John Pielmeier

AGNES OF GOD

Traducere şi adaptare de Anca Florescu şi Costin Manoliu

Scena 1

Întuneric. Se aude cântând o voce frumoasă de soprană.

Lumina se ridică încet pe Dr. Martha Livingstone.

DOCTORIŢA: Sunt Doctorul Martha Livingstone, medicul psihiatru al

tribunalului. O călugăriţă a fost găsită într-o baltă de
sânge, inconştientă, lângă uşa camerei sale. Copilul ei a
fost găsit abandonat într-un coş de hârtii. A fost
învinuită de crimă şi deferită justiţiei. Cazul ei mi-a fost
repartizat mie, pentru a decide dacă este sau nu
echilibrată mental.

Scena 2

MAICA: Sunt Maica Miriam Ruth, maica superioară a mănăstirii unde

trăieşte această călugăriţă, sora Agnes. Pâna la proces i s-a
permis să locuiască tot la mănăstire.

DOCTORIŢA: Da. Ştiu.

MAICA: Spuneţi-mi cu ce să vă ajut.

DOCTORIŢA: Vă mulţumesc, maică, dar încă n-am întâlnit-o pe sora

Agnes. Dacă voi avea neclarităţi, după ce voi vorbi cu
ea, aş fi încântată să vorbesc cu dumneavoastră.

MAICA: Cred că aveţi mii de întrebări.

DOCTORIŢA: Am, dar aş vrea să le pun direct surorii Agnes.

MAICA: Ea nu vă poate ajuta.

DOCTORIŢA: De ce?

MAICA: E total blocată. A uitat. Sunt singura care vă poate răspunde la

întrebări.

DOCTORIŢA: Cât de bine o cunoaşteţi?

MAICA: O cunosc foarte bine pe sora Agnes. Suntem puţine. Am fost

aleasă Stareţă în urmă cu patru ani, exact înaintea sosirii ei la
mănăstire. Vă deranjează dacă vă rog să puneţi scrumul aici?

DOCTORIŢA: Îmi cer scuze. Ar fi trebuit să vă întreb dacă nu doriţi şi

dumneavoastră.

MAICA: Niciodată nu se oferă băutură unui alcoolic. Nu se zice aşa?

DOCTORIŢA: Aţi fost fumătoare?

MAICA: Două pachete pe zi.

DOCTORIŢA: Maică, pot să vă întrec!

MAICA: Sora mea spunea că în această lume nebună ea crede în

onestitatea fumătorilor fără filtru. (DOCTORIŢA zâmbeşte,
apoi ia o mină sobră)

DOCTORIŢA: Cine a ştiu că Agnes era însărcinată?

MAICA: Nimeni.

DOCTORIŢA: Nimeni?! Dar cum s-a ascuns de celelalte călugăriţe?

MAICA: Se dezbrăca singură. Făcea baie singură.

DOCTORIŢA: E ceva obişnuit?

MAICA: Da.

DOCTORIŢA: Şi cum ascundea acest lucru în timpul zilei?

MAICA (scuturându-şi veşmântul de călugăriţă): Ar fi putut ascunde şi

o mitralieră aici.

DOCTORIŢA: În acest timp a fost supusă vreunui examen medical?

MAICA: Ni se face un control medical o dată pe an. A rămas însărcinată

între două vizite ale doctorului.

DOCTORIŢA: Cine a găsit copilul?

MAICA: Eu. În seara aceea, i-am permis sorei Agnes să se retragă mai
devreme. Nu se simţea bine. Puţin mai târziu, m-am dus în
camera ei.

DOCTORIŢA: Călugăriţele au camere separate?

MAICA: Da. Am găsit-o inconştientă lângă uşă. Am încercat s-o trezesc,

s-o resuscitez. N-am putut, aşa că am rugat o soră să cheme
ambulanţa. Atunci am găsit şi... coşul de hârtii. Era ascuns lângă
perete, după pat.

DOCTORIŢA: Cum de v-a venit să vă uitaţi acolo?

MAICA: Făceam curăţenie. Totul era plin de sânge.

DOCTORIŢA: Eraţi singură când aţi găsit coşul?

MAICA: Eram împreună cu sora Margareta. Ea a chemat poliţia.

DOCTORIŢA: Aţi găsit vreun jurnal personal, vreo însemnare sau

scrisori.
MAICA: Nu înţeleg.

DOCTORIŢA: Ceva care să vă dea o idee asupra identităţii tatălui.

MAICA: Nu. N-am găsit nimic.

DOCTORIŢA: Cine ar putea fi?

MAICA: Habar n-am.

DOCTORIŢA: Ce bărbaţi au avut vreo legătură cu ea.

MAICA: Nici unul, din câte ştiu.

DOCTORIŢA: Mi-aţi spus că există un doctor?

MAICA: Da.

DOCTORIŢA: E bărbat?

MAICA: Nu. E femeie.

DOCTORIŢA: La mănăstire e şi un preot, nu?

MAICA: Da, dar...

DOCTORIŢA: Cum îl cheamă?

MAICA: Părintele Martin. Totuşi, nu-l văd ca posibil candidat.

DOCTORIŢA: De ce nu?

MAICA: E foarte bătrân.

DOCTORIŢA: Ar fi putut fi altcineva?

MAICA: În mod evident, a fost.

DOCTORIŢA: Atunci de ce nu v-a interesat să-l găsiţi?

MAICA: Vă rog să mă credeţi că am făcut totul ca să aflu, în afară de a

o întreba pe Agnes.
DOCTORIŢA: De ce n-aţi întrebat-o?

MAICA: Dacă ea nu-şi aminteşte nici măcar de naştere, cum credeţi că ar

recunoaşte conceperea copilului?

DOCTORIŢA: Chiar aşa?

MAICA: Important e că i-a făcut cineva copilul. Asta ştim. Dar s-a
întâmplat acum nouă luni. Şi chiar nu-mi dau seama cum
identitatea acelui “cineva” ar avea vreo legătură cu procesul.

DOCTORIŢA: Nu vă daţi seama?

MAICA: Nu asta mi se pare important.

DOCTORIŢA:Eu decid ce e important şi ce nu. Vreau s-o văd pe Agnes

acum.

MAICA: Vreau să fiu cât mai politicoasă, dar nu sunt de acord cu

dumneavoastră. Nu cu dumneavoastră personal, ci...

DOCTORIŢA: Cu psihiatria.

MAICA: Da. Vreau s-o menajaţi. Să fiţi rapidă. E o persoană fragilă.

DOCTORIŢA: Maică, nu sunt de la Inchiziţie!

MAICA: Nici eu nu sunt din Evul Mediu. Sunteţi un chirurg al minţii. Şi

nu vreau să-i secţionaţi mintea!

DOCTORIŢA: E ceva ce n-ar fi bine să văd?

MAICA: Vă rog doar să fiţi atentă. Atât.

DOCTORIŢA: Şi rapidă?

MAICA: Da.
DOCTORIŢA: De ce?

MAICA: Pentru că Agnes e diferită.

DOCTORIŢA: Diferită de celelalte călugăriţe?

MAICA: Diferită faţă de ceilalţi oameni.

DOCTORIŢA: În ce fel?

MAICA: E binecuvântată.

DOCTORIŢA: Ce vreţi să spuneţi?

Se aude AGNES cântând.

MAICA: Asta vreau să spun. Are vocea unui înger.

DOCTORIŢA: Cântă des?

MAICA: Atunci când e singură. Îi e ruşine să cânte în faţa celorlalţi.

DOCTORIŢA: Cine a învăţat-o?

MAICA: Nu ştiu. Prima oară când am auzit-o cântând am fost cuprinsă

de fiori. Şi nu puteam lega această voce de cea a fetei simpluţe
pe care o ştiam. Ea era fericită, dar vocea aparţinea altcuiva.

DOCTORIŢA: Maică! Eşti amabilă să o chemi aici, te rog?

MAICA: Vei fi cu grijă, nu-i aşa?

DOCTORIŢA: Sunt totdeauna aşa.

MAICA: Pot asista şi eu?

DOCTORIŢA: Nu. (MAICA surâde şi iese)

Scena 3

AGNES: Bună ziua.

DOCTORIŢA: Bună ziua. Sunt Doctoriţa Linvingstone. Am fost rugată

să stau de vorbă cu tine. Îmi permiţi?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Ai o voce foarte frumoasă.

AGNES: Nu. Nu am.

DOCTORIŢA: Tocmai te-am auzit!

AGNES: Nu eram eu.

DOCTORIŢA: Eşti foarte drăguţă, Agnes.

AGNES: Nu. Nu sunt.

DOCTORIŢA: Nu ţi-a mai zis nimeni până acum?

AGNES: Nu ştiu.

DOCTORIŢA: Atunci îţi spun eu. Eşti drăguţă şi ai o voce încântătoare.

AGNES: Să vorbim despre altceva.

DOCTORIŢA: Despre ce-ai vrea să vorbim?

AGNES: Nu ştiu.

DOCTORIŢA: Despre orice. Nu? Care e primul lucru care-ţi vine-n

minte?

AGNES: Dumnezeu. Dar nu e nimic de spus despre Dumnezeu.

DOCTORIŢA: Şi al doilea lucru care-ţi trece prin minte?

AGNES: Dragostea.

DOCTORIŢA: De ce tocmai dragostea?

AGNES: Nu ştiu. (Tăcere)

DOCTORIŢA: Ai iubit vreodată pe cineva, Agnes?

AGNES: Pe Dumnezeu.

DOCTORIŢA: N-ai iubit niciodată un om?

AGNES: Ba da.

DOCTORIŢA: Pe cine?

AGNES: Pe toţi.

DOCTORIŢA: Mai exact, pe cine?

AGNES: Chiar acum?

DOCTORIŢA: Da.

AGNES: Pe tine te iubesc. (Linişte)

DOCTORIŢA: Ai iubit vreun bărbat?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Pe cine?

AGNES: Ee, au fost mulţi!

DOCTORIŢA: Pe părintele Martin îl iubeşti?

AGNES: Da!

DOCTORIŢA: Crezi că el te iubeşte?

AGNES: Da. Eu ştiu că mă iubeşte.

DOCTORIŢA: Ţi-a spus el asta?

AGNES: Nu. Dar atunci când mă uit în ochii lui, ştiu.

DOCTORIŢA: Aţi fost vreodată singuri?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Unde vă întâlneaţi?

AGNES: La spovedanie.

DOCTORIŢA: Şi nu l-ai întâlnit niciodată, aşa... (în afara

confesionalului)?

AGNES: Vrei să vorbim despre copil, nu-i aşa?

DOCTORIŢA: Tu nu vrei să vorbeşti despre asta?

AGNES: N-am văzut nici un copil. Cred că l-au inventat ei.

DOCTORIŢA: Cine?

AGNES: Poliţia.

DOCTORIŢA: De ce?

AGNES: Nu ştiu.

DOCTORIŢA: Îţi aminteşti noaptea în care se spune că a venit copilul?

AGNES: Nu. Îmi era rău.

DOCTORIŢA: Ce-ai avut?

AGNES: Mâncasem ceva...

DOCTORIŢA: Te-a durut?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Unde?

