel cum ne-am simţi în faţa faptelor săvârşite „împinşi spre
cadrul lor noţiunea de libertate nu se poate aplica. laude ori critică" dacă n-am fi autori ai actelor? „Căci există adânc sădită în
• mai există, zice Origen, „mişcarea fiinţelor raţionale", care noi, scrie Origen, conştiinţa că suntem liberi şi datori să exprimăm laudă sau
este, „singura mişcare cu adevărat liberă". O fiinţă ce are osândă".149 Spunând aceasta, Origen afirmă că libertatea este unul dintre
capacitatea de a se pune în mişcare pe sine însăşi conştient conţinuturile conştiinţei. Iar „lauda sau osânda" spre care suntem „împinşi" de
şi apoi de a-şi urma tot conştient propria mişcare „trebuie conştiinţă este în funcţie de „adevăr". „Ne îndatorează şi ne constrânge
să fie o fiinţă cugetătoare"148, scrie Origen. adevărul să ne simţim împinşi spre laudă ori critică, chiar de ar fi de o parte
Odată stabilită această împărţire a celor ce există în funcţie de sau de alta o mie de motive potrivnice." 150 Conştiinţa, cu alte cuvinte, vrea să
mişcare, Origen încearcă să argumenteze libertatea omului prin observarea spună Origen, are întru sine implicaţii ale unui adevăr care „îndatorează
actelor noastre. Dacă n-am fi „stăpâni pe voinţa noastră" - adică n-am avea şi constrânge" independent de mii de argumentări cu o altă logică. Adevărul
libertatea de voinţă -, ar însemna tăgăduirea că „suntem fiinţe vii" şi prin moral, care conturează valorile morale ale binelui, „există adânc sădit în noi".
149
Ibidem, VI, «P.G.», 11,436C ™
46 Ibidem

Ibidem, V, «P.G.», 11,433B


Ibidem, VI, «P.G.», 11, 436B

32
_______ Ori gen ___________________________________________________________
şi animale. Facem distincţie în afirmaţiile lui Origen despre existenţa lumii şi a
unui
___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru

Iată deci, patru teme ale moralei ortodoxe pe care Origen le pune în plan a lui Dumnezeu cu ea , plan exprimat în prevederi şi hotărâri veşnice
discuţie şi le aşează în raport: libertatea voinţei, conştiinţa acestei libertăţi care, privind destinul sau finalitatea creaţiei. Pentru împlinirea acestor hotărâri
prin acest fapt, se descoperă a fi morală, valori ( valoarea morală ) ca implicate veşnice Dumnezeu aşează în lume anumite capacităţi menite să conlucreze cu
ale adevărului transcendent în conştiinţă, şi responsabilitatea, ca asumare voinţa divină spre împlinirea destinului lumii. Astfel legile fizice ale materiei
laudativă ori ca „osândă" a faptelor săvârşite.
menţin şi guvernează ordinea celor neînsufleţite, legile viului vegetal şi animal
Odată creionat acest cadru de idei, Origen îşi continuă răspunsul asigură conservarea acestor regnuri, iar cu omul, Dumnezeu conlucrează prin
încercând să clarifice raportul dintre libertatea voinţei şi prevederile din veac raţiunea şi libertatea de voinţă, definite drept vocaţii şi capacităţi specifice ale
ale lui Dumnezeu. „Toate orânduielile pe care Domnul le-a hotărât, în urma fiinţei umane. Fiecare om, zice Origen, are „măsura demnităţii lui" - adică
prevederilor Sale... Ie-a făcut (n.n.)... pe măsura puterilor noastre, pe baza potentele aparte sădite în el ca daruri ale lui Dumnezeu, prin care, în libertate
liberei noastre alegeri, corespunzătoare liberei noastre voinţe şi pe măsura deplină de voinţă, omul este chemat a se asocia hotărârilor veşnice sau
vredniciei noastre. Iar când se vor împlini, nu preştiinţa lui Dumnezeu, le va fi destinului veşnic imprimat de Dumnezeu universului creat.
cauza determinantă, ci toate se vor pune în lucrare din propria noastră Preştiinţa lui Dumnezeu se referă doar la modul cum omul îţi va
iniţiativă(...). Drept urmare, preştiinţa lui Dumnezeu şi tot ce stă în puterea folosi capacităţile sau darurile cu care a fost înzestrat. „Şi acum, scrie Origen,
noastră se orânduiesc armonic spre folosul şi farmecul lumii întregi." 151 Origen după ce Dumnezeu cunoaşte tot ce stă în puterea noastră, e firesc ca ceea ce a
afirmă deci preştiinţa absolută a lui Dumnezeu - preştiinţa care este însă în fost prevăzut de El să fie rânduit pentru fiecare pe măsura demnităţii lui şi să
relaţie, intimitate şi armonie deplină cu modul creaţiei şi hotărârile Sale veşnice ţină seama de rugăciunea oamenilor, de gândurile lor, de credinţa lor, de
legate de destinul lumii. Căci Dumnezeu creează lumea imprimând în ea vrerile lor, rezolvând toate după cea mai bună orânduială. De aceea El va putea
anumite capacităţi şi puteri. Hotărârile veşnice ale Domnului sunt pe măsura spune: pe unul care se va ruga stăruitor îl voi asculta tocmai pentru că Mă va
şi în sensul acestor puteri ale lumii. Intre acestea se află şi libertatea noastră ruga; în schimb, pe altul nu-1 voi asculta, fie că nu e vrednic să fie ascultat, fie
de decizie. Alegerile din veac, de la întemeierea lumii, hotărârile sau pentru că se roagă pentru ceva ce nu-i va folosi nici lui, dar nu s-ar potrivi nici
predestinările veşnice ale lui Dumnezeu sunt intim legate şi exprimate în aceste cu Mine să i le împlinesc. Aşa încât, după cum se va ruga fiecare, Mă voi
vocaţii interioare sau capacităţi ori puteri ale firii, care sunt în acelaşi timp milostivi şi Eu de el, sau nu."15
însăşi libertatea voinţei şi raţiunii noastre—astfel încât între preştiinţa şi înţelegem de aici marele rost al rugăciunii. Prin rugăciune se
puterile firii există un raport ce „se orânduieşte armonic spre folosul şi mărturiseşte, înainte de toate, acordul libertăţii de voinţă al omului faţă de
farmecul lumii întregi", după cum notează Origen. planul veşnic al lui Dumnezeu privind destinul lumii. Numai că „libera
Prin cunoaşterea absolută a tot ce va fi, ca atribut al dumnezeirii, nu
determinare, zice Origen, de multe ori şovăie între virtute şi viciu, între
putem vorbi de un destin fatalist ori determinist în raport cu universul uman, de
îndeplinirea îndatoririi şi călcarea datoriei" 153. Din această pricină în
genul celui prezent în legile lumii fizice neînsufleţite, ori cele ale lumii vegetale
rugăciune omul poate să ceară şi ceva potrivnic binelui veşnic sau, cum se
exprimă Origen, „ceva ce
151
Ibidem, VI, «P.G.», 11, 436CD 49
152
Ibidem, V/.«P.G.» 11, 437A
153
Ibidem, VI, «P.G.», 11.437B

33
________ Origen ____________________________________________________________ ____________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
nu-i va folosi nici lui dar nici nu s-ar putea potrivi cu Dumnezeu". 154 însoţită de simţământul viu al libertăţii. Observaţia aceasta a lui Origen
Şi în acest caz ştiinţa desăvârşită a lui Dumnezeu opreşte împlinirea rugăciunii subliniază încă un aspect al temelor de morală evidenţiate mai devreme
celui ce nu ştie ce cere. Nu e vorba de o „necesitate" fatalistă în împlinirea unor (libertate, determinism, hotărâre dumnezeiască sau plan veşnic divin şi faptele
rugăciuni care ar fi potrivnice unui plan ce trebuie riguros observat. Lucrurile religios morale în raport cu aceste noţiuni). „Cine-i mulţumit cu ceea ce se
stau altfel, spune Origen. Celui ce rămâne statornic în bine şi statornic în întâmplă (cine-i armonizat cu Providenţa n.n.), scrie Origen, acela a devenit
cererea bună în rugăciune, Dumnezeu îi va trimite „în chip prisositor" mai mult de pe acum, liber de asuprire şi nu mai ridică mâna împotriva lui Dumnezeu,
decât a cerut, „căci se cuvine pentru Mine, zice Domnul să-l depăşesc prin care rânduieşte totul în vederea mântuirii noastre, nici nu mai murmură în
facere de bine şi să-i dau mai mult decât ar cere. Şi unuia ca acesta îi voi trimite ascuns iară să audă cineva". „Cine se roagă, deci, în modul acela ajunge să
«înger ca slujitor» care, din clipa aceea, să înceapă să-i stea întru ajutor la se unească cu Duhul Domnului, care umple tot rotocolul pământului, ca să se
mântuire şi să-i fie de folos tot timpul."155 Cel care însă a căzut în „portele împreuneze în mod intim cu el Domnul care umple tot pământul şi cerul..." 159
lumeşti" va fi lipsit de „bunul paznic" (înger n. n.) şi „un duh al celui rău va A te ruga, deci, înseamnă integrare în Providenţă. Iar integrarea în Providenţă
dobândi asupra lui mână tare şi va profita de ocazia de a-i întinde curse în presupune participaţia la Iconomia divină de mântuire a lumii. Prin
nepăsarea lui".156 Unul ca acesta nu se roagă, nu pentru că din veac Dumnezeu participaţie, viaţa şi actele noastre religios-morale, sunt teandrice. Ele
ar fi hotărât să nu-1 asculte sau să nu-1 mântuire, ci pentru că şi atunci când se izvorăsc din unirea intimă a voinţei omului cu voinţa „Domnului care umple
roagă el cere în consens cu ..poftele lumeşti" şi „rugăciunea lui spre păcat se tot pământul şi cerul". în acest fel, prin faptele sale, omul „nu mai ridică mâna
socoteşte", „pentru că el însuşi, spune Origen, îşi va fi pregătit şcoala împotriva lui Dumnezeu", adică nu mai lucrează altfel decât în sensul
păcatului".157 Aşa este şi cazul nefericit a lui Iuda despre care Domnul a ştiut destinului veşnic al lumii, sens rânduit ei de Cel ce toate le face şi îngăduie „în
din veci că va refuza, în virtutea libertăţii voinţei, să-şi folosească darurile sau vederea mântuirii noastre". Iar cine lucrează astfel, de pe acum, zice Origen, a
capacităţile firii în sensul destinului veşnic al lumii şi le va folosi, devenit liber. Libertatea, prin urmare se descoperă a fi şi un imperativ ce
transformându-le în „şcoală a păcatului", în prilejuri de curse ale duhului trebuie continuu dobândit şi desăvârşit. Adică, ea este acea stare ce se
răutăţii ce a dobândit mână tare asupra nefericitului apostol căzut în patima
dezvăluie şi se constituie univers existenţial real doar în măsura în care omul
arghirofiliei.
lucrează la zidirea propriei libertăţi prin fapte armonizate deplin cu
în concluzie rugăciunea este necesară ca modalitate prin care omul se
Providenţa. A avea libertatea, în concluzie, înseamnă a participa la
înscrie tot mai deplin în libertatea puterilor firii sale, puteri sau vocaţii ce
pronia şi Iconomia dumnezeiască, prin faptele religios morale ce
constituie porţi sau spaţii necesare în vederea conlucrării lui Dumnezeu cu
izvorăsc din unirea intimă a omului cu Duhul Sfânt.
omul pentru împlinirea în timpul istoric a hotărârilor divine privind
transfigurarea finală a lumii. Iar această conlucrare, înlesnită de rugăciune,
înseamnă armonizare cu Providenţa, iar rodul ei imediat este o negrăită
mulţumire interioară
154
lbidem
155
lbidem VI, «P.G.», 11, 437C
156
lbidem
157
lbidem, VI, «P.G.», 11, 437CD
50

34

Ibidem, X,7,«P.G.», 11,445B


158 lbidem, X,2 «P.G.», 11,445C
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Origen
de cele trupeşti, căci, de la o vreme, acesta nu numai că urmează Duhului, ci se
şi uneşte intim cu Dumnezeu, după cum rezultă din enunţarea: «către Tine
Doamne ridic sufletul meu». Cum dar, nu se va lepăda de ceea ce este ca să
II. 1.3.3. Hristocentrismul vieţii morale sau Viaţa în I Iris tos
devină un suflet înduhovnicit?"163 Pasajul citat este o pătrunzătoare pagină a
spiritualităţii ortodoxe, subliniind faptul că rugăciunea devine pe o anumită
Coborând mai adânc în analiza tainei rugăciunii, Origen dezvoltă încă
treaptă a ei „revărsare dumnezeiască a harului". Faptele vieţii creştine au , prin
o temă a moralei şi spiritualităţii creştine: viaţa în Hristos în raport cu
urmare, această dimensiune: sunt lucrări ale lui Dumnezeu întru noi. Dar nu
nepătimirea. A dobândi starea de rugăciune, ca modalitate deplină a integrării
numai atât. Origen mai precizează că Hristos este Cel ce lucrează, fiinţează şi
în Iconomia mântuirii, presupune experienţa curăţirii de patimi. Căci orice
biruie întru noi. Creştinii, scrie Origen, sunt mădulare ale lui Hristos şi prin
păcat, orişice patimă închid posibilitatea rugăciunii adevărate. „Nu trebuie să
aceasta biruitori împotriva tuturor încercărilor şi împotrivirilor de la oameni şi
fim râvnitori Ia rugăciune înainte de a ne fi curăţit sufleteşte", 160 zice Origen,
de la duhurile răutăţilor. „Câte fiare sălbatice n-au fost asmuţite împotriva
iar drumul nepătimirii începe cu statornicia în noi a gândului că Dumnezeu este
noastră, câte duhuri rele şi câţi oameni înrăiţi n-am îmblânzit cu rugăciunile
martorul ascuns şi real prezent al celor mai tainice mişcări ale sufletului nostru
noastre, încât nu şi-au putut apropia nici dinţii de mădularele noastre devenite
şi cercetătorul şi cercătorul inimilor şi rărunchilor fiecăruia. Deprinşi cu gândul
mădulare ale lui Hristos? Căci pentru fiecare sfânt Domnul a fost Cel care a
că viaţa este o continuă stare înaintea lui Dumnezeu dobândim tot mai lămurit
sfărâmat măselele leilor, încât au rămas fără putere, ca apa care se scurge". 164
convingerea că „cel ce se roagă se cade să ridice «mâini sfinte» iertarea din
Viaţa creştinului „ţine de legea duhovnicească" percepută cu „urechi
inimă a tuturor şi uitarea a tot ce nu este în legătură cu
1 fii duhovniceşti", zice Origen, pentru că ea este o viaţa întru Hristos (i en Hristo
rugăciunea." Cerinţa din urmă presupune un adânc proces de purificare. Origen zoi). Părintele T Bodogae este de părere că Origen este cel dintâi care foloseşte
numeşte aceasta, desprinderea nu numai de „zăbovire asupra celor pământeşti" expresia „en Hristo zoi."165
dar şi „evitarea împovărării cu reprezentări lumeşti". In mistica ortodoxă, a într-o astfel de viaţă rugăciunea devine modalitate de depăşire a firii.
Părinţilor de mai târziu, golirea minţii (desprinderea de alipirea pătimaşă) de Faptele minunate, precum ale celor aleşi din Vechiul Testament, ale Anei,
întipăririle sensibile ale lucrurilor pentru dobândirea „minţii pure" va cunoaşte mama profetului Samuel, ale celor trei tineri, ale proorocului Daniel şi ale
o fină şi adâncă analiză la Sf. Maxim Mărturisitorul. 162 Astfel ochii sufletului altora, devin cu putinţă pentru orişicare din cei ce primesc ploaia harului adus
pironiţi prin rugăciune, doar la Dumnezeu, ajung să se bucure, spune Origen, de de Hristos. Aceasta pentru că Hristos lucrează în cei care se încredinţează Lui.
„strălucirea măreţiei Domnului, prefacându-se în acelaşi chip din slavă în Astfel putem conchide următoarele:
slavă, ca de la Duhul Domnului. Ei se împărtăşesc atunci dintr-o revărsare • viaţa creştină, în virtutea faptului că suntem mădulare a lui
dumnezeiască a harului precum ne lămureşte psalmistul când zice: Hristos, este hristocentrică;
«însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne!». înălţarea sufletului spre
lumina Duhului Sfânt înseamnă depărtarea omului

35 53
Comentariile patristice la Tatăl nostru
60 Origen
Ibidem, VIII.l, «P.G.», 11, 441 B 161 163
Origen, Despre rugăciune, IX, 2, «P.G», 11,444CD
Ibidem, IX,1, «P.G.», 11, 441D 164
Ibidem, XIII, 3-4, «P.G», 11, 456BCD
Se poate vedea în acest sens: Părintele Dumitru Staniloae, Ascetică şi mistică 165
Pr Prof Dr T. Bodogae, Studiu introductiv..., «P.S.B.», 7, 227, nota 163
ortodoxă, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1983.

36 53
Origen ___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
• puterea unei astfel de vieţi izvorăşte din harul Duhului
Sfanţ şi este rod al ei - ea se numeşte viaţă în Hristos; lumi a făcut una realizând „koinonia". Rugăciunea, zice Origen, este acea stare
şi realitate care, pe de o parte, te integrează în comuniune şi, pe de alta, cea
• rugăciunea ne deschide ploii harului dumnezeiesc, dar, pe
care realizează comuniunea eclesiei în totalitatea ei. Afirmaţia este întărită de
de altă parte, în forma ei desăvârşită, este cu putinţă doar
Origen prin exemplificări biblice. Bunăoară în cartea Tobit îngerul Rafael
pe măsura eforturilor de despătimire.
apare ridicând „rugăciunile sfinţilor şi înălţându-le înaintea slavei Celui
între rugăciune şi viaţa curată există un raport de intercondiţionare -
respectiv rugăciunea deplină este rodul nepătimirii, iar starea de nepătimire Sfânt", iar în II Macabei 15, 44 profetul Ieremia, trecut la cele veşnice, este
este consecinţa rugăciunii curate. descoperit ca pururea rugător pentru popor şi pentru sfânta
__ 168
cetate .
In structura comuniunii eclesiei un loc însemnat îl au îngerii. Ei apar
drept slujitori ai Mântuitorului în vederea „adunării şi mântuirii celor din
împrăştiere", iar rolul lor îl depăşeşte pe cel al Apostolilor. „Şi vor contribui,
scrie Origen, mai mult decât Apostolii la creşterea şi lărgirea Bisericii pentru
II. 1.3.4. Comuniunea Sfinţilor care se şi numesc îngeri conducători ai Bisericii". Rostul îngerilor este atât de
însemnat întrucât ci sunt nelipsiţi în toate aspectele iconomiei mântuirii. Astfel
Origen îi categoriseşte în: a) îngerii - căpetenii ai Bisericii; b) îngerii păzitori
în capitolul XI, analizând „regula rugăciunii", Origen formulează
ai oamenilor, care văd faţa Tatălui ceresc şi „pururea contemplă dumnezeirea
explicit ceea ce mai târziu Dogmatica ortodoxă va defini "comuniunea
Creatorului nostru şi se roagă cu noi şi ne ajută, după puteri, spre împlinirea
sfinţilor". Păr. Ioan Bria, definind noţiunea de „comuniune a sfinţilor" arată
celor pentru care ne rugăm"17 ; c) categoria îngerilor neamurilor- adică a celor
că este menţionată încă în Crezul apostolic şi că ea însemnează unitatea
ce ocrotesc popoarele.
dintre Biserica celor ce poartă lupta credinţei în acest timp şi veac, cu
Biserica celor care au câştigat deja o stare definitivă de har şi de comuniune
II. 1.4. Nuanţe subordinaţianiste la Origen în prezentarea raportului dintre
nemijlocită cu Dumnezeu.
Persoanele Sfintei Treimi
Origen afirmă că există o regulă, o rânduială a rugăciunii şi cei ce o
observă şi se află întru ea, sunt părtaşi ai comuniunii celor sfinţi. „împreună Analizând felurile rugăciunii - de cerere, de laudă, de mulţumire şi de
cu cei ce se roagă cum se cuvine", scrie Origen, se roagă nu numai marele mijlocire - Origen se întreabă asupra destinatarului rugăciunii. Anali/a acestei
preot Hristos „ci şi îngerii" şi „sufletele sfinţilor de curând adormiţi".167 Iată probleme descoperă tendinţele unei gândiri subordinaţianiste la scriitorul
deci comuniunea: Hristos, îngerii, sfinţii adormiţi şi cei ce se roagă pe alexandrin. „Rugăciunea, spune Origen, nu se adresează nici unei făpturi, nici
pământ. Această comuniune dintre nevăzuta Biserică a îngerilor şi sufletele chiar lui Hristos, ci numai lui Dumnezeu, Domnul şi Tatăl tuturor, căruia i s-
sfinţilor adormiţi şi a rugătorilor din lume are la bază pe Arhiereul Hristos,
respectiv Jertfa Celui ce a stricat „peretele vrajbei" şi din cele două

Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicţionar de Teologic ortodoxă de laA-Z, Ed. I.B M al B.O.R.
Bucureşti, 1981, p 101-104 167 Origen, Idem, XI, «P.G.», 11, 448B
54
Origen
______________________________________________________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Ibidem, XI, «P.G.», 11,448CD-449A Ibidem,
XI,3, «P.G.», 11,449C Ibidem, XI, «P.G.»,
11,449D, 452A
55
Comentariile patristice la Tatăl nostru
moderni caută cu sârşuinţă să disceamă pe Origen în tumultul
a rugat însuşi Mântuitorul..."171 „Căci dacă Fiul este deosebit de Tatăl ca origenismului"1 5.
persoană atunci trebuie să ne rugăm sau Fiului şi nu Tatălui, sau şi unuia şi
altuia, sau numai Tatălui. Căci dacă am invoca în rugăciune pe Fiul, iar pe în încercarea de a pune în lumină cât mai corect şi complet gândirea
Tatăl L-am ocoli, oricine va mărturisi că aşa ceva ar fi absurd şi împotriva lui Origen asupra a ceea ce posteritatea va denumi subordinaţianism, este
oricărei judecăţi sănătoase. Dacă, însă, ne-am ruga către amândoi atunci este necesar un excurs şi-n alte lucrări ale autorului nostru în care atinge această
vădit că şi rugăciunile ar trebui să le adresăm în formă plurală: «daţi-ne», temă.
«acordaţi-ne binefaceri», «dăruiţi-ne» şi aşa mai departe. Ori, un astfel de în tratatul De principiis, în partea a Il-a intitulată „Despre Hristos"
lucru este fără sens şi nici n-ar putea arăta cineva că se află în Scriptură sau că autorul notează: „întâi de toate trebuie să ştim că, în calitatea lui de Fiu Unul
ar fi spus de cineva. Rămâne deci, să ne rugăm numai Iui Dumnezeu, Tatăl născut al Tatălui, Hristos are o fire dumnezeiască cu totul deosebită de cea
tuturor, însă fără să-L despărţim de Arhiereul care a fost instituit de către Tatăl omenească pe care a luat-o asupra-şi în zilele mai de pe urmă potrivit
cu jurământ după cuvântul: «Juratu-s-a Domnul şi nu-I va părea rău. Tu eşti iconomiei mântuirii." Origen afirmă aici, lămurit, prezenţa celor două firi,
preot în veac după rânduiala lui Melchisedec»" 172. dumnezeiască şi omenească, în Mântuitorul. Urmează apoi o amplă
Comentând acest text, G. Bardy, subliniază dezacordul dintre argumentare a dumnezeirii Logosului ca Persoană veşnică din Sfânta Treime
gândirea lui Origen şi practica creştină primară, întrucât, în Biserică, creştinii înainte de întrupare şi păstrarea întreagă a dumnezeirii după evenimentul
s-au rugat totdeauna lui Hristos, lucru pe care 1-a recunoscut deseori şi Origen înomenirii din Preacurata Fecioară. Logosul veşnic, numit în Scriptura
în omiliile sale. „Scrupulul dovedit aici, de a nu adresa rugăciuni decât Vechiului Testament „înţelepciunea lui Dumnezeu" (Pilde 8,22), este ipostas
Tatălui, e exagerat. El dovedeşte ceva steril în sine şi primejdios, contra de sine stătător,1 7 născut din veşnicie din Tatăl. „Cum ne-am putea închipui
practicii generale"173. Iar Kohlhofer afirmă, analizând textul de mai sus: sau cum am putea crede, zice Origen, că Dumnezeu Tatăl ar fi putut să existe
„faptul acesta miroase a subordinaţianism"174. chiar şi o clipită măruntă fără să nască (din veci) această înţelepciune? Cum
Pe de altă parte, mulţi dintre tâlcuitorii şi interpreţii lui Origen nu-i se întâmplă această naştere nu e cu putinţă a o spune, nici măcar în gândire şi
în închipuire."178 „Această naştere veşnică şi neîntreruptă seamănă cu
aduc învinuirea din concluzia lui Kohlhofer. Ei spun că urmaşii şi admiratorii
iradierea provocată de un focar luminos. într-adevăr Fiul nu este Fiu printr-o
lui Origen au luat drept dogme acele noţiuni şi acei termeni pe care Origen îi
acţiune exterioară sau printr-o adoptare de către Duhul Sfânt, ci El este Fiu
socotea doar „ipoteze" de lucru, la care, după propria-i mărturie, era gata să
renunţe în cazul că Biserica s-ar fi pronunţat altfel. „S-a întâmplat însă că unii prin fire".179 Apoi, Sfânta Scriptură numeşte pe Fiul „Chipul lui Dumnezeu
Cel nevăzut"
dintre fanaticii săi admiratori să ia drept dogme unele învăţături noi pe care
Origen le avansa ca «ipoteze» de lucru, şi ca exerciţii în care el voia să-şi
încerce talentul şi să-şi destăinuie gândirea. «Ipoteze îndrăzneţe» (Prat,
Bardy), e adevărat, dar la care Origen ar fi renunţat poate dacă mai trăia. După
moartea sa ideile i-au fost răstălmăcite în mod aventuros şi au dat naştere 175
Pr. Pror. Sebastian Chilea, Despre ipotezele..., «Studii Teologice», l-2/1978,p. 63
curentului heteroclit cunoscut sub numele de origenism, în care cercetătorii 176
Origen, Despre principii. 2, I, «P.G», 11, BOA
171 177
Ibidem. XV. /, «P.G.», 11, 464D-465A 172Ibidem, XV. 1, Ibidem, 2. II, «P.G.», 11, 130C
178
«P.G.», 11, 465B w G. Bardy, Origine, De la prière, Paris, Ibidem, 2, II, «P.G>, 11, 131A
179
1932, p. 78 Cf. Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, op. ci}, p 232, nota Ibidem, 2. IV, «P.G.», 11, 131B
189
56

39
_______ Origen ___________________________________________________________
(Col. 1, 15). Termenul „chip", notează Origen „presupune unitatea de natură şi Comentariile patristice la Tatăl nostru
substanţă a Tatălui şi a Fiului".18 Comentând acest pasaj, Pr. Prof. Dr. T.
Bodogae, arată că Origen a folosit termenul de «omoousios» care avea să fie Tatăl, de Fiul şi de Sfântul Duh". Nu trebuie uitat că Origen „pune pentru
consacrat, mai târziu, de Biserică, şi, prin aceasta, Origen se delimitează de prima oară în circulaţie doi termeni de o importanţă dogmatică fundamentală:
„toate afirmaţiile eretice despre ieşirea Fiului din Tatăl (proboli) menţionând omoousios şi theotokos asupra cărora teologia va medita secole de-a rândul".
184
pe Fiul mereu nedespărţit de Tatăl (adevăr pe care îl explică prin unitatea de
lumină, de bunătate, de iubire)...".181 Căutând să argumenteze şi mai mult în Comentariul lui Ioan, în cartea a doua, tâlcuind expresia „şi
dumnezeirea Fiului, Origen îl numeşte „oglindă tară pată a lucrării lui Dumnezeu era Cuvântul", Origen face următoarele precizări: Tatăl este
Dumnezeu"182 (înţelepciunea lui I. Sirah 7, 22). Numindu-1 astfel trebuie să principiul şi izvorul absolut în Sfânta Treime. Prin urmare doar El poate fi
înţelegem, spune Origen, întâi că Fiul, sau înţelepciunea veşnică, are voinţă numit Dumnezeu prin El însuşi. Fiul este Dumnezeu, dar este principiat de
proprie şi apoi că această voinţă este în acelaşi timp şi voinţa Tatălui, ceea ce către Tatăl prin naştere. „Evanghelistul, spune Origen, pune aici cuvântul
face ca Tatăl şi Fiul să fie asemenea întru toate. „Iar, întrucât, Fiul nu se Theos fără articol pentru a nu se crede că Cuvântul îmbrăţişează toată sfera
deosebeşte, nici nu diferă întru nimic de Tatăl, când e vorba de puterea divinităţii sau că în El singur este cuprinsă întreaga divinitate. Evanghelistul
lucrărilor Lui şi, întrucât, lucrarea Fiului nu este alta decât cea a Tatălui, ci e - a crezut necesar a exprima natura divină a Cuvântului prin cuvântul Theos
ca să zicem aşa - una şi aceiaşi mişcare în amândouă, Fiul e numit «oglindă nearticulat, spre a evita confuzia la care ar fi putut da naştere articolul. Tatăl
fără pată», ca să ne dea să înţelegem că nu există nici o neasemănare între Fiu este «o Theos» pentru că nici o altă persoană nu-i comunică natura divină; El
şi Tată"183. este avto Theos, Dumnezeu prin el însuşi, principiul şi izvorul întregii
Preotul Sebastian Chilea, analizând unele din ipotezele lui Origen, Treimi. Fiul e Dumnezeu, Theos, (fără articol), pentru că are natura divină
crede că acesta nu poate fi bănuit de subordinaţianism în ciuda textului din din Tatăl."185 Textul ar putea fi interpretat ca având o uşoară nuanţă
tratatul Despre rugăciune unde opreşte rugăciunea către Fiul. Autorul amintit subordinaţianistă, dar credem că, mai curând, este vorba de folosirea unei
indică un pasaj din Regulile omiletice (1,13) unde, „fără echivoc", Origen s-ar terminologii încă nedeplin consacrate în evoluţia gândirii teologice creştine.
înscrie în dreapta credinţă. „A vorbi de atotputernicia lui Dumnezeu, de Origen este deschizător de drumuri atât în formularea şi folosirea de termeni
existenţa Sa nevăzută, de eternitatea Lui, înseamnă a vorbi despre lucruri trinitari, cât şi în ce priveşte multitudinea de subiecte abordate. în cazul de
sublime. A vorbi de măreţia, de minunata dărnicie a Sfântului Duh, înseamnă sus, ca şi-n comentarea textelor ce privesc relaţia Fiului cu Tatăl (Coloseni 1,
a vorbi despre lucruri sublime. E singurul domeniu spiritual în care sublimul 15; Evrei 1,3; înţelepciunea lui Solomon 7, 26) unde ar părea că e vorba de o
poate fi la locul potrivit pentru el. în afara Lui, nimic nu e sublim. Totul e unul subordonare şi micşorare a Fiului faţă de Tatăl este, credem, mai potrivită
şi josnic, comparat cu incomparabila Treime. Nu năzuiţi deci spre sublim părerea lui Pierre Nautin că Origen în încercarea de a dovedi că nu sunt doi
decât vorbind de dumnezei necreaţi dă impresia unui subordinaţianism.

184
Origen, Reguli omiletice, 1,13, apud Pr. Prof. Sebastian Chilea, op. cit, p 73
185
Origen, Comentarii la loan, II, 12-18, apud Pr. Ovidiu Musceleanu, «Origen,
viaţa, scrierile şi doctrina lui» Bucureşti 1896, p 106-107
186
Cristian Bădiliţă, Cele cincisprezece articole controversate , în voi «Origen,
Comentariu la Evanghelia după loan», CI, Ed., Institutului European, Iaşi, 1995,
p.36

^Ibideml, VI, «P.G.», 11, 134B

58
40
_______ Origen ___________________________________________________________
Pr. Prof Dr. T. Bodogae, Note la Origen, Despre principii, «P.S.B.», 8. Ed. IBM. al
B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 60, nota 148 Comentariile patristice la Tatăl nostru
Ongen, Despre principii, 2, V, «P.G.», 11, 134A
Ibidem, 2, XII, «P.G.», 11, 143A

58
41
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Origen autentic a lui Origen din De oratione este că trebuie să ne rugăm şi să aducem
în Dialogul cu Heraclides, Origen precizează: „...la afirmaţia că ar mulţumire Tatălui prin intermediul Fiului." 188
exista doi dumnezei, va trebui să fim mai precişi în exprimare, lămurind, în ce Mai explicit gândul lui Origen, în acest sens, este exprimat şi în
sens se poate vorbi de doi şi în ce fel trebuie să spunem că cei doi sunt totuşi un convorbirea cu Heraclides: „Jertfa (liturgică) se aduce totdeauna lui Dumnezeu
singur Dumnezeu (...) Mântuitorul şi Domnul nostru privit în raport cu Tatăl şi Atotţiitorul, prin mijlocirea lui Iisus Hristos, ca unul care comunică cu Tatăl
Dumnezeul cel peste toate nu zicem că sunt întreolaltă un singur trup, nici prin aceeaşi dumnezeire; jertfa să nu se săvârşească de două ori, ci o singură
măcar un singur duh, ci - ceea ce e cu mult mai presus de trup şi de duh - sunt dată, direct lui
•· · 189
un singur Dumnezeu. /.../ Să ne rugăm, dar, păstrând în noi clară dualitatea, dar A /·

în acelaşi timp să introducem şi unitatea căci atunci nu ne mai situăm, pe de o Dumnezeu prin mijlocirea lui Dumnezeu." Iar în Prefaţa pe care Origen însuşi
parte, în rândul celor ce s-au despărţit de Biserică petrecând în rătăcirea o scrie la Despre Principii notează regula de credinţă a timpului său despre
monarhienilor, înlăturându-L pe Fiul şi confundându-L cu Tatăl, iar pe de altă Hristos: „mai credem că Acelaşi Iisus Hristos, Care a venit în lume, S-a născut
parte, nu mai cădem în cealaltă învăţătură nelegiuită, aceea care tăgăduieşte din Tatăl mai înainte de orice făptură. După cum a ajutat pe Tatăl la zidirea
dumnezeirea lui Hristos".187 întregii lumi, căci după cum ni se spune la Evanghelie «toate prin El s-au
făcut», tot aşa în vremurile cele mai de pe urmă S-a golit pe Sine de mărirea
Revenind la textul din tratatul Despre rugăciune, unde Origen spune
veşnică şi S-a făcut om luând trup de om şi rămânând cu trup, cu toate că era
că nu trebuie să ne rugăm Fiului şi deci s-ar părea că nu recunoaşte
Dumnezeu. A luat asupră-Şi trup asemenea trupului omenesc, cu singura
divinitatea Fiului, putem acum, după scurta incursiune în scrierile
deosebire că s-a născut dintr-o fecioară şi din Duhul Sfânt, iar întrucât acest
amintite mai sus, să conchidem împreună cu Pierre Nautin următoarele:
Iisus Hristos s-a născut şi a pătimit cu adevărat, iar nu numai în chip aparent, a
„Origen are tot timpul grijă să afirme că Hristos are o divinitate «proprie»,
murit într-adevăr moarte obişnuită, dar a şi înviat cu adevărat din morţi, iar
«substanţială»; nu este un simplu om inspirat sau sfânt, în care Dumnezeu ar
după înviere a petrecut un timp împreună cu ucenicii Săi şi în cele din urmă S-a
sălăşlui numai. Ba chiar merge până la a spune că «într-un fel există doi
înălţat la cer."
Dumnezei». Pe de altă parte are grijă să evite diteismul. El afirmă că nu există
Şi totuşi, atât expresiile din Περί ευχύς, (cap. 15-16) cât şi cea din
decât un principiu absolut (deci fără alt principiu): Tatăl, de la care Fiul deţine
Contra lui Cels: „...declarăm pe faţă că Fiul nu-i mai puternic decât Tatăl, ci că
toate cele. întreaga tradiţie creştină insistase asupra faptului că Tatăl este
urmează în rândul al doilea, aşa cum ni-1 spune cuvântul «Tatăl Cel ce M-a
originea universului, iar Fiul-intermediarul (dia) «prin care Dumnezeu a creat
trimis este mai mare decât Mine». Şi nimeni dintre noi nu-i chiar atât de prost
toate lucrurile şi prin care se ajunge la Dumnezeu». Sfântul Pavel afirmase
încât să spună: Fiul Omului e stăpân peste Dumnezeu! Dimpotrivă, spunem că
deja: «Un singur Dumnezeu, Tatăl de la care (ex hou) vin toate şi pentru care
Mântuitorul e înfăţişat ca Dumnezeu Cuvântul, apoi ca înţelepciune, Dreptate,
(eis hou) suntem creaţi, şi un singur Domn Iisus Hristos, prin care (dia hou)
Adevăr, stăpâneşte peste tot ce i-a fost recunoscut potrivit acestor titluri, dar nu
toate există şi prin care suntem» (I Corinteni 8,6). Aşadar, gândul
şi peste Dumnezeu Tatăl, care îl întrece",191 seamănă a subordinaţianism. însă,
aşa188cum aratăBădiliţă, op. cit, pag.35-36
Cristian
189
Origen, Convorbirile cu Heraclie şi cu episcopii din jurul lui, Despre (Dumnezeu) Origen, Convorbiri cu Heraclides...,pag.l27
Tatăl, despre Fiul şi despre süßet, în voi. «Origen, Scrieri alese» partea a Ill-a
190
Origen, Despre Principii, Prefaţa, «P.G.», 11, 117B
191
«P.S.B.», 8, trad., note Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Ed I B M al BOR. Bucureşti, 1982, Origen, Contra lui Cels VIU, 15, «P.G.», 11, 1537D, 1540A
p 325-326 61
_________Origen ____________________________________________________________
____________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
şi concluzia analizei lui W. Marcus, „nu trebuie să confundăm
192 această privinţă legătura dintre Origen şi Plotin, probabil prin intermediul
subordinaţianismul anteniceenilor cu cel al arienilor." dascălului lor comun Ammonios Sakkas, este limpede, nu trebuie să uităm
H. Crouzel, dezvoltă pe larg această concluzie în echivalenţele origeniene ale unităţii de natură. Când se vorbeşte despre
monografia sa asupra operei lui Origen, şi crede că şi-n această problemă marele «subordinaţianismul» lui Origen se uită foarte adeseori că acesta este o noţiune
alexandrin poate fi reabilitat: „Origen nu putea să se exprime chiar în termenii de cu totul echivocă."193
la Niceea, fiindcă ousia şi hypostasis au la el sensuri mult mai puţin precise şi Dacă în ce priveşte dumnezeirea Logosului veşnic Origen pare a rămâne
nu-şi prezintă problema sub formă antologică. Câteva texte par stângace deoarece în învăţătura ce va fi consacrată de Sfinţii Părinţi, nu acelaşi lucru putem spune
problema egalităţii dintre Tatăl şi Fiul nu se pune la el cu aceiaşi claritate ca în despre explicaţiile lui privind întruparea. Influenţat de aristotelism în ce priveşte
reacţia antiariană de după Niceea şi, mai cu seamă, de după Constantinopol I şi, conceptul de suflet ca parte intermediară între «nous» şi «soma», şi de platonism,
de asemenea, pentru că le citim proiectând asupra lor o teologie posterioară, fără a când afirmă preexistenta sufletelor,194 Origen învăţa astfel:
înţelege exact ceea ce a vrut să afirme. Subordonarea Fiului Tatălui nu pune în
sufletul lui Iisus Hristos a fost creat de la început cu toate
cauză nici identitatea de natură, nici egalitatea de putere. Fiul e în acelaşi timp
subordonat şi egal cu Tatăl (cum rezultă din textele citate în argumentaţia celelalte suflete;
prezentă n.n.) dubla afirmaţie care poate fi regăsită chiar şi după Niceea la în această preexistentă spirituală a avut loc o cădere a sufletelor
Sfinţii Atanasie şi Ilarie. Subordonarea ţine, în primul rând, de faptul că Tatăl create, mai puţin a unuia singur care, rămânând credincios
este Tată, origine a celorlalte două persoane, iniţiator al lucrărilor şi cu oarecum lui Dumnezeu, s-a unit moralmente cu Logosul veşnic.
centru al deciziei în sânul Treimii. Acest ultim rol priveşte «iconomia»: cuvântul Această unire s-a transformat cu timpul într-o a doua natură
oikonomia al cărui echivalent latin este dispensatio, desemnează lucrarea Treimii şi a căpătat stabilitate.
în afară. în creaţie şi în întrupare, Mântuire. Tatăl este Cel Care trimite, Fiul şi • prin intermediul acestui suflet, Logosul veşnic, la „plinirea
Duhul sunt trimişi agenţi ad extra ai Treimii, fiecare cu rolul Său. Dacă Tatăl este vremii", s-a unit cu trupul frumos şi desăvârşit luat din
centrul deciziei, Fiul şi Duhul nu sunt simpli executanţi ai voinţei Tatălui pentru Fecioara Măria, conform tezei gândirii greceşti, că flecare
că în acelaşi timp cu iniţiativa Tatălui este frecvent subliniată unitatea de voinţă şi suflet îşi are trupul pe care îl merită. între Dumnezeu şi
acţiune a celor trei Persoane. Subordonarea Fiului şi a Sfântului Duh este deci în materie există o distanţă de natură ce nu se poate depăşi,
strânsă legătură cu «misiunile divine». Rodul mediator pe care îl are Fiul în însăşi fapt pentru care Logosul divin s-a folosit de sufletul unit cu
dumnezeirea Sa se răsfrânge oarecum asupra fiinţei Sale profunde fiindcă, dacă sine, drept intermediar.
Tatăl este absolut Unul. Fiul Unul în ipostasul Său, este multiplu în denumirile, • prin urmare, Logosul veşnic „întrupându-se, nu-şi însuşeşte
epinoiai, Sale. Acesta este cel de al treilea motiv al «subordinaţianismului» şi un trup omenesc, ci un om real. Logosul a luat şi trup şi
dacă în
suflet omenesc."195

43
^^^^^^^^^
________ Origen ____________________________________________________________
____________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Mitropolia Banatului, Timişoara 1993, p 21-28
195
Ibidem, p 21 63

44
Comentariile patristice la Tatăl nostru

45
aducă aminte de ceea ce spun elinii despre materie, care, luată în sine «este
• raportul dintre Logosul divin şi trupul şi sufletul omeneşti fără calităţi, dar despre care toţi recunosc că îi place Creatorului să se
din Hristos, apare destul de confuz în explicaţiile lui îmbrace cu ea şi că adeseori îşi părăseşte vechile însuşiri ca să primească
Origen. Uneori afirmă că trupul şi sufletul nu sunt şi nu altele mai alese şi mai deosebite». Iar dacă o astfel de învăţătură e sănătoasă,
trebuie considerate drept Dumnezeu, alteori afirmă atunci de ce ar trebui să ne mirăm că prin lucrarea Providenţei calităţile
îndumnezeirea acestora în virtutea unirii cu Logosul. „Nici trupeşti ale lui Iisus s-au schimbat în altele eterice şi
noi nu credem că trupul acela a lui Iisus, aşa cum se putea el dumnezeieşti?"197 Observăm din fragmentele citate caracterul încă confuz al
vedea cu ochii şi percepe cu celelalte simţuri, ar fi el însuşi ideilor teologice ale lui Origen în problemele hristologice. Pe de o parte,
Dumnezeu ... nici sufletul Lui nu putea fi Dumnezeu din trupul şi sufletul uman ale lui Hristos nu erau Dumnezeu, iar, pe de alta,
moment ce a putut spune: «sufletul Meu întristat este acestea au fost transformate în Dumnezeu. Ceea ce este însă esenţial, e faptul
până moarte». Sau: «Evangheliile ştiu că Cel ce a zis că nici platonismul lui Origen (în ce priveşte preexistenta sufletului lui
prin gura lui Iisus «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa» nu Hristos), nici aristotelismul (sufletul intermediar între Dumnezeire şi
poate fi mărginit cumva într-un trup şi într-un suflet ca ale materie) nu l-au împiedecat pe acesta să concluzioneze îndumnezeirea
lui Iisus."196 Dar, mai apoi, Origen precizează că, spunând trupului hristic, chiar dacă în termeni încă neclari.
aşa, afirmă doar că dumnezeirea Logosului în Am amintit aceste aspecte din hristologia lui Origen pentru a lărgi
vremea întrupării nu s-a limitat ori circumscris doar la ceea contextul de gândire întru care trebuie aşezat şi interpretat textul din tratatul
ce este vizibil în Hristos, ci că El rămâne veşnic şi Despre rugăciune, unde, ar părea, că marele scriitor din Alexandria ar fi
neîntrerupt pe scaunul dumnezeirii necreindu-se prin faptul subordinaţianist. Având în vedere teza sufletului creat într-o preexistentă ce
întrupării un gol de atotprezenţă. Ba, mai mult, va fi folosit drept intermediar în procesul întrupării, şi ţinând seama de
prin comunicarea însuşirilor, în virtutea unirii celor două sublinierea pe care Origen o face că nu trupul şi sufletul sunt Dumnezeu -
firi, şi trupul şi sufletul lui Hristos se împărtăşesc de aceasta pentru a răspunde celor care acuzau pe creştini că identifică şi
dumnezeire „Să ştie acuzatorii noştri că Cel în care credem circumscriu dumnezeirea la creatură - putem conchide că sfatul lui Origen de
cu convingere a existat de Ia început cu Dumnezeu şi ca Fiu a nu ne ruga lui Hristos se referă tocmai la a nu ne rezuma în conceperea
a lui Dumnezeu care e Cuvântul în persoană şi dumnezeirii la natura vizibilă a Domnului. Iar completarea lui Origen privind
Adevărul în persoană. Mai afirmăm că trupul său muritor şi îndumnezeirea trupului hristic întăreşte gândirea sa pe linia Bisericii privind
sufletul omenesc, care se află în El, s-au ridicat la cea mai dumnezeirea absolută a lui Hristos.
mare vrednicie, nu numai prin împreunarea lor, ci şi prin
unirea şi legătura cu El, împărtăşindu-se din lbidem, UI, 41, «P.G.», 11, 972D-973A
Origen, Contra lui Ceh, II, 9, «P.G.», 11, 808C-809A
dumnezeirea Lui şi schimbându-se în Dumnezeu. Iar
64
dacă cineva se sminteşte din pricină că El are şi trup acela
să-şi
Origen

Putem deci concluziona, în această delicată problemă, că, o colţurile străzilor"200, adică de lumea păgână. Astfel rugăciunea sinagogii, şi a
interpretare justă asupra gândirii lui Origen presupune, pe de o parte, o flecărelii păgânilor rămâne o „rugăciune după trup", nemântuitoare, a celor
abordare cât mai completă a tuturor scrierilor lui, deoarece o rezumare în „ce au pierdut dumnezeirea". Această rugăciune, chiar şi atunci când pare
înţelegerea unei probleme la o singură scriere comportă riscul interpretării cucernică şi frumoasă e de fapt întunecată, întrucât rămâne o rugăciune a
incomplete şi judecării greşite a marelui nostru catehet din veacul al IlI-lea şi, formelor, a suprafeţei, a superficialităţii, a „plăcerii teatrale", şi aceasta din
pe de altă parte, o situare şi înţelegere a lui Origen ca aparţinând epocii două motive: fie a făţărniciei ce caută lauda lumii şi slava deşartă, fie din
anteniceniene şi nicidecum o lecturare a noţiunilor lui teologice prin prisma pricina neputinţei generate de «pierderea dumnezeirii», adică a firii căzute
unei hristologii şi triadologii postpatristice. Aşa ni se par a sta lucrurile şi-n sub imperiul şi determinismul păcatului.
Pe cealaltă treaptă stă rugăciunea „în biserici", „a dreptăţii drumului
problema «subordinaţianismului» din lucrarea De oratione, şi este motivul
strâmt şi îngust" a celor ce „nu-s actori" ci rugători în „cămara" în care
pentru care am urmărit rezolvarea ei în ansamblul gândirii lui Origen.
sălăşluieşte Treimea. Pentru că „cel ce intră în cămara sa", intră acolo unde în
uman s-a sălăşluit Tatăl şi Fiul: „căci Eu şi Tatăl vom merge la dânsul şi vom
II. 1.5. Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru - consideraţii morale
face locaş la el." Iar această rugăciune este de pe postura de fiu pe care Tatăl
nu-1 părăseşte. 201 Dintru această realitate existenţială restaurată, creştinul
Explicarea propriu zisă a Rugăciunii domneşti este precedată de o poate rosti:
introducere (cap. XVUl- XXI) în care Origen sfătuieşte asupra câtorva
preliminarii obligatorii care ne introduc în atmosfera şi starea de rugăciune.
„Cel ce se roagă trebuie să aibă, mai întâi, o ţinută oarecare, apoi, o pregătire II. 1.5.1. Tatăl nostru care eşti în ceruri
şi dispoziţie sufletească specială."198 Este reluată perspectiva din cap. I al
Tratatului: distincţia dintre ordinea naturală şi ordinea creştină. Pe treapta Explicând invocarea cu care începe Rugăciunea Domnului, Origen
firii (adică a omului dinafară lui Hristos), rugăciunea este asemenea unei accentuează încă o dată distincţia dintre starea creştină şi Starea naturală. „în
actorii. Cei ce o rostesc interpretează un rol faţă de care propria lor viaţă e nici o rugăciune nu am găsit nicăieri acea îndrăzneală, predicată de
detaşată şi cu care nu se identifică. „Precum la teatru cei care reprezintă unele Mântuitorul, de a-L numi pe Dumnezeu Tată."202 Chiar dacă Vechiul
acţiuni nu sunt aşa cum vorbesc şi nici ceea ce par în rolul pe care şi l-au luat Testament dă impresia unui dialog dintre Dumnezeu şi poporul ales de pe
- tot aşa şi cei care se împodobesc cu aparenţa virtuţii nu sunt drepţi, ci doar poziţia Tată-fiu -şi-n acest sens pot fi invocate suficiente texte scripturistice -,
actori ai dreptăţii, jucând ei înşişi în propriu lor teatru, în sinagogi şi pe la „totuşi la cei vechi nu aflăm afirmată statornic şi neschimbător calitatea de
colţuri de stradă."199 Câteva noţiuni definesc rugăciunea din sfera firescului: «fii». Chiar locurile pe care le-am citat -scrie Origen - prezintă pe aceşti fii ca
este o rugăciune a „colţurilor de stradă şi a pieţelor" (adică a lumii păgâne), a pe nişte robi*'.203 Abia „prin vremea rânduită", adică prin întruparea
flecărelii (f3aTToA.oy£iv), a înşirării de vorbe multe, o „rugăciune a Domnului, se primeşte înfierea adevărată. In Hristos „aţi
sinagogii" care „nu stă prea departe de
__________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Ibidem, XX, I, «P.G.», 11, 477C Ibidem, XX.2,
«P.G.», 11, 480C Ibidem, XXII, 1. «P.G.», 11,
Origen, Despre rugăciune, XIX, «P.G.», 11, 476A
481C Ibidem, XXII, 2, «P.G.», 11,484A
Ibidem, XX, 2, «P.G.», 11,480AB
67
66
Origen Comentariile patristice la Tatăl nostru
Putem deci concluziona, în această delicată problemă, că, o păgână. Astfel rugăciunea sinagogii, şi a flecărelii păgânilor rămâne o
interpretare justă asupra gândirii lui Ori gen presupune, pe de o parte, o „rugăciune după trup", nemântuitoare, a celor „ce au pierdut dumnezeirea".
abordare cât mai completă a tuturor scrierilor lui, deoarece o rezumare în Această rugăciune, chiar şi atunci când pare cucernică şi frumoasă e de fapt
înţelegerea unei probleme la o singură scriere comportă riscul interpretării întunecată. întrucât rămâne o rugăciune a formelor, a suprafeţei, a
incomplete şi judecării greşite a marelui nostru catehet din veacul al III-lea şi, superficialităţii, a „plăcerii teatrale", şi aceasta din două motive: fie a
pe de altă parte, o situare şi înţelegere a lui Origen ca aparţinând epocii făţărniciei ce caută lauda lumii şi slava deşartă, fie din pricina neputinţei
anteniceniene şi nicidecum o lecturare a noţiunilor lui teologice prin prisma generate de «pierderea dumnezeirii», adică a firii căzute sub imperiul şi
unei hristologii şi triadologii postpatristice. Aşa ni se par a sta lucrurile şi-n determinismul păcatului.
problema «subordinaţianismului» din lucrarea De oratione, şi este motivul Pe cealaltă treaptă stă rugăciunea „în biserici", „a dreptăţii drumului
pentru care am urmărit rezolvarea ei în ansamblul gândirii lui Origen. strâmt şi îngust" a celor ce „nu-s actori" ci rugători în „cămara" în care
sălăşluieşte Treimea. Pentru că „cel ce intră în cămara sa", intră acolo unde în
II. 1.5. Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru - consideraţii morale uman s-a sălăşluit Tatăl şi Fiul: „căci Eu şi Tatăl vom merge la dânsul şi vom
face locaş la el." Iar această rugăciune este de pe postura de fiu pe care Tatăl
Explicarea propriu zisă a Rugăciunii domneşti este precedată de o nu-1 părăseşte. 201 Dintru această realitate existenţială restaurată, creştinul
introducere (cap. XVIII- XXI) în care Origen sfătuieşte asupra câtorva poate rosti:
preliminarii obligatorii care ne introduc în atmosfera şi starea de rugăciune.
„Cel ce se roagă trebuie să aibă, mai întâi, o ţinută oarecare, apoi, o pregătire
şi dispoziţie sufletească specială."198 Este reluată perspectiva din cap. I al //. 1.5.1. Tatăl nostru care eşti în ceruri
Tratatului: distincţia dintre ordinea naturală şi ordinea creştină. Pe treapta
firii (adică a omului dinafară lui Hristos), rugăciunea este asemenea unei Explicând invocarea cu care începe Rugăciunea Domnului, Origen
actorii. Cei ce o rostesc interpretează un rol faţă de care propria lor viaţă e accentuează încă o dată distincţia dintre starea creştină şi starea naturală. „în
detaşată şi cu care nu se identifică. „Precum la teatru cei care reprezintă unele nici o rugăciune nu am găsit nicăieri acea îndrăzneală, predicată de
acţiuni nu sunt aşa cum vorbesc şi nici ceea ce par în rolul pe care şi l-au luat Mântuitorul, de a-L numi pe Dumnezeu Tată."202 Chiar dacă Vechiul
- tot aşa şi cei care se împodobesc cu aparenţa virtuţii nu sunt drepţi, ci doar Testament dă impresia unui dialog dintre Dumnezeu şi poporul ales de pe
actori ai dreptăţii, jucând ei înşişi în propriu lor teatru, în sinagogi şi pe la poziţia Tată-fiu -şi-n acest sens pot fi invocate suficiente texte scripturistice -,
colţuri de stradă."199 Câteva noţiuni definesc rugăciunea din sfera firescului: „totuşi la cei vechi nu aflăm afirmată statornic şi neschimbător calitatea de
este o rugăciune a „colţurilor de stradă şi a pieţelor" (adică a lumii păgâne), a «fii». Chiar locurile pe care le-am citat -scrie Origen - prezintă pe aceşti fii ca
flecărelii (paTToA.OV£iv), a înşirării de vorbe multe, o „rugăciune a pe nişte robi".203 Abia „prin vremea rânduită", adică prin întruparea
sinagogii" care „nu stă prea departe de colţurile străzilor" 200, adică de lumea Domnului, se primeşte înfierea adevărată. în Hristos „aţi

Origen, Despre rugăciune, XIX, «P.G.», 11, 476A


lbidem, XX, 2, «P.G.», 11,480AB

Ibidem, XX, I, «P.G.», 11, 477C Ibidem. XX.2, «P.G.»,


11, 480C Ibidem, XXII, 1. «P.G.», 11.481C Ibidem,
XXII, 2, «P.G.», 11, 484A
66 48
Origen

aceasta, circumscris, localizat şi corporal,208 şi, apoi, un înţeles aparte al


noţiunii de cer. Anume, scrie Origen: „nu este nepotrivit ca El (Hristos) să fie
primit Duhul înfierii", „puterea de a vă face fiii lui Dumnezeu", prin aceea că propriu zis tronul Tatălui, care, în chip mai alegoric, se numeşte cer, iar
omul se poate „naşte din Dumnezeu".204 Naşterea sacramentală în Botez, Biserica Lui să fie numită pământ şi aşternut al picioarelor Sale" 209. Iar
afirmată aici, este cea care ne face cu adevărat fii, iar în afara ei, spune Origen, mădularele Bisericii, „ca aşternut al picioarelor lui Dumnezeu" devin ele
însăşi chemarea lui Dumnezeu ca „Tată", înseamnă „vinovăţie" şi „lipsă de însele cer sau loc al „revărsării dumnezeirii". Origen conchide că zicem:
evlavie". Autorul, scriind lui Ambrozie şi Tatianei şi vizând acea gândire „Tatăl nostru care eşti în cer", pentru a deosebi oarecum esenţa lui
filosofico-religioasă ce propunea determinismul universal, lămureşte că Dumnezeu de cea a făpturilor, care, deşi nu sunt de aceeaşi fiinţă, se
întrebuinţarea de către eretici a numirii de „Tată" pentru Dumnezeu, şi împărtăşesc totuşi de o cinste dumnezeiască, de putere şi, într-un fel, de o
adresarea cu „Domnul Iisus" către Fiul nu numai că este cu neputinţă dar este adevărată revărsare a dumnezeirii.210 Prin această concluzie Origen pune
chiar o blasfemie. Numirea lui Hristos ca Domn şi a lui Dumnezeu ca Tată bazele viitoarei teologii şi spiritualităţi patristice, care va accentua pe de o
sunt cu putinţă doar din partea celui „născut din Dumnezeu", întrucât „Duhul parte distincţia dintre esenţa (ousia) dumnezeirii şi cea a creaţiei - pentru
însuşi mărturiseşte împreună cu duhul acestuia".205 evitarea panteismului - şi, pe de altă parte, nedespărţirea dintre Dumnezeu şi
Prin urmare, în perspectiva Teologiei Morale, conchidem: credinţa şi lume - prin aceea că dumnezeirea se revarsă haric spre a împărtăşi creatura de
mărturisirea ei sunt acte theandrice şi ţin de renaşterea sacramentală care cinstea proprie (ceea ce Părinţii vor numi îndumnezeirea prin har). încă o dată
îmbracă umanul în Restaurarea săvârşită de Hristos. Origen spune că-n cei Origen se dovedeşte „adevăratul creator al teologiei ştiinţifice în Răsărit". 211
renăscuţi „se găseşte chipul Cuvântului ceresc, iar Acesta este icoana lui
Dumnezeu. Dacă cei sfinţi sunt chipul icoanei, adică al Fiului, ei exprimă şi
¡1.1.5.2. Sfmţească-se Numele Tău
înfierea, căci am fost făcuţi asemenea cu trupul preamărit a lui Hristos". 206
Aşadar „înfierea" - poziţia doar de pe care Dumnezeu poate fi numit „Tată" -
se dobândeşte numai în măsura în care Cuvântul-Hristos sălăşluieşte prin Două lămuriri preliminarii sunt necesare, scrie Origen, în înţelegerea
naşterea din nou în „chipul" omului. „Fiul lui Dumnezeu a venit ca să strice autentică a cererii enunţate: ce este „numele Tatălui" şi
lucrurile diavolului şi este cu putinţă ca prin sălăşluirea Cuvântului lui
Dumnezeu în noi, uneltirile diavolului să fie nimicite, iar sămânţa cea rea 208
«nu trebuie înţeles că Dumnezeu ar fi mărginit la o formă trupească şi că ar
pătrunsă în noi să fie stârpită şi noi să devenim fii ai lui Dumnezeu". 207 locui în forma aceasta în ceruri, căci dacă ar fi mărginit într-un loc, atunci ar urma
Deveniţi „fii ai lui Dumnezeu", creştinii, purtând întru ei „chipul Cuvântului că Dumnezeu e mai mic decât cerurile, care-L încap. Or, trebuie, dimpotrivă, să
credem că faţă de puterea de nespus a dumnezeirii Lui toate celelalte sunt
ceresc", devin ceea ce este Cel ce-i locuieşte, adică realităţi cereşti.
mărginite». Ibidem, XXIII. I, «P.G.», 11, 485D
Rostind „Tatăl nostru care eşti în ceruri", mărturisim două lucruri: «Să nu lăsăm pe cineva să creadă că Dumnezeu s-ar găsi mărginit într-un spaţiu fizic,
întâi că Dumnezeu nu poate fi înţeles antropomorfic şi, prin ceea ce ar însemna că are trup şi că am putea să spunem despre El cele mai neserioase
învăţături: că-i divizibil şi material şi supus stricăciunii» Ibidem, XXI 11,3, «P.G.»,
Ibidem, XXI1.2, «P.G.», 11, 484B 11.488CD
209
Ibidem, XXIII, «P.G.», 11, 489D
Ibidem, XXU.2, «P.G.», 11, 484C
™Ibidem, XXIII.4, «P.G.», 11, 491A-492A 211
Ibidem, XXII, 4, «P.G.», 11. 485B
Ibidem, XXII, «P.G.», 11, 485C Drd. Sorin Petcu, op. cit, p 73
___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru Origen

