Sunteți pe pagina 1din 14

UNIREA IPOSTATICĂ ŞI CONSECINŢELE ÎNTRUPĂRII CUVÂNTULUI

PENTRU MÂNTUIREA NOASTRĂ

1. Unirea ipostatică și sensul ei

• ”….pe Unul şi pe Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-născut, cunoscut în două firi, în
chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firilor nefiind desfinţată
nicidecum din cauza unirii….” Definiția de laCalcedon
• Unirea ipostatică sau după ipostas (ἡ καθ´ ὑ)όστασιν ἔνωσις) este unirea dintre
Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu și firea omenească.
• Biserica învață că în Iisus Hristos sunt două firi divină și umană, cu două voințe și
două lucrări corespunzătoare unite într-o singură persoană sau ipostas; această
Persoană este Dumnezeu Cuvântul sau Fiului Dumnezeu, care rămâne singur
subiect neîmpărțit al celor două firi.
• Începutul acestei uniri este prima clipă a zămislirii sale minunate; astfel din prima
clipă Iisus Hristos este Dumnezeu-om sau Persoană în două firi dumnezeiască și
omenească.
• Sensul și însemnătatea teologică a unirii ipostatice stă în faptul că Hristos este cu
adevărat Mântuitor, ca Dumnezeu și Om. Ca Dumnezeu mântuirea are valoare
absolută, ca om ea se arată operă și lucrare a întregii omeniri și pentru întreaga
omenire.
• Este temeiul unirii noastre cu Dumnezeu: ”Pe care mai înainte i-a cunoscut, pe aceia
mai înainte i-a și rânduit să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut
între mulți frați” (Rm. 8, 29).
• Nu se poate spune nimic despre unirea firilor Hristos, ci doar despre modul în
care aceste două firi coexistă în același ipostas: neîmpărțit, nedespărțit,
neamestecat, neschimbat.
• Unirea și coființarea în Persoana Cuvântului prin ”inhabitare reciprocă” a firilor
dumnezeiască și omenească este numită de sf. Ioan Damaschin perihoreză; acest
termen exprimă deopotrivă dualitatea firilor și unitatea Persoanei în Hristos.
• Dumnezeu Cuvântul întrupându-se, n-a luat asupră-Și firea considerată în specie, căci
n-a luat toate ipostasurile, ci a luat pe cea considerată în individ, care este aceeași cu cea
considerat în specie, căci a luat pârga frământăturii noastre…Ipostasul lui Dumnezeu
Cuvântul a devenit ipostasul trupului și, potrivit cu aceasta, Cuvântul S-a făcut trup,
fără să schimbe Cuvântul, trupul s-a făcut Cuvânt, fără să modifice trupul, iar Dumnezeu
S-a făcut om Sf. Ioan Damaschin
• Dificultatea dogmei unirii cele după ipostas este modul în care cele două firi s-au
unit în Persoana lui Iisus Hristos cu păstrarea caracterelor neștirbită ale fiecărei
firi.
• Dacă Fiul lui Dumnezeu nu ar fi pătimit, murit și înviat ca om, atunci nu ar fi fost
posibilă mântuirea întregului neam omenesc, iar dacă unirea ipostatică nu ar fi
pentru totdeauna, s-ar desființa posibilitatea mântuirii personale, pentru aceea că
harul nu se mai revarsă în natura umană a lui Hristos și din ea peste noi în
Biserică.
• Dacă firile s-ar fi amestecat și schimbat, absorbindu-se una în cealaltă, atunci nu s-
ar mai fi putut atribui lui Iisus Hristos, decât fie însușiri dumnezeiești, fie
omenești; iar dacă din amestecare și schimbare ar fi rezultat o natură nouă, atunci
acesteia nu i s-ar fi putut atribui nici însușiri omenești, nici dumnezeieștii; în acest