AGNES: Jos.
DOCTORIŢA: Şi ce-ai făcut?

AGNES: M-am dus în camera mea.

DOCTORIŢA: Şi ce s-a întâmplat acolo?

AGNES: Mi-a fost din ce în ce mai rău.

DOCTORIŢA: Şi-apoi?

AGNES: Am adormit.

DOCTORIŢA: Cu toate durerile acelea?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Dar de unde a apărut copilul?

AGNES: Care copil?

DOCTORIŢA: Copilul pe care l-au inventat ei?

AGNES: Din capul lor.

DOCTORIŢA: Aşa s-a spus?

AGNES: Nu. ei au zis că a venit din coşul de hârtii.

DOCTORIŢA: Dar de unde a venit înainte de a fi în coşul de hârtii?

AGNES: De la Dumnezeu.

DOCTORIŢA: Cum se nasc copiii?

AGNES: Nu ştii?

DOCTORIŢA: Ba da, dar vreau să-mi spui tu.

AGNES: Nu ştiu ce vrei. Toţi vorbesc despre copil. Dar n-am văzut
niciodată copilul, aşa că eu nu pot vorbi despre copil!
DOCTORIŢA: Atunci să vorbim despre altceva.

AGNES: Nu mai vreau să răspund la întrebări.

DOCTORIŢA: Atunci tu o să întrebi şi eu voi fi cea care răspunde.

AGNES: Orice?

DOCTORIŢA: Orice. (O pulsaţie)

AGNES: Cum te cheamă?

DOCTORIŢA: Martha Louise Livingstone.

AGNES: Eşti căsătorită.

DOCTORIŢA: Nu.

AGNES: Ţi-ar plăcea să fii?

DOCTORIŢA: Deocamdată, nu.

AGNES: Ai copii?

DOCTORIŢA: Nu.

AGNES: Ţi-ar plăcea să ai?

DOCTORIŢA: Nu mai pot avea.

AGNES: De ce?

DOCTORIŢA: Ei bine... nu mai am ciclu menstrual.

AGNES: De ce fumezi?

DOCTORIŢA: Te deranjează?

AGNES: Ai spus că eu pun întrebări.

DOCTORIŢA: Fumatul e o obsesie pentru mine. Am început să fumez
când a murit mama. Cred c-o să mă las de fumat când voi
întâlni o altă obsesie. (Tăcere) Mai ai întrebări?

AGNES: Una singură.

DOCTORIŢA: Care e?

AGNES: De unde crezi tu că vin copii?

DOCTORIŢA: De la mamele şi taţii lor, desigur.

AGNES: Eu cred că vin atunci când un înger luminează pieptul mamei şi

îi şopteşte la ureche. Aşa încep copiii buni să crească. Copiii răi vin
atunci când îngerul căzut stoarce acolo jos şi ei cresc şi cresc până când
ies tot pe acolo, pe jos. Nu ştiu, însă, pe unde ies copiii buni. (Linişte)
Diferenţa dintre ei nu o poţi vedea decât atunci când cei răi încep să
plângă şi îi fac pe taţi să-i părăseacă şi pe mame să se îmbolnăvească şi
chiar să moară câteodată. Mămica mea n-a fost fericită când a murit.
Cred că s-a dus în iad, pentru că de câte ori o văd pare că tocmai a ieşit
de sub un duş fierbinte. Nu ştiu sigur cine mă învaţă pe mine. Ea sau
Sfânta Fecioară. Ele se luptă din cauza mea tot timpul. Eu am văzut-o
pe Sfânta Fecioară când aveam zece ani. Stăteam întinsă pe iarbă şi mă
uitam la soare. Şi soarele s-a transformat într-un nor, iar norul s-a
transformat în Sfânta Fecioară, care mi-a zis că vrea să-mi vorbescă.
Apoi tălpile au început să-i sângereze şi am văzut găuri în mâinile ei şi
în trupul ei şi am încercat să strâng sângele care cădea din cer, dar n-
am mai putut zări nimic... Mă dureau ochii şi nu mai vedeam decât
pete negre. Atunci când cânt e ca şi cum Ea, Sfânta Fecioară, ar arunca
de acolo, de sus, un cârlig uriaş care mă prinde pe sub coaste şi
încearcă să mă ridice trăgând. Dar eu nu mai pot mişca pentru că
mămica mea îmi ţine strâns picioarele. Tot ceea ce pot face e să cânt cu
 vocea Ei, cu vocea Sfintei Fecioare. Dumnezeu te iubeşte. (Linişte)
Dumnezeu te iubeşte. (Linişte) Nu mai vreau să vorbesc. Vreau să mă
duc în chilia mea. (Iese)

Scena 4

MAICA: Ei bine, ce crezi? E nebună sau doar excentrică? Ori poate e

perfect sănătoasă şi e doar o bună mincinoasă. Ce ai hotărât?

DOCTORIŢA: Nimic. Dar dumneata?

MAICA: Eu?

DOCTORIŢA: Da. O cunoşti mai bine decât mine. Ce părere ai?

MAICA: Eu... cred... că nu e nebună. Şi că nu minte.

DOCTORIŢA: Dar cum a putut să aibă un copil şi să nu ştie nimic

despre sex şi despre naştere.

MAICA: Pentru că e inocentă. E ca o tăbliţă de lut pe care nimeni nu a

atins-o. În mintea ei nu au loc asemenea fapte.

DOCTORIŢA: Asta-i bună!

MAICA: Mama ei a ţinut-o acasă aproape tot timpul. A fost foarte puţin
pe la şcoală. Nu ştiu cum a reuşit maică-sa să înşele autorităţile,
dar a făcut-o. Când a murit mama ei, Agnes a venit la noi. Ea n-a
văzut înviaţa eu un televizor, un film sau un spectacol de teatru.
Nu a citit niciodată o carte.

DOCTORIŢA: Dacă e aşa inocentă, cum a putut ucide un copil?

MAICA: Nu a ucis. Nu e o crimă, e omor prin imprudenţă. Fără
premeditare. Ea nu şi-a ucis conştient copilul. Pur şi simplu l-a
abandonat în acel coş şi a pus peste el aşternuturile pline de
sânge. Nu ştiu cum se numeşte în jargonul vostru psihologico-
medical, dar ea nu era conştientă atunci. Într-adevăr nu-şi
aminteşte. Pierduse mult sânge şi era leşinată când am găsit-o.

DOCTORIŢA: Adică vrei să mă faci să cred că a fost într-un fel de

transă mistică?!

MAICA: Crezi ceea ce vrei. Dumneata eşti psihiatrul, însă nu uita că nu

eşti şi judecătorul ei. Nu dumneata hotărăşti vinovăţia ei.

DOCTORIŢA: Dar această vinovăţie fost vreun moment pusă la

îndoială?

MAICA: Ce vrei să spui?

DOCTORIŢA: Ar fi putut altcineva ucide copilul? (Linişte)

MAICA: Nu. Din punctul de vedere al poliţiei.

DOCTORIŢA: Şi în ochii tăi, cum e?

MAICA: Ţi-am spus ce cred.

DOCTORIŢA: Dacă era inconştientă, atunci alcineva ar fi putut intra

uşor în camera ei şi...

MAICA: Doar nu crezi că... (aşa ceva s-a putut întâmpla?)

DOCTORIŢA: Dar e posibil, nu-i aşa?

MAICA: Dar cine?

DOCTORIŢA: Nu ştiu. Poate una dintre călugăriţe. A aflat despre copil
şi a vrut să evite un scandal.

MAICA: E absurd.

DOCTORIŢA: Nu ţi-a trecut prin minte şi această posibilitate?

MAICA: Nimeni nu ştia de starea ei. Nimeni!

DOCTORIŢA: Când ţi-ai dat seama prima oară de felul ei de a gândi, de

naivitatea ei?

MAICA: La puţin timp după ce a venit la noi.

DOCTORIŢA: Şi nu te-a mirat?

MAICA: Am fost înspăimântată.

DOCTORIŢA: Ce s-a întâmplat?

MAICA: A refuzat să mai mănânce.

DOCTORIŢA: Înainte să fie însărcinată?

MAICA: Cu trei ani înainte?

DOCTORIŢA: De ce a refuzat mâncarea?

MAICA: La început n-a vrut să dea explicaţii. A fost adusă în faţa mea -
seamănă a tribunal, nu-i aşa - şi atunci când a rămas doar cu
mine a mărturisit.

DOCTORIŢA: Ce?

MAICA: A zis că aşa i-a poruncit Dumnezeu.

Apare AGNES. Pe toată perioada discuţiei, AGNES are o mână ascunsă

discret în cutele rasei de călugăriţă.
MAICA (către AGNES): A vorbit El însuşi cu tine?

AGNES: Nu.

MAICA: Prin altcineva?

AGNES: Da.

MAICA: Cine?

AGNES: Nu pot să spun.

MAICA: De ce?

AGNES: Ea m-ar pedepsi?

MAICA: Una dintre călugăriţe?

AGNES: Nu.

MAICA: Atunci cine? (Linişte) De ce ţi-ar spune să faci aşa ceva? Să nu

mănânci!?

AGNES: Nu ştiu.

MAICA: Tu de ce crezi?

AGNES: Pentru că mă îngraş.

MAICA: Pentru numele lui Dumnezeu! Dar...

AGNES: Sunt grasă. Am prea multă carne pe mine.

MAICA: Nici vorbă.

AGNES: O s-ajung ca un butoi.

MAICA: Dar ce contează dacă eşti grasă sau nu? Aici nu trebuie să fii
atrăgătoare.
AGNES: Ba da. Trebuie să fiu atrăgătoare pentru Dumnezeu.

MAICA: El te iubeşte aşa cum eşti.

AGNES: Nu. Nu-i plac oamenii graşi.

MAICA: Cine ţi-a zis?

AGNES: E un păcat să fii gras.

MAICA: De ce?

AGNES: Uită-te la toate statuile. Sunt subţiri.

MAICA: Agnes...

AGNES: Pentru că ele suferă. Suferinţa e frumoasă. Vreau să fiu

frumoasă.

MAICA: Nu e ceea ce a avut El în intenţie.

AGNES: Eu sunt încă un copil şi corpul meu creşte continuu. Nu vreau

să mai cresc, pentru că n-o să mai fiu în stare să mă strecor în
Rai.

MAICA: Agnes, draga mea, Raiul nu e un loc cu gratii şi ferestre.

AGNES (cuprinzându-şi sânii cu palmele): Uită-te la ăştia. Trebuie să

mai slăbesc.

MAICA (în timp ce o mângâie pe AGNES): Of, copilul meu drag.

AGNES: Aşa mi-a spus ea.

MAICA: Care ea?

AGNES: Mămica! O să cresc din ce în ce mai mult, pân-o să explodez.

Dacă rămân mică, nu mi se-ntâmplă nimic.
MAICA: Mama ta ţi-a spus asta? (Linişte) Agnes, draga mea, mama ta a
murit.

AGNES: Dar mă priveşte şi mă ascultă.

MAICA: Prostii. Acum eu sunt mama ta şi vreau să mănânci.

AGNES: Nu mi-e foame.

MAICA: Agnes! Trebuie să mănânci ceva!