49 69
Origen
ce înseamnă ca el „să fie sfinţit". Numele, rezumă sintetic proprietăţile în perspectiva Moralei, putem concluziona: a) Regula rugăciunii şi
individuale ale cuiva. Când e vorba de oameni, întrucât „însuşirile lor proprii regula credinţei sunt interdependente şi se definesc reciproc, b) Spre
se pot schimba", atunci şi numele se schimbă pentru a exprima adecvat noua amândouă au acces autentic doar cei renăscuţi sacramental („cel ce a avut
stare existenţială. „După ce şi-a schimbat felul de a fi, Avram a primit numele parte de revărsarea dumnezeirii").
de Avraam şi după schimbare celui a lui Simon, a fost numit Petru, iar după Origen încheie tâlcuirea cererii, subliniind că „sfinţească-se numele
schimbarea proprietăţii lui Saul, care prigonea pe Iisus, acesta a fost numit Pa Tău", ca de altfel întreaga Rugăciune domnească, e o redactare a
vel". Când e vorba de Dumnezeu lucrurile stau diferit. El este spiritualităţii în termeni imperativi şi nu optativi.218 De aici rezultă că
neschimbător şi prin urmare numele Lui „este unul şi acelaşi". Iar numele care rugăciunea însăşi este o expresie a doctrinei corecte şi rod al revărsării vieţii
exprimă cel mai bine „însuşirile deosebite ale lui Dumnezeu" este sfinţenia. treimice prin Sfintele Taine.
„Deoarece, privitor la Dumnezeu, toţi presupunem câte ceva ori de câte ori ne
gândim la Dânsul, dar nu toţi la ceea ce este El într-adevăr (căci puţini, şi dacă
putem spune aşa şi mai puţini, între acei puţini, înţeleg sfinţenia Sa în toate), II. 1.5.3. Vie împărăţia Ta
de aceea pe bună dreptate ni se propovăduieşte că ideea pe care ne-o facem
despre Dumnezeu e cuviincioasă dacă vedem în El sfinţenia...". 213 Sfinţenia Tâlcuirea acestei cereri prilejuieşte lui Origen scrierea uneia dintre
este cea care însoţeşte toată iconomia dumnezeiască. Respectiv, actul creaţiei, cele mai frumoase pagini ale spiritualităţii răsăritene, „împărăţia lui
a proniei, a judecăţii, „a Celui ce alege, sau părăseşte, primeşte sau respinge, Dumnezeu" este o realitate diastatică (termenul îl va propune Sf. Grigore de
răsplăteşte după merite ori pedepseşte pe fiecare după cum i se cuvine", 14 sunt
Nyssa, însă exprimarea lui o devansează Origen). Ea stă între „deja" şi „nu
realizate şi plinite întru atmosfera şi realitatea sfinţeniei lui Dumnezeu.
încă deplin". Este dat şi ţintă în acelaşi timp. Realitate interioară („împărăţia
Sfinţenia este, aşadar, numele prin excelenţă a lui Dumnezeu. Explicaţia
lui Dumnezeu este în
aceasta este o întregire la problemele din capitolele introductive în care
Origen - Adamantios, cel ce-şi leagă ideile în logica lanţului ce se închide -
combate determinismul şi arbitrariul de care Dumnezeu era acuzat de către
eretici. Astfel dacă „alegerea", „părăsirea", „primirea", „respingerea",
„răsplata" şi „pedeapsa" sunt expresii ale sfinţeniei depline a Iui Dumnezeu,
atunci orice acuză împotriva dumnezeirii care ar suprima libertatea şi
responsabilitatea umană, sunt din start nule. Doar gândirea eretică ce „pune
în legătură cu conceptul de Dumnezeu lucruri
____________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru

nepotrivite"215 poate profesa învăţături care de fapt sunt o „luare în deşert a


numelui lui Dumnezeu".
„Sfinţească-se numele Tău" e o rostire-răspuns care, prin ea însăşi,
combate „interpretările false ale lui Taţian" şi ale altor eretici. Ea presupune
că rugătorul are "o idee corectă despre Dumnezeu".216 însă, lămureşte Origen,
accesul şi înălţarea „la adevărata şi înalta cunoaştere a proprietăţilor lui
Dumnezeu", a sfinţeniei Lui, n-o poate avea decât „cel ce a avut parte de
revărsarea dumnezeirii". Doar umanul restaurat, părtaş la însăşi puterea lui
Dumnezeu („acela înalţă însăşi puterea lui Dumnezeu de care a fost părtaş"),
poate să rostească şi împlinească imperativul „sfinţească-se numele Tău" - din
pricină că „cele din lăuntrul ale lui" sunt „casă închinată" înălţării lui
Dumnezeu.217

50 69
215
Ibidem, XXIV, 3, «P.G.», 11,493A
216
Ibidem, XXIV.4, «P.G.», 11, 493D
217
Ibidem, XXIV,5, «P.G.», 11, 496AB
218
Ibidem, XXIV,5, «P.G.», 11, 496B

Origen, op. cit., XXIV, 2, «P.G.», 1 1 , 492C


Ibidem, XXIV, 2, «P.G.», 1 1 , 492C Ibidetn,
XXIV, 2, «P.G.», 1 1 , 492D

70
51
____________ Origen _______________________________________________
lăuntrul vostru"), împărăţia este un „deja": Comentariile
„în oricepatristice la Tatăl nostru
sfânt (creştin)...,
sălăşluieşte Domnul ca-ntr-o cetate bine orânduită. Tatăl este de faţă şi Hristos
stăpâneşte la un loc cu Tatăl în sufletul desăvârşit, după cuvântul pe care l-am
amintit: «vom veni la El şi
219 A

vom face locaş la El»". Aşadar, împărăţia e acolo unde stăpâneşte prezenţa lui
Dumnezeu. Şi totuşi „Tatăl nostru" solicită ca împărăţia „să vină". Origen
lămureşte: „cum se va mai ruga pentru ceea ce are (împărăţia ca «deja», n.n.) ca
şi cum nu l-ar avea, zicând : «sfinţească-se numele Tău» şi «vie împărăţia
Ta»?... La acestea se poate răspunde că, precum cel ce se roagă să obţină
cunoştinţă şi înţelepciune, se va ruga totdeauna cum se cuvine pentru acestea,
căci are tot mai multe temeiuri de a cere înţelepciune şi cunoştinţă, deşi în trup
el «cunoaşte numai în parte» ceea ce poate pătrunde, iar ceea ce este desăvârşit
şi care va înlocui cunoaşterea parţială se va arăta abia atunci când mintea va fi
pusă faţă în faţă, fără percepţia simţurilor, cu cele duhovniceşti, tot aşa nu-i este
posibil nimănui din noi să sfinţească în mod desăvârşit numele lui Dumnezeu şi
să guste împărăţia Lui, dacă nu va dobândi desăvârşirea prin cunoaştere, prin
înţelepciune şi chiar prin celelalte virtuţi". Prin urmare împărăţia a venit şi va
să vină. Inaugurată de întruparea Domnului, întrupare care se prelungeşte ca
Biserică, împărăţia trebuie tot mai deplin actualizată printr-o viaţă de sfinţenie,
printr-o „inimă tot mai înduhovnicită".
în notele sale critice, Părintele T. Bodogae subliniază că Origen
încercând să arate ce este împărăţia lui Dumnezeu pune accentele preponderent
pe raţiune, pe mintea desprinsă de simţuri: „din nou găsim necesar să subliniem
termenul de origine stoică τό ήγεμονικόν: και οΪμε νοεΐσθαι Θεού
μένβασιλείαν τήν μακαρίαν τον ηγεμονικού κατάσταοτν221 (şi cred că pot
spune că împărăţia lui Dumnezeu e starea fericită a raţiunii dominante).
Desigur nu e vorba aici de raţiune ca putere discursivă, ci în sens de cuget, de
minte bună, încălzită de credinţă şi de

dragoste. Poate că în îryeuovucov- ul acesta inima îşi are rol mai mare decât
52
_______________________________________________________________________________________________ Origen ______________________________________________
Comentariile patristice la Tatăl nostru
raţiunea însăşi. în orice caz o astfel
de concepţie e net spiritualistă, existenţialistă chiar".
Deşi observaţia citată este justă, totuşi Origen depăşeşte, prin
întregire, „spiritualismul", arătând că împărăţia trebuie să cuprindă şi
trupescul, astfel încât făptura omenească în integralitatea ei să se bucure de
realitatea împărăţiei: „De pe acum, deci, să se îmbrace în sfinţenie ceea ce
este stricăcios în noi şi în nestricăciune şi în feciorie şi desăvârşită curăţenie,
iar ceea ce este muritor să se îmbrace, după biruinţa morţii, în nemurirea
Tatălui, şi astfel, aflându-ne sub stăpânirea lui Dumnezeu, să ne împărtăşim
de pe acum de binefacerile renaşterii şi ale învierii".223
Aşadar, împărăţia este „un de pe acum", un deja, o prezenţă
inaugurată de „binefacerile renaşterii şi ale învierii." încă o dată este subliniat
fundamentul eclesial-sacramental al existenţei creştine.

II. 1.5.4. Facă-se voia Ta precum în cer şi pe pământ

„Precum în cer şi pe pământ" sunt cuvintele ce trebuie ataşate


cererilor şi temelor anterioare astfel încât „ceea ce ni se porunceşte să spunem
în rugăciune ar fi cam aşa: «sfinţească-se numele Tău, precum în cer şi pe
pământ», «vie împărăţia Ta, precum în cer şi pe pământ», «facă-se voia Ta,
precum în cer şi pe pământ». Numele lui Dumnezeu a fost sfinţit de cei din
ceruri, la ei a venit împărăţia lui Dumnezeu şi tot ei sunt cei care împlinesc
laolaltă voia lui Dumnezeu. în acelaşi timp, pe pământ, tot ce săvârşim noi
este nedeplin, dar le putem desăvârşi şi aici dacă ne vom arăta demni să fim
ascultaţi de Dumnezeu în toate acestea".224
Origen lărgeşte, apoi, explicaţia acestui text raportându-se din nou la
cele două sfere existenţiale: la Biserică şi la cei din afara ei. Cei din Biserică
sunt „chipul lui Hristos" care este cerul, sunt
Ibidem, XXV, 1, «P.G.», 11, 496C 0
Ibidem, XXV, 2, «P.G.», 11, 497B T. Bodogae, Note la Origen, Despre rugăciune, «P.S.B.», 7, p. 252, nota 277 1 Origen,
1

1
1bidem, XXV, «P.G.», 11, 496C Despre rugăciune, XXV, 3, «P.G.», 11, 500A xIbidem, XXVI, 2 «P.G.», 11, 500C

53
Origen

Comentariile patristice la Tatăl nostru


lăuntml vostru"), împărăţia este un „deja": „în orice sfânt (creştin)..., raţiunea însăşi. în orice caz o astfel de concepţie e net spiritualistă,
sălăşluieşte Domnul ca-ntr-o cetate bine orânduită. Tatăl este de faţă şi Hristos existenţialistă chiar".222
stăpâneşte la un loc cu Tatăl în sufletul desăvârşit, după cuvântul pe care l-am Deşi observaţia citată este justă, totuşi Origen depăşeşte, prin
amintit: «vom veni la El şi vom face locaş la El»". 219 Aşadar, împărăţia e acolo întregire, „spiritualismul", arătând că împărăţia trebuie să cuprindă şi
unde stăpâneşte prezenţa lui Dumnezeu. Şi totuşi „Tatăl nostru" solicită ca trupescul, astfel încât făptura omenească în integralitatea ei să se bucure de
împărăţia „să vină". Origen lămureşte: „cum se va mai ruga pentru ceea ce are realitatea împărăţiei: „De pe acum, deci, să se îmbrace în sfinţenie ceea ce este
(împărăţia ca «deja», n.n.) ca şi cum nu l-ar avea, zicând : «sfinţească-se stricăcios în noi şi în nestricăciune şi în feciorie şi desăvârşită curăţenie, iar
numele Tău» şi «vie împărăţia Ta»?... La acestea se poate răspunde că, precum ceea ce este muritor să se îmbrace, după biruinţa morţii, în nemurirea Tatălui,
cel ce se roagă să obţină cunoştinţă şi înţelepciune, se va ruga totdeauna cum se şi astfel, aflându-ne sub stăpânirea lui Dumnezeu, să ne împărtăşim de pe
cuvine pentru acestea, căci are tot mai multe temeiuri de a cere înţelepciune şi acum de binefacerile renaşterii şi ale învierii".
cunoştinţă, deşi în trup el «cunoaşte numai în parte» ceea ce poate pătrunde, iar
Aşadar, împărăţia este „un de pe acum", un deja, o prezenţă
ceea ce este desăvârşit şi care va înlocui cunoaşterea parţială se va arăta abia
inaugurată de „binefacerile renaşterii şi ale învierii." încă o dată este subliniat
atunci când mintea va fi pusă faţă în faţă, fără percepţia simţurilor, cu cele
fundamentul eclesial-sacramental al existenţei creştine.
duhovniceşti, tot aşa nu-i este posibil nimănui din noi să sfinţească în mod
desăvârşit numele lui Dumnezeu şi să guste împărăţia Lui, dacă nu va dobândi
desăvârşirea prin cunoaştere, prin înţelepciune şi chiar prin celelalte virtuţi".220 II. 1.5.4. Facă-se voia Ta precum în cer şi pe pământ
Prin urmare împărăţia a venit şi va să vină. Inaugurată de întruparea Domnului,
întrupare care se prelungeşte ca Biserică, împărăţia trebuie tot mai deplin
„Precum în cer şi pe pământ" sunt cuvintele ce trebuie ataşate
actualizată printr-o viaţă de sfinţenie, printr-o „inimă tot mai înduhovnicită".
cererilor şi temelor anterioare astfel încât „ceea ce ni se porunceşte să spunem
în notele sale critice, Părintele T. Bodogae subliniază că Origen
în rugăciune ar fi cam aşa: «sfinţească-se numele Tău, precum în cer şi pe
încercând să arate ce este împărăţia lui Dumnezeu pune accentele pământ», «vie împărăţia Ta, precum în cer şi pe pământ», «facă-se voia Ta,
preponderent pe raţiune, pe mintea desprinsă de simţuri: „din nou găsim precum în cer şi pe pământ». Numele lui Dumnezeu a fost sfinţit de cei din
necesar să subliniem termenul de origine stoică τό ήγεμονικόν: και οΐμε ceruri, la ei a venit împărăţia lui Dumnezeu şi tot ei sunt cei care împlinesc
νοεΪσθαι Θεού μένβαστλείαν τήν μακαρίαν του -ηγεμονικού laolaltă voia lui Dumnezeu. în acelaşi timp, pe pământ, tot ce săvârşim noi este
κατάσταοτν221 (şi cred că pot spune că împărăţia lui Dumnezeu e starea nedeplin, dar Ie putem desăvârşi şi aici dacă ne vom arăta demni să fim
fericită a raţiunii dominante). Desigur nu e vorba aici de raţiune ca putere ascultaţi de Dumnezeu în toate acestea".224
discursivă, ci în sens de cuget, de minte bună, încălzită de credinţă şi de Origen lărgeşte, apoi, explicaţia acestui text raportându-se din nou la
dragoste. Poate că în tn/euoviKov- ul acesta inima îşi are rol mai mare decât cele două sfere existenţiale: la Biserică şi la cei din afara ei. Cei din Biserică
sunt „chipul lui Hristos" care este cerul, sunt
Ibidem, XXV, I, «P.G.», 11, 496C
0
Ibidem, XXV, 2, «P.G.», 11, 497B T. Bodogae, Note la Origen, Despre rugăciune, «P.S.B.», 7, p. 252, nota 277 1 Origen,
1

1
Ibidem, XXV, «P.G». 11, 496C Despre rugăciune, XXV, 3, «P.G.», 11, 500A 'ibidem, XXVI, 2 «P.G.». 11, 500C

73
Origen Comentariile patristice la Tatăl nostru
„aşternutul picioarelor Lui", sunt cei făcuţi „cer" prin cerească" şi care „nu mai aparţine pământului şi lumii de jos, ci aparţine
renaşterea sacramentală. Sunt cei întru care şi Numele şi Sfinţenia şi cerului şi unei lumi mai bune".229 A se face voia lui Dumnezeu echivalează cu
împărăţia stau sub semnul actualizării. întru ei sensibilul s-a făcut deia faptul ca „pământul să nu rămână pământ", iar făptura omenească să se
i · 225 îndrepte „de la carne, de la pământ, de la lut şi de la sânge înspre
imagine a tainelor cereşti. Rămâne doar ca ei să dimensioneze permanent şi
mai deplin, prin osteneală, ceea ce au început deja să fie. Insă Cel care face
t~ MM 230
început al acestor realităţi este Omul Iisus Hristos. In El dumnezeirea şi firea cereasca ,
natura omenească s-au unit, aceasta din urmă primind puterea şi darurile celei Explicaţia lui Origen o putem înţelege corect în măsura în care o
dintâi. „Cine înţelege că prin cer vedem pe Mântuitorul, iar prin pământ, punem în legătură cu întreaga lui gândire asupra creaţiei şi eshatologiei.
Biserica, spunând că Cel întâi Născut din toată făptura este cerul, în care „Toate creaturile raţionale care mai târziu vor deveni îngeri, oameni, demoni,
Tatăl se odihneşte ca pe un tron, acela va înţelege, că omul pe care 1-a au fost create împreună şi absolut egale. Ele erau absorbite în contemplarea
îmbrăcat, împodobit cu puterea smereniei şi a ascultării până la moarte, zice lui Dumnezeu şi formau Biserica preexistentei unită ca o Mireasă cu Mirele
după înviere: «Datu-Mi-S-a toată puterea, precum în cer şi pe pământ». Omul ei (Hristos în umanitatea sa preexistentă, n.n.), cu intelectul preexistent unit
luat de Mântuitorul a primit puterea peste cele cereşti, care sunt proprii numai cu Cuvântul şi creat odată cu ele".231 Aceste intelecte ale preexistentei erau
Celui Unul-Născut, pentru ca să-L facă părtaş la dumnezeirea Sa şi pentru ca conduse de pneuma lor şi erau îmbrăcate în trupuri eterice, trupul fiind o
să se facă Una cu caracteristică esenţială a creaturii ce stabilea graniţa absolută dintre Sfânta
El": Treime şi creaturi. Toate intelectele au fost create după chipul lui Dumnezeu,
Cei din afara Bisericii, fie că e vorba de cei din lumea aceasta, fie că atât cele care vor deveni oameni, cât şi cele care vor fi îngeri, ba chiar şi cele
ne referim la duhurile răutăţii, „poartă chipul pământescului" şi sunt care, renegându-şi participarea la Dumnezeu fără a putea totuşi să o distrugă,
„pământ". „Păcătosul este tot pământ oriunde s-ar afla; el nu se va pocăi şi tot fiindcă chipul e de neşters, vor constitui demonii. Căderea intelectelor în
pământ se va face, pe când cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu şi nu păcat are loc în preexistentă şi ea va pune capăt unităţii dintre Biserica iniţială
nesocoteşte legile duhovniceşti mântuitoare, acela este cer".227 Cei şi Mirele Său. Degradarea intelectului la condiţia de suflet cunoaşte trepte,
credincioşi trebuie să se roage „ca precum e în cer, aşa să fie şi pe pământ", întrucât nu toate au căzut la acelaşi nivel. De aici provine diversitatea
„adică şi la cei răi să se împlinească voia lui Dumnezeu, pentru ca să-i facă, făpturilor raţionale şi stabilirea lor în clase: îngeri, oameni şi demoni şi
să spun aşa - zice Origen - cer, ca să nu mai rămână pământ, ci toate să devină diversitatea nesfârşită în interiorul fiecărei categorii.232 Lumea sensibilă este
cer".228 creată de Dumnezeu după căderea din preexistentă şi din pricina acesteia.
Explicaţiile la cererea „facă-se voia Ta" dezvăluie accentele unei Intelectele implicate în căderea iniţială într-un mod mai puţin grav decât
perspective spiritualiste la Origen, care pare a inferioriza cele pământeşti şi demonii, şi pentru care există speranţa vindecării, formează sufletele umane.
materiale în raport cu cele cereşti-spirituale. Astfel adevărata fiinţă este „cea Acestea sunt aduse în lumea sensibilă şi aşezate în

H. Crouzel, op. cit, cap. «Teoria cunoaşterii» p.l57-181-autorul prezintă o complexă


analiză a modului cum, în gândirea lui Origen, «fiinţele sensibile (sunt) imagini ale
misterelor divine» (p.160) şi influenţa lui Platon asupra autorului nostru în această
privinţă.
Origen, Despre rugăciune, XXVI, 4, «P.G.», 11, 502D-504A 9
227 lbidem, XXVI.5, «P.G.», 11, 504B
lbidem, XXVI.6, «P.G.», 11, 504B 0
228
lbidem, XXVI.6, «P.G.», 11, 504BC lbidem, XXVI.6, «P.G.», 11, 505A
1
H. Crouzel, op. ci/,p.280 *lbidem, p. 285
74 55
_________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Origen

şi pasiunilor şi nicidecum desconsiderarea trupului şi socotirea lui ca rău în


trupuri ca-ntr-un ioc al îndreptării. Sufletul omenesc prezintă o tendinţă sine ori închisoare a părţii spirituale.
superioară denumită nous sau mens şi una inferioară carnea sau forţa care
atrage sufletul spre trup.233 Noţiunea de trup este complexă la Origen. Ea este
sensibil alta decât cea de carne sau „cugetul trupului", cuget ce exprimă un Observaţia Părintelui T. Bodogae, din notele critice citate, în care
ataşament nelegitim al sufletului de trup şi rezumare a trebuinţelor la raţiunile „concepţia (lui Origen n.n.) este net spirituală, existenţialistă chiar", o putem
acestuia. Trupul eteric al preexistentei a îmbrăcat, în urma căderii o „calitate" înţelege mai bine având în vedere că în gândirea Iui Origen adevărata fiinţă
pământească, prin care, din pricina egoismului omului, devine, la fel ca orice ieşită din mâinile Creatorului este „intelectul" din preexistentă care face
alt lucru sensibil, o permanentă tentaţie de a stăvili elanul sufletului care experienţa vieţii pământeşti, în trup, doar pentru întoarcerea la trupul
trebuie să se ridice la taina a cărei imagine este sensibilul. Dar trupul duhovnicesc. Nu e de mirare aşadar că limbajul autorului nostru trimite
pământesc, ca orice alt lucru sensibil, este, după Origen, în sine bun. El este uneori la o spiritualitate a dezîncarnării , însă nu de tip negativist la adresa
creat de Dumnezeu (şi asupra esenţei sale profunde Dumnezeu spune că „era materialităţii lumii ca atare. E vorba doar de consecvenţa gândirii de
bun") şi era menit să fie imagine sensibilă a realităţilor divine. Deşi „chipul lui ansamblu a lui Origen care aparţine lanţului din logica sa de fier prezentă în
Dumnezeu" în om stă în suflet, totuşi demnitatea acestuia se răsfrânge şi în fiecare din scrierile sale.
trup ca templu al sufletului. Şi mai mult, în trupul pământesc subzistă şi trupul Pe aceste coordonate trebuie abordată şi tâlcuirea ce ne-o propune
eteric al preexistentei printr-o raţiune seminală (logos spermatikos) care va la:
constitui baza din care va încolţi trupul slavei din eshaton. Aşadar trupul eteric
(ceresc), devine pământesc, pentru ca mai apoi să redevină ceresc ca trup
înviat.234 II. 1.5.5. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
Cu aceste lămuriri asupra gândirii de ansamblu a lui Origen, textele
din Despre rugăciune se dezleagă în autenticul lor sens. Dacă adăugăm şi Este cel mai lung capitol al Tratatului Despre rugăciune şi cel mai
faptul că noţiunea de „pământ" şi „pământean" sunt atribuite uneori de autorul complex în imagini şi noţiuni filozofice. Origen subliniază, în prelungirea
nostru şi diavolului 235 atunci înţelegem mai bine complexitatea tâlcuirii la celor spuse în capitolul anterior, că „pâinea spre fiinţă" pe care o cerem nu se
„precum în cer şi pe pământ". Origen desemnează prin „pământ" realitatea referă la pâinea cea trupească, materială: „Deoarece unii cred că aici ni se
căderii care trebuie depăşită prin transformarea ei în „cer" şi nicidecum nu spune să ne rugăm pentru pâinea cea trupească, de aceea este potrivit să
presupune o nuanţă peiorativă la adresa materialităţii creaţiei, iar când scrie: îndreptăm în cele ce urmează această părere greşită şi să înfăţişăm adevărul
„carnea nu este de folos şi sângele înrudit cu dânsa nu pot să moştenească cu privire la pâinea cea spre fiinţă. Trebuie să-i întrebăm: Cum ne poate
împărăţia lui Dumnezeu"236 el are în vedere tentaţia permanentă a „părţii" de porunci aşa ceva Cel ce ne-a cerut să ne rugăm pentru lucruri mari şi cereşti,
jos a sufletului de a întoarce spatele duhului pentru a se abandona instinctelor atâta timp cât pâinea, care ni se dă pentru trup, nu este un lucru ceresc şi nici
Ibidem.p. 144-146 234 rugăciunea pentru aceasta nu este o rugăciune mare, ca şi când ar fi uitat,
Ibidem,p.\41 ceea ce ne-a învăţat altă dată, urmând ca acum să aducem lui Dumnezeu
235
"Dacă diavolul este numit Primul Pământean e pentru că el stă la originea căderii, Origen, Despre rugăciune, XXVI, 6, «P.G.», 11, 504D-505A
care a fost cauza creării lumii sensibile, şi nu pentru că ar avea un trup pământesc", H. 77
Crouzel, op. cit, p. 291
56
_________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Origen cazul textelor biblice în care se vorbeşte literal despre identitatea dintre
rugăciune pentru lucruri pământeşti şi iară însemnătate". Aşadar, Hristos şi Euharistie (ex.In.6). Respectiv pâinea şi vinul sunt, pentru Origen,
pentru Origen, fundamentale sunt doar cele cereşti. Şi „pâinea" şi Trupul şi Sângele lui Hristos, dar realismul acesta este dublat de faptul că
„rugăciunea" care vizează cele cereşti sunt mari, în vreme ce înţelegerea lor in elementele euharistice trimit către un adevăr dumnezeiesc mai profund, în
registrul celor pământeşti-trupeşti ar Π nepotrivite cu voia lui Dumnezeu. care cuvântul e perceput nu ca Trup şi Sânge ci în calitate de Cuvânt a lui
Explicaţia marelui alexandrin trebuie înţeleasă în funcţie de premisele Dumnezeu adresat oamenilor. Aşadar e vorba de două semnificaţii, de două
enunţate la noţiunile de „pământ", „trup" şi „cer". De vreme ce autentica niveluri243 pe care mulţi din comentatorii lui Origen le suprapun ori le
realitate e cea spirituală, cerească, atunci nici pâinea nu poate avea alt înţeles disjung fără a înţelege că de fapt ele se întregesc şi în îmbogăţesc reciproc.
decât unul duhovnicesc. Aprecierea Părintelui Bodogae asupra sensului Astfel Origen presupune şi realismul euharistie, dar şi socotirea „pâinii
material a pâinii din Rugăciunea Tatăl nostru, încetăţenită în perspectiva vieţii" drept Cuvânt al lui Dumnezeu către oameni. în acest sens e lămuritor
protestantă este deosebit de pertinentă: „Mulţi teologi, mai ales protestanţi, un text dintr-o omilie a lui Origen la Cartea Ieşirii:
deduc originea cuvântului επιούσιος de la verbul έπείμΐ (a merge spre, urmez), .... vreau să vă îndemn pe toţi care luaţi parte la sfintele taine, să
aşa cum e în expresia tj επιούσα τρ.μέρα, ziua următoare. în cazul acesta s-ar primiţi cu grijă respectuoasă trupul Domnului, când vă este oferit, de teama
sublinia aspectul eshatologic al cererii, în sensul ca să cerem hrană necesară ca nici o fărâmă şi nici o bucăţică din comoara sfinţită să nu fie pierdută. Căci
pe fiecare a doua zi, ceea ce sună cam pământesc. Aşa s-a încetăţenit pe bună dreptate aţi fi consideraţi vinovaţi dacă prin nepăsarea voastră s-ar
adjectivul «cea de toate zilele». Origen s-a gândit «la lucruri mai mari»; pierde ceva din toate acestea. Căci dacă atunci când e vorba de trupul Său voi
εττΛούαηος provine de la έπί+οΰσία spre fiinţă, spre fiinţare".238 luaţi, pe bună dreptate, toate măsurile de prevedere, de ce aţi vrea ca
nepăsarea de Cuvântul lui Dumnezeu să fie mai puţin condamnabilă ca cea
într-adevăr, Origen are în vedere acest ultim înţeles. Noţiunea de faţă de trupul Său?"244 „Discutăm despre pâinea cea spre fiinţă, despre pomul
pâine e folosită de Scriptură, ne spune autorul, pentru a desemna în general
hrana. In Tatăl nostru e vorba de „hrana ce rămâne spre viaţa veşnică' . Insă in
ce constă această pâine-hrană pentru veşnicie nu este deosebit de clar, în textul
pe care-l analizăm. El Iasă impresia că e vorba despre Trupul şi Sângele
Domnului, „pâinea care se coboară din cer", însă comentând textul ioaneic din
cap. 6, Origen nu vorbeşte limpede despre Euharistie ci mai degrabă despre
„Cuvântul" ca „înţelepciune şi adevărul Iui Dumnezeu" 2 . Observaţia Iui G.
Bardy că, deşi lui Origen nu-i este străin „realismul euharistie", totuşi
interpretarea lui alegorică accentuată subliniază mai degrabă că „pâinea vieţii"
cu care Hristos hrăneşte pe credincioşii adevăraţi e mai ales adevărul care le
luminează sufletul, este deplin justificată.241 Autorul nostru este greu de
urmărit în problema Euharistiei. „Deşi afirmă în texte limpezi realitatea
prezenţei lui Hristos în elementele euharistice, scrie H. Crouzel, (totuşi)
Origen dă textelor evanghelice pe care le comentează un întreg evantai de
semnificaţii unde cele care exprimă «prezenţa reală» stau alături de cele mai
dez-întrupate cu putinţă".24 Pentru Origen sensul literal al Scripturii trebuie
depăşit şi îmbogăţit cu semnificaţii alegorice. Această regulă o aplică şi-n
57
___________ Origen ______________________________________

G. Bardy, op. ci'/,p.l42


242
H. Crouzel, op. cit, p.305
243
lbidem, 306
244
Origen , Omilia XIII, III la Cartea Ieşirii, «Origen Scrieri alese» p. I, «P.S.B.»,
6, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, Ed. IBM.
al BOR. Bucureşti, 1981, p. 126

lbidem, XXVII, 1, «P.G.». 11, 505B Pr. Prof. T.


Bodogae, op. cit, p.257, nota 298 Origen, op. cit.,
XXVll.2 «P.G.», 11, 505C lbidem. XXVII.2.
«P.G.», 11, 505D

58
___________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
vieţii, despre înţelepciunea lui Dumnezeu şi despre hrana comună a oamenilor materia din care e compusă lumea e un fel de substrat amorf, capabil de a
şi a îngerilor". „Desigur, mintea noastră nu poate fi atât de neputincioasă încât primi calităţi diferite şi de a se schimba, pentru că nu e angajată definitiv în
să ne facă să credem că îngerii primesc un soi de pâine trupească...". „Aşa nici una din ele. Totuşi, ea nu poate exista în absenţa unor calităţi care să-i dea
stând lucrurile, există o mare deosebire între alimente, totuşi, faţă de toate formă. Elementul acesta stabil numit substanţă, materie, substrat, trup, natură,
celelalte există o singură «pâine spre fiinţă» pe care trebuie s-o cerem pentru îşi poate schimba calităţile prin voinţa Creatorului. Calităţile sau stările
ca să fim găsiţi vrednici de ea şi să fim hrăniţi de Cuvântul lui Dumnezeu, care substanţei sunt cele prin care materia şi trupul pot deveni spirituale. 250
«era de la început la Dumnezeu» şi să fim îndumnezeiţi"; „pâinea pe care Demonstraţia filozofică amintită, este, pentru Origen, doar prilej de a vorbi
trebuie s-o cerem este de ordin duhovnicesc".245 Colajul de texte citate lumii culte a vremii despre influenţa reală pe care „pâinea cea vie" o are, în
subliniază lămurit cele două niveluri la care trebuie să apelăm pentru procesul fiinţării, asupra fiinţei umane. „Concepem pâinea ca fiind înrudită cu
înţelegerea corectă a gândirii lui Origen asupra „pâinii spre fiinţă" din substanţa, pentru că aşa cum pâinea corporală, când este introdusă în corpul
Comentariul nostru. celui nutrit, se preface în substanţa acestuia, tot aşa şi pâinea cea vie, care se
Fie ca Euharistie, fie Cuvânt duhovnicesc biblic, „pâinea cea spre coboară din cer, primită în minte şi suflet, împărtăşeşte puterea celui care
fiinţă" asimilează pe cel ce o mănâncă. „Cel ce ia pâinea cea spre fiinţă îşi caută hrana în ea, fiind «pâinea spre fiinţă» pentru care ne rugăm"/.../ „Pâinea
întăreşte inima şi se face fiu al lui Dumnezeu"246; „Mintea trebuie să înţeleagă cea spre fiinţă, corespunzătoare atât fiinţei noastre raţionale cât şi substanţei
ce este Dumnezeu ...când ai înţeles cuvântul, el va stăpâni toate facultăţile însăşi, aduce sufletului sănătate, bunăstare şi putere, dar împărtăşeşte şi
care sunt în noi".247 propria-i nemurire celui ce se hrăneşte cu ea, pentru că Cuvântul lui
Pentru a arăta dependenţa noastră de „pâinea vieţii" care se coboară Dumnezeu este El însuşi nemuritor".251
din cer, pâine ce „împărtăşeşte propria-i nemurire celui ce se hrăneşte cu
ea",248 Origen dezvoltă o superbă analiză (unică în comentariile patristice la
Rugăciunea domnească) asupra termenului £7UOÎ )cyio<;.
„Ousia" 11.1.5.6. Şi ne iartă nouă greşelile noastre... Datoria morală Comentând
desemnează fiinţa, natura, substanţa, esenţa. „Substanţa este - scrie Origen cererea „şi ne iartă...", Origen îşi justifică încă o dată supranumele de
citând pe filosofii vremii - materia sau esenţa primă a tot ce există, materia Adamantios oferit de posteritate. Aceasta, pentru că în tâlcuirea datoriei
corpurilor şi din care derivă corpurile - materia corpurilor individuale, sau noastre de a ierta ne oferă un complet „sistem" asupra „datoriei" morale.
primul existent nediferenţiat, care există înainte de lucrurile reale, sau cea Datoriile, scrie autorul nostru, sunt generale şi speciale („în afară de aceste
care primeşte toate schimbările şi prefacerile, iar pentru sine este, după legea datorii mai generale, avem o datorie specială" 252). Prima categorie este
proprie, invariabil, sau care dăinuieşte la orice schimbare sau prefacere. După împărţită la rândul ei în datorii faţă de Dumnezeu, faţă de noi înşine şi faţă de
aceşti filosofi din urmă, substanţa este fără calitate şi lipsită de formă, ea
există potrivit propriei sale raţiuni, nu are nici o mărime determinată, serveşte
însă pentru orice calitate drept substrat într-un loc pregătit pentru aceasta".249 249 Ibidem, XXVII, 8, «P.G.»,11, 509D
Aşadar, Origen îşi împropriază din filozofia greacă gândirea conform căreia, 250
Evaluări pe această temă, H. Crouzel, op. cit, p 290-292; 336-340
251
Origen Despre rugăciune, XXVII.9,10, «P.G». 11, 512D-513A
245
Origen. Despre rugăciune, XXVII, 9, 10, 11, 13, «P.G.», 11,512CD, 513AB 252
Ibidem XXVIII, 4, «P.G.», 11, 524C
246
Ibidem, XXVII, 12, «P.G.», 11, 509B
247
Origen. Omilia XIII, UI, p. 127
248
Idem. Despre rugăciune, XXVII, 10, «P.G.», 11,509A
80

59
Origen Comentariile patristice la Tatăl nostru

semeni. Cele faţă de Dumnezeu sunt „mai presus de toate" şi pot fi rezumate la
iubirea „din toată inima, din toată puterea şi din tot cugetul". Fiecare Persoană
treimică este amintită în contextul lucrării mântuitoare care îi este apropriată,
iar datoriile faţă de Dumnezeu sunt consecinţe ale acesteia. Astfel păcătuirea
faţă de Dumnezeu ne face datornicii Lui. Noi nu ne putem îndrepta singuri în
nici un fel. Hristos ne-a răscumpărat şi Duhul ne-a pecetluit îndreptarea, însă
consecinţa mântuirii săvârşite creează datorii specifice: „noi suntem deja
datornicii lui Hristos, care ne-a răscumpărat cu sângele Său, precum fiecare
rob este datornicul celui care 1-a cumpărat cu anumită sumă de bani. Şi faţă de
Duhul Sfânt avem datorie, pe care o împlinim, când nu-L supărăm pe Cel
«întru care am fost pecetluiţi, pentru ziua răscumpărării», şi dacă nu-L
supărăm, aducem roadele cerute de noi, iar El ne stă în ajutor şi dă sufletului
nostru viaţă".254
„Faţă de noi înşine avem datoria să nu întrebuinţăm trupul şi sufletul
jertfindu-le de dragul plăcerilor. Suntem datori, desigur, să avem grijă şi de
suflet, dând atenţie agerimii minţii, iar cuvintele să fie fără ghimpi, ziditoare şi
nicidecum făloase".255 împlinirea datoriilor faţă de noi înşine, trupeşti şi
sufleteşti, edifică fiinţa. Neîmplinirea lor ne pune în situaţia să nu ne putem
împlini „chemarea" de creştini.
Datoriile faţă de semeni sunt cele mai diverse. Sfera lor este specific
împărţită şi priveşte pe cei de o credinţă cu noi („faţă de cei renăscuţi în
Hristos"), pe rudenii, pe străini, pe „concetăţeni" şi pe toţi oamenii. 256 Tuturor
suntem datori cu ajutorare, prietenie şi fapte bune, împlinite într-o „dispoziţie
sufletească binevoitoare".257
Fiinţa datoriei, în genere, este iubirea: „tot aşa dacă nu acordăm
oamenilor ceea ce li se cuvine din duh de iubire şi de înţelepciune, atunci
datoria noastră rămâne şi mai mare".

La datoriile enumerate se adaugă şi cele faţă de îngerul păzitor. Ca


cei ce văd pururea deopotrivă şi „faţa lui Dumnezeu" şi viaţa şi faptele
Origen Comentariile patristice la Tatăl nostru
noastre, îngerii au o poziţie privilegiată. „Şi dacă nu ştim bine cine este
îngerul păzitor al fiecăruia dintre noi care priveşte faţa Domnului în ceruri,
este totuşi clar pentru oricine, care chibzuieşte, că şi aceluia îi suntem
datornici".259
Origen mai enumără drept „datorii speciale" cele faţă de Biserică,
diacon, preot şi episcop, şi cele ale intimităţii dintre soţi.260 ^
întregul evantai al datoriilor prezentate sunt pentru autor doar
„punere în date "a problemei ce urmează a fi rezolvată: „şi ne iartă nouă...".
Iertarea trebuie înţeleasă drept datorie. Şi precum împlinirea sau eludarea
datoriilor „întipăresc în suflet" statura spirituală cu care ne vom înfăţişa la
judecata lui Hristos, tot astfel „iertarea ", înţeleasă ca datorie, este criteriul de
evaluare a noastră de către Dumnezeu. întrucât noi avem deosebit de multe
datorii în faţa cărora foarte mulţi rămân debitori „parţial sau chiar în
# 261 ■ ! · · ! ■ A A J · ■

întregime", suntem obligaţi la iertare în mod necondiţionat pentru a nu avea


soarta „celui care n-a iertat o sută de dinari celui ce slujise împreună cu
dânsul".262
Necondiţionatul în problema iertării vine de la faptul că „toţi am
primit puterea să iertăm". Capacitatea iertării, ca putere existenţială de-a ne
depăşi pe noi. limitele şi răutăţile noastre, am primit-o prin lucrarea
Mântuitorului şi pecetluirea Sfanţului Duh.
Aşadar, Origen avansează pentru ştiinţa Teologiei Morale a
vremurilor viitoare o importantă contribuţie în problema datoriei. Respectiv -
împărţirea datoriilor în generale şi speciale; precizarea sferei celor generale
în: datorii către Dumnezeu, semeni şi noi înşine; iubirea - ca fiinţă a datoriei;
necondiţionatul datoriei în baza puterilor harice cu care ne îmbracă
Răscumpărarea lui Hristos şi pecetea Duhului Sfanţ.
Ibidem. XXViI/,3, «P.G.», 11, 524A Ibidem. «P.G.», 11, 524D Ibidem. XXVIII.6,
XXVIII.3. «P.G.», 11, 524B Ibidem, XXVIII.2, «P.G.», 11, 525C
«P.G.», 11, 521C-524A Ibidem, XXVIII.2,
«P.G.», 11, 52IC Ibidem, XXVIII, I, «P.G.»,
11, 52IB Ibidem, XXVIII,2, «P.G.», 11, 52IC

Ibidem, XXVIII.3, «P.G.», 11, 524B Ibidem,


XXVIU.4, «P.G.», 11, 524C Ibidem, XXVIII.5,
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Din cele de mai sus a reieşit că iertarea - ca fapt moral ce
O astfel de lectură a tâlcuirii la „şi ne iartă a lui Origen, ni se pare reglementează raporturile noastre cu semenii - este o datorie necondiţionată.
mai aproape de ceea ce marele nostru exeget a vrut să exprime, decât lectura Trebuie să iertăm celor ce ne greşesc dincolo de orice justificare a unei
pe care Harnack şi Dollinger ne-o propun.263 Aceştia din urmă văd în posibile „dreptăţi" ce-ar „îndreptăţii"' neiertarea.
afirmaţia lui Origen: „toţi avem puterea să iertăm greşeala comisă faţă de noi, Când e vorba însă de iertarea păcatelor noastre, din partea lui
după cum se spune într-un loc: «precum şi noi iertăm greşiţilor noştri», iar în Dumnezeu, atunci Origen angajează în discuţie Taina Pocăinţei şi puterea
alt loc: «căci şi noi iertăm oricărui datornic al nostru»", 264 pe tot creştinul sacramentală a ierarhiei de a împlini această slujire. „Aşadar, apostolii şi cei
dăruit cu preoţie universală în virtutea căruia iartă făcând astfel superfluă întocmai cu apostolii, preoţii potrivit (adevăratului) Marelui Arhiereu,
Taina Pocăinţei şi pe cea a preoţiei sacramentale. „Omul duhovnicesc" spun primind ştiinţa slujirii dumnezeieşti ştiu, deoarece Duhul i-a învăţat, pentru
cei doi teologi, poate ierta la fel ca preotul toate păcatele mai puţin idolatria şi care păcate trebuie să jertfească, când şi cum, şi pentru ce păcate nu trebuie
păcatele trupeşti. Origen s-ar înscrie aici pe linia Iui Tertulian (De Pudicitia) să o facă (...). Nu ştiu cum unii dându-şi puteri care întrec demnitatea
şi Hipolit (Elenchos) în ce priveşte exigenţa şi rigoarea faţă de anumite păcate preoţiei, lăudându-se, nlră să cunoască temeinic ştiinţa preoţească, că sunt în
„aniata" (de nevindecat). stare să ierte idolatria, adulterul şi desfrâul, ca şi cum rugăciunea făcută
Henry Crouzel, în monografia sa, propune o lectură a problematicii pentru cei care au îndrăznit astfel de fapte ar şterge însăşi aceste păcate de
în întregul gândirii şi scrisului lui Origen,265 dovedind cu prisosinţă că textul moarte. Se vede că ei nu citesc cuvintele: «este păcat de moarte, nu zic să se
din Despre rugăciune nu înlătură deloc Taina Pocăinţei şi a Preoţiei. Faţă de roage pentru aşa păcat»".266
argumentarea aceasta, credem că Origen a vrut să sublinieze faptul că Textul citat pune în discuţie câteva probleme. întâi, afirmă puterea
iertarea trebuie văzută şi împlinită ca o datorie morală necondiţionată ce preoţiei de a lega şi dezlega păcatele în Taina Pocăinţei, taină pe care o
priveşte pe fiecare şi nu s-a gândit s-o ataşeze unei preoţii obşteşti care ar afirmă implicit. Apoi aduce în discuţie delicata problemă a păcatelor ce se
desfiinţa preoţia sacramentală. Altfel nu am înţelege de ce Origen a făcut un pot ierta şi a celor de nevindecat. Tratatul Despre rugăciune lasă impresia că
excurs atât de lung în problema datoriei tâlcuind „şi ne iartă". O lectură atentă unele păcate ar fi de nevindecat (aniata). Excursul amintit mai sus, propus de
arată cu prisosinţă că iertarea e abordată de exegetul nostru ca o datorie, iar H. Crouzel, este lămuritor. Origen reproşează în textul nostru, unor preoţi
puterea de a o împlini rezultă din starea de „fiu al lui Dumnezeu care-1 face sau episcopi care emit pretenţia că pot ierta păcatele grele „precum idolatria,
capabil să ierte şi pe cei ce se pocăiesc şi pe cei răi". Iertarea este o datorie adulterul şi desfrâul" doar în virtutea unei rugăciuni de graţiere şi de
necondiţionată în raport cu cei ce ne greşesc. dezlegare. Aceşti slujitori uită atât distincţia dintre păcatele obişnuite
(uşoare) şi cele grele, cât şi canonicitatea conform căreia se împlineşte
lucrarea dezlegării de păcate. Aşa cum profeţii „nu enunţau gândurile lor
proprii, ci

Şi ne iartă nouă greşelile noastre... Pocăinţă şi iertare Origen. Despre rugăciune, XXVIII.9-I0, «P.G.», 11, 528C-529AB
85

A. Harnack, Lehrbuch der Dogmengeschichte vol. I, Tübingen, 1909. p 448-449;


Döllinger, Hippolytus und Kallistus oder die römische Kirche in der ersten Hälfte des
dritten Jahrhunderts, Regensburg, 1853, p. 254-268
4
Origen, Despre rugăciune, XXVIII, 8, «P.G.», 11, 528B 265 Henry Crouzel, op. cit, p
309-313

62
Origen
___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
hotărârile lui Dumnezeu" tot astfel preotul şi episcopul nu pot dezlega acele mult decât acesta, el are trebuinţă de un arhiereu pentru iertarea păcatelor
păcate care în contextul real al vieţii continuă a fi săvârşite. Nu poate fi sale".270 „Cei care sunt sfinţi (şi păcătuiesc) se pocăiesc pentru păcate, îşi
dezlegată idolatria cuiva care încă o practică. La fel nici desfrâul celui care nu simt rănile, înţeleg căderea lor, merg în căutarea unui rjreot, cerându-i
a încetat săvârşirea păcatului. într-un studiu267 asupra textului din Despre tămăduire, aleargă la arhiereu ca să se curăţească".
rugăciune, XXVIII.8 („... unul ca acela iartă ceea ce şi Dumnezeu iartă şi Când Origen neagă preoţilor - în Tratatul Despre rugăciune -
reţine păcatele (aniata) de neiertat ..."), H. Crouzel conchide că-n contextul puterea de a dezlega păcatele „nevindecate" el are în vedere nu afirmarea
lucrării şi gândirii lui Origen „păcatele de neiertat" (aniata) ar trebui numite unor tipuri de păcate care nu ar mai avea tămăduire. El este doar consecvent
(traduse) printr-un participiu, respectiv „păcatele nevindecate". Origen cu propria-i gândire asupra iertării şi acoperirii păcatelor ce se pocăiesc
tocmai aceasta reproşează unor preoţi şi episcopi că emit pretenţia de a ierta adecvat. Păcatele nu se pot dezlega nominal, doar ca un act reflex al
păcatele printr-un fel de automatism formal, în virtutea sacerdoţiului lor de-a sacerdoţiului de care preotul ar putea dispune arbitrar. Preoţii şi episcopii
administra Taina Pocăinţei. Ori păcatele „de neiertat" sunt doar păcatele „care nu ard de râvna pentru Dumnezeu şi nu calcă pe urmele Apostolului" şi
„nevindecate încă, păcatele ce încă se săvârşesc, pentru care nu există care deşi sunt „ochiul trupului (Bisericii) şi îndrumătorul" acesteia se
pocăinţă şi cu atât mai puţin penitenţă publică. Doar pocăinţa şi penitenţa dovedesc „nepăsători faţă de sfaturile Evangheliei" , şi procedează arbitrar în
corespunzătoare cu gravitatea păcatului sunt în stare să transforme „păcatele conducerea poporului fiind „îngăduitori faţă de păcătoşi şi temându-se de
de moarte", de neiertat, în păcate care nu mai sunt de moarte şi vindecabile. limba păcătoşilor pentru a nu vorbi rău pe socoteala lor şi uitând asprimea
Păcatele, învaţă Origen 268, pot fi iertate şi acoperite. Iertate, prin Taina Sf. proprie (regula) preoţiei lor", aceştia înşişi trebuie înlăturaţi şi despărţiţi de
Botez, sunt cele săvârşite „înainte de a primi credinţa" şi acoperite sunt cele Biserică. Şi aceasta pentru că neimplicarea lor în responsabilitatea proprie
ce se săvârşesc după Botez şi pentru care împlineşte „mulţime de fapte bune" „pregătesc stricarea întregii Biserici". 276 Dar prin înlăturarea preoţilor
şi „o mare înfrânare". în Omiliile la Levitic,269 Origen enumera Botezul şi nevrednici Origen nu înţelege negarea preoţiei ca atare. La fel, prin afirmaţia
martiriul ca modalităţi de iertare (aphesis) a păcatelor, iar milostenia, iertarea că anumite păcate nu pot fi dezlegate, Origen are în vedere nu faptul că
ocărilor, îndreptarea fraţilor păcătoşi, prisosul iubirii, şi „pocăinţa cu acestea n-ar avea soluţie şi ar fi definitiv tară îndreptare, ci doar că, uneori,
lacrimi", ca modalităţi de acoperire (epikalipsai) a păcatelor de după primirea „soluţia chirurgicală" e absolut necesară. „Dacă la o tumoare se foloseşte
credinţei. Păcatele, săvârşite de mădularele Bisericii, se iartă şi acoperă, după ungere cu untdelemn, cataplasme liniştitoare, ungeri care moaie, şi cu toate
caz, prin slujirea sacramentală a preoţilor şi episcopilor. „Dacă un israelit, acestea tumoarea rezistă medicamentelor, nu mai rămâne decât soluţia
adică un laic, săvârşeşte un păcat el nu poate să-şi şteargă singur păcatul, ci
recurge la un levit, are nevoie de un preot, caută chiar mai stăruitor şi mai
267
Henri Crouzel, Notes critiques sur Origènes, II: Le sens de «aniatos» dans Ie Traité de 270
Idem, Omilii la Cartea Numerii, I, «P.G.», 12, 636D
la Prière, 28, 8, în «Bulletin de Littérature Ecclésiastique», 59/1958, p. 8-12. 271
268 Ibidem, «P.G.», 12, 637A
272
269 Crouzel, Origen, personajul, exegetul..., p 311 Idem, Omilii la losua, «P.G.», 12, 862A
273
Origen, Homélies sur le Levitique II, 4, «S. Ch.», 286-287, Ed. du Cerf, Paris, 1981, Ibidem
274
note şi studiu intr. Marcel Borret Ibidem, «P.G.», 12, 862B
275
Ibidem, «P.G.», 12, 861A
276
Ibidem, «P.G.», 12, 86IB

63
S7
_____ Origen ____________________________________________________________

Comentariile patristice la Tatăl nostru


omenească în trup, pe pământ, „este un lanţ de ispitiri". Subliniem încă o
chirurgicală".277 însă ea are în vedere concluzia Apostolului Pavel: „să daţi pe dată nuanţele ce trebuie avute în vedere asupra noţiunilor de „trup" şi „carne"
unul ca acesta satanei spre pieirea trupului, ca sufletul să se mântuiască", pentru a înţelege cât mai autentic exegeza lui Origen. în vreme ce „trupul"
adică mântuirea păcătosului. Aşadar însăşi nedezlegarea păcatelor de moarte, desemnează specificitatea făpturii şi constituie graniţa absolută ce-o desparte
spre care Origen îndeamnă în Tratatul Despre rugăciune, are în vedere de Treime (doar Ea este absolut necorporală), „carnea" exprimă ataşamentul
tocmai dezlegarea şi iertarea şi nicidecum categorisirea definitivă şi de nelegitim, neiconic, netransparent, şi stihial, faţă de materialitatea fie a
nedepăşit a unor stări de cădere. trupului, fie a lumii. „Carnea" se constituie ca modalitate de vieţuire în care
Recapitulând ideile din comentariul la „şi ne iartă..." putem spune: trupul nu mai răsfrânge demnitatea de a fi sălaş şi templu al sufletului şi al
iertarea este o datorie necondiţionată când e vorba de greşelile şi păcatele Duhului.
semenului împotriva noastră; iertarea păcatelor proprii, săvârşite faţă de înţelegem de ce Origen îşi începe analiza asupra „ispitei" zicând:
aproapele şi faţă de Dumnezeu, se obţine prin Taina Pocăinţei şi este un „Câtă vreme suntem pe pământ, stăpâniţi de carne, care luptă împotriva
atribut al slujirii preoţeşti; iertarea păcatelor solicită pocăinţă duhului şi a cărei pornire este împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu este în
corespunzătoare; preotul şi episcopul iartă în Taina Pocăinţei fie dezlegând stare să se supună legii lui Dumnezeu suntem mereu expuşi ispitei". 279 Aşa
fie legând, însă nu arbitrar (în funcţie „de gândurile lor proprii") ci fiind, ispita nu înconjoară pe nimeni. Fiecare e ispitit în starea şi cu starea în
integrându-se responsabilităţii preoţeşti prin care exprimă „hotărârile lui care se află. Bogatul material cu bogăţia lui („în bogăţia sa poate să devină
Dumnezeu". mincinos şi-n trufia lui poate să zică: cine mă vede?" 280), bogatul „în cuvânt
şi-n toată cunoştinţa", este ispitit prin boldul mândriei (de aceea şi Sf. Pavel i
s-a dat un ghimpe al satanei „care să -1 lovească peste obraz ca să nu se
II. 1.5.7.Şi nu ne duce pe noi în ispită trufească"28 ). Săracul este ispitit cu sărăcia lui pentru că lipsurile nu
presupun automat sfinţenia, iar „duşmanul stă la pândă ca să doboare până şi
„întreaga viaţă omenească este o ispită".278 Afirmaţia lui Origen este pe cerşetor şi pe cel sărac".282 Sănătatea şi robusteţea trupului ca şi bolnavul
deodată şi concluzie şi premisă pentru dezbaterea ce-o propune în capitolul nu sunt lipsiţi de lanţul ispitei, precum nici cel de vază, ce „primeşte slavă de
XXDC al Tratatului Despre rugăciune. Concluzie, care se impune atât prin Ia oameni", şi nici cei de jos „cuprinşi de boldul linguşirii şi slugărniciei ce
exemplificările bogate asupra ispitei, abordate în acest capitol, cât şi din simulează virtutea".283 „Se vede, aşadar, conchide Origen, din cele spuse
gândirea sa de ansamblu. Am arătat şi-n paginile trecute că, pentru Origen, până acum, că toată viaţa omului pe pământ este un lanţ de ispitiri". 284
condiţia pământească şi trupească este legată de apariţia păcatului în
preexistentă, cădere care va determina creaţia. Existenţa în trup îşi are rostul
de a urma şi indica bunurile eshatologice pe care cele sensibile tainic le
indică. Oprirea la sensibil în mod neiconologic înseamnă păcatul. Ori din Aceasta nu justifică însă căderea: „cel care cedează ispitei e biruit pentru că
cauza alipirii, prin plăcere, de faţa senzorială a lumii, astfel încât sensibilul se se lasă prins în laţul ei".285
substituie modelului, oprind la sine închinarea care se cuvine doar 279
Ibidem
Adevărului, viaţa 280
Ibidem, «P.G.», 11.533B
281
Ibidem
282
Ibidem. «P.G.», 11. 533BC
Ibidem, «P.G.», 12, 862C 283
Ibidem, «P.G.», 11.536A
Origcn, Despre rugăciune, XXIX, 2, «P.G.» 11, 532A 284
Ibidem, «PC», 11.536B
88