caz Iisus Hristos nu ar fi aparținut nici divinității, nici omenirii.
• Amestecarea celor două firi prin unirea ipostatică este imposibilă, dată fiind
distanța și ireductibilitatea infinită dintre cele două.
• Există și temeiuri scripturistice ale unirii ipostatice:
1. Locurile care vorbesc despre întrupare: In. 1, 14; Fil.2, 5; Gal 4,4;
2. Locurile în care Iisus Hristos este arătat ca Dumnezeu adevărat și
om adevărat: In 10, 30; 14, 28; Mt. 26, 63; In 10, 15; Mc. 13, 32.
3. Locurile în care Omului Iisus Cristos i se atribuie însușiri
dumnezeiești, iar Dumnezeului Iisus Hristos însușiri omenești: Lc.
1, 31; Gal 4, 4; I Cor. 2, 8; FA 20, 28; Rom. 8, 32 etc;
• Rezumarea dogmei unirii ipostatice o întâlnim la sf. Ioan Damaschin:
”Dumnezeiescul Ipostas al Cuvântului lui Dumnezeu… în vremurile din urmă, fără să
se despartă de sânurile părintești, a locuit, cum numai El știe, în pântecele Sfintei
Fecioare, în chip necircumscris, fără de sămânță și incomprehensibil, luându-Și în însuși
ipostasul Lui, cel mai înainte de veci, trup din Sfânta Fecioară… Așadar S-a întrupat,
luând din ea pârga frământăturii noastre… Prin urmare, mărturisim că El este unicul
Fiu al lui Dumnezeu și după întrupare și același este și Fiul Omului, un Hristos, un
Domn, singurul Fiu, Unul născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Domnul nostru…
Nu-l propovăduim numai Dumnezeu, lipsit de omenitatea noastră, și nici numai Om,
lipsindu-L de dumnezeire. Nu propovăduim două persoane deosebite, ce una și aceeași, și
Dumnezeu și Om în același timp, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit întru-totul
Dumnezeu și întru-totul om…”
• În relație cu întreaga Sfântă Treime dogma unirii ipostatice implică următoarele:
1. În Iisus Hristos întreaga fire dumnezeiască s-a unit ipostatic
cu firea omenească, cu toate acestea nu s-a întrupat întreaga
Sfântă Treime.
2. Natura dumnezeiască este Una și nedespărțită, ființând în
Persoanele Sfintei Treimi întreagă, simultană și nedespărțită;
Cu toate acestea persoanele nu se confundă, astfel încât
întruparea fost numai Fiului.
3. Tatăl și Duhul Sfânt nu S-au întrupat, ci au participat la
întruparea Cuvântului ”prin minuni, bunăvoință și voie…” Sf.
Ioan Damaschin
4. Prin întrupare nu s-a produs nicio schimbare în Sfânta
Treime. Întruparea nu contrazice neschimbabilitatea lui
Dumnezeu, pentru că firea dumnezeiască nu se schimbă prin
unirea ei cu fire omenească.
• Unirea ipostatică începând cu momentul zămislirii Mântuitorului, rămâne pentru
totdeauna nedespărțită.
A. Firea omenească luată din fecioara Maria rămâne pentru veșnicie
unită și cu firea dumnezeiască;
B. Unirea ipostatică nu s-a desfăcut în timpul patimilor și morții,
după cum nu s-a despărțit, nici prin despărțirea spațială a trupului
de suflet în moarte, căci trupul și sufletul păstrează unitatea lor cu
ipostasul Cuvântului prin care sunt unite.
C. Nici după învierea și înălțarea la cer, unirea ipostatică nu încetează
și tot astfel nu apărea și la a doua Sa venire.
• 2. Implicațiile unirii ipostatice sau consecinţele întrupării Cuvântului pentru
mântuirea îndreptată întâi spre firea omenească a lui Hristos şi apoi spre noi