AGNES: Nu. Anafura mi-e de ajuns.

MAICA: Draga mea! Anafura nu e raţia zilnică pentru nimeni.

AGNES: Ce înseamnă cuvântul procreit?

MAICA: Procreat. Nu ştii?

AGNES: Că Dumnezeu e tatăl meu?

MAICA: Numai din punct de vedere spiritual.

AGNES: Nu înţeleg. Ea zice că procreit înseamnă momentul în care

Dumnezeu ne prezintă mamelor noastre sub formă de legăturici
în greutate de 3 kilograme şi 100 grame.

MAICA: Of, draga mea!

MAICA se apropie de AGNES pentru a o îmbrăţişa. AGNES evită

apropierea, ţinându-şi în continuare mâna în cutele sutanei. MAICA
priveşte fix la mâna ascunsă.

MAICA: Ce-ai păţit la mână?

AGNES: Am fost pedepsită.

MAICA: Pentru ce?

AGNES: Nu ştiu.

AGNES îi arată mâna înfăşurată într-o batistă plină de sânge.

MAICA: Ce s-a-ntâmplat?

AGNES dă la o parte batista.

MAICA: Doamne Dumnezeule!

AGNES: A început dimineaţă şi nu s-a mai oprit. De ce eu, Maică? De ce

eu?

DOCTORIŢA: Cât a durat.

MAICA: Până a doua zi, dimineaţa.

DOCTORIŢA: Ai dus-o la un doctor?

MAICA: Nu era nevoie. A început din nou să mănânce şI asta părea

important atunci.

DOCTORIŢA: Ai crezut că asta e tot? S-o îndopi.

MAICA: Nu. Ştiu la ce te gândeşti. Că e pur şi simplu isterică. Da eu am

văzut purificarea prin palmele ei. Crezi că isteria a provocat
asta?

DOCTORIŢA: S-a mai întâmplat de-a lungul timpului. Ştii bine că nu e

unică. E numai o altă victimă.

MAICA: E inocentă. Agnes aparţine lui Dumnezeu.

DOCTORIŢA: Şi eu am intenţia s-o îndepărtez de El, nu? De asta ţi-e

frică, nu-i aşa?
MAICA: Da.

DOCTORIŢA: Nu vreau decât să-i deschid capul.

MAICA: Către lume?

DOCTORIŢA: Către ea însăşi. Ar putea începe să se vindece.

MAICA: Dar asta nu-i treaba dumitale. Dumneata eşti aici pentru
diagnostic, nu pentru tratament.

DOCTORIŢA: Eu sunt aici ca s-o ajut cum mă pricep mai bine. E

obligaţia mea de medic.

MAICA: Dumneata trebuie să ne dai un diagnostic asupra sănătăţii ei

mentale cât mai curând posibil, fără să te amesteci în
desfăşurarea procesului. Sunt cuvintele judecătorului, nu ale
mele.

DOCTORIŢA: Eu stabilesc când va fi timpul potrivit. Încă n-am luat

nici o hotărâre.

MAICA: Cel mai bun lucru pentru Agnes e să iei o decizie şi s-o laşi să
plece.

DOCTORIŢA: Înapoi la tribunal?

MAICA: Da.

DOCTORIŢA: Şi dup-aceea? Dacă spun că e nebună, se va duce la

balamuc. Dacă spun că e sănătoase, se duce la
închisoare.

MAICA: Atunci, o nebunie trecătoare.

DOCTORIŢA: O, da. Pot spune cu bună credinţă că o fetiţă de 10 ani
care o vede în transă pe Fecioara Maria că sângerează şi
11 ani mai târziu îşi omoară copilul e nebună temporar?
Din păcate, Maică Stareţă, acest caz e puţin mai
complicat.

MAICA: Cu cât întârzii în a lua o decizie, cu atât mai greu e pentru

Agnes.

DOCTORIŢA: Şi dacă se duce mai repede la-nchisoare o să-i fie mai

bine?

MAICA: Eu sper că, indiferent de sentinţă, judecătorul îi va permite să se

întoarcă la mănăstire şi să-şi ispăşească pedeapsa aici.
(Linişte)

DOCTORIŢA: O să vedem.

MAICA: N-o s-o laşi aici, la mănăstire?

DOCTORIŢA: N-o s-o las la sursa care i-a generat probleme, nu?!

MAICA: Hotărârea dumitale n-are de-a face cu locul unde Agnes îşi va
ispăşi...

DOCTORIŢA: Recomandarea mea are de-a face cu totul şi cu toate.

MAICA: Şi o vei trimite la-nchisoare?

DOCTORIŢA: Da, dacă simt că e vinovată de crimă cu premeditare.

MAICA: Sau la balamuc?

DOCTORIŢA: Dacă simt că ar ajuta-o.

MAICA: Ar omorî-o! Am să lupt pentru viaţa acestei femei.

DOCTORIŢA: Ai luptat pentru viaţa ei când n-ai trimis-o măcar la un
doctor?

MAICA: Cum?

DOCTORIŢA: Avea o gaură în palmă! Ar fi putut sângera până la

moarte! Şi n-ai trimis-o la un spital! Ar fi putut muri
numai din cauza ideii prosteşti, că e mai bine la
mănăstire.

MAICA: Dar nu a murit! (Linişte) Dacă oricine altcineva ar fi văzut ceea

ce am văzut eu, ei bine, atunci Agnes ar fi acum proprietate
publică. Ziare, psihiatri, televiziuni şi mai ştiu eu cine... Ea nu
merită aşa ceva.

DOCTORIŢA: Dar acum are parte de ele.

MAICA: Da! Are!

AGNES se aude cântând. Cântecul contină şi în scena următoare.

Scena 5

DOCTORIŢA: Agnes! Vreau să-mi spui ce sentimente ai tu faţă de

copii.

AGNES: Mă sperie. Mi-e frică să nu-i scap din braţe. Ei cresc tot timpul.
Mi-e frică să nu crească prea repede şi să-mi scape din braţe.
Ştii că ei au o parte moale a capului şi dacă se lovesc la cap
rămân proşti. Aşa am căzut eu şi m-am lovit acolo. Şi... nu prea
înţeleg toate lucrurile.

DOCTORIŢA: Ce nu înţelegi?
AGNES: Numerele. Nu înţeleg unde se termină. Ai putea să-ţi petreci
toată viaţa numărând şi tot n-ai ajunge la sfârşit.

DOCTORIŢA: Nici eu nu le-nţeleg. Crezi că şi eu am căzut în cap?

AGNES: Sper că nu. E ceva groaznic, una din marile tragedii ale vieţii să
cazi în cap. Dar mai sunt şi alte lucruri, nu numai numerele.

DOCTORIŢA: Ce lucruri?

AGNES: Totul, câteodată. Mă trezesc şi chiar nu pot să cuprind lumea.

Nu stă nemişcată.

DOCTORIŢA: Şi-atunci ce faci?

AGNES: Vorbesc cu Dumnezeu. El nu mă sperie.

DOCTORIŢA: De aceea eşti călugăriţă?

AGNES: Cred că da. N-aş putea trăi fără El.

DOCTORIŢA: Aş putea vorbi şi eu cu El?

AGNES: Poţi să încerci. Dar nu ştiu dacă El te-ar asculta.

DOCTORIŢA: De ce nu?

AGNES: Pentru că nici tu nu-l asculţi.

DOCTORIŢA: Mda. Agnes! Te-ai gândit vreodată să părăseşti

mănăstirea? Să pleci în alt loc.

AGNES: O, nu! Nu există alt loc. Mănăstirea mă face fericită. Doar aici
pot dormi bine noaptea.

DOCTORIŢA: Ai probleme cu somnul?

AGNES: Am dureri de cap. Şi Mami avea. Mămica stătea întinsă pe-
ntuneric cu o cârpă udă pe cap şi îmi spunea s-o las în pace.
Dar ea nu era proastă. Nu. Era foarte deşteaptă. Ştia totul.

DOCTORIŢA: De pildă?

AGNES: Ştia ce se va întâmpla cu mine şi de aceea m-a ascuns. Îmi

spunea tot felul de lucruri. Mi-a zis că voi merge la mănăstire şi
aşa a fost.

AGNES: Cineva i-a povestit.

DOCTORIŢA: Cine?

AGNES: Nu ştiu.

DOCTORIŢA: Agnes!

AGNES: Ai să râzi.

DOCTORIŢA: Promit să nu râd. Cine i-a spus?

AGNES: Un înger. Când avea una din durerile ei de cap.

DOCTORIŢA: Mama ta vedea des îngeri?

AGNES: Nu. Numai când o durea capul. Şi nu totdeauna.

DOCTORIŢA: Tu vezi îngeri?

AGNES (repede): Nu.

DOCTORIŢA: Crezi că mama ta chiar vedea îngeri?

AGNES: Nu. Dar n-am putut niciodată să-i spun asta

DOCTORIŢA: De ce?

AGNES: Pentru că s-ar fi enervat şi m-ar fi pedepsit.

DOCTORIŢA: În ce fel te-ar fi pedepsit.

AGNES: M-ar fi... pedepsit.

DOCTORIŢA: Ai iubit-o pe mama ta?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Cum te-a avut mama pe tine?

AGNES: Vrei să mă faci să spun c-a fost o femeie rea, că m-a urât, că nu
m-a vrut, dar nu-i adevărat. Pentru că ea m-a iubit şi a fost o
femeie bună şi chiar m-a vrut. Tu nu vrei s-auzi nimic despre
părţile ei bune, te interesează doar boala.

DOCTORIŢA: Agnes! Nu-mi pot imagina că nu ştii nimic despre sex...

AGNES: Dacă sunt proastă...

DOCTORIŢA: Că nu ai nici un fel de idee cine ar putea fi tatăl copilului

tău... Că nu ai nici o amintire referitoare la fecundarea
ta...

AGNES: Nu e vina mea!

DOCTORIŢA: Şi că tu nu crezi c-ai fost însărcinată cu un copil!

AGNES: A fost o greşeală!

DOCTORIŢA: Ce? Copilul?

AGNES: Totul! Călugăriţele nu au copii.

DOCTORIŢA: Agnes...

AGNES: Nu mă atinge aşa! Nu mă atinge aşa! (AGNES se repede la

DOCTORIŢĂ, care se îndepărtează) Ştiu ce vrei de la mine!
Vrei să mi-l iei pe Dumnezeu. Pe tine ar trebuie să te închidă!
Scena 6

MAICA: Ne urăşti, nu-i aşa?

DOCTORIŢA: Pe cine?

MAICA: Urăşti călugăriţele.

DOCTORIŢA: Nu...

MAICA: Atunci urăşti creştinismul.

DOCTORIŢA: Urăsc prostia şi ignoranţă.

MAICA: Şi Biserica.

DOCTORIŢA: N-am spus nimic despre Biserică.

MAICA: Tu te ocupi de o fiinţă umană acum, nu de o instituţie.

DOCTORIŢA: Dar instituţia are cam mult de-a face cu fiinţele umane.

MAICA: Aş vrea s-o trataţi pe Agnes fără prejudecăţi religioase sau voi
muta cazul la un alt psihiatru.

