Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
EMINESCU
Suferinta eminesciana este foarte diferita de cea Bacoviana, Eminescu fiind rapus de
melancolia unei iubiri neincepute, pe cand la Bacovia suferinta este o stare existentiala, o
stare ce nu piere ci doar este sustinuta de cadrul obscur. In “Sonet” de Bacovia este
ilustrata o lume in declin, in dezechilibru, atmosfera fiind una apasatoare, noaptea e “uda,
grea”, incarcata de o materie lichida, mahalaua este invaluita in intuneric. Toate acestea
sugereaza nu numai descompunerea unui cadru obositor ci si o destramare interioara, un
suflet imprastiat in neant. “E-o noapte uda, grea, te-neci afara./Prin ceata - obosite, rosii,
fara zare-/ Ard afumate, triste felinare,/ Ca intr-o crasma umeda, nmurdara.” Spatiul
sufocant si inchis ramane “fara zare” adica fara scapare, fara o iesire, care tine prizioniera
fiinta umana.
La Bacovia, melancolia nu vine din lipsa unei persoane, a unei iubiri, a unor vise ce face
fiinta sa aspire la absolutul clipei, ci dimpotriva ea se datoreaza cadrului dezolant, eul
liric pierzand orice contact cu lumea din jur si adancindu-se in “bajbaiala” in intuneric. In
poezia eminesciana atmosfera este incarcata si material datorita acelor ”grele picuri” ce
accentueaza ideea de melancolie ce este traspusa intr-un timp continuu. „Dar si mai bine-
i, cand afara-i zloata, Sa stai visand la foc, de somn sa picuri". In acest context se produce
o stagnare a gandurilor, timpul prezent pare oprit si devenit „etern”.
Trecutul insa este resimtit in fosnetul hartiei ce creaza o subtila imagine autidiva: „si tu
citesti din roase plicuri”. Adancirea gandurilor in trecut pare fara cale de intoarcere, ca o
ratacire temporala ce nu mai poate fi redresata. Timpul trait este imbinat cu timpul mitic:
„Visez la basmul vechi al zanei Dochii”. Aparitia iubitei este ca o continuare a visului de
dragoste ce ilustreaza imaginea iubitei pierdute. Acesta prezenta este una feerica, iubita
fiind o proiectie a trecutului.
„Mainile reci” accentueaza imposibilitatea unei apropieri fizice, iubirea pierduta nefiind
recuperata. Incaperea , sau cadrul interior este la Eminescu un prilej de visare, un cadru
perfect al interiorizarii: „Dar si mai bine-i cand afara-i zloata,/ Sa stai visand la foc…”.
Materia inconjuratoare impune visarea romantica, pe cand la Bacovia este motivul pentru
care eul se adanceste in angoasa si frig.