• Unirea ipostatică ființială, firească și reală într-un ipostas al lui Dumnezeu


Cuvântul, impune consecințe directe (în teorie și în practică) în viața Bisericii,
urmări conforme cu spiritul și gândirea teologică ortodoxă:
a. Comunicarea însuşirilor
b.Chenoza Fiului lui Dumnezeu prin Întrupare şi Cruce şi
îndumnezeirea firii Sale omeneşti
c. Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu
d. Lipsa de păcat a Mîntuitorului
e. Lui Hristos I Se cuvine o singură închinare, ca lui Dumnezeu

1. Comunicarea însușirilor sau schimbarea reciprocă a însușirilor (ἀντίδοσις


ἰδιω4άτων)
• Pentru că Hristos Dumnezeu Cuvântul este ipostasul ambelor firi, și
pentru că în acest unic ipostas subzistă real și sunt activate însușirile
și puterile ambelor firi, prin acest ipostas se stabilește o comunicare
reală între însușirile și lucrările acestor două firi. Dumitru Stăniloae
• Din pricina identității unui singur ipostas a Cuvântului și a
perihorezei celor două firi, Iisus Hristos ca Dumnezeu și om, nu
lucrează niciodată în mod separat pe cele omenești ca om și pe cele
dumnezeiești ca Dumnezeu; El pe cele omenești lucrează ca om și
Dumnezeu, iar pe cele dumnezeiești la Dumnezeu și om.
• Orice act, omenesc sau dumnezeiesc, se realizează astfel încât o fire să
transmită celelalte însușirile proprii; astfel același Hristos este
Dumnezeu și Om, necreat și creat, nepătimitor și pătimitor, iar actele
Sale, fie că sunt înalte, fie că sunt smerite se fac de către Același.
• În virtutea comunicării însușirilor niciodată nu trebuie să spunem că
pe cruce a pătimit firea omenească, ci Cuvântul sau Hristos după
umanitate, nici să spunem că firea Cuvântului a pătimit după trup, ci
”Hristos a pătimit după trup”Sf. Ioan Damaschin
• Comunicarea însușirilor înseamnă raportarea lucrărilor Dumnezeu și
omenești în mod continuu la Unul Hristos (Nikos Matsoukas)
• Această perspectivă este mult mai potrivită decât explicarea simplă
aflată în unele manuale de Teologie Dogmatică: firii dumnezeiești i se
atribuie însușiri dumnezeiești și firii omenești însușiri dumnezeiești.
Accentul în această perspectivă cade pe comunicarea însușirilor
firilor, pe când cea de mai sus evidențiază mai mult unitatea
lucrărilor și însușirilor Persoanei unice a lui Hristos.
• Comunicarea însușirilor are loc numai când firile sunt considerate în
unirea lor ipostatică, căci nu din pricina firilor privite în mod abstract
sau de sine, ci din cauza identității persoanei, unei firi se atribuie
însușiri la celelalte.
• Comunicarea însușirilor nu înseamnă că umanitatea trebuie înțeleasă
cu atributele dumnezeirii, ci faptul că Iisus Hristos în Ipostasul
simplu Cuvântul întrupat, pătimește și săvârșește minuni, se
smerește și se slăvește, să dă morții și învie, este atotprezent după
dumnezeire în timp ce pătimește după trup…”când este vorba de
ipostas, fie că-l numim după cele două firi, fie că-l numim după una din
părți, Îi atribuim însușirile celor două firi…” Sf. Ioan Damaschin
• Din pricina unirii ipostatice a celor două firi și a identității după
ipostas, unul este totdeauna Hristos și Același care le face pe cele
dumnezeiești și omenești: ”Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel care a
spânzurat pământul pe ape”.
• În taina răstignirii nu dumnezeirea a pătimit, căci este nepătimitoare,
nici umanitate singură fiind unită ipostatic cu dumnezeirea
Cuvântului, ci a pătimit Cuvântul însuși după trup: ”Pentru că și
Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, Ca să ne
aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu
duhul…” (I Pt. 3, 18); Hristos a fost omorât după trup și a fost înviat
în trup prin intermediul energiilor Sfântului Duh (N. Matsoukas)
• Comunicarea însușirilor prin perihoreză este înțeleasă ca o
cuprindere de jur împrejur a dumnezeirii față de umanitatea
ipostasului unic al lui Iisus Hristos; deși această cuprindere este
desăvârșită și deplină umanitatea rămâne în hotarele creatului.
• ”…Acesta este modul comunicării însușirilor, anume că fiecare fire dă
celeilalte firi propriile însușiri, în virtutea identității ipostasului și a
întrepătrunderii reciproce. Potrivit acestea putem spune despre Hristos:
acesta este Dumnezeul nostru, care S-a arăta pe pământ și cu oamenii a
petrecut, precum și: Omul acesta este necreat, nepărtinitor și
necircumscris” Sf. Ioan Damaschin
• Comunicarea însușirilor în Persoana lui Hristos, se realizează în baza
iconomiei, care e opera voinței nu în baza necesității. În firea
omenească asumată, însușirile firii dumnezeiești nu se imprimă din
necesitatea acestei firi, ci prin voința liberă a Ipostasului Cuvântului,
ceea ce face posibilă ridicarea firii omenești la scopul ei sau la
realitatea conformă ei (κατά φύσιν)= îndumnezeirea.
• ”Este evident celui ce privește mai atent că toate însușirile trupului
Domnului se cuprind într-o însușire mai generală a Lui, care e cauza lor, a
tuturor. Acesta este faptul însuși că trupul nu subzistă fără Dumnezeu”
Leonțiu de Bizanț