DOCTORIŢA (explodând): Cum îndrăzneşti să-mi spui cum să-mi fac

treaba?

MAICA: Îţi ceream numai să fii... corectă!

DOCTORIŢA: Cine te crezi? Intri aici şi aştepţi aplauze pentru modul în

care ai tratat acest copil.

MAICA: Ea nu e un copil.

DOCTORIŢA: Atunci are dreptul să ştie! Să ştie că afară există o lume!

O lume plină de oameni. Nu toţi cred în Dumnezeu, dar
 nu sunt cu nimic mai răi decât voi! Oameni care îşi
petrec viaţa întreagă fără să fi îndoit genunchii măcar o
dată. Şi oameni care se îndrăgostesc şi fac copii şi chiar
sunt fericiţi uneori. Ea are dreptul să ştie aceste lucruri.
Dar tu şi Biserica ta aţi ţinut-o în ignoranţă. Virginitate
şi ignoranţă. Sărăcie, castitate şi ignoranţă. După aceste
precepte trăiţi. Am dreptate?

MAICA: Nu sunt virgină, doamnă doctor. Am fost măritată timp de 23 de

ani. Am două fiice. Am chiar chiar nepoţi. Acum nu mai vor să
mă vadă. Asta e răzbunarea lor. Cred că le spun prietenilor c-am
dat ortul popii. Poate-ţi face plăcere să afli că am ratat ca mamă
şi soţie, Doctor Freud!

DOCTORIŢA: Să revenim la Agnes. Ai putea s-o ajuţi.

MAICA: Asta şi fac. Dar dumneata? Orice ai decide, nu poate fi decât

închisoarea sau casa de nebuni. Iar diferenţele dintre ele sunt
vagi.

DOCTORIŢA: Există şi o altă posibilitate.

MAICA: Care?

DOCTORIŢA: Achitarea.

MAICA: Cum?

DOCTORIŢA: Nevinovăţia. Nevinovăţia lui Agnes. Faptul că ea nu e

implicată în moartea copilului.

MAICA: Nu înţeleg.
DOCTORIŢA: Acum nouă luni, când a conceput sora Agnes copilul, nu-
ţi aminteşti să se fi întâmplat ceva neobişnuit în
mănăstire?

MAICA: Nu.

DOCTORIŢA: Vizitatori?

MAICA: Nu. Poate că ea cânta mai mult ca de obicei, dar... O,

Dumnezeule!

DOCTORIŢA: Ce e?

MAICA: Cearşafurile!

DOCTORIŢA: Ce-i cu cearşafurile?

MAICA: Ar fi trebuit să ştiu, să fi bănuit ceva. Cearşafurile ei au

dispărut. Una dintre surori mi s-a plâns de acest lucru.

Apare AGNES.

MAICA (către AGNES): Dormi direct pe saltea. Fără cearşaf.

AGNES: Da, maică.

MAICA: De ce?

AGNES: În Evul Mediu, călugării şi călugăriţele dormeau în propriile

sicrie.

MAICA: Nu suntem în Evul Mediu, soră.

AGNES: Asta i-a sfinţit.

MAICA: I-a făcut să doarmă fără confort. Şi dacă nu dormeau bine, sunt
sigură că a două zi erau capricioşi ca nişte catâri.

AGNES: Da, Maică.

MAICA: Unde sunt cearşafurile? (Tăcere) Chiar crezi că a dormi direct
pe saltea e totuna cu a dormi într-un coşciug?

AGNES: Nu.

MAICA: Atunci spune-mi! Unde sunt cearşafurile?

AGNES: Le-am ars.

MAICA: De ce?

AGNES: Erau pătate.

MAICA: Soră, de câte ori trebuie să vă spun, ţie şi colegelor tale novice,
ca să pricepeţi că menstruaţia e un proces perfect natural şI nu
reprezintă ceva de care să-ţi fie ruşine.

AGNES: Da, maică.

MAICA: Spune.

AGNES: E un proces perfect natural şi nu e ceva de care să-ţi fie ruşine.

MAICA: Ai înţeles?!

AGNES: E un proces... (AGNES începe să plângă)

MAICA: Acum câţiva ani a venit la mine o măicuţă plângând. Era

scăldată în lacrimi. Că e prea bătrână ca să mai aibă copii. Nu că ar
fi vrut, dar o dată pe lună i se reamintea psibilitatea maternităţii.
Aşa că şterge-ţi ochii, soră, şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu că te-a
împlinit cu această posibilitate.

AGNES: Nu e asta, Maică. Nu e asta.

MAICA: Ce vrei să spui?

AGNES: Nu e perioada obişnuită a lunii.

MAICA: Ar trebui să te vadă un doctor?

AGNES: Nu ştiu. Nu ştiu ce s-a întâmplat, Maică. Când m-am trezit, tot
cearşaful era plin de sânge, dar nu ştiu ce s-a-ntâmplat. Nu ştiu
cu ce am greşit. Pentru ce să fiu pedepsită?!

MAICĂ: Pentru ce?

AGNES: Nu ştiu!

MAICA: Soră!?

AGNES: Nu ştiu! Nu ştiu!

MAICA: Agnes!?

AGNES: Nu ştiu.

MAICA (către DOCTORIŢĂ): N-a vrut să fie consultată de un doctor.

Dar eu ar fi trebuit să-mi dau seama că era
începutul. În noaptea aceea cred că s-a întâmplat.
De aceea şi-a ars cearşafurile.

DOCTORIŢA: Îţi aminteşti ce dată era?

MAICA: Au trecut de-atunci nouă luni.

DOCTORIŢA: Poţi afla?

MAICA: Am o agendă cu însemnări în biroul meu.

DOCTORIŢA: Şi poţi afla dacă s-a petrecut ceva neobişnuit în perioada

aceea?

MAICA: O să verific agenda.

Scena 7

DOCTORIŢA: Eşti supărată, nu-i aşa?

AGNES: Pentru că-mi reaminteşti în continuu. Dacă vei pleca, am să uit.

DOCTORIŢA: Şi eşti nefericită.

AGNES: Toţi suntem nefericiţi! Şi tu eşti nefericită, nu-i aşa?

DOCTORIŢA: Agnes.

AGNES: Nu-i aşa?

DOCTORIŢA: Uneori.

AGNES: Numai că tu te simţi norocoasă, pentru că n-ai avut o mamă

care să-ţi spună şi să-ţi facă lucruri nu tocmai plăcute. Tu crezi că
mama mea era rea.

DOCTORIŢA: Agnes.

AGNES: Răspunde! Nu-mi răspunzi niciodată!

DOCTORIŢA: Eu cred că mama ta greşea câteodată.

AGNES: Din cauza mea! Pentru că eu eram cea rea, nu ea!

DOCTORIŢA: Da’ ce făceai?

AGNES: Eu sunt totdeauna cea rea.

DOCTORIŢA: Dar ce faci?

AGNES (în lacrimi): Nu!

DOCTORIŢA: Ce ţi-a făcut mama ta? (AGNES îşi scutură capul) Dacă
nu poţi spune, fă semn cu capul, da sau nu. Te-a lovit?
(“Nu”) Te-a pus să faci lucruri pe care nu vroiai să le
 faci? (“Da”) Te-a făcut să te simţi rău? (“Da”) Te-a
rănit? (“Da”) Ce te-a pus să faci?

AGNES: Nu!

DOCTORIŢA: Mie poţi să-mi spui.

AGNES: Nu pot.

DOCTORIŢA: Ea e moartă, nu-i aşa?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Nu poate să-ţi facă nici un rău.

AGNES: Ba da.

DOCTORIŢA: Cum?

AGNES: Mă priveşte şi ascultă.

DOCTORIŢA: Agnes!... Eu nu cred aşa ceva. Spune-mi. Te voi apăra eu

de ea.

AGNES: Ea... mă pune... să-mi scot hainele şi apoi...

DOCTORIŢA: Da?!

AGNES: ...râde de mine.

DOCTORIŢA: Îţi spune că eşti urâtă?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Şi că eşti proastă.

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Şi că eşti o greşeală.

AGNES: Ea spune... că întregul meu corp e o greşeală.

DOCTORIŢA: De ce?

AGNES: Pentru că, zice ea, dacă nu sunt atentă... voi avea un copil.

DOCTORIŢA: De unde ştie asta.

AGNES: Durerile ei de cap.

DOCTORIŢA: A... da.

AGNES: Şi apoi... mă atinge.

DOCTORIŢA: Unde?

AGNES: Acolo jos. (Tăcere) Cu ţigara. (Tăcere) Te rog, Mami! Nu mă

mai atinge aşa! O să fiu bună. N-o să mai fiu copilul tău cel
rău. (Tăcere. DOCTORIŢA îşi stinge ţigara)

DOCTORIŢA: Agnes, draga mea, vreau să faci ceva. Să-ţi imaginezi că

eu sunt mama ta. Eu ştiu că mama ta a murit şi că tu eşti mare
de-acum, dar pentru o clipă prefă-te că mama ta s-a întors şi eu
sunt mama ta. Numai că de această dată vreau să-mi spui exact
ce simţi. E-n regulă?

AGNES: Mi-e frică.

DOCTORIŢA (îi ia faţa lui AGNES în mâinile ei): Te rog. Vreau să te

ajut. Lasă-mă să te
ajut. (Tăcere)

AGNES: Bine.

DOCTORIŢA: Agnes, eşti urâtă! Ce spui de asta?

AGNES: Nu ştiu.

DOCTORIŢA: Ba ştii! Eşti urâtă! Ce zici?

AGNES: Nu. Nu sunt.

DOCTORIŢA: Eşti drăguţă?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Agnes, eşti proastă.

AGNES: Nu. Nu sunt.

DOCTORIŢA: Eşti intreligentă?

AGNES: Da. Sunt.

DOCTORIŢA: Agnes, eşti o greşeală.

AGNES: Nu sunt o greşeală! Sunt aici, nu-i aşa? Cum pot fi o greşeală,
dacă sunt aici cu-adevărat? Dumnezeu nu face greşeli. Aş vrea
să fii moartă! (Tăcere)

DOCTORIŢA: E-n regulă! Doar ne-am prefăcut, da? (AGNES dă din

cap afrmativ) Îţi mulţumesc. (AGNES începe să plângă.
DOCTORIŢA o ia în braţe) Agnes, vreau să-ţi cer o
favoare. Poţi să spui nu, dacă nu-ţi convine.

AGNES: Ce?

DOCTORIŢA: Vreau să-mi permiţi să te hipnotizez.

AGNES: De ce?

DOCTORIŢA: Pentru că sunt lucruri pe care ai fi în stare să mi le spui

sub hipnoză, lucruri despre care nu poţi să-mi vorbeşti
acum.

AGNES: Maica Miriam ştie?

DOCTORIŢA: Maica Stareţă te iubeşte foarte mult. La fel cum te
iubesc şi eu. Sunt convinsă că n-ar avea nimic
împotrivă.

AGNES: Chiar mă iubeşti? Sau zici doar aşa?

DOCTORIŢA: Chiar te iubesc.

AGNES: Tot atât cât mă iubeşte Maica Miriam? (Tăcere)

DOCTORIŢA: Tot atât cât te iubeşte Dumnezeu. (Tăcere)

AGNES: Atunci sunt de acord.