64
_____Origen ____________________________________________________________
Cu această concluzie, ce devine premisă pentru tâlcuirea ce va urma, astfel de cuvinte nu putea,fi bun".2 Două sunt rosturile fundamentale ale
Origen aduce exegeza la tema principală a lucrării: combaterea unor erezii ispitei. Primul pne de iubirea lui Dumnezeu pentru creatură şi marele Său
privind liberul arbitru şi determinismul universal şi combaterea unor idei respect faţă de libertatea umană. Din iubire „Dumnezeu nu voieşte să-i vină
marcioniste susţinute în tinereţe şi de Ambrozie, destinatarul scrierii Despre omului binele prin silă ci de bună voie". Respectând libertatea omului ce-a
rugăciune. optat pentru răutate, Dumnezeu voieşte să-i arate acestuia „deşartă fantomă a
Mai întâi arată că ispita nu ocoleşte (ba chiar este mai subtilă şi mai binelui" pe care a ales-o. Astfel Dumnezeu se foloseşte de ispită, prilejuind-o
insistentă) pe cei dedicaţi studiului Scripturii şi care, biruiţi de confuzia păcătosului şi lăsându-1 în ea până la măsurile scârbei de propria-i alegere.
ispitei, au alunecat în „învăţături greşite şi nelegiuite". Două din acestea sunt „în felul acesta, după ce au stăruit numai în răutăţi, oamenii vor ajunge să se
vizate de Origen: determinismul şi existenţa unui Dumnezeu rău, al Legii, sature de păcatul pe care-1 îndrăgiseră, scârbindu-se de el şi, simţindu-i
alături de Cel Bun. „Cine nu are o concepţie adevărată despre Dumnezeu şi amărăciunea, vor urî ceea ce poftiseră mai înainte şi se vor putea însănătoşi
despre Hristosul Său, acela s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de Unul- Născut, din nou, preţuind mai mult sănătatea sufletească, recâştigată prin
Fiul Său, iar pe Tatăl şi pe Fiul, aşa cum I-a scornit nebunia lui, nu-I mai vindecare".291 Origen îşi argumentează explicaţia prin episodul cârtirii
cinsteşte după cuviinţă". 286 Celei dintâi necuviinţe Origen îi răspunde: ispita evreilor din pustie care cereau şi tânjeau după cărnurile din Egipt. Dumnezeu
e legată de condiţia umană şi de aceea ea n-a ocolit nici pe Mântuitorul („între le răspunde că vor avea carne „până vă va da pe nas şi vă veţi scârbi de ea"
astfel de laţuri a intrat şi Mântuitorul de dragul celor care se lăsaseră
(Num., 11,18). Autorul nostru explică atitudinea lui Dumnezeu de a da curs
ademeniţi mai înainte" 287 ), însă căderea, în plasa ce-o îmbie ispita, ţine de
până la saturaţie ispitei poftitoare a evreilor, că e modul pedagogic prin care
libertatea şi voinţa fiecăruia. Dumnezeu îngăduie ispita dar nu determină
omul este conştientizat de moartea pe care „pofta cărnii" o aduce. „Veţi
biruirea omului de către ea: „e greşit să se creadă că atunci când cineva
mânca, comentează Origen, o lună întreagă carne, până ce vă va da pe nas, ca
cade-n ispită şi e biruit de ea, Dumnezeu ar fi Cel care l-ar duce acolo,
să vă scârbiţi de carne îmbolnăvindu-vă de holeră de pe urma cărnii pe care o
predându-1 anume ca să fie învins. /.../. Cum să nu fie absurd să ne gândim că
credeaţi atât de bună şi să vă piară pofta respingătoare şi ruşinoasă. Aşa vă
bunul Dumnezeu, care nu poate aduce roade rele, 1-ar arunca pe cineva în
cele rele./.../. Eu sunt de părere că Dumnezeu este Cel ce îndrumă fiecare voi scoate din viaţă, fără să mai aveţi poftă". Aşadar, Dumnezeu are în
suflet cugetător, ţinând seama de viaţa lui veşnică: fiecare suflet îşi are vedere „viaţa veşnică" a fiecărui „suflet
libertatea de alegere şi ori că se ridică din proprie iniţiativă spre bine până la
culmea binelui, ori se coboară în diferite feluri de neglijenţă până la cutare Ibidem, 29, 13, «P.G.», 11, 537CD
Ibidem, 29,15,«P.G.», 11,541D Ibidem,
sau cutare grad de decădere".288
29, 13, «P.G.», 11, 540A Ibidem, 29, 14,
«P.G.», 11, 541A

Marcioniţilor, căzuţi în plasa ispitei din cercetarea textelor


scripturistice care par a vorbi despre Dumnezeu ca autorul neajunsurilor
morale, Origen le oferă o largă explicaţie asupra rostului ispitei. „Ştiu bine că
285
Ibidem
286
Ibidem, 29, 10, «P.G.», 11, 536C
287
Ibidem, 29, 9, «P.G.», 11, 536B
288
Ibidem, 29, 11, 13, «P.G.», 11, 537A. 537D. 540A
aceste gânduri vor fi tulburat mult pe aceşti oameni şi de aceea ei au plănuit
un Dumnezeu deosebit de Creatorul cerului şi al pământului, fiindcă găsind
multe texte de acest fel în Lege.şi la profeţi, ei declară că cel care folosea
65
O ri gen

răpus"). „Şi ne izbăveşte de cel rău" e solicitarea nu pentru înlăturarea ispitei


cugetător", iar când acesta ajunge prin „patimi fireşti" şi „nefireşti" „tâmpit
- ca şi-n cazul lui Iov - ci, ca în toate necazurile „ să nu fim daţi totuşi morţii,
prin mijlocirea poftei cărnii" „ca şi cum n-ar mai avea nici suflet, nici minte ,
iar dacă suntem loviţi de săgeţile aprinse ale diavolului totuşi să nu luăm
ci fiind în întregime numai carne", atunci iubirea lui Dumnezeu şi respectul
foc".295
deplin al Acestuia faţă de libertatea omului, prilejuiesc saturaţia patimii până
Comentariul lui Origen, la această cerere, consecvent temei centrale
„ce-i dă pe nas", până la scârbire de propria-i opţiune. Atunci, paradoxal,
a lucrării, accentuează libertatea omului în faţa diavolului. Deşi Iov a fost
tocmai amplificarea ispitei şi a consecinţelor ei, prin suferinţa ce-o aduce,
trecut prin toate ispitele posibile totuşi „eroul virtuţii" iese învingător. Deşi
finalizează cu trezirea omului dintr-un bine fantomatic la binele autentic.
ajutorul lui Dumnezeu e presupus prin însuşi faptul rugăciunii, totuşi Origen
Cel de-al doilea rost al ispitei este scoaterea omului din nelucrarea în
este explicit doar în accentuarea libertăţii umane în faţa ispitei şi asalturilor
sensul vocaţiilor (talanţilor) cu care a fost înzestrat. Precum pasărea a fost
demonice.
înzestrată cu aripi pentru a zbura la înălţime şi nu pentru a coborî în cursă, tot
încheind explicaţia Origen reafirmă rolul cugetării şi contemplaţiei
astfel „calităţile pe care le-a primit sufletul", şi de care nici alţii şi nici noi
adevărului ca modalitate majoră de stingere a săgeţilor aprinse ale
înşine nu suntem conştienţi, trebuie folosite înspre vocaţia veşnică şi nu
diavolului.
pentru angajarea în patimi. Ispita ajută în procesul cunoaşterii de noi înşine,
de darurile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. „De aceea vin ispite, scrie
II.1.6.Consideraţii finale
Origen, ca să se vădească ce suntem pentru ca să se cunoască ascunzişurile
inimii noastre".293 în noi zac tăinuite înclinări bune dar şi patimi
Origen îşi rotunjeşte şi împlineşte scrierea Despre rugăciune prin
nedescoperite. Ispitele dezvăluie adâncurile inimii. Bunăoară beţia Iui Noe a
scurte consideraţii privind locul şi împărţirea rugăciunii şi câteva din formele
fost prilej, ispitire şi dare pe faţă atât a „impietăţii lui Ham cât şi stima fraţilor
ei trupeşti.
săi faţă de cel care i-a procreat".
Dacă pe întreg parcursul „Tratatului" Origen a putut lăsa impresia
că vorbeşte despre rugăciune ca despre o realitate accentuat particulară,
capitolele finale subliniază că rugăciunea şi locul ei, sunt
//. 1.5.8. Şi ne izbăveşte pe noi de cei rău
comunitar-eclesiale. Astfel tot „locul e potrivit pentru rugăciune", dar
adunarea Bisericii e locul prin excelenţă dedicat chemării şi prezenţei lui
Diavolul este „cel rău" şi agentul tuturor răutăţilor. Solicitarea din Dumnezeu. Ba, mai mult, „puterea Duhului e lucrătoare prin Biserică"
cerere nu are în vedere izbăvirea din asaltul şi ispita demonică. Am văzut mai deoarece acolo se realizează „comuniunea eclesia" ce adună în unitate pe
sus că ispita ţine de însăşi condiţia umană. Diavolul se foloseşte de ea, se Dumnezeu, îngerii, sfinţii şi rugătorii de pe pământ.296 Şi casa proprie e
grefează pe trebuinţele umane şi caută dărâmarea omului. Origen face o potrivită pentru creştin ca loc al rugăciunii, însă s-ar putea ridica
subtilă distincţie: una e ispita (inevitabilă) şi altceva e strivirea („termeni ce se „problema-obiecţie" a compatibilităţii dintre rugăciune şi locul patului
aplică atunci când cineva , cu voie proprie, se lasă învins de apăsare şi conjugal.297
cedează, Trupul, icoană a stărilor sufleteşti, trebuie să se exprime prin
ridicarea mâinilor şi a ochilor, prin îngenuncheri, prosternări,

92
Comentariile patristice la Tatăl nostru
O ri gen Ibidem, 29, 17, «P.G.», 11, 544C
Ibidem, 29, 18, «P.G.», 11, 544D
Ibidem, 30, 3, «P.G.», 11, 548C
Ibidem, 31, 5, «P.G.», 11, 553AB
Ibidem, 31, 4, «P.G.» 11, 553A

92 67
Origen ___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
stând culcat ori în picioare, reculegerea şi simţirea inimii. Analizând textul culegeau mana în pustie înainte de răsăritul soarelui, creştinii au preluat,
„ca-n numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor prin filieră iudaică, rânduiala de a face rugăciuni (în special utrenia) înainte
pământeşti şi a celor de dedesubt", Origen, spune despre corpurile cereşti că de-
sunt sferice. El se referea la corpurile cereşti şi nu la trupurile înviate ale r · - 300

oamenilor în eshaton. Totuşi împăratul Justinian, într-o scrisoare către a se face ziua.
patriarhul Mina, acuza pe Origen că ar profesa învăţătura că trupurile înviate Capitolul final al Tratatului, face o împărţire a rugăciunii după
ale sfinţilor ar avea o formă sferică.298 în textul din Tratatul Despre conţinut, determinând, conform Scripturii, „rugăciunea completă". Astfel
rugăciune, Origen afirmă însă doar că trupurile fiinţelor cereşti nu au avem rugăciune de preamărire, de mulţumire, de pocăinţă sau mărturisire şi
organele şi membrele cu care suntem obişnuiţi în lumea noastră imediată, a de cerere.
devenirii şi înmulţirii, şi, ca atare, „plecarea genunchilor" la fiinţele cereşti e Origen îşi încheie această „perlă" a scrierilor sale cu o subliniere
o plecare-închinare duhovnicească. doctrinară treimică ordonatoare a orişicărei rugăciuni: „în rugăciune trebuie
Rugăciunea mai presupune orientare şi ritm. Răsăritul este direcţia să se exprime o preamărire a lui Dumnezeu, prin Hristos, care se proslăveşte
ordonatoare spre care ne închinăm „în semn că sufletul priveşte spre răsăritul împreună cu Duhul Sfânt, care e lăudat şi El deopotrivă /.../. Considerăm că
adevăratei lumini", iar timpul rugăciunii este „dis de dimineaţă". „Să se este potrivit după ce am început cu preamărire, să încheiem de asemenea tot
înţeleagă că trebuie să mânecăm şi să-I mulţumim înainte de răsăritul cu o cântare de preamărire, cântând şi preamărind pe Tatăl a toată lumea
soarelui şi să privim spre înălţarea soarelui luminii". Asemenea evreilor ce prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt Căruia se cuvine mărire veşnică".

Carte împotriva lui Origen,«P.G.», 86, 973A şi anatematisma 5 din anul 543, apud H.
Crouzel, op. cit., p. 335, nota 82 2 9 Origen, Despre rugăciune, 32, I, «P.G.», 11, 556D
300
Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Studiu introductiv şi note la Origen, Scrieri alese, p. II, op. cit.,
p. 284, nota 432

Origen, Despre rugăciune, 33, 1 şi 4, «P.G.», 11, 557B, 560D- 56IA


95

68
care a îndreptat pe tânărul Chirii spre monahism. In vremea copilăriei şi a
tinereţii sale, monahismul cunoştea un deosebit avânt prin marii începători şi
11.2. SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI organizatori ai vieţii monahale precum Pahomie şi Antonie. în Catehezele
IV, 24 şi XII, 33, 34, Sf. Chirii vorbeşte cu entuziasm despre monahism, iar
Contemporan cu Dumnezeieştii Părinţi, Vasile cel Mare, Grigorie specialiştii conchid, în interpretarea acestor texte, că autorul nostru era chiar
de Nazianz, Grigorie de Nyssa şi loan Gură de Aur, Sfântul Chirii al conducătorul monahilor şi monahiilor cărora le vorbea. 309 în jurul vârstei de
Ierusalimului a rămas nemuritor în istoria spiritualităţii creştine atât prin 20 de ani este hirotonit diacon de către Macarie al Ierusalimului, iar între
sfinţenia vieţii cât şi prin ortodoxia învăţăturii sale. Critica de specialitate, 343-345 preot de către Maxim II. Cercetătorii sunt de comun acord că-n 348
începând Antoine-Augustin Toutee,302 care a dat o ediţie bogată a operelor Sf. Chirii a fost hirotonit episcop, an în care şi-a ţinut şi Catehezele ce l-au
Sfântului Chirii însoţită de o traducere latină şi precedată de un amplu studiu marcat definitiv în istoria spiritualităţii creştine.310 Era tradiţia ca numai
asupra vieţii sale, şi continuând cu G. Delacroix303, Le Bachelet304 şi sfârşind episcopul să catehizeze pe candidaţii la botez. Doar în condiţii de excepţie şi
cu analiza oferită de patrologi precum Otto Bardenhewer 305, F. Cayre306, J. de forţă majoră el delega un preot spre această lucrare . Teodoret al Cirului ne
Quasten , a fixat ca dată a naşterii anii 313-315308. Aparţinea unei familii informează rezumativ asupra hirotoniei întru episcop a Sfântului Chirii şi
ortodoxe de adâncă evlavie, asupra renumelui de care se bucura: „După ce Maxim a trecut la viata cea
fără bătrâneţe (a murit) a fost învrednicit de harul
i· 312
___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru episcopal Chirii, apărător fervent al dogmelor apostolice" . La scurt timp are
de suferit în urma intrigilor ţesute de mitropolitul Acaciu al Cezareei. A fost
Antoine-Augustin Toutée, Disertationes Cirillianae, Disertatio prima, De vita et rebus
gestis S. Cyrille Hierosolymitani, în Migne «P.G.», 33, 34CD nevoie ca un sinod al Bisericii să intervină pentru a spulbera acuzele de
G. Delacroix, Saint Cyrille de Jérusalem, sa vie et ses oeuvres, Paris, 1865, p. necanonicitate ale hirotoniei sale întru episcop. Astfel Sinodul de la
8. Constantinopol din 383, într-o scrisoare păstrată de Teodoret, preciza: „Noi
304
Le Bachelet, Cyrille (Saint), évêque de Jérusalem, artic. în «Dictionnaire de Théologie
recunoaştem ca episcop al Bisericii-Mame a tuturor Bisericilor, al Bisericii
Catholique», tom. III, 2, col. 2527-2533. din Ierusalim, pe venerabilul şi prea-evlaviosul Chirii, cel iubit de Dumnezeu
Otto Bardenhewer, Les Pères de l'Eglise, nouvelle édition française, par. P. Godet et şi care a fost ales odinioară în chip canonic de către cei din provincie şi care
Verschaffel, vol. II, p. 65-66; în germ. Geschinchte der allkirchen Lite.ratur, II Aufl., în diferite împrejurări a luptat contra
Freiburg, Br. 1923, p. 271-273.
F. Cayré, Précis de Patrologie, vol. I, Paris-Toumai-Rome, 1927, p. 345,u.
Johannes Quasten, St. Cyril of Jérusalem's. Lectures on the Christian Sacraments. The
Procatechesis and the five Mistagogical Catéchèses, ed. by F. L. Cross, London, 1951. -Pr. Magistrand Aurel Ciocoiu, Desăvârşirea creştină după Catehezele Sf. Chirii al
308 Ç Ierusalimului, în «Studii Teologice», 3-4/1957, p. 233-243. -Drd. Mihai Hau , Tainele de
In limba română pentru datele bio-bibliografice şi aprecieri critice asupra Sf. Chirii al iniţiere după Catehezele mistagogice ale Sf. Chirii al Ierusalimului, în «Ortodoxia», 4/1986,
Ierusalimului şi a catehezelor sale am consultat: -Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Bucureşti, p. 126-138.
vol. III, Ed. Ed. I.B.M. al B.O.R. Bucureşti, 1988, p. 536-566 309
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, voi II, p. 537.
-Pr. D. Fecioru, Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, p. I, Ed. Ed. I.B.M. al B.O.R. 310
A. A. Toutee , Disertationes...«P.G.», 33, 34D.
Bucureşti, 1943. Introducere p. 7-32. Găsim aici lista tuturor traducerilor româneşti a 311
Pr. Prof. Dr. I. G. Coman, op. cit., p. 539.
Sfântului Chirii până în 1943. 312
Teodoret, Episcopul Cirului, Istorie bisericească II, 26,6, Scrieri partea a II-
-Pr. Prof. Mihai Bulacu, Conştiinţa creştină. Studiul catehetic după catehezele Sf. Chirii al a, în «P.S.B.», 44, trad. Pr. Prof. Vasile Sibiescu, Ed. I.B.M. al B.O.R. Bucureşti,
Ierusalimului, Bucureşti, 1941. 1995, p. 119.
-Pr. Magistrand Mihai Georgescu, Sfintele Taine după catehezele Sf Chirii al Ierusalimului,
în «Studii Teologice»,7-8/1959, p. 428-442. -Magistrand Chiţu Viorel, Catehezele Sf. Chirii
al Ierusalimului ca izvor pentru istoria cultului creştin , în «Studii Teologice», 3-4/1960, p.
161-174. 69
Sfântul Chirii Comentariile patristice la Tatăl nostru
arienilor".313 Acaciu, nu accepta ca Sfântul Chirii, integrale a Liturghiei", face parte din Cateheza a V-a mistagogică. Rostită
episcop de Ierusalim, să aibă întâietate faţă de scaunul de Cezareea pe care el „fără îndoială în 348", tâlcuirea Sf. Chirii se integrează în contextul general
îl ocupa, întâietate ce fusese consfinţită de canonul VII al Sinodului I al Catehezelor autorului nostru. „Cele douăzeci şi patru de cateheze
ecumenic314. Apoi, Acaciu era arian. Bucurându-se de sprijin politic, el a formează un întreg unitar. Ele sunt un ciclu de expuneri care aveau destinaţia
dispus depunerea Sf. Chirii care se va retrage la Tars. Istoricul Teodoret să pregătească pe catehumeni pentru primirea Sf. Botez şi pentru
informează: „Ajungând însă la Tars, a rămas cu admirabilul Silvan, care în introducerea lor în tainele creştinismului" 319. Astfel, Sf. Chirii expune în
vremea aceea era în fruntea acestei Biserici. Aflând despre aceasta, Acaciu i-a primele optsprezece cateheze, numite ,,κατηχήσεις φωτιζόμενων" („ad
scris lui Silvan şi i-a reamintit despre caterisirea lui Chirii. Silvan însă, illuminandos" sau „ad competentes" - către cei pregătiţi pentru iluminare,
respectând şi pe Chirii, dar temându-se şi de popor, a folosit cu mare plăcere competenţilor de a fi primiţi la Botez) principalele învăţături ale doctrinei,
învăţătura lui Chirii şi nu 1-a oprit de la slujba bisericească". începând cu problema păcatului, a pocăinţei, a botezului şi continuând cu
Sf Chirii va fi reabilitat de Sinodul de la Seleucia, însă presiunile explicarea simbolului de credinţă.
politice ale lui Acaciu vor determina Sinodul de la Constantinopol din 360 Sf. Chirii subliniază grija cu care, cei numiţi catehumeni, trebuie să
să-1 menţină în exil. Abia un an mai târziu, odată cu venirea la tron a lui se pregătească în vederea încreştinării şi exprimă atitudinea Bisericii din
Iulian Apostatul, când toţi episcopii exilaţi îşi reiau scaunele eparhiale, Sf. perioada primară asupra acestei probleme. Conform catehezelor, prima
Chirii va fi repus în deplinătatea drepturilor. în 367 împăratul arian Valens îl treaptă de accedere la creştinism era catehumenatul, iar aspirantul se numea
va exila însă din nou, pentru 11 ani. Revenit în 378, va participa în 381 la catehumen.320 Cuvintele dumnezeieşti răsunau „înafara şi-mprejurul" celor
Sinodul al II-lea ecumenic, pentru ca în 386 să treacă la cele veşnice lăsând de pe această treaptă, pentru că nefiind renăscuţi haric, nu avem organul
pentru posteritate mărturia unei vieţi şi doctrine deplin ortodoxe. Atlet şi aperceptiv cu care să le surprindă. „Auzeai de taine, dar nu le înţelegeai.
„apărător fervent al dogmelor apostolice" Sfântul Chirii, rămâne pentru Auzeai scripturile, dar nu le cunoşteai adâncul lor".321 Din catehumen,
spiritualitatea creştină, aşa cum îl caracteriza „Epistola sinodală din partea candidatul la sânul Bisericii, ajungea φωτιζόμενος sau βαπτιζόμενος,
sinodului de Ia Constantinopol către episcopii din apus", ,preavenerahilul şi adică omul care, după ce a fost verificat de Biserică, se pregăteşte pentru a fi
preaiubitul de Dumnezeu, episcop al mamei tuturor Bisericilor, cea din iluminat sau botezat. Pe această treaptă accesul la cuvintele dumnezeieşti e
Ierusalim".316 mult mai deschis, astfel încât acestea nu mai răsunau doar în jurul ci şi-n
inima celui chemat la iluminare. Adâncul şi mintea acestuia au devenit casă
II.2.1. Comentariul la Tatăl nostru dumnezeiască. De aceea i se poate vorbi despre

Tâlcuirea Sfântului Chirii, socotită „cea mai sistematică şi unitară


explicare a celor şapte cereri ale Rugăciunii domneşti, în cadrul unei explicări
317
Cf. Magistrand Chiju Viorel, op. cit., p. 173.
Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Ed Lidia, 318
R. Johanny, La prière du Seigneur chez les Pères, în «Parole et Pain»,
Bucureşti 2003, p. 135-136.
nr. 12/1966, Paris, p. 5.
Pr. D. Fecioru, Sf Chirii al Ierusalimului, Catehezele.... p. 8. 319
Otto Bardenhewer, Geschichte der Altkirchlichen Literatur, Freiburg im
Teodoret, op. cit., p. 119 316 F. Cayre\ Precis de
Breisgau, 1923, vol. III, p. 276.
Patrologie, .... p. 354 320
Pr. D. Fecioru, op. cit., p. 42-43, nota 20.
321
Sf. Chiril, Procateheza,6, «P.G.», 33, 344A
99

70
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul Chirii 112.1.1. Tatăl nostru, care eşti în ceruri

Este nemăsurată şi de necuprins dragostea lui Dumnezeu pentru


oameni. Aceasta se vede din marele har pe care Dumnezeu îl dăruieşte, anume
harul iertării, prin care omul, în ciuda faptului că L-a părăsit prin păcate grele,
poate să-L invoce pe Dumnezeu cu apelativul Tată. „Cât de mare este iubirea
de oameni a lui Dumnezeu! Celor care s-au depărtat de El şi au ajuns în cele
mai mari răutăţi, le-a dăruit atâta iertare de păcate şi împărtăşire de har, încât
le-a îngăduit să-L numească Tată: «Tatăl nostru care eşti în
• „ 325
ceruri» .
Aici explicaţia este rezumativă. In schimb numirea de „Tată",
adresată lui Dumnezeu, este analizată pe larg în Cateheza a VU-a unde sunt
tâlcuite cuvintele din Simbol: „cred într-unui Dumnezeu Tatăl „Cuvântul
«Tată», odată cu indicarea numirii lasă să înţelegem şi pe «Fiul»; şi invers,
când cineva numeşte pe Fiul a înţeles îndată pe Tatăl. Căci dacă e Tată,
negreşit că e Tatăl Fiului; şi dacă e Fiu, negreşit e Fiul Tatălui". Faptul că întâi
afirmăm credinţa în Tatăl, apoi cea în Fiul, nu presupune o micşorare în
dumnezeire a Fiului, ci „atunci când gândim pe Tatăl înţelegem în acelaşi timp
şi pe Fiul, căci între Fiu şi Tată nu se interpune nimic".326
Sf. Chirii dă dovadă de o limpezime doctrinară ortodoxă fără echivoc
şi de o capacitate de sinteză de excepţie. Doar în câteva rânduri sintetizează
regula credinţei niceene în raport cu toate ereziile vremii: „în mod impropriu,
Dumnezeu este Tatăl multora, dar prin fire şi cu adevărat este numai Tatăl
Unuia singur, al Fiului Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos. N-a căpătat
în timp însuşirea de Tată, ci întotdeauna este Tatăl Unuia-Născut. N-a fost
înainte de aceasta fără de Fiu şi a devenit Tată, în urma unei schimbări de
voinţă. Ci Dumnezeu are vrednicia de Tată mai înainte de orice fiinţă, înainte
de orice simţire, înainte de timp şi înainte de

credinţă, despre nădejde şi dragoste, despre regula credinţei cuprinsă în


100 71
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul Chirii
Simbol. La această stare 1-a ridicat o pregătire absolut specială: slujbele de
exorcizare. „Fără exorcizare nu poate fi curăţit sufletul... cei exorcizaţi
primesc ei înşişi, prin Duhul dumnezeiesc, frica şi când sufletul lor se
reaprinde în corp, ca în vasul de topit, atunci duşmanul demon fuge, rămâne
mântuirea, rămâne nădejdea vieţii veşnice şi deci sufletul, curăţit fiind de
păcate, dobândeşte mântuirea."322 Prin Sfântul Botez are loc iluminarea
propriu-zisă, intrarea în rândul celor ce cred cu adevărat. Noii credincioşi,
,,νεοφωτιστοι", ,,πιστοί", ,,γνήσια καΐ περιπόθητα της Εκκλησίασ τέκνα",
puteau lua parte la toate tainele şi slujirile Bisericii. Dacă cele 18 cateheze
baptismale le-au fost împărtăşite începând cu prima duminică a Postului
Mare, odată cu noaptea de Paşti şi toată Săptămâna Luminată, ei vor primi
iniţierea catehetică mistică, încadrată liturgic, prin împărtăşirea continuă.
Acesta este contextul în care Sf. Chirii şi-a rostit cele cinci cateheze
mistagogice. Chiar autorul le numeşte «κατηχητικοί μυσταγωγικοί":
„acestea s-au săvârşit în pridvor. Iar dacă va vrea Dumnezeu, în catehezele
mistagogice viitoare, când vom intra în Sfânta Sfintelor, vom cunoaşte
explicaţiile celor ce se săvârşesc acolo".323 Scopul lor era aşadar,
fundamentarea şi explicarea teoretică a ceea ce deja noii luminaţi au primit
sacramental.324 Prima din cele cinci cateheze tratează despre ceremoniile
pregătitoare Tainei Botezului (adică lepădările de diavol şi mărturisirea
credinţei în Iisus Hristos), care avea loc în pridvorul baptisteriului. A doua,
tratează despre săvârşirea Tainei Botezului, a treia, despre Taina Sf. Mir, a
patra, despre prezenţa reală a Domnului în Sfânta Euharistie şi, a cincia,
despre Sfânta împărtăşanie şi explicarea sumară a Liturghiei credincioşilor.
}n cea din urmă avem Comentariul la Tatăl nostru deosebit de scurt, cu idei
limpezi dar uneori insuficient analizate întrucât problematicile au fost parţial
deja explicate în catehezele anterioare.

Ibidem,9, «P.G.», 33, 350AB


Idem, Cat. Imistagogică, 11, «P.G.», 33, 1076A
R. Johanny, op. cit., p.5-6.
Chirii, Cateheza Mistagogică a V-a,«P.G.» 33, 1117B,
D Idem, Cateheza VII, 4, «P.G.», 33, 608C

72
Sfântul Chirii Comentariile patristice la Tatăl nostru
toţi vecii, lăudându-se cu aceasta mai mult decât cu celelalte vrednicii. N-a „Numele lui Dumnezeu este prin fire sfânt" 332 scrie Sfântul Chirii.
ajuns Tată nici prin pasiune, nici prin împreunare, nici prin neştiinţă, nici însă păcatele oamenilor îl profanează după cum profeţea Isaia: „Din pricina
prin emanaţie, nici nu s-a micşorat şi nici nu s-a schimbat".32 voastră numele Meu este hulit fără încetare între neamuri" (Isaia 52,5).
Dacă Fiului îi este Tată prin „fire", oamenilor le este prin „poziţie". Cererea „sfinţească-se" nu solicită un plus de sfinţenie lui Dumnezeu, pentru
Sfanţul Chirii are în vedere pe credincioşi-Cate/ie*za a VH-a se adresează că El este cu totul sfânt, ci se adresează creştinilor care trebuie să vieţuiască
celor ce se pregătesc pentru iluminare, iar cea mistagogică, celor care rostesc întru totul ca „sfinţii lui Dumnezeu". într-o altă cateheză, Sfântul Chirii a
„Tatăl nostru", neofiţilor. Avându-i pe aceştia în vedere, Sfântul Chirii explicat că cererea unei vieţi sfinte e cu putinţă întrucât Sfintele Taine au
explică: „dacă am fost învredniciţi să spunem mai cu seamă în rugăciuni devansat în noi sfinţenia lui Dumnezeu. Sfinţenia Lui o primim şi noi în
«Tatăl nostru, care eşti în ceruri», totuşi acesta este un dar al iubirii sale de Taina Sfântului Botez. Atât de mare este darul Botezului încât sufletul
oameni, deoarece îl numim Tată, nu pentru că am fost născuţi prin fire de omenesc ce-1 primeşte devine „frate cu Stăpânul lui": „Sufletul care mai
Tatăl cel din ceruri, ci pentru că am fost învredniciţi, prin nespusa lui iubire înainte era rob, numeşte acum pe Stăpân fratele lui/.../ din pricina harului
de oameni, să spunem aşa, pentru că am fost mutaţi, datorită harului Tatălui, îndoit, adică ce-1 săvârşit din apă şi din Duh, sau darul vestit prin Vechiul şi
Noul Testament".333
prin Fiul şi Duhul Sfanţ, din robie la înfiere".328
însă păcatele creştinilor întinează numele Domnului şi-L fac hulit
înfierea presupune „vieţuire duhovnicească", care să certifice noua
printre cei necredincioşi. Cererea din Rugăciunea domnească are în vedere
stare de fii ai lui Dumnezeu. Altfel „nu ne este de nici un folos să purtăm
depăşirea întinăciunii şi trăirea pe coordonatele sfinţeniei spre slăvirea
numele de creştin, dacă faptele nu însoţesc acest nume". Odată botezaţi
Numelui lui Dumnezeu.
numirea lui Dumnezeu ca „Tată" devine firească şi legitimă pentru creştini.
Nici interpretarea la această cerere nu indică vreo influenţă a lui
Pentru că ei au devenit „ceruri" întru care însuşi Dumnezeu sălăşluieşte:
Origen. în vreme ce acesta extinde explicaţia spre o „teologie a numelui",
„Cuvântul «ceruri» desemnează pe cei care poartă în ei imaginea cerească,
Chirii se mărgineşte la două afirmaţii simple: Dumnezeu este sfânt prin Sine
întru care Dumnezeu rămâne (sălăşluieşte) pentru că şi-a făcut în ei Casa şi nu prin ceea ce-i acordăm noi; din pricina păcatelor creştinilor neamurile
Sa".329 hulesc numele lui Dumnezeu. Cea dintâi afirmaţie o găsim şi la Origen. 334
Deşi nu putem şti dacă Chirii a cunoscut lucrarea Despre rugăciune
a lui Origen, putem recunoaşte o tradiţie comună interpretativă. Şi Origen II. 2.1.3. Vie împărăţia Ta
spune despre cei botezaţi că „înalţă pe Dumnezeu, închinându-I o casă, în
cele dinlăuntru ale lor"330 şi „precum Dumnezeu locuieşte între sfinţi, tot aşa „Cu certitudine (cu adevărat), doar o inimă curată poate să
locuieşte El şi în cer (adică)...în orice sfânt...".331 roatească: Vie împărăţia Ta",335 învaţă Sfântul Chirii. Iar inima

Ibidem, VII, 5, «P.G.», 33, 609B Chirii, Cateheza Mistagogică V, 12, «P.G.», 33, 1118B Idem, Cateheza III, 16, «P.G.»,
Ibidem, VII, 7, «P.G.», 33,613AB 33,448B Origen, Despre rugăciune, XXIV, 1. «P.G.», 11, 492AB Chirii, Cateheza
Idem, Cateheza Mistagogică V, «P.G.» 33, 1117B. Mistagogică V, 13, «P.G.», 33, 1120
Origen, Despre rugăciune, XXIV, 4, «P.G.» 11,493
Ibidem. «P.G.» 11,489

11.2.1.2. Sfinţească-se numele Tău

102 73
________________________________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
________ Sfântul Chirii ______________________________________________________

II. 2.1.4. Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ


curată presupune pregătire, har şi conlucrare. Pregătirea are loc înainte dc
Botez, în vremea catehumenatului, când omul este „ucenic al Noului Interpretarea Sfântului Chirii este deosebit de simplă. Cerul
Testament şi părtaş al tainelor lui Hristos prin chemare". 336 Inima curată se desemnează, de această dată, lumea îngerilor celor tari în virtute care fără
realizează însă „prin har", iar deplinătatea sfinţeniei ţine de conlucrarea cu încetare îl „binecuvintează" pe Dumnezeu în ceruri făcând voia Lui. în acelaşi
viaţa primită sacramental. „Cel care se păstrează curat în faptele sale, în mod suntem datori s-o împlinim şi noi pe pământ. „Dumnezeieştii şi fericiţii
gândurile şi cuvintele sale, poate să-i spună lui Dumnezeu: «Vie împărăţia îngeri a lui Dumnezeu, fac voia lui Dumnezeu, după cum spune David în
Ta»".337 Psalmi: «Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, cei puternici la virtute,
Tâlcuirea Sfanţului Chirii la „Vie împărăţia Ta" evidenţiază în mod care faceţi voia Lui». Când te rogi o spui aceasta cu tărie: după cum se
limpede cele două fundamente ale vieţuirii creştine: lucrarea harului şi îndeplineşte voinţa Ta de îngeri, tot aşa, Stăpâne, să se împlinească şi de mine
• m 340
lucrarea omului. Doar o inimă (un suflet) curată poate să rostească „Vie
pe pământ! .
împărăţia Ta" - adică doar o inimă renăscută, rezidită în Taina botezului. Că
Interpretarea Sf. Chirii se integrează ideilor anterioare. Cei înfiaţi
se referă la inima renăscută în botez ne indică citarea din Rom.6,12 - verset ce
„poartă chipul celui ceresc în care locuieşte şi umblă Dumnezeu ".341 Neofiţii,
aparţine explicaţiei Sf. Pavel asupra efectelor botezului în viaţa celui ce 1-a
devenind cereşti prin botez, este firesc să împlinească pe pământ voia lui
primit. Cei botezaţi au murit păcatului, sunt vii în Hristos, iar moartea nu mai
Dumnezeu precum o împlinesc şi îngerii. Voia lui Dumnezeu şi starea
are stăpânire nici în trupul şi nici în sufletul lor. Sfântul Chirii spune noilor săi
îngerească este acum proprie noilor botezaţi.
botezaţi: „Cel care tocmai a auzit", adică a experiat în taină cele spuse de
Tâlcuirea este asemănătoare cu a lui Origen. Acesta scrie: „fiindcă şi
cuvântul Sfântului Pavel, „acela este cel care tocmai a fost îndreptat". Prin
noi purtăm chipul cel ceresc" şi, prin urmare, „aşa cum se face în cer voia lui
aceasta adresare Sfântul Chirii le subliniază îndreptarea primită sau lucrarea
Dumnezeu /.../ de toate fiinţele cereşti... va fi îndeplinită şi de noi pe
harului. Acesteia trebuie să I se adauge lucrarea omului: „curăţindu-se în
pământ".342 Observăm deci aceeaşi structură de idei şi aproape aceeaşi
faptă, în gând şi în cuvânt". Doar de pe această poziţie (îndreptare harică şi
termeni.
conlucrarea cu harul) omul poate dori şi rosti „Vie împărăţia Ta".
Ideile din tâlcuirea Sfântului Chirii le regăsim în mult mai larga
II. 2.1.5. Pâinea noastră cea spre fiinţă (Epiousios), dă-ne-o nouă
explicaţie a lui Origen. Şi acesta subliniază că „împărăţia" este în relaţie cu
îndreptarea ce-o oferă „Tatăl şi Fiul ce-şi fac locaş în om"338 şi-n urma căreia astăzi
păcatul nu mai trebuie să domnească în trupurile celor botezaţi (Rom.6,12). 339
Nu este vorba de pâinea obişnuită necesară traiului de zi cu zi, ci de
pâinea
340 sfântă «epiousios» ce trebuie să hrănească sufletul. Această pâine nu
Chirii, Cateheza Mistagogică V, 14, «P.G.», 33, 1120B
Idem, Cateheza I, 1, «P.G.», 33, 370A Idem, Cateheza
este
341 supusă digestiei şi descompunerii, ci se răspândeşte în toată fiinţa, pentru
Ibidem, «P.G.»33, 117B
Mistagogică V, 13, «P.G.», 33, 1120A Origen, Despre
rugăciune, XXV, 1, «P.G.», 11, 496C. Ibidem, «P.G.», 11, binele
342 sufletului
Origen, Despre şi a trupului.
rugăciune, XXVI,„Pâinea aceasta
«P.G.», 11, 500B obişnuită nu este spre fiinţă.
497A însă pâinea cea sfântă este spre fiinţă. Cuvântul spre fiinţă înseamnă ceea ce
este rânduit

74
104
Sfântul Chirii

____________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru


spre fiinţarea sufletului. Această pâine nu intră în pântece, nici nu se aruncă
afară, ci se răspândeşte în toată fiinţa ta spre folosul trupului şi a sufletului".343 II. 2.1.6. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
Deşi Sfanţul Chirii nu foloseşte termenul de Euharistie, este evident apelul la greşiţilor noştri
ea. Aceasta cel puţin din două motive. întâi, Catehezele IV şi V sunt închinate
în cea mai mare parte Euharistiei, apoi, Tatăl nostru este explicat în contextul Omul este o făptură care păcătuieşte adesea în cuvânt, cu gândul şi
Sfintei Liturghii în care el apare ca o rugăciune pregătitoare pentru în faptă. Cel ce spune că nu păcătuieşte este mincinos (I In. 1,8). Rugăciunea
împărtăşirea euharistică. Textul nostru este foarte apropiat de un altul din domnească oferă omului, prin cererea „şi ne iartă nouă...", posibilitatea unei
Cateheza a IV-a: „în chipul pâinii ţi se dă Trupul, iar în chipul vinului, ţi se dă „învoieli" cu Dumnezeu. Putem primi iertarea Lui, iar noi să iertăm celor ce
Sângele, ca să ajungi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, unit ne greşesc. „Aşadar, gândindu-ne ce primim în schimbul iertării noastre să
într-un singur trup cu El. Astfel ajungem şi purtători de Hristos, pentru că nu mai aşteptăm nici să nu mai zăbovim de a ierta pe alţii. Greşelile ce le fac
Trupul şi Sângele Lui se împărtăşeşte în mădularele noastre. Astfel, după alţii faţă de noi sunt mici, neînsemnate şi uşor de trecut cu vederea, dar
cuvintele Fericitului Petru, ajungem părtaşi firii dumnezeieşti". 344 în greşelile ce le facem noi faţă de Dumnezeu sunt mari şi au nevoie spre a fi
amândouă textele apare ideea că mădularele noastre sunt părtaşe „pâinii spre iertate numai de iubirea Lui de oameni. Ai grijă deci ca nu cumva din pricina
fiinţă", pâine care, prin excelenţă, este Trupul şi Sângele Domnului. unor păcate mici şi neînsemnate ce le-au făcut alţii faţă de tine să-ţi zăvorăşti
Cerând această „pâine" pentru „astăzi", Sfanţul Chirii explică: ţie însuţi iertarea de la Dumnezeu a unor păcate foarte grele". 347
„Astăzi" vrea să spună în toate zilele; aceasta este de altfel şi gândirea Reamintim că această Cateheză era adresată neofiţilor, adică celor
Sfântului Pavel când zice: „până ce mai putem să zicem: astăzi!"(Evr.3,13). în proaspăt iertaţi de tot trecutul lor păcătos, celor ce-au ascultat în vremea
Cateheza a Xl-a, Sfântul Chirii precizează că-n raport cu Dumnezeu Postului Mare Cateheza a Il-a despre Pocăinţă şi iertare. înţelegem de ce,
„cuvântul astăzi nu însemnează «de curând», ci «veşnic»".345 foarte rezumativ, Sfântul Chirii spune ascultătorilor săi că ceea ce ne greşesc
Ideile Sfântului Chirii le regăsim şi în tâlcuirea lui Origen. Şi acesta nouă alţii e nesemnificativ faţă de ceea ce Dumnezeu ne-a iertat. Ca atare
crede că „pâinea" din Tatăl nostru nu este pâinea obişnuită, trupească, ci cea nimeni să nu se socoată fără de păcat şi să ştie că stă permanent înaintea lui
care hrăneşte „pe omul cel adevărat". Iar această pâine se desemnează prin Dumnezeu într-un raport contractual: ne iartă în măsura în care dăruim
„epiousios" - cea spre fiinţă. Dacă la Origen accentele sunt spiritualiste, iertare greşiţilor noştri.
întrucât pâinea cea vie hrăneşte doar mintea şi sufletul,346 la Sfântul Chirii, Pe de altă parte, odată îndreptaţi prin Botez (odată iertaţi), toate
interpretarea este euharistică, iar pâinea se răspândeşte şi cuprinde întraga greşelile viitoare vor fi socotite înaintea lui Dumnezeu ca „păcate foarte
făptură, hrănind deopotrivă şi sufletul şi trupul. grele". Aceasta pentru că natura noastră fiind restaurată şi renăscută nu mai
este supusă păcatului („să nu domnească păcatul în trupul vostru cel muritor"
- învăţa Sf. Chirii tâlcuind cererea „Vie împărăţia Ta"). Ca atare căderile de
Chirii, Cateheza mistagogică V, 15, «P.G.», 33, 1120B Idem, după Botez sunt socotite „foarte mari" şi nu pot fi şterse decât de „iubirea Lui
Cateheza Mistagogică IV, 3, «P.G.»,33, 1100A Idem, Cateheza a de oameni". Iar această iubire o dobândim dacă ne arătăm îngăduitori şi
XI, 5, «P.G.», 33, 697A Origen, Despre rugăciune, XXVII, 9,
iertători faţă de greşelile semenilor faţă de noi.
«P.G», 1 1 , 5 1 2 C
Chirii, Cateheza Mistagogică V.I6, «P.G», 33, 1120C-1121A
107
Comentariile patristice la Tatăl nostru

II. 2.1.8. Ci ne izbăveşte de cel rău


75
______ Sfântul Chirii ______________________________________________________
Interpretarea Sf. Chirii la cererea „şi ne iată ..." nu se regăseşte în Comentariul Sfântului Chirii e foarte scurt, fiind doar o concluzie la
tâlcuirea lui Origen. cererea anterioară: „Dacă «nu ne duce în ispită» ar însemna înlăturarea a
orişicărei ispite, lisus n-ar fi adăugat: ci ne izbăveşte de cel rău. Cel Rău este
II. 2.1.7. Şi nu ne duce pe noi în ispită demonul şi noi cerem să fim eliberaţi (mântuiţi)".349 Adică, izbăvirea de
ispită presupune a nu fi lăsaţi pradă ispitei, a nu fi zdrobiţi şi copleşiţi de ea.
Nu ne rugăm să nu fim ispitiţi pentru că cel care n-a fost încercat nu Iar solicitarea izbăvirii de „cel rău" întregeşte cererea deja exprimată.
poate face dovada statorniciei, iar Iacob îndeamnă: „mare bucurie să socotiţi, Copleşirea şi zdrobirea omului în ispită este echivalentă cu robia la cel străin,
fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite"(Iacob 1,2). Cererea noastră are la cel rău. în Tatăl nostru ne rugăm ca ispita să fie prilej de „lămurire", de
înţelesul de „a nu fi copleşit" de ispită. Sfântul Chirii aseamănă ispita cu un încercare, de probare şi fortificare, prilej de „fericire" mai deplină şi să nu
„curent torenţial cu anevoie de trecut. Cei care nu sucombă tentaţiei (ispitei) fim zdrobiţi în ea prin robirea de „cel rău".
sunt, ca să spunem aşa, înotătorii buni care nu sunt luaţi de val. Ceilalţi, Ideile, din tâlcuirea acestei cereri, sunt asemănătoare cu cele ale lui
trecându-1, rămân jos".348 Iuda, cuprins de ispita iubirii de argint, n-a putut-o Origen. Pentru amândoi autorii, „cel rău" este diavolul, pricina tuturor
trece înotând „şi şi-a pierdut sufletul", pe când Petru, încercat de ispita răutăţilor. Cererea din Tatăl nostru solicită nu eliminarea ispitei din cadrul
lepădării, „n-a fost cuprins de naufragiu şi ajungând pe celălalt mal a scăpat existenţei - întrucât aceasta ar fi cu neputinţă - ci ajutorul lui Dumnezeu
de ispită". Cei ce nu sunt înghiţiţi de naufragiu în ispită se alătură corului pentru a nu fi striviţi şi copleşiţi de ispită. Dacă Sf. Chirii accentuează
sfinţilor: „ne-ai încercat pe noi Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit, precum se izbăvirea de ispită prin ajutorul lui Dumnezeu, Origen subliniază - dat fiind
lămureşte argintul, prinsu-ne-ai pe noi în cursă ; pus-ai necazuri peste umărul contextul ce a determinat scrierea, respectiv negarea libertăţii, în virtutea
nostru; ridicat-ai oameni peste capetele noastre, trecut-am prin foc şi prin apă determinismului universal propovăduit de stoici, epicurei şi sceptici - rolul
şi ne-ai scos la odihnă"(Ps. 65, 9-11). „Ia seama, îndeamnă Sfântul Chirii, la voinţei umane care găseşte în sine capacitatea de a nu ceda curselor celui
bucuria lor că au trecut prin ispită fără să piară. Ia seama şi de unde ne-a scos, rău.350
pentru a fi fericiţi. A obţine fericirea este sinonim cu a scăpa de ispită". „La sfârşitul acestei rugăciuni, încheie Sfântul Chirii scurtul său
Tâlcuirea Sf. Chirii la „Şi nu ne duce..." este deosebit de simplă. comentariu, spui Amin. Acest Amin înseamnă „aşa să fie" şi
■ 351
Ispita este folositoare, întrucât statorniceşte pe cel încercat. Prin urmare ea nu
prin aceasta tu confirmi tot ce cuprinde această rugăciune".
este rea în sine, însă, dacă ne înghite, asemenea torentului de apă, devine
prilej de cădere. Pentru aceea ne rugăm ca să nu fim copleşiţi în încercări. Cei
care biruie încercarea dobândesc fericirea. 11.2.2. Consideraţii finale
Interpretarea Sfântului Chirii nu-şi găseşte paralelă în cea a lui
Origen. Scurta şi precisa tâlcuire la Rugăciunea domnească a Sfântului
Chirii trebuie înţeleasă avându-se în vedere atât
3
Ibidem, V, 18, «P.G.>., 33, 1124A 0 Origen, De oratione,
«P.G.», 11, 548C. 'Chirii, Cateheza Mistagogică V.18,
«P.G.», 33, 1124A
348
Ibidem, V, 17, «P.G.», 33, 1121B 109

76
Sfântul Chirii
destinatarii cât şi contextul scrierii căreia aparţine - respectiv comentariul la Diocleţian. Mama tatălui său, Macrina, fusese ucenica Sfanţului Grigorie
Tatăl nostru aparţine şi este integrat tâlcuirii de ansamblu a Sfintei Liturghii. Taumaturgul. în familia sa nevoinţele creştine erau norme de viaţă fireşti.
De aici Comentariul foarte sintetic. El rămâne în atenţia noastră prin câteva Rodul acestei tradiţii s-a concretizat prin socotirea de către Biserică în rândul
idei morale menite să lumineze viaţa în Hristos întru care neofiţii tocmai sfinţilor a mai multor membrii ai familiei: Sfânta Macrina (bunica), Sfânta
debutaseră: Emilia (mama Sfântului Grigorie), Sfânta Macrina (sora), Sfântul Vasile
starea creştină, înfierea, este un dar sacramental care se (frate), Sfântul Petru al Sevastiei (frate).
dobândeşte îndeosebi prin Botez. Îndreptarea primită va Pregătirea intelectuală şi duhovnicească a Sfanţului Grigorie a stat
constitui poziţia de pe care (şi cu harurile căreia) va fi sub îndrumarea Sfanţului Vasile. El îşi numeşte fratele „părintele şi
abordată viaţa creştină. învăţătorul său".353 A studiat retorica , devenind profesor de retorică, şi şi-a
neofiţii, sunt oameni cu chip ceresc ce îşi trăiesc cetăţenia acumulat o întinsă cultură profană. Patrologul A. Puech, subliniind vasta sa
cerească pe pământ. De aceea viaţa lor trebuie să fie sfântă. cultură spune că, indiferent de subiectul tratat, Sfântul Grigorie dovedeşte
Din atmosfera de sfinţenie pot să se roage zicând „Vie bogăţia enciclopedică a cunoştinţelor sale. „El nu-i mai puţin savant în
împărăţia Ta" - împărăţie eshatologică, dar devansată prin filozofie şi în istoria naturală decât în îndemânarea cu care-şi redacta
harul sacramental primit. amănuntele istorice. S-ar putea spune că, dintre toţi Părinţii, cu excepţia lui
lucrării harului îi trebuie ataşată lucrarea voinţei umane. Viaţa Origen, el a fost cel mai bine pus la punct cu toate resursele culturii
în Hristos este susţinută permanent de Dumnezeu care ne profane".354
oferă „pâinea spre fiinţă", izbăvirea în ispite şi scăparea de Tocmai din pricina complexităţii sale culturale, critica, patrologii şi
cel rău. în toate însă nu trebuie să lipsească efortul uman. comentatorii Sfântului Grigorie, identifică în gândirea sa, adeseori pripit,
reminiscenţe, fie din Platon, sau din Plotin, fie din stoici. Bunăoară, Hans
11.3. SFÂNTUL GR1GORIE DE NYSSA (331-394) Urs von Balthasar355 socoteşte că Platon

Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele mai tânăr al Sfanţului Vasile, s-a


născut în jurul anului 3 3 5 352 într-o aleasă familie de tradiţie creştină.
Bunicul din partea mamei fusese martirizat în timpul persecuţiei lui
352
Otto Bardenhewer, Geschichte der Altkirchlichen Literatur, vol. UI, Freiburg
im Breisgau, 1923, pl88
353
Grigorie de Nyssa, Epistola 13, «P.G.», 46, 1049, cf. Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Introducere la vol. «Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri, p I», «P.S.B.», 29,
traducere Pr. Prof. D. Stăniloae şi Pr loan Buga, Ed IBM al BOR, Bucureşti,
1982, p 6
354
Aimé Puech, Histoire de la Littérature grecque chrétienne, vol III, Paris,
1930, p. 401
355
Hans Urs von Balthasar , Gregor von Nyssa, Der versiegelte Quell, Einsideln,
1954, p. 12u

77
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul Grigorie

Aprecierea Părintelui Stăniloaie ni se pare definitorie ca răspuns la aceste


e prezent la Sfântul Grigorie în „faustica şi nemăsurata lui tensiune după
atitudini: „Despre Sfântul Grigorie de Nyssa există o literatură uriaşă. S-a
cunoaştere" şi-n conştiinţa neputinţei de-a ajunge vreodată la capătul
scris mai mult despre legătura lui cu Platon, deşi se recunoaşte în general că,
cunoaşterii necuprinsului dumnezeiesc. Sau Jean Boesse şi Jacques
cu toată folosirea formală a unor noţiuni şi termeni proprii lui Platon,
Lacoudre, notau, analizând gândirea mistică a Sfanţul Grigorie: „inspirat din
viziunea Sf. Grigorie este esenţial deosebită de a aceluia, prin transcendenţa
Plotin, el condiţionează perceperea lui Dumnezeu în funcţie de conceptul de
ce o recunoaşte lui Dumnezeu şi prin apropierea lui Dumnezeu de noi prin
puritate; când tratează despre căsătoria spirituală, se află sub influenţa
Hristos şi harul Lui."360 Nu trebuie apoi uitat procedeul unor eretici - în cazul
Banchetului de Metodiu de Olimp /.../ Profund marcată de filozofia greacă,
nostru al lui Sever de Antiohia - care interpolau texte în operele Părinţilor de
opera sa apare plină de reminiscenţe din texte de Platon, Plotin şi chiar
referinţă, spre a-şi justifica ereziile.361 Jean Danielou362 citează pe Atanasie
Aristotel. Formule stoice frecvente sunt folosite mai ales pentru a explica
Sinaitul care informa că ereticii din Alexandria aveau un atelier unde copiştii
noţiunile de timp, de transformare a elementelor, de cosmologie.
falsificau intenţionat texte, între care şi unele ale Sfinţilor Grigorie de Nyssa
Impasibilitatea stoică trece în gândirea lui Grigorie, cosmogonia lui Platon în
şi Grigorie de Nazianz, în favoarea severienilor.
Crearea omului. Strâns legat de şcoala din Alexandria, Grigorie se inspiră din
Filon şi din Origen, care, prin el, va anima gândirea mistică a Occidentului şi
a Orientului".356 „Scrisul lui Grigorie se aseamănă mai mult cu a lui Platon şi Nu e de mirare „viziunea" unor teologi occidentali asupra Sfântului
a Aristotel decât cu al oricărui scriitor creştin", nota N. de Tillemont, iar Grigorie, întrucât înţelegerea autentică a unui Sfânt Părinte se realizează
cercetătorul american H. F. Cherniss este de părere că „interesul Nyssanului numai prin comuniunea cu duhul lui , printr
s-a îndreptat mai mult spre filozofie şi beletristică decât spre teologia
creştină".357 359
Grégoire de Nysse, La Prière du Seigneur, Homélies sur le Notre Père et
textes choisis, présentés et traduits par Monique Péden-Godefroi, agrégée de
Ca şi Origen, care a fost mai puţin „origenist" decât a fost etichetat şi
l'Université, ed Desclée De Brouwer, Paris, 1982, p. 8-10
condamnat (pripit) chiar de un Sinod ecumenic, şi Sf. Grigorie de Nyssa este 360
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit.,p.5
prea mult lecturat de teologii moderni şi interpretat după propriile lor 361
Cf. W. Lackner, Ein hagiographisches Zeugnisfur den antapodotikos des
convingeri.358 Simplele similitudini de termeni nu îndreptăţesc concluzii ca Patriarchen Ghermanos I von Konstantinopel, în Byzantion 38 (1968) p.41u.
cele exprimate, ori ca cele din analiza lui Monique Peden - Godefroi.35 aplicarea unorcă
(autorul arată «grile» exterioare
Sf. Gherman universului său spiritual)...».
al Constantinopolului, în secolulIoan
VIII,I.semnala
Ică jr., Părintele
că în
SfântulşiGrigorie
operele Bunge
Gabriel dilemele de
exegezei
Nyssa evagriene: filologie sau
au fost interpolate texte/ şi
cucongenialitate,
învăţătura despre
op. cit., p. 13
364
de acest reduefionism suferă şi Jean Daniélou, în Platonisme et théologie
apocatastază.)
Jean Boesse, Jacques Lacoudre, Părinţii greci şi latini. Grigorie de Nyssa, în voi. Mane-
mystique. Essai sur
J. Daniélou, la doctrine spirituelle
L'apocatastase chez Saintde Saint Grégoire
Grégoire de Nysse,de«Revue
Nysse, Paris,
des Sciens Religieuses
Madeleine Davy, «Enciclopedia doctrinelor mistice», voi I, Ed Amarcord, Timişoara 1997,
Aubier, 1944. Observăm
», 30/1940, p.336 că însăşi titlul studiului, aşează abordarea Sfântului
p 309
Grigorie pentru o poziţie «grilă» exterioară. La fel în studiul La résurrection des
357
Cf. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Prefaţă, la voi. "Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri,
363
Observaţia Păr. Ioan I. Ică junior asupra 1er. Gabriel Bunge care-şi scrie monografia
corps chez Grégoire de Nysse, în «Vigiliae Christiane», 7/1953, p. 154-170.
partea a II a", în «P.S.B», 30, trad. şi note Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Ed IBM al BOR, despre Evagrie Ponticul sub semnul «congenialităţii» se pare că e singura cale spre
365
Pr. Prof. Vasile Răducă, op. cit., p.9
Bucureşti, 1998 p-5; vezi şi Sfântul Grigorie de Nyssa, Ce înseamnă să te numeşti şi să te autentic în interpretarea Părinţilor: «Părintele Gabriel...vieţuieşte, meditează Scriptura,
Michel van Parys, Grégoire de Nysse, moine, téologien et évéque, Estratto dalla
jfăgăduieşti creştin, trad de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae în «B.O.R.», 1-2/1973, p 178 se roagă şi scrie exact aşa cum o făcea acum şaisprezece secole şi Avva Evagrie Ponticul,
Rivista "Seminarium", 271969, Città del Vaticano, p. 299.
358 fiindcă
367 ştie că Rauschen,
Gerhard pentru a gândi ca Părinţii
Grundriß der din vechime Freiburg
Patrologie, trebuie să imtrăieşti cum trăiau
Breisgau, 1926,ei, p.
şi
A se vedea pe această temă pertinenta şi bine documentata lucrare a Pr. Prof. Dr. pentru a recupera congenialitatea gândirii cu ei este imperios necesară o comuniune
261;
Vasile Răducă, Antropologia Sf. Grigorie de Nyssa, Ed. I.B.M. al B.O.R. Bucureşti, 1996; existenţială, vitală
Spre exemplu în capitolul despre "Apocatastază sau restaurare", autorul demonstrează cu F. Cayré, Précis decu aceştia...în
Patrologie. explicaţiile
Histoire sale Păr.
et doctrine Pères et aplică
des Gabriel principiul
docteurs exegezei
de l'Eglise, tome
«interne» interpretându-1 cu alte cuvinte pe Evagrie «prin el însuşi» (iar
premiere, Paris-Toumai-Rome, 1927, p.414. Berthold - Altaner, Patrologie, Freiburg im nu prin
argumente pertinente, că Sfântul Grigorie a fost etichetat pripit, ca susţinător al 113
apocatastazei. Breisgau, 1938, p. 189. Jean Boesse, Jacques Lacoudre, op. cit., p. 308.
368
Pr. Prof. I.G. Coman. Patrologie. Bucureşti., 1956, p. 175
78 369
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 17
____ Sfântul Grigorie ___________________________________________________
o exegeză internă şi nu prin aplicarea unor grile exterioare universului său.364 monahale (şi nu numai, cum va Comentariile patristice la Tatăl nostru
în ciuda „grilelor" prin care a fost citit şi evaluat Sfântul Grigorie de Nyssa şi rezulta din analiza Rugăciunii domneşti n.n.) şi culme a stărilor virtuţilor;
scrisul său, totuşi, atât contemporanii cât şi Biserica Răsăritului l-au socotit, rugăciunea e intrare în împărăţie, deschidere la contemplaţie. Printr-o
şi-1 recunosc, drept piatră de temelie a spiritualităţii ortodoxe. în timpul vieţii purificare permanentă, fiinţa năzuieşte spre lumina inteligibilă şi inefabilă.
sale, Sinoadele de la Antiohia (379) şi al doilea ecumenic de la Virginitatea şi smerenia vor permite sufletului să devină
• · TT · 372 · · ·
Constantinopol (381) şi cel din 394 tot din capitală, au fost marcate de mireasa lui Hnstos". Pentru a ajunge aici omul trebuie să depăşească
prezenţa şi contribuţia sa. Opera Sfanţului Grigorie, cuprinsă în volumele voluptatea închisă în sine pe care o procură simţurile. Câtă vreme suntem sub
44,45 şi 46 din colecţia Migne, a exercitat şi exercită o deosebită influenţă imperiul acestora ne asemănăm „animalelor ce trag din greu la piatra de
asupra întreg discursului teologic creştin. Sinodul VII ecumenic îl va numi moară, ne învârtim cu ochii legaţi în cercul vieţii... format din foame, sete,
„părinte al Părinţilor" (Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima somn, veghe, evacuare,
colectio, voi XIII, col. 293), iar teologii moderni l-au numit „Augustin al
Răsăritului". 365 Sfanţul Grigorie rămâne „teologul a cărui adâncime Monique P6den, Godefroi, op. cit., p. 14 le datează în anul 385 Pr. Prof. Dumitru
speculativă nu e egalată în antichitatea greacă decât de aceia a lui Origen şi a Stăniloaie, op. cit., p.7. Jean Boesse, Jacques Lacoudre, op. cit., p. 309.
115
Sf. Maxim Mărturisitorul"366, depăşind pe ceilalţi Părinţi „prin originalitatea
umplere din nou; tot timpul una urmează alteia, fără oprire, până scăpăm de
şi profunzimea gândirii sale" 367 şi impunându-se, pentru posteritate, drept
această rotire". 73 Cel ce se roagă, deşi nu se sustrage prin negaţie acestui
întemeietorul atât a antropologiei ortodoxe , cât şi ca cel ce a pus „temelia
întregii gândiri filocalice".369 n.3.1. De oratione Dominica
ciclu, totuşi îl depăşeşte, înţelegând relativitatea lui şi nefundamentându-şi
existenţa pe el. O viaţă în care accentele primordiale nu cad pe necesităţile
biologice face experienţa pătrunderii eternului în vremelnic, regăsind astfel o
Cele cinci Omilii Despre Rugăciunea domnească, par să dateze din stare anterioară patimilor, aidoma celor paradisiace. Adormirea patimilor
perioada finală a scrisului Sfântului Grigorie, de după anul 390 370, întrucât face cu putinţă libertatea.374 Prin realitatea sa sacramentală Biserica uneşte,
toată gândirea din ele are în centru pe Hristos şi pe Duhul Sfânt. Ca mai toate într-o „căsătorie spirituală", sufletul cu Hristos.
scrierile Sfântului Grigorie şi aceste Omilii „au un accentuat caracter ascetico Bogăţia acestei vieţi mistice e deplin prezentată în Omiliile la
- duhovnicesc, căci el nu face exegeză pur şi simplu cărţilor sau unor locuri Rugăciunea domnească pe care le prezentăm.
din Scriptură şi nici nu ne dă expunerea pur teoretică a învăţăturilor
dogmatice, ci totdeauna, explicarea textelor din Sf. Scriptură îi dă prilejul de a II. 3.1.1. Omilia I: Generalităţi despre rugăciune
descrie condiţiile şi modul înaintării credincioşilor în viaţa duhovnicească, iar
expunerile dogmatice îi dau de asemenea Sfântului Grigorie prilejul de a Ie Cea dintâi cuvântare este o „introducere", un „argument" pentru
arăta ca temeiuri pentru viaţa duhovnicească".371 Rugăciunea domnească. Este un cuvânt lung, dar de-o neîntrecută frumuseţe
Gândirea mistică a Sfântului Grigorie este bine şi cuprinzător şi de-o logică impecabilă. în consideraţiile sale introductive asupra
sintetizată în aprecierea lui J. Boesse şi J. Lacoudre: „orice viaţă religioasă Rugăciunii domneşti, Monique P.-Godefroi spune că Sfanţul Grigorie nu este
începe prin credinţă şi botez; întreţinută din Euharistie, ea merge mai departe un teoretician steril despre rugăciune, dar nici „nu găseşti în scrierile sale
în iubire şi libertate. La Cina cu apostolii, Hristos se sacrifică mai înainte ca doar sfaturi practice menite să precizeze condiţiile cele mai bune care să facă
jertfa sa să devină totală prin moartea pe cruce. Euharistia e participare la
Sfântul Grigorie de Nyssa , Oratio funebris De Platilla, «P.G», 44, 888D. Monique
acest sacrificiu. Grigorie acordă o mare importanţă sacramentelor prezentate
Péden-Godefroi, Introduction la «Sfântul Grigorie de Nyssa, La prière du Seigneur»,
de Biserică, lecturii din Scriptură, rugăciunii, considerată drept bază a vieţii op. cit., p. 20-21. 375 Ibidem, p. 23.
376
79 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea domnească I, «P.G», 44 1120B
116
37
3
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul Grigorie
rugăciunea mai uşoară. Şi, încă mai mult, el nu este tronează. „...Sporindu-şi sârguinţă mereu spre mai multe, dă păcatului o largă
un „alcătuitor" de rugăciuni adresate lui Dumnezeu la persoana a doua (în intrare în ocupaţia lui...prin născocirea a zeci de mii de motive...şi cine ar
intimitate, cu îndrăzneală) compuse pentru rostirea lor doar de către alţi putea grăi despre toate cele prin care se amestecă păcatul în multe feluri, sub
creştini. Grigorie este, simplu, un om care se roagă".375 Cu aceste gânduri îşi multe feţe, în viaţa omenească. Iar pricina nu este alta decât că oamenii nu cer
începe, de fapt, Sfântul Grigorie tâlcuirea: „aş spune celor de azi că nu trebuie ajutorul lui Dumnezeu în cele pentru care se sârguiesc. Dacă s-ar pune
să teoretizeze asupra rugăciunii ci că trebuie să se roage numaidecât ...pentru rugăciunea înaintea oricărei lucrări pe care o începem, n-ar afla
că s-a părăsit de cei mai mulţi acest lucru sfânt şi dumnezeiesc, care e
rugăciunea".376
Ibidem, «P.G», 44, 1121AB
păcatul intrare în suflet /.../. Căci prin rugăciune ajunge cineva să fie unit cu
Dumnezeu. Iar cel ce este cu Dumnezeu s-a despărţit de vrăjmaşul."378
Aşadar, rugăciunea este o trebuinţă-valoare vitală la nivelul
Purcezând la rugăciune trebuie avut în vedere ieşirea din persoanei. Dar nu numai! Ci ea susţine de fapt lumea zidită. Viaţa, în toată
subiectivismul ce nu ştie de consistenţa „regulii" (scripturistice). Prin aceasta complexitatea ei, îşi află răspuns în rugăciune, ca unica sursă autentică de
Sfântul Grigorie nu teoretizează tehnic-steril şi abstract-detaşat de realitatea putere. Rugăciunea nu este suprastructură, nu este în afara vieţii, nici adaos
rugăciunii. El doar integrează revelaţional atât rugăciunea cât şi subiectul ei, ci însăşi miezul vieţii. Concluzia aceasta dă prilejul Sfântului Grigorie la
rugător. un neegalat imn închinat rugăciunii: „rugăciunea este paza neprihănirii,
Argumentaţia Sfanţului Grigorie începe prin arătarea că rugăciunea potolirea mâniei, înfrânarea mândriei, curăţirea de pomenire de rău,
trebuie să fie înregistrată între valorile vitale. în viaţa zilnică omul socoteşte dezrădăcinarea pismei, înlăturarea nedreptăţii, îndreptarea necredinţei.
trebuinţe vitale dobândirea bunurilor de care depinde existenţa trupească. Rugăciunea este tăria trupurilor, belşugul casei, dreapta cârmuire a cetăţii,
Spre aceasta se sileşte, se întrece, râvneşte, se apleacă cu poftă, în vreme ce, puterea împărăţiei, biruinţa în război, asigurarea păcii, împăcarea celor
pe cele ale lui Dumnezeu, spre care se accede prin rugăciune, sunt neglijate şi dezbinaţi, stăruinţa în împăcare. Rugăciunea este pecetea fecioriei, credinţa
socotite ca secundare şi doar complementare vieţii. „Părăsind rugăciunea îşi în căsătorie, arma călătorilor, păzitoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce
pune nădejdea în mâini, uitând de Cel ce i-a dat mâinile. La fel, cel ce veghează, rodnicia plugarilor, izbăvirea celor ce călătoresc pe mare.
pregăteşte cu sârguinţă o cuvântare nu gândeşte la Cel ce i-a dat Cuvântul. Ci, Rugăciunea este apărătoarea celor duşi la judecată, uşurarea celor legaţi,
ca şi când şi-ar fi adus el însuşi firea sa la existenţă, se predă astfel sârguinţei odihna celor ce dorm, mângâierea celor întristaţi, veselia celor ce se bucură,
sale..., de parcă ar socoti că nici un bine nu-i va veni din lucrarea lui mângâierea celor ce plâng, cununa celor ce se căsătoresc, sărbătorirea zilei de
Dumnezeu, şi aşa dă mai multă însemnătate sârguinţei sale decât rugăciunii".3 naştere, însoţirea celor ce mor. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu ,
7
Având pe Dumnezeu ca autor, firea omenească îşi împlineşte trebuinţele vederea celor nevăzute, dobândirea celor dorite, împreună cinstirea cu
prin efortul nostru deschis ajutorului dumnezeiesc prin rugăciune. însă viaţa îngerii, înaintarea în cele bune, risipirea relelor, îndreptarea păcătoşilor,
ce elimină pe Dumnezeu şi rugăciunea din contextul el vital, închizându-se bucuria de cele de faţă, arătarea celor viitoare".37
într-o realizare de sine autonomă, devine o paragină. Aceasta, pentru că Concluzia se impune de la sine: „nimic nu e mai înalt în viaţă, între
satisfacerea de sine, printr-un dinamism lipsit de rugăciune, nu mulţumeşte cele de cinste, decât rugăciunea" 380 . De aceea îndeletnicirea cu rugăciunea
firea care rămâne, în ciuda orişicărui activism, tot neîmplinită. Nevoile şi este fundamentală. Pentru darurile pe care le mijloceşte şi pentru ea însăşi,
neîmplinirile sporesc, paradoxal, pe măsură ce sunt satisfăcute. Fără percepută tot ca dar al lui Dumnezeu către noi, suntem datori cu mulţumire.
rugăciune, omul intră într-un circuit vicios în care păcatul -devenit patimă - Şi aceasta cu atât mai mult cu cât ea constituie modalitatea prin care timpul
80
____ Sfântul Grigorie ___________________________________________________
(trecătorul, clipa), este deschis orizontului infinit şi iubitor al Iui Dumnezeu Comentariile patristice la Tatăl nostru