2. Chenoza Fiului lui Dumnezeu prin Întrupare şi Cruce şi îndumnezeirea firii


Sale omeneşti
• Împroprierea firii omenești este un act de smerenie a lui Dumnezeu;
Dumnezeu se deșartă, se golește, sărăcește de slava Sa: ”cunoașteți harul
Domnului nostru Iisus Hristos că fiind El bogat a sărăcit ca să vă îmbogățiți
prin sărăcia Lui” (II Cor. 8,9).
• Smerenia Sa era singurul leac al bolii noastre, singura formă de asumare
a patimilor noastre și de vindecare a firii omenești.
• Kenoza (κένωσις) este de două feluri: anterioară întrupării prin care Fiul
lui Dumnezeu acceptă să se facă Om; și alta prin care Dumnezeu i-a
pătimirea noastră asupra Sa.
• Există și o kenoza a relației ca temei al kenozei lui Hristos= kenoza
Persoanelor treimice una față de cealaltă, din iubire absolută.
• Există de asemenea și o kenoză a lui Hristos în Tainele Bisericii.
• Despre formele golirii Fiului Dumnezeu vorbește sfântul Apostol Pavel:
”Fiul lui Dumnezeu care fiind în chipul lui Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi
întocmai cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine chip de rob luând, făcându-se
asemenea oamenilor; și la înfățișare dovedindu-se ca un om, s-a smerit pe sine,
ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe Cruce” (Fil. 2, 7-9).
• Kenoza nu a fost o condescendența a lui Dumnezeu față de om, ci
singurul mod prin care Fiului Dumnezeu ar fi putut asuma firea umană,
fără să o desființeze.
• Smerenia Fiului lui Dumnezeu nu este un act de slăbiciune, și nici
renunțarea la slava Sa, cine o altă formă a slavei sale manifestate ca iubire
jertfitoare.
• Fiul lui Dumnezeu nu renunță în vremea petrecerii Sale pământești la
atotputernicia, atotprezența și conștiința Sa dumnezeiască, ci prin
smerenie își arată atotputernicia Sa și capacitatea de a fi atotprezent, deși
prin întrupare este limitat de un trup omenesc.
• Prin coborârea Sa la oameni Fiul Dumnezeu se arată cu atât mai mult
slujitor și Dumnezeu al omului: ”Căci Cel ce nu a socotit lucru vrednic de
dispreț a se face ca noi, în ce chip ar renunța la cele prin care s-ar putea cunoaște
că S-a făcut pentru noi ca noi?” Sf. Chiril al Alexandriei
• Kenoza este o taină, știm scopul pentru care Fiului Dumnezeu s-a făcut
Om, dar cum a fost aceasta posibil nu știm.
• Smerenia Fiului lui Dumnezeu nu este o slăbiciune a firi, ci puterea cea
mare dumnezeirii pe care Fiul o revarsă peste trupul Său; astfel a fost
posibilă vindecarea și îndumnezeirea firii omenești.
• Kenoza și ascultarea până la moarte este un proces de transfer al vieții
dumnezeiești vieții celei omenești stricăcioase și limitate prin păcat.
• Moartea suportată de Hristos și deșertarea în mormânt este manifestarea
sublimă a puterii sale dumnezeiești și omenești:”…Coborârea spre o stare
smerită este o bogăție a puterii, nefiind împiedicată de cele contrare firi…
Puterea dumnezeiască și mai presus de toate, nu o arată așa de mult podoaba
universului, cât coborârea la stricăciunea firii noastre… Puterea se arată în
aceea că S-a făcut om, după chipul firii noastre și că a murit după asemănarea
oamenilor” Sf. Grigorie de Nyssa
• Kenoza deși este pătimire are efect îndumnezeitor, pe cât S-a făcut
Dumnezeu om pe atât omul se face Dumnezeu=principiul kenoză-theoză.
• Kenoza este singura cale prin care Fiul lui Dumnezeu ar fi putut lucra
activ asupra firii umane: ”Dumnezeu cel ce a făcut firea, după ce aceasta a
slăbit sub povara păcatului, a vindecat-o din iubire pentru noi. Căci golindu-se
pentru noi și luând chip de rob, a unit-o cu Sine după ipostas în chip
neschimbat, făcându-se întreg om ca noi, din noi, pentru noi, într-atât încât li s-
a părut celor necredincioși că nu-i Dumnezeu,… ca să desfacă lucrurile
diavolului și să redea firii rațiunile ei și să restabilească puterea iubirii, opusul
iubirii de sine, și, prin aceasta, unirea ei cu El și a oamenilor între ei” Sf.
Maxim Mărturisitorul
• Kenoza este iubirea lui Dumnezeu care a vindecat capacitatea omului de a
iubi.

3. Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu


• Cel ce se naște din Fecioara ca om este Dumnezeu.
• Persoana care se naște din Fecioara Maria este identică cu Persoana
Cuvântului dumnezeiesc, care prin Întrupare se face aceeași Persoană a firii
omenești.
• Din Fecioara Maria se naște Fiul lui Dumnezeu însuși, ca persoană a firii
omenești. A respinge calitatea de Născătoare de Dumnezeu Fecioarei Maria
înseamnă a contesta întruparea Fiului lui Dumnezeu, a contesta faptul că
Fiului Dumnezeu însuși S-a făcut om: ”Dacă cineva nu vrea să mărturisească
că Emanuel este Dumnezeu adevărat și că deci Sfânta Fecioară este Născătoare de
Dumnezeu, întrucât a născut în trup pe Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, să fie
anatema” Sf. Chiril al Alexandriei
• Întruparea nu este o naștere ordinară, ci una specială; păstrându-se toate
condițiile firii umane, inițiativa aparține lui Dumnezeu, fapt pentru care
acesta este un început un nou în istoria umanității: ”..Nici prima lui naștere
”din Tatăl”, nici a doua nu a avut ceva comun cu a altcuiva” Leonțiu de Bizanț
• Nașterea Fiului Dumnezeu este o depășire a naturii în Sfânta Fecioară
Maria.
• Prin Fecioara Maria Hristos ca vine la existența asemenea lui Adam, printr-
un act special de creație dumnezeiască, rămânând însă în continuitatea și
succesiunea fiilor lui Adam veniți la existență prin naștere naturală.
• Prezența Duhului Sfânt la zămislirea Fiului este mai mult decât suflarea de
viață dată lui Adam, este puterea și lucrarea prin care firea umană se
ipostasiază în însăși Cuvântului Dumnezeu.
• ”Trupul își ia (οὐσίωσις) ființă din Duhul Sfânt, prin lucrarea Lui creatoare, iar
din Născătoare de Dumnezeu a luat materia substanței lui; iar Cuvântul S-a
sălășluit în templu creat de Duhul Sfânt de la prima lui configurare, neașteptând
desăvârșirea templului, ci, de la primul început al negrăitei iconomii, unindu-se
laboratorul firii, S-a îmbrăcat cu zidirea Sa” Leonțiu de Bizanț
• Hristos de la Adam prin creație și din suflarea deplina a Duhului ca
Persoană, Hristos ia chipul lui Dumnezeu, ca chip al Său, iar de la urmașii
lui Adam prin naștere ia afectele ireproșabile și coruptibilitatea păcatului,
dar nu și păcatul. D. Stăniloae
• Maica Domnului naște pe Fiul lui Dumnezeu ca om în chip feciorelnic:
1. Nașterea s-a făcut în Duhul Sfânt
2. Nașterea a fost un proces de sfințire și de ridicare a firii
la măsura Sfântului născut din Fecioara Maria.
3. Nașterea aduce după sine curățirea Fecioarei Maria de
păcatul strămoșesc, pentru că trupul născut din ea nu
mai legat de păcatul lui Adam, ci liber în Duhul Sfânt.
• Toate consecințele dumnezeiești ale lucrării iconomice se răsfrâng mai întâi
asupra Maicii Domnului. După Hristos, Fecioara Maria este cel mai înalt model
de viețuire creștină.