DOCTORIŢA: Mulţumesc.

DOCTORIŢA o îmbrăţişează pe AGNES. În acelaşi timp intră MAICA

MIRIAM, care le priveşte în linişte.

MAICA: Am adus agenda.

DOCTORIŢA: Agnes, poţi pleca acum.

AGNES se ridică, se înclină în faţa MAICII STAREŢE pentru a primi

binecuvântarea şi iese.

Scena 8

DOCTORIŢA (aprinzând o ţigară): Ce-ai găsit?

MAICA: Spune-mi dumneata ce-ai aflat?

DOCTORIŢA: Despre anumite fapte pe care le făcea mama ei.

MAICA: Nu era chiar sănătoasă, nu-i aşa?

DOCTORIŢA: Ai cunoscut-o?

MAICA: Am corespondat înainte să moară.

DOCTORIŢA: Câţi ani avea Agnes când a murit mama ei?

MAICA: 17 ani.

DOCTORIŢA: Şi de ce ţi-a trimis-o dumitale.

MAICA: Aşa a vrut mama ei, să fie trimisă la mănăstirea noastră.

DOCTORIŢA: De ce n-a trimis-o la o rudă apropiată?

MAICA: Aşa a fost. Mama lui Agnes e sora mea mai mică. (Tăcere)

DOCTORIŢA: M-ai minţit.

MAICA: Cu ce te-am minţit?

DOCTORIŢA: Ai zis că n-ai văzut-o niciodată pe Agnes până când a pus

piciorul în mănăstire.

MAICA: E adevărat, n-am văzut-o. Sora mea a fost oaia neagră a

familiei. A fugit de-acasă la o vârstă fragedă. Când soţul meu a
murit şi eu am intrat la mănăstire, a început să-mi scrie. Mi-a
scris despre fetiţă şi m-a rugat să am grijă de ea, dacă i se-
ntâmplă ceva.

DOCTORIŢA: Dar Agnes n-are şi un tată?

MAICA: Din ce mi-a spus sora mea, ar putea fi oricare din zecile de
bărbaţi cu care a avut de-a face. I-a fost teamă ca nu cumva
Agnes să-i calce pe urme şi a făcut totul ca să prevină acest
lucru.

DOCTORIŢA: Ţinând-o acasă şi netrimiţând-o la şcoală.

MAICA: Da.

DOCTORIŢA: Şi ascultând îngerii.

MAICA: Bea prea mult. Asta a şi omorât-o.

DOCTORIŢA: Ştii ce-i făcea lui Agnes?

MAICA: Nu.

DOCTORIŢA: A chinuit-o! A molestat-o!

MAICA: Doamne, Iisuse Christoase!

DOCTORIŢA: Dacă tragi perdeaua, ce găseşti? O nepoată şi o mulţime

de secrete mici şi murdare.

MAICA: Nu ţi-am spus pentru că am crezut că nu e important.

DOCTORIŢA: Nu, chestia asta îţi conferă o responsabilitate dublă.

Sângele apă nu se face.

MAICA: Dac-aş fi ştiut că Agnes a suferit...

DOCTORIŢA: Şi de ce n-ai ştiu?! Doar ştiai că-i alcoolică, ştiai că nu-i

dădea voie la şcoală!

MAICA: Am aflat după...

DOCTORIŢA: De ce n-ai făcut nimic s-o opreşti?

MAICA: N-am ştiut! (Tăcere)

DOCTORIŢA: Ce-ai găsit în agendă?

MAICA: Agnes a fost bolnavă cu o duminică înainte să-mi spună de

cearşafuri. Dacă le-a ars atunci, probabil că s-au pătat în
noaptea de sâmbătă. Din nefericire, în acea noapte a murit una
 dintre călugăriţele mai în etate, Maica Paula. Nu-mi amintesc
de vreun vizitator în mănăstire. A fost nevoie de mine în camera
decedatei.

DOCTORIŢA: În noaptea aceea i-a fost dată ultima împărtăşanie?

MAICA: Da.

DOCTORIŢA: Deci părintele Martin a fost şi el prezent.

MAICA: Da, dar nu poţi crede... (că părintele ar fi putut face aşa ceva).

DOCTORIŢA: Cineva trebuie să fie responsabil pentru acest copil. Dacă

nu a fost părintele Martin, atunci cine? (Tăcere) Ei bine,
vom afla destul de repede. Am primit din partea lui
Agnes permisiunea să o hipnotizez.

MAICA: Şi permisiunea mea?

DOCTORIŢA: Nu cred că ai ceva de spus în privinţa asta.

MAICA: Sunt tutorele ei.

DOCTORIŢA: Are 21 de ani. N-are nevoie de un tutore.

MAICA: Mai întâi trebuia să-mi ceară mie voie.

DOCTORIŢA: Vrei să spui că nu eşti de acord?

MAICA: Nu m-am hotărât încă.

DOCTORIŢA: E în discuţie sănătatea acestei femei.

MAICA: Sănătatea ei spirituală.

DOCTORIŢA: Nu dau doi bani pe ceea ce numeşti sănătate spirituală.

MAICA: Ştiu că nu dai. Dar Agnes era fericită cu noi la mănăstire. Şi-ar
mai putea fi, dac-ar fi lăsată în pace.
DOCTORIŢA: Atunci de ce ai chemat poliţia? De ce nu ai aruncat
copilul în incinerator? Ai fi rezolvat situaţia.

MAICA: Pentru că sunt o persoană morală, de aceea.

DOCTORIŢA: Să nu-mi vorbeşti de moralitatea Bisericii.

MAICA: Şi de ce nu? Cu ce ţi-a greşit ţie Biserica? Şi în general cu ce

greşeşte Biserica faţă de cineva?

DOCTORIŢA: Cu nimic. Cu absolut nimic.

MAICA: Ce-a făcut? A ars câţiva eretici? A vândut câteva indulgenţe?

Dar toate acestea s-au petrecut pe vremea când Biserica era o
instituţie conducătoare. Azi îi lăsăm pe guvernanţi să facă
aceste lucruri.

DOCTORIŢA: Doar pentru că nu mai aveţi puterea de odinioară...

MAICA: Pe mine nu mă interesează Biserica văzut ca Putere, doamnă

doctor. Mă interesează pacea şi simplitatea. Şi ştiu că sunt greu
de găsit în orice instituţie în zilele noastre. Aşa că spune-mi! Ce
ţi-am făcut? Ai vrut la 15 ani să te giugiuleşti pe bancheta din
spate a maşinii şi n-ai putut pentru că era un păcat.

DOCTORIŢA: N-a fost vorba de sex. A început în clasa întâi, când

prietena mea cea mai bună a fost călcată de un camion
când venea la şcoală. Călugăriţa, învăţătoarea noastră,
ne-a zis că a murit pentru că nu-şi spusese rugăciunea de
dimineaţă.

MAICA: O tâmpită.
DOCTORIŢA: Da.

MAICA: Şi asta-i tot?

DOCTORIŢA: Cum asta-i tot?! Să explici moartea ei aşa? De ce n-am

murit şi eu? Nici eu nu-mi spusesem rugăciunea de
dimineaţă.

MAICA: Şi-ai părăsit Biserica pentru asta?

DOCTORIŢA: Marie a fost sora mea mai mică. Şi sora mea a hotărât la
15 ani că are vocaţie pentru călugărie. Fără nici o ezitare,
mama a trimis-o la mănăstire. Şi n-am mai văzut-o
niciodată. Într-o noapte am primit înştiinţarea că Marie a
murit de apendicită acută. Maica Stareţă n-a vrut s-o trimită
la spital. Îmi amintesc cum aştepatam să văd cadavrul
Mariei într-o chilie mică a mănăstirii şi privind la pereţii
curaţi şi fără pată ai camerei mi-am zis: “O, Dumnezeule,
ce metaforă pentru minţile lor”. Şi-atunci mi-am dat seama
că singura mea religie şi singurul meu Dumnezeu sunt
aceasta. Mintea. Aceşti câţiva centrimeti cubi conţin tot
ceea ce nu înţeleg în această lume. În lăuntrul acestei scoici
de piele, oase şi sânge, eu am secretul absolut al tuturor
lucrurilor. Dumnezeu nu e acolo, afară. Dumnezeu e aici
înăuntru.

Se aude AGNES cântând.

DOCTORIŢA: De ce e aşa de important pentru dumneata faptul că ea

cântă?
MAICA: Când eram copil, vorbeam cu îngerul meu păzitor. Of, nu-ţi cer
să crezi că auzeam voci miraculoase, dar aşa cum unii copii au
tovarăşi de joacă imaginari, aşa purtam eu conversaţii cu îngerul.
De la vârsta de 6 ani îngerul meu păzitor nu a mai vorbit. Dar aşa
cum marinarul îşi aminteşte marea, aşa îmi aduc eu aminte vocea
aceea. Am crescut, m-am îndrăgostit, m-am căsătorit, am rămas
văduvă, am intrat la mănăstire, şi la scurt timp după ce am fost
aleasă Maică Stareţă, m-am uitat în mine însămi şi n-am văzut
decât supravieţuitoarea unei căsnicii nefericite, mama a două fiice
rebele şi o călugăriţă care nu e sigură de nimic. Nici măcar de Rai,
doamnă doctor Linvingstone. Nici măcat de Dumnezeu. Apoi, într-
o seară, în timp ce mă plimbam pe lângă zidul mănăstirii, am auzit
o voce. Mi-am ridicat ochii şi am văzut pe una dintre novice stând
la fereastră şi cântând. Era Agnes. Şi era frumoasă. Şi toate
îndoielile mele despre Dumnezeu şi despre mine însămi au dispărut
în acel moment. Am recunoscut vocea. (Tăcere) N-o lua iar de
lângă mine, doamnă doctor. Anii care s-au scurs după ce-am
împlinit şase au fost pustii.

DOCTORIŢA: Sora mea a murit într-o mănăstire. Şi e vocea ei cea pe

care o aud eu. (AGNES se opreşte din cântat. Linişte.)
Te mai deranjează că fumez?

MAICA: Nu, doar îmi reaminteşte.

DOCTORIŢA: Ai vrea o ţigară?

MAICA: Mi-ar plăcea.

DOCTORIŢA: Crezi că sfinţii ar fi fumat dacă ar fi cunoscut tutunul?

MAICA: Nu, pustnicii nu, asceţii nu... Poate Sfântul Thomas More...
DOCTORIŢA: Ţigări “Parlament”.

MAICA: Sfântul Ignatius poate ar fuma “Camel” şi apoi şi-ar stinge

mucurile de propriile tălpi.

DOCTORIŢA: Apostolii?... Papiroase făcute cu mâna.

MAICA: Maria Magdalena?

DOCTORIŢA: Marijuana.

MAICA: Sfânta Ioana ar mesteca gumă.

DOCTORIŢA (în timp ce trage un fum): Şi astăzi? Ce fumează sfinţii?

MAICA: Azi nu există sfinţi. Oameni buni, da. Dar oameni extraordinar
de buni? Mi-e teamă că e mare lipsă.

DOCTORIŢA: Crezi c-au existat vreodată, oamenii aceia foarte, foarte

buni?