cel personal. Prezentul devine prin rugăciune un

Ibidem, «P.G.», 44, 1121D, 1124A


Ibidem, «P.G.»,44, 1124AB
Ibidem,«?.G.», 44, 1124C

„continuu", o realitate mai presus de timp. în afara rugăciunii desfăşurarea


vieţii omeneşti, curgerea ei sub aripa vremii ce trece, e o venire şi o ducere
către nicăieri, în care toate se alcătuiesc şi descompun fără rost.
înşirând mulţime de motive pentru care suntem datori a ne ruga,
Sfântul Grigorie exclamă: „cine a întipărit în lutul acesta trăsăturile chipului
dumnezeiesc^ Cine, după ce s-a tulburat în mine chipul dumnezeiesc prin
păcat, 1-a dus iarăşi la starea darului de la început? Cine, după ce am fost scos
din rai şi am fost scufundat în prăpastia vieţii materiale, mă trage iarăşi la
fericirea cea dintâi?" Sublinierile din text le-am făcut pentru a arăta că
asocierea Sfântului Grigorie cu Platon şi platonismul pe care o fac mulţi
dintre comentarii occidentali382 pe baza unor imagini şi termeni folosiţi de
Sfântul Grigorie şi prezenţi şi-n filozofia amintită, este cel puţin pripită.
Pentru autorul nostru «lutul» (trupul) creat este «întipărit de trăsăturile
chipului dumnezeiesc» şi nu e nicidecum închisoare sau loc de peregrinaj
pentru spiritul căzut într-o existenţă anterioară.383 Materialitatea, fie a
trupului, fie a creaţiei, e valoare, e bună, e harică. Expresia «scufundarea în
prăpastia vieţii materiale» nu trimite la gândirea platonică ci caracterizează
starea căderii în care «toată firea omenească nu priveşte decât la cele
materiale», întoarcerea omului spre zidire, spre sensibil ca valoare în sine,
autonomă de Creator, care procură voluptate, aceasta înseamnă «prăpastia
vieţii materiale». «Numai spre aceasta se năzuieşte. Numai spre aceasta îi
place să se mişte. Numai în jurul acestora se mişcă amintirea şi nădejdea ei.
Pofta firii omeneşti tinde neadormită şi neodihnită spre mai mult în tot lucrul
în care îi cu putinţă să aibă

381
Ibidem, «P.G.», 44, U25C
382
Bunăoară J. Danidou, în Platonisme ..........vezi nota 364, sau Monique P.
Godefroi, art. cit., p. 9-10.
383
în teologia românească analiza antropologiei la Sfântul Grigorie de Nyssa şi-a
81
găsit cea mai profundă expresie, până acum, în lucrarea Păr. Prof. Vasilc Răducă,
Antropologia Sf, Grigorie de Nyssa, op. cit., a se vedea cap. II cu precizările de
rigoare asupra gândirii antropologice la Filon, Aristotel, Origen, Sf. Grigorie.
119
Comentariile patristice la Tatăl nostru
______ Sfântul Grigorie ____________________________________________________
lucrarea lui Dumnezeu».386
mai mult... iar spre bunătăţile cele adevărate ale lui Dumnezeu, fie arătate, fie
făgăduite nu se aude nici o vorbă».384 Aşadar, într-o viaţă pătimaşă, rugăciunea nu poate fi decât pe
De pe poziţia căderii, a «poftei ce tinde neadormită şi neodihnită» măsură: pusă în slujba patimii. Din adânc de patimi însă, nu doar rugăciunea
doar spre satisfacerea voluptăţii, rugăciunea se denaturează. Ea devine e falsificată ci şi discursul asupra Revelaţiei. Cei pătimaşi, înstrăinaţi de
paxtaA.OYia, «bolborosire». Sfântul Grigorie explică «acest cuvânt străin», Dumnezeu («cel pururea pătimaş se rupe din legătura cu Dumnezeu» 387 ),
spunând că reprezintă rugăciunea ce nu izvorăşte din autentic, ce nu se încearcă să-şi justifice metafizic-revelaţional dreptul la satisfacerea
patimilor, argumentându-se prin apelul la Scriptură. „Aceasta, zic ei,
acoperă cu adevărat în realitate. Cuvântul unei aşa rugăciuni e «găunos», e
vorbeşte despre bărbaţii sfinţi care se roagă să piară păcătoşii, ori ca
cuvânt ce izvorăşte din plăcerea voluptăţii, care, nefiind ziditoare şi
Dumnezeu să se răzbune pe cei potrivnici .
edificatoare a fiinţei, generează bolboroseala. Fără să acopere o realitate
Sfântul Grigorie răspunde printr-o profundă analiză a raportului
consistentă, rugăciunea e «flecăreală, aiureală, pălăvrăgeală sau orice altceva
dintre suflet şi patimă. Patima e cea care războieşte şi înstrăinează. Ea este
cu acest înţeles».385
duşmanul împotriva căruia sfântul solicită pieirea şi răzbunarea lui
Rugăciunea ca paTTaXayicx este expresia minţii intrată în plasa Dumnezeu. «Psalmistul se roagă pentru ruşinarea celor ce-1 războiesc... Iar
imaginaţiei care nu mai caută pe Dumnezeul mângâierii ci doar deliciile, cei ce-1 războiesc sunt patimile» «şi dacă s-ar afla vreun alt cuvânt cu
mângâierile pe care Dumnezeu le-ar putea procura şi asigura. In acest sens, un înţelesul de mânie şi de osândă, el urmăreşte tară îndoială acelaşi scop al
astfel de rugător, îl transformă pe Dumnezeu în slujitor al împlinirii patimilor înlăturării răului şi nu vrea să strivescă pe om». «Dumnezeu n-a făcut
de care el e stăpânit. «Cel ce se foloseşte de rugăciune ca un lipsit de minte - moartea (înţ.Sol.1,13). Cum ar fi voit deci proorocul să roage pe Dumnezeu
scrie Sfântul Grigorie - nu se ridică spre înălţimea Celui ce se dăruieşte pe să aducă moartea duşmanilor săi când Dumnezeu e străin de
Sine, ci doreşte ca Acela să Se coboare la treapta joasă, şi pământească a 389
poftei sale; şi, din acest motiv, îi înfăţişează Celui ce vede în inimi pornirile lucrarea aducătoare de moarte».
sale pătimaşe, nu ca să i se tămăduiască mişcările necuvenite ale minţii, ci ca Recapitulând conţinutul Omiliei I observăm:
să se facă şi mai rele, ducând la împlinire pornirea cea rea prin primirea omul trebuie să se roage;
ajutorului lui Dumnezeu. Fiindcă acela e necăjit, iar inima mea e răuvoitoare, rugăciunea este un act vital înafara căreia viaţa intră în
loveşte-1, îi spune el lui Dumnezeu. Numai că nu strigă: însuşeşte-Ţi patima paragină;
mea, sau să treacă răutatea mea la Tine ... îl roagă să Se mânie împreună cu lipsa rugăciunii este consecinţa căderii şi-n acelaşi timp pricină
sine şi să Se facă părtaş al furiei sale. Iar aceasta înseamnă ca Dumnezeu să pentru adâncirea neantului (neautenticului) ce a pătruns şi
cadă în patimă şi să simtă ca un om şi să Se mute de la firea sa cea bună la o
neîndurare sălbatică./.../. Toţi aceştia nu înalţă Iui Dumnezeu rugăciuni ca să
scape de boala ce-i stăpâneşte, ci ca boala lor să se desăvârşească în fapte. Şi Ibidem, «P.G.», 44, U28D Ibidem.
socotind neizbândirea ei în fapte drept o nenorocire, bolborosesc cu adevărat, «P.G.», 44, U32D Ibidem, «P.G.»,
rugând pe Dumnezeu să li se facă ajutor în boala minţii lor. Şi ceea ce e mai 44. 1128CD Ibidem, «P.G.», 44,
1133AB
groaznic decât toate, doresc să mişte pe Dumnezeu spre pornirile lor
82
potrivnice Lui, dorind să facă părtaş la sălbăticia lor, iubirea de oameni şi
384
Sfântul Grigorie de Nyssa , Despre Rugăciunea domnească. Omilia I «P.G.», 44,
1125CD
385
Ibidem, «P.G.», 44, 1128ABC 120
Comentariile patristice la Tatăl nostru
______ Sfântul Grigorie ___________________________________________________
roade cele ce există;

120
_________________ Sfântul Grigorie ___________________________________________________
Comentariile patristice la Tatăl nostru

122
123
________________________________________________________________________________________________________________________ Sfântul Grigorie ____________________________________________________
lipsa rugăciunii fortifică patima şi măreşte ruperea isihaste despre vederea luminii Comentariile patristice la Tatăl nostru
de Dumnezeu; • din adânc de patimi, dumnezeieşti de către cei ce au ajuns prin rugăciune curaţi cu inima"392,
rugăciunea devine înscriindu-se pe linia misticii Răsăritului ce va fi sintetizată mai târziu în
PaxTOCÂ-OYia care încearcă să-L pună pe Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Grigorie Palama. Sfântul Grigorie,
Dumnezeu în slujba satisfacerii în chip pătimaş a departe de a fi pe coordonatele platonismului, arată că „slava negrăită se
· · 393
trebuinţelor vieţii; Din toate acestea se impune cu necesitate vede în seninul strălucitor al celor curaţi cu inima" (aşadar nu absolut necesar
concluzia: rugăciunea trebuie abordată de pe poziţii care să depăşească în afara realităţii trupeşti) şi că unirea cu Dumnezeu nu ţine de dezbrăcarea
subiectivismul pătimaş în care ne-a adus căderea în păcat. Vorbim astfel de trup ci înseamnă starea trupului pătruns de simţuri curate şi duhovniceşti:
despre «regula rugăciunii», sau rugăciunea în condiţii obiective. Aceasta este „căci distanţa dintre Dumnezeu şi firea omenească nu e de spaţiu, ca să avem
Rugăciunea domnească. nevoie de vreo maşină şi de vreo dibăcie ca să mutăm acest trup de la starea
lui greoaie, vârtoasă şi pământească, la o vieţuire netrupească şi
II.3.1.2. Omilia a II a: Tatăl nostru care eşti în ceruri înţelegătoare; ci, virtutea despărţindu-se în chip duhovnicesc de rău, nu
depinde decât de libera hotărâre a omului să ajungă în starea spre care înclină
încheind Omilia /, Sfântul Grigorie lansa întrebarea: „dar ce prin dorinţă. Deci odată ce alegerea binelui nu e însoţită de nici o osteneală
rugăciune se cuvine să aducem lui Dumnezeu? Desigur, «Tatăl nostru care eşti (căci alegerii îi urmează dobândirea celor alese) poţi să fii îndată în cer, dacă
în ceruri»". 90 Cuvintele acestea impun câteva exigenţe pentru cel ce le ai primit pe Dumnezeu prin
rosteşte. întâi să ştie că e un privilegiu fără egal de-a le putea rosti. A-L numi 394
pe Dumnezeu „Tată al nostru" presupune o înrudire între Dumnezeu şi om. Iar cugetare .
înrudirea aceasta prezintă două aspecte, învaţă Sfântul Grigorie. Primul afirmă Aşadar, starea netrupească spre care îndeamnă Sfântul Grigorie nu e
apartenenţa la Biserică, la umanitatea căreia Iisus Hristos i-a deschis cerul. fără de trup, ci e starea trupului pătruns de realităţile vieţii dumnezeieşti. E
Mădularele Bisericii sunt cei cărora nu li s-a dat doar ca să vadă prezenţa lui starea în care în uman străluceşte „slava negrăită". Monique P. Godefroi,
Dumnezeu pe muntele slavei şi a legii ca lui Moise, ci sunt cei făcuţi părtaşi vede în dorinţa Sfântului Grigorie de-a „zbura cu înţelegerea" de la pământ la
puterii dumnezeieşti prin „înrudirea cu firea dumnezeiască". 391 în ei „firea şi puterea nemişcată, care, întemeiată în sine, le conduce şi le poartă pe
străluceşte „slava cea negrăită". Apoi „înrudirea" cu Dumnezeu, solicită toate câte sunt în fiinţă", influenţe platonice în mistica gregoriană, ce ar
asumarea, printr-o viaţă de sfinţenie, a darurilor cărora creştinii au fost făcuţi propune zbor şi unire după modelul erosului filozofului grec. 395 Insă Sfântul
părtaşi. Grigorie tălmăcind „care eşti în cer" afirmă limpede că unirea noastră cu
In studiul citat a lui J. Daniélou, „Platonisme et théologie mistique..." Dumnezeu e încă de acum şi aici. Pentru că Dumnezeu nu e despărţit spaţial
acesta afirmă că mistica Sfântului Grigorie e de tip platonic, în care unirea cu de om, ci e despărţit spiritual de insul păcătos. însă cel virtuos e împreună cu
Dumnezeu se consumă doar la nivel intelectual, contemplativ. Tâlcuirea din Dumnezeu, pentru că „cel unit cu Dumnezeu e numaidecât acolo unde e
această Omilie ni-l arată însă pe Sfântul Grigorie ca pe un precursor deplin al Dumnezeu".396
„învăţăturii
Pr. Prof Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., «P.S.B.», 29, 415, nota 20 Sfântul Grigorie de
Nyssa, op. cit., «P.G», 44, 1137B Ibidem, «P.G.», 44, 1145B Monique P.-Godefroi, op.
cit., p. 10. Sfântul Grigorie de Nyssa , op. cit., «P.G», 44, 1145C

Ibidem, «P.G.», 44, 1136D


Ibidem, «P.G.», 44, 1137AB
122
123
___________________________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
________ Sfântul Grigorie_____________________________________________________ faţă de cer, dacă n-ar fi fost încredinţat că patria lui este cerul, pe care
părăsindu-1 a păcătuit... Precum deci acolo întoarcerea la viaţa părintească s-a
făcut tânărului pricină a iubirii Tatălui (iar vatra aceasta este cerul, căruia zice
Intre Dumnezeu şi omul virtuos este o continuitate neîntreruptă prin harul
că i-a greşit), aşa mi se pare că aici Domnul, învăţându-te să chemi pe Tatăl
care-1 pătrunde pe om. Cine are în sine bunătatea, îl are pe Dumnezeu. Cine
din ceruri, îţi aminteşte de patria cea bună, ca, sădindu-ţi o dorinţă mai
are în sine gândul lui Dumnezeu, îl are pe Dumnezeu în însăşi lucrarea Lui.
puternică a celor bune, să te pună pe calea ce te duce iarăşi la patria ta." 403
Acela e în cer, conchide Sfântul Grigorie, este adică-n unitate cu Dumnezeu,
Prin urmare, cuvintele ce deschid Rugăciunea domnească subliniază:
dacă trăieşte ambianţa (sfinţenia) lui Dumnezeu.397
originea iniţială cerească a omului; căderea din patria (starea) originară în
Rostirea către Dumnezeu a apelativului „Tată" presupune aşadar
«viaţa porcească» (îmbrăcarea într-o instinctivitate de factură animalică, faţă
înrudirea omului cu Acesta. înrudirea ne este dată prin integrarea în Corpul
de „instinctele" iniţiale care erau peceţi divine în om); înfierea, prin care
Bisericii, şi trebuie s-o manifestăm prin viaţa virtuoasă. Pătimaşul, „cel cu
Dumnezeu ne redevine Ia propriu Tată şi ne obligă la o vieţuire adecvată Celui
conştiinţa plină de pete şi de arsuri urâte," 398 nu poate numi în rugăciune pe
cu care ne înrudim, şi, în sfârşit, orientarea eshatologică a existenţei
Dumnezeu Tată. „Căci numele de Tată arată cauza celui ce îşi are existenţa
pământeşti („îţi aminteşte de patria cea bună, sădindu-ţi o dorinţă mai
din el. Deci când cel cu conştiinţa stricată Ii zice lui Dumnezeu Tată, nu face
puternică a celor bune, să te pună pe calea ce te duce iarăşi la patria ta").
nimic altceva decât să-L învinovăţească pe El ca pe începătorul şi
Recapitulând conţinutul moral al Omiliei a II a observăm: cadrele
pricinuitorul răutăţilor din sine".399 Rugăciunea domnească în gura celui
obiective ale rugăciunii presupun:
nedespătimit este nu doar o ofensă la adresa lui Dumnezeu, ci mai ales o
înrudirea cu Dumnezeu („părtaşi ai firii dumnezeieşti"),
osândă, căci el cheamă tată nu pe „Tatăl din cer, ci pe cel din iad"400 căruia de
respectiv apartenenţa la adunarea (trupul) Bisericii;
fapt se aseamănă.
viaţă în condiţiile proprii sfinţeniei. Despătimirea e premisa
Dându-ne „Tatăl nostru" Dumnezeu ne-a dat nu numai o rugăciune
„sine qua non" a rugăciunii; altfel ea devine o chemare a
ci şi o „lege pentru viaţa înaltă şi ridicată".401 Aşadar, Sfântul Grigorie
diavolului: „rugăciunea omului viclean, până se află
fixează aici încă o condiţie a rugăciunii în datele ei obiective: să izvorască
vicleşugul în el, este o chemare a diavolului. Iar glasul celui
dintr-o viată nedezrădăcinată din valorile sfinţeniei. „Viaţa unită cu
ce s-a despărţit de viclenie şi vieţuieşte în bunătate, va
virtutea"4 e singura în măsură să poată rosti cuvintele Rugăciunii domneşti.
chema pe Tatăl cel bun"404;
Zicând «Tatăl nostru care eşti în ceruri» afirmăm încă două lucruri: întâi, că
abordarea existenţei pământeşti în orizontul unei permanente şi
originea noastră e patria cerească şi apoi, că sensul vieţii pământeşti este
conştiente tensiuni eshatologice (întoarcere în patria
întoarcerea în cer. Sfântul Grigorie exemplifică acestea apelând la istoria
cerească).
Fiului Risipitor. Acesta, despărţit de vatra părintească, s-a rostogolit în viaţa
porcească. Venindu-şi în fire a rostit: «Tată, am greşit la cer şi înaintea ta!».
„El n-ar fi adăugat mărturisirii cuvântul despre păcatul

ibidem, «P.G.», 44, I144CD


Ibidem, «P.G.», 44, I148A
125
124
____________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
397
A se vedea
________ şi Păr.
Sfântul Stăniloaie,
Grigorie op. cit., nota 42, p. 421.
____________________________________________________
398
Sfântul Grigorie de Nyssa , op. cit. ,«P.G.», 44, 1148A
399
Ibidem, «P.G.», 44, 1141B
400
Ibidem, «P.G.», 44, 1148AB
401
Ibidem, «P.G.», 44, 1148B
Ibidem

ibidem, «P.G.», 44, I144CD


Ibidem, «P.G.», 44, I148A
125
124
Sfântul Grigorie Comentariile patristice la Tatăl nostru
a harului virtuţilor... îl împodobeşte cu conştiinţa nepătată şi curată...îi asigură
¡1.3.1.3. Omilia a 111-a: Sfmţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta şi picioarele cu podoaba potrivită lor (adică) cu haina neprihănirii...(îi
dăruieşte) înfăţişările văzute ale vieţuirii virtuoase...cuvântul bine răsunător al
Tâlcuirea Sf. Grigorie la Rugăciunea domnească se adresează credinţei...găteala ascunsă a nădejdii în cele viitoare ;...capul i-1 împodobeşte
creştinilor şi este făcută în contextul înţelesului general al Sf. Liturghii. cu cugetul ceresc în care îi întipăreşte pe Dumnezeu însuşi în gândirea
Expresia „să cuteze să numească cu îndrăznire Tată pe Dumnezeu", este conducătoare; iar mirul pe care i-1 varsă pe părul carjului e mireasma ce se
parafrazarea cuvintelor liturgice dinaintea rugăciunii Tatăl nostru.405 Având în revarsă, prin virtuţi, din lăuntrul sufletului".
vedere auditorul căruia vorbeşte şi contextul liturgic al Omiliei, Sf. Grigorie Doar cel îmbrăcat în haina harului şi pregătit astfel, „ajunge în cele
pune, şi-n această Cuvântare, accentele pe har şi libertate.
nepătrunse, de mai presus de ceruri, care sunt cu adevărat de nestrăbătut şi de
Cele două cereri, spune autorul, nu se referă la vreo nedesăvârşire în
necălcat de nici un gând întinat".408 Şi poate „îndrăzni cu vrednicie" să
Dumnezeu: „dacă n-aş spune eu aceasta, ar fi cu putinţă să nu fie sfânt numele
rostească „sfinţească-se numele Tău" şi „vie împărăţia Ta".
Iui Dumnezeu? Şi de ce: vie împărăţia Tal Căci ce e străin de stăpânirea lui
Sf. Grigorie este foarte explicit: viaţa virtuoasă e lucrarea harului în
Dumnezeu care cuprinde tot cerul în palmă şi pământul în pumni, cum zice
noi. Cuvintele rugăciunii „sfinţească-se numele Tău" tocmai aceasta ne învaţă:
Isaia (40, 12), Care îmbrăţişează toată zidirea lumii şi pe cea mai presus de
lume? Dacă deci stăpânirea lui Dumnezeu e pururea sfântă şi nimic nu scapă „că firea omenească este neputincioasă să dobândească vreun bine şi de aceea
puterii stăpânirii Lui şi El stăpâneşte peste toate şi Cel ce e în toate fără lipsă şi nu putem ajunge la nici un bine din cele năzuite, dacă nu e pricinuit în noi de
desăvârşit nu primeşte adaos de sfinţenie, ce voieşte să spună cererea ajutorul dumnezeiesc /.../. Căci nu e cu putinţă să se sfinţească altfel
«sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta»?".406 Dumnezeu în om, decât prin mărturia ce o dă virtutea din el puterii
Cererile vor să spună că numele şi împărăţia trebuie să se slăvească dumnezeieşti, căci aceea este pricina bunătăţilor arătate prin ea".
(arate) în noi. Iar pentru aceasta sunt de trebuinţă lucrarea harului şi cea a însă viaţa religios-morală, viaţa virtuoasă, este în acelaşi timp rodul
libertăţii umane. Sfântul Grigorie făcând trimitere la îmbrăcarea veşmintelor conlucrării libere a voinţei noastre cu harul: „cel ce zice «sfinţească-se numele
preoţeşti în Vechiul Testament şi la semnificaţia lor, arată că Răscumpărarea Tău în mine», cere, după înţelesul cuvintelor, acestea: «Să fiu prin
adusă de Hristos e noul veşmânt ce îmbracă firea noastră. Acestui acoperemânt împreună-lucrare a ajutorului Tău», fără pată, drept, cinstitor de Dumnezeu,
sacramental trebuie să i se adauge lucrarea liberă a voinţei noastre în vederea străin de tot lucrul rău, grăind adevărul, lucrând dreptatea, umblând în
desăvârşirii. Răscumpărarea îmbracă firea în har. „Domnul nostru Iisus dreptate, strălucind prin neprihănire, împodobit cu nestricăciune, înfrumuseţat
Hristos ... îi hărăzeşte fiecăruia deopotrivă vrednicia, îmbiind tuturor celor ce cu înţelepciune...".410
voiesc harul..., îl îmbracă (pe fiecare) cu podoaba proprie şi potrivită slujbei Aşadar, sfinţenia şi virtutea pentru om înseamnă har şi lucrare. Harul
lui... înfrumuseţându-1 cu haina înflorită se dobândeşte în Hristos, care se dă „omului pe Sine însuşi", şi, prin arătarea
acestui har într-o vieţuire adecvată, omul se

126 127
Sfântul Grigorie Comentariile patristice la Tatăl nostru
Ibidem,«?.G.», 44, 1149 ABCD
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., nota 51, p.421. Ibidem, «P.G.», 44, 1152D
Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit, «P.G.» 44, 1152 D Ibidem,«?.G.» 44, 1153 A, 1156 B
Ibidem, «P.G.», 44, 1156A

126 127
Sfântul Grigorie Comentariile patristice la Tatăl nostru
sfinţeşte, iar necredincioşii văzând virtutea creştinilor într-o „astfel de tiranie (şi) ajunşi robi ai morţii prin atacurile patimilor, ca
slăvesc pe Dumnezeu. Iată tabloul acestei vieţi: „văzând în cei ce cred o viaţă prin nişte călăi sau vrăjmaşi ce ne războiesc, cu dreptate ne rugăm să vină
curată dobândită prin virtuţi, o viaţă curăţită de toate petele păcatului, stăpânirea (împărăţia) lui Dumnezeu la noi".415
înstrăinat de tot gândul la rău, strălucitoare prin neprihănire, cuviincioasă Venirea împărăţiei însemnează „izbăvirea de stricăciune (corupere
prin cuminţenie, bărbătească faţă de atacurile patimilor, nemoleşită câtuşi de şi descompunere)", eliberarea de moarte, de legăturile păcatului şi de tirania
puţin de plăcerile trupeşti, despărţită cât mai mult de orice desfătare şi răutăţii, „mutarea în nefiinţă a patimilor ce mă stăpânesc şi împărătesc acum
moliciune şi găunoşenie îngâmfată, împărtăşindu-se de ale vieţii atât cât e peste mine". încă o dată Sf. Grigorie e departe de platonism. El nu solicită
nevoie, atingând pământul cu vârful piciorului, neînecaţi în viaţa aceasta despărţirea de lume şi materialitatea ei, ci doreşte „să se mistuie şi să piară"
pământească prin bucuriile plăcerii, şi stând deasupra oricărei amăgiri venite stricăciunea şi moartea pătrunse în fire, astfel încât „să înceteze războiul
prin simţuri, şi întrecându-se prin trup cu viaţa celor fară de trupuri, socotind trupului împotriva duhului, să nu mai fie trupul loc de pornire al celui ce
ca unica bogăţie dobândirea virtuţii, ca unica însuşire a neamului bun războieşte sufletul".416
înrudirea cu Dumnezeu, ca unica vrednicie şi stăpânire, stăpânirea de sine şi Autorul nostru subliniază din nou necesitatea harului, a împărăţiei.
nerobirea de către patimile omeneşti, văzându-i nemulţumiţi de prelungirea Firea umană în singurătatea ei (libera voinţă mărginită la sine) e
vieţii în trup, ci grăbindu-se ca cei împresuraţi de valurile mării să ajungă la neputincioasă în a se izbăvi de moarte. Venirea împărăţiei îi dăruieşte însă
limanul odihnei - cine, deci, văzând pe unii ca aceştia nu va slăvi numele răscumpărarea: „E mare numărul vrăjmaşilor, dar e cumplit şi de nebiruit
Celui chemat printr-o astfel de viaţă?".411 numai pentru cei lipsiţi de ajutorul Tău, numai până când cel războit e singur.
Dintr-o astfel de aşezare a vieţii în virtute şi din tensionarea Când însă se arată împărăţia, fuge «întristarea şi suspinul»417 şi intră în locul
eshatologică a ei, care nu neagă însă vieţuirea în trup, creştinul se poate ruga: lor viaţa, pacea şi

Vie împărăţia Ta! 413


Ibidem, «P.G.», 44, 1156C
414
Ibidem, «P.G.», 44, 1156CD; Sublinierea aceasta, a Sf. Grigorie, este un fericit
Cererea „Vie Împărăţia Ta" completează consideraţiile precedente preambul pentru gândirea dogmatică răsăriteană în problema raportului «har-
natură», în vreme ce teologia apuseană, neavând «conaturaleţea» celor două, vor
despre har şi lucrarea voinţei umane. Sf. Grigorie tâlcuieşte raportul dintre dezvolta o teologie a disjuncţiilor har sau libertate.
har şi voinţa umană pe coordonata libertăţii. Harul îmbracă firea, îi dăruieşte 415
Ibidem,«P.G.», 44, 1156D
capacităţile descrise mai sus, dar nu sileşte şi nu lucrează în chip necesar: "6 Ibidem,«P.G.», 44, 1157B
„virtutea se cuvine să fie liberă de orice frică şi nestăpânită, alegând binele
417
Ibidem, «întristarea şi suspinul...» e o referinţă clară la rugăciunea pentru cei morţi din
cadrul Sf. Liturghii. Aşa cum, mai jos, Duhul Sfânt este «vistierul bunătăţilor»,
prin liberă socotinţă".412
«dătătorul de viaţă» pe care-1 chemăm «să se sălăşluiască întru noi».
Intre bine (har) şi natura umană, există o corespondenţă intimă, în 129
vreme ce patima şi moartea sunt străine şi nefireşti condiţiei omeneşti: „firea
omenească s-a rătăcit prin amăgire de la dreapta judecată în privinţa binelui şi
pornirea liberei noastre alegeri s-a îndreptat spre ceea ce este contrar lui şi
viaţa oamenilor a fost luată în stăpânire de tot răul, moartea intrând prin zeci
de mii de căi în fire, căci fiecare fel de răutate (de patimă) e ca o cale oarecare
a morţii spre noi...".413 Răul şi moartea nu sunt connaturale firii omeneşti ci
„contrare" şi sunt rodul „pornirii liberei noastre alegeri". 414 Odată prinşi
411
Ibidem, «P.G.», 44, 1153D, 1156A
412
Ibidem, «P.G.»,44, 1156C
128
Sfântul Grigorie Comentariile patristice la Tatăl nostru
bucuria".418 întrucât prin chemarea împărăţiei aceasta conlucrări;
ar putea fi înţeleasă ca o stare şi realitate detaşată de Dumnezeu, Sfântul
Grigorie face apel în cererea din Tatăl nostru, la versiunea Sfântului Luca:419 harul este propriu naturii şi nu disjunctiv;
„Vie Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi să ne curăţească pe noi". Tâlcuirea
virtutea este strălucirea în uman a vieţii şi valorilor
Sfântul Grigorie este singulară în acest sens în cadrul comentariilor patristice
dumnezeieşti;
la Tatăl nostru.420 Duhul este împărăţia, Puterea şi Viaţa. Venirea împărăţiei
viaţa umană virtuoasă e prezenţa împărăţiei sau a Duhului
nu este altceva decât venirea Duhului Sfânt întru noi prin care „moartea se
Sfânt întru noi.
goleşte de putere, stricăciunea piere şi viaţa împărăteşte în noi şi
nestricăciunea e stăpână". „Duhul este deci împărăţia... El e Cel ce curăţă
II. 3.1.4. Omilia a IV-a: Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe
întinăciunea, Cel de care atârnă împărăţia".421 Doar aşa înţeleasă, împărăţia e
pământ!
scoasă de sub semnul orişicărei neputinţe şi limitări. Iar dacă împărăţia e
stăpânirea absolută a Vieţii, atunci Duhul care-o realizează nu poate fi decât
„Omul sufletesc se afla odinioară în stare de sănătate, mişcările
Dumnezeu deplin.
sufletului aflându-se amestecate în noi...într-un chip cumpănit prin raţiunea
întâlnim în acest punct al expunerii nu numai o adâncă pagină
virtuţii".422 Aşadar, Adam cel necăzut, încorpora prin virtute, raţiunile
doctrinară asupra unităţii Treimice şi afirmării dumnezeirii Fiului şi a
tuturor mişcărilor sufleteşti şi trupeşti într-o deplină unitate. Când însă „un
Duhului, dar şi o adâncă grijă pastorală a Sf. Grigorie care-şi aplică tâlcuirea
element se abate de la măsura lui cumpătată", el se face „începutul şi pricina
sa problemelor reale şi imediate cu care auditorul său se confrunta: erezia
naşterii unei patimi". Aşa s-a întâmplat cu „partea profitoare" din primii
pnevmatomahă.
oameni. Ea s-a accentuat „spre cele ce nu se cuvin", „iar în firea omenească
Recapitulând ideile religios-morale din Omilia a IlI-a conchidem:
s-a născut păcatul - boala cea spre moarte". Dacă înainte de cădere între
rugăciunea, în condiţii obiective, este rodul Duhului voinţa lui Dumnezeu şi voinţa omenească era continuitate, cea dintâi
(sacramental) întru noi;
constituind temeiul sănătăţii celei de-a doua, după păcătuire „mişcarea spre
viaţa religios morală este o „împreună-lucrare" a harului şi a bine a voinţei omeneşti, slăbită prin răutate, a devenit fără putere".423
libertăţii. Harul răscumpărării deşi reface în noi toate Rugându-ne „facă-se voia Ta" solicităm „eliberarea de boală prin unire cu
capacităţile vitale - inclusiv libertatea - totuşi nu lucrează voia dumnezeiască". A nu ne uni cu voinţa cu voinţa lui Dumnezeu e tot una
cu necesitate. Harul se dăruie, dar nu silnic, iar odată cu „a sluji vicleanului tiran" şi cu a lupta împotriva noastră însăşi, sau a fi
primit solicită lucrarea voinţei. Sfinţenia este rodul acestei „propriul nostru călău".424
Expresiile subliniază uzul rugăciunii «împărate ceresc» în vremea Sf. Grigorie . Vezi şi Creat cu voinţă liberă omul poate participa fie la Dumnezeu, fie la
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 58, p. 429. 418 Ibidem voinţa celui rău. însuşindu-şi voia lui Dumnezeu, care este pentru firea lui
419
Aşa este în unii codici sirieni, copţi, latini, dar şi greceşti, de ex. în «Codex Bezae „buna mireasmă", omul creşte duhovniceşte pentru că viaţa lui Dumnezeu
Cantabigensis». Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 56, p. 429.
Monique P.-Godefroi, op. cit., p. 66, nota 1: "Grigorie de Nyssa , în afara lui
Marcion, este singurul care atestă această variantă la Luca 2,2."
Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit., «P.G.», 44, 1157D *22 Ibidem, «P.G.», 44, 1161D
130 423
Ibidem, «P.G.»,44, 1164A
424
Ibidem, «P.G.», 44, 1164B
131
Sfântul Grigorie Comentariile patristice la Tatăl nostru
devine viaţa omului. Vezi şi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., nota 66, p. 432-433. Sfântul Grigorie
de Nyssa, op. cit., «P.G.», 44, 1164D îndeobşte să nu fie nepărtaş la cele de pe
pământ. Astfel, a făcut ca prin făptura omenească să aibă loc o
participare oarecare a fiecăruia din elemente (stihii) la ceva din cele
cugetate, întrucât partea înţelegătoare a sufletului - care se arată înrudită
şi de un neam cu puterile din cer - locuieşte în trupurile pământeşti, iar
Dumnezeu voieşte pentru om doar ceea ce este potrivit şi propriu firii acest trup se va muta, când se vor restabili toate împreună cu sufletul, la
locul ceresc".427
acestuia. „Fie Voia Ta" potenţează în om, mai acut, tendinţa naturală de
Aşadar Sfântul Grigorie e deosebit de limpede: viaţa
îndumnezeire prin unirea cu Dumnezeu.
religios-morală, sfinţenia, voia lui Dumnezeu arătată în om, nu este
Dimpotrivă, însuşindu-şi voia diavolului, omul a făcut experienţa
dezîncarnată. Dimpotrivă trupul este părtaş la cele cereşti, iar sufletul, înrudit
descreşterii şi împuţinării în existenţă. Voia diavolului face ca-n om să se
dezvolte dezechilibrat tendinţe periferice ale firii, care slăbesc şi dezbină cu îngerii prin partea lui înţelegătoare, locuieşte şi este părtaş al trupului.
fundamental fiinţa. Voinţa omului devine capricioasă, plină de contradicţii, Restabilirea amândurora (άποκαταστάσει των πάντων) înseamnă momentul
lucrând împotriva omului ca atare.4 5 Ea nu mai este în stare să urmeze învierii când modul existenţei şi a trupului şi a sufletului şi a îngerilor va fi
binele: „firea (voinţa) omenească, scrie Sfântul Grigorie, e fără putere în similar, căci Dumnezeu va fi totul în toate.428
mişcarea spre bine, odată ce a fost slăbită prin răutate. Căci nu cu aceeaşi Textul citat, pe linia întregului Comentariu la Rugăciunea
uşurinţă cu care merge omul spre rău se întoarce iarăşi de la acesta spre domnească, ni se pare unul din textele fundamentale şi lămuritoare pentru
bine".426 De aceea voinţa omului ca atare trebuie salvată. Spre aceasta ne gândirea Sf. Grigorie atât pentru distingerea sa netă faţă de platonism, cât
rugăm zicând „facă-se voia Ta". şi-n problema apocatastazei. O bună parte din studiile moderne, în problema
Adăugând „precum în cer aşa şi pe pământ", tâlcuieşte Sfântul apocatastazei la Sfântul Grigorie al Nyssei, lasă impresia că autorii lor nu fac
Grigorie, facem distincţie între făpturile cereşti inteligibile, îngerii, şi cele de decât să identifice termenul de άποκαταστάσις în scrierile autorului nostru,
pe pământ ce vieţuiesc în trup. Sensul fiinţării acestora din urmă este de a pentru a-1 eticheta ca susţinător al acestei idei.
deveni „părtaşe" ale realităţilor cereşti. Legile trupului sunt de aşa natură, că
pot fi lărgite, elasticizate, încât să poată să se împace cu o viaţă spirituală O analiză pertinentă şi suficient de completă asupra apocatastazei la
liberă, înrudită cu a îngerilor. Omul e astfel zidit încât să poată să se deschidă 427
Ibidem, «P.G.», 44, 1165CD
fără limită infinitului dumnezeiesc, deschidere ce nu înlătură trupul de la 428
Ibidem, «P.G.», 44, 1165D; Vezi si Pr. Prof. Dr. Dumitru Stâniloae, op. cit.,
această nesfârşită devenire. Lucrul acesta are Ioc doar în situaţia în care nota 70, p. 435.
429
plăcerile iraţionale ale trupului, plăcerile ca scop în sine, sunt ţinute în frâu, în acest sens putem cita pe: Martin Parmentier, Sf. Gregory of Nyssa's
Doctrine on the Holy Spirit, în «Ekklesiastikos Pharos», vol. 58(1976), 59(1977),
iar puterile trupeşti sunt pătrunse de rânduielile sufletului. Firii omeneşti i s-a
60(1978);
dat putinţa să se facă subiect al firii dumnezeieşti prin Cuvântul Hristos Care, -Brian E. Daley, S. J. Apokatastasis and Honorable silence in the exhatology of Maximus
la rându-I, a deschis astfel natura umană tuturor darurilor vieţii dumnezeieşti. the Confessor, in «Maximus Confessor, Actes du Symposium sur Maxime le Confessor»,
Această perspectivă pozitivă a Sfântului Grigorie asupra trupului, îl desparte Fribourg, 2-5 sept. 1980, ed. par. F. Heinzer et Ch. von Schonborn, col. «Paradosis», 26,
încă o dată de orice ideologie ce inferiorizează materialitatea creaţiei. Iată Fribourg, 1982, p. 309-339. -Jean Daniélou, Apocatastase chez Grégoire... op. cit. -J.
cuvintele Sfanţului Grigorie: „...Voia dumnezeiască a împăcat toată zidirea Daniélou, L'Etre et le temps chez Grégoire de Nysse, Leiden, 1970. -Constantine N.
Tsirpanlis, The Concept of universal salvation in Saint Gregory of Nysse, în «Κληρονομιά»
cu ea însăşi ca nici partea de jos (realităţile trupului n.n.) să nu rămână vol. 12, a, 1980, p. 19-35.
nepărtaşă la înălţimile cereşti nici cerul 133
Sfântul Grigorie Comentariile patristice la Tatăl nostru
episcopul de Nyssa o face Păr. Dr. Vasile Răducă în învăţat apocatastază în sensul celei condamnate de sinodul al cincilea
lucrarea citată430. El arată că noţiunea de apocatastază este folosită de Sfântul ecumenic.
Grigorie pentru că era termenul tehnic teologic firesc care desemna
restaurarea. însă accepţiunile noţiunii nu se reduc la o restaurare a tuturor, Revenind la prezentarea Omiliei a IV-a, observăm că Sfântul
buni sau răi, oameni şi demoni. întâi, Sfântul Grigorie înţelege prin Grigorie nu amestecă cele două registre ale creaţie - cerul sau lumea
apocatastază restaurarea firii umane în Hristos. Aşa cum arătam mai sus, îngerească şi pământul sau vieţuirea în trup - nici în existenţa actuală şi nici
cererea „fie voia Ta" implică refacerea şi restaurarea voinţei umane în la vremea „restabilirii a toate".434 însă amândouă au în comun libertatea şi
Hristos, întrucât căderea a lăsat-o "fără putere în mişcarea spre bine". Sfanţul tendinţa spre bine: „dar dorinţa de frumos şi de bine a fost unită fiinţial la fel
Grigorie precizează că va fi vindecat mai întâi agentul înfăptuiri răului, cu fiecare fire; de asemenea stăpânirea de sine şi libertatea de orice silă le-a
voinţa liberă. Şi, pe măsură ce voinţa va fi restaurată, în aşa fel încât să nu sădit deopotrivă Proniatorul tuturor în amândouă, ca ceea ce a fost cinstit cu
mai săvârşească răul, păcatul şi răutatea vor fi îndepărtate din fire. Cum firea raţiune şi cu cugetare să se chivernisească printr-o liberă alegere
umană nu a fost creată în păcat, ci după aceea s-a făcut părtaşă acestuia, (autonomă)".4 5
restaurarea în Hristos la starea de dinainte de păcat, aduce cu sine dispariţia Răul „s-a ivit după aceea" şi nu din pricina firii zidite de Dumnezeu
păcatului din ea şi a consecinţelor acestuia. Aşadar una este răscumpărarea ci ca o realitate grefată pe fiinţa cea bună creată. Voinţa firii zidite de
sau mântuirea obiectivă în Hristos şi altceva apocatastază universală. în Dumnezeu, deci voia naturală, a fost bună. Căderea aduce o voinţă arbitrară,
textul nostru, din Omilia a IV-a la Rugăciunea domnească, Sfântul Grigorie care nu ţine de fiinţă şi care „lipindu-se ca un noroi învârtoşat de firea
înţelege prin „Când se vor restabili toate" (,,έν τή άποκαταστάσει των omenească, aceasta e împiedecată să mai vadă prin astfel de întuneric lumina
πάντων"), momentul învierii când trupul va fi duhovnicesc -pătruns de toate dumnezeiască".
raţiunile duhului - şi se va bucura împreună cu sufletul şi laolaltă cei din cer Ne rugăm pentru restaurarea voinţei, devreme ce rostul fiinţelor
şi cei de pe pământ de starea învierii. Aceasta însă nu înseamnă deloc o trupeşti este „să dobândească curăţia aflătoare în Puterile netrupeşti".
restaurare fizică într-o viaţă fericită ce s-ar impune cu necesitate, fără
distincţie şi în ciuda dreptăţii, aşa cum înţelege J. Gaîth.432
433
Tot noţiunea de apocatastază mai este întrebuinţată şi pentru J. Cavarnos, Gregory of Nyssa on the nature of soul. Greek Orthodox
Theological Review, 1955, p. 113-141.
desemnarea refacerii (restabilirii, restaurării) chipului dumnezeiesc în om în 434
Brian E. Daley , S. J. Apokatastasis and ^Honorable silence* in the
urma curăţirii de patimi. întinăciunile trupeşti ascund frumuseţea chipului şi eschatology of Maximus Confessor, în Maximus Confessor, Fribourg, 1980 -
ca atare se impune procesul despătimirii. La capătul eforturilor ascetice stă Autorul susţine că Sf. Grigorie ar învăţa că «la sfârşit» şi oamenii vor deveni fiinţe
restaurarea (apocatastază) chipului.433 Aşadar, conchidem împreună cu Prof. angelice. Ori textul din Omilia a IV-a arată dimpotrivă că, atât prin faptul creaţiei,
cât şi în vremea învierii «firea raţională s-a împărţit în această viaţă îndoită, cea
-R. Leys, L'image de Dieu chez Grégoire de Nysse, Bruxelles, 1951. 430 Pr. Prof. Dr.
netrupească...şi ... cealaltă prin trup», p. 435.
Vasile Răducă, Antropologie..., p.357-375 435
Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit., «P.G.», 44, 1168A
1
cf. şi J. Daniélou, L'Etre et le temps, p. 221; vezi şi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, 436
Ibidem, «P.G.», 44, 1168B
op. cit., nota 70, p. 435. 437
Ibidem, «P.G.», 44, 1168C
J. Gaïth, La conception de la liberté chez Grégoire de Nysse, Paris, 1955, p. 59u

V. Răducă, că simpla întâlnire a termenului dTlOKaxaaxdcRQ în scrierile


Sfântului Grigorie de Nyssa - şi-n acest sens folosirea lui în Omilia a IV-a la
Rugăciunea domnească e salutară - nu ne permite să spunem că el ar fi
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul Grig o ríe aşteptată prin nădejde este a sufletului...Să învăţăm deci, prin sfatul acesta,
ce trebuie să cerem azi şi ce, pe urmă. Pâinea e a trebuinţei de azi, iar
împărăţia e a fericirii nădăjduite. Zicând «pâine» a cuprins toată trebuinţa
II.3.1.5. Omilia a IV-a: Pâinea Noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi trupească".441
Observăm că, deşi Omiliile la Tatăl nostru sunt rostite adunării
împlinirea acestui sens al existenţei („să dobândească curăţia Bisericii şi tâlcuirea se înscrie pe linia contextului Sfintei Liturghii, totuşi,
aflătoare în Puterile netrupeşti") este cuprins,\ scrie Sfântul Grigorie, în Sfântul Grigorie rezumă înţelesul de „pâine" la trebuinţele materiale,
cererea „pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi". „Suntem învăţaţi nereferindu-se deloc la sensul euharistie al pâinii. Faptul poate fi explicat
să măsurăm îndestularea cu puţin şi cumpătarea cu netrebuinţa după fire de avându-se în vedere că auditorul nu era compus din neofiţi ci din credincioşii
cele multe, în înţelesul nepătimirii /.../. De aceea, cel ce priveşte spre ceea pe care episcopul îi păstorea. Ori instrucţia mistagogică se făcea imediat
ce-i slujeşte firii şi nu se lasă tras de grijile deşarte nu va fi cu mult mai prejos după Botez prin tâlcuirea tainelor de iniţiere (Botez, Mirungere, Euharistie).
de vieţuirea îngerească, imitând lipsa de trebuinţă a acelora prin îndestularea Şi, pe de altă parte, accentul pe care Sfântul Grigorie îl pune asupra câştigului
sa cu puţin".438 cinstit, socotind că orice exces de bogăţie şi muncă chiar onestă, este „o poftă
Sfântul Grigorie propune o existenţă austeră, severă, în care înafara hotarului celor de trebuinţă", ne face să credem că păstoriţii
„pâinea" să fie doar atât cât să „păstreze fiinţa trupească". Tot ce depăşeşte episcopului nostru se confruntau în bună parte cu lipsurile şi sărăcia.
pâinea care satisface nevoia firească, este neghina adăugată grâului din „Trebuie să plângă cutare şi să se vaite vecinul şi să ajungă mulţi la sărăcie,
ţarină. Aceasta ispiteşte gradual, pentru înghiţirea omului în patimi. Pe prima prin lipsirea de ale lor, ca prin lacrimile lor să se facă strălucitoare veselia din
treaptă stă pofta şi plăcerea gustului. Ea mijloceşte „pătrundereaplăcerii înăuntrul jurul mesei tale".442
sufletului" şi „înăuntrul cugetării". Se trece apoi pe treapta lăcomiei care aduce Aşadar perspectiva pastorală şi vârsta duhovnicească a auditoriului
moliciunea vieţii. în cele din urmă apare ,furia desfrăului. Iar aceasta este cea credem că sunt pricinile pentru care în explicarea pâinii Sfântul Grigorie se
mai de pe urmă dintre patimile omeneşti".439 rezumă la sensul ei material.
Ca să nu se cadă în nici una din aceste patimi „e bine să ne ţinem
viaţa mărginită la folosirea pâinii, căutând ca adaus numai ceea ce e adăugat 11.3.1.6. Omilia a V-a: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
de firea însăşi. Iar aceasta este buna conştiinţă, care îndulceşte pâinea prin greşiţilor noştri! Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne măntuieşte de cel viclean!
dreapta împărtăşire din ea".440
Solicitând doar pâinea absolut trebuitoare păstrării fiinţei noastre Rostind „şi ne iartă nouă..." creştinul se află în „vârful virtuţii",
trupeşti, în aşa fel încât să nu-i deşteptăm poftele, Sfântul Grigorie mai afirmă Sfântul Grigorie, pentru că cel ce se roagă astfel lui Dumnezeu
adaugă corectivul: şi aceasta să fie câştigată prin osteneală absolut cinstită şi „aproape că nu se mai arată în hotarele firii, ci s-a făcut asemenea lui
să nu depăşească nevoile zilei. De aceea zicem „dă-ne-o nouă astăzi" „ca să Dumnezeu însuşi prin virtute, încât pare să fie alt dumnezeu prin faptul că
afli prin cele ce le spui că viaţa omenească este trecătoare. Numai clipa de face acelea pe care numai Dumnezeu le poate face".443
faţă e proprie fiecăruia...(şi că ) viaţa în trup este numai a timpului de faţă.
Cea
441
Ibidem, «P.G.», 44,1176D
442
Ibidem, «P.G.», 44, 1168D Ibidem, «P.G», 44,1175A
443
Ibidem Ibidem, «P.G», 44, 1177AB
Ibidem, «P.G.», 44, 1173A

136 137
________Sfântul Grigorie ____________________________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
A ne ruga zicând „şi ne iartă" e o „îndrăzneală" supremă căci mai multă în firea mea. Dar la Tine, puterea nu împiedică marea
„iertarea greşelilor este o faptă proprie lui Dumnezeu". Cine nu devine . „447

binefăcător, bun, drept, iubitor de oameni, blând, îngăduitor, dăruitor, dărnicie pe care vrei s-o araţi.
milostiv precum este însuşi Dumnezeu, cine prin „voinţa liberă nu se face însă înţelesul celor spuse până acum sunt accesibile cu adevărat doar
asemenea lui Dumnezeu",445 cine nu „dobândeşte pe seama lui ceea ce cugetă celor cu „o viaţă mai înaltă", atenţionează Sfanţul Grigorie. Noi suntem căzuţi
raţiunea în jurul firii dumnezeieşti",446 acela nu poate ierta precum Dumnezeu de la această „îndrăzneală". „Prin păcat în noi trăieşte Adam", iar firea ne este
iartă. Căci prin cuvintele rugăciunii se solicită implicit firii omeneşti „să se îmbrăcată în „hainele de piele" şi în „frunzele trecătoare" ce „ni le-am cusut în
facă în oarecare fel într-una dumnezeiască" pentru că doar cei ce se fac chip păcătos, îmbrăcând desfătările, slăvirile, cinstirile trecătoare, mulţumirile
dumnezei se pot apropia de Dumnezeu. de o clipă ale trupului , în locul veşmintelor netrecătoare". 448 într-o astfel de
Aşadar viaţa îndumnezeită pregăteşte îndrăzneala în rugăciune. stare, toţi suntem datornicii cei mari ai Stăpânului ce-şi face socoteala cu
„îndrăzneala" este, pentru Sfântul Grigorie, o dimensiune a spiritualităţii, slugile sale. în acest punct, afirmând păcatul strămoşesc şi universalitatea lui,
proprie firii omeneşti dinaintea căderii şi proprie celui ajuns asemenea lui Sfanţul Grigorie face un fel de rezumat al consecinţelor păcatului
Dumnezeu. în virtutea ei „iertarea" devine atât de mare încât, într-un fel, protopărinţilor. Astfel el enumera:449
schimbă poziţiile dintre rugător şi Dumnezeu. Cel atotputernic „imită" îndepărtarea şi separarea omului de Creatorul şi Stăpânul său, de natura
făptura: „Deci îndrăznim să nădăjduim că, precum noi săvârşim binele prin sa şi prăvălirea spre duşman.
imitarea lui Dumnezeu , aşa imită şi Dumnezeu cele ale noastre când săvârşim schimbarea libertăţii cu sclavia păcatului.
binele, ca să spui şi tu lui Dumnezeu: „fa şi Tu ceea ce am făcut eu; imită pe stricarea chipului dumnezeiesc, a „peceţilor" întipărite întru noi.
robul Tău, Tu Stăpânul, pe săracul şi lipsitul, Tu împărate al tuturor; am iertat pierderea drahmei, a darurilor cu care am fost înzestraţi iniţial.
eu greşelile, să nu respingi nici Tu pe cel ce Te roagă; l-am lăsat să plece vesel părăsirea mesei părinteşti pentru „amestecarea în viaţa puturoasă a
pe cel ce mi-a greşit mie, aşa fa şi Tu cel ce Ţi-a greşit Ţie. Să nu faci pe porcilor".
datornicul Tău mai trist decât l-am făcut eu pe al meu; prin amândoi să se dea separarea de viaţa îngerilor.
mulţumită egală celor ce cer. Prin amândoi să se dea iertarea egală Cu aşa „haine de piele", adăugate pe dinăuntru firii noastre, cine mai
datornicilor, adică datornicului meu. Datornicul meu e cutare; al Tău sunt eu. poate sta „înafara întinăciunii păcatului? Cine nu păcătuieşte cu ochii?
Simţirea pe care am arătat-o eu faţă de acela , aceasta să o ai şi Tu faţă de
Cine e nevinovat cu auzul? Cine e străin de plăcerea dobitocească a
mine. Am dezlegat, dezleagă-mă; am iertat, iartă-mă; am dovedit multă milă
lăcomiei de mâncare? Cine e curat de păcatele din prilejul vreunor
faţă de cel de o fire cu mine, imită iubirea de oameni a robului Tău, Tu care
atingeri?...Cine are sufletul curat de pată? Cine nu a fost rănit de
eşti Stăpânul....Eu am arătat puţină iubire de oameni, căci nu încăpea
îngâmfare? Cine nu s-a rătăcit, dus de piciorul mândriei? Pe cine nu 1-a
clătinat mâna

138 139
_______ Sfântul Grigorie ____________________________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
447
444
Ibidem Ibidem, «P.G.», 44, 1180CD
448
445
Ibidem, «P.G.», 44, 1177B Ibidem, «P.G.», 44, 1184AB
446
Ibidem, «P.G.», 44, 1177C
449
o analiză pe larg la Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, op. cit., cap. Omul, fiinţă
înstrăinată, p. 216-229.