4. Lipsa de păcat a Mântuitorului


• Păcatul este slăbirea și închiderea omului făță de Dumnezeu și
diminuarea caracterului personal al omului=lipsa comuniunii cu
Dumnezeu.
• Pentru că El nu este Ipostas uman, în Iisus Hristos nu poate exista
păcat= El nu se poate închide față de Dumnezeu cel personal, El însuși
fiind Dumnezeu.
• Cuvântul dumnezeiesc ipostaziind în sine firea noastră au curățit o pe
aceasta de toată întinăciunea, a îndumnezeit-o și a adus-o la actualitatea
puterilor ei și la libertate deplină față de patimile păcătoase.
• Umanitatea în Hristos nu poate fi închisă și nici nu poate fi izolată prin
păcat, nici față de Dumnezeu, nici față de oameni ”firea lui omenească e
deschisă tuturor semenilor lui în umanitate” D. Stăniloae
• Iisus Hristos nu a avut nici păcate personale, sau acte contrare lui
Dumnezeu și semenilor, și nici păcatul strămoșesc, nefiind rezultatul
unui act de voluptate ca urmare stării de cădere.
• Libertatea față de păcatul strămoșesc rezultă din aceea că El se naște ca
om prin inițiativa ce o are El însuși ca Dumnezeu; nașterea Sa este
supranaturală.
• Întruparea am avut printre alte temeiuri și aducerea ființei umane chiar
și în trup la starea cea fără de păcat, sau la neputința de păcătui: ”trupul
aparținând păcatului, deci neputându-se prin fire îndreptății și supune legii lui
Dumnezeu, nu putea să se îndreptățească și să împlinească legea lui Dumnezeu,
decât prin împărtășirea de firea nepăcătoasă, care este numai cea
dumnezeiască” Leonțiu de Bizanț
• Unirea ipostatică unește firea dumnezeiască cu cea omenească în
Hristos, pentru ca firea omenească să participe la cea dumnezeiască și
nepăcătoasă, iar cea dumnezeiască să ia asupra ei slăbiciunea și urmările
păcatului.
• Așa cum în natura umană, suflet și trup, fiecare parte participă la starea
celeilalte, tot astfel și firile în Hristos comunică prin energia lor
conlocuind într-o unică persoană; firea dumnezeiască comunică cele
omenești decât iubirea, iar firea omenească dă ipostasului purtător firii
dumnezeiești afectele și pătimirile omenești; este o interpenetrare a lor
ce ce are ca efect comunicarea și puterilor de la una la alta și participarea
reciprocă la stările celor două firi.
• Datorită faptului că firea omenească a lui Hristos primește de la cea
dumnezeiască nepătimirea, ceea ce altădată erau consecințe ale
păcatului, acum sunt afecte ireproșabile: foamea, setea, somnul,
îmbătrânirea, reproducerea, moartea.
• Sf. Maxim arată că anumite afecte ce țin de condiția creată erau și în
starea paradisiacă, numai că slăbirea firii prin păcat a adus cu ea afecte
mai multe ce se activau aproape întotdeauna asociate cu păcatul; în
Hristos acestea au fost asumate și depășite rămânând simple afecte care
depășite pe calea ascetică conduc la viața duhovnicească.