MAICA: Da. Dar nu toţi sfinţii au fost buni. De fapt, cei mai mulţi au
fost puţin nebuni. Dar inimile lor erau lăsate în mâinile lui
Dumnezeu. Astăzi oamenii sunt cu picioarele pe pământ,
raţionali, cu bani în bancă, cu inocenţa strivită sub talpa
pantofului. Minţile lor disecă, trupurile lor spintecă. Nu prea
mai e loc pentru miracole.

DOCTORIŢA: Chiar crezi că s-au petrecut miracole?

MAICA: Sigur că da. S-au petrecut şi se mai petrec şi azi. Dar din
păcate, ceea ce oamenii au câştigat în logică au pierdut în
credinţă. Şi pentru această logică renunţă la orice. Inclusiv la
 stropii de lumină din sufletele lor, care i-ar putea duce înapoi la
Dumnezeu.

DOCTORIŢA: La scurt timp după ce Marie a murit, i-am spus mamei

mele într-un acces de furie că Dumnezeu a murit. Şi ştii ce-a făcut?
S-a pus în genunchi şi s-a rugat pentru sufletul meu. Dumnezeu te
iubeşte, mi-a spus. Aş vrea ca noi ateii să avem câteva cuvinte care
să însemne la fel de mult ca aceste trei cuvinte. Dumnezeu te
iubeşte. E timpul să începem.

MAICA: Ce să începem?

DOCTORIŢA: Hipnoza. Tot nu eşti de acord?

MAICA: O să renunţi dacă nu-s de acord?

DOCTORIŢA: Nu.

MAICA: Pot să asist?

DOCTORIŢA: Da. Desigur. Cheam-o te rog pe sora Agnes.

MAICA iese şi apoi revine împreună cu AGNES.

Scena 9

DOCTORIŢA: Să nu-ţi fie frică. Reazemă-te şi relaxează-te. Bun. Acum

imagineazăţi că asculţi un cor de îngeri. Muzica lor e atât de
frumoasă şi atât de reală încât o poţi atinge. Te înconjoară ca un
bazin cu apă caldă. Apa e atât de plăcută încât abia o simţi. Toţi
muşchii corpului tău se topesc în apă. Apa e îţi ajunge până la
bărbie. Dar trebuie să-ţi aminteşti că apa aceasta e muzică. Şi
chiar dacă te cufunzi în ea, poţi respira adânc şi liber. Acum apa
 îţi acoperă bărbia. Gura, nasul şi ochii. Închide ochii, Agnes. Când
voi număra pâna la trei, te vei trezi. Mă auzi?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Cine sunt eu?

AGNES: Doctoriţa Livingstone.

DOCTORIŢA: De ce sunt aici?

AGNES: Ca să mă ajuţi.

DOCTORIŢA: Bine. Dar tu de ce eşti aici?

AGNES: Pentru că am un necaz.

DOCTORIŢA: Ce fel de necaz? (Tăcere) Ce fel de necaz, Agnes?

AGNES: Mi-e frică.

DOCTORIŢA: De ce ţi-e frică?

AGNES: Mi-e frică să-ţi spun.

DOCTORIŢA: Dar e uşor. E doar ca o răsuflare. Spune. Ce fel de necaz,

Agnes?

AGNES se luptă cu sine, apoi spune.

AGNES: Am avut un copil.

DOCTORIŢA: Cum ai avut un copil?

AGNES: A ieşit din mine.

DOCTORIŢA: Ştiai că urma să iasă?

AGNES: Da.
DOCTORIŢA: Ai vrut să iasă?

AGNES: Nu.

DOCTORIŢA: De ce?

AGNES: Pentru că mi-era frică.

DOCTORIŢA: De ce ţi-era frică?

AGNES: Pentru că nu merit.

DOCTORIŢA: Nu meriţi să fii mamă.

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: De ce?

AGNES începe să plângă uşor.

DOCTORIŢA: Ştii cum a ajuns copilul în tine?

AGNES: A crescut.

DOCTORIŢA: Ce l-a făcut să crească? Ştii?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Îmi spui şi mie?

AGNES: Nu.

DOCTORIŢA: Ai ştiut de la început că urmează să ai un copil?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: De unde ai ştiut?

AGNES: Am ştiut.

DOCTORIŢA: Şi ce-ai făcut dac-ai ştiut?

AGNES: Am băut mult lapte.

DOCTORIŢA: De ce?

AGNES: E bun pentru bebeluşi.

DOCTORIŢA: Ai vrut un copil sănătos?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Atunci de ce n-ai mers la doctor?

AGNES: Nu m-ar fi crezut nimeni.

DOCTORIŢA: Că urmează să ai un copil?

AGNES: Nu. Nu asta.

DOCTORIŢA: Ce n-ar fi crezut? Agnes, a mai ştiut altcineva despre

copil?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Cine?

AGNES: Nu vreau să-ţi spun.

DOCTORIŢA: Tu i-ai zis celeilalte persoane sau ea a ghicit?

AGNES: A ghicit.

DOCTORIŢA: Una din surorile de la mănăstire.

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: S-ar supăra dacă mi-ai spune numele ei?

AGNES: I-am promis că nu spun.

DOCTORIŢA: Bine, Agnes. O să-ţi cer să-ţi deschizi ochii peste câteva
clipe. Când o vei face, vei vedea interiorul chiliei tale de
la mănăstire. E noaptea când îţi era foarte rău.
AGNES: Mi-e frică.

DOCTORIŢA: Să nu-ţi fie. sunt aici. E-n regulă?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Spune-mi ce-ai făcut înainte să te duci la culcare?

AGNES: Am mâncat.

DOCTORIŢA: Ce-ai avut la cină?

AGNES: Peşte. Şi varză de Bruxelles.

DOCTORIŢA: Nu-ţi place varza de Bruxelles.

AGNES: Nu. O urăsc.

DOCTORIŢA: Şi altceva?

AGNES: Puţină cafea. Şi nişte şerbet ca desert. Acela era bun.

DOCTORIŢA: Şi dup-aceea?

AGNES: Ne-am ridicat, am strâns masa şi ne-am dus la capelă pentru

vecernie.

DOCTORIŢA: Şi apoi?

AGNES: Eu am plecat devreme pentru că mi-era rău.

DOCTORIŢA: Ce aveai?

AGNES: Eram obosită. Mi-am băut laptele şi m-am culcat.

DOCTORIŢA: Cine ţi-a dat laptele?

AGNES: Sora Margareta.

DOCTORIŢA: Sora Margareta era cea care ştia despre copil? (Tăcere)
E-n regulă, Agnes. Hai să mergem în chilia ta. Eşti
gata?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Deschide ochii şi o să vezi chilia ta aşa cum era în

noaptea aceea. Ce vezi?

AGNES: Patul.

DOCTORIŢA: Ce mai este în cameră?

AGNES: Un scaun pentru rugăciune.

DOCTORIŢA: Şi altceva?

AGNES: Un crucifix.

DOCTORIŢA: Şi altceva? Mai vezi ceva? Ceva diferit?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Ceva care nu se află de obicei în chilie.

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Ce anume?

AGNES: Un coş de hârtii. (Tăcere)

DOCTORIŢA: Ştii cine l-a pus acolo?

AGNES: Nu.

DOCTORIŢA: De ce crezi c-a fost pus acolo?

AGNES: Pentru mine. Ca să vomit în el.

DOCTORIŢA: Ţi-e rău?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Ce simţi?

AGNES: O durere în stomac. Parc-aş fi mâncat sticlă.

AGNES se ţine de stomac şi se contractă.

DOCTORIŢA: Ce faci?

AGNES: Încerc să vomit. (Încearcă) Nu pot. (Contracţie) Doamne!

Dumnezeule! Apă. E plin de apă!

DOCTORIŢA: De ce nu vine nimeni?

AGNES: Nu pot să m-audă.

DOCTORIŢA: De ce?

AGNES: Toate sunt la vecernie.

DOCTORIŢA: Nu poţi să le chemi?

AGNES: Nu. (Contracţie) Sunt prea departe. (Contracţie) O, nu! Te rog,

nu! Nu vreau să se-ntâmple! Nu vreau!

DOCTORIŢA: Unde eşti?

AGNES: În pat. (Contracţie) O, Doamne! Dumnezeule! (Răsuflare

sacadată)

DOCTORIŢA: Ce se-ntâmplă?

AGNES: Pleacă de lângă mine!

DOCTORIŢA: Cine?

AGNES: Pleacă! Nu vreau să stai aici!

DOCTORIŢA: Mai e cineva în cameră? Agnes?

AGNES: Nu mă atinge! Nu mă atinge! Te rog! Te rog nu mă atinge!

(Contracţie) Nu! Nu vreau! De ce-mi faci asta? De ce?!
(Contracţie. Începe să urle)

DOCTORIŢA: E-n regulă, Agnes. Nu-ţi face nimeni nici un rău.

AGNES: Vrei să-i faci rău copilului! Vrei să-mi iei copilul! (Contracţie)

MAICA: Opreşte-o! O să se rănească singură!

AGNES: Las-o încă puţin.

MAICA (repezindu-se la AGNES): Nu pot suporta aşa ceva...

DOCTORIŢA: Nu!

În timp ce MAICA o atinge, AGNES ţipă, o loveşte şi o împinge.

AGNES: De ce vrei să-mi iei copilul? De ce vrei să-mi iei copilul?

(Ţipete şi contracţii) Stai înăuntru! Te rog, stai înăuntru!
(Câteva contracţii violente. Ultimele)

MAICA: Opreşte-o! Ajut-o!

AGNES: Căţea! Nu e vina mea, mămico! Stricato! E o greşeală, mami!

Mincinoaso!

DOCTORIŢA: Agnes, totul e bine. Unu, doi, trei. E-n regulă. (AGNES
se relaxează). Sunt eu, doctoriţa Livingstone. E bine. Cum
te simţi?

AGNES: Înspăimântată.

DOCTORIŢA: Te simţi în stare să te ridici în picioare?

AGNES: Da. (Se ridică)

AGNES o îmbrăţişează pe DOCTORIŢĂ. AGNES pleacă.

Scena 10

MAICA: Ţi-ai făcut o idee despre ea, nu-i aşa?

DOCTORIŢA: E foarte tulburată, dar simt că asta nu e totul.

MAICA: Datoria e împlinită.

DOCTORIŢA: În ceea ce priveşte tribunalul, da, dar personal...

MAICA: Personal? Nu cred că ţi-a cerut cineva să te implici personal.

DOCTORIŢA: Dar sunt... implicată.

MAICA: Iar eu îţi cer să laşi acest caz! Dacă va fi nevoie de un psihiatru
pentru Agnes, vom găsi noi unul, mulţumesc.

DOCTORIŢA: Unul care s-o întrebe numai ce vrei tu.

MAICA: Unul care să trateze problema cu obiectivitate şi respect!

DOCTORIŢA: Pentru tine?!

MAICA: Pentru Agnes. Ea o persoană ieşită din comun, doamnă doctor.

DOCTORIŢA: Asta nu o face o sfântă.

MAICA: N-am zis niciodată că ar fi.