138 139
Sfântul Grigorie Comentariile patristice la Tatăl nostru
păcătoasă?...Inima cui n-a rămas neîmpinsă spre mişcări deşarte?".450 lucrările (energiile) trupeşti şi sufleteşti. Pentru ce fierbi deci împotriva lui cu
Starea aceasta a căderii ne obligă la smerenie, la rugăciune şi la mânie, când el a arătat vreo negrijă, sau s-a despărţit de tine, sau te-a
datoria iertării celor ce ne greşesc. întrucât din nepătimirea iniţială nesocotit pe faţă? Trebuie să priveşti la tine însuţi, cum te-ai purtat faţă de
(primordială) suntem căzuţi şi pentru că foarte puţini suntem despătimiţi Stăpânul care te-a plăsmuit şi te-a adus la fiinţă prin facere şi te-a făcut părtaş
pentru a „ierta" de pe poziţia „îndrăznelii" pe care o are firea tăcută părtaşă minunilor din lume?".454
dumnezeirii, nu rămâne altceva decât să ne vedem adâncul înstrăinării şi Aşadar, excursul asupra păcătoşeniei tuturor se încadrează în
datoriilor către Făcătorul şi astfel să ne vedem obligaţi să iertăm celor ce ne datoria iertării necondiţionate şi absolute a tuturor. Biserica egalizează
greşesc. Cu iertarea suntem datori pentru că în toate căderile înşirate suntem oamenii dincolo de orice „legi şi obiceiuri" astfel încât „a ierta" pe cei ce ne
mai prejos decât animalele. Acestea fiind lipsite de o raţiune conştientă îşi greşesc este o datorie ce ne incumbă firesc şi este cu atât mai acută cu cât
trăiesc animalitatea prin instinct, mărginindu-se la satisfacerea imperativelor darurile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat sunt mai multe. Datoriile noastre
firii ce le guvernează, în vreme ce omul deliberează păcatul printr-o raţiune către Dumnezeu şi semeni se măsoară cu darurile ce ni le-a dat Ziditorul.
conştientă, printr-un mai înainte calcul şi astfel „cele de care suntem în stare
sunt mai dobitoceşti decât cele dobitoceşti".451 * *
Neiertarea aproapelui este proprie stării în care omul e mai prejos Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean,
decât firea animală. E cădere de la propria sa natură şi-n acelaşi timp de la completează cele spuse despre iertare. Sfântul Grigorie dă o tâlcuire aparte
Dumnezeu: „De ce-mi ceri iubirea de oameni pe care tu nu o împărtăşeşti acestei cereri în cadrul comentariilor patristice. Dacă ceilalţi autori
altora? Ceri iertarea datoriilor; cum deci îl strângi de gât pe cel ce ţi-e dator interpretează „ispita" şi ca o încercare din partea lui Dumnezeu, Sfântul
ţie? Mă rogi să-ţi şterg înscrisul împotriva ta, tu care păstrezi cu grijă hârtiile Grigorie o socoteşte în exclusivitate doar un nume al celui rău. „Ajuns în
iscălite de cei datori ţie... Datornicul tău este în temniţă şi tu, în casa de ispită eşti numaidecât în cel viclean pentru că ispita şi cel viclean sunt una,
rugăciune. Acela e chinuit pentru datorii şi tu ceri să ţi se ierte datoriile. după înţelesul lor".455 Prin urmare cererea din rugăciune vizează separarea de
Rugăciunea ta e neauzită, căci glasul celui chinuit o copleşeşte".452 tot ce provoacă ispita. Pe linia gândirii sale, Sfântul Grigorie solicită
Nimic nu îndreptăţeşte neiertarea! Chiar ocările şi ura ce vin de la „rămânerea afară de cele văzute în lumea aceasta" care zace în cel rău.
aproapele, nu justifică mânia şi împietrirea. Cel puternic şi privilegiat social şi Reamintim că nu e vorba de lumea ca zidire a lui Dumnezeu, ca materialitate
material nu este îndreptăţit la mânie împotriva slujitorului. Chiar dacă care este „bună foarte", ci alipirea voluptoasă faţă de creaţie.
„obiceiul şi legea" subordonează pe oameni unii altora „slujitorul este egal cu Părintele Stăniloaie vede în acest îndemn, „cel ce voieşte să fie în
tine (stăpânul) prin cinstea firii", întrucât Dumnezeul tuturor „a orânduit ca afară de cel viclean va trebui să se despartă de lume", un
numai firea necuvântătoare să slujească omului".453 Este admirabil demersul

Sfântului Grigorie în planul social folosindu-se de o tâlcuire duhovnicească


Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit., «P.G.», 44, 1185B Ibidem,
«P.G.», 44, 1185AB Ibidem, «P.G.», 44, 1188CD Ibidem,
«P.G.», 44, 1189C

pentru a denunţa printr-o severă critică nedreptăţile sociale. „Căci (slujitorul)


nu şi-a luat fiinţa de la tine, nici nu vieţuieşte prin tine, nici n-a luat de la tine
Ibidem, «P.G.», 44, 1189CD Ibidem, «P.G.», 44, 119IC
140
141
Sfântul Grigorie

indiciu că Omiliile la Rugăciunea domnească ar fi destinate „monahilor din 11.4. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
mănăstirile din Pont".456 Socotim însă că Sfântul Grigorie este un analist prea
profund pentru a socoti că despărţirea de lume s-ar realiza prin simpla Ierarh cu suflet de apostol, viaţă de ascet, cu energie morală de
îndepărtare de cetate. în conţinutul analizat am văzut apelul repetat la buna profet, Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407) a fost în mod deplin şi om al
rânduială a creştinilor întreolaltă, la egalitate, la milostenie, la disponibilitate veacului şi om al veşniciei.457 A trăit şi a ostenit într-o vreme şi într-o
pentru celălalt, probleme specifice unei comunităţi ce traversa o epocă cu societate căreia îi aparţinea prin părinţi, prin profesorii ce l-au format,459 prin
pronunţate disproporţii economice şi sociale. realitatea clericală decăzută, căreia opunându-i-se a avut parte de un sinuos
încercând o concluzie în perspectiva Teologiei Morale pe marginea şi greu destin, înscris între admiraţie şi prigonire, exil şi moarte, 460 prin
celor cinci Omilii la Rugăciunea domnească, subliniem bogăţia doctrinară şi credincioşii şi prietenii
ascetico-duhovnicească pe care o cuprind. Câteva din temele moralei
creştine sunt, pe cât de genial expuse pe atât de deplin integrate spiritualităţii
răsăritene. Găsim astfel analize la problemele majore ale Teologiei Morale: 457
Prof. Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, «Ortodoxia»,
libertate, natură şi har, hainele de piele, patima, păcatul, despătimirea, rolul 4/1957, p 532
sfintelor taine în existenţa morală, rugăciunea, contemplaţia, unirea cu
458
Mama Antuza, rămasă văduvă la 20, ani şi-a dedicat necondiţionat tinereţea şi
viaţa creşterii lui Ioan, având bucuria „să asiste la dezvoltarea armonioasă a unui
Dumnezeu, şi altele.
suflet candid, pe care patimile lumeşti nu par să-1 fi tulburat nicicând", conform
Tâlcuirea duhovnicească la Rugăciunea domnească pe care ne-a A. Puech, Saint Jean Chrysostome, în col., „Les Saints ", Paris, 1905 ed. Vc, p 4
lăsat-o Sfântul Grigorie îl înscrie deplin ca „Părinte" şi ca piatră de temelie la 459
„Ioan provenea din Antiohia Siriei. Tatăl său se numea Secundus, iar mama sa
edificiul Teologiei Morale Răsăritene. Antuza; (ambii) de neam nobil. A fost elev al retorului Libanius şi al filozofului
Andragatius. Era deja pregătit să profeseze avocatura, însă văzând viaţa învrăjbită
şi nedreptăţile din tribunale, a preferat viaţa liniştită". Socrates, Viaţa Sfântului
Ioan Gură de Aur III, în Istoria bisericească, VI, «P.G.», 67, 662;
„Ioan provenea din părinţi greci, şi încă de tânăr a fost instruit în înţelepciunea profană.
Fiind însă săgetat de harul divin, a început să frecventeze biserica şi să se îndeletnicească
cu citirea Sfintelor Scripturi". Teodor, episcopul Trimitundiei, Despre viaţa, exilul şi
necazurile Fericitului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, «P.G.»,47, 50
„(Ioan ) avusese dascăli străluciţi: pe Libanius, pentru arta retoricii, şi pe Andragatius,
pentru filozofie. Pe când era de aşteptat să judece procese şi să participe la viaţa retorilor,
el a început să se exercite în citirea Sfintelor Scripturi şi să filozofeze după legea Bisericii.
A avut dascăli ai acestei filosofii pe întâi stătătorii faimoaselor ascheterioane de arunci, pe
Carterius şi pe Diodor, cel care conducea Biserica din Tars." Sozomen, Viaţa Marelui Ioan
Hrisostom, II, Istoria bisericească, VIII, «P.G.», 67, 1515-1516
460
Clerul bisericesc, pe care 1-a aflat Sfântul Ioan pe tronul patriarhal, era bolnav
„de două boli grave: desfrânarea sub masca evlaviei şi lăcomia..." Pr. Prof. Dr.
Ioan Coman, Personalitatea Sfântul Ioan Gură de Aur, «Studii Teologice», 9-
10/1957, p 600
„Aflând Ioan că Bisericile din Asia şi din împrejurimi sunt conduse de clerici nevrednici,
că unii episcopi vindeau preoţia pe bani sau pe daruri, iar alţii erau seduşi de favoruri, s-a
dus la Efes. A depus treisprezece episcopi, unii fiind din Licia şi Frigia, iar alţii din Asia, şi
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., nota 106. în locul lor a pus alţii." Sozomen, op. cit, VI
142
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul loan Gură de Aur încă prezent - fie la diferiţi puternici ai curţii imperiale, fie în popor sub
forma religioasă a superstiţiilor practicate în manifestări cultice ascunse ori
cărora se dăruieşte până la uitarea de sine,461 prin realitatea păgânismului împlinite în temple -căruia s-a împotrivit printr-o luptă ce avea să-i aducă
multe suferinţe,462 prin raporturile cu familia imperială, pe care n-a
„Preoţilor le cerea să ducă o viaţă după legile rânduite, iar pc cei ce cutezau să le calce îi menajat-o atunci când abaterile acesteia de la moralitate erau publice. 463
oprea să mai intre în locaşurile sfinte, zicând că nu trebuie să se mai bucure de cinstea
preoţească, dacă nu râvnesc spre viaţa adevăraţilor preoţi." Teodoret al Cyrului, Istoria Aparţinea tuturor realităţilor înşiruite, dar era dincolo de toate prin
bisericească V, 28, trad. rom. cit., p 236 „Atitudinea intransigentă faţă de imoralitatea idealul său moral, prin sfinţenia pe care o voia realizată integral în fiecare,
clericilor săi ca şi invidia lui Teofil al Alexandriei asupra poziţiei Constantinopolului ce-i fără ezitări, tară compromisuri şi jumătăţi de măsură, dăruindu-se înspre toţi
luase locul de întâietate, precum şi intrigile casei imperiale au dus la crearea unei coaliţii dincolo de orice limită a cruţării de sine, până la stingerea din viaţa trupească
împotriva Sfântul Ioan. Acacius al Bereei se exprima „eu îi pregătesc plăcinta" şi „s-a aliat
la doar 53 de ani. „Fragmentele encomiastice" ale Fericitului Teodoret de
cu Severian, cu Antioh şi Isaac Sirianul, clientul pieţei publice, conducătorul
pseudomonahilor...(şi cu) Teofil, supranumit «lesne- schimbăciosul»...(care) a căutat, cu Cyr surprind ceva din această neasemuită dăruire a Sfântului Ioan către
liniştea profundă specifică tâlharilor, motiv de ceartă cu Ioan". Paladie, Dialog istoric cu
Teodor, diacon al Bisericii romane, despre viţa şi felul de a fia Fericitului Ioan Hrisostom,
Episcopul Constantinopolului, VI «P.G.», 47, 23-24 „Teofil era un ierarh tipic în latura
criticabilă a ierarhiei timpului. Avea calităţi şi defecte de agitator religios şi politic, 462
„O parte din funcţionarii Imperiului, colaboratori şi subalterni ai împăratului,
distrugător de idoli şi temple, autoritar peste măsură şi peste drept, violent şi temut, vanitos
erau păgâni... Prefecţii Tatianus, Themistius, Optatus, rectorul Libanius şi alţii în
şi oportunist, interesat la glorie şi la câştig... el a adus (Bisericii) intrigi şi tulburări, care au
Răsărit, cei doi Flavianus, cei trei Symmachus şi alţii în Apus, erau păgâni. în
costat scaunul episcopal al Sfântului Ioan şi tulburarea ce a urmat depunerii lui". Prof.
aristocraţia marilor oraşe în frunte cu Roma păgânii predominau. Senatul, clasa
T.M. Popescu, op. cit. p547
socială de sus, latifundiarii aparţineau în mare parte păgânilor... Practicile magice
Astfel Teofil şi „partida celor ce stau cu ochii aţintiţi la punga omului" (Paladiu, op. cit, V, se săvârşeau cu interes şi pasiune". (T.M. Popescu, op. cit, p 536-537)
«P.G.», 47, 20) l-au condamnat, depus şi exilat pc Sfântul Ioan la „Sinodul de la Stejar". A. Sfântul Ioan a criticat cu asprime superstiţia şi imoralitatea păgânilor astfel încât aceştia îl
Puech, Histoire de la littérature grecque chrétienne, vol VIII, Paris, p 476-478
461 duşmăneau de moarte. în 404, când Sfântul Ioan a fost exilat, păgânii s-au dezlănţuit
Sfântul Ioan „era un păstor şi un părinte comunicativ, blând, dăruitor de sine, devotat atacând cu agresivitate pe credincioşii şi clericii susţinători ai patriarhului, (conform
credincioşilor cu toată afecţiunea şi capacitatea sa de ale face bine.. Dacă episcopul n-ar fi Amédéc Thierry, Saint Jean Chrysostome et l'impératrice Eudoxie. La Société chrétiene en
ţinut să cruţe credincioşii de arestări, bătăi, închisoare, vărsare de sânge, el ar fi putut să Orient, ed. IIIe, Paris 1889, p 444). Ura, dar şi respectul ce-l purtau păgânii Sfântului Ioan
cutremure cetatea imperială şi capitala, poate chiar imperiul...El nu i-a scutit pe creştini de sunt elocvent exprimate, în dialogul, patriarhului cu Gaina, comandantul goţilor- vezi
critici şi de reproşuri, nu i-a măgulit din interes personal, n a trecut cu vederea abaterile şi Teodoret de Cyr, Istoria bisericească. V, 32-34, trad. rom , p 238-241;
greşelile lor, dar a fost înţelegător cu slăbiciunile celor umili, pe cât a fost de sever cu (Ioan) „era respectat ca un sfânt de către goţi şi chiar de Gaina, care nu ar-ta faţă de
ipocrizia, cu lăcomia, cu nedreptatea şi cu abuzurile celor sus puşi. Păstorului îi era milă de nimeni altul acest respect în tot imperiul," - Otto Seeck , Gheschichte des Unterganges der
turma ce i s-a încredinţat, suferea cu cerşetorii, cu cei fără de lucru, cu săracii, cu antiken Welt, vol V, ed. A Il-a, Stuttgart, 1921, p 321; vezi şi Teodoret de Cyr, op. cit,V,29
năpăstuiţii, cu toţi cei în lipsă şi în suferinţă." (Prof. T. M. Popescu, op cit, p 551) La rândul «Despre templele idoleşti distruse de Sfântul Ioan Gură de Aur, în Fenicia», trad. rom. p
lor, cei din popor şi o parte a clerului l-au iubit pe măsură. Socrates relatează că după 236-237
decizia sinodului de la Stejar şi ordinul de exilare a Sfântului Ioan, poporul s-a revoltat
463
Curtea şi casa imperială de la Constantinopol ,.au fost cele care au adus
împotriva împăratului obligându-l pe acesta să le readucă episcopul. „Mulţimea mărirea şi prăbuşirea Sfântului Ioan Gură de Aur: au ridicat pe preotul antiohian
înfierbântată" nu s-a liniştit până ce Ioan nu a fost „aşezat pe tron" şi a dăruit pe cel mai înalt scaun episcopal al Orientului şi l-au îmbrâncit apoi de pe culmea
„binecuvântarea păcii". (Socrates, op. cit, XVI) La fel, în urma predicii despre statui, când gloriei şi a meritului în mizeria exilului şi în moarte timpurie." (T.M. Popescu,
Eudoxia împărăteasa determină condamnarea Sfântului Ioan, mulţimea şi clerul ce-1 op. cit. p 540: vezi şi Socrates, op cit, XVIII, - atitudinea împărătesei Eudoxia faţă
admira şi iubea „au ieşit din Biserică şi au celebrat Pastele în baia publică a lui Constanţiu" de Sfântul Ioan.)
(Socrates, op cit, XVIII).

144 145
Sfântul loan Gură de Aur
ceilalţi (poate aidoma doar Sfântului Pavel 464 ): „unul, răpire suferind, trage
de el ca să-1 ajute; altul, având a se judeca, îl cheamă să ia parte la judecată; săvârşit o operă măreaţă şi salutară, de apostol şi de reformator. Pe când
altul, flămânzind, se roagă pentru mâncare; gol fiind, se roagă pentru haină; barbarii, mişunau la graniţe sau jefuiau prin provinciile imperiului, pe când
altul, îi ia haina de pe el; altul, care plânge, are nevoie de mângâierea lui; să bande de isauri prădau de asemenea fără teamă de puterea de la centru, pe
fie «slobozit de lanţuri», strigă altul. Altcineva îl trage să cerceteze pe când păgânii aşteptau căderea creştinismului, iar ereticii se agitau semeţi şi
bolnavi; străinul cere adăpost; altul se tânguie alături că e dator; altul îl vicleni în pofida sinoadelor şi a legilor, pe când poporul trăia în emoţii şi se
cheamă ca judecător şi împăciuitor al certurilor casnice. Nici robul la frământa de necazurile şi dorinţele sale, Arcadie era neputincios, Eudoxia
altcineva nu fuge ca să se plângă de amara mânie a stăpânului. Văduva strigă: beată de puterea sa, anturajul corupt şi venal, nivelul general era scăzut,
«Miluieşte-mă!»; alta, se jeluieşte că e orfană; nenumărate sunt ale Părintelui starea sufletească deprimantă; pe când chiar în sânul Bisericii se vedeau
întoarceri în fiecare zi către fiecare, pentru fiecare. Răpire suferă cineva şi oameni şi stări vrednice de critică, Sfanţul Ioan Gură de Aur, ca preot la
avocat este Părintele. îl strâmtorează foametea? Hrănitor din avocat se face. Antiohia şi ca episcop la Constantinopol, a frânat - energic şi conştient de
Boleşte cineva? în doctor hrănitorul se preschimbă. S-a prăpădit cineva de misiunea sa - mersul obişnuit al vremii şi a întors-o spre Evanghelie. Ca un
plâns? Doctorul, mângâietor se face. Trebuie îngrijiţi nişte străini? Primitor titan între oameni mediocri şi mişei, ca o călăuză într-o confuzie generală,
de străini se arată cela ce toate s-a făcut. Şi la ce să mai înşir toate părţile în desfăşurată între panică şi inconştienţă, Ioan Gură de Aur a dominat
care s-a împărţit vremea vieţii lui, în primul rând arhieria?..." 465 sufleteşte epoca sa, s-a ridicat mult peste nivelul ei şi-a pus pe ea pecetea unei
în acelaşi ton entuziast şi admirativ, Prof. T.M. Popescu sintetizează personalităţi de o putere şi valoare morală suverană".466 Pecetea Sfântului
despre personalitatea Marelui Patriarh de Constantinopol: „Ioan era în Ioan n-a imprimat asupra epocii sale şi asupra lumii creştine de după el doar
vremea sa tot ce a avut mai bun Biserica, tot ce avea mai bun lumea. Peste harurile unei dăruiri neasemuite în slujba celorlalţi. Marele Hrisostom şi-a
larma vulgară, peste mizeriile şi turpitudinile timpului, peste înnourări şi imprimat pecetea asupra creştinătăţii mai ales prin scrisul şi opera sa. „Nici
eclipse morale, se ridică figura lui impunătoare, eroică şi sublimă în însăşi un Părinte grec (răsăritean) - exceptând doar pe Origen - n-a lăsat o moştenire
prăbuşirea sa. In lumea lui el a reprezentat idealul moral creştin şi a literară atât de întinsă ca Sfanţul Hrisostom." 467 Operele Sfântului Ioan
cuprind optsprezece volume în Ediţia Migne4 şi sunt cele mai traduse - încă
Pr. Prof. Grigorie Marcu, „Mens Divinior " -O comparaţie între Sfântul Apostol Pavel şi
din epoca lui - în limbile la care creştinismul a pătruns, astfel încât el a
Sfântul Ioan Gură de Aur , «Studii Teologice», 9-10/ 1957 p 617-624 devenit „predicatorul universal", ce vorbeşte fiecăruia în graiul lui precum
„Nimeni nu i-a disputat locul de onoare în care 1-a aşezat admiraţia Bisericii şi respectul Apostolii la Cincizecime. Scrisul Sfântului Ioan nu este prin excelenţă
teologilor. El rămâne peste veacuri cel mai autorizat interpret al gândirii pauline" G.T. dogmatic. Vechile erezii fuseseră dezbătute şi date pe faţă de Părinţii
Marcu, Antropologia paulină, Sibiu, 1941, p 10 „Nimeni altul nu a trăit mai aproape de
primelor două Sinoade ecumenice, iar ereziile ce vor urma să confrunte viaţa
sufletul marelui Apostol ca Sfântul Ioan Hrisostom" Pr. Prof. Dr. Iustin Moisescu, Sfânta
Scriptură şi interpretarea ei în °Pffra Sfântului Ioan Hrisostom, în rev. Candela, 1942, şi istoria Bisericii încă nu se afirmaseră.471 Totuşi dacă „cineva ar aduna şi ar
Cernăuţi, p 123 sistematiza cu grijă dezvoltările pur doctrinare din opera exegetică a
Teodoret de Cyr, Fragmente encomiastice, voi. «Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în autorului nostru, ar alcătui o dogmatică voluminoasă şi interesantă... o
relatările istoricilor bisericeşti Paladie. Teodor al Trimitundiei, Socrates, Sozomen, şi Fer.
Teodorei al Cyrului», trad., note introducere de Pr. Prof. C-tin Corniţescu, Ed. IBM al 466
Prof. T.M. Popescu, op. cit., p 553
BOR. Bucureşti, 2001. p 239 467
J. Tixeront, Précis de Patrologie, ed. 9, Paris 1927, p. 266
468
Pr. Prof. Dr. I.G. Coman, op. cit, p 610
469
P. Chrysostomus Baur, Der heutige Johannes Chrysostomus und seine Zeit,
München, 1929, vol II, p 393-394
470
G. Bardy, afirmă că s-ar putea alcătui o istorie a dogmelor fără a fi pomenit
numele Sfântului Ioan. G. Bardy, Jean Chrysostome (Saint), în «Dictionnaire de
Théologie Catholique», tom. VIII, Ier panie-Paris, 1924, col 672 146
147
Comentariile patristice la Tatăl nostru
dogmatică aplicată... adâncă, pedagogică şi atrăgătoare".472

II.4.1. Omiliile Sfântului Ioan la Tatăl nostru

Sfântul Ioan Hrisostom nu acordă Rugăciunii domneşti nici un tratat


şi nici o omilie special dedicate. Totuşi nu se putea ca un text atât de esenţial
pentru viaţa şi spiritualitatea creştină să fie trecut cu vederea în uriaşa operă
exegetică a autorului nostru. Aşa se face că Sfântul Ioan tâlcuieşte de două ori
Tatăl nostru. O dată în cadrul Omiliilor la Matei,473 respectiv pe parcursul
Omiliei a XIX-a, şi a doua oară cu prilejul tâlcuirii versetului „Strâmtă este
poarta".474 I se mai atribuie două omilii asupra Rugăciunii domneşti păstrate
în manuscrise latine pe care critica le consideră însă neautentice475 şi pe care
le vom prezenta în partea a doua a lucrării la titlul „Interpretări latine la Tatăl
nostru".
Omiliile la Matei au fost traduse pentru întâia oară în limba română
de „ilustrul învăţat Isaac Dascălul" în 1795 . 476 Din nefericire manuscrisele
păstrate mai bine de un veac şi jumătate în Biblioteca Mănăstirii Neamţului şi
consemnate ultima dată în 1941, sunt astăzi dispărute.477 Neobosita muncă de
traducător a Părintelui Dumitru Fecioru a ftcut însă ca Omiliile la Matei să
vadă totuşi lumina tiparului în limba română în 1994.
„Omiliile" au fost rostite în Antiohia478 pe când Sfântul Ioan era
preot. Dacă, în general n-au existat dispute critice asupra locului rostirii
Omiliilor la Matei, în schimb cercetătorii propun mai multe date la care au
fost rostite. Astfel Tillemont consideră anul 388 sau 389479, în vreme ce
abatele J. Bareille480 şi Joly481 le fixează între anii 390 şi 398, iar
Chrysostomus Baur482 şi J. Carmignac483 propun anul 390, dată înspre care
critica actuală

U.4.1.1. Tatăl nostru în Omilia a XIX-a la Matei

Omilia a XLX-a este structurată în două părţi. In prima, cea


exegetică, sub titlul „Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea
oamenilor spre a fi văzuţi de ei", este tâlcuit şi Tatăl

146
________________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
_______ Sfântul Ioan Gură de Aur ________________________________
P. Chr. Baur, citându-1 pe E. Preuschen, spune că dacă în teologia pastorală Sfântului 475
Ps. Chrysostomus, Omelia de oratione dominica în «R. Aug.», 20/1980 p 75-
Ioan Gură de Aur i se poate consacra un volum întreg, în istoria dogmelor abia dacă i
78, Ed. Bouhot; Ps. Chrysostomus latinus, Sermo 28, «P.L.S.», 4, 817-821
s-ar putea acorda un capitol. P. Chr. Baur, op. cit, voii, p 293 476
Pr. Dumitru Fecioru, Un catalog vechi de manuscrise şi cărţi al Bibliotecii
471
Arhid. Prof. Dr. C-tin Voicu, Sfântul Ioan Gură de Aur şi unitatea Bisericii, în
Mănăstirii Neamţului, «B.O.R.», 1941, p. 414-443
«Mitropolia Banatului», 1-3/1982, p 76 477
472 Pr. Dumitru Fecioru, Introducere la Omiliile de la Matei, «P.S.B.», 23, p 10
Pr. Prof. Dr. I.G. Coman, op. cit, p 607 478
473 Ibidem, v 11-13
Omiliile la Matei sunt în număr de 90 şi sunt cuprinse în PG, Migne, voi. 57-58. col., 479
Bernard de Montfaucon, Prefaţă în Patrología greacă, Migne,«P.G.», 47, 34
13-794, Paris 1862 480
J. Bareille, Oeuvres complètes de Saint Jean Chrysostome d'après toutes les
Sunt traduse în rom. în col PSB voi 23, Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a lila, éditions faites jousqu'à ce jour. Nouvelle traduction française par l'abbé J.
Omilii la Matei, trad. note, indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, Bareille, vol. XI, Paris 1868, p 281
1994 481
L'abbé Joly Bareille, Saint Jean Chrysostome, Oeuvres complètes, traduites du
Am consultat şi traducerea în limba franceză G. Bareille, Jean Chrysostome -Oeuvres grec en français par l'abbé Joly, vol VI, Paris 1868, p 317
complètes, Nouvelle trad. française, Paris, 1865-1878, tom. XI şi XII şi A Hamman, op. P. Chrysostomus Baur, op. cit. p 239
cit. p 107-114 483
J. Carmignac, op. cit. p 125
în «P.G.», 51, 44 şi Jean Chrysostome, Homélies sur la nécessité de régler sa vie sur 484
Pr. Dumitru Fecioru, op. cit., p 13-14
Dieu, la A. Hamman, op. cit., p 101-106

149
148
_____________________________________________________________________________________________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
______ Sfântul Ioan Gură de Aur ________________________________
nostru. Partea a Il-a a Omiliei este de factură morală având drept temă „despre
a nu blestema pe duşmani şi despre a sta cu frică, cu respect şi tăcere în spuse. Trebuie, însă, să stăruim în a cere de ia Dumnezeu aceleaşi
Biserică."486 lucruri",490 precum văduva din Evanghelie (Luca 18,2-8), şi cel care cerea
Exegeza propriu zisă la Rugăciunea domnească este introdusă de în miez de noapte (Lc.ll, 5-8). Prin urmare stăruinţa înseamnă rămânerea
tâlcuirea la Matei 6, 5-6 care trasează liniile abordării rugăciunii în general. îndelungată (permanentă) în registrul profunzimii inimii unde şi de unde să
Astfel baza rugăciunii se găseşte în negrăita iubire a lui Dumnezeu şi constă în ne rugăm nu doar îndelung, ci totdeauna, rostind:
aceea că, după ce îţi dăruieşte cele cerute, Dumnezeu îţi mai dă plată pentru că
le-ai cerut. „Tu uită-mi-te la iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu II.4.1.1.1. Tatăl nostru care eşti în ceruri
făgăduieşte să ne dea plată chiar pentru acele bunătăţi pentru care îl
rugăm!".487 Iubirea lui Dumnezeu solicită însă omului o dublă atitudine: Odată realizată „luarea aminte" (prin interiorizare şi stăruinţă) ne
interiorizarea rugăciunii („intră în cămara ta") şi stăruinţă. Interiorizarea, are adresăm lui Dumnezeu numindu-L „Tatăl nostru", cuvinte ce amintesc
în vedere depăşirea făţărniciei, ce caută slava deşartă prin vorbe şi atitudini mărturisirea credinţei. îndoită este această mărturisire. întâi, e o afirmare a
trupeşti menite să atragă atenţia („ca să se arate oamenilor că se roagă"), şi lucrării de mântuire din partea lui Dumnezeu, concretizată în „iertarea
coborârea în inimă, în profunzimile tăcerii şi a „lacrimilor celor dinăuntru", păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea şi sfinţenia, răscumpărarea, înfierea,
aidoma lui Moise, Anei şi lui Abel (acesta se ruga „nu numai prin tăcere ci şi moştenirea, însuşirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului"491, şi,
prin moartea lui, că sângele său dădea drumul la o voce mai puternică decât apoi, afirmarea că doar cei rezidiţi în Hristos pot rosti Rugăciunea
trâmbiţa"). 488 Coborâtă într-o astfel de profunzime rugăciunea devine taină domnească numindu-L pe Dumnezeu „Tată": „că nu-i cu putinţă să numeşti
(„fa taină din rugăciunea ta!"), iar închinătorul părtaş realităţilor cereşti: Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aceste bunătăţi"4 2. Sfântul loan
„dănţuieşti împreună cu îngerii, eşti la un loc cu arhanghelii, cânţi împreună Hrisostom afirmă aici implicit că rugăciunea ca şi întreaga condiţie creştină
cu serafimii!" Dumnezeu se face datornic rugătorului: „Tatăl a ajuns este darul şi prezenţa Sfintelor Taine întru noi. Termenii „răscumpărare,
datornicul tău şi te cinsteşte şi de astă dată cu mare cinste". 489 înfiere, dăruirea Duhului" nu sunt altceva decât consecinţele integrării
sacramentale şi eclesiale a vieţii omeneşti.493 Tâlcuind „şi ne iartă nouă..."
Stăruinţa în rugăciune este cea de-a doua cerinţă a lui Dumnezeu
Sfântul loan afirmă lămurit că botezul stă la temelia vieţii duhovniceşti şi că
către noi. „Să nu grăiţi multe cum fac păgânii", are în vedere „flecăreala - de
este cel care ne „înfiază" şi ne aşează în posibilitatea rostirii rugăciunii ce
pildă când cerem de la Dumnezeu cele ce nu se cad: putere, slavă, biruinţă
ne-a învăţat Mântuitorul: „că rugăciunea acesta se cuvine să o spună numai
asupra vrăşmaşilor, belşug de bani, bogăţie, pe scurt lucruri care nu ne sunt de
cei botezaţi, o arată şi legile Bisericii, dar şi cuvintele de la începutul
folos". Aşadar stăruinţa nu înseamnă „flecăreală". Dar nici „rugăciuni lungi":
rugăciunii - că cel nebotezat nu poate să numească pe
„lungi nu în ce priveşte timpul, ci în ce priveşte mulţimea şi lungimea celor

149
148
Sfântul loan Gură de Aur ___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul loan Gură de Aur, Omilia a XIX-a, IV- VII, «P.G.», 57, 278-282
Ibidem, «P.G.», 57, 282-286 Ibidem, II «P.G.», 57, 276 Ibidem, III, «P.G.», 57,
277 Ibidem, III, «P.G.», 57, 277
490
Ibidem, IV, «P.G.», 57, 278
491
Ibidem, «P.G.», 57, 278
492
Ibidem
493
Termenii subliniaţi şi expresiile din tâlcuirea la Tatăl nostru sunt identici
cu
exprimarea Sfântului loan din Catehezele sale baptismale. In acest sens se
poate
consulta Jean Chrysostome, Huit Catéchèses baptismales inédites,
introduction,
texte critique, traduction et notes de Antoine Wenger, Paris, 1970

150
151
Comentariile patristice la Tatăl nostru
______________________________________________________________________________________________________________________ Sfântul Ioan Gură de Aur ___________________________________________
dreptatea, sfinţenia, moştenirea, însuşirea de frate cu Fiul, prin dăruirea
Duhului, exprimă mântuirea subiectivă.
Dumnezeu este 'Tată, la modul propriu, doar celor ce posedă prin
integrarea eclesială aceste bunătăţi. Starea creştină este nobleţea şi darul de
sus. în viaţa comunităţii, această nobleţe constă în egalizarea tuturor. Dacă
prin naşterea pământească (obârşia de jos) unii sunt robi, alţii slobozi, bogaţi
ori săraci, împăraţi şi ostaşi, domni şi supuşi, prin obârşia de sus (prin înfierea
ce-o mijloceşte botezul şi prin vieţuirea în organismul eclesial), toţi sunt pe
aceiaşi treaptă: „tuturor li s-a dăruit această nobleţe, învrednicindu-ne pe toţi
la fel să-i zicem lui Dumnezeu: Tată".499
Tot denumirea de Tată şi înfierea aşează în sens existenţa
pământească. Ţinta vieţii este ajungerea în cer. Direcţionarea vieţii pământeşti
înseamnă şi menţinerea ei într-o tensiune eshatologică. „Când spune «care
eşti în ceruri» nu o spune ca să închidă pe Dumnezeu în ceruri, ci ca să
îndepărteze de pământ pe cel ce se roagă şi să-1 ridice la locurile cele înalte şi
la locaşurile cele de
,, 500 SUS .
Tâlcuirea Sfântului Ioan nu arată o dependenţă literară de
predecesorii săi care au tâlcuit Rugăciunea domnească, însă prezintă câteva
idei comune. Astfel, în problema înfierii prin integrare eclesial sacramentală,
singura care poate conferi dreptul de a-L numi pe Dumnezeu Tată, apare şi la
Origen (în Hristos „aţi primit Duhul înfierii" 501), la Chirii („am fost mutaţi
datorită harului Tatălui, prin Fiul şi Duhul Sfânt, din robie la înfiere" 502) şi la
Grigorie de Nyssa care accentuează înrudirea cu Dumnezeu prin
503
denumirea de Tată.
în ce priveşte orientarea şi tensionarea eshatologică a vieţii
pământeşti prin denumirea de Tatăl din ceruri, Sfântul Ioan este foarte
apropiat de Sfântul Grigorie de Nyssa care tâlcuia că această

Dumnezeu Tată!".494 Prin Biserică dobândim „obârşie de sus" care egalizează


mădularele trupului Domnului: „de pe urma obârşiei de sus, toţi suntem la fel,
nimeni nu are ceva mai mult, decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul,

153
152
Comentariile patristice la Tatăl nostru
__________________ Sfântul Ioan Gură de Aur ____________________________________________
nici stăpânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici
împăratul mai mult decât ostaşul, nici filosoful mai mult decât barbarul, nici
înţeleptul mai mult decât prostul".495 Astfel deosebirile „de pe urma obârşiei
de jos" sunt secundare, primând egalitatea şi frăţietatea întru care Dumnezeu
ne aşează. Zicând „Tatăl nostru" exprimăm egalitatea şi frăţietatea
mădularelor Bisericii întreolaltă şi-n acelaşi timp sesizăm că e poruncă faptul
de-a ne ruga pentru ceilalţi şi de a „urmări totdeauna folosul aproapelui.
Rugăciunea domnească, ca expresie a naşterii de sus, stârpeşte duşmănia,
doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăţilor,
izgoneşte inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeaşi cinste împăratul
şi săracul, pentru că participăm cu toţii în comun, la cele mai mari şi la cele
mai necesare bunuri".496
în acest fel cuvântul „Tată'' este îndestulător ca să ne înveţe toată
virtutea. Adăugând „care eşti în ceruri", subliniem „obârşia noastră de sus"
dar şi sensul existenţei: „să îndepărteze de pe pământ pe cel ce se roagă şi
să-1 ridice la locurile cele mai înalte şi la locaşurile cele de sus". 497
Tâlcuirea Sfântului Ioan la «Tatăl nostru care eşti în ceruri»
subliniază câteva idei care definesc starea şi existenţa creştină. Numirea de
Tată implică: „iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfinţenia,
moştenirea, însuşirea de frate cu Unul Născut, dăruirea Duhului. Căci nu-i cu
putinţă să numeşti Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aceste
bunătăţi".498 Avem aici toţi termenii mântuirii obiective şi subiective în
Hristos. „Iertarea păcatelor şi ridicarea pedepsei" desemnează
Răscumpărarea, iar

499
Ibidem
494
Sfântul loan Gură de Aur, Omilia XIX, V, «P.G.», 57, 280-281 ™Ibidem
495
Ibidem, IV, «P.G.», 57, 278-279
501
Origen, Despre rugăciune, «P.G.», 11, 484A
502
496
Ibidem, «P.G.», 57, 278 Chirii, Cateheza VII. 7, «P.G.», 33, 613AB
Ibidem
503
Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea domnească. «P.G.», 44, 1145AB
Ibidem

153
152
Sfântul loan Gură de Aur ___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
„izbăvirii trupului." „Cel ce are această dragoste scrie Sfântul Ioan, nu poate
să se îngâmfe nici cu fericirea vieţii sale, dar nici nu poate să fie doborât de
necazuri şi supărări, ci, ca şi cum ar fi trăit chiar în cer, este slobod şi de una
şi de alta din aceste anomalii".507
Prin urmare viaţa religios-morală se fundamentează pe „deja-ul"
împărăţiei şi nu este altceva decât desfăşurarea în timp a tensiunii
chemare a lui Dumnezeu ne aminteşte de obârşia cerească („ca să te pună pe eshatologice ce-o introduce „pârga Duhului" sau arvuna împărăţiei ce ni s-a
calea ce te duce iarăşi la patria ta"504). dat. Atât bucuriile cât şi încercările vieţii pământeşti sunt abordate prin
subordonarea lor înfierii deja primite şi răscumpărării depline a trupului spre
II.4.1.1.2 Sfinţească-se Numele Tău care ne îndreptăm. Existenţa religios-morală apare astfel o deprindere cu
„viaţa cerească", o acomodare cu învierea.
Dumnezeu are slava Sa „deplină şi totdeauna aceeaşi". Nimeni nu Interpretarea Sfântului Ioan nu prezintă apropieri textuale de nici
poate adăuga nimic sfinţeniei lui Dumnezeu. Cererea din Tatăl nostru solicită unul dintre ceilalţi exegeţi ce l-au precedat. Tâlcuirea sa urmează linia
ca slava lui Dumnezeu să se străvadă în uman şi prin aceasta numele Lui e tensiunii eshatologice amintite. L-am putea apropia de Sfântul Chirii al
sfinţit. „Sfinţească-se înseamnă: «slăvească-se». Cu ale cuvinte Hristos spune Ierusalimului care, în alţi termeni, pune problema asemănător: doar o
aşa: «învredniceşte-ne să ducem o viaţă aşa de curată încât prin noi să te conştiinţă curată, desprinsă de lucrurile de pe pământ, cheamă şi doreşte cu
slăvească toţi oamenii». Şi iarăşi, înseamnă să ai o filozofie desăvârşită când adevărat venirea
oferi tuturor o viaţă atât de curată, încât fiecare din cei ce o văd să înalţe î - · 508
împărăţiei.
pentru aceasta laude lui Dumnezeu."505
Tâlcuirea Sfântului Ioan este cuprinsă în trei idei exprimate lapidar:
II. 4.1.1.4. Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ
sfinţenia lui Dumnezeu stă în slava dumnezeirii Sale care este deplină şi
totdeauna aceeaşi; această slavă este exprimată de lumea cerească ce
Sfanţul Ioan continuă, şi la această cerere, interpretarea
doxologeşte «Sfânt, Sfânt, Sfânt»; şi mai trebuie să se arate în viaţa
eshatologică: „să ne grăbim pentru plecarea noastră dincolo". Dar pentru că
omenească prin curăţia şi sfinţenia ei.
Tâlcuirea acestei cereri îl apropie pe Sfântul Ioan, cel mult de Dumnezeu ne-a rânduit existenţa trupească şi pământească, sensul
Sfântul Grigorie de Nyssa care socotea la fel, că filosofía desăvârşită constă eshatologic al lumii se poate împlinii nu printr-o fugă, negare şi refuz a vieţii
în „viaţa curată dobândită prin har şi virtuţi viaţă ce impune celor dinafară imediate. Dimpotrivă! Până când vom ajunge în cer să prefacem pământul în
Bisericii să dea laudă lui Dumnezeu. cer, mai ales că realităţile lui ni s-au dat deja. „Pârga Duhului" e deja întru
noi. Prin urmare, perspectiva mistică a Sfântului Ioan Hrisostom deşi
II. 4.1.1.3. Vie împărăţia Ta gravitează permanent în jurul împărăţiei eshatologice 509 nu

Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., «P.G.», 57, 279 Chirii,
De o astfel cerere sunt capabili doar cei „desprinşi de lucrurile de pe Cateheza Mistagogică V, 13, «P.G», 33, 1120 Jean Boesse,
pământ" care „doresc cu înfocare pc cele viitoare" şi care „se grăbesc către Jacques Lacoudre, op. cit., 314-316
Tatăl" asemenea unui copil. Este ceea ce exprima şi Sfântul Pavel: „noi care
avem pârga Duhului, suspinăm, aşteptând înfierea, izbăvirea trupului". Adică
existenţa creştină este o devansare, în condiţiile terestre, a împărăţiei lui
Dumnezeu, este un „deja" al împărăţiei, întrucât „avem (deja) pârga
504
Ibidem, «P.G.», 44, 1144CD
505
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., «P.G.»,57, 279
506
Grigorie de Nyssa, op. cit., «P.G», 44, 1153D, 1156A
Duhului". în virtutea a ceea ce „deja" posedăm, trăim, aşteptând plinătatea
154
155
Sfântul loan Gură de Aur
inferiorizează maniheh în nici un mod viaţa trupească şi pământească. realităţile pământeşti devin aidoma celor cereşti, este prezentă şi la Origen şi
Implicarea în imediat solicită însă un dinamism de tip angelic. Precum îngerii la Grigorie de Nyssa. Cel dintâi spune că în cadrul Bisericii, cei de pe pământ
nu împlinesc voia lui Dumnezeu cu jumătăţi de măsură, „tot aşa, zice Sfântul (păcătoşii) trebuie să se transforme în cer, ca să nu mai rămână pământeşti, ci
loan, învredniceşte-ne şi pe noi oamenii să nu facem pe jumătate voia Ta, ci să toate să devină cer. Iar Grigorie de Nyssa spune că sensul existenţei
o împlinim în întregime, aşa cum Tu voieşti".510 Hristos „a poruncit ca înainte pământeşti este ajungerea la părtăşie cu realităţile cereşti. Aceasta e cu
de a ajunge în cer, să prefacem pământul în cer; să trăim pe pământ, ca şi cum putinţă pentru că sufletul este „înrudit şi de un neam cu puterile din cer" iar
am trăi în cer; să ne grăbim să facem aşa totul. Şi pentru aceasta să-L rugăm pe trupul va fi mutat în aceiaşi realitate atunci când toate se vor restabili.514
Stăpânul nostru. Nimic nu ne împiedică să ajungem la viaţa desăvârşită a Sfântul loan Gură de Aur se apropie mai mult de Sfântul Grigorie prin
puterilor celor de sus, chiar dacă locuim pe pământ; că e cu putinţă ca acela accentul ce-l pune pe realizarea vieţii îngereşti aici pe pământ şi încă în
care trăieşte aici să facă totul ca şi cum ar fi acolo". 511 O astfel de viaţă această viaţă prin virtute. De Sfântul Chirii, autorul nostru este aproape la
virtuoasă, atrage atenţia Sfântul loan, presupune trei caracteristici: această tâlcuire, prin citarea Psalmului 102, 21 despre îngerii cei puternici la
îşi are izvorul în harul de sus; virtute care împlinesc întru totul voia lui Dumnezeu.51
se împlineşte prin râvna noastră ce face ca harul să rodească;
este de ordin comunitar, având menirea de-a cuprinde tot II.4.1.1.5. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă
pământul. „...Virtutea nu se datorează, scrie Sfântul loan, astăzi
numai râvnei noastre ci şi harului de sus./.../. Când ne rugăm
, să ne rugăm pentru binele întregii lumi /.../. «Facă-se voia Sfântul loan tâlcuieşte cerea „pâinii" tot într-o perspectivă
Ta pretutindeni pe pământ» ca să dispară înşelăciunea, să se eshatologică. Ε vorba de aceeaşi eshatologie care face unitate între cer şi
sădească adevărul, să se stârpească orice păcat, să se pământ. Realităţile cereşti reprezintă ţinta şi centru de greutate, fără însă ca
întoarcă din nou virtutea, să nu mai fie nici o deosebire între aceasta să însemneze o cât de mică diluare a realităţii imediate şi o
pământ şi cer. Dacă s-ar face asta, spune Domnul, nu s-ar devalorizare a materialităţii vieţii pământeşti. Cele de acum sunt pătrunse de
mai deosebi cele de jos de cele de sus - deşi prin firea lor cele cereşti şi sunt deplin integrate şi subordonate împărăţiei de sus. Dacă în
sunt deosebite unele de altele - pentru că pământul ne-ar împlinirea voii lui Dumnezeu între lumea îngerească şi cea omenească nu
arăta alţi îngeri".512 trebuie să fie nici o deosebire de grad, cererea „pâinii de toate zilele"
Interpretarea Sfântului loan la „facă-se voia Ta..." o regăsim şi în idei subliniază nevoile firii trupeşti ce se cer împlinite. Realitatea aceasta nu
şi în expresii foarte asemănătoare în comentariile ce l-au precedat. Astfel ideea umbreşte în nici un fel duhovnicia la care suntem chemaţi. Dimpotrivă este
că prin împlinirea voii lui Dumnezeu un prilej de subliniere a duhovniciei. Pentru că dăruind firii trupeşti atât cât
nevoia naturii o cere firesc, noi „rămânem sprinteni şi într-aripaţi". Sfântul
loan exclamă:

156
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul loan Gură de Aur
513
Origen, Despre rugăciune, 26, 6, «P.G.», 11, 505.
510
Sfântul loan Gură de Aur, op. cit., «P.G», 57, 280 514
Grigorie de Nyssa, op. cit., «P.G.», 44, 1165CD
511
Ibidem, «P.G.», 57, 279-280 515
Chirii, Cateheza Mistagogică, V.14, «P.G», 33, 1120B
512
Ibidem, «P.G.», 57, 280 157

156
________ Sfântul Ioan Gură de Aur_________________________________ ___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
„Uită-mi-te câtă duhovnicie este şi în cele trupeşti!" Cerând „pâine" doar
516
«Ce înseamnă pâinea « tTZlOVGlOVG »? Adică cea de toate zilele».518
„astăzi "şi „nu pentru averi şi desfătări şi nici pentru haine luxoase" - sau, La această interpretare Sfântul Ioan se deosebeşte atât de Origen cât
altfel zis, trăind realitatea trupească şi pământească a vieţii, în toate aspectele şi de Sfântul Chirii, deşi utilizează acelaşi termen, epiousion, apropiindu-se
ei, fără depăşirea nevoilor firii - nu ne deosebim de îngeri decât prin faptul că însă de Sfântul Grigore de Nyssa care are în vedere tot pâinea cea de toate
suntem în trup. „Pâinea cea de toate zilele" este cerută doar pentru astăzi, zilele însă înţeleasă pe coordonatele unei spiritualităţi ascetice. Sfântul Ioan
întrucât îngrijirea şi preocuparea pentru progresul în sine şi neintegrat rezumă interpretarea la aspectul material al pâinii într-o perspectivă
eshatologic al realităţilor materiale şi imediate, ar duce la estomparea, la pastoral-socială.
limitarea şi robirea pătimaşă faţă de lume.
Tâlcuirea Sfântului Ioan la această cerere nu are în vedere II.4.1.1.6.Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm
Euharistia în mod special. Aceasta se explică în contextul logicii interioare a greşiţilor noştri
interpretării (o eshatologie ce vrea să aducă în unitate deplină lumea îngerilor
şi a oamenilor şi realităţile spirituale şi cele materiale, încă de pe acum), dar Viaţa religios-morală se sprijină pe restaurarea din lucrarea
şi-n contextul celor cărora se adresau omiliile. E vorba de societatea vremii mântuitoare a Domnului, făcută nouă accesibilă prin Sfintele Taine. „Ai
grav rănită de dezechilibrul dintre cei săraci şi cei bogaţi. Sfântul Ioan chema văzut ce covârşitoare iubire de oameni? - scrie Sfântul Ioan. După ce prin
implicit pe cei bogaţi la cumpătare şi milostenie. în Omilia 66, patriarhul - botez ne-a şters atâtea păcate şi ne-a dat nespusa măreţie a darului Său, ne
părinte al nevoiaşilor se tânguia: „deşi sunt atât de mulţi oameni în oraş care învredniceşte iarăşi de iertare după ce păcătuim!".519
pot să hrănească pe cei flămânzi, totuşi mulţi se culcă fără să fi mâncat ceva. „Tatăl nostru3', rugăciunea proprie doar celor botezaţi, are menirea
Şi se culcă flămânzi, nu pentru că cei ce au nu pot să-i îndestuleze cu să solicite „iertarea greşelilor" ce apar după botez. Recunoscându-ne
uşurinţă, ci pentru că e mare cruzimea şi neomenia lor. Dacă cei bogaţi şi cei păcătoşenia suntem în acelaşi timp şi smeriţi şi datori a ne ruga pentru
cu averi mijlocii ar împărţi între ei pe cei ce au nevoie de pâine şi iertare. Domnul însă, condiţionează acordarea iertării în funcţie şi cu măsura
îmbrăcăminte, abia dacă ar reveni un sărac la cincizeci sau la o sută de iertării pe care noi o dăruim celorlalţi. E atât de important aceasta încât
Dumnezeu o subliniază printr-o cerere specială, spune Sfântul Ioan. Întreaga
locuitori. Cu toate acestea, deşi sunt atât de mulţi cei care pot hrăni pe cei
virtute e exprimată în cererea pentru „sfinţirea numelui" căci „a putea să-I
nevoiaşi, totuşi săracii se plâng în fiecare zi de sărăcia lor/.../ Dacă numai
spui lui Dumnezeu Tată înseamnă a arăta o vieţuire fără pată; în toate acestea
zece bogaţi ar vrea să ajute pe săraci, aşa cum ajută Biserica (numărul celor
este cuprinsă negreşit şi îndatorirea de a îndepărta din sufletul nostru orice
hrăniţi de Biserică era ca la 3000, zilnic, n.n.), n-ar mai fi nici un sărac în
ură faţă de cei ce ne-au greşit".520 Dacă Mântuitorul a adăugat în mod special
oraşul nostru".517 înţelegem, aşadar, de ce sensul material a confiscat
cererea „iertării precum
înţelesul „pâinii", din tâlcuirea autorului nostru, în defavoarea interpretării
euharistice. Aceasta, deşi Sfântul Ioan utilizează termenul de « tmovciov
».
518
Idem, Omilia XIX, «P.G.», 57, 280: TÎ fecra, x6v dpxov x6v fejciouaiov;
xdv ¿<Jyn.fcu.epov
519
Ibidem, «P.G.», 57. 280
520
Ibidem, «P.G.», 57, 281

158 159
________ Sfântul Ioan Gură de Aur ________________________________ _______________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru

Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., «P.G.», 57, 280


Idem, Omilia LXVI, 3, «P.G.», 58, 630

158 159
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul loan Gură de Aur virtuţii, în care omul e aşezat (să facă o lucrare proprie lui Dumnezeu 524),
Sfântul Ioan o socoteşte „nespusa măreţie a darului Său" de care a
iertăm" deşi aceasta era exprimată deja, nu înseamnă altceva decât importanţa învrednicit pe cel botezat. Comentariul la această cerere mai apropie pe cei
pe care Dumnezeu o acordă faptului iertării celor ce ne-au greşit. Sfântul loan doi Părinţi prin dialogul între Dumnezeu şi om pe care amândoi îl
mai subliniază profunzimea cererii prin încă două aspecte. întâi, distincţia imaginează. De Sfântul Chirii525 exegeza Sfântului Ioan la „Şi ne iartă..." se
dintre actul iertării lui Dumnezeu şi cel al omului: „nu se potriveşte o iertare apropie în afirmaţia amândurora că păcatele celor botezaţi, înaintea lui
cu alta! Tu ierţi pentru că ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însă, n-are nevoie Dumnezeu sunt socotite mai mari, iar greşelile semenilor faţă de ei sunt
de nimic; tu ierţi pe un om de aceiaşi fire cu tine; Dumnezeu, însă, iartă un întotdeauna (comparativ) nesemnificative şi mici.
rob; tu eşti vinovat de nenumărate păcate; Dumnezeu, însă, este fără de
521 II. 4.1.1.7. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău,
păcat". Apoi, iertarea trebuie dăruită tocmai celui ce n-o merită şi care ne-a Că a Ta este împărăţia şi puterea în veci.
neîndreptăţit: „Ce ai putea să spui? Că ţi-a făcut rău pe nedrept? Dar tocmai
aceasta înseamnă greşeală. Dacă ţi-ar fi tăcut rău pe bună dreptate, fapta lui Cerând izbăvirea de ispite mărturisim slăbiciunea noastră în
n-ar mai fi socotită greşeală."522 Faţă de Dumnezeu suntem în situaţia de a ni încercări şi lupte. Să fugim de prilejurile de încercare, însă dacă am fost
se ierta păcatele grave, săvârşite în ciuda şi împotriva darurilor cu care am prinşi în luptă să ne ostenim (batem) cu demnitate şi curaj. Sfântul Ioan
fost înzestraţi (sufletul şi toate capacităţile sale). tâlcuieşte că înfruntarea ispitei şi a celui rău ţine de cel chemat de Dumnezeu
Sfântul loan acordă acestei cereri tâlcuirea cea mai întinsă în cadrul spre aceasta. Iniţiativa noastră trufaşă şi curajul nesăbuit în lupta cu diavolul
comentariului său la Tatăl nostru. Grija sa părintească pentru unitatea şi nu este după voia lui Dumnezeu: „dacă nu suntem chemaţi, să stăm liniştiţi şi
pacea comunităţii eclesiale, ca şi grija pentru mântuirea fiecărui mădular în să aşteptăm timpul luptelor, ca să arătăm că nu umblăm după slava deşartă şi
parte, îl fac să fie mai insistent în îndemnuri. „Şi ne iartă nouă..." e o cerere că suntem curajoşi".526
proprie celor botezaţi. Ea arată, pe de o parte, că pocăinţa trebuie să ne Vorbind despre „cel rău" (πονιρόν δέ ενταύθα τόν διάβολον καλεί -
însoţească întreaga viaţă, şi, pe de altă parte, privilegiul deosebit pe care cel rău este numit aici diavolul), Sfântul Ioan face trei precizări deosebit de
Dumnezeu îl acordă creştinilor. Pe fiecare 1-a pus stăpân al judecăţii din urmă
importante. Prima, de ordin doctrinar, se referă la firea diavolului afirmând
şi stăpân al mântuirii sale. „Prin urmare, noi facem începutul iertării noastre,
că-η sine ea este bună, iar răutatea ţine de pervertirea voinţei: „Domnul... ne
noi suntem stăpânii judecăţii noastre... Dumnezeu te face pe tine stăpân,
arată că diavolul nu-i prin fire aşa. Că răutatea nu vine de la fire, ci de la
răspunzător al sentinţei şi-ţi spune: «după cum ai judecat, aşa te judec şi Eu!
Dacă ierţi pe aproapele tău, te voi ierta şi Eu!»... Dar de ce pedeapsă nu voinţă".527 Cea de a doua, de natură duhovnicească, subliniază că,
suntem vrednici, când puterea stă în mâniile noastre, iar noi ne trădăm
mântuirea? Cum mai putem pretinde să ne asculte Dumnezeu în celelalte Sfântul Grigore de Nyssa, op. cit., «P.G.», 44, 1177A
rugăciuni ale noastre, când noi înşine nu vrem să avem milă de noi în cele ce 525
Chirii, op. cit., «P.G.», 33, 1120C, 1121 A;
suntem stăpâni?"523 526
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., «P.G.», 57, 282
527
Ibidem,: ού γαρ τώυ έκ φύσεως, άλλά των έκ προαιρέσεως
έπιγινομένων εστίν η πονιρία. «P.G.», 57, 282
Dacă Sfântul Grigorie vedea în „Şi ne iartă..." poziţia de vârf a
521
Ibidem
522
Ibidem
523
Ibidem, «P.G.», 57, 281-282
161
160
_______ Sfântul loan Gură de Aur ____________________________________________ ___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
zicând în rugăciune „şi ne izbăveşte de cel rău'" şi nu „de cei răi", izvorul
orişicărei răutăţi este diavolul şi lucrarea sa de amăgire asupra omului. Aşa cinstea („şi diavolul face parte din robii Lui, din cei cărora li s-a luat cinstea şi
fiind, omul trebuie înţeles, iertat şi iubit, iar „ura mutată de la om la diavol, au fost izgoniţi"529). Libertatea şi lucrarea demonică este unica sursă a răutăţii,
pentru că el este pricina tuturor relelor". In sfârşit, cea de-a treia precizare a şi de aceea cerem izbăvirea de cel rău şi nu de cei răi. Prin această accentuare
Sfântului subliniază că deşi diavolul „duce cu noi război neîmpăcat, fără ca Sfântul loan încearcă să aşeze (structureze) raporturile dintre oameni. Nimeni
noi să-1 fi nedreptăţit cu ceva" şi este pururi împotrivitor lui Dumnezeu totuşi să nu-1 privească pe celălalt ca pe cel rău. „Să nu purtăm ură semenilor noştri
şi el „este supus lui DumnezeiC\ „Că şi diavolul face parte din robii Lui, din pentru relele care le suferim de la ei"530 din două motive; a) asupririle ce ne vin
cei cărora li s-a luat cinstea şi au fost izgoniţi. Dealtfel diavolul n-ar îndrăzni de la semeni sunt o judecată a lui Dumnezeu cu noi („diavolul n-ar îndrăzni să
să atace pe vreun om dacă n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar atace pe vreun om dacă n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu"); b)
pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porcilor n-a putut îndrăzni ceva pricinuitorul tuturor relelor, tuturor ispitirilor şi asuprelilor ce par a veni de la
până ce nu i-a îngăduit Domnul. Nici împotriva turmelor de oi, nici împotriva semeni, au întotdeauna în dedesubt pe diavol. Semenii sunt doar amăgiţi,
cirezilor de vite, până ce n-a luat îngăduinţă de sus".528 unelte, în cursa celui rău. Oamenii nu sunt răi, ci diavolul este cel rău.
Observăm că tâlcuirea Sfântului loan se singularizează în cadrul Pagina aceasta explicativă, a marelui Hrisostom, este o adevărată
comentariilor răsăritene, de până la el, la Tatăl nostru. Precizările sale cu sinteză a demonologiei din perspectiva spiritualităţii răsăritene. Avem
referire la rău şi cel rău sunt fundamentale pentru gândirea doctrinar-morală exprimate ideile de bază:
a creştinismului oriental. Izvorul a tot ce fiinţează este unul singur: Dumnezeu nu este autorul răului
Dumnezeu. Creaţia întreagă este, prin urmare, bună. Diavolul însuşi a fost, răul nu este o natură (esenţă) absolută
iniţial, o făptură bună. Dumnezeu nu este autorul răului. Răul nu este o esenţă creaţia iniţială nu avea germenele răului în natura (firea) zidită de
de sine şi nici absolută (veşnică). Cel rău, zice Sfântul loan, este diavolul, Dumnezeu
însă Domnul ne arată că el nu-i prin fire aşa (adică rău). „Că răutatea nu vine răul apare în cadrul făpturilor spirituale, personale, la nivel de voinţă,
de la fire, ci de la voinţă". Pervertit prin voinţă, natura sa, deşi bună în origine, prin refuzul de a mai participa la viaţa şi libertatea lui Dumnezeu
se va actualiza într-un ipostas covârşitor (adică deplin) orientat împotriva lui luându-şi începutul în cadrul lumii create (cea a îngerilor) răul nu este
Dumnezeu şi a creaţiei Sale. In felul aceasta diavolul ajunge răul prin atotputernic („nu trebuie să ne temem de nimeni, pentru că nu este
excelenţă sau cel rău („el este pricina tuturor relelor"). Deşi devenit cei tău nimeni în măsură să i se împotrivească lui Dumnezeu şi cu care El să
-potrivnic lui Dumnezeu întru toate, un fel de anti-dumnezeu prin definiţie - împartă stăpânirea"531). Puterea celui rău este puterea pe care
diavolul nu este totuşi un alt dumnezeu, sau un alt principiu în cadrul Dumnezeu o acordă şi o îngăduie unei creaturi. O acordă, nu în
existenţei. El rămâne o creatură „supusă lui Dumnezeu, chiar dacă I se sensul că Dumnezeu ar fi izvorul şi dătătorul unei puteri rele, ci în
împotriveşte" întru toate. Paradoxul libertăţii demonice stă în „îngăduinţa sensul acordării existenţei ca atare cu toate capacităţile inerente unei
deocamdată" pe care Dumnezeu o acordă acestui rob al Lui izgonit şi căruia i
făpturi personale. O îngăduie.
s-a luat

162

529

Ibidem

163
_______ Sfântul loan Gură de Aur ____________________________________________ ___________________________________________________________________________ Comentariile patristice la T
Ibidem
531 Ibidem
Ihidiin

Ibidem

163
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul loan Gură de Aur

115
Sfântul loan Gură de Aur
adică, în marele Său respect pentru libertatea făpturii, Dumnezeu
atare voinţa morală e absolut necesară în viaţa
permite acesteia să-şi actualizeze existenţa şi darurile primite, chiar
duhovnicească;
ca şi anti-fiinţare şi anti-daruri. Aceasta este existenţa demonică.
lucrarea mântuitoare a Domnului a făcut ca viaţa Duhului -
spunând, „Dumnezeu îngăduindu-i deocamdată aceasta", Sfântul Ioan
veşnicia - să pătrundă în realitatea noastră imediată şi
sugerează că „războiul neîmpăcat" al diavolului împotriva fiinţării şi
trecătoare. Astfel existenţa creştină se desfăşoară într-o
a creaţiei, va avea un sfârşit pe care Dumnezeu îl va provoca. Va
nestinsă tensiune eshatologică;
veni, adică, un sfârşit al libertăţii demonice actuale.
poruncindu-ne „să dorim bunătăţile viitoare şi să ne grăbim
până atunci rugăciunea „Şi ne izbăveşte de cel rău" este o chemare a lui
pentru plecarea noastră dincolo", Dumnezeu nu
Dumnezeu de-a limita lucrarea de surpare a diavolului pornită
superficializează în nici un chip existenţa pământească.
împotriva noastră.
Dimpotrivă, integrată şi subordonată împărăţiei, ea este
împărăţia, puterea şi slava sunt, la modul absolut, proprii doar lui
valorizată deplin în două moduri: a) e locul (terenul,
Dumnezeu: „puterea Lui e multă, tot aşa şi slava Lui e nespusă; toate ale
stadionul) unde se câştigă veşnicia, b) e locul unde cerul
Lui sunt fără de hotar şi fără de sfârşit." 532 Iar în marea Sa iubire de
coborându-se, pământul devine cer şi viaţa omenească se
oameni, împărtăşeşte de slava Lui pe cei care nu numai prin har se arată
face asemenea celei îngereşti. Existenţa imediată devine o
copii ai Săi, ci şi prin fapte, între care iertarea aproapelui e-n fruntea
deprindere, o acomodare a trupului şi sufletului cu învierea, cu
tuturor bunătăţilor.
realităţile cereşti;
viaţa creştină este confruntată cu existenţa şi lucrarea libertăţii
II.4.1.2. Consideraţii finale
demonice. Cel rău şi lucrarea sa de surpare a creaţiei,
trebuie înţelese pe coordonatele demonologiei subliniate la
Rezumând ideile religios-morale din tâlcuirea Ia Tatăl nostru
tâlcuirea cererii „Şi ne izbăveşte de cel rău".
prezentată în Omilia XIX la Matei, conchidem:
viaţa religios-morală se temeluieşte pe lucrarea restauratoare II.4.2. Tatăl nostru în „Omilie asupra necesităţii îndreptării (rânduirii) vieţii
împlinită de Dumnezeu întru omenire, întruparea lui Hristos după Dumnezeu"
şi lucrarea Duhului a rezidit, a re-creat şi re-înfiat
umanitatea; Ca şi-n Omilia a XIX-a la Matei, şi în Omilia asupra textului Strâmtă este
virtutea creştină e arătarea împărăţiei Iui Dumnezeu, e „pârga Sfântul Ioan nu dedică o tâlcuire aparte Rugăciunii domneşti.
poarta532,
Duhului" deja dăruită nouă în mod sacramental-eclesial; Comentarea ei apare în contextul completării exegezei versetului citat.
ca atare, viaţa religios-morală e consecinţa lucrării Sfintelor
Taine întru noi; Sfântul Ioan Gură de Aur... Περί τοϋ κατά Θεόν πολιτεΰεςθαι, και. εις το,
533

deşi fundamental, harul nu-i suficient. „Trebuie să fim copii Lui Στενή η. πύλη καΐ τά έξης. Kat έρμηνεύς της προσευχής τοΰ, Πάτερ ημών.
nu numai prin har ci şi prin fapte". Ca (Despre necesitatea îndreptării (rânduirii) vieţii după Dumnezeu şi despre Calea cea
strâmtă şi Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru), «P.G.», 5 1 , 44-48
165

116
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul loan Gură de Aur
Expresia deplină a căii celei

117
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul loan Gură de Aur
strâmte ce duce către mântuire este rânduirea pământ a trupului doar pentru a evidenţia
vieţii în funcţie de Cuvântul Iui Dumnezeu, cuvânt şi viaţă ce-şi au icoana măreţia şi demnitatea la care Dumnezeu ne
în neepuizabila bogăţie a Rugăciunii Tatăl nostru. ridică. Suntem „noroi" care merge la
întrucât argumentarea şi dezvoltarea interpretării din această Dumnezeul Cel veşnic. „Noroi" care a
Omilie e foarte asemănătoare cu cea prezentată în Omilia a XIX-a la Matei, devenit trup prin sufletul care-l animă. Omul
ne vom rezuma doar la sublinierea acelor aspecte care apar în plus faţă de este „noroi însufleţit" şi „suflet cu aripi de
cele prezentate deja. carne".537 Prin aceasta omul nu este asemenea
„noroiului, prafului şi cenuşii" chiar în trupul
II.4.2.1. Tatăl nostru care eşti în ceruri său care a fost constituit din acestea. Ci, prin
Cel care „a dat (a făcut) trupul şi prin suflarea
Dacă în tâlcuirea precedentă Sfântul Ioan amintea doar în treacăt gurii Sale a creat sufletul",538 omul este o altă
despre „obârşia noastră de jos", în Omilia aceasta expresia citată îi dă natură decât natura restului creaţiei. Proprie
prilejul unei pagini de spiritualitate antropologică de excepţie. Natura şi specific naturii umane spune Sfântul Ioan,
umană are un dublu statut. Pe de o parte unul umil, ce ţine de alcătuirea este „pecetea bunătăţii Tatălui ceresc".539 •
noastră din „noroi, cenuşă şi praf, „chipuri de lut ce ne întoarcem iarăşi în Josnicia" condiţiei umane stă, în al doilea
lut (pământ) după moarte". Pe de altă parte, un statut înalt ce decurge din rând, în căderea omului de la starea iniţială,
măreţia bunătăţii dumnezeieşti care, „prin exces de milă şi ridicare de la „pecetea" (chipul) cu care a fost zidit, la
sublimă", „vrea ca noi să-L chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, noi starea de sub-animalitate, de sub-natură.
pământenii pe El, care locuieşte în cer, noi muritorii pe El Cel nemuritor, Aspectele tragismului căderii sunt deosebit de
noi păcătoşii pe El Cel fară de păcat, noi care ne ducem la El Cel care e plasic şi intens subliniate de Sfântul
veşnic, noi care nu facem altceva decât să ieşim din noroi la El Dumnezeul Ioan. Sub limbajul predicatorial,
Cel veşnic".534 Sfântul Ioan prezentând „obârşia noastră de jos" o elementele gândirii sale
cataloghează drept Josnicia naturii noastre comune".535 Limbajul ar putea antropologice sunt complete. Astfel după
da impresia unei inferiorizări cu nuanţe peiorative, similar celei platonice ce afirmă starea primordială a omului - natura
ori maniheice, asupra naturii noastre trupeşti. Nu este însă aşa. „Josnica" sa după chipul Ziditorului, căreia doar binele
naturii trupeşti are în tâlcuirea Sfântului Ioan două aspecte: îi este propriu - Sfântul Ioan prezintă căderea,
• sublinierea naturii fizice şi metafizice a omului. Pe această după care afirmă rezidirea în Hristos care
treaptă originea trupului, a „chipului de lut", se înscrie în
spaţiul „noroiului, a cenuşii şi a prafului".536 însă această
Josnicie''' nu vrea să indice decât constituţia materială a
trupului şi nu inferiori zarea de tip platonic ori 536
την χουν, τόν πηλόν τήνπλίνθον, την σποδόν (noroi, mocirlă, praf şi cenuşă)
maniheic a materiei. Sfântul Ioan face apel la originea din Ibidem, «P.G.», 51.46: Υπόπτερος ή ψυχή αλλά βαρύνει ταύτην ή σαρξ (sufletul
537

nostru are aripi însă îngreuiate - împovărate, moleşite - de carne)


534
Ibidem, «P.G.», 51, 44
538
Ibidem, «P.G.», 51,46, 6 τό σώμα σοι δεδωκώς, καΐ την ψυχήν
535
Ibidem, «P.G.», 51.44: της έμής φύσεως τΛν εύτέλειαν, (ευτέλεια, ας έμφυσήσας
- valoare nesemnificativă a unui lucru, frugalitatea. precaritatea, vulgaritatea a 539
Ibidem, «P.G.»,51,44
ceva) 167
166
__ Sfântul Ioan Gură de Aur ____________________________________________
strâmte ce duce către mântuire este rânduirea vieţii în funcţie de Cuvântul lui Comentariile patristice la Tatăl nostru
Dumnezeu, cuvânt şi viaţă ce-şi au icoana în neepuizabila bogăţie a Rugăciunii prafului".536 însă această Josnicie" nu vrea să indice decât
Tatăl nostru. constituţia materială a trupului şi nu inferiorizarea de tip
întrucât argumentarea şi dezvoltarea interpretării din această Omilie e platonic ori maniheic a materiei. Sfântul Ioan face apel la
foarte asemănătoare cu cea prezentată în Omilia a XIX-a la Matei, ne vom originea din pământ a trupului doar pentru a evidenţia măreţia şi
rezuma doar la sublinierea acelor aspecte care apar în plus faţă de cele demnitatea la care Dumnezeu ne ridică. Suntem „noroi" care
prezentate deja. merge la Dumnezeul Cel veşnic. „Noroi" care a devenit trup
prin sufletul care-l animă. Omul este „noroi însufleţit" şi „suflet
11.4.2.1. Tatăl nostru care eşti în ceruri cu aripi de carne".527 Prin aceasta omul nu este asemenea
„noroiului, prafului şi cenuşii" chiar în trupul său care a fost
Dacă în tâlcuirea precedentă Sfântul Ioan amintea doar în treacăt constituit din acestea. Ci, prin Cel care „a dat (a făcut) trupul şi
despre „obârşia noastră de jos", în Omilia aceasta expresia citată îi dă prilejul prin suflarea gurii Sale a creat sufletul",538 omul este o altă
unei pagini de spiritualitate antropologică de excepţie. Natura umană are un natură decât natura restului creaţiei. Proprie şi specific naturii
dublu statut. Pe de o parte unul umil, ce ţine de alcătuirea noastră din „noroi, umane spune Sfântul Ioan, este „pecetea bunătăţii Tatălui
cenuşă şi praf, „chipuri de lut ce ne întoarcem iarăşi în lut (pământ) după ceresc".539 • Josnicia" condiţiei umane stă, în al doilea rând, în
moarte". Pe de altă parte, un statut înalt ce decurge din măreţia bunătăţii căderea omului de la starea iniţială, de la „pecetea" (chipul) cu
dumnezeieşti care, „prin exces de milă şi ridicare sublimă", „vrea ca noi să-L care a fost zidit, la starea de sub-animalitate, de sub-natură.
chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, noi pământenii pe El, care locuieşte Aspectele tragismului căderii sunt deosebit de plasic şi intens
în cer, noi muritorii pe El Cel nemuritor, noi păcătoşii pe El Cel fără de păcat, subliniate de Sfântul Ioan. Sub limbajul
noi care ne ducem la El Cel care e veşnic, noi care nu facem altceva decât să predicatorial, elementele gândirii sale antropologice
ieşim din noroi la El Dumnezeul sunt complete. Astfel după ce afirmă starea primordială a
534
omului - natura sa după chipul Ziditorului, căreia doar binele îi
Cel veşnic". Sfântul Ioan prezentând „obârşia noastră de jos" o cataloghează este propriu - Sfântul Ioan prezintă căderea, după care afirmă
drept Josnicia naturii noastre comune".535 Limbajul ar putea da impresia unei rezidirea în Hristos care
inferiorizări cu nuanţe peiorative, similar celei platonice ori maniheice, asupra
naturii noastre trupeşti. Nu este însă aşa. „Josnica" naturii trupeşti are în
tâlcuirea Sfântului Ioan două aspecte:
• sublinierea naturii fizice şi metafizice a omului. Pe această
treaptă originea trupului, a „chipului de lut", se înscrie în
spaţiul „noroiului, a cenuşii şi a

166 167
____ Sfântul Ioan Gură de Aur ____________________________________________
536
την χουν, τόν πηλόν τήνπλίνθον, την σποδόν (noroi, mocirlă, praf şi cenuşă)

534
Ibidem, «P.G.», 51,46: Υπόπτερος ή ψυχή άλλά βαρύνει ταύτην ή
537
σαρξ (sufletul
Ibidem, «P.G.», 51,44 nostru are aripi însă îngreuiate - împovărate, moleşite - de carne)
Ibidem, «P.G.», 51,44: της έμής φύσεως τίν εύτέλειαν, (ευτέλεια, ας
σώμα σοι δεδωκώς, καΐ τήν ψυχήν
535
538
Ibidem, «P.G.», 51,46, 5 τό
- valoare nesemnificativă a unui lucru, frugalitatea, precaritatea, vulgaritatea a
ceva) εμφυσήσας
539
Ibidem, «P.G.», 51. 44

166
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul loan Gură de Aur în aceasta constă cu adevărat „josnicia" condiţiei umane. Căderea în
„sub noroi", în „sub-cenuşă," în „sub-prafîn „sub-trup", în „sub-animalitate",
în „sub- instinctualitate", cu un cuvânt în sub- natura cu care am fost zidiţi.
ne face fii ce pot rosti către Dumnezeu „Tatăl nostru".
Acum înţelegem exclamaţia Sfântului Ioan de la începutul tâlcuirii:
Căderea în păcat înseamnă eşecul vieţii umane. „Aţi ajuns la nivelul
„Cât exces de milă, ce ridicare sublimă! Cu ce cuvinte demne să mulţumim
animalelor necuvântătoare, aţi decăzut de la nobleţea dumnezeiască,
Celui care ne-a^ copleşit cu atâta bine!" „Ridicarea sublimă" are dublu
degradându-vă după cuvântul psalmistului: «omul n-a înţeles slava la care a
aspect. întâi ne-a zidit din „noroi, praf şi cenuşă" facându-le trup însufleţit şi
fost ridicat; el a devenit la fel ca animalele lipsite de raţiune, s-a tăcut
mergător către Dumnezeul cel veşnic, apoi, în al doilea rând, ajungând în
asemenea lor»"(Ps 48,21).540 Universul uman al căderii se caracterizează prin
sub-natură prin păcat ne-a făcut mai mult decât la început: ne-a făcut, în
instinctualitate. Aceasta îl aliniază animalităţii. însă omul este, în acest
Hristos, fii ai Săi, cărora li se permite a zice „Tatăl nostru".
registru, chiar mai jos decât animalul. Pentru că animalul vieţuind prin
Dacă omul căderii „nu poate să-L numească pe Dumnezeu Tatăl
instinct îşi asigură supravieţuirea în specie, fiind inconştient de propria sa
său", în schimb omul restaurat „îl va putea numi astfel fără teamă". Cuvintele
„ferocitate" în care determinismele naturii îşi spun cuvântul. La om însă
rugăciunii sunt în gura unui astfel de om putere şi viaţă, care „dau forţa
trăirea în „ferocitatea instinctuală" este conştientă, este rezultatul unei opţiuni,
iubirii" şi capacitatea desprinderii de pământ (de registrul pătimaş prezentat
este „refuzul propriei sale naturi". Iată cum rezumă Sfântul Ioan Gură de Aur
mai sus) astfel încât cu „aripile credinţei" să ia avânt pentru „a trece dincolo
starea căderii: „Acest om se năpusteşte ca un taur, loveşte cu picioarele ca un
de bolta cerească căutându-L pe Cel care ne-a cerut să-L numim Tatăl
măgar, păstrează mânie ca o cămilă, îşi umple pântecele ca un urs, fură ca un „ » 543
lup, înţeapă ca un scorpion, este viclean ca o vulpe, umblă după femei ca nostru .
animalele... Cum să-1 numim atunci? Animal feroce? Dar dintre toate viciile Chemarea lui Dumnezeu cu apelativul de Tată ne dăruieşte nu
pe care tocmai le-am amintit, animalele nu au decât unul, iar omul le adună pe numai îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu şi demnitate în cadrul existenţei, ci
toate şi are mai puţină raţiune decât chiar animalele. Cum spun aşadar, animal ne dă şi puterea de a ne iubi unii pe alţii. Zicând Tatăl nostru şi nu al meu ne
feroce? Căci este mai rău decât animalele. Acestea deşi feroce prin natura lor, vedem adunaţi de Dumnezeu însuşi într-o legătură de dragoste reciprocă
pot, prin grija omenească, să se domesticească. însă omul, cel care e-n stare să întreolaltă. „Iată deci înaintea ochilor voştri, toată puterea acestor cuvinte.
schimbe ferocitatea naturală a animalelor într-o blândeţe care nu le este Ele ne ajută şi ne dau forţa să ne iubim unii pe alţii, ele ne adună pe toţi şi ne
naturală, îşi schimbă blândeţea, care îi este proprie, cu o ferocitate care nu este pun într-o legătură de iubire reciprocă. Mântuitorul nu ne-a poruncit să
naturală; el care poate să facă blând ceea ce este sălbatic după natură, se zicem, Tatăl meu (Πάτερ μου) care eşti în ceruri, ci Tatăl nostru (Πάτερ
sălbăticeşte în mod crud pe el care după natură este bun; el care domesticeşte ημών) care eşti în ceruri, astfel încât ştiind că avem un Părinte al tuturor să
leul şi-1 face ascultător, îşi face inima mai crudă decât a leului. Cu toate că
leul este lipsit de raţiune şi este cel mai feroce dintre animale,
Dumnezeu a dat (oamenilor) înţelepciunea de a îmblânzi această Ibidem , «P.G.», 51. 44-45 Ibidem, «P.G.», 51,44
natură rebelă. Iar cel care domină natura animalelor îşi pierde propria lui Ibidem, «P.G.», 51,45
natură! Pe leu îl face uman, în vreme ce cu indiferenţă face din sine însuşi un 169
leu. Leului
avem şi unii pentru alţii dragoste frăţească".544
îi conferă ceea ce îi este deasupra naturii sale, în timp ce lui îşi refuză propria
natură!".
540
Ibidem
168
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul loan Gură de Aur muritor facându-1 sclavul patimilor, de teamă ca mădularele noastre să nu
devină instrumente ale păcatelor ci instrumente ale dreptăţii în mâna lui
II. 4.2.2. Sfinţească-se numele Tău Dumnezeu, iar noi să ne orânduim în armata împăratului ceresc."547 Căderea
în tirania patimilor aduce după sine fixarea într-o captivitate pământească
Interpretarea la această cerere din prezenta Omilie nu se deosebeşte menită să satisfacă doar plăcerile poftelor. Astfel omul poate să ajungă
prea mult de cea din Omilia a XIX-a de la Matei. Sunt însă mai accentuate şi prizonier al frumuseţii trupului, al averilor celor mari, al luxului şi frumuseţii
mai limpede precizate două idei: a) ce exprimăm zicând „sfinţească-se palatelor, al onorurilor mijlocite de haina de purpură şi de diadema puterii,
numele Tău"; b) definirea virtuţii. precum şi de nesfârşitele banchete. Toate acestea, în măsura în care
In primul caz, Sfântul loan, ne lămureşte că „cererea" nu poate „captivează aici pe pământ" fiinţa noastră, sunt denumite de Sfântul loan
adăuga ceva sfinţeniei lui Dumnezeu ci-şi are rostul de a o afirma. La fel cum „bunuri false". Aceasta întrucât raportarea pătimaşă la ele reduce pe om la
aclamarea regelui sau împăratului „nu adaugă nimic prerogativelor lor, ci lume, la trecător şi-n cele din urmă la dependenţa de moarte.
doar le recunosc (le exprimă) pe cele care le au, tot aşa nu conferim lui „Aceste cuvinte, Vie împărăţia Ta, ne învaţă să nu fim legaţi de
Dumnezeu o sfinţenie pe care n-ar avea-o când zicem: „sfinţească-se numele această viaţă muritoare, ci să călcăm în picioare lucrurile prezente, dorind
Tău", ci recunoaştem (subliniem, afirmăm) ceea ce are". 545 lucrurile viitoare ca fiind singurele stabile, căutând împărăţia cerurilor şi
Iar virtutea este, ceea ce subliniam şi-n altă parte, arătarea în uman a veşnicia, (ne învaţă) să nu ne punem nădejdea în lucrurile care ne pot captiva
„slavei" Tatălui. Văzând oamenii faptele bune ale „fiilor" nu-i preamăresc pe aici pe pământ, adică în frumuseţea trupului, în mulţimea bogăţiei, în averile
aceştia ci pe Tatăl ceresc întrucât Viaţa Lui se arată în ei. „Căci expresia cele mari, în lux, în frumuseţea palatelor, în demnităţi şi onoruri, în purpură şi
«sfinţească-se» se spune în loc de «slăvească-se». Acest cuvânt ne învaţă să diademă, în banchete şi plăceri, ci să respingem cu dispreţ aceste bunuri false
ne îndreptăm viaţa pe calea virtuţii, ca văzându-ne oamenii să-L slăvească pe (părute bunuri) pentru a tinde din toate puterile noastre spre singurul bine
Tatăl cel ceresc, după cum spune într-un alt loc din Evanghelie: «Aşa să autentic, stabil, împărăţia lui Dumnezeu".548
lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât văzând faptele voastre cele Doar perspectiva împărăţiei scoate pe om atât din „sclavia plăcerilor
bune să-L slăvească pe Tatăl vostru cel ceresc»". trupeşti" cât şi din captivitatea lumii. Detaşarea (ruptura) de lume şi de patimi
este ceea ce ne învaţă şi ne porunceşte Mântuitorul, în cererea împărăţiei,
II. 4.2.3. Vie împărăţia Ta spune Sfântul loan. Ruptura de lume trebuie înţeleasă însă în contextul celor
spuse la exegeza de la „Tatăl nostru care eşti în ceruri". Respectiv, natura
Trupul, tâlcuieşte Sfântul loan, poate fi locul împărăţiei, sau, adevărată a omului nu poate fi satisfăcută nici de „sclavia patimii", nici de
dimpotrivă locul, (sălaşul) patimilor. Cererea „Vie împărăţia Ta" are o dublă alienarea (ca pierdere) în lume. Omul este asemenea doar lui
menire. întâi, ca trupul să se arate „un instrument al dreptăţii în mâna lui
Dumnezeu" şi nu „sclavul patimilor", apoi să ne amintească faptul că
Ibidem, «P.G.», 51.45
544
Ibidem Ibidem, «P.G.». 51,44-45
545
Ibidem,
Ibidem,
„lucrurile viitoare sunt singurele stabile".

„Tiranizaţi de plăcerile trupeşti, asaltaţi de mii de tentaţii, avem nevoie de


împărăţia lui Dumnezeu, de teamă ca păcatul să nu domnească în acest trup
168
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru

Sfântul loan Gură de Aur Voinţa morală, lăsată la puterile firii, este neputincioasă în a face
Dumnezeu şi de aceea nu poate fi captiv în lume. împărăţia lui Dumnezeu este binele şi-n a urma pe Dumnezeu. Ea poate fi însă săltată într-un registru al
asemenea naturii intime a omului mai mult decât toate cele create. puterii prin participarea la voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Aici apare
necesitatea absolută a rugăciunii. Ea înseamnă jertfa de sine, deschiderea şi
II. 4.2.4. Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ disponibilizarea pentru Prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Prin rugăciune
viaţa religios-morală devine o lucrare dumnezeiască şi omenească în acelaşi
Două probleme de Teologie Morală sunt subliniate de Sfântul Ioan în timp.
tâlcuirea acestei cereri. Prima, se referă la „deja-ul" împărăţiei lui Dumnezeu
„aruncată ca o flacără în inima noastră" şi care se face pricina întregului 11.4.2.5. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi
dinamism religios-moral al vieţii creştine şi pe care am analizat-o în
prezentarea Omiliei a XIX-a de la Matei. Ca şi-n Omilia a XIX-a de la Matei, Sfântul Ioan tâlcuieşte cererea
Cea de a doua, pune în discuţie raportul dintre voinţa umană şi „pâinii" doar pe coordonatele materiale ale termenului. Am explicat acolo de
rugăciune şi problema necesităţii rugăciunii. Voinţa umană socotită doar ca o ce sensul material al pâinii prevalează faţă de cel euharistie.
putere a firii, este, în sine, slabă şi neputincioasă. Fragilitatea trupului în comentariul prezentei Omilii, Sfântul Ioan ne prezintă „cea mai
estompează voinţa care nu găseşte puterea de a urma lui Dumnezeu şi-şi înaltă filosofie" pe care Mântuitorul ne-a predat-o prin cererea „pâinea
transformă astfel zborul spre El într-o zgomotoasă cădere şi o jalnică târâire. noastră cea de toate zilele". Ea constă din observarea a două învăţături. Prima
Aşadar, doar prin sine, omul nu poate transgresa cele ce-1 ţin legat de pământ. se referă la raportul autentic dintre pâine şi viaţă, iar cea de a doua vizează
Sufletul are aripile vieţii, dar, fiind îmbrăcate în carne, nu poate depăşi pâinea în raport cu pronia dumnezeiască.
condiţionările pământeşti. Transgresarea a ceea ce este trecător şi coruptibil Există trebuinţe ale firii trupeşti, dar există şi un hotar al împlinirii
presupune o voinţă care să vrea dar care să aibă şi puterea de a depăşi lor, subliniază Sfântul Ioan. Trebuinţele vizează posibilitatea supravieţuirii
déterminisme le imediatului. Rugăciunea e apelul la Cel ce posedă şi voinţa şi cosmice a omului, iar pentru aceasta trebuie să cerem pâinea necesară.
puterea transfigurării imediatului şi a depăşirii morţii. Sfântul Ioan împleteşte Hotarul împlinirii nevoilor firii prezintă un aspect cantitativ şi altul calitativ.
voinţa umană şi nevoia rugăciunii într-un raport inextricabil. „Ajută-ne voinţa Amândouă aspectele, însă, au o conotaţie spirituală, cel cantitativ având
care slăbeşte, care ar vrea să-ţi urmeze poruncile, dar care este împiedicată de menirea să „recupereze pierderile pe care corpul le suferă fară-ncetare", iar
fragilitatea trupului, tinde-ne o mână de ajutor nouă celor care am vrea să cel calitativ ordonând mişcările spiritului pentru evitarea poftei stihiale. Iată
alergăm dar care nu putem decât să ne târâm. Sufletul nostru are aripi dar cuvintele Sfântului Ioan: „Trebuie să cerem pâinea necesară vieţuirii, nu însă
îngreuiate de carne. El se avântă spre cer însă povara (moleşeala) cărnii îl face mai mult decât trebuinţa, ci atât cât e absolut necesar pentru recuperarea
să cadă zgomotos pe pământ. Insă cu ajutorul Tău totul va fi cu putinţă chiar şi pierderilor pe care corpul le suferă fară-ncetare, pentru a-1 împiedica să
ceea ce este cu neputinţă".549 moară de foame. Nu (cerem) însă mese copioase, nici mâncăruri variate, nici
ospeţe pregătite cu savanterie, nici prăjituri delicate ori vinuri aromate şi
toate celelalte rafinamente care măgulesc gustul (care gâdilă cerul gurii) şi
copleşesc stomacul şi care fac poftă (împătimesc) spiritului şi

Ibidem, «P.G.», 51.46 173


172
Sfântul loan Gură de Aur _______________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
determină trupul să se revolte împotriva duhului precum un cal nesupus «lasă lui Dumnezeu grija pentru tine şi el te va hrăni»(Ps. 54,23)".551 Aceasta
hăţului şi poruncii stăpânului său. Nu spre acestea ne îndrumă cuvântul este, conchide Sfântul Ioan, „cea mai înaltă filosofie".
Domnului să cerem, ci doar pâinea necesară vieţuirii noastre, cea care se
asimilează în trup pentru a-1 întări".550 11.4.2.6. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
Textul citat subliniază, aşadar, raportul dintre pâine şi viaţă. Atâta greşiţilor noştri
vreme cât pâinea e situată în hotarul trebuinţei fireşti, ea întăreşte trupul
pentru a-1 face capabil de vieţuirea pământească. Atunci când depăşeşte Interpretarea acestei cereri este diferită şi în completare faţă de cea
cantitativ şi calitativ hotarul firesc al trebuinţei ea se face pricină a împătimirii prezentată în Omilia a XIX-a la Matei.
sufletului. Odată împătimit, sufletul va anima cu o viaţă pătimaşă trupul care, Aici, Sfântul Ioan, este foarte sumar, şi se ocupă de o singură
molipsit şi el de pofta iraţională, se va răzvrăti împotriva duhului. Apare astfel problemă: nevoia de iertare. Două sunt categoriile creştinilor cărora se
dezbinarea dintre suflet şi trup. Prin urmare, în funcţie de raportarea la hrană, adresează cererea Rugăciunii domneşti. întâi, către cei desăvârşiţi. Aceştia
aceasta poate întări trupul sau poate fortifica patima. pot rămâne în virtute atâta vreme cât sunt smeriţi. Umilinţa lor presupune
Insă raportul hrană-viaţă în contextul existenţei religios-morale, mai conştiinţa că tot binele şi toată virtutea din ei este darul şi lucrarea lui
presupune un termen: pronia dumnezeiască. „Pâinea cea de toate zilele" Dumnezeu. Apoi, asemenea Sfântului Apostol Pavel care se socotea
trebuie văzută drept darul lui Dumnezeu. El este şi făcătorul trupului şi al permanent (adică la timpul prezent) „cel dintâi dintre păcătoşi", şi cei
sufletului, dar tot El este şi ziditorul creaţiei şi dătătorul hranei. Lumea este o înaintaţi în virtute să aibă simţirea propriei lor nevrednicii şi prin aceasta
sumă de bunuri aduse la existenţă înainte de facerea omului şi-n vederea nevoia iertării lui Dumnezeu. Doar această perspectivă ,.le-ar putea fi
susţinerii vieţii acestuia. Dacă lumea şi bunurile sale sunt daruri ale Iui salvarea". „Pe cei ce au ajuns la un înalt grad de virtute, scrie Sfântul Ioan,
Dumnezeu „pregătite" omului, atunci şi hrănirea acestuia trebuie încredinţată Mântuitorul îi învaţă că nu trebuie să înceteze să fie umili, nici să se încreadă
purtării Lui de grijă. Cererea din Tatăl nostru ne îndeamnă spre aceasta. Să ne că au făcut vreun bine, ci să se teamă şi să tremure gândindu-se la faptele
hrănim integrând pâinea rugăciunii, şi, prin aceasta, hrana şi creaţia vor fi trecute cum făcea marele Pavel care, după atâtea fapte bune,
văzute fundamental în dependenţă de Dumnezeu, iar supravieţuirea noastră zicea:«Mântuitorul a venit în lume pentru cei păcătoşi dintre care cel dintâi
drept consecinţă a proniei dumnezeieşti. „Incredeţi-vă în acest Dumnezeu sunt eu»(I Tim 1, 15). El nu zicea „eu am fost", ci „eu sunt", voind să ne arate
care dă hrană la tot trupul! (Ps. 135,25). Oare Cel care v-a dăruit trupul, Care prin aceasta că amintirea trecutului era atât de prezentă. Deci, pe cei ce au
cu suflarea gurii Sale v-a creat sufletul, Care va înzestrat cu raţiune, Care încă ajuns la măsurile desăvârşirii, Mântuitorul îi îndeamnă spre umilinţă, singura
înainte de facerea voastră, v-a pregătit atâtea bunuri, vă va părăsi (abandona) care le poate oferi un neîncetat acoperământ (o salvare sigură)".
oare după ce v-a creat, El care face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste Cea de a doua grupă, către care se adresează cererea „şi ne iartă...",
cei răi şi face să plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi? (Matei 6,45). este cea a credincioşilor „căzuţi în păcate după botez". Şi iertarea lor ţine tot
Puneţi-vă, aşadar, în El nădejdea voastră şi nu-i cereţi decât hrana pentru ziua de mila şi darul lui Dumnezeu, pe care trebuie să
de azi lăsându-i Lui grija zilei de mâine, precum zicea şi Fericitul David:

550
Ibidem, 551
Ibidem,
IIA 552
Ibidem, «P.G.» 51, 47

175
Comentariile patristice la Tatăl nostru

Sfântul loan Gură de Aur

cel rău
le ceară zicând „şi ne iartă nouă". „Celor ce au căzut după primirea harului Concluzia finală a rugăciunii Tatăl nostru, cuprinsă în doxologia
Sfântului Botez, departe de-a-i lăsa să dispere de mântuirea lor, îi învaţă să „Că a Ta este împărăţia, puterea şi slava în veci. Amin ", spune Sfântul Ioan,
ceară doctorului sufletelor iertarea care îi va vindeca." 553 vrea să sublinieze tocmai această distincţie de putere dintre Dumnezeu şi cel
In plus, pentru toţi, şi pentru cei înaintaţi în virtute şi pentru cei rău. Acesta din urmă este o creatură ajunsă rea prin pervertirea voinţei şi care
căzuţi, cererea „şi ne iartă..." oferă „o lecţie a bunătăţii (a milei)": nu poate fi nici măcar comparată cu Dumnezeu. „Cer (în rugăciunea Tatăl
„Dumnezeu vrea ca noi să fim înţelegători (indulgenţi) faţă de cei vinovaţi şi nostru, n.n.) toate acestea pentru că te consider (Doamne) Stăpânul unic al
fără resentimente împotriva celor ce ne-au greşit: dacă iertăm, ni se va ierta şi tuturor lucrurilor şi având o putere care nu se va sfârşi niciodată, putând să
astfel noi suntem cei care dăm măsura iertării care ni se va acorda. Pentru că faci tot ceea ce voieşti, şi având o mărire care nu-ţi poate fi luată. Pentru toate
noi cerem să primim atât cât vom fi acordat, cerem o iertare proporţională aceste pricini, să dăm slavă Celui care ne-a învrednicit de-a fi părtaşi la atâta
celeia pe care o vom fi dat noi înşine".554 bine şi să mărturisim (să proclamăm) că Lui i se cuvine mărirea, cinstea şi
întreaga putere -Lui (lui Dumnezeu) Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi
11.4.2.7. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne măntuieşte de pururea şi-n vecii vecilor, Amin".557

Tâlcuirea la această cerere este deosebit de lapidară. Dacă-n Omilia


a XIX-a la Matei, Sfântul Ioan insista asupra „celui rău" arătându-i limitele
de putere precum şi sublinieri despre natura răului, în prezenta Omilie
diavolul este pomenit doar în contextul izvoarelor ispitei.
Lumea, trupul şi diavolul sunt pricinile ispitirilor noastre.
„Deoarece, scrie Sfântul Ioan, suntem supuşi din toate părţile la numeroase şi
diferite rele, Mântuitorul ne învaţă să cerem Atotputernicului Dumnezeu să
ne izbăvească de ele. Căci înaintea celui pe care Dumnezeu îl ocroteşte
furtuna încetează, valurile se liniştesc, diavolul fuge nedumerit ca altădată
când, retrăgându-se din oameni intra în turma de porci - însă, nici aceasta n-a
îndrăznit s-o facă iară să i se îngăduie".555
Diavolul fiind limitat în putere, nu poate nimic „asupra oamenilor
ce sunt în trezvie şi umilinţă şi care sunt păziţi de Dumnezeul pe care ei îl
553
Ibidem,
554
Ibidem,
555
Ibidem, «P.G.», 51. 48
556
Ibidem

adoră ca pe Stăpânul şi împăratul lor." 556


Ibidem

176 125
Comentariile patristice la Tatăl nostru
11.5. TEODOR DE MOPSUEST1A (350-428) contra întregii falange a ereticilor, s-a stins din viaţă. El s-a împărtăşit din
învăţătura vestitului Diodor din Tars şi a fost prieten şi colaborator al
învăţător strălucit al Bisericii558 şi unul dintre cei mai mari exegeţi dumnezeiescului Gură de Aur, căci împreună s-au adăpat din apa
ai şcolii antiohiene,559 Teodor de Mopsuestia s-a născut la Antiohia în anul duhovnicească a lui Diodor. Teodor a condus 36 de ani Biserica Mopsuestiei,
350 într-o familie bogată care i-a mijlocit posibilitatea urmării şcolilor vestite luptând contra ereziei lui Arie şt Eunomiu şi nimicind ceata tâlhărească a lui
ale vremii şi însuşirea unei culturi bogate.560 Urmează studiile de retorică şi Apolinarie. Astfel el a dăruit oilor duhovniceşti pajiştea cea mai plăcută". 566
literatură la Şcoala lui Libaniu, vreme în care încheagă o frumoasă şi trainică
prietenie cu Ioan, viitorul Gură de Aur, frecventând apoi, împreună, cursurile
Studiul aprofundat al Scripturii precum şi adâncirea în cultura
de teologie la Şcoala lui Diodor.561 Deşi începuse o promiţătoare carieră
timpului său, l-au făcut pe Teodor al Mopsuestiei un preţuit ierarh şi un mare
juridică, la îndemnul Sfântului Ioan, renunţă la ea intrând, amândoi, în
învăţat ce s-a impus cu autoritate deplină contemporanilor săi. Era socotit
mănăstirea condusă de Diodor şi Carterios, la
562 atlet al Ortodoxiei în raport cu disputele vremii - arianismul, apolinarismul,
Antiohia. Curând însă, Teodor părăseşte mănăstirea cu intenţia îmbrăţişării şi macedonismul -, fiind elogiat în aprecierile lui Ghenadie de Marsilia,
avocaturii şi a căsătoriei.563 Frământat de decizia prietenului său, pe care o Fecundus de
· · i * · 567
socotea o cădere, Sfântul Ioan Gură de Aur îi adresează două scrisori ce se
Hermiana, Fotie şi alţii.
păstrează în colecţia Migne.564 Teodor revine la mănăstire, iar, la puţină
A trecut la cele veşnice în 428 sub semnul unei ortodoxii pe care
vreme, în 383, este hirotonit preot la Antiohia de către episcopul Flavian.
nimeni nu se gândea să i-o pună la îndoială. Totuşi, unele pasaje din scrierile
„Cult şi inteligent, curios să pătrundă şi să explice totul pe cale raţională", 565
sale, în probleme de hristologie, vor fi socotite ca promotoare ale
Teodor, ajunge foarte curând, apreciat, preţuit şi vestit atât în mediul eclesial
nestorianismului. Disputa dintre Nestorie, patriarhul Constantinopolului, şi
cât şi la curtea imperială. Din această pricină, în 392, este ales episcop de
Chirii al Alexandriei, acesta din urmă „hristolog de înaltă clasă", va
Mopsuestia în Cilicia. Istoricul bisericesc Teodoret de Cyr îi caracterizează
determina pe apărătorii ortodoxiei la o revizuire critică a operei lui Teodor.
succint, dar elogios, viaţa şi activitatea de păstor şi învăţător scriind: „în
Astfel Sfântul Chirii, în Scrisoarea 69 către Acaciu, precizează că mulţi
vremea când dumnezeiescul Teodot conducea Biserica Antiohiei, Teodor,
detestă învăţătura lui Nestorie, dar admit pe cea a lui Teodor, în ciuda
episcopul Mopsuestiei, dar învăţător al întregii Biserici, care a luptat cu curaj
faptului că amândouă prezintă aceiaşi eroare (impietate). Ba, mai mult,
Teodoret Episcopul Cyrului, Istoria bisericească V, 27,3, «P.S.B.», 44, Ed. IBM al Teodor ar trebui condamnat mai aspru decât Nestorie, pentru că el a fost
BOR, Bucureşti, p. 236 dascălul acestuia şi nu invers. Sfântul Chirii combate în acest sens, cu
559
A. Hamman, Le Pater...,p. 116 asprime, pasaje, atât din opera lui Teodor cât şi din acea a dascălului său
560
F. Cayre, Precis de Patrologie, voi. I. Paris, 1927, p. 443 Diodor din Tars. Atitudinea Sfântul Chirii va fi consfinţită de Sinodul
561
Pr. Prof. Dr. I.G. Coman, Patrologie, voi., III, p. 604
562
Drd. Iulian A. Şchiopu, Rănduiala şi explicarea slujbei Botezului şi a
al-V-lea ecumenic, care îi va condamna pe amândoi.568
Xfirungerii la Sfântul Ambrozie al Milanului şi la Teodor de Mopsuestia, «Studii
Teologice», 7-8/1968, p. 551
563
Pr. Prof. Dr .I.G. Coman, op. cit., p. 604 Ca şi-n cazul lui Origen, şi-n cel apocatastazei lui Grigorie de
564
Către Teodor cel căzut, «P.G.», 47, 277-316 (Scrisoarea I a: Către Teodor cel 566
Teodoret episcopul Cyrului, op. cit., p. 249-250
căzut, «P.G.»,47, 277-308; Scrisoarea a H-a: Către acelaşi Teodor, «P.G.», 47, 567
Pr. Prof. Dr .I.G. Coman. Patrologie, voi. III, p. 611
309-316) 568
A. Hamman, op. cit., p. 116; Pr. Prof. Dr .I.G. Coman, op. cit., p. 604
565
Pr. Prof. Dr .I.G. Coman, Patrologie, Manual pentru uzul studenţilor
Institutelor teologice, Bucureşti, 1956, p. 192-193 179
Nyssa, mulţi patrologi de marcă ai secolului XX au încearcat o reconsiderare
Comentariile patristice la Tatăl nostru
a condamnării lui Teodor. Ei au căutat să demonstreze că hotărârea Sinodului de cunoscute în Biserica veche sub diferite titluri. Astfel Papa Pelagiu le
al-V-lea Ecumenic (553) ar trebui revizuită din două pricini. întâi, că a numea „Interpretarea simbolului celor 318 Părinţi", Hesychius de Ierusalim
condamnat „capitole" scrise în urmă cu un veac şi jumătate de momentul „Cuvântări mistice", Fecundus Hermianus „Cartea către botezaţi", iar
Sinodului al-V-lea Ecumenic şi pe care le-a evaluat abia după această Teodosie Catolicul (853-858) recomanda „Codul tainelor (misterelor)" a lui
perioadă de timp, prin prisma unei erezii ulterioare scrierii lor, capitole care Teodor de Mopsuestia ca lectură obligatorie pentru cei ce se dedicau artei
la vremea lor, erau socotite ortodoxe întrucât terminologia hristologică era ea vorbirii.574 în general ele alcătuiesc colecţia denumită Cuvântările (sau
însăşi în căutare de precizare şi formulare. Şi, în al doilea rând, Sinodul Omiliile) catehetice. Din cele 16 omilii, primele zece explică simbolul de
al-V-lea ar fi condamnat pe Teodor „pe baza unor extrase false sau falsificate, credinţă, iar ultimele şase tâlcuiesc Rugăciunea domnească, Liturghia
care, confruntate cu textele recent descoperite, îndeosebi versiunea siriacă, Botezului şi Euharistia. Primele zece, sunt cateheze adresate catehumenilor
569
demască omisiuni, interpolări, mutilări şi alterări faţă de originalul în vederea pregătirii pentru Sfântul Botez, iar celelalte, mistagogice, se
real".570 Prin urmare, ceea ce a condamnat Sinodul al V-lea Ecumenic nu a adresează neofiţilor pentru a-i lămuri şi consolida în noua viaţă primită.
reprezentat de fapt adevărata gândire a lui Teodor de Mopsuestia. 571 In Textul siriac al Omiliilor se păstrează în Biblioteca Selly Oak College din
replică, alţi patrologi, precum P. A. Sullivan, au precizat că versiunea siriacă Birmingham sub titlu Manusscriptus Codex Mingana Syr. 361.57
a lui Teodor nu poate fi primită nici ea înafara orişicăror rezerve, ţinând Rugăciunea domnească este explicată în Omilia a Xl-a576 şi a fost
seama de faptul că limba siriacă e prea săracă pentru a surprinde toate rostită, alături de celelalte, fie în perioada prezbiteratului antiohian
subtilităţile hristologice ale originalului grec.572 (383-392), fie în cea a episcopatului (392-428).577

11.5.1. Omiliile Ia Tatăl nostru II.5.1.1. Tatăl nostru care eşti în ceruri

Comentariul la „Tatăl nostru" a lui Teodor de Mopsuestia se


înscrie, ca şi cel al Sfântului Chirii al Ierusalimului, în cadrul
Din pricina condamnării lui Teodor la Sin. V Ec. (Constantinopol, 553) textul original
al scrierilor sale s-a pierdut în mare măsură. S-a descoperii o versiune siriacă, editată cu
traducere în engleză de A. Mingana, Early Christian Mystics, Cambridge, 1934, 5 3
cf. Pr. Prof. Dr .I.G. Coman, op. cit., p. 607
(«Woodbrooke Studies», vol VII) 570 Pr. Prof. Dr .I.G. Coman, op. cit., p. 611 574
A. Mingana, Introducere la ediţia „ Ritus Baptismi et Missae, Quem descripsit
Cf. M. Richard, L'introduction du mot hypostase dans la théologie de l'incarnation,
in sermonibus cateheticis," In linguam latinam translatus ab Adolfo Rücker.
«M.S.R»., nr. 2/1945, p. 21-29; Idem, La tradition des fragments de traite Tfepl Ttfç
Monasterii Typis, Aschendorff, 1933, p.5-6
kvavOîtCOTâoeœç de Théodore de Mopsueste, în «Opera Minora», vol., II, Nr. 41/1977; 575
cf. Pr. Prof. Dr. I.G. Coman, op. cit., p. 607
E. Amann, Dictionaire Théologie Catholique, 15, 1946, p. 235-279; R. Devreesse, Par 576
Drd. Iulian A. Şchiopu, op. cit., p. 552
quelles voies nous sont parvenus les commentaire de Théodore de Mopsueste, în «R. Bibl». 577
Pr. Prof. Dr .I.G. Coman, op. cit., p. 607
39/1930, p. 362-377
P. A. Sullivan, Further notes on Theodore of Mopsuestia, în «T. S.» Nr. 20/1959, p.
246-279

Omiliile asupra Rugăciunii domneşti, care ne interesează pentru


lucrarea de faţă, nu ridică probleme de doctrină eterodoxă. Ele aparţin
„Omiliilor catehetice" descoperite de A. Mingana în 1932, 573 într-un text
grecesc care corespunde operelor: Despre preoţie, Despre credinţă şi
Liturghia. Omiliile catehetice sunt în număr de şaisprezece şi au fost destul
__ Teodor de Mopsuestia _______________________________________________
activităţii catehetice a Bisericii primare. El aparţine ciclului de cateheze Comentariile patristice la Tatăl nostru
mistagogice care aveau menirea să explice „noilor botezaţi" 57 atât tainele de aveţi libertatea de a-L chema (numi) pe Dumnezeu ca Tată (Rom. 8, 5). De
iniţiere (Botezul, Mirungerea şi Euharistia ) cât şi Liturghia la care, începând acum înainte viaţa voastră e o slujire în Ierusalimul cel de sus căci aţi primit
cu momentul Botezului, puteau participa. acea libertate care este proprie celor pe care învierea îi arată nemuritori şi
Asemenea Sfântului Chirii, lui Origen şi Sfântului Ioan Gură de veşnici şi care locuiesc în ceruri în trup încă fiind".
Aur, şi Teodor accentuează pentru ascultătorii săi marele har şi dimensiunea
existenţială absolut nouă întru care neofiţii au fost aşezaţi prin Sfintele Taine. Viaţa cea nouă, primită de neofiţi, nu se rezumă însă la bogăţia şi la
„înainte de toate, zice Hristos, trebuie să cunoaşteţi deosebirea între ceea ce lucrarea harului. Ea solicită „fapte vrednice de această nobleţe". „Celor ce au
eraţi şi ceea ce aţi devenit (aţi fost făcuţi); trebuie să cunoaşteţi natura şi primit Duhul Sfânt şi care de acum înainte aşteptă nemurirea, le este propriu
măreţia darului primit de la Dumnezeu".580 Punând în gura Domnului de-a trăi cu Duhul, de-a se conforma Duhului şi de a avea o conştiinţă demnă
explicarea propriei Sale rugăciuni, Teodor precizează că starea creştină nu-şi de cei pe care Duhul îi conduce, de-a se înfrâna de la tot păcatul şi de-a avea
găseşte echivalent în Legea Veche. Sinaiul n-a izbăvit natura umană din etosul (rânduielile morale) vieţii cereşti".583 Aceasta presupune nu doar
moarte. El a descoperit doar „reguli de conduită" şi pedepsele adecvate raportul cu Dumnezeu, ci, prin Dumnezeu, căruia neofiţi îi spun Tatăl nostru
călcătorilor de poruncă. De aceea până la Hristos (şi-n afara Lui) întâlnim şi nu Tatăl meu, un raport de iubire frăţească cu cei renăscuţi prin acelaşi har
doar o religie „a sclaviei" şi „a legii" morţii. Chiar dacă e vorba de un şi care trăiesc „în mâna aceluiaşi Părinte".
legământ dintre Dumnezeu şi om, acesta nu salvează natura umană din Adăugând „care eşti în ceruri", Mântuitorul învaţă că viaţa
sclavia morţii: „Cei care sunt supuşi Legii n-au primit numele de fii decât în pământească este aşezată în sens, este direcţionată. Sensul existenţei
mod simplu(formal). Domnul a zis: dumnezei sunteţi, fii ai Celui Preaînalt, creştine este eshatologic: „Am adăugat: «care eşti în ceruri» ca să pun
însă muriţi ca nişte oameni (Ps. 81, 6-7)".581
înaintea ochilor voştri pământeşti viaţa cerească, unde vă este dat să vă
Cu totul altceva este şi însemnează starea creştină pe care tocmai au
întoarceţi într-o zi, căci prin înfiere aţi devenit cetăţeni ai cerului; aceasta
primit-o prin Botez neofiţii. Prin harul Duhului Sfânt ei au devenit fii ce
este locuinţa fiilor lui Dumnezeu".
aparţin vieţii harice, fii întru care naturii umane i s-a dăruit nemurirea şi
Interpretarea lui Teodor de Mopsuestia la „Tatăl nostru care eşti în
veşnicia. Această înfiere conferă neofiţilor posibilitatea şi dreptul să
ceruri" deşi nu are o dependenţă literară de comentariile ce 1-au precedat,
numească pe Dumnezeu „Tată" la modul propriu, şi să fie socotiţi „cetăţeni ai
poate fi totuşi regăsită în acestea. Astfel, ideea că până la Hristos legătura
cerului" chiar dacă vieţuiesc pe pământ. „însă voi, prin Mine (Hristos) aţi
dintre Dumnezeu şi om - chiar pe Sinai - era o „religie a sclaviei" fusese
A. Hamman, O.F.M, Le Notre Père dans la catéchèse des Pères de l'Église, dans La
Maison Dieu, 85, Les Éditions du Cerf, Paris, 1966, p. 43u 582
579 Ibidem
583
Teodor de Mopsuestia, Ritus Baptisini et Missae...,p. 19u Ibidem 584 Ibidem,
Théodore de Mopsueste, Homélies catéchétiques XI, publiées par R. Tonneau, Rome, p. 118
1949, p. 300; Théodore de Mopsueste, Homélies sur Notre Père, dans «Le Pater expliqué avansată în termeni asemănători de
par les Pères», Présenté et traduit par Adalbert Hamman, O.F.M., Ier Edition, Paris, 1951,
p. 128; Ibidem, Nouvelle édition..., Éditions franciscaines, Paris, 1962, p. 117. Obs.: în
continuare, pentru simplificare, vom cita doar această din urmă ediţie. Origen. Asemenea, sublinierea că în Hristos primim Duhul înfierii prin care
Theodor de Mopsuestia, Omilia cateh. XI, p. 117 (Ed. Hamman)
putem să-L numim pe Dumnezeu Tată, o regăsim atât la Origen,586 la Chirii
primit harul Duhului Sfânt care vă face fii adoptivi şi vă conferă posibilitatea al Ierusalimului,587 cât şi la Sfântul Ioan Gură de Aur.588 Precizarea că
(dreptul) de a-L numi pe Dumnezeu, Tatăl nostru. Căci voi n-aţi primit Duhul spunem Tatăl nostru şi nu Tatăl meu se află în aceiaşi termeni la Sfântul Ioan
pentru a cădea iarăşi în sclavie şi frică ci aţi primit duhul înfierii întru care Gură de Aur în amândouă comentariile sale la Rugăciunea domnească.589 De
128 183
__ Teodor de Mopsuestia _______________________________________________
Sfântul Grigorie de Nyssa se apropie în ideea „întoarcerii într-o zi" în Comentariile patristice la Tatăl nostru
locaşurile cereşti a căror cetăţeni sunt creştinii prin înfierea din Botez. 590 O „Zicând «Sfinţească-se numele Tău» vrea să spună că trebuie să vă
exprimare asemănătoare o găsim şi la Sfântul Ioan Hrisostom. 591 purtaţi în aşa fel încât toţi să laude (admire) numele lui Dumnezeu. Când ei
Interpretarea lui Teodor de Mopsuestia accentuează în mod deosebit vor admira bunătatea şi harul Său îmbelşugat răspândite peste voi, atunci (nu
problema libertăţii morale. Ea este consecinţa învierii. Cei ce au primit voi, ci) Dumnezeu va fi lăudat. Căci pentru aceasta v-a făcut fiii Săi şi
înfierea prin Duhul care-i şi stăpâneşte, posedă libertatea pe care o conferă (pentru acesta) v-a dat cu milostivire Duhul în vederea unui progres (urcuş)
„învierea" care-i arată nemuritori şi veşnici. Creştinii sunt suverani în viaţă tară sfârşit şi (pentru aceasta) v-a îndreptat şi v-a schimbat până la starea de a
pentru că sunt oameni ai învierii. putea chema pe Dumnezeu «Tată»".592
La fel, la polul opus, nefacând faptele Duhului, creştinii nu numai
că se descalifică de-a fi numiţi „fii ai lui Dumnezeu", dar, Dumnezeu însuşi
va fi blasfemiat de către necredincioşii ce văd şi judecă răutăţile creştinilor.
II. 5.1.2. Sfinţească-se numele Tău Tâlcuirea lui Teodor la «Sfinţească-se numele Tău» o regăsim în
linii mari în tradiţia interpretativă de până la el. Ca fii ai lui Dumnezeu,
Dacă explicarea cererii precedente este pusă de Teodor direct în trebuie să trăim o viaţă adecvată Tatălui, pentru că numele Acestuia este
gura Mântuitorului, cererea a doua este tâlcuită mijlocit, de autorul nostru, preamărit sau hulit de necredincioşi în funcţie de vieţuirea creştinilor. Apelul
care face apel la Hristos-Domnul, însă la persoana a IlI-a: „El a zis, El a la citatul din Matei 5, 16 „aşa să lumineze..." este prezent şi-n comentariile
învăţat..." Sfântului Grigorie de Nyssa şi al Sfântului Ioan Hrisostom. 593
Astfel neofiţii sunt datori, înainte de toate, să trăiască în aşa fel încât
viaţa lor să fie, pe de o parte, o laudă şi jertfa adusă lui Dumnezeu şi, pe de II. 5.1.3. Vie împărăţia Ta
altă parte, să fie o laudă „pe buzele tuturor celor străini de credinţa noastră" la
adresa măririi lui Dumnezeu ce se arată în viaţa creştinilor. Viaţa creştină Ceea ce structurează şi dinamizează viaţa creştină este perspectiva
(virtutea) nu este rodul şi tensiunea eshatologică a împărăţiei. O structurează în sensul de ordonare,
subordonare şi direcţionare către împărăţie, şi o dinamizează prin aceea că
Origen, Despre rugăciune, «P.G.», 11, 484A Teodor de Mopsuestia, Omilia cateh. XI, p. 118 (Ed. Hamman) 593 Grigorie de
Ibidem Nyssa, De oratione dominica, III, «P.G.», 44, 1154C; Ioan Hrisostom, Omilia XIX,
Chirii al Ierusalimului, Cateheza VII.7, «P.G.», 33, 613AB «P.G.», 57, 279; De angusta porta, «P.G», 51,45
Sfanţul Ioan Gură de Aur, Omilia a XIX-a, «P.G», 57, 278 Idem,
împărăţia este un „deja" în actul înfierii.
în Omilia De angusta porta, «P.G», 51, 45
Sfântul Grigorie de Nyssa, De oratione dominica, II, «P.G», 44, 1144CD Ioan
Hrisostom, Omilia XIX, «P.G», 57, 278 unui simplu comportament uman. Ea
este prezenţa, lucrarea şi arătarea lui Dumnezeu în cei răscumpăraţi.
Ca atare „sfinţească-se numele Tău" presupune că viaţa creştinului
este adecvată deplin Duhului Sfânt, dar mai însemnează că ea este o arătare a
lui Dumnezeu în uman şi prin aceasta umanul este ridicat până la punctul de
a-şi găsi „rudenia", sau axul ultim în Dumnezeu. înseamnă o re-legare a
umanului cu Dumnezeu.