• Căderea a introdus de asemenea în planul voinței naturale mișcate de
ipostas=liberul arbitru(γνὼ9η)=”face posibilă activarea păcătoasă a
afectelor” D. Stăniloae
• Întrucât Hristos nu a avut păcat strămoșesc nu a avut nici liber arbitru, ci
numai voință naturală care s-a acordat cu voința firii dumnezeiești în
Ipostasul comun al Logosului=El nu putea alege păcatul ca opțiune/
părere (γνὼ9η).
• În Hristos, firea umană slăbită, chiar și fără păcatul strămoșesc, trebuia
să lupte cu patimile ireproșabile, rămânând astfel în acord cu voia Sa ca
Dumnezeu; firea dumnezeiască participa la acestă luptă a firii omenești
prin energia sa dumnezeiască= patimile ireproșabile în Hristos au fost
învinse prin luptă și participare dumnezeieștii firi.
• ”Astfel afectele sau pătimirile, inclusiv coruptibilitatea, ca bord al afectelor și ca
rezultat al lor, au nu numai caracterul de urmări ale păcatelor, ci sunt
instrumente împotriva păcatelor” D. Stăniloae
• Hristos prin lucrarea Sa a schimbat sensul afectelor ca urmări ale ieșirii
din comuniunea cu Dumnezeu:”îndată ce a apărut în creație moartea,
Dumnezeu, ținând în mâna Sa toată inițiativa, a folosit-o cum a voit și prin
întrebuințare diferită a schimbat radical firea ei” P. Nellas
• În Hristos care a biruit păcatul, legea e împlinită și firea scapă de sub
puterea afectelor, a stricăciunii și a morții: ”Frații mei, și voi ați murit față
de lege, prin trupului Hristos, spre a fi ai altuia, ai Celui ce a înviat din morți,
ca să aducem roade lui Dumnezeu. Căci pe când eram sub stăpânirea cărnii,
patimile păcatelor, care erau prin lege, lucrau în mădularele noastre ca să
aducem roade morții” (Rom. 7, 4-5)
• Afectele ireproșabile trebuiesc suportate, asumate și depășite în Hristos:
”Întrucât în Hristos voința era ipostaziată în Dumnezeu-Cuvântul, acesta avea
din El puterea să țină satisfacerea trebuințelor Sale trupești nedezvoltată în
plăcere, iar durerea produsă de lovituri, sau frica trezită de perspectiva morții să
le țină în frâu, pentru nu ajunge din pricina lor la acte de lașitate sau de trădare
a voii lui Dumnezeu”. D. Stăniloae
• În Hristos lipsa de păcat a rezultat din puterea ce o primea voința Sa
omenească de la Ipostasul Cuvântului și din lipsa păcatului strămoșesc.
• Deși fără păcat El a murit pentru o rațiune superioară dată de lucrarea
Sa de mântuire a tuturor oamenilor: ”Faptul că a murit este al nostru și leac
al mortalității noastre. Faptul că nu s-a corupt s-a datorat puterii Cuvântului
care a împiedicat experiența ei…” Leonțiu de Bizanț
• Lipsa de păcat și depășirea afectelor ireproșabile face din lucrarea lui
Hristos o lucrare cu consecințe universale, fiind astfel în solidaritate
deplină cu toți păcătoși care se luptă pentru izbăvirea de păcat și de
moarte.