DOCTORIŢA: Totuşi asta crezi, nu-i aşa? Dovedeşte-mi! Cântă - e ceva

unic? Are halucinaţii, nu mai mănâncă, sângerează
 spontan. Bun. Să presupunem că toate acestea ar trebui să
mă convingă? Dar eu vreau dovada unui miracol.

MAICA: Când nu avem credinţă, vrem miracole.

DOCTORIŢA: Da! Vreau un miracol! Nici mai mult, nici mai puţin.
Abia atunci o s-o las în pace. (Tăcere)

MAICA: Tatăl.

DOCTORIŢA: Cine este?

MAICA: De ce ar trebui să fie cineva?

DOCTORIŢA (râzând): Eşti le fel de nebună ca tot restul familiei.

MAICA: Nu ştiu dacă-i adevărat, eu doar cred că ar fi posibil.

DOCTORIŢA: Cum?

MAICA: Nu ştiu.

DOCTORIŢA: Crezi că a venit pe fereastră un porumbel alb?

MAICA: Nu. Asta nu cred.

DOCTORIŢA: Ar fi puţin cam înfricoşător, nu-i aşa? Cea de-a două

venire pe pământ oprită de o călugăriţă isterică.

MAICA: Nu e cea de-a doua venire, doamnă doctor. Nu mă înţelege

greşit.

DOCTORIŢA: Dar n-ai zis că nu există nici un fel de tată.

MAICA: Dacă acest lucru e adevărat, atunci avem de-a face decât cu un
miracol?
DOCTORIŢA: Atât şi nimic mai mult? Să fim serioase, Maică Stareţă,
doar nu te aştepţi să cred aiureala asta. Eu vreau o
explicaţie rezonabilă.

MAICA: Dar un miracol e un eveniment fără o explicaţie. De-aceea

oamenii ca tine nu pot crede, pentru că cer o explicaţie. Şi atunci când
n-o au o creează.

DOCTORIŢA: Despre ce naiba vorbeşti?

MAICA: Despre întrebările fără răspuns. Mintea e un lucru remarcabil,

doamnă doctor Livingstone. Ştii asta mai bine ca mine. Unii
oameni îndoaie linguriţe, opresc ceasuri. Arcaşii Zen despică
săgeţi până la centru, una după alta. Încă n-am reuşit să explorăm
toate posibilităţile minţii. Dacă e capabilă să-şi facă o gaură în
palmă fără nici un cui, de ce n-ar putea...

DOCTORIŢA: Să dividă o micuţă celulă din pântecele ei, nu?

Partenogeneză isterică, asta vrei să spui?

MAICA: Nu înţeleg.

DOCTORIŢA: Adică abilitatea femelelor, în formele de viaţă inferioare,

de a se reproduce singure. Dacă broaşele pot, de ce n-ar
putea şi Agnes?

MAICA: Dumneata vrei răspunsuri, da, asta e ştiinţa, dar uită-te ce

răspunsuri eşti în stare să dai. Partenogeneză isterică. Dacă
acestea sunt răspunsurile, sunt răspunsuri nebune. Da. Dacă
acestea sunt răspunsurile, nu-i de mirare că oameni ca
dumneata nu cred în miracole.
DOCTORIŢA: Aşa că dumneata îmi spui că Dumnezeu a făcut-o.

MAICA: Nu! E o enormitate. Spun doar că Dumnezeu a permis.

DOCTORIŢA: Dar cum s-a-ntâmplat?

MAICA: Nu vei găsi niciodată răspunsuri la toate întrebările, doamnă

doctor. Unul şi cu unul fac doi, da, dar asta duce la patru şi apoi
la opt şi în curând la infinitate. Minunea ştiinţei nu constă în
răspunsurile pe care le dă, ci în întrebările la care nu poate
răspunde. Pentru fiecare miracol pe care reuşeşte să-l explice,
apar încă zece mii de miracole.

DOCTORIŢA: Eu îmi închipuiam că în ziua de azi nimeni nu mai crede

în miracole.

MAICA: Dar eu vreau să cred. Vreau să am ocazia să cred.

DOCTORIŢA: Dar ceea ce alegi să crezi e o minciună. Pentru că nu vrei

să accepţi că a fost violată, sau sedusă, sau că ea a sedus
pe cineva.

MAICA: Ea e inocentă.

DOCTORIŢA: Dar ea nu e o enigmă. Psihiatria modernă poate explica

tot ce-a făcut Agnes. A fost molestată pe când era copil.
N-a avut tată. Numai o mamă alcoolică. A fost închisă în
casă până la vârsta de 17 ani şi apoi într-o mănăstire până
la 21. Cercul se închide.

MAICA: Asta crezi? Că ea e suma părţilor ei psihologice?

DOCTORIŢA: Asta e ceea ce trebuie să cred.

MAICA: Atunci de ce te obsedează atât fata asta? (Tăcere)

DOCTORIŢA: Aşadar crezi că Dumnezeu i-a permis...

MAICA: E posibil.

DOCTORIŢA: E posibil să-i fi permis să aibă un copil...

MAICA: Nu unul divin.

DOCTORIŢA: Nu unul divin, doar un copil, fără ajutorul unui bărbat.

MAICA: Da.

DOCTORIŢA: Fără dovezi.

MAICA: Fără. Nu exista dovada infailibilă pentru virginitate. Numai

absenţa unei dovezi împotrivă.

DOCTORIŢA: Atunci cum îţi explici cearşafurile pline de sânge din

noaptea concepţiei?

MAICA: Nu pot să-mi explic.

DOCTORIŢA: Şi de ce a murit copilul?

MAICA: Nu ştiu.

DOCTORIŢA: Crezi că Dumnezeu a făcut o greşeală şi-a încercat s-o

corecteze?

MAICA: Nu fi absurdă.

DOCTORIŢA: Sau toate acestea sunt pentru ca eu s-o apuc pe căi

greşite?

MAICA: De ce-aş face asta?

DOCTORIŢA: Pentru că e vorba de o crimă.

MAICA: Crimă?

DOCTORIŢA: Dumneata crezi că Agnes nu e vinovată. Şi eu cred că nu

e vinovată de această crimă. Ca şi dumneata, n-am nici
o dovadă. Dar o caut şi dacă există, o voi găsi.

MAICA: Nu încerca să transformi cazul în misterul unei crime, doamnă

doctor.

DOCTORIŢA: Nu eşti interesată de ceea ce tocmai ne-a zis? Despre

cealaltă persoană din camera ei?

MAICA: Sunt interesată de sănătatea şi siguranţa ei.

DOCTORIŢA: Cine era cealaltă persoană, maică? Erai dumneata?!

MAICA: Dacă insişti în a crede că avem de-a face cu o crimă, nu sunt eu

cea pe care s-o întrebi. Pe pocuror să-l consulţi. Nu pe mine. Şi
în nici un caz pe Agnes.

MAICA se întoarce cu intenţia de a pleca.

DOCTORIŢA: Unde te duci?

MAICA: La tribunal. Să te elibereze de obligaţiile acestui caz.

DOCTORIŢA: De ce? Mă apropii prea mult de adevăr?

MAICA: Doamnă doctor, mă rog ca -

DOCTORIŢA: Agnes e nevinovată, nu-i aşa?

MAICA (continuă replica): - într-o zi să-mi înţelegi atitudinea.

DOCTORIŢA: E nevinovată, nu?

MAICA: La revedere, doamnă doctor. Cât despre micul miracol pe care-l

doreşti, s-a întâmplat. E unul foarte mic, dar s-a întâmplat.
MAICA STAREŢĂ pleacă. Intră AGNES.

AGNES: V-aţi certat?

DOCTORIŢA (repede şi în mod secret): Agnes, ascultă-mă. Trebuie să

m-ajuţi. Te-a ameninţat vreodată Maica Miriam în vreun
fel?

AGNES: Nu.

DOCTORIŢA: Sau te-a speriat?

AGNES: De ce mă-ntrebi?

DOCTORIŢA: Pentru că eu cred că ea ar avea ceva de-a face cu...

MAICA (off) Soră Agnes!

AGNES: Vin, Maică!

DOCTORIŢA: Agnes, cine era cu tine în camera ta?

AGNES: N-o să te mai văd, nu-i aşa?

DOCTORIŢA: Ba da. Îţi promit. Agnes, cine era cu tine în cameră, în

noaptea în care ai născut? (Tăcere) Ştii?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Cine era? În numele dragostei faţă de Dumnezeu, spune-

mi.

AGNES: Era mama mea.

MAICA (off): Agnes!

AGNES: La revedere. (AGNES pleacă)

Scena 11

DOCTORIŢA: Am cerut şi am primit aprobarea tribunalului să mă ocup

de Agnes în continuare.

MAICA: Ei bine, ai câştigat, nu-i aşa?

DOCTORIŢA: Deloc. Nu încă.

MAICA: Te-ai hotărât să... (o desfaci în bucăţi)

DOCTORIŢA: Am decis s-o hipnotizez din nou.

MAICA: Nu ţi se pare că a suportat destul?

DOCTORIŢA: Iar dumitale vreau să-ţi pun anumite întrebări, pe care nu

ţi le-am pus înainte...

MAICA: Sunt numai urechi.

DOCTORIŢA: ...pentru că le-ai evitat cu multă abilitate.

MAICA: Doamne, dar eşti răzbunătoare.

DOCTORIŢA: Îmi ascunzi ceva şi vreau să ştiu adevărul.

MAICA: Atunci întrebă-mă.

DOCTORIŢA: Ţi-a spus Agnes vreodată că nu se simte bine, în perioada

când era însărcinată?

MAICA: Da, mi-a spus.

DOCTORIŢA: Atunci de ce n-ai trimis-o la un doctor?

MAICA: Nu s-ar fi dus.

DOCTORIŢA: De ce?
MAICA: Pentru că-i era frică.

DOCTORIŢA: De ce să-i fie frică? Că doctorul ar fi putut afla ceva? Ţi-

a zis ea asta? Sau ai ghicit dumneata? Ştiai că e
însărcinată?!

Tăcere. MAICA încearcă cu disperare să-şi ascundă lacrimile. Apoi

vorbeşte.

MAICA: Da.

DOCTORIŢA: ŞI nu ai trimis-o la doctor?

MAICA: Era prea târziu.

DOCTORIŢA: Ce vrei să zici?

MAICA: Nu mi-am dat seama până... (Tăcere. MAICA luptă ca să nu-şi

piardă controlul.)

DOCTORIŢA: Până când? Nu-ţi irosi lacrimile pentru mine. Până când?

MAICA: Până când a fost prea târziu.

DOCTORIŢA: Pentru ce? Pentr-un avort?

MAICA: Nu fi absurdă.

DOCTORIŢA: Prea târziu pentru?!

MAICA: Nu ştiu, prea târziu ca să pot opri!

DOCTORIŢA: Copilul?

MAICA: Scandalul! Era prea târziu ca să-l opresc, dar trebuia să-ncerc.
Trebuia să-l ţin sub tăcere. Am pus-o să-mi promită că n-o să
spună nimănui. Aveam nevoie de timp ca să mă gândesc.
DOCTORIŢA: Şi nu l-ai avut, nu-i aşa?