129 183
____Teodor de Mopsuestia ___________________________________
„Cei care au fost înfiaţi, au fost (deja) chemaţi în împărăţie, scrie Teodor, şi Comentariile patristice la Tatăl nostru
aşteaptă să fie (ajungă) în cer împreună cu Hristos, întrucât, după cuvântul nostru, ar putea îndreptăţi acuzarea autorului nostru de erezia lui Nestorie. El
fericitului Pavel, «noi vom fi răpiţi pe nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în spune că trebuie „să ne străduim a ne coordona comportarea noastră, pe cât
văzduh şi astfel totdeauna cu Domnul vom fi»(ITes.4,17)" 594 este cu putinţă în această lume, în funcţie de viaţa cerească...şi să punem în
Iată, aşadar, explică Teodor neofiţilor, noua lor stare: locuitori ai acord voinţa şi conştiinţa noastră cu voinţa divină".596 Am putea bănui că aici
împărăţiei şi călători spre împărăţie. Această poziţie reclamă gânduri şi fapte Teodor indică ideea unui „acord" exterior, a unei uniri „morale" între om şi
demne de viaţă cerească. Ei trebuie să roşească numai la gândul de a se Dumnezeu.
„îngriji" „de afaceri nedrepte şi josnice". O astfel de preocupare i-ar asemăna însă premisele tâlcuirii lui Teodor au fost deja expuse în prima
cu cei care locuind în palatele împărăteşti şi având şansa de a vedea şi de a cerere. Starea neofiţilor e o stare ontologic restaurată: „înainte de toate/.../
vorbi în orice moment cu împăratul, preferă „să frecventeze târgurile, pieţele trebuie să cunoaşteţi deosebirea între ceea ce eraţi şi ceea ce aţi fost
şi hanurile". Nobleţea întru care Tatăl i-a aşezat nu este compatibilă însă cu făcuţi...Viaţa voastră e o slujire în Ierusalimul cel de sus căci aţi primit acea
acestea. libertate care este proprie celor pe care învierea îi arată nemuritori şi veşnici
„Trebuie, scrie Teodor, să avem gânduri demne de această şi care locuiesc în ceruri încă în trup fiind" 597. înţelegem de aici că
restaurarea umanului nu e doar la nivel de imitare şi de unire morală, de
împărăţie, fapte care să se potrivească vieţii cereşti, să facem puţin caz de
urmare formal-exterioară a modelului, ci e consecinţa lucrării harului care,
lucrurile pământeşti, să le preţuim atât de puţin încât să roşim când ne
sacramental, a refăcut deja voinţa şi natura umană. însă, spune Teodor, „atât
îngrijim de ele. Celui care locuieşte (deja n.n.) în împărăţia cerească, care-n
timp cât suntem încă într-un trup muritor şi schimbător (în devenire), voinţa
orice moment are favoarea să-L vadă pe împăratul şi să se întreţină cu El, i-ar
noastră trebuie să se opună mişcărilor contrare" până când după înviere „vom
displace să frecventeze pieţele sau hanurile şi târgurile. îi frecventează pe cei
locui în cer într-o natură nemuritoare şi neschimbătoare"598. Aşadar, pe
care împreună cu el, locuiesc la palat. Nu trebuie să părăsim deprinderile
pământ fiind încă, neofiţii, deşi restauraţi şi deja locuitori ai cerului, trebuie
vieţuirii cereşti pentru a ne deda unor afaceri din această lume, unde se
să-şi asume, harurile primite la nivel de voinţă şi de lucrare, în imediatul
întâlnesc atâtea calcule şi inechităţi josnice. Cum să împaci o asemenea vieţii. Acordul voinţei umane cu cea divină nu înseamnă, prin urmare, o
vieţuire cu nobleţea Tatălui ceresc?...".595 „unire nestoriană", dar nici o desfiinţare a naturii umane cum va propune mai
Interpretarea lui Teodor nu se regăseşte în tradiţia exegetică târziu Eutihie şi monofiziţii săi. La Teodor, „coordonarea noastră în funcţie
anterioară decât, cel mult, în afirmarea împărăţiei între polii prezenţei şi a de viaţa cerească" e devansată de restaurarea ontologică sacramentală şi are
viitorului eshatologic. în vedere transfinalizarea la nivel de voinţă a tuturor realităţilor pământeşti
înspre ceea ce am început să fim, adică înspre locuitori ai împărăţiei de sus.
II. 5.1.4. Fie voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ Această orientare eshatologică a existenţei nu suprimă însă în nici un fel
integritatea naturii şi realităţilor umane şi terestre. „El nu ne cere să
O lecturare a tâlcuirii acestei cereri de pe poziţia suspectării lui suprimăm dorinţele noastre, ci să nu le orientăm înspre ceea ce va
Teodor de nestorianism, şi prin izolarea ei de întreg comentariul la Tatăl

596
594
Teodor de Mopsuestia, Omilia cateh. XI, p. 119 (Ed. Hamman) Ibidem
595 597
Ibidem, Ibidem, p. 117 (Ed. Hamman)
598
Ibidem, p. 119

130 187
Comentariile patristice la Tatăl nostru
________ Teodor de Mopsuestia _______________________________________________
Dumnezeu însuşi este cel care ne cere să ne folosim de cele trebuitoare firii,
însă depăşirea necesarului nu este proprie celor ce caută desăvârşirea. Cele
pieri împreună cu lumea aceasta. Să nu imităm viaţa pământească ci să
prisositoare vor fi dăruite celorlalţi.
luptăm împotriva a tot ceea ce, fericit sau nefericit, slăvit sau mincinos, ne
umflă orgoliul sau ne striveşte curajul. Şi mai ales să ne împotrivim la tot ce
este contrar lui Dumnezeu şi ne deturnează de la bine. Să ne păzim inimile şi Observăm că tâlcuirea lui Teodor poate fi asociată, însă fără a fi
să ne veghem gândirea în toate zilele...".599 vorba de o dependenţă textuală, în câteva idei, cu ceilalţi comentatori
Nici interpretarea la cererea „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi răsăriteni de până la el. Astfel ideea că noţiunea de pâine din Tatăl nostru
pe pământ" a lui Teodor de Mopsuestia, nu o regăsim în comentariile de până reprezintă numele generic al hranei necesare subzistenţei o găsim la Grigorie
la el. de Nyssa: „zicând pâine a cuprins toată trebuinţa trupească". Tot ca şi
Sfântul Grigorie, dar şi ca Sfântul loan Gură de Aur, Teodor înţelege că
II. 5.1.5. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă solicităm pâinea (hrana) doar atât cât este absolut necesar firii pământeşti
astăzi pentru a
• 603
putea vieţui.
Tâlcuirea cererii nu este euharistică. La fel ca şi Sfântul loan Gură
Finalul tâlcuirii lui Teodor de Mopsuestia, „cele prisositoare vieţii
de Aur, autorul nostru accentuează înţelesurile materiale ale pâinii în raport
noastre vor fi dăruite (vor trece) la ceilalţi", aminteşte de grija
cu existenţa pământească.
pastoral-socială a Sfântului loan Gură de Aur.604
Cererea aceasta, tâlcuieşte Teodor, are o orientare strict imediată
însă cu implicaţii eshatologice. Sensul vieţii creştine rămâne viaţa cerească
II. 5.1.6. Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm
ceea ce nu înseamnă negarea satisfacerii trebuinţelor materiale ce susţin
greşiţilor noştri
existenţa pământească. „Eu vă cer să căutaţi bunurile vieţii viitoare şi încă
din lumea aceasta să rânduiţi viaţa voastră în funcţie de cealaltă, după
Ca un bun şi sistematic catehet, Teodor, face o recapitulare a celor
puterile fiecăruia, însă nu în sensul de-a nu mai mânca sau de a nu mai bea,
predate (lâlcuite). Primele cereri, zice el, au avut în vedere definirea virtuţii şi
ori de a nu vă mai folosi de cele trebuitoare, ci-n aceea de a iubi şi a căuta din
a vieţii virtuoase. „Pâinea noastră..." ne-a învăţat „limitele îngrijirii" pentru
toată fiinţa voastră binele pentru care aţi optat. Puteţi să vă satisfaceţi
viaţa imediată, iar cererea „şi ne iartă..." afirmă că „în ciuda tuturor
trebuinţele fireşti însă să nu cereţi şi să nu căutaţi nimic din ceea ce depăşeşte
străduinţelor noastre spre virtute", din pricina slăbiciunii firii, cădem în
nevoia (firii)".600
greşeli fără de voie. „Dacă, zice El (Hristos), vă străduiţi spre bine după
Domnul denumeşte sub apelativul „pâine" hrana trebuitoare
puteri, dacă nu cereţi decât strictul necesar, puteţi avea încredere că primiţi
subzistenţei zilnice. Iar „astăzi" însemnează „acum" şi nu grija obsedantă
iertarea
pentru viitor. Cererea zilnică a pâinii presupune o legătură vie, existenţială cu
Dumnezeu: „în fiecare zi această cerere va stimula conştiinţa noastră, va ţine
601
în trezvie sufletul, va îndemna la îndreptarea puterilor noastre prin fuga de Ibidem
602
Sfântul Grigorie de Nyssa, De oratione dominica, IV, «P.G.», 44, 1176D
rău şi urmarea binelui". Zicând „cea de toate zilele" înţelegem „ceea ce este 603
Ibidem,«P.G.», 44, 1168D; loan Gură de Aur. Omilia XIX, «P.G.», 57, 280; De
conform naturii noastre, ceea ce este util şi necesar firii şi subzistenţei ei." augusta porta...«P.G.», 51, 46: «pâinea necesară vieţuirii noastre, nu inutilă, ci
599 necesară...»
Ibidem
600
604
Sfântul loan Gură de Aur, Omilia LXVI Ia Matei, «P.G.», 58, 630
Ibidem, p. 120
189
131
_______________ Teodor de Mopsuestia ___________________________________
___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
păcatelor voastre, întrucât astfel de păcate sunt involuntare, căci cel care se II. 5.1.7. Şi nu ne duce pe noi în ispită
străduieşte să caute binele şi să evite răul nu cade din voia
sa".605 Explicaţia lui Teodor la această cerere este foarte sumară. Noţiunea
Chiar dacă am optat pentru bine şi ne străduim sâ-1 împlinim, de ispită cuprinde, scrie el, necazurile ce frământă inima în această lume.
nestatornicia firii ne duce la greşeli atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de Dintre acestea enumera: „suferinţa trupească, mai ales dacă ea se prelungeşte
semeni. Dumnezeu condiţionează iertarea noastră de iertarea celor ce ne şi se agravează, este o încercare; (apoi), dorinţele trupeşti, care, în ciuda
ofensează şi de „primirea acestora cu milă". Aşadar, iertarea noastră, în voinţei noastre, ne amăgesc; (apoi) frumuseţea chipurilor, zărite pe
tâlcuirea lui Teodor, e condiţionată de două aspecte: a) căderile să fie fără de neaşteptate (întâmplător), care trezesc în noi dorinţă (trupească); (apoi) alte
voie şi b) să înţelegem cu milă şi să iertăm pe ofensatorii noştri. „El multe lucruri ne împing de asemenea spre rău. Dintre acestea în mod deosebit
(Mântuitorul) ne arată că noi putem spera iertarea păcatelor dacă şi noi iertăm comploturile celor răi sunt suficiente să-i devoreze chiar şi pe cei mai virtuoşi.
după puteri celor ce ne-au greşit. Chiar dacă noi am ales binele şi-1 căutăm, ni însă cele mai grele ispite ne vin de la fraţii de o credinţă cu noi care lucrează
se întâmplă să păcătuim împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor. Cu alte împotriva noastră".608 împotriva „fraţilor mincinoşi" şi care „smintesc" şi
cuvinte este de folos să fi găsit un remediu împotriva acestor două rele, provoacă necazuri şi curse pentru cei „nevinovaţi", Mântuitorul are o sentinţă
iertându-ne propriile noastre greşeli după cum noi iertăm greşiţilor noştri. aspră: „le-ar fi mai bine să-şi lege o piatră de gât şi să se arunce în mare".
Când păcătuim cădem în genunchi şi-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea iertare. Interpretarea de mai sus este apropiată de cea a Sfântului Ioan Gură
Iar noi, la fel ca şi El să-i primim cu milă pe cei ce ne-au greşit şi ne cer de Aur din Omilia la versetul îngustă este calea.... Şi aici autorul vede sursa
iertare".606 ispitelor în „relele pricinuite de oamenii care ne tulbură sau ne întind capcane
însă nestatornicia firii noastre în binele pentru care am optat, îşi ascunse", apoi în trupul ce „cade în nenumărate boli" şi ne aduce „dureri şi
continuă Teodor tâlcuirea, nu se arată doar în greşelile rară de voie ci şi-n supărări".609
diversele încercări la care suntem supuşi. „Cădem pe neaşteptate în diferite
încercări: boli trupeşti, răutăţi ale oamenilor şi tot atâtea alte mizerii care ne II. 5.1.8. Şi ne izbăveşte de cel rău
prind în plasă (care ne învăluie) clătinându-ne şi tulburându-ne şi încercând
greu sufletul nostru. Din această pricină Iisus a completat rugăciunea cu Tâlcuirea la această cerere este extrem de scurtă. Cuprinde doar o
cererea şi nu ne duce pe noi în ispită".607 frază prin care Teodor se grăbeşte, parcă, să încheie, destul de abrupt,
Tâlcuirea lui Teodor de Mopsuestia la cererea „şi ne iartă nouă explicaţia Rugăciunii domneşti. Diavolul este pricina orişicărei ispitiri
greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", deşi rămâne în enumerate mai sus. în toate e vorba de viclenia lui ce vizează o unică realitate:
atmosfera interpretativă tradiţională şi este mai apropiată de abordarea dezrădăcinarea noastră din condiţia de creştin. El scrie: „în toate, satana, prin
Sfântului Ioan Gură de Aur, totuşi nu are paralelă evidentă în autorii diverse şi numeroase viclenii, se străduieşte să ne pricinuiască un grav păcat -
prezentaţi până acum. acela de a ne dezrădăcina din datoria (calea) pe care am ales-o."

190
132
______________ Teodor de Mopsuestia ___________________________________
605
Teodor de Mopsuestia. Omilia cateh. XI. p 121 (Ed. Hamman) Ibidem ___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
lbidem
lbidem. p. 121-122
609
Sfântul Ioan Gură de Aur, De angusta porta... «P.G.», 51,47-48
610
Teodor de Mopsuestia, Omilia cateh. XI. p. 122 (Ed. Hamman)

190
133
________ Teodor de Mopsuestia _______________________________________________

///. INTERPRETĂRI LA TINE LA TA TAL NOSTRU

Observăm că, în general, tâlcuirea lui Teodor de Mopsuestia la


Rugăciunea domnească, este sensibil apropiată de cea a Sfântului Ioan Gură Fericitul Ieronim exclama: „Cine este mai învăţat decât Tertulian?
de Aur. Fără a fi vorba de o copiere textuală, asemănările indică o tradiţie Cine este mai ascuţit la minte decât el? Apologeticul şi cărţile sale împotriva
exegetică catehetică bisericească specifică spaţiului antiohian. păgânilor cuprind toată învăţătura!".613 Iar Vincentiu de Lerin îl caracteriza
Doxologia „Că a ta este împărăţia şi puterea ..." lipseşte din la fel de elogios: „Cine a fost mai savant ca acest om? Cine a avut
comentariul lui Teodor de Mopsuestia. competenţa sa în lucrările divine şi umane? Toată filosofía, toate şcolile
filosofice, fondatorii şi partizanii lor, sistemele apărate de aceştia, istoria şi
II.5.2. Concluzii finale ştiinţa, sub multiplele lor forme, iată ce cuprindea admirabila amploare a
inteligenţei sale."6
După încheierea abruptă a tâlcuirii, autorul, în mod didactic, Septimius Tertullianus s-a născut spre 160, la Cartagina, din părinţi
reaminteşte, spre fixare, neofiţilor tematica predată în cateheză. „în cuvintele păgâni, tatăl fiind centurion roman. După o tinereţe marcată de largi studii
rugăciunii Mântuitorul a conturat cât se poate de limpede despre (filosofía, literatura, retorica, medicina şi mai ales dreptul) şi de uşurătate
desăvârşirea morală, despre vocaţia noastră (sensul existenţei creştine) morală, pe care o va regreta,615 Tertulian se converteşte la creştinism în jurul
despre datorie, despre încercările (obstacolele) noastre şi despre adevăratele vârstei de treizeci de ani fiind cucerit de frumuseţea, consecvenţa şi viaţa
noastre trebuinţe. Iată de ce fericiţii Părinţi au transmis această rugăciune ireproşabilă a creştinilor,616 şi de necompromisul moral al martirilor în faţa
catehumenilor: ca să le unească nemijlocit viaţa cu doctrina dreaptă şi morţii. „Acum de curând, va scrie el lumii păgâne după convertire, osândind
credinţa sinceră (vie). Expunerea credinţei ne învaţă adevărata doctrină, iar o tânără mai degrabă să fie trimisă într-o casă de toleranţă decât să fie dată la
Rugăciunea domnească ordonează viaţa celor botezaţi care, încă de aici de pe fiare sălbatice, v-aţi putut încredinţa singuri că pierderea cinstei femeieşti
pământ, devin fiii unei cetăţi cu rânduieli cereşti".611 este socotită la creştini mai grozavă decât orice pedeapsă, decât orice fel de
Aşadar, regulă a credinţei şi a vieţii, Tatăl nostru este rugăciunea moarte (...) Ori de câte ori suntem seceraţi de voi (de păgâni n.n.) ne facem şi
fundamentală a creştinilor. Ea trebuie întipărită în „adâncul inimii mai numeroşi; sămânţa e chiar sângele creştinilor!/.../ Creştinii învaţă prin
meditând-o cu grijă şi punând-o în practică". în felul acesta, conchide faptele lor.". Odată convertit, Hristos va reprezenta totul pentru
Teodor, viaţa imediată este modelată în funcţie de „viaţa ce va să vie".
Tertulian, Căruia îi va închina întreaga putere a minţii şi a slujirii. Desăvârşit
îndemnul final pentru neofiţi este asumarea întregii învăţături pe care
cunoscător al Sfintei Scripturi, Tertulian, este fondatorul teologiei latine,
Rugăciunea domnească o mijloceşte. „Umblaţi după învăţăturile
Mântuitorului şi veţi dobândi bunurile cereşti pe care toţi trebuie să Ie
613
Fer. Ieronim, Epistola LXX.5 apud Prof. Nicolae Chiţcscu, „Tertulian , viaţa şi opera"
«P.S.B.», 3, p. 26
primim prin harul Fiului unic al lui Dumnezeu, Căruia fie slava împreună cu 6
Pr. Prof. Dr. I.G. Coman, Patrologie, voi. 1, ed. Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1984, p.
Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururi şi-n vecii vecilor. Amin".612 396
615
Tertulian, Apologeticum, 18,4, «P.S.B.», 3, p.6-5
616
Pr. Lect. Drd. Vasile Vlad. Teandrismul, caracteristica esenţiala a existenţei
morale la Tertulian şi Sfântul Ciprian, în tâlcuirea Rugăciunii domneşti, în
III.l. TERTULIAN «Anuar». 1/1994-1995, Facultatea de Teologie Arad, 1995, p. 71
817
611
Ibidem Tertulian, Apologeticum, 50. 12-14, «P.S.B.», 3, p. 109
612
Ibidem
gânditorul şi enciclopedul înspre care converg „toate minţile mari şi toate
134
________ Teodor de Mopsuestia _______________________________________________
operele de valoare anterioare şi contemporane lui, prin aceea că-n analiza sa Mai degrabă, însă, în sprijinul propunerii că am avea de-a face cu o
problemele mari ori mici le dazbate în lumina tuturor ipotezelor emise şi „omilie" par a veni capitolele XVIII şi XIX ale lucrării, care vorbesc despre
soluţiilor propuse de cei vechi".619 De o deplină cultură, mijlocită de „sărutarea păcii" şi despre privegherea cu care este dator cel ce s-a împărtăşit
cunoaşterea latinei şi a limbii greceşti, 620 Tertulian s-a arătat pionierul cu trupul Domnului. Este ştiut că scrierea De oratione aparţine perioadei în
abordării filozofice a Tainei Sfintei Treimi, a antropologiei şi soteriologiei care „disciplina arcană" şi conştiinţa că „lex orandi est lex credendi" erau
ortodoxe, „tatăl hristologiei ortodoxe", profesorul şi precursorul lui Ciprian depline în Biserica de atunci. în virtutea lor, catehumenilor nu li se vorbea
şi Augustin, care vor prelua multe din deschiderile sale în dezbaterile lor despre elementele Liturghiei euharistice, iar sărutul păcii şi împărtăşirea
dogmatice.621 ţineau de aceasta. Pe de altă parte, catehumenii n-aveau acces de participare
Dedicat integral slujirii lui Hristos, cu „inima şi spiritul numai foc şi la acele momente ale Liturghiei, ei trebuind să părăsească adunarea liturgică
flacără pentru Hristos", Tertulian a fost „un clocot şi pasiune mergând la exclamaţia „cei chemaţi ieşiţi".
deseori până la violenţă în atitudine", până la rigoare şi intoleranţă, care,
conjugate cu „invidia şi răutatea unor fraţi clerici", au finalizat în alunecarea
spre erezia montañista începând cu 206 şi prin îmbrăţişarea acestei grupări în
213. Mai apoi părăseşte montanismul creând o comunitate aparte numită
biserica terţul ian i stă. „Geniile de talia lui Tertulian nu pot evita erorile. Dar
ce înseamnă aceste erori faţă de imensa sa operă misionară? O fărâmă de
argilă într-un ocean de lumină".622

III. 1.1. De oratione

Explicarea Rugăciunii domneşti formează primele nouă capitole din


lucrarea sa intitulată De oratione, pe care Tertulian a scris-o la Cartagina
între anii 200-206, înainte de-a înclina spre montanism.
Lucrarea este socotită „prima cateheză la Tatăl nostru". A. Hamman
crede că ea se adresează catehumenilor în vederea învăţării textuale a
Rugăciunii domneşti, pe care aceştia trebuiau s-o rostească în cadrul
Liturghiei baptismale, şi-n vederea prezentării succinte a valorilor
religios-morale ce urmau să fie observate după Botez. Sorin Petcu, într-un
studiu,625 consideră că nu e vorba de o cateheză ci de o „omilie rostită de
Tertulian la o adunare de cult a creştinilor" argumentând cu expresia
„binecuvântaţi (fraţi)", care ar indica adresarea către „un grup de ascultători".
Argumentarea ne pare însă insuficientă, deoarece adaosul „fraţi", care ar
putea să indice că avem de-a face cu ascultători deja botezaţi, nu apare în
textul originar. E vorba doar de expresia „binecuvântaţilor", 26 cum de altfel
propune şi traducerea românească din voi. Apologeţi de limba latină şi cea
din Sources Chrétiennes, citată de A. Hamman.

135
Tertulian Comentariile patristice la Tatăl nostru
A. Hamman, op cit., p. 20
619 r-. ■ . __ 1

C. de Lisle Short, The influence of philosophy on the mind ofTertullian, London


623
(Elliot Stock), 1933, p.9 J. Carmignac, op. cit., p. 159; K. B. Schnurr, op. cit., p. 23.
624
Pierre de Labriolle, Histoire de la littérature latine chrétienne (collection A. Hamman, Le Notre Père dans la catéchèse des Pères de l'Eglise, în La
d'Etudes Anciennes). Paris 1924, Ed. Les Belles Lettres, II- edition, p. 82 621 C. de Maison-Dieu, 85, Ed. Du Cerf., 1966, p. 42.
Lisle Shortt, op. cit., p. 99u
625
Drd. Sorin Petcu, Rugăciunea domnească în cultul creştin şi explicarea ei în
COQ literatura patristică din primele trei secole, «Studii Teologice», 1-2/1974, p. 71.
Pr. Prof. Dr. I.G. Coman. Patrologie, p. 395; Idem, Tertulian. Sabia lui Hristos - 626
Tertulian, Despre rugăciune I, «P.L.», 1, 1152, «consideremus itaque
Sugestii pentru o metodica a misiunii creştine moderne, «Studii Teologice», 5-6/1993. benedicti, coelestium eius sophia ...» («să examinăm astfel, binecuvântaţilor,
p. 43. această înţelepciune cerească a Lui...»)

194 136
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Tertulian (prin) structurile şi noţiunile specifice lui.633 întreaga teologie terţul i
ană^spune Beck, respectiv noţiunea de Biserică, 34 cea de „lex dei", ori cea
Apoi, în capitolul XX, autorul se prezintă însă pe sine „iară vreun de Sacrament (îndeosebi Botezul),636 vor fi exprimate, atât în conţinut cât şi
pe linia formală, prin terminologia şi categoriile dreptului roman.
rang deosebit" în structura bisericii, ceea ce arată că a săvârşit scrierea pe
când încă nu era membru hirotonit al comunităţii. Probabil, Tertulian era Categoriile juridice romane pot fi identificate şi-n scrierea De
catehet şi se ocupa de instrucţia aspiranţilor la botez ceea ce ar înclina spre Astfel, apelativul de „Tatăl" cu care ne adresăm lui Dumnezeu, 637
oratione.
veridicitatea părerii lui A. Hamman că prin De oratione „am putea avea prima înţelegerea Evangheliei ca poruncă (praeceptum - cu nuanţa de normă, lege
cateheză la Pater, urmată îndeaproape de tratatul lui Ciprian intitulat De obiectivă)638 şi a rugăciunii ca „disciplina orandi" 639 , sunt puternic
Dominica Oratione".627 amprentate de nuanţele juridice ale dreptului roman.
III. 1.2. Caracteristicile generale ale scrierii «De oratione» b) Creştinism şi iudaism.
a fost scrisă de Tertulian înainte ca influenţele montan
De oratione
Din cuprinsul lucrării De oratione se degajează cel puţin două trăsături iste să devină determinante în teologia şi gândirea lui.640 Deşi încă din
specifice ale gândirii teologice a lui Tertulian:62 această perioadă comunitatea din Cartagina era vizată de ideile
a) Prezentarea credinţei creştine în termeni juridici ai dreptului roman gnostice.^totuşi preocuparea lui Tertulian în De oratione era îndreptată doar
Aşa cum am subliniat în datele biografice, formaţia juridică a lui spre delimitarea creştinismului de iudaism.642 „Deşi dinafară, din perspectiva
Tertulian a prevalat în faţa celorlalte dimensiuni culturale ale complexei sale imperiului, scrie Barnes, comunităţile creştine şi cele evreieşti puteau fi cu
personalităţi.629 O bună parte a patrologilor sunt de părere că dreptul roman - uşurinţă confundate şi reduse una alteia, din interior deosebirile erau majore.
atât în structura cât şi-n terminologia sa -a lăsat o puternică amprentă în
scrierile lui Tertulian. Un studiu deosebit de pertinent asupra raportului dintre
juridismul roman şi teologia lui Tertulian este cel al lui A. Beck. El arată că
noţiunile centrale ale gândirii teologice ale lui Tertulian sunt de sorginte
juridică romană. între Dumnezeu şi om se stabileşte o «relaţie de drept»
bM
Ibidem, p. 20u
634
Ibidem, p. 32
reglementată de lege. Lex fidei 632este obiectivă şi imuabilă întrucât 635
Ibidem, p. 33
reglementează raportul dintre Dumnezeu şi om. Stabilită de Dumnezeu, legea 636
Ibidem, p. 33u, vezi $i : D. Michaélides, Sacramenlum chez Terttulien, Paris,
credinţei devine obligatorie atât pentru El cât şi pentru om. în felul acesta, 1970, p. 166-171
conchide Beck, dreptul roman este încorporat în ordinea creştină, este 637
A. Wlosok, Vater und Vatervorstellungen in der römichen Kultur, în: H.
încreştinat, pentru ca, mai apoi, viaţa religioasă să fie exprimată şi cuprinsă în Tellenbach (Hg), «Das Vaterbild im Abendland», vol I, Stuttgart, 1978, p. 18-54
638
Tertulian, De oratione, 11,2, «P.L.», 1, 1153
627
A. Hamman, op. cit., p.42 ^Ibidem, X,«P.L.», 1, 1166
640
628 K.B. Schnurr, op. cit., p. 26
641
K.B. Schnurr, op. cit., p 24u T.D. Barnes, op. cit., p. 83
629 642
T.D. Barnes, Tertullian . A historical and Uterary study , Oxford, 1971, p. 22- J. Daniélou, Histoire des doctrines chrétiennes avant Nicée, III, Les Origines
29 du christianisme latin, Paris 1978, p. 123-159
630
Bardenhcwer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, Freiburg, p.377-378; B. 197
Altaner , A. Stuiber, Patrologie. Leben, Schriften und Lehre der Kirchenväter,
Freiburg, 1978, p. 148; J. Quasten, Patrology, vol. II, Utrecht, p. 246
A. Beck, Römisches Recht bei Tertullian und Cyprian, Aalen, 1967 632 Ibidem, p. 25u

137
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Tertulian
Tertulian insistă pe evidenţierea acestora şi pe o separare

138
Tertulian Comentariile patristice ¡a Tatăl nostru
severă" . Creştini sunt „vinul nou" şi „burdufuri noi", în vreme ce evreii această invocare („Tatăl nostru care eşti în ceruri") afirmăm credinţa
reprezintă „burdufuri vechi" şi haine ce trebuiesc schimbate, completate şi noastră"646, credinţă care este treimică şi eclesială. Când îl numim „Tată"
împlinite.644 afirmăm că este Dumnezeu, iar în Dumnezeu Tatăl este invocat implicit Fiul
înţelegerea autentica a Comentariului la Tatăl nostru în De oratione pentru că „Eu şi Tatăl una suntem", iar această chemare presupune „Maica
a lui Tertulian trebuie, prin urmare, să ţină seama de contextul gândirii Biserică" din interiorul căreia se poate rosti Rugăciunea domnească.
teologice creionat în cele două trăsături de mai sus. „Când zicem însă Tată, îl numim şi Dumnezeu. Această numire
însemnează şi pietate şi putere. Astfel este invocat Fiul prin Tatăl. Căci zice
IU. 1.3.1. Tatăl nostru care eşti în ceruri «Eu şi Tatăl una suntem». Nici maica Biserică nu este trecută cu vederea,
pentru că în Tată şi în Fiu este recunoscută şi Mama, de care vorbeşte numele
Tertulian îşi începe Comentariul Ia Rugăciunea domnească tocmai Tatălui şi al Fiului. Aşadar, într-un singur cuvânt cinstim pe Dumnezeu cu ai
prin distincţia dintre planul şi sfera creştină de existenţă şi dintre iudaism şi Săi".647
celelalte forme de credinţă dinafară lui Hristos. Există două planuri de Observăm, din tâlcuirea lui Tertulian, că în numirea de Tată, pe care
existenţă: unul natural şi altul suprafiresc. Cel dintâi, fiind trupesc, trebuie o acordăm lui Dumnezeu, este cuprinsă mărturisirea credinţei. Respectiv
schimbat, completat şi împlinit prin venirea celui de al doilea. Respectiv, termenul de Tată presupune pe cel de Fiu. Câtă vreme Dumnezeu nu şi-a
circumciziunea, legea şi profeţia, sunt doar umbre, doar burdufuri vechi, doar revelat acest nume, nu ştiam nimic de Fiul. Chiar lui Moise, zice Tertulian,
„trupesc". Venirea pe pământ a Domnului ridică totul într-un alt plan de Dumnezeu i S-a descoperit cu un alt nume («Eu sunt Cel ce sunt»). 648 Prin
existenţă: în cel al Duhului lui Hristos prin care toate devin absolut noi. Tatăl nostru ne situăm de la început într-o altă mărturisire de credinţă decât
Rugăciunea însăşi e înnoită. Şi aceasta nu printr-o schimbare a unui text cu un cea a iudeilor. Iar numirea de Tată nu indică în mod simplu doar că-L are pe
altul sau al unui rit cu un alt rit. „îndreptarul de rugăciune", Tatăl nostru, e cu Fiul, ci, că Fiul este de o putere cu Tatăl. Au, adică, aceiaşi dumnezeire. Prin
totul altceva decât „verbiajul" (mulţimea de cuvinte), e o realitate cerească această afirmaţie Tertulian este un precursor al triadologiei ce se va
(„şi ce nu este ceresc din câte sunt ale Domnului Hristos...?"), în care Duhul definitiva teoretic abia cu un veac mai târziu de la redactarea acestei
vieţii „îşi manifestă puterea".645 Este un „îndreptar"-compendium ce cuprinde scrieri.649 „Numele de Tată nu fusese dat lui Dumnezeu de nimeni. Chiar
şi epuizează, prin bogăţia de înţelesuri, „aproape tot cuvântul Domnului", Moise, când L-a întrebat, i-a răspuns cu alt nume. Nouă ni s-a descoperit
astfel încât, Rugăciunea domnească, conchide Tertulian, este prescurtarea, (numele de Tată) prin Fiul Său. Dar cine este Fiul? Este Cel prin care ni se
rezumatul, breviarum, Evangheliei. dezvăluie noul nume a lui Dumnezeu: cel de Tată. «Eu am venit, zice El, în
Purcezând la explicarea Rugăciunii autorul nostru reaminteşte numele Tatălui» şi de
fundamentul conştiinţei eclesialc primare: „Iex orandi, lex credendi".
Credem cum ne rugăm, iar rugăciunea este mărturisirea credinţei. „Prin
Ibidem; vezi şi H. Schreckenberg, Die christlichen Adversus-Judaeos. Texte und ihr
literarisches und historisches Umfeld, Frankfurt-Main, 1982, p. 216-225; T. D. Barnes, op. 646
Ibidem, //.«P.L.»,1,1154A
cit., p. 90 u 647
Ibidem, II, «PL.» 1, 1154B
644
Tertulian, De oratione I, «P.L.», 1, 1152A 648
Ibidem, III. «P.L.» 1, 1155A
645
Ibidem, «P.L.», 1, 1152A 049
R. Braun, "Dens christianorum». Recherches sur le vocabulaire doctrinale de Tertullien,
Paris, 1977, p. 110

198
139
____________________________________Comentariile patristice la Tatăl nostru
Tertulian continuă ideile doctrinare. Dacă numirea de Tată presupune pe cea de Fiu,
zicând „Sfinţească-se" nu facem o „urare de bine lui Dumnezeu ca şi cum ar
asemenea: «Tată, preamăreşte numele Tău» şi mai lămurit: «am arătat exista un altul" spre care ne-am mai putea adresa. Aşadar, Tertulian afirmă
aici unicitatea lui Dumnezeu. Elementele triadologiei sunt evidente:
oamenilor numele Tău»".650
Dumnezeu este Unul, dar în mai multe persoane. Fiul este mm cu Tatăl, este
Aşadar, Tertulian comentează apelativul ,.tată" urmărind două idei:
de aceiaşi putere (dumnezeire), sunt două Persoane, dar nu mai mulţi
întâi, pentru a sublinia filiaţia noastră creştină,651 apoi, pentru a distinge
dumnezei. 7
starea creştină de cea iudaică (trupească).652 Fiul este Cel ce descoperă pe
Sfinţenia lui Dumnezeu este arătată şi proslăvită de imnul îngerilor
Dumnezeul creştinilor,653 însă o face prin glasul «eclesiei», «Mama», ce este
şi va trebui să se arate şi-n viitorii tovarăşi ai îngerilor. Nu avem o explicaţie
revelată tot prin întruparea şi lucrarea Fiului.654 Şi nu numai atât, ci „în Tatăl
din partea autorului ce înţelege prin „oameni ca viitori tovarăşi ai îngerilor".
şi Fiul este recunoscută şi Mama (adică Biserica) de care vorbeşte numele Este foarte probabil un sens eshatologic, o indicare a vieţii viitoare, când
Tatălui şi al Fiului". Fără a dezvolta vreo învăţătură despre Biserică, oamenii se vor asocia
Tertulian afirmă aici caracterul treimic şi implicit hristologic al Bisericii.656 cep

îngerilor imnologind „Sfânt, Sfânt, Sfânt".


II 1.1.3.2. Sfinţească-se numele Tău
III. 1.3.3. Facă-se voia Ta precum în ceruri şi pe pământ
Acest nou nume al lui Dumnezeu, cel de Tată, descoperit nouă prin
întruparea Fiului, cerem să se sfinţească. „Nu pentru că s-ar cuveni ca Voia lui Dumnezeu este suverană şi în cer şi pe pământ. Cererea din
oamenii să ureze de bine lui Dumnezeu, ca şi cum ar exista şi un altul căruia Tatăl nostru nu se referă la faptul că voia şi puterea lui Dumnezeu ar avea
să i se poată ura, sau ar suferi dacă nu i-am ura.... Când nu este sfânt şi sfinţit vreo limită, iar noi îi urăm s-o depăşească. Ci solicităm ca voia Lui să se
prin sine însuşi, numele Dumnezeu, de vreme ce El prin Sine însuşi sfinţeşte actualizeze şi în noi. Termenii de cer şi pământ au un înţeles figurat: cerul
pe ceilalţi?"656 îngerii, cunoscându-I sfinţenia, îi cântă neîncetat „Sfânt, desemnează sufletul nostru, iar pământul trupul. Ca să putem împlini voia lui
Sfânt, Sfanţ", iar oamenii, viitori tovarăşi ai îngerilor, trebuie să înveţe acest Dumnezeu avem nevoie „să ne dea substanţa şi puterea voinţei Sale". Voia
„imn al lor către Dumnezeu şi slujba strălucirii viitoare." A sfinţi numele lui lui Dumnezeu pentru noi este „mântuirea celor pe care i-a ales". El ne-a
Dumnezeu mai însemnează, ca El să-şi arate sfinţenia în noi. De asemenea dăruit nouă voinţa Sa în lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Cu toate că
mai presupune şi rugăciunea pentru duşmani. Hristos era însuşi voinţa Tatălui, ca om, El ne-a arătat, prin exemplul Său, că
pentru a-L urma pe Dumnezeu până la moarte, avem nevoie de puterea
în interpretarea la „Sfinţească-se numele Tău", Tertulian îşi voinţei Sale întru noi. înaintea patimilor, Hristos, cerând „treacă paharul
650
Tertulian, De oratione, III, «P.L.», 1, 1155A acesta de la Mine, însă nu precum voiesc Eu ci precum voieşti Tu", a vrut să
651
Prof. Nicolae Chiţescu. Introducere, note şi indicii, «P.S.B.», 3, 230, nota 5 sublinieze, pentru noi, slăbiciunea voinţei omeneşti şi nevoia ca ea să fie
G. Schrenk, art. πατήρ, în «Thologisches Wörterbuch zum Neuen Testament»,
5 950
6é3
R. Braun, op. cit., p. 110
I. C. Plumpe, Mater ecclesia. An inquiry into the concert of the church as mother in early
Christianity, Washington, in : «Studia Cath. Anselmiana», 5/1943, 19-51 Ibidem
657
R. Braun, op. cit., ρ 110u; Κ. Wölfl, Das Heilswirken Gottes durch den Solm
49
&5 ~ n. De oratione, III, «P.L.», 1, 1156A nach Tertullian. Rom, 1960, p. 156
658
A. Beck, op. cit., p. 23u

140 201
____________________________________Comentariile patristice la Tatăl nostru
Tertulian
ridicată într-un plan superior de putere prin voinţa lui Dumnezeu. Pe lângă această unitate de voinţă între om şi Dumnezeu, Tertulian
vede în Hristos modelul ascultării depline de Dumnezeu. Aşa cum El a
ascultat de Tatăl împlinind voia Acestuia şi nu a Sa, tot aşa trebuie să facă şi
creştinii, privind la Hristos ca la modelul
Comentariul lui Tertulian la cererea „facă-se voia Ta..." surprinde 664
câteva probleme deosebit de importante pentru viaţa religios-morală. Mai suprem.
întâi observăm că autorul se menţine în demersul doctrinar iniţiat în tâlcuirea în sfârşit, Tertulian iniţiază pentru literatura exegetică la Tatăl
de până aici. Se foloseşte de cadrul ce-1 oferă cererea „Facă-se voia Ta" nostru interpretarea că „în cer şi pe pământ" semnifică „în sufletul şi trupul"
pentru a reafirma dumnezeirea lui Hristos. Tertulian începe prin a spune că omului.665 în amândouă trebuie să biruie voia lui Dumnezeu. Realizarea
voia lui Dumnezeu este absolut suverană. Cel ce posedă o astfel de acestui lucru este cu atât mai necesară cu cât realităţile pământeşti sunt
voinţă-putere, căreia nimic şi nimeni nu i s-ar putea împotrivi, este „slabe", slăbiciune care se opune vieţii cereşti. în această interpretare nu se
Dumnezeu. Hristos manifestă în lume tocmai această voinţă atotputernică: simte viitorul rigorism ce-1 va caracteriza pe Tertulian.666
„El a spus că împlineşte nu voia Sa, ci pe a Tatălui (şi) fără îndoială că era
voinţa Tatălui aceea pe care o împlinea /.../ El însuşi era voinţa şi puterea III. 1.3.4. Vie împărăţia Ta
Tatălui..."659
Aşadar, dacă Hristos întrupa voinţa şi puterea Tatălui, dumnezeirea
„Când nu împărăteşte Dumnezeu, în mâna Căruia este inima tuturor
lui este afirmată implicit. Mântuirea noastră presupune intrarea în relaţie cu
împăraţilor?" Cererea ne are în vedere pe noi. Solicităm împărăţia care „va
această voinţă suverană.66 „Cerem, zice Tertulian, să ne dea substanţa şi
desfiinţa această lume" şi pentru care se roagă „cu ardoare şi sufletele sub
puterea voinţei Sale."661 Tertulian scrie în vremea persecuţiilor. El arată
altarul martirilor: «până când Doamne, nu vei răzbuna sângele nostru, de la
ascultătorilor săi că voinţa umană este slabă când e vorba să urmeze pe
locuitorii pământului» (Apoc. 6, 10)". „Căci în orice caz de răzbunarea Lui
Hristos până la moarte. „Ca să putem împlini aceasta avem nevoie de voinţa
depinde sfârşitul lumii. Să vină cât mai repede, Doamne, împărăţia Ta, care
lui Dumnezeu",662 căreia să se conjuge voinţa noastră. Rugăciunea Domnului
este dorinţa creştinilor, tulburarea neamurilor, tresăltarea îngerilor; pentru ea
din Ghetsimani tocmai acest aspect voia să-1 sublinieze: slăbiciunea voinţei
suferim, pentru ea, mai ales, ne rugăm".667
omeneşti în faţa suferinţei. Virtutea răbdării până la moarte o putem dobândi
Observăm în exegeza de mai sus că, deşi în cererea anterioară,
numai prin participaţia voinţei noastre la voinţa-putere suverană a lui
Tertulian îşi dorea ca voia lui Dumnezeu să se împlinească şi-n imediatul
Dumnezeu.663
vieţii acesteia (pe pământ şi-n trupul nostru), acum mută accentele, exclusiv
eshatologic. împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi concepută decât în opoziţie
cu lumea actuală.668 El scrie: „dacă reprezentarea împărăţiei dumnezeieşti se
Tertulian. De oratione, IV, «P.L.», 1, 1158AB: «enim ipse pronuntiavit, non suam, sed
Patris faceré se voluntatem. Sine dubio quae faciebat. ea erant voluntas Paths... Ipse erat
664
voluntas et potestas Patris...» H. Pctré, L'exemplum chez Tertullien, Neuilly- sur- Seine, (fára an), p. 137
665
B. Studer, Soteriologie in der Schrift und Patrislik, in J. Hastinsg, Dictionary of the Tertulian, De oratione, IV, «P.L.», 1, 1157B
666
Bible, III, 81-85; K. Wölf, op. cit., p. 245-263 T.P. O'Malley, The opposition caelestia- terrena in Tertullian, ín «St. Patr.»,
Tertulian, De oratione, IV, «P.L.»,1, 1157A 10/1970, p. 190
662
Ibidem, IV, «P.L.», 1.1158B 667
Tertulian, De oratione, V, «P.L.» 1,1159A
663
H. Karpp, Probleme altchristlicher Anthropologie. Biblische Anthropologie 668
T.P. O'Malley, op. cit., p. 190
und philosophische Psychologie bei den Kirchenvätern des dritten Jahrhunderts.
Gütersloh, 1950, p. 49-52
141 201
Tertulian II 1.1.3.5. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă
astăzi

Până aici, spune Tertulian, am cerut „cele cereşti" adică numele,


voinţa şi împărăţia lui Dumnezeu, iar, începând cu „pâinea noastră cea de
toate zilele" „îşi fac loc cererile pentru trebuinţele pământeşti". Noţiunea de
„pâine" are dublu înţeles: Hristos este pâinea vieţii şi, de asemenea, cerem
pâinea materială trebuitoare trupului. Ca pâine a vieţii, Hristos este principiul,
sursa, puterea şi hrana existenţei. Cerând pâinea „cerem veşnicia lui Hristos şi
nedespărţirea de trupul Lui".674
în virtutea rigorismului ascet care-1 caracteriza, Tertulian socoate
că-n ordinea imediată, terestră, pentru creştini, simpla pâine materială ar fi
suficientă în vederea întreţinerii vieţii biologice, spre deosebire de „neamuri
care caută din celelalte". Punând, apoi în legătură pâinea obişnuită cu Trupul
lui Hristos („cerând pâinea cea de toate zilele, cerem veşnicia lui Hristos şi
nedespărţirea /acesteia/ de trupul Lui"), Tertulian avansează, fără să dezvolte,
o premisă fundamentală pentru orizontul moralei creştine: Hristos nu este
doar pâinea vieţii ci şi viaţa pâinii, respectiv abordarea euharistică a creaţiei.
Aşadar pentru Tertulian „pâinea" are un întreit înţeles: pâinea, ca
hrană ce asigură viaţa trupească („trebuinţele pământeşti"), apoi, pâinea ca
Trupul lui Hristos şi, în al treilea rând, pâinea ca şi cuvânt („pâinea este
cuvântul lui Dumnezeu")675.
Deşi aminteşte sensul material al pâinii, accentul lui Tertulian cade
pe cel euharistie:676 „Hristos este pâinea noastră, fiindcă El este viaţa şi pâinea
vieţii şi fiindcă trupul Lui este socotit

referă la voinţa lui Dumnezeu şi la dependenţa noastră de El, în ce mod cer


unii prelungirea în timp a lumii acesteia, devreme ce împărăţia lui Dumnezeu
pentru care ne rugăm să vină tinde la desfiinţarea acestei lumi".6 9 Tensiunea
eshatologică z lui Tertulian, la momentul scrierii lui De oratione, poate fi
abordată cel puţin din trei perspective. Prima este explicată chiar de autorul
nostru. El zice că a cere să vină împărăţia lui Dumnezeu spre desfiinţarea
204
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Tertulian
lumii actuale e o solicitare atât de firească încât dacă n-ar fi fost cuprinsă în
Rugăciunea Domnului atunci am fi adăugat-o noi. Aceasta din pricina
persecuţiilor. Biserica trecea prin atâta suferinţă încât răzbunarea sângelui
martirilor nu se putea realiza altfel decât prin desfiinţarea acestei lumi şi
inaugurarea împărăţiei cereşti.670
Cea de a doua perspectivă din care trebuie înţeleasă tensiunea,
într-un fel ireductibilă, dintre împărăţie şi lumea actuală, este atmosfera
teologico-eclesială hiliastă a primelor secole. Nici Tertulian n-a scăpat de
influenţele ei.671
în sfârşit eshatologia lui Tertulian trebuie abordată şi sub auspiciile
montanismului care, la vremea redactării lui De oratione, acapara tot mai
mult pe autorul nostru.672 în viziunea montaniştilor sfârşitul lumii şi
inaugurarea unei împărăţii mesianice de o mie de am şi venirea Ieusalimului
ceresc, constituiau teme predilecte. In vederea venirii acestora creştinii
trebuiau să se pregătească printr-un rigorism ascetic care, cel puţin,
inferioriza, când nu nega, lumea actuală.

Tertulian, De oratione, V, «P.L.», 1, 1158A-1159A 674


Tertulian. De oratione, VI. «P.L.». 1,1161A
Problematica aceasta este pe larg analizată în lucrarea lui A. Khrhard, Die Kirche der 675
J.P. Bock, Die Brotbitte des Vaterunsers. Ein Beitrag zum Verständnis dieses
Märtyrer, München, 1932
Universalgebetes und ein schlägiger patristisch - liturgischer Fragen, Paderborn,
G.G. Blüm, art, Chiliasmus, II, Alten Kirche, în «Theologhische Realenzyclopädie», 7,
19U,p.77u
729- 735 676
A. Hamman, IM prière, vol.II: Les trois premiers siècles. Tournai, 1963, p.
K. Aland, Bemerkungen zum Montanismus und zur frühchristlichen Eschatologie,
Gütersloh, 1960, p. 105-148 277u
673
T.D. Barnes, The chronology ofMontanism, în «J. Th. S.», 21/1970, p.403-408

204 143
Tertulian Comentariile patristice la Tatăl nostru
ca pâine". Pentru Tertulian, Hristos este real prezent în pentru că gestul de iertare din partea Bisericii ar încuraja la o viaţă de
Euharistie678 şi astfel pâinea euharistică devine sursa vieţii. neglijenţă şi de repetare continuă a păcatelor.682 „Biserica poate să ierte
păcatele, dar nu vom permite aceasta pentru ca credincioşii să nu păcătuiască
IU. 1.3.6. Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm şi-n alte lucruri".683
greşiţilor noştri
///. 1.3.7. Şi nu ne duce pe noi în ispită
„Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri" are în vedere îndreptarea noastră pentru a putea primi „dăruirea lui Tâlcuirea la Tatăl nostru se încheie prin învăţătura că Dumnezeu nu
Dumnezeu". Iar îndreptarea presupune „mărturisirea greşelii" şi „prescrierea" ispiteşte pe nimeni, ci îngăduie doar ispitirea din partea celui rău, pentru a se
ei de către Stăpânul. Fără o subliniere limpede, Tertulian indică aici arăta credinţa şi statornicia drepţilor ce nu se pleacă „slăbiciunii şi răutăţii
perspectiva eclesială a pocăinţei, aspectul sacramental al iertării, care „face (care) sunt ale diavolului". Rotunjind ideile de la început, prin care avertiza
legea mai bună" decât etapa vechi testamentară.679 că Rugăciunea domnească cuprinde „aproape tot cuvântul Domnului, toată
Consecinţa acestei îndreptări este posibilitatea îndepărtării şi de amintirea învăţăturii Lui" astfel încât este un „breviarum evangelium",
„încercarea de a fi dus în greşeală". încă odată se observă rigorismul lui Tertulian exclamă: „în câteva fraze compuse din puţine cuvinte, câte porunci
Tertulian. De oratione a fost scrisă în perioada încă ortodoxă a autorului ale Profeţilor, Evangheliilor şi Apostolilor, câte predici ale Domnului,
nostru. Se observă însă accentele pregătitoare a viitorului montanist. 680 parabole, exemple şi învăţături sunt incluse!...Ce este de mirare? Dumnezeu
Creştinul trebuie să trăiască departe nu doar de păcat ci chiar de tentaţia singur a putut să înveţe cum ar vrea să fie rugat" 684. Această concluzie se
greşelii. Alte două lucrări ale lui Tertulian completează perspectiva amintită, constituie ca premisă pentru următoarele douăzeci de capitole ale lucrării în
doar, aici. E vorba De paenitentia şi de De pudicitia. Cea dintâi, compusă care „rugăciunea (Tatăl nostru) este ca o bază de plecare", pentru orice altă
spre anul 203, aparţine tot perioadei ortodoxe a lui Tertulian. în ea, pocăinţa şi formă de rugăciune şi pentru întreaga manifestare a vieţii religios-morale.
iertarea sunt prezentate în două etape distincte: pocăinţa prebaptismală care Astfel Tertulian va aborda câteva teme practice cu care se confrunta
finalizează odată cu Taina Botezului şi pocăinţa pentru păcatele comunitatea: rugăciune şi poruncă; rugăciune şi spălare ritualică; poziţia la
postbaptismale. Aceasta din urmă va fi îngăduită o singură dată pentru că rugăciune; forme trupeşti ale rugăciunii (înălţarea mâinilor, sărutarea păcii);
repetarea ei ar fi zadarnică: „această o singură dată nu c de ajuns? Ai ceea ce
femeile la rugăciune (acoperirea capului); timpul (orele) rugăciunii; puterea
nu meritai, fiindcă ai pierdut ceea ce primiseşi". 1 în perioada montañista,
şi lauda rugăciunii.
rigorismul lui
„Amintirea poruncilor ne aşterne prin rugăciuni calea către cer".
împlinirea deopotrivă a „preceptelor" şi a rugăciunii deschide
Tertulian este extrem: pocăinţa şi iertarea nu o mai oferă decât Dumnezeu,
682
B. Poschmann, Paenitentia secunda. Die Kirchliche Buße im ältesten
J. Carmignac, Recherehes sur le «Notre Pere», Paris, 1969, p. 159; W. Dürig, Die
Christentum bis Cyprian und Origines, Bonn, 1940, p. 286u
Deutung der Brotbitte des Vaterunsers bei den lateinischen Vätern bis Hieronymus, in 683
Tertulian, De pudiciüa.21, cf Pr. Prof Dr. Ioan G. Coman, Patrologie I, p. 503
«L.J». 18/1968, p. 78 684
Idem, De oratione IX, «P.L.», 1, 1165A
J. Betz, Eucharistie in der Schrift und Partistik, in : Hastings, «Dictionary of the
Bible», IV, p. 143u
679
Tertulian, De oratione, VII, «P.L.»,1, 1163A
680» ■ ■
T.D. Barnes, op. cit., p.83 681 Tertulian, De paenitentia,
VII, II, «P.S.B.», 3, 2I6
144 207
Tertulian Comentariile patristice la Tatăl nostru

cerul. Neglijarea poruncii - bunăoară a împăcării cu semenii - face cu sărutarea împăcării cu fraţii, care este o întărire a rugăciunii", de privegherea
neputinţă rugăciunea: „că cine crede că iară pace poate ajunge la pacea cu sau zăbovirea în trezvie deosebită „lângă altarul lui Dumnezeu"
Dumnezeu? Cel supărat cu fraţii cum va împăca pe Dumnezeu devreme ce după^orimirea Euharistiei, şi de „îngenuncheri şi alte forme de umilinţă".
orice mânie ne este interzisă de la început?..." Rugăciunea este o lucrare
Problema îmbrăcămintei şi acoperirii capului femeii în Biserică este
dumnezeiască şi omenească. Dumnezeiască pentru că „Dumnezeu singur
un prilej pentru o îndelungă dezbatere din partea lui Tertulian. Deşi
ne-a învăţat cum ar vrea să fie rugat" şi pentru că „este pornită dintr-un astfel
rigorismul lui este evident - specific de altfel Bisericii din epoca respectivă -
de Duh, cum este Duhul către care este trimisă". Şi omenească pentru că
totuşi autorul nostru prezintă o subtilă analiză a motivaţiilor pentru care
suntem datori cu rugăciunea („nesăbuinţă este fie să-ţi treacă ziua iară
îmbrăcămintea mai mult decât decentă şi simplă şi acoperirea capului femeii
rugăciune /.../ fie să-ţi zădărniceşti rugăciunea stăruind în mânie"). Lucrare
trebuie să fie caracteristice acestora. Găsim, în aceste capitole (X- XH)
divino-umană -teandrică, pnevmatică, în termenii moralei ortodoxe-,
elemente ce ar putea sta la baza unei teologii asupra hainei.
rugăciunea adună în unitate osteneala umană, care prin poruncă se sileşte să
Timpul rugăciunii şi relaţiile comunitare trebuie şi ele abordate pe
fie asemenea Duhului ce provoacă în noi rugăciunea, şi harul dumnezeiesc,
coordonatele rugăciunii, spune Tertulian. „Privitor la timpul rugăciunii nu va
în sfinţenia căruia finalizează rugăciunea. Viaţa umană neadecvată Duhului,
fi de prisos să ţinem seamă şi de cele câteva ore, care împart timpul zilei iar
robită tristeţii păcatului, nu poate să se roage autentic fiindcă, „spiritul
«r^e fratele intrat în casa ta să nu-1 laşi să plece fără rugăciune...»".
necurat nu va putea fi recunoscut de către Duhul Sfânt, cel trist de Cel vesel,
De oratione se încheie cu o profundă laudă-teologhisire asupra
cel robit de Cel liber... nimeni nu se adună decât cu cel care-i este
rugăciunii, laudă ce caracterizează din plin geniul ascetic şi omul „numai foc
asemenea".686
şi flacără pentru Hristos" care a fost Tertulian. Teologia rugăciunii
Spălările rituale - specifice iudaismului - nu dau îndrăznire
străluceşte din plin. „Vechea rugăciune" şi „rugăciunea dată nouă de Hristos"
rugăciunii. „Israel nu este niciodată curat chiar dacă şi-ar spăla zilnic corpul.
(Tatăl nostru şi rugăciunea derivată din ea) sunt embleme ale umanităţii de
Mâinile lui vor fi cu siguranţă întotdeauna murdare, pe veci pătate de Sângele
dinainte şi de după întrupare. Cea dintâi „scăpa pe oameni de foc, de fiare, de
Profeţilor şi al Domnului însuşi". Spălarea ritualică („de care se îngrijesc în
foamete", salva doar pentru imediatul vieţii, pe când cea a stării creştine
mod superstiţios cei mai mulţi, luând cu ei apă pentru orice rugăciune") nu
dăruieşte puterea asumării orişicărei condiţii terestre transformând-o şi, mai
îndreptează de fapt cu nimic rugăciunea, ci, aceasta, este darul răscumpărării
ales, împăcând-o veşnic cu Dumnezeu. Rugăciunea cea nouă, dată de
în Hristos prin Botez („mâinile ne sunt curate, fiindcă le-am spălat, odată cu
Hristos, nu-şi are menirea, în primul rând, nici de a dărui simplu tărie în
tot corpul, în Hristos").687
ispite, nici de a dărui tărie în persecuţii, nici de a birui stihiile, ci, înainte de
Tot în rândul superstiţiei este şi condiţionarea rugăciunii de gestul toate şi prin toate izbăvirile ce le presupune şi le aduce, îşi are rostul de a
„scoaterii mantalei" înainte de închinare şi de „obiceiul unora de a se aşeza birui şi transfigura moartea intrată în fire, astfel încât, chiar şi atunci când
jos după ce şi-au făcut rugăciunea". în schimb există forme trupeşti de rugătorul pare a fi învins, căderea se face biruinţă, înghiţită fiind de veghea şi
manifestare în vremea rugăciunii care-i sunt de un real ajutor. E vorba de
688
Ibidem, XV, «P.L.»,1, 1170-1171 - dezbrăcarea mantalei; XVI, «P.L.», 1,
ridicarea mâinilor „nu exagerat şi ostentativ, ci măsurat şi cuviincios", „de
1172-1174 - aşezarea după rugăciune; XVII, «P.L.», 1, 1174-1176 - închinarea prin
685 înălţarea mâinilor; XVIII, «P.L.», 1, 1176-1180 - închinarea prin sărutul păcii; XIX,
tbidem, XI, «P.L.»,1, 1166AB
686 «P.L.», 1, 1180-1183 - privegherea după Euharistie; XXIII, «P.L.»,1, 1191 -1192 -
Ibidem, XII, «P.L.»,1, 1167B
687 îngenuncherea la rugăciune.
Ibidem. XIII-XIV, «P.L.»,1.1168-1169 689
Ibidem, XXV, XXVI, «P.L.», 1, 1193