5.Hristos I Se cuvine o singură închinare, ca lui Dumnezeu


• Lui Hristos i se cuvine o singură închinare, ca lui Dumnezeu Unul în ființă
și întreit în Persoane, pentru că se adresează Persoanei, iar Persoana lui
Hristos este una: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat.
• Închinarea nu este un act impersonal, superstițios, ci expresia unei relații
personale; or relația nu poate avea loc între persoană și natură, ci doar
între două persoane sau mai multe; în cazul de față închinarea este o relație
de dialog între persoana omului și Persoana lui Iisus Hristos ca Dumnezeu
și Om.
• Întruparea și coborârea la noi a Fiului lui Dumnezeu face posibilă
închinarea noastră față de Hristos ca Dumnezeu și Om: ”Dumnezeu prin fire
iubitor de oameni, făcându-Se prin nașterea Sa din femeie, cu voia, accesibil nouă.
De aceea, Îi aducem Lui și ca întrupat o singură închinare, împreună cu Tatăl și
cu Duhul” Sf. Maxim Mărturisitorul
• Despărțirea firilor în Iisus Hristos ar conduce la o închinare separată a lui
Hristos ca Dumnezeu și Om, dar și la o zădărnicire a lucrării unice de
mântuire. Pe de altă parte, închinarea adusă lui Hristos separat ca
Dumnezeu, ar fi aceeași închinare adusă lui Dumnezeu în VT, iar lui
Hristos ca Om, ar fi o închinare asemănătoare cu cea adusă unui sfânt.
• Închinarea adusă lui Iisus Hristos este una, pentru că una este și lucrarea
Sa de mântuire și sfințire a omului. Împărțirea ar aduce după sine
împărțirea (imposibilă) a Ipostasului unic și zădărnicirea prezenței
dumnezeiești în natura umană: ”Dacă numai în parte este Hristosul vostru
Fiul lui Dumnezeu și în parte este Dumnezeu, și nu întreg, atunci este o jumătate
de Dumnezeu” Leonțiu de Bizanț
• În Hristos nimic nu rămâne în afara unității lui ipostatice. Trăirea prezenței
lui unitare ia forma închinării.
• Închinarea adusă lui Iisus Hristos este egală și de aceași importanță cu
închinarea adusă Tatălui și Duhului Sfânt, din pricina unității de ființă cu
Tatăl și cu Duhul: ”Unul fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl și cu
Duhul Sfânt” Antifonul al II-lea; Umanitatea în Iisus Hristos nu a introdus
o știrbire a dumnezeirii Lui și a consubstanțialității Lui cu Tatăl și cu
Duhul Sfânt.
• Prin Hristos făcut trup suntem făcuți părtași prin închinare la chipul cel
dumnezeiesc de ființare al Sf. Treimi: ”În ochii Lui omenești luminoși ”ca para
focului” (Apoc. 19, 12), strălucește infinitatea Tatălui și a Duhului Sfânt. Și tot
prin ochii Lui ni se arată iubirea Sa dumnezeiască nesfârșită” D. Stăniloae
• Prin faptul că Hristos se află în comunitatea absolută cu dumnezeirea și cu
umanitatea, actualizează firea noastră la nivelul unității de ființă cu Tatăl și
cu Duhul Sfânt.
• Prin unirea firii omenești cu cea dumnezeiască în Ipostasul Logosului, firea
omenească deși nedesfințată se îndumnezeiește într-o asemenea măsură
încât i se cuvine aceeași adorare ca firii dumnezeiești în același Hristos.
• Sfânta Scriptură : ” Și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui numele care
este peste orice nume: ca în numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor
cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filip. 2, 9-10)
• Sfintele Canoane ale sinoadelor III, V și VII Ec=a stabilit închinarea unică a
lui Iisus Hristos ca Dumnezeu și Om.
• Sf. Vasile cel Mare: ”Noi nu adorăm trupul despărțindu-l de Cuvântul, nici
voind să adorăm Cuvântul, nu-L despărțim de trup; ci fiindcă știm că Cuvântul S-
a făcut trup, îl recunoaștem pe Acesta însuși, chiar în trup fiind, Dumnezeu. Cine
este, deci, așa de fără minte, ca să zică Domnului: ieși din trupul Tău, ca să Te
ador?”