MAICA: Nu! În noaptea în care i-a fost rău, ştiam...

DOCTORIŢA: Că timpul se scursese?

MAICA: Da.

DOCTORIŢA: Aşa că te-ai dus în camera ei ca s-o ajuţi să nască.

MAICA: Nu vroia ajutor.

DOCTORIŢA: Dar doreai să scapi de copil cât mai repede.

MAICA: Asta-i o minciună.

DOCTORIŢA: Dumneata ai ascuns coşul de hârtii în cameră.

MAICA: Nu l-am ascuns! L-am pus acolo pentru cearşafurile murdare...

DOCTORIŢA: Şi pentru copil.

MAICA: Nu! Am vrut doar să nască fără să mai fie cineva prin preajmă.
Aş fi dus copilul la un spital şi l-aş fi lăsat acolo. Dar era atât de
mult sânge şi am intrat în panică.

DOCTORIŢA: Înainte sau după ce-ai omorât copilul?

MAICA: L-am lăsat cu ea! Am plecat după ajutor!

DOCTORIŢA: Mă-ndoiesc că şi ea va spune la fel.

MAICA: Foarte bine. Mă duc s-o aduc pe Agnes. Să terminăm o dată

pentru totdeauna.

MAICA STAREŢĂ iese. Intră AGNES, urmată de MAICA STAREŢĂ.

Scena 12

DOCTORIŢA: Bună, Agnes.

AGNES: Bună ziua.

DOCTORIŢA: Aş vrea să te hipnotizez din nou. E-n regulă?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Bun. Ia loc. Relaxează-te. Vei intra din nou în bazinul cu

apă. Numai că de-această dată vreau să-ţi imaginezi că ai
găuri în tot corpul şi că apa caldă curge prin ele, prin
spatele ochilor, caldă, atât de caldă, atât de curată, ca o
rugăciune, ochii tăi sunt atât de grei, atât de... somnoroşi.
Închide ochii. Când voi număra până la trei, te vei trezi.
Agnes, mă auzi?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Cine sunt eu?

AGNES: Doctoriţa Linvingstone.

DOCTORIŢA: Şi cine e cu mine, aici?

AGNES: Maica Miriam.

DOCTORIŢA: Bine. Acum, Agnes, o să-ţi pun câteva întrebări şi vreau

să ţii ochii închişi. Da?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Aş vrea să-ţi aminteşti, dacă poţi, o noapte de acum mai

bine de nouă luni, o noapte de sâmbătă, când a murit
una dintre călugăriţele mănăstirii.
AGNES: Maica Paula.

DOCTORIŢA: Noaptea când a murit Sora Paul. Ţi-o aminteşti?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Ce e?

AGNES: O iubeam pe Sora Paul.

DOCTORIŢA: Agnes, ce s-a-ntâmplat în noaptea aceea?

AGNES: Ea m-a trimis la culcare devreme.

DOCTORIŢA: Care ea?

AGNES: Maica Miriam.

DOCTORIŢA: Şi tu te-ai dus?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Imaginează-ţi că eşti în chilia ta, Agnes. Povesteşte-ne ce

s-a întâmplat.

AGNES: M-am trezit?

DOCTORIŢA: Cât e ceasul?

AGNES: Nu ştiu. E încă întuneric.

DOCTORIŢA: Vezi ceva?

AGNES: Nu. Dar...

DOCTORIŢA: Ce-i?

AGNES: E cineva în cameră.

DOCTORIŢA: Ţi-e frică?

AGNES: Da.
DOCTORIŢA: Ce faci? (Tăcere) Agnes?

AGNES: Cine e? (Linişte) Cine-i acolo? (Linişte) Mi-e teamă. (Linişte)

Da. (Linişte) Dar de ce eu? (Linişte) Aşteaptă. Vreau să te văd!
(Gâfâie şi deschide ochii.)

DOCTORIŢA: Ce vezi?

AGNES: O floare. Albă ca de ceară. Un strop de sânge. Se cufundă în

petală. Şi curge prin vene. O aură gingaşă. Milioane de aure,
care se împart şi se despart, fulgii sunt stele, care cad, cad în
irisul ochiului lui Dumnezeu. O, Doamne, el mă vede. O, e
încântător, frunze atât de albastre, galbene, verzi. Dumnezeule,
Doamne, sângerez, SÂNGEREZ! (Îi sângerează palmele)

MAICA: Dumnezeule!

AGNES: Trebuie să mă spăl, e pe mâinile mele, pe picioare, Doamne, e

pe cearşafuri. Ajută-mă să curăţ cearşafurile, ajută-mă, ajută-
mă, n-o să iasă, sângele nu iese!

MAICA (apucând-o de mână): Agnes!

AGNES: Dă-mi drumul!

MAICA: Agnes, te rog...

DOCTORIŢA: Cine e omul acela din camera ta?

AGNES: Lasă-mă singură!

DOCTORIŢA: Înţelegi? Ţi-a făcut un lucru foarte rău.

AGNES: Nu mă atinge!

DOCTORIŢA: Te-a-ngrozit şi te-a rănit.

AGNES: Nu!

DOCTORIŢA: Nu e vina ta. E vina lui. Spune-ne cine e ca să-l putem

găsi. Agnes, pe cine ai văzut în cameră?!

AGNES: Prin ce mi-a dat să trec?

DOCTORIŢA: Cine?

AGNES: Şi-acum o să ard în flăcările iadului.

DOCTORIŢA: Agnes, n-o să arzi în iad.

MAICA: E destul pentru azi. Trezeşte-o.

DOCTORIŢA: Nu încă.

MAICA: E obosită şi nu se simte bine.

DOCTORIŢA: Nu-ţi mai aparţine.

MAICA: Ea aparţine lui Dumnezeu.

DOCTORIŢA: Îmi aparţine mie şi va sta aici!

MAICA: Nu o poţi reţine aici.

DOCTORIŢA: Agnes, ce s-a-ntâmplat cu copilul?

MAICA: Nu-şi poate aminti!

DOCTORIŢA: Ba poate! Agnes...

MAICA: Nu-şi aduce aminte!

DOCTORIŢA (scuturând-o pe AGNES): ... ce s-a-ntâmplat cu copilul?

AGNES: L-au aruncat.

DOCTORIŢA: Nu, imediat după naştere.

MAICA: N-o mai chinui!

DOCTORIŢA: Era viu, nu-i aşa?

AGNES: Nu-mi amintesc.

MAICA: Te rog!

DOCTORIŢA: Era viu, nu-i aşa?

MAICA: Nu-i face asta!

DOCTORIŢA: Viu, nu-i aşa?!!!

AGNES: DA!!! (Linişte)

DOCTORIŢA: Ce s-a-ntâmplat?

AGNES: Nu vreau să-mi amintesc.

DOCTORIŢA: Dar îţi aminteşti, nu-i aşa?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Maica Miriam era cu tine, nu?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: A luat copilul în braţe...

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Ai văzut totul, nu-i aşa?

AGNES: Da.

DOCTORIŢA: Şi-apoi... ce-a făcut Maica Miriam? (Tăcere)

Agnes, ce-a făcut?

AGNES (simplu şi liniştit): M-a lăsat singură cu... lucrul acela mic. M-
am uitat la ea şi m-am gândit, e o greşeală.
 Dar e greşeala mea, nu a lui Mami. M-am
gândit că pot s-o salvez. Pot s-o dau înapoi lui
Dumnezeu. (Tăcere)

DOCTORIŢA: Şi ce-ai făcut?

AGNES: Am făcut-o să doarmă.

DOCTORIŢA: Cum?

AGNES: Am înfăşurat-o în cearşafurile murdare de sânge şi-am îndesat-o

în coşul de gunoi.

MAICA: Nu.

MAICA se întoarce cu spatele. Linişte.

DOCTORIŢA: Unu. Doi. Trei. (AGNES se ridică încet şi se depărtează)

AGNES (vorbind unei prietene nevăzute): De ce plângi? (MAICA şi

DOCTORIŢA se întorc către ea. Tăcere) Te rog, nu mă părăsi şi
tu. O, nu. Doamne, Maica Domnului, nu mă părăsi. O să fiu
bună. De-acum încolo, n-o să mai fiu copilul tău cel rău .
(Vede pe altcineva nevăzut) Nu, mămico. Nu vreau să merg cu
tine. Şi nu mă mai trage. Ai mâinile fierbinţi. Nu mă mai atinge
aşa. O, Doamne, mami, să nu mă arzi! SĂ NU MĂ ARZI!

Tăcere. Se întoarce către MAICA STAREŢĂ şi către DOCTORIŢĂ şi le

întinde palmele într-o poziţie asemănătoare statuilor Sfintei Fecioare. Le
arată palmele însângerate. Zâmbeşte şi începe să vorbească simplu şi
coerent.
AGNES: Timp de o săptămână, în fiecare noapte, am stat la fereastra
chiliei mele. Şi într-o noapte am auzit una dintre cele mai
frumoase voci care pot imagina. Venea din mijlocul lanului de
grâu ce se întinde sub fereastra mea. Şi când am privit am văzut
luna care-şi revărsa lumina asupra Lui. Mi-a cântat timp de şase
nopţi. Cântece pe care nu le-am auzit niciodată. Şi în a şaptea
noapte, El a venit în camera mea, Şi-a deschis aripile şi S-a
aşezat pe creştetul meu. Şi-n tot acest timp, a cântat. (Zâmbind
şi plângând, AGNES cântă)
“Charlie e curat şi dulce, Charlie e un dandy,
De câte ori pleacă-n oraş, bomboane-i aduce iubitei.
Peste râu şi prin pădure, peste râu la Charlie acasă,
Peste râu şi prin pădure, să-i facem un tort de casă.

MAICA o conduce pe AGNES afară.

AGNES repetă cântecul până când iese.

DOCTORIŢA (cântând): “Bomboane-i aduce iubitei”. Nu ştiu adevărul

din spatele acestui cântec. Da, poate că e un cântec cuceritor şi
tatăl a fost... de la ţară. Sau poate e doar un vechi cântec de
leagăn care se cânta pe vremuri. Şi tatăl a fost... speranţa, şi
iubirea, şi dorinţa, şi crredinţa în miracole. (Tăcere) Nu le-am
mai văzut niciodată. În ziua următoare, am cerut să mi se dea
alt caz. Maica Miriam a lăsat-o pe Agnes la mila tribunalului şi
a fost trimisă la un spital... unde a încetat să mai cânte... şi să
mai mănânce... şi unde a murit. De ce? De ce a fost molestat un
copil, şi omorât un prunc, şi distrusă o minte? Au fost doar
pentru ca această doctoriţă psihiatru, care nu mai are ciclu
menstrual şi nu mai fumează, să se mărturisească de aproape
două ore? Ce fel de Dumnezeu e cel care permite asemenea
minuni, precum a ei?! Ca Agnes să vină şi calce în picioare
existenţa asta ordonată! Vreau un motiv! Vreau să cred că ea a
fost... binecuvântată! Şi mi-e tare dor de ea. Şi sper că a lăsat
ceva, o mică parte din sufletul ei, în mine. Ar fi chiar un
miracol. (Tăcere) Nu-i aşa?

FINAL