208
145
Tertulian Comentariile patristice la Tatăl nostru
rugăciunea pentru persecutori, chiar şi atunci când rugătorul este omorât de „Puţine figuri de sfinţi s-au bucurat de o slavă asemănătoare aceleia
călău, moartea nu-i decât o mare dragoste, o mare cruce şi jertfa ce nu vrea să a Sfanţului Ciprian în Biserica universală şi mai ales în cea africană".691 Trei
piardă din vistieria vieţii pe chiar ucigătorul. „Cu cât mai strălucitoare (decât catedrale, una pe locul martiriului său, alta pe mormântul său şi a treia lângă
cea veche) este rugăciunea dată de Hristos! Ea nu trimite cu apă pe înger în portul din Cartagina, stau mărturie recunoştinţei şi aprecierii pe care
mijlocul flăcărilor, n-astupă gura leilor şi nu dă mâncare ţăranilor înfometaţi, posterioritatea creştină i-o acordă. Foarte devreme, Sfântul Ciprian era
nu îndepărtează simţirea suferinţei printr-un har trimis, ci-i învaţă să rabde pe socotit o autoritate de referinţă pentru Biserica creştină astfel încât Sinodul
cei ce pătimesc, pe cei prea sensibili, pe cei îndureraţi, măreşte harul prin IV Ecumenic (431, Efes) îl citează ca temei în condamnarea lui Nestorie, 692
virtute, pentru ca să ştie ce dobândeşte de la Dumnezeu credinţa, înţelegând iar Fericitul Ieronim consemna: „la ce foloseşte o listă a operelor lui Ciprian?
de ce suferă pentru numele lui Dumnezeu. Mai-nainte rugăciunea înlătura Sunt cunoscute mai bine decât soarele". Şi tot el îndemna pe o nobilă
nenorocirile, risipea oştirile duşmane, împiedica dezastrele ploilor. Acum romană: „cărţile lui Ciprian să nu le laşi din mână".693
însă rugăciunea dreptăţii îndepărtează toată mânia lui Dumnezeu, stă de Nu se cunosc locul şi data exactă a naşterii Sfântului Ciprian.
veghe pentru duşmani, se roagă pentru persecutori. Este de mirare dacă ştie Majoritatea cercetătorilor propun Cartagina, drept loc al naşterii, deoarece
să aducă ploi din cer ea, care a putut dobândi şi focul? Numai rugăciunea este acolo avea întinse proprietăţi, iar, ca dată, perioada dintre 200-210.694
cea care înduplecă pe Dumnezeu. Hristos a voit ca ea să nu săvârşească nimic Aparţinea unei familii păgâne, iar Sfântul Grigorie de Nazianz în panegiricul
rău, i-a dat toată puterea să facă bine. Astfel, nimic nu ştie altceva decât să închinat Sfântului Ciprian, îl prezintă „ilustru prin bogăţie, apreciat prin
cheme înapoi de pe drumul morţii sufletele celor decedaţi, să întărească pe puterea de care dispunea, cunoscut prin neamul său". 695 Condiţia socială şi
cei slabi, să vindece pe cei bolnavi, să izbăvească pe cei apucaţi de demoni, materială i-au facilitat însuşirea unei solide culturi păgâne şi profesarea
să deschidă porţile închisorilor, să dezlege lanţurile celor nevinovaţi. Ea retoricii şi avocaturii,696 de care se va despărţi prin îmbrăţişarea
spală păcatele... este fortăreaţa credinţei... Se roagă toţi îngerii, se roagă toată creştinismului. Momentul convertirii sale a fost îndelung pregătit de preotul
creatura, se roagă turmele şi fiarele şi-şi pleacă genunchii; când ies din staule Caecilius sau Caecilianus pe care
şi peşteri, privesc cu faţa neliniştită spre cer tremurându-le răsuflarea. Şi
păsările când se trezesc dimineaţa, se-nalţă spre cer şi-n loc de mâini întind
aripile în cruce şi spun ceva ce pare a rugăciune. Ce se poate spune mai mult 691
Prof Nicolac Chiţescu, Sfântul Ciprian, Introducere generală, în «P.S.B.». 3, Apologeţi
despre foloasele rugăciunii?"690 de limbă latină, ed. IBM. al B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 407
Pierre de Labriolle, Histoire de la Literature latine chrétienne, ed. a H-a, Paris, 1924, p.
219,
693
Fericitul Ieronim, De Viris illustribus, LIII, LXVII şi Epistola XVII ad Laetam,
XII, Migne, «P.L.», 22, 877
694
B. Altaner, Patrologie, 7*, Auflage, Freiburg im Bresgau Basel-Wien, 1966, p.
143
695
Ibidem, XXIX, «P.L.», 1, 1195-1196 Sfântul Grigorie de Nazianz, Lauda Sfântului Martir Ciprian, 6, «P.G», 35,
III.2. SFÂNTUL CIPRIAN, WE DOMINICA ORATIONE» 1176B
696
Pr. Prof Dr. I.G. Coman, Patrologie, vol II, p. 85-101

I1I.2.1. Profilul meandric al vieţii Sfântului Ciprian

208
146
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul Ciprian
să prăbuşească. Acestea le vorbeam adesea cu mine însumi. Căci şi eu eram
Sfântul Ciprian îl iubea şi îl socotea „tatăl vieţii sale celei noi", începând de
ţinut de o mulţime de erori ale vieţii mele anterioare, de care nu credeam că
acum Sfântul Ciprian nu s-a mai întors la autorii săi profani, ci şi-a mărginit
am să mă pot lepăda; deznădăjduit că mi-aş putea îmbunătăţi situaţia, tratam
lectura la Sfintele Scripturi şi la operele lui Tertulian pe care, după afirmaţiile
cu indulgenţă, păcătoşeniile care se identificaseră cu mine." 6
lui Ieronim, îl citea zilnic solicitându-1 prin celebra expresie: „Da
Aşadar, omul în stadiul naturii, a firii nerenăscute
magistrum".697
sacramental-eclesial, este prizonier lanţurilor instinctelor. Raţionamentul lui
Convertirea sa la Hristos o socoteşte drept un dar a lui Dumnezeu, o
stă sub imperiul legilor naturii biologice. Acum a intervenit meşteşugită
lucrare sacramentală a Sfântului Duh. Poate nici un alt autor din cei pe care-i
cateheză a preotului Caecilianus. El a avut înţelepciunea de a se folosi de
abordăm în prezenta lucrare, nu este atât de limpede ca Sfanţul Ciprian în
capacităţile credinţei fireşti pe care a ridicat-o întru deschiderea ce-o oferea
sublinierea că viaţa religios-morală creştină este urmarea integrării eclesiale şi
stadiul prebaptismal. Şcolile catehetice înaripau credinţa naturală dăruindu-i
rodul pe care-1 zămisleşte harul sacramental ce-şi asociază libertatea naturii
atâta fervoare încât catehumenii erau adesea în stare de martiriu. Pontius,
umane. El scrie: „în timp ce zăceam în întuneric şi-n noaptea oarbă,
biograful Sfântului Ciprian, spune că prin cateheza sa, preotul Caecilianus
clătinându-mă pe marea vieţii, care mă arunca în toate părţile şi, nesigur,
1-a adus pe Ciprian în pragul împărăţiei lui Dumnezeu, facându-1 „creştin"
rătăceam pe urme vagabonde, neştiind încotro să-mi îndrept viaţa şi, străin de
înainte de a fi propriu zis creştin. „A doua naştere nu luminase încă pe omul
adevăr şi de lumină, socoteam lucru greu şi sever pentru stilul vieţii mele de
cel nou cu toată strălucirea luminii dumnezeieşti şi, deja, numai pregătirea
atunci, ceea ce-mi făgăduia pentru mântuire bunătatea dumnezeiască, anume
luminii biruia vechiul întuneric. Apoi, mai mult decât atât, după ce a învăţat
că cineva se poate renaşte la o viaţă nouă prin baia apei mântuitoare a
prin citirea Sfintei Scripturi unele lucruri nu din curiozitate, ci din râvnă
botezului, în care să lepede pe omul cel vechi şi că, deşi trupul rămânea
pentru credinţă, îndată a şi luat ceea ce a găsit că-i va fi de folos, pentru a
neschimbat, omul se schimba la suflet şi-n concepţie. Cum e cu putinţă, f
' 699
ziceam, o astfel de convertire - graţie căreia să se lepede într-o clipă instinctele câştiga pe Domnul".
naturale care s-au întărit în noi sau obiceiurile care s-au învechit în noi cu însă viaţa religios-morală creştină este, indiscutabil, rodul harului
timpul. Acestea s-au înrădăcinat profund în noi. Când învaţă sobrietatea acela sacramental: „După ce întinăciunea vieţii mele anterioare a fost ştearsă cu
care s-a obişnuit cu banchetele somptuoase şi cu luxul? Cel ce se făleşte cu ajutorul apei botezului care m-a născut din nou şi de sus s-a revărsat asupra
haine scumpe şi străluceşte de aur şi purpură, renunţă el la acestea pentru sufletului meu împăcat cu Dumnezeu şi, pur, după ce prin primirea din cer, a
veşminte populare şi haine simple? Magistratul care simte plăcere pentru doua naştere a făcut din mine un om nou, atunci, în chip minunat, dintr-o
fascii şi onoruri nu poate suporta o viaţă particulară şi lipsită de glorie. Acesta dată, îndoielile făcură loc convingerilor, cele închise se deschiseră, cele
înconjurat de armate de vasali şi socotindu-se onorat de a primi omagiile din întunecoase se luminară, greutăţile făcură loc unor soluţii posibile, ceea ce se
partea acestor trupe de curtenitori socoteşte un supliciu să rămână singur. Este socotea cu neputinţă era acum cu putinţă, se putea şti că era pământesc
necesar ca printr-o cursă stăruitoare, în mod obişnuit, beţia să atragă, elementul care, născut mai-nainte trupeşte, trăia expus păcatului, că începuse
îngâmfarea să umfle, mânia să aprindă, rapacitatea să răspândească nelinişte, să aparţină lui Dumnezeu ceea ce Sfântul
cruzimea să îmboldească, ambiţia să desfete, pofta carnală
Cf. Pietre de Labriolle, op. cit, p. 178.

147
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul Ciprian
Sfântul Ciprian, Ad Donatus, 3-4, cf. I.G.
Coman, Patrologie, II, p. 88-89 Pr. Prof
Dr. I.G. Coman, op. cit., p. 90
2
1
3

148
Sfântul Ciprian
____________________________Comentariile patristice la Tatăl nostru
Duh însufleţise. Ştii, desigur, şi recunoşti deopotrivă cu mine, ce a luat de la
noi şi ce a adus această moarte a păcatelor: ea a adus viaţa virtuţilor. Vorbirea
spre propria-ne laudă este odioasă. Totuşi n-ar putea fi laudă, ci recunoştinţă
faptul de-a atribui orice, nu virtuţii omului, ci darului lui Dumnezeu. încât
nepăcatul este începutul credinţei, iar ceea ce s-a păcătuit înainte aparţine
erorii umane. Tot ceea ce putem, aparţine lui Dumnezeu. De la El avem viaţa,
de la El avem puterea...".7
Aşadar, Sfântul Ciprian ştia şi exprima convingerea că deşi starea
firească a omului ca şi cea prebaptismală generată de fervoarea credinţei
înaripată prin pregătirea specială a catehumenatului înseamnă o „biruire a
întunericului", totuşi lumina existenţială, viaţa şi puterea autentică de a trăi pe
coordonatele morale sunt darul renaşterii baptismale şi a conlucrării de mai
apoi cu harul Sfintelor Taine. „...Pogorământul bunătăţii Sale cereşti revărsat
asupra sufletelor noastre" trebuie păstrat şi crescut prin „lucrarea dreaptă /.../
ca nu cumva lipsa noastră de grijă să nască neglijenţa şi ca vechiul nostru
vrăjmaş să se strecoare iarăşi".
întors către Hristos, Sfântul Ciprian nu numai că nu a mai cunoscut
ezitarea şi nici un fel de recul în viaţa sa religios-morală, ci urcuşul său a fost
parcă dintr-odată şi întreg. „Nimeni, zice Pontius, nu seceră imediat după ce a
semănat, nimeni nu culege strugurele din brazda proaspătă în care a sădit firul
de viţă. Nimeni nu caută fructe coapte în pomişorul care de abia a fost sădit, şi,
totuşi, la Ciprian, toate au mers necrezut de repede: spicul a precedat sămânţa,
culesul strugurilor a precedat coarda de viţă, fructul a precedat rădăcina /.../ El
era preot înainte de a fi hirotonit." 01 Deşi a refuzat preoţia, pentru care se
simţea nevrednic, în 246 a fost hirotonit, iar doar peste doi ani (248) a fost
înălţat pe treapta episcopală. Vreme de nouă ani a păstorit eparhia cu o dăruire
fără preget, cu exigenţă de sine şi faţă de cler şi popor. Sfântul Grigorie de
Nazianz îi descria păstorirea astfel: „dispreţuirea banilor, înlăturarea
înfumurării, în frânarea trupului şi

214 149
Sfântul Ciprian

curăţia care se lupta cu vechile-i porniri, filosofia (sobrietatea) în


îmbrăcăminte, gravitatea unită cu bunătatea în întâlniri, cum şi abţinerea
deopotrivă de la josnicie şi aroganţă, culcările pe jos, privegherile, în care el,
deşi ucenic târzielnic în asemenea lucruri întrecea serios pe cei ce
îmbrăţişaseră de mult acest fel de viaţă, cinstire aleasă a culturii, cu care el a
educat întreaga ţinută a păstoriţilor, a curăţit (atmosfera) de necunoaştere a
dogmelor şi a împodobit vieţile oamenilor cu care a readus la starea ei
iniţială dumnezeirea împărţită (de eretici) a începătoarei şi împărăteştii
Treimi".702
într-o astfel de verticalitate morală şi intelectuală, Sfântul Ciprian a
depăşit (auto) exilul din vremea persecuţiei lui Decius (250-252), într-o
deplină consecvenţă şi intransigenţă a rezolvat problema lapsilor, a
botezului ereticilor reveniţi, a raportului cu scaunul pontifical de Roma,
pentru ca-n aceeaşi statornicie să-şi împlinească slujirea propriului martiriu.
Iată ultimul fragment al dialogului Sfântului Ciprian cu proconsulul Galeriu
Maximus dinainte de condamnarea la moarte împlinită în 14 septembrie 258.
„Tu eşti Thascius Cyprian? Episcopul Ciprian răspunde: eu sunt.
Proconsulul Galeriu Maximus continuă: tu te-ai manifestat ca şef al
oamenilor fărădelege? Episcopul Ciprian răspunse: Da, eu. Proconsulul
continuă: prea sfinţii împăraţi îţi poruncesc să sacrifici! Episcopul Ciprian
zise: nu o voi face nicidecum. Galeriu Maximus îi spuse: gândeşte-te bine la
tine! Episcopul Ciprian răspunse: fă ce ţi s-a poruncit; într-un caz atât de
drept nu e nevoie nici să deliberezi. Atunci Galeriu Maximus cerând părerea
consiliului său, dădu cu amărăciune şi părere de rău sentinţa în aceste
cuvinte: ai trăit multă vreme într-un spirit fărădelege şi ţi-ai făcut mulţi
complici în nefericita ta conspiraţie. Ţi-ai făcut duşmani pe zeii Romei şi
nişte sfinte legi şi nici evlavioşii şi prea sacrii prinţi, auguştii Valerian şi
Gallian, nici nobilul Cezar Valerian n-au putut să te aducă la practicarea
cultului lor. De aceea convins că eşti autorul şi promotorul celor mai oribile
crime, vei servi ca exemplu

Ibidem, 91
Ibidem, 92-93 Pr. Prof Dr. Ioan G. Coman, Chipul Sfântului Ciprian în panegiricele Sfântului
Grigorie de Nazianz şi Prudentiu, în «Studii Teologice», 3-4/1961, p. 128

214
___________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
________ Sfântul Ciprian ____________________________________________________ însă să o fi făcut - au fost iertaţi, iar „sacrificaţi" - cei ce au adus sacrificii
păgâne - au fost primiţi prin penitenţă, amândurora însă, interzicându-li-se
celor pe care i-ai atras în acţiunea ta criminală: moartea ta va sancţiona legea slujirea preoţească), precum şi acuza de laşitate şi de „păstor năimit" adusă
- şi spunând aceste cuvinte, citi sentinţa de pe tăbliţe: ordonăm ca Thascius Sfântului Ciprian pentru retragerea şi ascunderea sa, au determinat schisma
Ciprian să piară prin sabie. Episcopul Ciprian zise: mulţumim lui lui Maximus şi a lui Fortunatus. Tratatul De dominica oratione este apreciat
Dumnezeu!..." „îmbrăcat în unica sa haină de in, el îngenunche şi păstră un de o parte a specialiştilor în baza capitolelor IV, VII, XV, XXIII, XXIV,
minut de tăcere. Apoi porunci să se dea gâdelui 25 de monede de aur. XXX, drept un apel la unitate şi pace în sânul comunităţii eclesiale tulburate.
Credincioşii întindeau în jurul lui pânze ca să adune sângele. Şi-a legat el Tot pentru 251/252, ca ani ai redactării lui De dominica oratione,
însuşi legătura pe ochi, poruncii să-i lege mâinile un preot şi un sub-diacon şi optează şi Bardenhewer,708 P. Monceaux709, H. Koch,710 Sage711 şi Alfonsi.712
primi în fine lovitura de moarte...".703 Ei consideră că De dominica oratione s-a scris în aceiaşi perioadă cu De
„Inimă care leagă şi cheamă simpatia - adică mila, prudenţa, gustul Lapsis, De Unitate şi De zelo et livore.
de ordine de armonie şi de pace" 704 -, Sfântul Ciprian a fost cel mai Cercetarea lui M. Réveillaud 713 devansează perioada redactării
„sobornicesc suflet din câte au existat vreodată",705 a cărui sforţare întreagă a pentru ianuarie-aprilie 250. El spune că De Dominica oratione exprimă
fost „realizarea prin cuvânt şi acţiune a tainei unităţii, forma esenţială a atmosfera primei persecuţii a lui Decius714 şi este foarte asemănătoare cu
adevăratului creştinism".706 Epistolele pe care Ciprian le-a scris în acest timp. Concluziile lui Réveillaud
sunt preluate şi de J. Carmignac,715 R. Johanny716 şi de K.B. Schnurr.717
III.2.2. De dominica oratione în general critica citată consideră că De Dominica oratione a lui
Ciprian este o cateheză menită să instruiască pe neofiţi, avându-se în vedere
III. 2.2.1. Anul scrierii şi destinatarii prigoana lui Decius, căreia Biserica trebuia să-i

Tratatul Despre Rugăciunea domnească a fost scris de Sfântul 708


Bardenhewer, op. cit., vol 11, p. 415
Ciprian, după unii patrologi, la 252 ca o chemare la pace şi unitate în faţa 709
P. Monceaux, Histoire littéraire de l'Afrique chrétienne, vol II, Paris 1902, p.
tulburărilor schismatice provocate de episcopul Maximus. 707 Persecuţia lui 311
710
H. Koch, Cyprianische Untersuchungen, Bonn, 1926, p. 138
Decius începută prin 250 a determinat, prin cruzimea sa, pe un mare număr de 711
M. Sage, Cyprian, Cambridge, 1975, «Patristic Monograph Séries 1», p. 288
clerici şi credincioşi din Cartagina să apostazieze. Timp de 15 luni (1 ianuarie 712
L. Alfonsi, // "De dominica oratione» di Cipriano. în «Formula futuri. Studi in
250 - l aprilie 251), Sfântul Ciprian se retrage dinaintea persecuţiei onore del Card. M. Pellcgrino», Torino 1975. p. 53
ascunzându-se şi conducându-şi eparhia prin scrisori şi delegaţi. Reprimirea 713
M. Réveillaud, Saint Cyprien, L'oraison dominicale. Texte, traduction et
clericilor apostaţi, conform Sinodului cartaginez din 251 notes, Paris 1964, p. 59
714
Ibidem, p. 58
715
J. Carmignac, op. cit., p. 159 : «în primele luni ale anului 250»
(„Libellaticii" - cei care au prezentat adeverinţe că au sacrificat zeilor fără 716
R. Johanny, La prière du Seigneur chez les Pères. în «Parole et Pain».
12/1966, p. 5
J. Tixeront, Mélanges de Patrologie el d'Histoire des dogmes, Paris 1921, p. 207-208 717
K.B. Schnurr, op. cit., p. 45-46
Pierre de Labriolle, op. cit., p. 178
705
F. Cayré, Précis de Patrologie, vol. I, Paris, Tournai- Rome, 1921, p. 251 Adhémar
d'Alés, La Théologie de Saint Cyprien, Paris 1922, p. 359 Prof Nicolae Chiţescu,
Sfântul Ciprian, Despre Rugăciunea domnească.
Introducere, în «PSB», 3, 457.

216 151
Sfântul Ciprian

reziste prin unitate şi nelepădare. Este ştiut că tradiţia primară a Bisericii


Paştilor". 722 Profesorul N. Chiţescu nu determină însă, din adresarea „prea
socotea cateheza ca aparţinând perioadei prebaptismale şi finaliza cu primirea
iubiţi fraţi", „nici o semnificaţie specială" care ar putea nominaliza precis pe
Tainei Sfântului Botez. Bunăoară, Didahia după ce arată învăţătura despre cele
destinatari. „Dacă la alţi Părinţi, scrie domnia sa - ca de exemplu la Augustin
două căi, ale vieţii şi ale morţii, îndeamnă la post în vederea primirii Botezului
care-şi denumeşte auditoriul „infantes" vrând să arate că sunt „prunci muţi"
(cap. Vil), iar Sfântul Iustin în Apologia I scrie că nu din „viclenie am ascunde
până când vor începe să se adreseze lui Dumnezeu cu Tatăl nostru
ceva din explicarea noastră", ci învăţăturile creştine se dau potrivit cu starea
existenţială a omului. Cei „neluminaţi" sunt învăţaţi să se roage cu postire şi -destinatarii erau cu claritate nominalizaţi, expresia „prea iubiţi fraţi" nu este
abia după instruire „sunt conduşi de noi undeva, unde este apă şi sunt renăscuţi o indicaţie precisă."723 Credem, dimpotrivă, aşa cum se exprimă şi A.
acolo". „Iar baia aceasta se numeşte luminare, întrucât cei care primesc toate Hamman, că tocmai această adresare arată cu limpezime că scrierea lui
cele în legătură cu ea devin apoi luminaţi la minte". Cu aceste noi capacităţi Ciprian se adresa neofiţilor spre a le preciza darurile Botezului şi noua lor
(„luminaţi la minte") neofiţii pot să primească învăţătura mistagogică - despre stare existenţială.
Sfintele Taine. La fel învaţă şi Ipolit (Tradiţia Apostolică, XVI) şi Tertulian. Iar Tâlcuirea pe care Sfântul Ciprian o dă Rugăciunii domneşti şi
Sfântul Ambrozie va spune neofiţilor: „acum este timpul să vorbim despre rugăciunii în genere, ar constitui, împreună cu „Mărturiile către Quirinius"
Taine şi să arătăm însăşi temeiurile lor, pe care, dacă am fi socotit că trebuie să (Cartea a IlI-a) „temeiul învăţăturii sale morale"724, iar lucrarea a fost socotită
vi strecurăm în suflete înainte de botez când nu eraţi încă iniţiaţi, am fi fost în cadrul literaturii creştine drept „tratatul standard, clasic" al Bisericii
consideraţi mai curând că le-am trădat decât că le-am explicat; apoi, e mai primare. Completitudinea ideilor religios-morale din scrierea Sfântului
potrivit să vorbim acum, deoarece lumina Tainelor pătrunde ea însăşi mai bine Ciprian, îi face pe Ilarie de Poitiers şi pe Vincenţiu de Lcrini să renunţe la
pe oameni luminându-i pe neaşteptate, decât atunci când e precedată de vreo comentarea Rugăciunii domneşti atunci când aceştia tâlcuiesc Evangheliile
vorbire".719 Va aborda problematica şi Fericitul Augustin, cum vom arăta în de la Matei şi Luca, mulţumindu-se să facă trimitere la Sfântul Ciprian. în
altă parte. însă în timpul persecuţiilor mulţi dintre catehumeni erau martirizaţi genere, Părinţii Bisericii, fac referire la De dominica oratione, cu aceeaşi
ceea ce determina pe episcopul locului să comprime perioada catehumenatului preţuire şi pietate cu care descriu şi amintesc martiriul Sfântului Ciprian. 25
şi să fie administrată Taina Botezului urmând ca instruirea catehetică să se facă
ulterior. Această practică, în care catehizarea era „podul de legătură dintre III.2.2.2. De oratione Dominica: cadru de idei
Botez şi Euharistie" se va generaliza începând cu secolul al XIV-lea.720
Sfântul Ciprian explicând Tatăl nostru se adresează, scrie A. Lucrarea începe prin afirmaţia că domeniul credinţei este structurat
Hamman, în mod evident neofiţilor pe care el îi numeşte ,prea iubiţi fraţf\ 721 iar de „evangelica praecepta" care sunt temelii, modalităţi, hrană, călăuze şi
„cateheza are loc în timpul săptămânii ajutoare care conduc la împărăţia cerească. Rugăciunea domnească, la
rândul ei, este tot un „precept

Sfântul Iustin, Apologia I, LXI, «P.G.», 6. 421B


Sfântul Ambrozie al Milanului, De Misteriis, Migne, «P.L.» 16, 405
Prof. N. Chiţescu, op. cit., p. 458
Ciprian, De dominica oratione, I, VI, «P.L. », 4, 520A,522B
722
A.G. Hamman, La Prière en Afrique chrétienne (Tertullien, Cyprien et
Augustin), Ed. Desclée De Brouwer, 1982, p. 6

218
Sfântul Ciprian Comentariile patristice la Tatăl nostru
723
Prof. N. Chitescu, op. cit., p. 459
724
F. Cayré, op. cit., p. 257, nota 3
725
Prof. T. Herbert Bindley, St Cyprian on the Lord's Prayer, col. «Early
Church
Classic», Londra, 1914, p. 7

218
153
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul Ciprian
evanghelic", dăruit de însuşi Mântuitorul, spre a ne îndruma la obţinerea
mântuirii. Ea este împlinirea celor prezise de Domnul că va veni ceasul în care
adevăraţii închinători îl vor cinsti pe Tatăl în Duh şi adevăr. Tatăl nostru este
rugăciunea celor ce au primit harul de a se închina în Duh şi adevăr.
Aşadar, Ciprian îşi începe cateheza prin a învăţa pe noii botezaţi că
raportul dintre om şi Dumnezeu nu este lăsat pe seama subiectivismului
incontrolabil. El este structurat de către „praecepta evangélica". Acestea
stabilesc un cadru precis, obiectiv, şi dau certitudinea că duc, în mod autentic,
la împărăţia cerească. „Preceptele evanghelice, prea iubiţi fraţi, nu sunt
altceva decât învăţături divine, temelii la edificiul speranţei mijloace de
întărire a credinţei, hrană pentru înviorarea inimii, călăuze arătătoare de
drum, ajutoare în căpătarea mântuirii; ele, luminând pe pământ minţile
primitoare ale credincioşilor, conduc la împărăţia cerească". 726 Rugăciunea
domnească ţine de acest context obiectiv al existenţei creştine. Ea este
poruncă evanghelică, învăţătură dumnezeiască. Prin Tatăl nostru învăţăm că
rugăciunea autentică este mai mult şi altceva decât o simplă efuziune
sentimentală a religiozităţii firii. Este forma concretă de cinstire a lui
Dumnezeu în Duh şi adevăr. Astfel Tatăl nostru devine „regula rugăciunii"
pentru cei ce au primit harul (neofiţii): „pentru ca noi, care am primit harul şi
adevărul din sfinţenia Lui, să-L cinstim în Duh şi adevăr prin rugăciunea
lăsată de El. Care rugăciune poate fi spirituală (în Duh şi adevăr), dacă nu cea
care ne-a fost dată de Hristos, Cel ce ne-a trimis şi pe Duhul Sfânt? Care
rugăciune poate fi adevărată dacă nu cea care a fost exprimată prin gura Fiului
Său, care este El însuşi Adevărul? încât a ne ruga altfel decât ne-a învăţat El nu
e neştiinţă, ci culpă fiindcă El însuşi a atras atenţia şi a spus: «aţi respins
porunca lui Dumnezeu, pentru ca s-o înlocuiţi cu tradiţia voastră »".
Pe lângă faptul de a fi regula şi porunca rugăciunii, Tatăl nostru,
pentru Sfântul Ciprian, este şi modalitatea de arătare (prin

auzire)
728 în afară a realităţii harice care a îmbrăcat inima firii noastre. Prin Ibidem, «P.L.», 4, 52IA
729
Ibidem, III, V, «P.L.», 4, 521B-522
221
154
Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul Ciprian Botez Hristos locuieşte în inima noastră, iar prin cuvintele rugăciunii pe care
El ne-a lăsat-o îşi face auzită (văzută) prezenţa Sa în noi. In Tatăl nostru,
Dumnezeu recunoaşte pe Fiul Său întru noi, iar pe noi ne socoteşte fiii Săi.
„Este plăcut şi intim pentru Dumnezeu să fie rugat prin cuvintele Fiului Său,
să ajungă la urechile Lui rugăciunea alcătuită de Hristos şi să recunoască
Tatăl cuvintele Fiului Său când noi ne rugăm. Cel ce locuieşte în inima
noastră să fie şi în vocea noastră...".
Rugăciunea autentică solicită nu numai sunetul vocii, ci fiinţa
umană în întregimea ei. „în simţurile noastre trebuie să fi adorat, Doamne",
iar „ţinuta corpului şi felul vocii" trebuie să fie plăcute „ochilor divini". Prin
urmare, regula rugăciunii solicită, pe lângă cuvintele adecvate ale Rugăciunii
domneşti, şi forme trupeşti corespunzătoare. La acestea trebuie adăugate
smerenia şi simţământul pocăinţei („fiindcă nimeni nu este nevinovat")
însoţite de „mărturisirea cu umilinţă a păcatelor".
Aşadar, preliminariile lui Ciprian în vederea unei rugăciuni
autentice sunt: cuvintele rugăciunii să aparţină preceptelor evanghelicei;
Tatăl nostru concretizează „praecepta evanghelica"; Rugăciunea domnească
aparţine celor ce au primit harul; ea este consecinţa Botezului, taină prin care
Hristos locuieşte în inima noastră; în Rugăciunea domnească se aud
cuvintele lui Hristos ce locuieşte în noi şi, prin ele, Tatăl ceresc ne recunoaşte
ca fii ai Săi, iar noi ne exprimăm înfierea; integralitatea rugăciunii mai
presupune forme trupeşti şi sufleteşti adecvate, respectiv, ţinută trupească şi
simţuri în care Dumnezeu este adorat, şi smerenie sufletească unită cu
mărturisirea păcătoşeniei. „După ce am învăţat să ne apropiem cum trebuie
de rugăciune, să cunoaştem din învăţătura Domnului cum să ne rugăm şi ce
să cerem", scrie Ciprian, redând apoi textul Rugăciunii domneşti de la Matei
6, 9-13.

Ciprian, De dominica oratione, II, «P.L.» 4, 520A


Ibidem, «P.L.», 4, 521C

728
729

221
155
Sfântul Ciprian
Comentariile patristice la Tatăl nostru
EH.2.3. Tâlcuirea Rugăciunii domneşti
să fie fiu, ci celor ce le este acordată iertarea păcatelor, lor li se dă şi
IH.2.3.1. Tatăl nostru care eşti în ceruri • 732
numele de fii şi lor li se promite şi veşnicia..." . Cel botezat este fiu precum
Hristos este Fiul Tatălui: „Cât de mare este îngăduinţa Domnului,..., încât a
Frământat de tendinţele schismatice din Biserică, facilitate de
voit să spunem rugăciunea în faţa lui Dumnezeu numindu-L pe Domnul Tată
persecuţia lui Decius, Sfanţul Ciprian începe tâlcuirea la Tatăl nostru prin
şi, precum Hristos este Fiul lui Dumnezeu, aşa să ne considerăm şi noi fiii lui
sublinierea unităţii ca atribut fundamental al Bisericii. Hristos este
Dumnezeu!". Sfântul Ciprian subliniază apoi că faptele creştinului sunt faptele
„învăţătorul păcii şi propovăduitorul unităţii" iar rugăciunea creştinilor
harului Duhului Sfânt în om. Prin această afirmaţie el defineşte conceptul de
trebuie să fie în mod primar, „publică şi comună". Rugăciunea comunitară în
virtute creştină. Respectiv, virtutea nu e în mod simplu consecinţa
duhul unităţii şi a păcii este însăşi „legea rugăciunii" observată de toţi cei
activismului formal al omului. Practicismul consecvent nu-l face pe om
bineplăcuţi lui Dumnezeu din paginile biblice. „Şi de aceea rugăciunea lor a virtuos. Faptele cu adevărt virtuoase ale omului sunt cele iniţiate de prezenţa
fost primită şi mântuitoare fiindcă rugăciunea simplă şi în duhul păcii harului sălăşluit în om la Botez. Odată cu naşterea sacramentală omul începe
dobândeşte bunăvoinţa Domnului".730 Rugăciunea domnească este atât de să trăiască nu după legile trupului ci după legile duhovniceşti şi cereşti. Prin
bogată în conţinut încât epuizează toate trebuinţele vieţii şi „cuprinde (toată) Botez omul nu-şi mai aparţine sieşi, ci lui Dumnezeu, care trebuie preamărit în
învăţătura cerească" şi de aceea rostirea ei implică legământul cu Dumnezeu. faptele omului. Virtutea este tocmai această preamărire sau arătare a lui
Zicând Tatăl nostru afirmăm Răscumpărarea în Hristos care ne-a făcut cu Dumnezeu în trupul nostru. Virtutea este strălucirea realităţii harice în viaţa
putinţă naşterea din Dumnezeu. Prin Botez primim o nouă identitate cea de umană. Ciprian îndeamnă pe neofiţi să rămână în starea la care Botezul i-a
„fiu al lui Dumnezeu" poziţie de pe care creştinul îl poate numi la propriu pe ridicat. Pentru aceasta trebuie „să ne purtăm ca fii ai lui Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu ca „Tată". Universul religios-moral se realizează de pe poziţia aşa cum nouă ne place că-L avem pe Dumnezeu ca Tată, la fel să-I placă şi Lui
apartenenţei la viaţa ce nu mai poate fi transgresată de moarte. Cuvintele că ne are pe noi fii. Să ne comportăm ca nişte temple ale lui Dumnezeu pentru
„Tatăl nostru care eşti în ceruri" explicitează vorbele Domnului către ucenici ca Dumnezeu să rămână (locuiască) în noi. Să nu fie faptele noastre lipsite de
„lasă morţii să-şi îngroape morţii" (Matei 8, 22) în sensul că tatăl şi mama de harul Duhului Sfânt, fiindcă am început să trăim după legile duhovniceşti şi
pe pământ precum şi copiii din afara naşterii sacramentale sunt chipuri ale cereşti... Şi Fericitul Apostol a spus într-o Epistolă a sa: «nu sunteţi ai voştri,
morţii pentru că deşi dau viaţă, aceasta nu transgresează moartea. Doar cel ce căci sunteţi cumpăraţi cu preţ mare. Preamăriţi-L pe Dumnezeu şi purtaţi-L în
e „fiu al Tatălui" - care poate rosti „Tatăl nostru" - posedă o naştere şi o viaţă trupul vostru» (1 Corinteni 6,19u)".734 Aşadar, virtutea este purtarea lui
ce transcende moartea. „Spunem «Tatăl nostru», adică al acelora care cred, Dumnezeu, preamărirea şi arătarea Lui în trupul nostru, adică în viaţa
care prin El au început să fie fiii lui Dumnezeu, renăscuţi şi sfinţiţi prin har pământească. Tâlcuirea lui Ciprian la „sfinţească-se numele Tău" aduce noi
dumnezeiesc".731 Ceilalţi, bunăoară iudeii, care au dispreţuit şi „ucis cu sublinieri asupra faptului că întreaga existenţă religios-morală se sprijină pe
cruzime" pe Hristos, „nu pot să numească Tată pe Domnul". La fel „nici un harul Răscumpărării care ni se împărtăşeşte în Botez.
popor păcătos nu poate

Ibidem, VIII, «P.L.», 4, 524B


Ibidem, X, «P.L.», 4, 525B
156
223
Sfântul Ciprian
Comentariile patristice la Tatăl nostru

732
Ibidem, X, «P.L.», 4, 566CA
733
Ibidem, XI, «P.L.». 4, 526B
734
Ibidem. XI, «P.L.» 4, 526BC

730
Ibidem, VIII, «P.L.», 4, 524B
731
Ibidem, X, «P.L.», 4, 525B
157
223
____________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Sfântul Ciprian doua, împărăţia din cererea Rugăciunii domneşti, este împărăţia câştigată
nouă de sângele şi pătimirea Iui Hristos. Ea cunoaşte două etape. Prima este
Hristos însuşi: „căci după cum El însuşi este învierea, fiindcă în El înviem şi
HI2:3.2. Sfmţească-se numele Tău noi, Ia fel se poate înţelege El însuşi ca împărăţie a lui Dumnezeu, fiindcă în
El vom avea să împărăţim."737 A doua, este împărăţia eshatologică ce se va
Rostind astfel, nu spunem că noi îl sfinţim pe Dumnezeu, pentru că inaugura la revenirea lui Hristos şi-n urma sentinţei: veniţi binecuvântaţii
„de cine poate fi sfinţit Dumnezeu, Care El însuşi sfinţeşte?" Ci „ne rugăm ca, Părintelui Meu, primiţi împărăţia care s-a pregătit vouă de la întemeierea
fiindcă am fost sfinţiţi prin Botez, să stăruim în ceea ce am început să fim /.../. lumii". Este nevoie de rugăciune continuă ca să nu decădem din împărăţia
Am fost sfinţiţi în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi în Duhul cerească.
Dumnezeului nostru. Ne rugăm ca această sfinţire să rămână în noi şi, fiindcă Tâlcuirea lui Ciprian se menţine, şi la această cerere, în unitatea de
Domnul şi Judecătorul nostru cere celui însănătoşit şi trezit la viaţă de către El idei iniţială. Realităţile dumnezeieşti sunt depline, sunt absolute în ele însele,
ca de acum înainte să nu mai greşească, să nu facă ceva rău, această rugăciune nedepinzând întru nimic de ceea ce le acordăm noi lor. Dumnezeu este sfânt
o facem zilnic, aceasta cerem zi şi noapte, anume ca viaţa în sfinţenie, care ni independent de noi, El împărăteşte veşnic, iar voia Lui nu are hotar. Cererile
se dă din harul lui Dumnezeu, să ne-o păzească El însuşi sub protecţia Lui".735 din Tatăl nostru nu acordă un plus nici sfinţeniei, nici domniei şi nici facerii
Aşadar, Ciprian insistă în tâlcuirea acestei cereri asupra voii lui Dumnezeu. Ele vizează doar comunicarea lor nouă prin lucrarea
fundamentării vieţii creştine pe Taina Botezului. Existenţa religios-morală restauratoare a lui Hristos şi participarea noastră la ele. In exegeza lui Ciprian
sau viaţa virtuoasă este viaţa pe care o trezeşte în noi harul. Sfinţenia împărăţia este un deja, prin Hristos care ne-a înviat împreună cu El. Viaţa
(virtutea) este un dar deja dat nouă sacramental. în acelaşi timp sfinţenia, creştină, în acest sens este o viaţă ce se desfăşoară încă de acum în împărăţia
virtutea, rămân sensul vieţuirii creştine. însă sfârşitul (telosul) este transmutat lui Dumnezeu ajunsă la noi. Dar este, totodată, o viaţă tensionată eshatologic,
prin Botez în început. Iar desfăşurarea vieţii creştine nu înseamnă altceva pentru că deşi Hristos (împărăţia) ni s-a dat, ne rugăm, totuşi, zilnic ca a doua
decât rodirea în imediatul existenţei a harului baptismal (a sfinţeniei Lui venire să se înfăptuiască. Posedarea împărăţiei deja dată şi totuşi încă nu
baptismale) prin asumarea acestuia la nivel de voinţă şi conlucrare cu el. deplin, are drept premisă înfierea dobândită în Botez şi rămânerea în această
înfiere. Ciprian argumentează această idee apelând la istoria evreilor:
III. 2.3.3. Vie împărăţia Ta „înainte iudeii erau fii ai împărăţiei, când stăruiau să fie şi fii ai lui
Dumnezeu; dar când au încetat de a avea acest nume părintesc, le-a încetat şi
Există o distincţie între domnia (împărăţirea) lui Dumnezeu peste împărăţia. Şi de aceea şi noi, creştinii, care am început să numim în rugăciune
lume şi între împărăţia pe care o cerem în Tatăl nostru. Cea dintâi este pe Dumnezeu Tată, ne rugăm să vină la noi şi împărăţia lui Dumnezeu."
dintotdeauna şi fără sfârşit: „dar când nu domneşte Dumnezeu, sau când
începe la El ceea ce a fost întotdeauna şi nu încetează de a fi?" 736 Cea de a III. 2.3.4. Facă-se voia Ta în cer şi pe pământ

737
Ibidem, «P.L.», 4, 528A
738
Ibidem

Ibidem, «P.L.», 4, 527AB Ibidem, «P.L.». 4, 527C


158 225
Sfântul Ciprian Comentariile patristice la Tatăl nostru
Voia lui Dumnezeu este absolut suverană: „căci cine-L împiedică pe căci prin credinţa noastră suntem din cer, la fel şi pe pământ, adică pentru cei
Dumnezeu să facă ce vrea?". Cererea din Tatăl nostru ne vizează pe noi ce nu voiesc să creadă, să se facă voia lui Dumnezeu, pentru ca toţi cei ce
pentru că „nimeni nu este puternic prin forţele sale, ci prin voia şi mila lui aparţin primei naşteri, pământene, să înceapă a fi cereşti, născuţi din apă şi
Dumnezeu".739 Diavolul este pururi împotrivitor nouă şi nu poate fi biruit din duh".742
decât de cel întru care se face voia lui Dumnezeu. Voinţa umană este Interpretarea lui Ciprian rămâne pe aceleaşi coordonate: viaţa
nestatornică şi slabă. Aceasta voia să arate Domnul Hristos atunci când, în creştină este participarea noastră la viaţa dumnezeiască şi este consecinţa
Ghetsimani, zicea să treacă de la El paharul crucii. însă adăugând „nu ce vreau Botezului. Doar Dumnezeu poate dispune la modul absolut de propria Sa
Eu, ci ce vrei Tu" ne învaţă că cine face voia lui Dumnezeu (cine-şi asociază voinţă. Omul, deşi e înzestrat cu voinţă, constată că nu poate dispune de ea.
voinţa sa cu cea dumnezeiască) „rămâne precum Dumnezeu în veci. Diavolul şi slăbiciunea proprie îi stau împotrivă. Slăbiciunea voinţei este
(Iar) cei ce voim să rămânem în veci, suntem datori să facem voia Lui exemplificată prin contradicţia dintre trup şi duh: „trupul pofteşte împotriva
Dumnezeu, care este veşnic."740 Hristos este Cel care a împlinit deplin voia lui
spiritului şi spiritul împotriva trupului. Prin aceasta sunt duşmani unul altuia,
Dumnezeu şi ne-a arătat cum anume trebuie să o împlinim şi noi: „modestia în
ca să nu faceţi ceea ce voiţi." Dacă pentru omul vechi afirmaţia paulină
conversaţie, statornicie în credinţă, decenţă în cuvinte, dreptate în fapte,
rămâne definitorie, nu este tot aşa şi pentru creştini. In ei, prin Botez, cererea
generozitate în ajutorări, stăpânire în conduită, a nu face nedreptate şi a o ierta
„Facă-se voia Ta" s-a împlinit. Vechea contradicţie a fost abolită. Trupul,
pe cea tăcută de altul, a trăi în pace cu fraţii, ... a nu pune nimic mai presus de
însemnând pământul, a fost asimilat realităţilor spirituale şi cereşti. Prin
Hristos, fiindcă nici El n-a pus ceva mai presus de noi, a merita întotdeauna
botez omul poate să dispună de propria sa voinţă. Pământul mai desemnează
dragostea Lui, a rămâne cu credinţă şi curaj alături de Crucea lui, ... a dovedi
şi pe cei necredincioşi. Nici ei nu pot împlini voia lui Dumnezeu şi nici nu
statornicie în vorbirea despre credinţă, iar în anchete tărie de caracter,
suportând chiar moartea de e nevoie...".741 Aceasta înseamnă „a face voia pot dispune de propria lor voinţă. în Tatăl nostru ne rugăm ca şi aceia să
Tatălui". Iar această voie cerem să se împlinească în cer şi pe pământ. Cerul ajungă la Taina Botezului pentru ca să dobândească autentica libertate a
însemnează spiritul nostru, iar pământul desemnează trupul. întrucât, în omul voinţei. Este cât se poate de clar că, pentru Ciprian, întreaga existenţă
vechi, trupul şi sufletul stau într-o ireconciliabilă contradicţie, viaţa religios-morală este fundamentată pe harul sacramental. Nu la întâmplare
omenească a însemnat un lung şir de fapte ale trupului (Gal. 5, 17, 19-22). mai târziu, Augustin va face apel la Ciprian, ca la o autoritate indiscutabilă,
Prin botez creştinii au fost făcuţi cer şi astfel voia lui Dumnezeu s-a împlinit pentru a-şi argumenta teza harului covârşitor.743
deja*în ei. Preponderente sunt acum faptele Duhului. în Tatăl nostru ne însă Ciprian nu anulează libertatea voinţei prin lucrarea harului, ci
rugăm să se întâmple la fel şi cu necredincioşii, care sunt „pământ", ca şi ei să afirmă că abia harul o trezeşte la viaţă, o însănătoşeşte, o scoate din conflictul
devină cer. „De aceea porunca lui Hristos, când ne rugăm şi cerem este ca să trup-suflet. Urmează apoi, ca-n colaborare cu voia lui Dumnezeu, să-şi
facem rugăciunea noastră pentru mântuirea tuturor, pentru ca, precum în cer, trăiască propria libertate.
adică în noi, s-a făcut voia lui Dumnezeu,
739
Ibidem, «P.L.», 4, 558C
740
Ibidem, XIV, «P.L.», 4, 529B
Ibidem

Ibidem, XVI, «P.L.», 4, 530B


159 227
Sfântul Ciprian
Augustin, De dono perseverantiae, II, 4; IV, 7; V, 8, «P.L.», 45, 996. 998

160
________ Sfântul Ciprian_____________________________________________________ Comentariile patristice la Tatăl nostru
Doar ei pot zice „Tatăl nostru" în
111.23.5. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă chip deplin. La fel şi Hristos, ca pâine euharistică, „nu este al tuturor" ci doar
astăzi al celor înfiaţi. Dacă până aici Ciprian arăta că viaţa religios-morală e cu
putinţă pentru cei botezaţi, acum completează că desăvârşirea (sfinţenia) e şi
Pâinea din această cerere, spune Ciprian, are două înţelesuri: unul atributul Euharistiei. Ea trebuie primită zilnic, căci în absenţa ei omul
spiritual şi altul material, amândouă însă, prin înţelepciunea dumnezeiască, alunecă în căderi grave, iar căderile generează oprirea de la împărtăşire,
de folos mântuirii. „Hristos este pâinea vieţii şi această pâinea nu este a oprire care nu însemnează altceva decât „a rămâne departe de mântuire".
tuturor, ci a noastră. Cum zicem «Tatăl nostru » fiindcă este tatăl celor ce-L Prin urmare, îndreptarea omului se face în Botez, iar desăvârşirea
înţeleg şi cred în El, tot aşa zicem «pâinea noastră », fiindcă Hristos este (mântuirea) se actualizează prin Euharistie. Viaţa religios-morală a
pâinea noastră, a celor ce avem părtăşie cu trupul Lui. Cerem ca această creştinilor este fundamental euharistică. Sfinţenia dată în Botez trebuie
pâine să ne fie dată zilnic, ca nu cumva noi, care suntem cu Hristos şi primim actualizată permanent sau plinită cu sfinţenia euharistică şi cu rămânerea în
zilnic ca hrană a mântuirii Euharistia Lui, săvârşind cumva vreo greşeală mai unitate cu Biserica („Corpul Lui"). „De aceea cerem să ni se dea zilnic pâinea
gravă, în timp ce suntem opriţi de a ne împărtăşi din pâinea cerească ... şi noastră, ceea ce înseamnă Hristos, pentru ca rămânând şi trăind în Hristos, să
despărţiţi astfel de trupul lui Hristos, să rămânem departe de mântuire". 744 nu ne îndepărtăm de sfinţenie şi de corpul Lui".748 Apar aşadar, două noi
Alături de înţelesul euharistie al pâinii, în cerere exprimăm şi sensul premise ale vieţii creştine: Euharistia şi rămânerea în unitatea cu Biserica.
ei material. Solicităm pâinea obişnuită, „hrana necesară traiului". Pe aceasta Tema unităţii va fi reluată în capitolul XXIV al prezentei scrieri.
o cerem având în vedere doar cele absolut necesare menţinerii vieţii trupeşti în exegeza cererii „pâinea noastră..." nu lipseşte orientarea
(„cel ce a început să fie discipol, renunţând la toate după cuvântul eshatologică. Nu trebuie uitat că Ciprian scria în contextul persecuţiilor pe
învăţătorului său, trebuie să ceară hrana zilnică şi să nu-şi extindă cererea sa care biserica cartagineză le traversa, context care acredita ideea că vremea
asupra altor lucruri"745) şi doar pentru astăzi („discipolul lui Hristos îşi are prigonirilor va înceta doar prin venirea împărăţiei. Cerând „vie împărăţia Ta
hrană zilnic şi e oprit să se gândească la ziua de mâine, fiindcă devine " autorul spune că împărăţia este Hristos însuşi „pe care-L dorim zilnic să
inconsecvent cu sine însuşi, adică pe de o parte cere să trăiască mult timp în vină, a cărui sosire voim să se înfăptuiască rară zăbavă".749 Acum, Ia cererea
lume, iar pe de alta să vină repede în împărăţia lui Dumnezeu" ). Abundenţa pâinii, arată că solicităm pâinea materială doar pentru ziua de azi, pentru că o
materială şi martirul nu sunt compatibile. Doar cel care „nu e reţinut de nici o cerere a hranei pentru timp îndelungat ar însemna inconsecvenţă, de vreme
legătură cu avuţia poate să urmeze pe Hristos şi să-i imite gloria patimilor, ce solicităm ca împărăţia lui Dumnezeu să vină cât mai repede. în orizontul
căci dezlegat şi liber, după ce-şi trimite la Domnul toate ale sale pleacă şi el tensionat eshatologic, al vieţii creştinilor, abundenţa materială înseamnă o
în urma lor."747 nebunie, pentru că era o hrană pe care mâncând-o murim (asemenea
Interpretarea lui Ciprian la această cerere subliniază câteva idei. bogatului nesocotit din Luca XII) şi pentru că putea fi o piedică în calea
Baza exegetică porneşte tot de la înfierea din Botez. Acolo Dumnezeu se martiriului. Pe de altă parte, Ciprian, are o remarcă deosebit de profundă: „de
arată şi devine „Tată" Ia propriu, doar creştinilor. vreme
Ciprian, De dominica oratione, XVIII, «P.L.», 4, 531B-532
Ibidem, XIX, «P.L.» 4, 532A-533A Ibidem, XIX, «P.L.» 4, 533B 748
Ibidem, XVI, «P.L.», 4, 532B
Ibidem, XX, «P.L.» 4, 533B 749
Ibidem, XIII, «P.L.», 4, 528A

161 229
Sfântul Ciprian
Comentariile patristice la Tatăl nostru
ce toate sunt ale lui Dumnezeu, celui ce-L are pe Dumnezeu nu-i va lipsi episcopul Maximus şi de Fortunas. Trebuie subliniat că autorul menţine
nimic, dacă el însuşi nu-I lipseşte lui Dumnezeu".750 Aşadar, siguranţa viziunea teologică iniţială a comentariului său la Tatăl nostru. Respectiv şi
materială a vieţii nu o dau bogăţiile, ci Dumnezeu. Ale lui Dumnezeu sunt iertarea şi rămânerea în imitate sunt consecinţe (daruri) ale renaşterii prin
toate şi El „nu-1 poate lipsi pe cel drept de hrana zilnică". Apoi, cel ce-L are Botez. „Căci Dumnezeu a poruncit ca în casa Lui să avem pace unire şi
pe Dumnezeu posedă totul, din moment ce Dumnezeu le posedă pe toate. înţelegere şi, cum ne-a făcut prin a doua naştere voieşte ca la fel să ne
purtăm ca renăscuţi, aşa încât cei care suntem fiii lui Dumnezeu să rămânem
III. 2.3.6. Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm în pacea lui Dumnezeu şi cum unul ne este spiritul, tot aşa să ne fie şi
greşiţilor noştri gândirea şi simţirea"751. Cel care se dezbină de fratele său nu se mai poate
apropia de Altar. Acela face experienţa căderii chiar de la starea în care a fost
Cerând iertare de păcate ne îngrijim, de fapt, scrie Ciprian, „mai aşezat de la Botez, căci „pentru Dumnezeu darul cel mai mare îl constituie
ales de viaţa cea veşnică". Toţi avem trebuinţă să rostim „şi ne iartă nouă pacea noastră, armonia frăţească şi poporul unit după unitatea Tatălui, a
greşelile noastre" pentru că toţi suntem păcătoşi. Iar Dumnezeu, credincios Fiului şi a Duhului Sfânt "752. „Cel ce este în discordie şi dezbinare, cel ce nu
făgăduinţei Sale, ne va asculta cererea. Insă El îşi condiţionează iertarea de are pace cu fraţii săi după cum arată fericitul Apostol şi Sfânta Scriptură, nici
atitudinea noastră, similară, faţă de cei ce ne-au greşit nouă. „Cu ce măsură dacă va fi ucis pentru numele de creştin nu va putea să scape de crima
veţi fi măsurat, cu aceea vi se va măsura". Sluga ce nu a iertat pe tovarăşul neînţelegerii frăţeşti, aşa cum este scris «cel ce-şi urăşte fratele este ucigaş»,
iar ucigaşul nu ajunge în împărăţia cerurilor şi nici nu trăieşte în pace cu
său a fost aruncată în închisoare, iar Hristos îngăduie să ne rugăm „şi ne iartă
Dumnezeu. Nu poate să fie cu Hristos cel ce a imitat mai degrabă pe Iuda
nouă", numai dacă iertăm greşiţilor noştri. Ca cei ce suntem renăscuţi în
decât pe Hristos. Mare este delictul care nu poate fi spălat nici prin botezul
Dumnezeu, ni s-a dat puterea să iertăm pe cei ce greşesc. A nu ierta
sângelui, mare este crima care nu poate fi ispăşită nici cu martiriul".753
înseamnă a te despărţi de fratele tău, iar ieşirea din unitate este cel mai mare
delict posibil. Odinioară jertfa lui Abel a fost primită pentru că inima lui era
111.2.3.7. Şi nu ne duce pe noi în ispită
în unitate, dreptate şi pace. Cel aflat în discordie şi dezbinare este urâtor de
frate şi ucigaş (I Ioan 3,15), iar ucigaşii nu ajung în împărăţia lui Dumnezeu.
Orice ispitire care ne vine este cu îngăduinţa lui Dumnezeu: „nimic
Interpretarea cererii „şi ne iartă nouă greşelile noastre" începe în
nu ne poate fi împotrivă, dacă n-a îngăduit mai înainte aceasta
plan eshatologic şi se termină tot acolo. De iertarea păcatelor avem absolută Dumnezeu...fiindcă în ispite nu-i este nimic permis răului, dacă nu i se
trebuinţă în vederea dobândirii vieţii veşnice. Iertarea noastră e condiţionată atribuie vreo putere de către Dumnezeu".754 Mărturie, în acest sens, stă
de iertarea ce-o oferim celor ce ne greşesc. A ierta înseamnă a rămâne în Scriptura. Bunăoară, Nabucodonosor s-a ridicat împotriva Ierusalimului
unitatea eclezială şi a dobândi împărăţia cerurilor. A nu ierta, şi a rămâne în 751
lbidem. XXIII. «P.L.», 4, 535B
discordie cu Biserica şi cu semenii, înseamnă a nu avea acces în împărăţia lui 752
lbidem. XXIII, «P.L.», 4, 536B
Dumnezeu. Pe lângă perspectiva eshatologică, tâlcuirea cererii, prilejuieşte şi
753
lbidem, XA7V.«P.L.», 4 536A
754
lbidem, XXV, «P.L.», 4, 536B
o neasemuită analiză a problemei unităţii eclesiale.
atacându-1, însă „Domnul a dat-o în mâna l u f J (Dan. l,lu). Dumnezeu ne dă
Arătam, în altă parte, că una din motivaţiile pentru care Ciprian a scris De ispite din pricina păcatelor noastre: „este dată putere răului împotriva noastră
dominica oratione, a fost chemarea la pace şi unitate, pe care, el ca episcop, o după păcatele noastre, precum este scris: «cine a dat spre jaf poporul lui
adresa comunităţii sale, în faţa tulburărilor schismatice provocate de Iacob şi Israel celor ce-1 jefuiau? Oare nu Dumnezeu faţă de care au păcătuit
cei care nu voiau să umble în căile Lui, nici să asculte de Legea Lui şi de
lbidem, XXI, «P.L.», 4, 534C
230